Sensul Vietii, a Suferintei Si a Omului Duhovnicesc

Cuprins

Introducere

În paginile ce vor urma se va încerca găsirea unor răspunsei cât mai elocvente la problematica propusă care este cel mai bine formulată de următoarele întrebări: Ai un sens al vieții? Este cel autentic, cel care ți se potrivește cel mai bine? Este acest sens ales de tine? Îți urmezi chemarea interioară? Sensul acesta l-ai construit singur, prin sârguință, creativitate, acceptare de sine? Este sensul pe care-l urmărești unul consecvent, unul congruent principiilor tale? Sau trăiești un vid existențial, în care ești închis în tine, în sinele tău, și ratezi ceea ce-i mai frumos în viață – viața însăși -, ori urmărești un ideal care este atât de departe de tine încât este ca și cum ai privi cu un telescop din centrul galaxiei noastre spre tine, cel de pe Pământ. Ești împlinit social (Ai un statut?), dar simți că ceva lipsește? Cum și cât îți influențează sensul vieții tale rigorile sociale actuale?

Bineînțeles, un sens al vieții se leagă de un alt concept la fel de important precum cel de „semnificație”, un concept adânc înfiripat în conștiințele noastre, înzestrat cu un simbolism puternic. Ce semnificație au toate acestea? Ce semnifică asta sau aia pentru mine? Ce semnificație are viața mea? Ce semnificație are existența mea? Iată întrebările fundamentale care chinuie conștiința celui care se oprește din căratul cărămizilor și stă pentru o secundă și reflectă asupra stării sale de fapt, așa cum redă Irvine D.Yalo  ultimele cuvinte desprinse din biletul de adio ale unui sinucigaș,” un suflet disperat care nu mai găsea nici un sens în viață”, în tratatul său de „Psihoterapie existențială” apărut la ed. Trei, București 2010. Redau mai jos întreg pasajul pentru o imagine mai bună asupra a ceea ce poate însemna lipsa de sens: „Imaginați-vă un grup fericit de cretini care muncesc. Cară cărămizi pe un câmp deschis. În momentul în care au terminat de pus cărămizile una peste alta la un capăt al câmpului, încep să le transporte la capătul opus. Asta continuă fără încetare și, câte zile are anul, ei sunt ocupați cu același lucru. Într-o zi, unul dintre cretini se oprește pentru suficientă vreme ca să se întrebe ce face. Își pune problema scopului pentru care cară acele cărămizi. Iar din acel moment nu mai e la fel de fericit cu ocupația să cum fusese înainte. Cretinul care cară cărămizile sunt eu.” (Irvin D. Yalom, Psihoterapie existențială, ed. Trei, București, pag. 485)

Am ales această lucrare de seminar Sensul vieții, a suferinței și a omului duhovnicesc, deoarece este o pro deductivă în taina suferinței, și doresc să-l cunoaștem afectiv pe cititori în lumea gândirii profunde și a trăirii teologice intense, a înțelege duhovnicește înalte și a logii credinței.

Reflecțiile din această lucrare de seminar nu vor putea alunga suferința cuiva, însă modul de a dezbate problema suferinței și a răbdării ei de către alții, precum și experiența lor pot fi de real folos în a înțelege altfel viața și suferința și a accepta mai ușor.

Într-adevăr când vom fi cunoscut prin descoperirea Sfântului Duh tot ceea ce se întâmplă și când vom știi pentru ce și în ce chip au loc toate, atunci sufletul nostru nu va mai putea fi tulburat și nici întristat pentru nici o pricină, căci atunci nu ne vom mai înfricoșa de nimic. Această lucrare de seminar de spiritualitatea creștină are puterea de a transforma suferința, de a îndulci și de a valorifica. Doar prin răbdarea ei, durerea îi este creștinului purificatoare, făcându-l tot mai asemănător cu Domnul Iisus Hristos, nu ne eliberează de durere printr-un mijloc miraculos, cu certitudine ne dăruiește puterea de a îndura, de a răbda până la capăt, de o transfigura și de a o schimba prin apropierea tot mai mare de Dumnezeu, prin forța iubirii jertfele nici și a rugăciuni care este izvor de tărie și de curaj în suferință, de binecuvântare și de alinare.

Mântuitorul Iisus Hristos Însuși se roagă în noi, și pentru noi atunci când este rugat de către noi:, El se roagă pentru noi ca Preot al nostru; se roagă în noi fiind cap, al nostru; este rugat de către noi ca Dumnezeu al nostru.

Capitolul 1. Compasiunea lui Dumnezeu față de omul îndurerat

În Sfânta Scriptură nu se oferă explicațiile multe pentru durere și suferință, deoarece privirea către compasiunea divină dovedită faptic de Mântuitorul nostru Iisus Hristos în timpul activității și minunile Sale pământești asupra lumii, și în care sunt actele de vindecare ale unor dintre contemporanii săi, până la acceptarea morții Sale pe Cruce, pentru noi oamenii, și pentru a noastră mântuire, de zâne ierta păcatele săvârșite de oameni față de Dumnezeu. De aceea este imposibil de a cunoaște sau de a ne aminti de ultimele ore din viața pământească a Mântuitorului Iisus Hristos, pentru că mulți oameni nu cunosc viața creștină. Din lipsa învățături duhovnicești sau din neînțelegere. Aproape de anticiparea unui astfel deznodământ, pasajul ne îndeamnă reflecția asupra scopului acestei dureri nevinovate:, Dar El a luat asupra Sa durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. Domnul și Mântuitorul Iisus Hristos a fost străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. Această profeție este celebratoare deoarece ne oprește în loc, invitase să reflectăm mai mult asupra ei, Robul, suferă, nu pentru el, ci pentru noi, pentru că are tristețea unui lumi păcătoase pe umeri.

Uneori lectori ai acestui pasaj scripturistic se pot privi spre concluzie greșită a fost condamnat de Dumnezeu. Și totuși Mântuitorul Iisus Hristos a murit între cei doi criminali, mari tâlhari la drumul mare, oameni care erau păcătoși în ochii lumii:, L-au răstignit acela pe El și pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta și unul de s–a stânga (Luca 23,33)., Cel mai mare simbol dramatic ar putea dori cineva pentru compasiunea lui Hristos față de noi și lucrarea sa mântuitoare pe Cruce, când El a suferit împreună cu păcătoși noștri, pentru împlinirea, mai convingătoare a mântuirii Lui că… vă spun că trebuie să se împlinească întru Mine Sfânta Scriptură aceasta: Și cu cei fără de lege să socotit, căci cele despre Mine nu a ajuns la sfârșit, (Luca 28,37). Cupa cea amară a suferințelor Sale cuprindea păcatele întregii lumi. Nimeni cel fără de păcat putea să moară pentru păcătoși spune Sfântul Ioan Gură de aur,. Același autor patristic menționează că, pe Gologoț, Hristos a fost în același timp și jertfă și preot jertfi tor; jertfă după trup și preot după Duh, iar crucea a fost altor.

Mântuitorul Iisus Hristos primește moartea trupească, dându-și viața pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire (Luca 23,46, Matei 27,50). În acest sens și Sfântul Atanasie cel Mare spune: Minunează-te de iubirea oameni a Cuvântului că pentru noi a fost defăimat, ca noi să ne bucurăm de cinste.

Lipsa de credință de recunoștință și de milă a unui popor îndărătnic, trădarea unui ucenic, lepădarea altuia, frica apostolilor care au fugit din grădina Ghețișoare lăsându-L pe Domnul Iisus Hristos singur, apoi insultele, loviturile, răstignirea, cuvintele zeflemitoare, chinurile agoniei și moartea în geroasă toate s-au întâmplat atunci iar acuma le privim cu ochii credinței și se îndurerează suflete.

Credincioși de astăzi, pentru ca să nu ne arătăm indolenți și nesimțitori față de jertfă nemeritată dar asumată și îndurată de Mântuitorul Iisus Hristos, pentru noi și pentru mântuirea noastră, pentru iertarea păcatelor, Sfinții Părinți ne lansează forme exportați la a conștientiza păcatele noastre sunt răni și spini în trupul Mântuitorului, drept urmare trebuie să le lepădăm pentru ca să-L putem cu toată ființa noastră pe bunul Mântuitorul Iisus Hristos.

1.1 Spiritualitatea, sensul și calitatea vieții

Un număr de cercetări asupra pacienților bolnavi cu cancer au demonstrat că aceștia au identificat redescoperirea sensul vieții și a spiritualității creștine ca fiind foarte importante în suferirea bolii.

Când unui grup de aproape 300 de pacienți diagnosticați de cancer li s-a cerut de ar avea nevoie de importanța problemelor în rezolvarea cărora 51% au raportat că au nevoie de ajutor pentru depășirea temerilor, 42% au precizat descoperirea speranței, 40% au declarat găsirea unui sens în viață, 40% au declarat găsirea păcii și a liniștii interioare, iar 39% au spus că o problemă ar fi găsirea unor resurse spirituale. Într-un sondaj desfășurat pe câteva mii de indivizii, care au fost întrebați ce caracteristici de maximă importanță ar exista la un medic dacă ar avea nevoie de tratament de cancer. Într-un studiu asupra japonezilor bolnavi de cancer problemele care au determinat suferința existențială, cea mai puternică au inclus: dependența, lipsa de sens, lipsa de speranță, ar fi o povară pentru ceilalți, pir derea statului social și sentimentul de irelevantă.

Aceste studii, împreună cu altele persoane, sugerează că redescoperirea sensului vieții și a spiritualități sunt foarte importante pentru pacienți cu cancer, și totu-i astfel de probleme rămân multe ori neexplorate de furnizori de servicii de sănătate.

La Centrul Memorial pentru cancer Sopoane Catering, grupul de cercetare condusă de W. Brocart a putut demonstra că viața spirituală, în special capacitatea de a menține un sens a vieții în confruntarea cu cancerul, de a proteja pacienții în fața instalării depresiei și în mod similar, îi proteja în fața deznădejdii, capacitatea pacienților de a continua să dea vieții în sens și de a păstra o viață duhovnicească activă pe perioada boli și a tratamentului contribuie la îmbunătățirea calității vieții și reducerea tulburări psihice.

1.2 Sensul vieții a omului

Căutarea sensului vieții nu constituie doar o problemă a filosofiei, ci și o necesitate elementară cotidiană. Imediat ce dobândește conștiința sinelui, omul se întreabă care este rostul vieții sale. Iar prin răspunsul pe care îl da întrebării acesteia își determina poziția lui față de fiecare din problemele parțiale ale cotidianului. Răspunsul satisfăcător la întrebarea despre sensul vieții creează maturitatea necesară corectei abordări a acesteia. Lipsa unui răspuns satisfăcător devine pricină de confuzie și provoacă focare permanente de incoerentă și tulburare. Transformările continue ale opiniilor morale, sociale, filosofice sau de altă natură dau la iveală lipsa unui răspuns satisfăcător la întrebarea despre sensul vieții și descoperă profunda dorința de a-l afla. În epoca noastră domnește o nemaivăzută incoerenta în viziunea asupra vieții. Aceasta, desigur, este legată și de schimbările vertiginoase care s-au semnalat și se semnalează în lume.

Înainte de-a se instaura deplin o stare a lucrurilor, se schimba și se creează una nouă, care cere o nouă abordare a ei. Omul nu mai are puterea de-a urmări toate evoluțiile acestea, este dus de ele, rămâne dezorientat și sfârșește în confuzie și impas. Speranțele pe care le nutrise în ceea ce privește dezvoltarea științei și tehnologiei sunt dezmințite, adesea într-un mod dramatic. Și este relevant faptul că neputința cea mai mare în fata întrebării despre sensul vieții se semnalează tocmai astăzi, când omul realizează progrese extraordinare în știință și tehnologie, extinzându-și stăpânirea și dincolo de planetă pe care o locuiește și, pe de altă parte, reușind să-și cartografieze propriul sistem genetic. Astfel, neputința aceasta a omului apare ca o tragică ironie.

Viața fără Dumnezeu este anostă și adesea insuportabilă. Cel ce o abordează imanent nu vede în ea nici un înțeles sau scop substanțial. Cel mai sincer răspuns în acest caz este, poate, cel dat de existențialismul ateu, negând orice sens al vieții. "Dacă exist în clipa aceasta", zice Sartre, "este pentru că urăsc existenta. Eu sunt acela care mă trag pe mine însumi de la inexistenta pe care o râvnesc; ura și sila fata de existență sunt exact modurile care-mi fac sinele să existe, care mă arunca în existență". Și într-adevăr, existența omului departe de obârșia existenței constituie un proces de autoamăgire. De aceea căutarea sensului vieții fără Dumnezeu este osteneala zadarnică. "Toate sunt fără rost", spune Sartre, "chiar și eu însumi. Tot ce există se naște fără motiv, rămâne în neputința și moare la întâmplare". Când cineva dobândește simțirea aceasta, este stăpânit de greață. Iar perspectiva vieții lui este eșecul. Această experiență, la care omul lumii apusene a fost dus de duhul raționalismului și de iluminism, a provocat căutarea unor soluții metafizice pentru ieșirea din impas. Și întrucât secularizarea ce a dominat apusul i-a secătuit credința creștină, s-a născut interesul față de religiile orientale, autoconservare, meditație transcendentală și magie. S-a creat astfel un melanj ciudat de raționalism occidental și misticism oriental, care și-a găsit expresia în mișcarea "Noua Epocă" sau "Noua Eră" (Nea Age). Mișcarea aceasta, după cum nimerit s-a remarcat, ar putea fi numită "expresia crizei în căutarea sensului vieții".

Sensul vieții se găsește prin raportarea la obârșia existenței ei, la Dumnezeu. Credința în Dumnezeu și recunoașterea iubirii Lui față de om dau sens vieții umane. Aceasta din urmă nu se epuizează în relațiile sociale ale omului, nici nu se reduce la biografia lui, ci se întinde și dincolo de ele. Îmbătrânind, omul nu își împuținează puterile și atât, ci se și maturizează, pe un alt plan decât cel fizic. Toate își află sens pe planul vieții celei în Hristos. Fără acesta, însă, pun stăpânire pe om plictisul, fărâmițarea și lipsa sensului.

Viața cea adevărată își are obârșia în izvorul vieții, în Dumnezeu. Cel ce se rupe de Dumnezeu este în esența mort, chiar de pare viu. Acest lucru îl arata cuvintele Mântuitorului către cel ce îi ceruse să-L urmeze după ce, mai întâi, își va îngropa tatăl: "Lasă morții să-și îngroape morții lor". Viața reală se afla dincolo de stricăciune și moarte. Omul este stricăcios și muritor, pe când Dumnezeu nestricăcios și fără de moarte. Omul stricăcios și muritor află viața veșnică și nestricăcioasa prin părtășia de harul necreate al lui Dumnezeu. Astfel biruiește stricăciunea și moartea. Acesta este sensul pe care îl are participarea la Tainele Bisericii, mai ales la Botez și dumnezeiasca Euharistie: "De nu se va naște cineva de sus, nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu"; și "de nu veți mânca trupul Fiului omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viața în voi".

Înnoirea cea în Hristos nu se mărginește la mintea sau la sufletul omului, ci se referă la întreaga lui ființă. Harul lui Dumnezeu îl sfințește pe om "desăvârșit". Aceasta înseamnă că și trupul participa la harul înnoitor al lui Dumnezeu. De altfel, trupul este templu al Sfântului Duh. De aceea disprețuirea lui nu își găsește loc în Biserică. Creștinul simte repulsie și se împotrivește fata de cugetul trupesc, nu față de trup. Rău nu este trupul, ci păcatul. Reaua-pătimire și chinul trupului urmăresc înfrânarea poftelor și biruința asupra patimilor, care împiedică harul lui Dumnezeu de-a se arăta omului. Exemplu în acest sens sunt asceții sau nevoitorii, care răbda privări voluntare, pentru a se lupta cu păcatul și a se face mai încăpători harului Sfântului Duh. Pe de altă parte, firea „înțelegătoare" sau inteligibila a sufletului nu îl izbăvește pe acesta de păcat, nici nu îl face să fie mai aproape de Dumnezeu decât trupul. Dimpotrivă, în teologia patristică mintea omului este înfățișata ca "compătimitoare ". Ea este cea care s-a răzvrătit cea dintâi împotriva lui Dumnezeu, trăgând și trupul după sine. De aceea patimile minții sunt mai adânci decât cele trupești. Omul cel căzut se găsește departe de Dumnezeu în întregul său, ca ființa psihosomatica unitară. Iar omul nou cel în Hristos este lângă Dumnezeu și trăiește harul Lui înnoitor tot ca ființa psihosomatica unitară.

Harul lui Dumnezeu nu îl înnoiește doar pe om, ci și întreaga creație sau întreaga făptura. După cum păcatul a adus nu doar denaturarea omului, ci și a întregii făpturi, tot astfel și Hristos, prin venirea Lui în lume, nu l-a înnoit doar pe om, ci și întreaga făptura. Așadar făptura, care "împreună-simțirea și împreună are dureri" cu omul, este cuprinsă de Hristos în lucrarea Să înnoitoare și este așezată în perspectiva slavei eshatologice.

Înnoirea cea în Hristos îl eliberează pe om de "împotriva firii", stare în care l-a adus căderea, îl readuce la "după fire (conform cu firea) " și îi oferă posibilitatea să izbutească pe "mai presus de fire", adică unirea cu Dumnezeu și îndumnezeirea. Omul ce s-a abătut către neființă, recapătă în Hristos posibilitatea de-a se întoarce la ființa. Este cuprins în trupul lui Hristos și așezat sub iradierea ființei lui Dumnezeu, a "Celui ce este" cu adevărat. Când se îndepărtează de Dumnezeu, se îndepărtează și de faptul de a fi. Menținerea lui în faptul de a fi se realizează în viața lui pământeasca în chipul biruinței continue asupra neființei. Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu ce S-a făcut om, nici nu a păcătuit, nici nu era cu putință să păcătuiască. Dumnezeu nu Se supune râului sau păcatului, adică neființei. Dar nu același lucru se întâmpla și cu omul, care își are obârșia în neființă. Pro venirea omului din neființă îi determină și starea lui departe de Dumnezeu. Păcatul, ca îndepărtare de Dumnezeu, este și îndepărtare de ființă. Iar pocăință, ca întoarcere la Dumnezeu, este întoarcere la ființa. Aceasta înseamnă că acela care îl neagă pe Dumnezeu, se neagă și pe sine însuși.

Viața prezentă și cea viitoare sunt organic legate întreolaltă. Viața prezentă duce la cea viitoare, iar cea viitoare se întemeiază pe cea prezenta. Comuniunea cu Dumnezeu în viața de acum constituie condiția menținerii ei în cea viitoare. Această perspectivă a vieții umane introduce o modificare radicală a viziunii asupra lumii. Nimic nu poate fi considerat bun, dacă se limitează la lume și nu are legătură cu viața veșnică. Bogățiile, onorurile, sănătatea și viața însăși nu constituie, în ultima analiză, bunuri în sine. Perspectiva creștină depășește hotarele lumii și timpului și se întinde în veșnicie. Toate câte se pot încadra în această perspectivă "spunem că trebuie să le iubim și să le urmărim cu orice preț", pe când restul "să le trecem cu vederea, ca pe unele ce nu au nici o valoare". Aprecierea lucrurilor cu criterii imanente da la iveală subestimarea adevăratului sens al vieții. Iar aceasta subestimare ia proporții tragice când omul, deși cunoaște viața veșnică, este nepăsător fata de ea și rămâne de voie prizonier celei trecătoare.

1.3 Sensul vieții și suferința din perspectivă teologică

Aceasta jertfă a viului, acest suspin adânc al inimii este tonul limbii care poate vorbi profund despre destinul acestui neam. Aici orice analiză se oprește, ideile se frâng neputincioase. Cred că perioada comunistă se poate compara cu un copac ce-și pierde frunzele, rămânând uscat. Fiecare frunză este o jertfă a copacului ucis în ceea ce are el mai bun. Toată intelectualitatea, tot tineretul tarii ucis în închisori, mutilat sufletește în numele unei Idei izbăvitoare, toți țăranii gospodari, toată aristocrația – anulate în numele unei dreptăți sociale virtuale. România de azi este acest copac uscat care și-a pierdut frunzele. Aceste frunze în căderea lor la pământ au șoptit în taină sau au strigat neauzite sensul vieții, al morții și al suferinței la care au fost supuse. Aceasta recentă cruzime a omului asupra omului în România și în tot ghetoul estic se face din ce în ce mai neauzita, este din ce în ce mai eludata din preocupările omului occidental și, ce ciudat, când te gândești ca totul a început la ei. Hubert, 26 iunie 1806: "Lecții violente de umanitate au fost urmate de cruzimi îngrozitoare. Milă s-a transformat în furie. I-am ciopârtit pe Ludovic al XVI-lea, pe sora lui, tot ce Frânta avea mai virtuos" – textul acesta poate fi luat și pus în orice tară unde comunismul s-a declanșat. El a ucis tot ce a avut Frântă mai virtuos, tot ce a avut România, Polonia, Rusia, Bulgaria etc. Mai virtuos. Copaci desfrunziți de o istorie aberantă. Și totuși astăzi Răsăritul și Apusul se afla în contra sens. Sensul vieții noastre este în contra sens cu sensul vieții lor, nu ne mai întâlnim nici în viață, nici în moarte, nici în suferința.

Creștinismul era cel care ne unea, care ne făcea frați, acesta era unicul sens al lumii. Acest sens pe care Cristos l-a adus pe pământ a fost distrus, compromis și mai ales dublat de omul autostivuitor. Nu dragostea față de Dumnezeu și aproapele tău – ci contractul, doctrină, ideologia, nu mântuirea ci vindecarea paleativă. Iar vindecarea aceasta de moment se face prin idei, iar ideile au ceva pervers în vindecare precum medicamentele pentru corp. Părintele fiziologiei, Claude Bernard, observa: "… acțiunea și efectele dezordonate ale substanțelor medicamentoase sunt asemănătoare acțiunii și efectelor cauzelor îmbolnăvirii". Căci pe post de panaceu universal s-a prezentat și comunismul a garantat vindecarea în plan istoric de nedreptatea socială. Ce efect a avut acest medicament s-a văzut și se vede, ce dezordine și ce suferința a provocat în corpul biologic, ce schimbare și răsucire a sufletului a făcut, ce mutilare a ființei. Și totul pentru o Idee. Această Idee a coborât în umanitate cu trâmbita izbăvitoare, iar prețul ei era schimbarea de sens. De atunci umanitatea a mers invers în istorie, în viață, în suflet. Acest mers invers al ateismului se altoiește din mers cu acel mers invers al lumii secularizate. O nouă idee s-a născut din resturile încă fumegânde ale altei idei. Un alt virus mai puternic decât celălalt promite mântuirea. Și în timp ce sensul lumii era mutilat, în timp ce oamenii se minunau de promisiunile noii mântuiri, în timp ce milioane de cărți erau date omenirii cu noua Biblie, undeva în Răsărit un preot de țară spunea: ideile nu sunt bune că n-au mamă!

Omul format de iadul comunist și cel trecut prin pustia secularizării – cei doi mutilați în sfârșit s-au întâlnit și aleargă prin lumea modernă sfărâmata în milioane de sensuri. "Acum lumea, săraca de ea, e tare grăbită" spune Sf. Ioan Romanul, "Rucodelia mea nu se-ntreabă aici pe piață". Piața lumii noi cu sensurile ei. Mileniul III cu inflația de sensuri ale omului modern și marginalizarea sensului lui Dumnezeu. Corabia creștină sta singură pe talazurile înspumate ale unei omeniri furibunde fără Dumnezeu. O lume care nici măcar nu se sinchisește de sensul pierdut, ci este în căutare perpetua de noi sensuri își produce, își fabrica la scară industrială sensuri.

A vorbi acestei lumi despre sensul vieții, al morții și al suferinței în sens creștin pare o imensă inutilitate ce frizează absurdul. Și totuși, spune Apostolul Pavel, "nădăjduiți! Dar ce nădejde este aceea care se vede?" Și tocmai de aceea, ca la orizont nu se vede nimic, trebuie să ne rostim și să ne trăim până la capăt sensurile date de Dumnezeu. Când pe malul Senei reîntemeia cu grație filosofica legitimarea intelectuală a noii religii, comunismul, când inteligenta lumii era fascinată de noul Dumnezeu, undeva într-o celulă în Răsăritul îndepărtat, într-o țară devenita toată pușcărie se mărturisea sensul adevărat al vieții, al morții și al suferinței. Un tânăr bolnav, distrus fizic prin tortură aplicată de nouă Idee, se pregătea să moară. Se pregătea dând sens morții sale, suferinței sale și vieții sale…: "Mâine mă duc", spune acesta colegilor de suferință… (n-a spus mâine mor!). "Unde te duci, mă banditule, ca eu sunt hristosul tău acum"… se aude glasul plutonierului. (Era glasul istoriei triumfătoare care arestase penibil Veșnicia.) "Mă duc, domnule plutonier, acolo unde o să veniți și dumneavoastră", răspunde cu seninătate tânărul muribund și astfel veșnicia lui Dumnezeu întoarce discret spatele istoriei făcută de om. Acest schimb de replici, simple în aparență, arata răscrucea umanității de azi."Istoria a murit", spune sociologul american Yokohama. Nu, istoria n-a murit, a devenit din ce în ce mai violentă, mai rapidă, mai aroganta, mai necruțătoare și mai perversă. Dar de toate acestea nu poți vorbi cu mintea, ci cu inima și inima sfântului roman zice: "Când scriu… simt o durere la inima ca și cum stihurile ar fi niște fărâmituri desprinse din inima mea zdrobită". Mii, zeci de mii, sute de mii, milioane de inimi zdrobite de o Idee.

Murmurul de ruga al Sfântului din pustia Hoz eva și murmurul de ruga al pușcăriașilor comuniste se unesc dincolo de "teroarea istoriei" și refac din lacrimi chipul neîntinat a lui Dumnezeu. Căci, ca să vezi sensul vieții, al morții și al suferinței din ghetoul comunist, nu ochiul rațiunii poate, ci ochiul plin de lacrimi, care te va duce mai presus de fire și-ți va arăta drumul înapoi spre casă. Plutonierul comunist a devenit între timp om modern, nemurirea lui era atunci asigurată ideologic de Partid, astăzi este asigurată medical prin criogenie. Sensul vieții lui era cincinalul, astăzi – clipa. Suferință în comunism aparținea celor închiși, iar sensul ei creștin disprețuit și considerat o ratare. Ca să scapi de suferință, arma lor de șantaj, ți se propunea colaboraționismul, compromisul ființei, iar în lagărele dure hulirea lui Dumnezeu și a credinței – exercițiul fusese deja făcut în timpul revoluției franceze, când creștinii au fost internați de către revoluționari într-un spital de nebuni. (Laurel Lăstind și Vinchon: Leș Malades de l'Esprit et leur Mede cin du XVI au XIX sfecle)

Suferința lui, a omului modern, este înconjurată de analgezice, a creștinului era poarta către Dumnezeu, una cu sens paralizat în biologie, cealaltă ca scara către Ziditor. Sensul vieții creștinului pușcăriaș era învierea, sensul vieții "omului modern" este longevitatea prelungită până la absurd. Aceste sensuri ale creștinismului și ale omului mileniului III nu se vor întâlni niciodată. Unii vor să se mântuiască de lume, dar creștinul îl roagă pe Dumnezeu să mântuiască lumea. Creștinii se-nchide la crucea lui Iisus, ceilalți la crucea tălharului din stânga. Iar aceasta umanitate parcată pe stânga este cauza sensului pierdut de astăzi. Darwin l-a smuls pe om din brațele lui Dumnezeu și l-a pus în brațele maimuței. Comunismul l-a smuls din brațele maimuței și l-a pus în brațele Partidului, adică al unei abstracțiuni, globalizarea n-a făcut decât să-l împingă de aici în Neant. Dar despre astea eu nu pot vorbi în limbă fără de inimă a lumii moderne, "căci cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca niște scântei, dar asta se-ntâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul durerii…" (Sf. Ioan Romanul cel Nou)

Așadar suferința nu este ea însăși izvor de bunătăți duhovnicești, ci doar un pliej de a le dobândi, la fel de bun ca oricare altul. Suferința în sine nu rodește nici un bine. A cugeta altfel înseamnă a tăgădui că Dumnezeul dătătorul a tot binele și că stă în puterea omul duhovnicească aceste bunătăți ci ajutorul harului. Prin felul care o primește, omul hotăraște dacă suferința îi va fi spre folos sau spre vătămare. Și pentru ca omul este cel care+i dă suferința un înțeles și un rost, nu are nici o importanță ce este ea de sine. Așadar, suferința este cu adevărat o mare încercare, căci prin ea omul se poate mântui sau se poate pierde. Suferința este și o mare ispită, căci poate să+l ducă pe om la rău, însă, atunci când se face pricină de bine, ea este cale de mântuire.

1.4 Folosul duhovnicesc a suferinței în viața omului

Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai mari duhovnici români, vorbea în numeroasele sale cuvântări despre rolul pe care îl are suferința în viața creștinilor, și mai ales despre modul în care aceștia trebuie să o înțeleagă. Îndemnurile părintelui Arsenie cu privire la suferință izvorăsc din Sfânta Scriptură și din Tradiția Bisericii, dar și din experiența personală a acestuia. Părintele a suferit mulți ani în temnițele comuniste, i-a văzut pe cei din jurul lui suferind, a viețuit ca pustnic într-o pădure în munți și a fost mai bine de cincizeci de ani preot duhovnic, alinând suferințele a mii de oameni cu sfaturile sale pline de înțelepciune.

Părintele Arsenie vedea suferința ca pe un medicament pe care Dumnezeu ni-l dă pentru sănătatea noastră: "o suferință nu și-a atins scopul "terapeutic" dacă n-ai ieșit cu un folos duhovnicesc din ea". Dar care este această stare de sănătate la care ar trebui să ne ducă suferința? Părintele Arsenie învață că semnul sănătății este starea de prezență, să îl ai pururea pe Domnul în inima ta, să fii pururea într-o continuă stare de smerenie. De aici rezultă faptul că Dumnezeu așteaptă trezirea noastră, așteaptă ca voința noastră să-L urmeze și să meargă liber spre ea. Ar fi greșit să avem imaginea unui Dumnezeu care pândește orice greșeală a noastră pentru a ne sancționa, dimpotrivă, Dumnezeu ne iubește și se folosește de o boală, un necaz, pentru a ne scăpa pe noi de chinurile veșnice ale iadului. De aceea, în cazul în care omul pierde starea de prezență a lui Dumnezeu, o suferință îl poate ajuta să o redobândească sau să înceapă să o caute și, din acest punct de vedere, suferința încetează să mai fie văzută ca o lipsă, ca o nenorocire, ci este văzută ca o binecuvântare și cercetare a lui Dumnezeu.

Chiar Mântuitorul pune accentul pe această trezire duhovnicească prin suferință atunci când dă exemplul Turnului care se prăbușește în Silo am și omoară atâția oameni (Luca 13, 4-5). Hristos îi îndeamnă pe cei ce-L ascultau să nu se oprească la o înțelegere confortabilă pentru ei, prin a-și explica că acea cădere a avut loc doar pentru că oamenii uciși au păcătuit, ci toți ar trebui să conștientizeze că sunt răspunzători și păcătoși, căci Dumnezeu prin suferințele unora încearcă să-i folosească pe cei mulți. De asemenea, părintele atrage atenția că suferința nu e numai a noastră, ne putem întâlni cu ea și la persoanele de lângă noi și atunci avem o responsabilitate față de ei. Milostenia poate fi o cale prin care am putea vindeca suferințele celor din jurul nostru. Suferința ajută ca omul să se cunoască pe sine.

Prin suferință omul ajunge să-și cunoască măsura, să se smerească, să-și dea seama de slăbiciunile sale, să-și dea seama cât de mult îi lipsește ceea ce îi place lui Dumnezeu. Această cunoaștere de sine este foarte prețuită de părinți, căci este socotită ca un punct de unde se poate crește în viața duhovnicească. Mai mulți Părinți ai Bisericii văd în acest moment cheia de înțelegere a tainei suferinței, pentru că în acel punct de tensiune spirituală se caută adevărata viață – viața veșnică. Dacă oamenii pornesc în tâlcuirea vieții de acum din perspectiva vieții veșnice, vor dobândi o reală înțelegere a rostului ei. Așa se poate înțelege de ce marii asceți ai Bisericii se bucurau când erau bolnavi, căci în acele clipe se simțeau cercetați de Dumnezeu. Părintele Arsenie spunea că "nimic nu e mai folositor în viață ca suferința, pentru a te cunoaște pe tine însuți" și continuă spunând că în suferință omul reușește să stea de vorbă cu sine mai precis decât în orice altă situație, se poate analiza cel mai bine, poate să se compare și, astfel, să se poată birui, iar această biruință este una uriașă, căci este o biruință asupra răului și a păcatului, este o despărțire.Orice suferință este ca o anticipare a morții. După o suferință, viața este văzută dintr-o altă perspectivă. Tocmai de aceea părintele Arsenie spune că cel mai mult s-a folosit duhovnicește când a stat la căpătâiul muribunzilor, pentru că aceia, în ultimele clipe, având sentimentul sfârșitului, își dau seama de lucrurile cu adevărat importante din viață, ajung să-și conștientizeze păcatele și să-și dorească să dobândească împăcarea cu Dumnezeu. Părintele amintește că toți muribunzii pe care i-a văzut în viața să doreau să mai trăiască o singură zi, aceasta tocmai pentru că iminența morții îi făcea să-și dea seama de ei și de greșelile pe care le-au comis, de faptele bune pe care ar fi putut să le facă, dar nu le-au făcut. Această conștiință de pe patul morții îl face pe om să-și dorească timp să îndrepte lucrurile, iar părintele Arsenie mângâie spunând: "și dacă se ajunge la această minimă stare de pocăință, este un câștig, căci orice clipă poate fi un timp și orice suspinare poate fi o rugăciune".

De aceea, părintele atrage atenția asupra faptului că omul trebuie să conștientizeze fiecare clipă din viața sa, pentru că fiecare moment poate fi un prilej de mântuire. El ne spune că Dumnezeu nu este supărat pe noi pentru greșelile noastre, cât mai ales pentru nepăsarea noastră și, astfel, suferința poate deveni o vindecare a nepăsării."În suferință nu trebuie să se ajungă la descurajare"Părintele subliniază că în orice suferință sau greutate pe care cineva o încearcă nu trebuie să se ajungă la descurajare. "Aceasta este toată lupta subtilă a sfintelor noastre paterice și o mare taină a vieții duhovnicești, de a ne ridica, de a nu rămâne sub o piatră îngrozitoare a căderii. Cuvânt mare vă spun, în ordinea cea duhovnicească, nici nu există cădere, există numai ridicare, nici o nenorocire nu înseamnă ceva și nimic nu este pierdut atâta timp cât credința rămâne în picioare."

Iar credința ne spune că totul se obține prin jertfă, prin cruce. Părintele Arsenie ne îndeamnă spunându-ne că și noi trebuie să oferim ceva lui Dumnezeu: "concepția de mântuire creștină este suferința. Iisus Hristos a făcut dreptate mare, a vindecat, a înviat morți, permanent. Dar n-a mântuit lumea cu aceasta. Dracul încă era tare, încă ispitea… și chiar pe Iisus îl ispitea. Deci nu ne-a salvat cu nici un chip marea dreptate pe care a făcut-o Iisus, decât ne-a învățat să-L prețuim foarte mult, că era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, dar, când S-a răstignit, atunci l-a ucis pe diavol. Iisus era pe cruce și se văita diavolul. Deci, concepția de mântuire este jertfa. Nu se poate nimic fără jertfă. Nu se poate în nici un chip. Numai prin suferință ajungi să scapi de suferință. Deci nu se putea salva lumea decât cu jertfă, Care rămâne de fapt un exemplu pentru noi toți. Suferința nu e ușor de purtat dacă nu ești într-o relație cu Dumnezeu". (articolul publicat în ziarul Lumina de Duminică, ediția din data de 19 august 2012).

1.5 Psihoterapia și statornică în credință

Boala cancerul constituie o provocare de proporție din perspectivă păstrării unui sens și a unui scop al vieții, pe lângă priceperea deloc neobișnuită, a unui crize de credință. Capacitatea de a păstra un sens al vieții și viața spirituală a bolnavului ajută în a se adapta mai bine la nouă condiție și a se bucura de o calitate mai bună a vieții. Elaborarea unor intervenții specifice de consiliere care au menirea de a conserva sensul în viață și speranța pacienților cu cancer avansat, cum ar fi psihoterapia centrată pe sens, în îngrijire pe care o asigură pacienților de cancer în ultima etapă a vieții lor. În conversia totală a ființei celor ce până acum nu au trăit o viață creștină gemină, sau în continuare unui vieții virtuoase și a practicării unui intense, sincere și stăruitoare rugăciuni de către cei credincioși, se află marele secret al întăriri de credință, a trăirii spirituale, a înmulțirii răbdării și a pogorârii harului dumnezeiesc peste dânșii, precum și a simțirii iubiri nemărginite a lui Dumnezeu. În general, cel suferind este îndemnat de Sfinții că întotdeauna să își aducă aminte că nu este nici o suferință, nici o lacrimă vărsată de cei pătimitori de cei cuprinși de durere fizice de care nu știe și Mântuitorul Iisus Hristos.

Capitolul 2 Răbdarea suferinței și sporirea duhovnicească a vieții și a omului

2.1 Despre răbdare și nădejdile din perspectivă a învățături ortodoxe

Cunoaștem faptul că spiritualitatea ortodoxă, viața duhovnicească este o permanentă mergere înainte, este o permanentă ejectată către calmule desăvârșirii care trebuie abordată existențial, în care este unirea cu Dumnezeu. Viața duhovnicească după cum o demonstrează experiența marilor Părinți duhovnicești, se desfășoară între adâncurile păcatului și piscurile virtuților. Drumul către virtute trece, obligatoriu și inevitabil, prin podoaba duhovnicește, a ispitelor și necazurilor, a supărărilor fără de voie și a patimilor fără de voie, o primă idee ar fi aceea a necesități lor. Aceste încercări, ne spune Sfântul Isca Șirul sunt neapărat folosite are oamenilor indiferent de treapta duhovnicească. Ele sunt necesare atât celor păcătoși, pentru a+i întoarce la adevărata viață spirituală cât și celor îmbunătățise duhovnicește a încercărilor cu Dumnezeu. La început cei care încerca să se roage lui Dumnezeu ca un străin, dar pe măsură răbdării lor se aproprie de Dumnezeu, devenindu-i fiu adevărat.

Așadar durerea, înțelegându-se prin această suferință care însoțește orice necaz sau încercare și moartea au fost așezate providențial de Dumnezeu, în firea omului, ca o piedică pe calea păcatului și al răului. Durerea conformă cu rațiunea – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul; iar moartea este o consecință cuvenită. Durerea fără de voie și moartea de pe urma ei sunt pedeapsa pentru plăcerea de bunăvoie. Omul pentru a se îndrepta, pentru a-și reveni din această stare vicioasă, trebuie să fie zguduit stihiei, să fie cutremurat în temelie ființei sale, ori încercările sunt astfel de zguduiri ale ființei noastre, însă ceea ce sublinie ază permanent scrierile duhovnicești ortodoxe este faptul că spre deosebire de culmea pozitivă de cunoașterea lui dumnezeu, în care omul așa cum spune și Părintele Profesor Dumitru Stanilor se angajează binevoit din propriile inițiative, dintr-o dorință de desăvârșire, calea negativă o stă bate fără să vrea involuntar, din pedagogii divine și din necesitatea duhovnicească. Cauza generală a încercărilor a suferinței și a durerii duhovnicească o constituie păcatul, ca stare para naturală a vieții duhovnicești, ele se produc atunci când omul face lucruri pot ivite firi lui.

2.2 Prin credință și suferință asumată, participăm la viața lui Hristos.

Prin credință, participăm la viața lui Hristos. Devenim uniți cu El și ne împărtășim de harul și darurile lui. În cadrul credinței creștine se utilizează un număr de imaginii pentru a reliefa bogăția acestei teme: spre exemplu utilizarea de către Sfântul apostol Pavel a imaginii legate a adopției (înfierii). Sfântul Apostol Pavel angajează această imagine parțială pentru a indica faptul că prin credință, credincioșii ajung să aibă același statut ca Hristos, anume de a fi fii ai lui Dumnezeu, fără a implica faptul că ar poseda aceeași natură divină precum Iisus Hristos.

Credința ne face fii lui Dumnezeu, în pofida faptul că nu împărtășim același origine divine cu Hristos, în sensul că ființa noastră rămâne totuși umană. Dacă utilizăm această idee și într+o altă manieră, ar fi copil înfiat înseamnă că beneficiază de același drepturi de moștenire precum copii naturali. Tot Sfântul Apostol Pavel spune faptul că, în primul rând suferința în cazul Domnului, asumată pentru păcatele întregii lumii, iar apoi slava; iar fără suferință nu evită slava. Prin credință au ajuns să împărtășim acest tipar moștenirii divine, trasat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru noi, suferința este urmată de slavă (Romanii 8,17; Petru 3, 12-14).

2.3 Suferința îmblăcită a omului și a vieții sale.

La felul, fermentul de subversiune conținut de suferință este neutri lizat prin aceste ritualizare, care prin cumulul cota strofelor pe care le înglobează în același timp un spațiu de speranță a omului în viața lui. Această gestiune foarte particulară a amintirii nenorocirii, se dovedește de la început foarte diferită de atitudinea noastră contemporană seculară. Ființa care suferă nu este singură, Dumnezeu veghează asupra ei. Nu există ruptură, nici istorie, ci doar un lanț inter gene raționale întărit printr-o mitologie controlată și explicații minte să facă suferința acceptabilă, inclusiv când ea depășește înțelegerea umană. Pentru a învăța despre suferință celuilalt, trebuie să o privești înțelept dar credea că este mai ușor de a învăța din și despre suferința celorlalți din jur, atunci când suferi tu însuși.

Liturgicul și memoria se unesc pentru a construi, încetul cu încetul, această istorie de suferință și a-i conferi în vremurile când tiparul încă nu există iar scrisul rămânea apanajul educate ale societății. Astăzi, datorită de memorie creează în primul rând o identitate individuală. Dar această relație indentară cu suferința nu este complet nouă. Amintirile suferințelor tradiționale nu mai pot fi realizate ca până atunci, nici nu mai produc credință ci coeziune, deoarece codurile universului religios care le era specific nu le mai spun nimic contemporanilor.Se reține din ele numai partea vizibilă suferința însăși, a cărei istorie oamenii se vor strădui de acum să o scrie.

2.4 Cele 12 avantaje ale suferințe fizice și ale încercărilor vieții.

Suferința este un act pozitiv și nici de cum o înfrângere, așa că pornind tratatul lui Pierde de Beliș, fără a se distinge între suferința fizică și încercările moarte sunt:

Încercarea este un ajutor prețios timiș de Dumnezeu pentru a ridica sufletul din mâinile dușmanilor, care sunt lucruri false și succesul decepționant al acestui lumii, sperându-te cu câte-o suferință, dar care te scapă și te ocrotea.

Ea închide gura demonilor.

Purifică pe cel ce suferă

Iluminează inima omului pentru a se cunoaște pe sine

Deschide mai repede drumul către Dumnezeu

Ispitește o parte din pedepsele meritate: suferințe și încercările sunt răscumpărate păcatelor pe care le-au săvârșit

Face capabil pe om să primească slava lui Dumnezeu

Prin ea Dumnezeu îndepărtează consolările pământești, făcând să fie așteptate cele, care vor veni

Stabilește o aduce aminte reciproc între Dumnezeu și cel care îl iubește, suferind

Fapte pe om să se roage mai mult, într-un mod mai frecvent, înaintea lui Dumnezeu

Păzește și hrănește inima

Este pentru om dovada cea mai singură că Dumnezeu îl iubește, este parte ape care și Hristos o ales-o.

Concluzie

Suferința este o continuă răstignire duhovnicească, o permanentă luare a crucii pentru a urma lui Hristos, după cum el ni s-a făcut nouă pildă. Însă, imaginea Domului nostru suferind moartea pe cruce și cu moartea pe moarte călcând, este prin ea însăți un simbol cât se poate de puternic de triumf prin înși în suferință. Când însă Iisus Hristos nu ne eliberează de durere printr-un mijloc miraculos, cu certitudine ne dăruiește putere de a o îndura, de a o răbda până la capăt, de a o transfigura și de a o schimba în aproprierea tot mai mare de Dumnezeu. Dacă acceptăm suferința, sensul și semnificațiile ei ni se vor dezvălui treptat. Răbdarea, suferința îi este creștinului purificatoare, făcându-l tot mai asemănător Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Părerea mea este faptul că orice creștin adevărat suferă în personalitatea lui, poate fii din amintirile lui din trecut, dar puterea de a-l trece trebuie să se roage, să se smerească și să asculte cuvântul lui Dumnezeu prin duhovnicul lui, pentru a fi împăcat cu el însuși și cu cei din jurul lui. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a îndurat foarte mult, prin lovire, răstignire, și insulte, dar pentru noi creștini, pentru a ne ierta păcatele de zilele noastre, și fapte săvârșite de zi cu zi mai bune sau rele cu tine și cel din jur.De aceea trebuie să se smerim și să ne rugăm, prin spovedanie și împărtășanie, pentru curățarea trupească și sufletească de iertarea păcatelor, cu sângele lui Hristos, pentru a fi aproape de Dumnezeu și de noi înșine.

Bibliografie

Pr. Dr. Liviu Petcu , Suferința și creșterea sprirituală, Editura Fundației academice AXIS, Iași anul 2012. \

Fericitul Augustin, comentarii la Psalmul 81, P.L. XXXVII, col. 1081;

Alistor McGroth, Suffering, Hodder și Stewghton, London, Sydney Auckland, 1992, p.71, et. Pssin

Sfântul ioan Gură de aur, Omilia 38, la I Corinteni, 2, P.G.LLV, col. 324
Idem, Despre Cruce, P.G.XLIX, col. 398.400

Sfântul Atanasie cel mare, Tratat despre întruparea Cuvântului și despre arătarea Lui, nouă, prin trup, capitolele V, XXXIV, traducerea din grecește, introducerea și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie în col. PSB, vol. 15, Editura IBMBOR, București, 1987, p. 129 

A. Moadel; C. Morgon, Seeking neaning and lope self- reported sapiritual and existențial needs ameng an ethinielly diverse cancer patient population, în Preycho- Oncology, 8, 1999, p. 378-385.
Poll Gallup, Spiritual boliefs and the dying proces a report on a național survey conductod for the Nothorm Cunnings Foundation and Fetzer Institut, 1997.

T. Morita, J. Tsunoda, expotatory factor analysis of existențial sufferind in Japonia terminally ill cancer Patients, în Psyeho- Ginecooly, 9, 2000, p. 164-168.

Sfântul Isaac, Sirul cuvinte despre nevoite în Filocalia sau culegerea din serviciile Sfinții Părinți care arătă cum se poate omul curăța Traducerea, introducerea Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie , vol. X, Editura Institutul și de misiune al Biserici Ortodoxe române, București, 1981, p. 116

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talosie, în Filocalia, vol. II, p.34

Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie  I, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.1, IBMBOR, București, 1997, p. 140,.

P.L CCVII, col. 989-1006-, Pierre de Blois , de duodecin utilitatilus tribulationum, 

Esthernbassa , Trad. irinel Antoniu, Suferința ca identitat, editura Institul European, 20012, Iași, pp.44-52

Sfântul Vasile cel Mare, Epistolele 45, I, P.G. XXXII, col. 365B, Comentarii la Psalmi, Comentari la Psalmul XXXIII, col. Iorele Ortodoxe, editura librării teologie, bucurești, 1939

Articolul publicat în ziarul Lumina de Duminică, ediția din data de 19 august 2012).