Sensul Inchinarii Noastre la Sfanta Cruce

CAPITOLUL IV.

SENSUL ÎNCHINĂRII NOASTRE LA SFÂNTA CRUCE

4.1. Închinarea ca fapt duhovnicesc

Creștinul își pune în slujba lui viața lui întreagă. Însemnându-se pe sine în chipul crucii el exprimă dependența sa deplină față de Dumnezeu. Actul de închinare prin care credinciosul preamărește pe Dumnezeu pentru a fi complet angajează deopotrivă sufletul și trupul lui. La începutul și sfârșitul unei rugăciuni precum și în momentele mai deosebite din viața sa creștinul își face cu mâna semnul sfintei crucii. Nu este vorba despre un simplu semn care însoțește rugăciunea și care ar putea fi considerat în sine chiar o rugăciune ci de un adevărat fapt duhovnicesc de o mărturisire a lui Hristos de trăirea unei prezențe divine. Gestul exterior pe care îl săvârșește credinciosul este, mai întâi, un act religios, care îi permite să-și descopere un sentiment de adorare. În acest fel, semnul însuși este un element intermediar, care slujește ca mijloc al ridicării duhului său spre Absolut.

Trupul nostru face parte din noi înșine, iar participarea lui la faptul închinării, cu deosebire prin acest organ al său, care este mâna, este un lucru de sine înțeles., „Preamăriți dar pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 20), ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel. Cine se închină cu evlavie la chipul crucii arată prin aceasta că actul săvârșit de el este descoperirea întregi sale făpturi, care a ajuns să fie stăpânită de un fior sfânt și de o cutremurătoare stare lăuntrică. O formă de manifestare religioasă sensibilă devine expresia unei viziuni suprasensibile, o mișcare văzută devine reflexul cinstirii și al preamăririi al iubirii și al recunoștinței noastre înaintea lui Dumnezeu. Iar la toate acestea se adaugă faptul trăirii unei prezențe a lui Hristos, pe care sfânta cruce îl simbolizează și îl actualizează cu evidență. Este vorba despre o actualizare care cuprinde, de asemenea, viața credinciosului în întregul ei, aflându-și ca mod de exprimare un anumit stil și o anumită ținută exterioară, care face ca trupul să participe deplin la ceea ce se săvârșește. „Nu știți că trupul vostru este templul Sfântului Duh? “ (I Corinteni 4,19), ne mărturisește Sfântul Apostol Pavel. În acest templu al trupului nostru, Mântuitorul Iisus Hristos devine sensibil prezent prin actul închinării.

Privind semnul crucii în perspectiva traducerii într-un mod sensibil a celei mai înalte și mai pure mișcări a sufletului nostru, îl înțelegem ca posibilitatea pe care o avem de a ne exterioriza o atitudine de dăruire lăuntrică.

E ceva asemănător cu descoperirea luminii de pe fața și de pe veșmintele Mântuitorului pe muntele Taborului. Dăruirea este rațiunea de a fi a închinării. Ea este curată revărsare a adorării, a mulțumirii și a respectului plin de cutremurare ce îl avem pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos. „Să fim mulțumitori și așa să-i aducem lui Dumnezeu închinare plăcută, cu evlavie și cu sfială. Căci Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12, 28-29). După potolirea furtunii pe mare, ucenicii văzând minunea săvârșită de Mântuitorul Iisus Hristos, I s-au închinat zicând. Cu adevărat tu ești fiul lui Dumnezeu (Matei 14, 33). A ne închina lui Hristos nu înseamnă numai al recunoaște ca Dumnezeu, ci mai presus a ne dărui în întregime Lui…, „Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”.

Crucea a devenit în creștinism simbolul dăruirii totale. „Dacă vrea cineva să vină după Mine să se lepede de sine să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie” (Matei 16, 24), a spus însuși Mântuitorul. A urma lui Hristos, din acest punct de vedere, înseamnă a primi adevărul lui drept adevărul nostru, viața lui drept viața noastră, iubirea lui drept iubirea noastră. Dăruirea înseamnă credincioșie față de adevărul, față de viața și față de iubirea lui Hristos, dar o credincioșie a cărei răsfrângere privește deopotrivă viața noastră spirituală și existența noastră. Dăruirea este deci angajament necondiționat, aparținere totală. „A crede în Hristos ca Dumnezeu nu este un lucru suficient pentru închinare, pentru că și diavoli cred în El, dar pentru aceasta nu i se închină, Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci, dar și demonii cred și se cutremură” (Iacov 2, 19). Numai cel ce îl acceptă ca stăpân al vieții sale, cel care își exprimă dorința și decizia de a-L urma, de a-și pune viața întreagă în slujba Lui și de a trăi potrivit poruncilor lui este pregătit să-i aducă adevărata închinare. Condiția interioară a adevăratei închinări este smerenia. Smerenia este ambiția în care odrăslește dăruirea de sine. Trăită întru smerenie viața creștină este asemenea ogorului cultivat ce se lasă rodit de ploaia și lumina lui Dumnezeu., „Căci noi împreuă-lucrători cu Dumnezeu suntem, voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu”. (I Corinteni 3, 9).

Orice închinare adevărată are imaginea prosternării în fața crucii de pe Golgota. Ea este pătrunsă de recunoașterea nemărginitei puteri dumnezeiești în raport cu neajutorata noastră făptură. În această privință, închinarea este un fapt sufletesc ce se opune categoric trufiei. Trufia însă îl separă pe om de Dumnezeu îl depărta de adevărul cel adevărat. „Îmbrăcați-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har “ (I Petru 5,5).

Neascultarea și răzvrătirea împotriva Celui Preaînalt, trufia este păcatul luciferic care aduce cu sine aroganță și auto mulțumire. De aceea, ea apare că negarea religiei, a legături vitale dintre credincios și Dumnezeu. Trufia exclude sentimentul evlaviei adevărate, care este un sentiment de dependență și adorare.Cu alte cuvinte, exclude închinarea însăși. Părăsirea închinării în semnul sfintei cruci este de cele mai multe ori dovada infiltrării trufiei în viața noastră. Sentimentul adorări față de Dumnezeu izvorăște din adâncul sufletului, adică din duhul omului. Origine lui este ființa cu care venim pe lume. Este chipul lui Dumnezeu întipărit în acest adânc, cu răsfrângeri puternice în toată ființa noastră., „Duhul este Dumnezeu și cei ce i se închină trebuie să i se închine în duh și în adevăr“ (Ioan 4, 24). Închinarea care purcede din adorare profundă este o, închinare în duh. Înainte de a fi epifania religiozității noastre, adică descoperirea ei în afară, pentru a cuprinde întreaga noastră ființă, ea este o stare lăuntrică. Mai precis, este starea omului nostru, cel dinlăuntrul‚ „care se înoiește din zi în zi”‚ (II Corinteni 4, 16). Pe acest om lăuntric îl caută cu adorare dragostea lui Dumnezeu, îl caută duhul lui Dumnezeu, iar el îi răspunde cu închinare. În toată lumea creaturală nu există un pisc mai înalt, nu există un loc mai de preț în care să se poată odihni Duhul Sfânt. „Duhul însuși mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” ( Romani 7, 16).

Mărturia, omului nostru lăuntric‚ este „recunoașterea faptului că Dumnezeu atât de mult l-a iubit pe el încât pe Însuși Fiul Său l-a dat jertfă de răscumpărare”. Astfel duhul omului devine centrul din care se revarsă adorarea, dar în același timp și locul din care izvorăște pacea și bună înțelegere între semeni. Adevărata închinare a creștinului în duh este totodată și o închinare în adevăr. În orice experiență religioasă, credinciosul își manifestă conștiința prezenței tainice a divinului. În profunzimile, sale sufletul este legat cu Absolutul, este legat cu Dumnezeu. „În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu cel viu” (Psalmi 41, 1-2).

Afirmând că o anumită certitudine religioasă nu o putem atribui decât întâlniri cu divinul, întâlnire ce are loc în în cele mai adânci zone ale sufletului nostru, nu putem explica această convingere numai pe baza mărturiei ce ne-o oferă conștiința noastră religioasă. La această conștiință însă se adaugă un dar al lui Dumnezeu, pe care îl primim printr-o intervenție transcendentă. Dincolo de conștiința noastră trebuie să recunoaștem existența a ceva care determină în noi înfiriparea unei prezențe divine. Dumnezeu zice Isus Sirah, „cu știința înțelegeri i-a umplut pe oameni (…) pus-a ochiul Său peste inima lor” ( Iisus Sirah 17, 6-7). Realitatea divină, care face obiectul adorației mele, nu numai că este deosebită de inima mea în sensul că nu se identifică cu mine ci este infinit superioară duhului meu, precum și inimi mele.

În acest fel, închinarea care își are originea în duh își află împlinirea sa în închinarea în adevăr. Nu există religie adevărată, care să afirme că ea este o legătură cu Dumnezeu, și să nu tindă spre acest mod de închinare. De aceea trebuie să spunem că orice religie are nevoie de închinare. Cu atât mai mult religia creștină. În creștinism avem o mărturie mai clară, mai puternică și mai adâncă despre prezența lui Dumnezeu și despre caracterul ei transcendent. Acestei conștiințe religioase, care exprimă în mod esențial o venire mai aproape a lui Dumnezeu, o etapă radicală nouă în comuniunea dintre Dumnezeu și om, îi corespunde o închinare deosebită și anume aceea în semnul sfintei cruci, care este închinarea în adevăr. Închinarea în adevăr este cultul pe care îl inaugurează Mântuitorul Iisus Hristos, venind în lume și jertfindu-se pentru mântuirea noastră. Sfântul Apostol Ioan, în prologul Evangheliei sale, mărturisește următoarele., „Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” ( Ioan 1, 14).

Pentru evrei, slava divină era legată de templu, pentru că în acest loc a fost fixat cortul mărturiei. Potrivit unei noi viziuni din prolog, această slavă s-a despărțit de templu și de cultul oficiat în el și ia nu mai poate fi văzută decât exclusiv în persoana Cuvântului întrupat. De aceea și cultul inaugurat de Mântuitorul este, „plin de har și de adevăr”. În raport cu legea veche, care s-a dat prin Moise, ne spune același Apostol căci, „harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17). Adevărul este dezvelirea unei realități, este participarea reală la, plinătatea lui Hristos ‚” (Coloseni 2, 9-10). Această participare însăși se descoperă printr-un semn, prin semnul Fiului Omului. Din Evanghelia după Matei aflăm că mai înainte de a veni Hristos, a doua oară să judece lumea, El va fi precedat de semnul cucii. Așa ne mărturisește însuși Domnul: „atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului “ (Matei 24, 30). Acest lucru înseamnă că întâi se vor deschide ochii semenilor asupra Crucii și apoi îl vor vedea pe nori cerului pe Domnul Însuși. Între semnul crucii și persoana Cuvântului întrupat s-a stabilit această legătură strânsă, datorită căreia, de la înălțarea cruciii pe Golgota și până la parusie, acest semn îl reprezintă în mod real pe Hristos. Semnul crucii, prin care se exprimă închinarea, în adevăr , a devenit un simbol divin-uman, o realitate văzută care nu numai că reprezintă ci și face să se vadă prin ea o realitate nevăzută. Unul și același semn presupune și arată, oarecum, în mod simultan, două lucruri, el fiind o punte de legătură dintre două lumi.

Astfel crucea ca semn de închinare nu este numai actul prin care credinciosul își manifestă adorarea, ci este actul prin acare Hristos Însuși este prezent în sufletul celui care se închină căci, pe de o parte, semnul crucii, face să pătrundă în lumea lăuntrică a credinciosului o energie divină, iar pe de altă parte, același semn face acesibil celui ce se închină infinitul tainic al vieți divine. Închinarea în semnul crucii substituie un mod uman de adorare a lui Dumnezeu cu un mod divin-uman. Conștient de faptul obiectul adorării sale este transcendent, e spirit pur, e Dumnezeu, creștinul este conștient și de limitarea sensibilă a modului prin care își exprimă evlavia față de Cel Prea Înalt.

Închinarea în chipul crucii este ceva cu totul deosebit, are loc întruparea directă a transcendentului care se coboară. E imitarea unui act pe care mai înainte de noi l-a săvârșit Iisus. Acest act, în care se unește elementul divin cu cel uman, după modul întrupări lui Hristos, aduce în existența noastră, prin ceea ce putem cunoaște și atinge, ceea ce este nevăyut și necreat. El leagă puternic simbolul cu adevărul și împreună indisolubil idealul cu realul. Închinarea în semnul cruci este o rugăciune, este expresia tendinței mele de mă uni cu Dumnezeu. Dar în același timp este și rugăciunea pe care Hristos Însuși o săvârșește pentru noi. Ceea ce nu putem face noi înfăptuiește Mântuitorul. Închinarea, “în duh și adevăr “este dovada neândoielncă a faptului că împărăția lui Dumnzeu, ceea din ceruri, deși vine din altă lume, se poate totuși realiza în suflet, ca o anticipare a fericiri veșnice.

4.2. Semnul crucii ca putere a lui Hristos și pecete a Duhului Sfânt

Crucea este descoperirea puterii lui Hristos, lucrătoare în sufletele aleșilor Lui. Întrucât este un „dar ceresc” (Evrei 4, 4), puterea aceasta se vădește printr-un semn văzut. Semnul însuși este darul pe care ni l-a încredințat Mântuitorul, câștigând pentru noi biruință asupra morți. Numai pentru că este plin de puterea lui Hristos, semnul crucii poate comunica și poate împlini într-adevăr ceea ce el reprezintă, exprimând descoperirea lui Dumnezeu în această lume și indicând sensul vieți celei noi. Spre Hristos tind, se exprimă Sfântul Apostol Pavel, „ca să-L cunosc pe El și puterea Învieri Lui și să fiu primit părtaș la patimile Lui, asemănându-mă cu moartea Lui” (Filipeni 3, 10). Spre acest țel trebuie să tindă orice credincios adevărat. A dobândi puterea Învierii înseamnă, pentru fiecare, a muri și a învia împreună cu Hristos. Murind și înviind cu Hristos, creștinul dobândește un har al cărui deplin înțeles este acela de a uni cu adevărat umanul cu divinul întru, „înnoirea vieții” (Romani 4, 4). Prin urmare semnul crucii nu numai că simbolizează biruința lui Hristos, dar el conține în sine revelația și darul lucrului prin care îl simbolizează. El nu este numai o reamintire a evenimentelor din Vinerea Mare și până în dimineața Învierii, ci și o chemare la o viață nouă precum și dobândirea puteri care face posibilă această viață.

Ceea ce semnul crucii descoperă și ceea ce el comunică este deplina înnoire a vieți spirituale. Puterea crucii este primită de către credincios, în mod prefigurativ, încă mai înainte de Botez, printr-un act care constituie o anticipare și o pregătire a acestei sfinte taine. E vorba despre rugăciunea la însemnarea pruncului, rânduială prin care i se pune numele copilului nou-născut, în ziua a opta după naștere. Aceeași rugăciune se face și pentru cei ce se botează adulți. Cu ocazia acestei slujbe, preotul rostește:, „Doamne, Dumnezeul nostru, Ție ne rugăm și pe Tine te chemăm, să se însemneze lumina feței Tale peste robul Tău acesta (îi pune numele) și să se însemneze Crucea Unuia-Născut Fiul Tău în inima și în cugetul lui, ca să fugă de deșertăciunea lumii și de toată vicleana uneltire a vrășmașului și să urmeze poruncile Tale“. Acest rit prin care Biserica primește în sine catehumenul în numele lui Hristos și îl însemnează în chipul sfintei crucii, semnul acesta al biruinței nu se face întâmplător în ziua a opta. Această zi, a opta, este simbolul împărăției lui Dumnezeu, simbolul unei realități cerești de dincolo de această lume, la care noi am devenit părtași prin moartea și învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

În rugăciunea la însemnarea pruncului, rostită de către preot, Biserica salută pe noul născut ca pe o făptură creată în vederea veșniciei. Rugându-se să se însemneze crucea lui Hristos în inima și în cugetul neofitului, ea așează în sufletul acestuia cu anticipare, ca într-un templu, un altar de jertfă, o masă a nădejdii. Pe ea se aduce de către minte și se jertfește gândul întâi născut ale fiecărei întâmplări. Deschizându-se inimă credincioasă prin nădejde, Arhiereul ceresc primește gândurile întâi născute ale minții.

Această pregătire privește preîntâmpinarea Botezului, dar totodată constituie anticiparea vieții veșnice. Viața în Biserică însăși este o pregătire, căci prin predică, învățătura și rugăciunea ea dă viață nădejdii, iar nădejdea este așteptare. Sfânta Liturghie, bunăoară, este totdeauna o pregătire, ea indică și tinde mereu dincolo de ea însăși, dincolo de prezent, iar rolul ei este să ne facă pe noi să intrăm în această pregătire și astfel să ne transformăm viața noastră, referind-o la împlinirea ei în împărăția lui Dumnezeu, din veacul viitor. Semnul crucii ce se imprimă în sufletul și inima credinciosului, înainte de Botez, e însoțit tot cu anticipre de lumina feței lui Hristos. Este vorba de lumina pe care Sfântul Apostol Pavel o amintește cu următoarele cuvinte: „Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: Strălucească, din întuneric, lumina! El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoștința slavei lui Dumnezeu pe fața lui Hristos. Și avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârșitoare este a lui Dumnezeu și nu de la noi” (II Corinteni 4, 4-7).

Crucea este însoțită totdeauna de slavă, după cum vom vedea. Este realitatea care ajută la regăsirea sufletului în Dumnezeu, regăsire ce are loc în cunoaștere și în dragoste. Rolul pe care îl deține imprimarea crucii în inima neofitului are de data aceasta un sens mijlocitor. Viața lăuntrică a celui ce se pregătește pentru Botez cere o concentrare convergentă a tuturor puterilor sufletești, simțuri și facultăți, pentru a prinde la săvârșirea Botezului, cuvântul din adânc al Domnului. Dar acest cuvânt nu se poate auzi într-o tăcere primordială din care au pierit tentațile exterioare ale luminii, precum și îmbolnăvirile supărătoare ale gândurilor, cu alte cuvinte vicleana uneltire a vrășmașului. În tăcerea primordială, în tăcerea de la începutul lumii, compactă ca întunericul ce învăluie totul, a zis Dumnezeu: „Să fie lumină! Și a fost lumină” (Facere 1, 3). Tot astfel, pentru a izbucni în adâncul sufletului lumina dumnezeiască se cere, mai întâi, întunecarea tăcută a luminii din afară. Înainte de a se deschide o ușă spre cer, ea trebuie să se închidă către lumea în care stăpânește păcatul.

Lumina pe care o înregistrează sufletul, în această fază de anticipare a Botezului, îl conduce la o cunoaștere adâncă și reală de sine însuși, fără de care nu putem vorbi despre o adevărată pregătire. Iar acest lucru nu se realizează raportându-ne pe noi la noi înșine, și nici raportându-ne pe noi la lumea din afară, ci raportând tot ce suntem, tot ce avem, tot ce gândim și lucrăm la Dumnezeu, ca la ținta noastră cea de pe urmă. Sentimentul care se naște din această raportare este acela al smereniei depline, care aduce cu sine libertatea spiritului, singura ambianță prielnică uniri cu Hristos, în taina sfântului Botez.

Odată cu primirea Botezului devenim purtători ai tainei crucii lui Hristos. Această taină nu ne aduce numai aminte de Hristos Cel răstignit, ci ea ne duce împreună cu Hristos, în actul Său de dăruire către Dumnezeu. „Îngropați fiind împreună cu El prin Botez, cu El ați și înviat prin credința în puterea lui Dumnrzeu, Cel ce L-a înviat pe El din morți. Iar pe voi care erați morți, în fărădelegile și în netăierea împrejur a trupului vostru, v-a făcut vii, împreună cu Sine iertându-vă toate greșelile” (Coloseni 2, 12-13). Cunoașterea de sine, dinainte de Botez, a dus pe credincios să constate durerosul conflict dintre faptele sale rele și o anumită conștiință dreaptă care nu le admite ca atare (Romani 7). Aceasta ne-ar fi mânat spre culmea disperării dacă nu ar fi existat, dincolo de puterile noastre, remediul pe care l-a adus dragostea lui Dumnezeu, jertfindu-și Fiul pe lemnul Crucii. Acest remediu nu este altceva decât numai harul dumnezeiesc primit prin taina sfântului Botez. El singur poate să ajute pe credincios să iasă din tragicul impas, nu numai ridicându-i din nou ființa la cunoașterea deplină a binelui, ci sporindu-i puterea de a-l săvârși.

Harul acesta este în același timp cunoaștere și iubire, de aceea poate fi numit într-adevăr lumină: „lumină întru Domnul“ (Efeseni 5, 8). Întrucât el luminează și totodată încălzește, a devenit deopotrivă simbolul cunoașteri și al iubirii. Același har mai poate fi numit și putere. „Cuvântul crucii – ne spune Sfântul Apostol Pavel – pentru cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu“ (I Corinteni 1, 18). Ridicat la acest nivel superior de cunoaștere și de iubire creștinul va lucra în permanentă colaborare cu această „dumnezeiască putere“ (II Petru 1,3). „Căci, sângele lui Hristos, care prin Duhul Cel veșnic s-a adus pe Sine Jertfă fără prihană, va curăți cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiți Dumnezeului Celui viu” (Evrei 9, 14).

Numai prin taina sfântului Botez, prin care ne-am renăscut în Hristos, și numai prin taina Sfintei Euharisti, care ne desăvârșește nașterea din nou, vărsând sângele lui Hristos în sângele nostru, ca să-l curățească de orice porniri păcătoase, ni se descoperă crucea în toată tăria ei. Căci numai astfel, după pregătirea amintită, ea pătrunde în modul cel mai deplin în inima și cugetul nostru, pentru a ne împărtăși biruința lui Hristos asupra morții. Răul însuși din făptura noastră ne apare ca un accident, care se poate suprima de acum prin efortul voinței noastre. Însemnându-ne în chipul Sfintei Crucii nu facem altceva decât să afirmăm clar hotărârea de a ne reașeza voința noastră în făgașul voinței lui Dumnezeu. În taina Crucii, dobândită la Botez, aflăm sensul adevărat al atitudinii pe care trebuie să o avem față de lume ca operă a lui Dumnezeu.

Crucea face posibilă adevărata înțelegere a lumii ca fiind creația lui Dumnezeu, ca obiect al dragostei și al grijii infinite a lui Dumnezeu pentru zidirea Sa. În taina sa, ea împreună două afirmații care la nivelul motivării noastre foarte greu pot fi împăcate: una privitoare la om și la chemarea lui în lumea de aici și de acum, și alta privitoare la împărăția lui Dumnezeu care nu este din lumea aceasta. În primul rând trebuie să precizăm că lumea pe care crucea o condamnă nu este creația lui Dumnezeu, nu este lumea în care viețuim de obște. Când Sfântul Apostol Pavel zice: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume” (Galateni 6, 14) se referă la o lume în care stăpânește păcatul, corupția și moartea. Crucea este puterea divină invincibilă care descoperă tot păcatul, începând cu cel comis de către Adam și până la sfârșitul lumii.

Creația nu este rea sau păcătoasă în esența ei. Răutatea stă numai în pervertirea care îi neagă valoarea. De fapt, crucea descoperă conținutul fiecărui păcat drept respingere a lui Dumnezeu. Dar în același timp îl vădește și ca respingere a vieții și ca atare îl arată drept moarte. În cele din urmă, crucea condamnă moartea, căci sub această formă păcatul nici nu mai poate fi corectat. Ea este după cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, „o judecată a judecății” .

Descoperind valoarea lumii ca creație a lui Dumnezeu, crucea ne deschide totodată și perspectiva înțelegerii împărăției Cerurilor „care nu este în lumea aceasta!”.

Căci surpând stăpînirea morții, ea nu este numai puterea care topește ordinea cea veche de existența, ci este și aceea care toarnă ordinea cea nouă. Crucea devine astfel începutul mântuirii lumii, inaugurând împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Prin ea ne Împărtășim și noi de învierea lui Hristos, de viața netrecătoare a lui Dumnezeu, fără să desconsiderăm creația în sânul căreia viețuim.

În puterea crucii stă condamnarea definitivă a diavolului, precum și eliberarea făpturii de orice stăpânire a lui. Amintind de șarpele de aramă, ridicat pe lemn în pustie, Mântuitorul zice: „După cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se Înalte și Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3, 14-15). Șarpele de aramă, atârnat pe lemn, a avut puterea să vindece pe iudei de mușcăturile șerpilor veninoși. Tot la fel, Iisus cel răstignit pe cruce are puterea să ne vindecăm sufletul de mușcătura păcatului pe care am primit-o în urma înșelării diavolești. Șarpele ne duce cu ghidul la ispititorul din Eden. Sfântul Apostol Pavel ne spune că răstignirea Mîntuitorului pe Cruce a avut rostul “să surpe prin moarte pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul și să izbăvească pe acei pe care firea morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei 2, 14-15). Însemnîndu-ne în chipul crucii, creștinii dau dovadă că ei cunosc puterea crucii care îi ocrotește de bântuielile celui potrivnic. Mai mult decât atât, semnul crucii însuși alungă pe demoni și le face de rușine îndrăzneala.

Căci este o putere înspăimântătoare, care dizolvă și distruge stăpînirea lumii demonice, fiind vorba despre puterea lui Hristos care a nimicit teritoriul dușman, câștigând o biruință definitivă asupra celui rău. Orice exorcism se săvârșește prin însemnarea în chipul crucii. „Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de noi, văzând pe fața noastră armele care l-au doborât, această sabie sclipitoare a cărei lovitură de moarte au primit-o”. Restaurarea omului, ca și a creației întregi, are ca început eliberarea de sub stăpânirea demonică, la care nu putem ajunge decât prin crucea lui Hristos. Încredințați de acest adevăr, creștinii țin să mărturisească: „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ne-ai dat-o nouă, că se îngrozește și se cutremură, necutezînd a căuta spre puterea ei!”. Această mărturie este ea însăși o experiență spirituală.

Puterea crucii, se descoperă. În prezenta Sfântului Duh, precum și invers, lucrarea Duhului se face cunoscută ca puterea Crucii lui Hristos. După Sfântul Evanghelist Ioan, Duhul lui Dumnezeu este personal prezent în lume mai înainte de învierea din mormânt a Mântuitorului. Când Apostolul afirmă: „Până atunci Duhul nu fusese dat, pentru că Iisus nu s-a preamărit” (Ioan 7, 39), el are în vedere nu actul învierii Domnului, ci pe acela al răstignirii Lui. Iisus Hristos însuși, în rugăciunea arhierească, înainte de răstignire, rostește către Tatăl aceste cuvinte: „Părinte, a sosit ceasul! Preamărește pe Fiul Tău!” (Ioan 17, 1). Opera răscumpărării se împlinește de către Fiul lui Dumnezeu întrupat, dar în centrul operei sale este Jertfa pe care o aduce prin Sfântul Duh: „Sângele lui Hristos, prin Duhul Cel veșnic, s-a adus lui Dumnezeu pe Sine Jertfă fără prihană” (Evrei 9, 14). În acest verset, Sfântul Apostol Pavel se referă la Hristos, Unsul lui Dumnezeu, care se oferă Tatălui în puterea Duhului celui veșnic, iar această putere o privește în sens instrumental. După cum afirmăm că Jertfa Mântuitorului a avut loc prin Duhul, tot la fel spunem și că s-a adus Jertfă prin Cruce (cf. Coloseni 1, 20). Ceasul Golgotei stabilește legătura nemijlocită dintre Sfântul Duh și Cruce. Sfânta cruce devine semnul Duhului care odihnește peste Fiul, în momentul în care El „se aduce pe Sine jertfă fără prihană”.

De aceea ea rămâne în continuare și semnul prin care credincioșii se sfințesc întru pomenirea morții Mântuitorului: „Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr” (Ioan 17, 19). Sunt cuvinte pe care Mintuitorul le rostește, de asemenea în rugăciunea arhierească. Dovada trecerii a ceva în domeniul sfințeniei divine este arderea jertfei, simbolizată, în cazul de față, prin semnul crucii. Închinarea în chipul crucii îl face pe credincios mărturisitor al morții răscumpărătoare și atrage cu sine sfințenia ce izvorăște din sângele lui Hristos a cărei pecete este Sfântul Duh (cf. Evrei 10, 29). Acest act corespunde îmbrăcării creștinului „în Omul cel nou, care este făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea și în sfințenia adevărului” (Efeseni 4, 24).

Învierea Mântuitorului este un dar dumnezeiesc și ca atare nu este un simplu efect al morții răscumpărătoare. Ea ne descoperă bogăția bunătății lui Dumnezeu. Învierea reprezintă apariția unui nou mod de existență, însemnând trecerea firii create în transcendent. Această lucrare are loc, de asemenea, printr-o intervenție a Sfântului Duh. Marele Apostol Pavel ne vorbește despre „Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morți” (Romani 8, 11). Datorită acestei intervenții, în momentul suprem al operei de răscumpărare, El poartă numele de “Duh al sfințeniei” (Romani 1, 4). Prin aceste cuvinte, Sfântului Duh i se atribuie, în actul învierii, o cauzalitate aproape instrumentală, fapt care, ne obligă să aducem din nou în legătură lucrarea sfințitoare a Duhului cu semnul crucii.

Sfintei Cruci, care este „semnul Fiului Omului” sau este prin excelență semnul biruinței. Intrând în relație intimă cu modul nostru pământesc de ființare, în care a stăpânit păcatul, Iisus Hristos l-a mistuit complet prin cruce, precum topește ceară, acordându-ne deodată cu dreptatea Lui, însăși comunicarea personală a Dumnezeirii, adică pe Sfintul Duh. Astfel, crucea reprezintă mai mult decât abolirea tuturor obstacolelor, care separă pe credincios de Dumnezeu, căci ea este actul prin care Hristos ne-a făcut părtași vieții divine. Pentru noi, crucea este proslăvire și mărire. „Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus. Din morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morii va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuiește în voi” (Romani 8, 11), ne spune Sfântul Apostol Pavel. Puterea crucii lui Hrislos, care a rămas de la Botez imprimată în sufletul credinciosului, e tot una cu puterea Sfântului Duh ce sălășluiește în el. Duhul face ca sfânta cruce să fie totdeauna purtătoare de raze. De aceea, noi nici nu vorbim în mod simplu despre cruce, ci despre slava crucii.

Crucea este pecetea Sfântului Duh. În Biserica primară termenul de „sphraghis” (pecete) avea mai multe sensuri și implicații, dar semnificația lui esențială privește pe aceea ce se află în legătură cu taina Mirungerii. Această taină este o împlinire a Botezului, dar totodată o taină nouă, după cum este și o nouă descoperire a sensului crucii lui Hristos. Darul pe care îl primim în taina Mirungerii nu este un dar oarecare, conferit naturii umane, ci este Duhul vieții și al sfințeniei însăși.

Despre El putem spune că este „pecetea lui Hristos” în numele celor botezați. Este puterea care păstrează și apără în noi conținutul prețios și mireasma lui Iisus, este semnul chemării noastre unice și înalte. Din îndemnul Sfântului Apostol Pavel.: „Să nu întristați Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru care ați fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4, 30), reiese că prezența Duhului s-a imprimat cu o urmă în suflet, iar această urmă nu poate fi decât semnul crucii. Întipărirea caracterului divin în suflet, încă din această viață, printr-o nemijlocită legătură cu Dumnezeu, pecetea Sfântului Duh este o arvună care ne dă certitudinea vieții veșnice. “Cel ce ne întărește pe noi (…) în Hristos și ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (II Corinteni 1, 21-22). Prin lucrarea Sfântului Duh, firea se întrepătrunde cu harul, primind sigiliul divin care pecetluiește pe cel renăscut prin Botez și intrat într-un raport personal cu Dumnezeu. Legătura noastră cu Dumnezeu poartă chipul crucii.

Chipul sfintei cruci, ca pecete a lui Dumnezeu, este prefigurat în Vechiul Testament, în însemnarea cu litera “T” a celor meniți să fie scăpați dintr-o primejdie, așa cum aflăm dintr-o vedenie a profetului Iezechiel. “Și i-a zis Domnul: Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul crucii (litera “tau” care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng (…) Iar celorlalți le-a zis în auzul meu: «Mergeți după el în cetate și loviți-L (…) Dar să nu vă atingeți de nici un om care are pe frunte semnul T»” (Iezechiel 9, 4-6).

În Noul Testament, ideea de pecetluire are două semnificații, amândouă însă în legătură nemijlocită cu semnul crucii. În primul rând, pecetluit cu însemnul Duhului este cel uns sau „cel închinat lui Dumnezeu”. În acest sens despre Mântuitorul însuși se spune că este pecetluit. „Lucrați nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mîncarea ce rămâne spre viața veșnică și pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El l-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (Ioan 6, 27). Din acest citat reiese clar că Iisus Hristos ca om este „uns” sau „pecetluit”. Această pecetluire însă este amintită întrucât este pusă în legătură cu ospățul euharistie, al cărui izvor este moartea expiatoare de pe lemnul crucii.

Sfântul Apostol Pavel ține să lămurească acest lucru, spunând credincioșilor: „de câte ori veți mânca această pâine și veii bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni” (I Corinteni 11, 26). Așadar, cel uns sau cel pecetluil de către Sfântul Duh poartă semnul crucii, asemenea Fiului Omului. Dintr-un alt punct de vedere, în Noul Testament, sunt purtători ai „pecetei lui Dumnezeu” toți cei aleși, meniți a fi scăpați de pierzarea veșnică, potrivit interpretării creștine a viziunii profetului Iezechiel. „Crezând în El (în Hristos), ați fost pecetluiți cu Sfântul Duh al făgăduinței, care este arvuna moștenirii noastre, spre răscumpărarea celor dobândiți de El și spre lauda slavei Sale” (Efeseni 1, 13-14).

Pecetluirea Duhului, de data aceasta, imprimă în ființa credinciosului semnul “T”, din Vechiul Testament, la care acest citat face aluzie, deci semnul crucii. La același semn se referă și Sfântul Apostol Ioan, în Apocalipsa, când zice: „Am văzut, apoi, alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui și avea pecetea Fiului Lui Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic (…) zicând: «Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunte, pe robii Dumnezeului nostru»” (Apocalipsa 7, 2-3). A avea semnul crucii pe frunte înseamnă de fapt a-1 purta în suflet, cu alte cuvinte, a avea o deschidere maximă a întregii firi pentru lucrarea divină a Sfântului Duh, ceea ce este tot una cu urmarea lui Hristos în moarte și în înviere. Desigur, prin Sfântul Duh se săvârșește răstignirea noastră față de ordinea naturală, pervertită de păcat, fiind vorba despre o moarte înaintea morții și despre o înviere a sufletului, înainte de învierea trupurilor.

4.3. Sfânta Cruce ca semn al asemănării noastre cu Hristos

Sfânta cruce este semnul hotărârii noastre de a trece tainic prin câte a trecut Iisus. Cel ce se însemnează pe sine în chipul crucii mărturisește prin acest lucru că el vrea să fie un discipol al Mântuitorului. El urmează cuvintelor spuse de Domnul: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-mi urmeze Mie” (Luca 9, 2-3). „Și cel care nu-și poartă crucea sa și nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 27).

A purta crucea înseamnă a ne asemăna cu Hristos. Crucea recomandată prin aceste cuvinte tuturor creștinilor nu este însă crucea răstignirii sângeroase, pe care Dumnezeu o încredințează ca dar numai martirilor, ci o „cruce zilnică”. Expresia „în fiecare zi” se referă la o răstignire spirituală. Despre această răstignire ne vorbește și Sfântul Apostol Pavel, mărturisind: „mor în fiecare zi”. (I Corinteni 15, 31). Moartea spirituală își păstrează caracterul ei de cruce, dar într-un înțeles propriu. În primul rând, creștinul părăsește lumea păcatului, fiind un convertit. Nu mai puțin, însă, suferința pe care o are de îndurat, e purtată cu bărbăție, căci ea are pentru el un sens. De câte ori Mântuitorul întrebuințează expresia: „să-și ia crucea”, El adaugă: “și să-mi urmeze Mie” (Cf. Luca 14, 27; Matei 16, 24 și Marcu 8, 34). Numai suferința îndurată după modelul lui Hristos este o purtare a crucii. Hristos nu numai suportă crucea, ci triumfă asupra ei. Pironit fiind pe lemnul crucii, El îl preamărește pe Dumnezeu. Răstignit pe Golgota, propovăduiește marea Lui realitate. Iisus, ne spune Sfântul Apostol Pavel, „deși era Fiu (al lui Dumnezeu) a învățat ascultarea din cele ce a pătimit” (Evrei 5, 8). În această supunere, “ascultător făcându-se până la moarte și încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8), El ne-a învățat ce înseamnă biruința lumii superioare asupra patimilor celor mai întunecate.

Scopul vieții creștine este îndumnezeirea. Dar pentru ca viața noastră să devină deiformă noi trebuie să intrăm în chip tainic în viața pământească a Mântuitorului.

Ca să ajungi la contemplația divinității lui Iisus, să ajungi la unirea cu El, se cuvine să pornești de la concret, de la contemplarea umanității lui pătimitoare. „Pentru aceasta a-ți fost chemați (să îndurați suferința), că și Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să pășiți pe urmele Lui” (I Petru 2, 21) ne lămurește Sfântul Apostol Petru. Asemănarea cu Hristos, la care ne îndeamnă aceste cuvinte, pentru a nu rămâne în stadiul unei simple meditații sau delectări sufletești, presupune o retrăire reală a suferințelor pe care El le-a îndurat, prin fapte de asceză și spiritualitate creștină. E ceva asemănător cu ceea ce ne recomandă și Sfântul Apostol Ioan, spunând: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care 1-a văzut, Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4, 20).

A ne asemăna cu Hristos, purtând crucea Lui, înseamnă a trăi în El și a ne bucura de harul Său. Aflându-ne pe acest drum, Iisus Hristos vine în ajutorul nostru, ușurându-ne de păcat și înpărtășindu-ne puterea de a-1 învinge. Tocmai pentru aceasta El s-a arătat solidar cu oamenii păcătoși și a oferit lui Dumnezeu, pentru răscumpărarea păcatelor, suferințele Sale și moartea Sa. De aceea El ne-a și făcut părtași, prin sfintele taine, la patimi și la moarte. Ne-a îngropat cu Sine în mormântul Său, pentru ca ridicându-ne din el să retrăim viața Lui reânnoită. Când creștinul are de îndurat o cruce, pentru Hristos, el nu este niciodată singur. Puterile lui sunt amplificate și călite în chip minunat de energia harului dumnezeiesc.

Dumnezeu nu-i cere credinciosului nimic care să nu fie cu putință. Nu există cruce în lume, oricât de grea, care să nu poată fi purtată de cel care se sprijină pe ajutorul de Sus. Orice cruce este ușoară, când sub ea s-a așezat umărul lui Hristos. „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos (…) De acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci port în trupul meu, semnele Domnului Iisus” (Galateni 6, 14 și 17), mărturisește Sfântul Apostol Pavel. Suferințele martirilor creștini ar fi cu totul inexplicabile dacă le-am dezbrăca de puterea divină a credinței.

A purta Crucea lui Hristos înseamnă a ne identifica cu răbdarea Lui. Prin cruce ne ridicăm dintr-o dată în orizontul de lumină al veșniciei. Dacă am asemăna sufletul nostru cu o candelă în care arde o feștilă, untdelemnul care îi întreține flacăra este dragostea cu care Iisus Hristos a înfrânt durerea și moartea. Îndată ce acest untdelemn ne inundă ființa, se aprinde și în noi o candelă de lumină, iar raza ei străbate întunericul. Numai, în această lumină, viața noastră de pe pământ ne apare în proporțiile ei juste de fragment al nemărginitei vieți în veșnicie și dobândim puterea de a-i purta crucea în perspectiva bucuriei fără sfârșit ce va urma.

Cinstirea sfintei cruci ne învață să ne rugăm cu adevărat. În sfintele noastre locașuri de rugăciune, o cruce măreață se conturează deasupra altarului, iar în fața ei preoții, împreună cu credincioșii, îngenunchează implorând milă, ajutor și sfat. Pot uita însă că semnul crucii în sine le aduce aminte de suferința și Jertfă Mîntuitorului? Această întrebare ne face să distingem două feluri de rugăciuni: Una, prin care dorințele mărunte ale egoismului nostru caută să fie satisfăcute prin Dumnezeu; alta, prin care cerem ca voia lui Dumnezeu să fie satisfăcută în firea și în existența noastră. De acest fapt și-au dat seama și ucenicii, când au cerut Mântuitorului: „Învață-ne să ne rugăm” (Luca 11, 1). În primul caz rugăciunea nu este altceva decât afirmarea egoismului nostru în fața lui Dumnezeu. De cele mai multe ori, acest fel de rugăciune izvorăște din faptul că noi vedem numai crucea, fără înviere, după cum vedem poruncile, fără fericiri.

Dar nu vedem sărăcia cumplită a vieții egoiste. „Cel ce caută interesul său se caută pe sine. Și cine se caută pe sine întină cu iubirea de sine tot ce caută”. Pentru acesta, toate greutățile vieții sale par a veni numai de la alții. De aceea nu va găsi nici mângâiere și nici liniște în rugăciunile sale. În al doilea caz, rugăciunea este expresia fidelă a închinării creștinului în semnul crucii.

Te rogi nu pentru ceea ce îți place ție, ci pentru ceea ce îi place lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, te oferi pe tine lui Dumnezeu. Vorbele rostite de către Mînluitorul, ca exemplu de rugăciune:

„Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ” (Matei 6, 9) nu exprimă, din acest punct de vedere, o cerere, ci o ofertă pe care o facem pentru a deveni săgeți în arcul voinței lui Dumnezeu, în grădina Ghetsimani, Iisus este adâncit în rugăciune profundă. Privirea Lui este îndreptată numai spre îngerul care îi întinde paharul. De la El înțelegem sensul vieții creștine, venindu-ne în ajutor cuvântul: „Părintele Meu, dacă nu este cu putință să treacă acest pahar, ca să nu-1 beau,facă-se voia Ta” (Matei 26, 42).

Crucea face din rugăciune o ofrandă a ființei noastre pentru slava lui Dumnezeu. Astfel sensul vieții noastre nu constă în a coborî pe, Dumnezeu la măsura egoismului nostru, ci a ne înălța noi înșine până la El, prin rugăciune pentru a deveni obiect al măsurii Lui nemărginite. Câtă fericire ni se dăruiește tocmai atunci când nu vedem scopul existenței noastre numai în asigurarea propriei noastre fericiri, ci dimpotrivă, în interesul dragostei și al păcii, ne jertfim pe noi înșine și ne îngrijim, din toată inima, de fericirea altora. Câtă binecuvântare dobândim acceptând crucea și privind cu încredere spre Dumnezeu, ca spre ținta noastră supremă, înțelegându-ne mai adânc pe noi înșine, pe Dumnezeu și pe Dumuezeu-Omul.

Crucea este o chemare și este un dar. Este chemarea de a ne sfinți și a ne transforma pe noi înșine și viața ce ne-a fost dată să o trăim ca pe o binecuvîratare cerească. Tocmai prin aceasta este și un dar. Este o fâșie de lumină eternă aruncată biruitor peste existența în care ne aflăm. „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14, 27), a zis Mântuitorul în momentul în care a pășit spre jertfă, vrând să ne încredințeze de necontenita Sa grijă în toate împrejurările vieții noastre. Cel ce se închină în chipul Crucii, trăiește în același timp acest semn ca pe o chemare de Sus și ca pe un dar divin.