Semnificatii ale Puterii Politice

Cuprins

“Există o predispoziție generală a întregii omeniri, și anume dorința perpetuă și

neostoită de a obține putere după putere, dorință care nu încetează decât în moarte”

Thomas Hobbes

Introducere

Conceptul de putere, în special cel de putere politică, a fost și este obiectul de cercetare a tuturor disciplinelor cu caracter politic: cum e creată, exercitată, justificată, contestată. Indiferent dacă este folosită cu înțelepciune sau nu, corect sau brutal puterea politica este mereu prezentă.

Lui Protagoras i se datorează celebra frază „omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt în ce fel sunt, a celor ce nu sunt în ce fel nu sunt”, care exprimă o tendință umanistă antropocentrică, izvorâtă din ideologia democrației ateniene.

Politica, prima dintre științe în concepția lui Aristotel, studiază omul ca zoon politikon (animal social sau omul cetății). Întreaga istorie a omului, în calitatea sa de „animal social“, este condiționată de politică. Nicio ființă umană, niciodată și nicăieri nu și-a putut atinge scopurile sale fără a intra în relații de colaborare cu semenii săi, ba mai mult, fără această asociere pentru autoapărare și procurare în comun a hranei omul, ca specie, ar fi dispărut cu siguranță. Un grup de ființe umane, fără factorul social, acționând în mod exclusiv potrivit pornirilor lăuntrice poate aminti de un azil pentru persoane cu dizabilități psihice de odinioară.

În orice societate, de oricare formă și aflată în orice stadiu de dezvoltare, factorul politic a reprezentat un element esențial.

Astfel, politica își are ca sursă însăși natura umană. Iar studiul istoriei omenirii nu este posibilă fără înțelegerea acestui factor modelator și creator de spațiu social care este politica. Însăși condiția umană nu poate fi studiată fără a analiza politicul.

Acțiunea politică asigură echilibrul comunităților umane, esențial pentru funcționarea lor, iar puterea politică reprezintă, în mod esențial, “motorul” acțiunii politice, ceea ce o pune în mișcare și încearcă să o finalizeze în direcția dorită. Tocmai de aceea, W. A. Robson (1955), primul profesor care a predat științele politice la Universitatea din Cambridge, ajungea la concluzia că „toate ramurile științei politice au un obiect comun și acesta este studiul puterii în societate” (David Held, 2000).

Găsim primele elemente ale gândirii politice încă în Grecia antică, unde a apărut și s-a dezvoltat în interiorul filosofiei, ca filosofie politică. De la grecii antici provin etimologic noțiunile de politologie și filosofie politică, de la cuvintele polis – stat, cetate, logos- știință, adică știință despre stat, despre putere, respectiv philia – iubire și sophia – înțelepciune, deci iubirea de înțelepciune.

Gândirea politică s-a născut în urma dezbaterilor contradictorii despre utilitatea politicii, despre cine poate participa în viața politică, argumentele folosite în aceste dezbateri reprezentând arme în lupta politică, dar și încercări de a construi o arhitectură logică. Aceste dezbateri aveau în centrul său ideea de dreptate, concept văzut atât de filosofi, cât și de legiuitori ca fiind fundamental în definirea relațiilor sociale care să fie în beneficiul tuturor (săraci sau bogați, puternici sau lipsiți de putere), spre deosebire de exploatarea unora de către ceilalți.

Astfel înțeleasă, dreptatea devenea fundamentul egalității între cetățenii polis-ului și era condiția necesară pentru ca regimul politic construit de oameni să fie acceptat de către zei. Avînd la bază ideea dreptății, viața politică urma să permită prosperitatea și fericirea tuturor cetățenilor, fiind condiționată de tratamentul egal al tuturor cetățenilor. Cei tratați în mod egal erau însă fie elitele, cei bogați, cei provenind din familii puternice, cei născuți în Cetate, oamenii liberi sau, în mod unic, în Sparta, toți cetățenii. Excluderea femeilor din treburile Cetății era mai clar conștientizată de grecii antici, ideea unei politici dominate de acestea regăsindu-se, de exemplu, în comediile lui Aristophan.

Polisul atenian viza o interrelaționare sistemică între stat și societate. Statul=societatea prin participarea la guvernare a cetățenilor-guvernatori. „Poporul (demos) se angaja în funcții legislative și juridice, deoarece conceptul atenian de cetățenie presupunea ca ei să ia parte la aceste funcții, participând direct la treburile „statului” (D. Held, 2000).

Într-o lume a unei birocrații naive, ceea ce numim acum „Atena” era denumit prin numele colectiv al cetățenilor săi: „atenienii”.

Între cei egal politicul reprezenta un spațiu al participării prin discursuri, decizii și acțiune. Cetățenii (fie cei puțini, de obicei cei bogați, fie cei mulți, incluzând pe cei săraci, dar liberi) deliberau împreună asupra modului de rezolvare a treburilor publice, împărțindu-și funcțiile publice fie prin obicei, fie prin alegeri, fie prin tragere la sorți.

Natura dreptății, în sensul larg al cuvântului, ca atribut al cetății, dar și al sufletului uman reprezintă tema centrală și a „Republicii”, dialog care se constituie într-o pledoarie pentru înființarea unei societăți cât mai aproape de perfecțiune, în care oamenii sunt fericiți și al căror loc în societate este unul binedeterminat.  Platon nu își propunea să îi convingă pe concetățenii săi că o „cetate ideală” este ușor accesibilă, ci mai degrabă dorea o responsabilizare a individului și o trezire a conștiintei politice (V. Vizureanu, 2008). La fel ca majoritatea textelor lui Platon, “Republica” este un dialog, si anume un dialog povestit: Socrate se adresează unui auditoriu nenumit. În viziunea sa, Cetatea perfectă are patru virtuti cardinale: înțelepciunea, vitejia, cumpătarea și dreptatea. Intelepciunea este considerată ca fiind virtutea supremă în stat. Dreptatea este insăși condiția celorlalte virtuti. Generatoare de ordine și forță, ea este la originea orcărui progres moral (V. Mureșan, 2000).

Platon proiectează macromodelul dreptății la nivelul sufletului și imaginează cel mai bun mod posibil de viață, în care omul este „sănătos”, „funcționează adecvat” și este „integrat”.

Strânsa legătură dintre problemele politice și cele etice, descrierea unui sistem politic ideal (Kallipolis, Cetatea perfectă) în care acestea să își găsească rezolvarea, dar și modul în care acest regim ideal ar decade, Platon a construit un sistem filosofic innovator și ambițios, care va fi urmat apoi de către Aristotel, de către Cicero și Thomas More.

Cei mai mulți dintre filosofii antici, fie ei greci sau romani, au considerat preferabilă viziunea unei forme de guvernare bazate pe colaborarea și deliberarea între cei egali, având ca piatră unghiulară ideea de dreptate. Dar dacă ei au ales să vadă politica având ca scop binele comun și cultivarea virtuților, aceasta nu a fost pentru că aceștia nu au realizat că politica poate fi privită și altfel, ci pentru că și-au construit impresionante sisteme filosofice în sprijinul viziunii lor, care stă la baza multor dintre problemle fundamentale ale filosofiei moderne.

Credem că recuperarea tradiției filosofiei politice clasice care plasează omul în centrul preocupărilor sale epistemice și ontologice este esențială pentru demersul nostru. Experiența vieții democratice românești de după annul 1989 ne determină să găsim demersului nostrum o justificare valorică suplimentară, considerând înțelegerea fenomenelor și proceselor politice, în special sub aspectul integrării răspunderii și responsabilității sociale, etice și juridice în acțiunile noastre, membri ai Cetății. Considerăm reflecția și conștiința politică o condiție sine qua non a unei autentice democrații românești.

În primul capitol am definit puterea politică și prezența ei in viața socială și politică. Tot în acest capitol am vorbit despre manifestarea controlul social de la cea mai simplă formă de organizare socială până la instituționalizarea puterii politice. Iar în finalul capitolului am tratat personalizarea puterii politice.

Al doilea capitol al lucrării face referire la tipurile de resurse de care poate dispune puterea politică in vederea exercitării ei.

Al treilea capitol vorbeste despre atributele puterii politice și anume: legitimitatea politică, autoritatea politică, influența și prestigiul, obligația politică, consensul.

La partea practică a lucrării am realizat o cercetare prin care am dorit să determin percepția cetățenilor din municipiul Suceava asupra puterii politice.

Capitolul I Permanența puterii în viața socială și politică

1. Definirea conceptului de putere politică

Puterea este de obicei sinonimă cu banii, averea și poate fi folosită pentru a mitui, susține sau a bloca anumite forțe în interesul tău pentru a câștiga importanță și/sau valoare socială. Termenul a ajuns să fie asociat cu politica, autoritatea și banii. Ideea de putere presupune capacitatea de a influența acțiunile și deciziile altora, indiferent dacă se folosește puterea de convingere, „soft” sau de constrângere, putere „hard”.

Oamenii sunt mereu într-o lupta pentru putere. Chiar și membrii familiei sau prietenii încearcă să se conducă unul pe celălalt/preia puterea unul asupra altuia. Așa cum și Niezsche a spus, comportamentul uman este efectiv motivat de către "Voința de putere": ”… vreți un nume pentru această lume, o soluție pentru întreaga ei enigmă? o soluție de asemenea pentru voi, voi cei mai sigilați dintre toți, cei mai robuști dintre toți, cei mai întreprinzători, cei care dintre toți aparțineți cel mai mult miezului nopții? — Această lume este voința de putere — și nimic altceva! Iar voi de asemenea sunteți această voință de putere — și nimic altceva! ” (Friedrich Nietzsche, Voința de putere (1967, p.550).

Oamenii se adună în grupuri în intenția de a domina alte grupuri cu mai multa putere. Războaiele, rasismul, competiția economica, rivalitatea partinică, violența domestică, toate sunt modalități de a domina pe alții.

Încercarea de a echilibra condițiile de trai ale oamenilor, banii, veniturile, statutul social, dispariția rasismului sunt felul in care cei care au mai puțină putere incearcă să ii dea jos pe cei care dețin puterea și să le ia locul.

In fiecare societate există grupuri care, intr-un fel sau altul crează un centru de putere care răspândește acțiunea in diverse direcții precum: religie, politică, economie, cultură chiar și modă. Societatea este o adevărată „constelație de puteri”. Insă aceaste puteri se concentrează intr-o unitate organizată care permite o dezvoltare armonioasă in diferite domenii din societate, si anume puterea politică.

Puterea politica apare ca o necesitate de a asigura convețuirea umană, de aceea, dacă nu există ordine și autoritate, dispare posibilitatea de a conviețui si inteacționa intr-o societate capabilă de a ajunge la nivelul unui stat.

Că unii oameni au mai multă putere decât alții reprezintă unul dintre cele mai evidente realități ale condiției umane, așa cum am arătat și în introducerea la lucrarea noastră. Nu întâmplător marii gânditori, de la Platon și Aristotel, Machiavelli și Hobbes, până la Pareto și Weber au acordat atâta atenție conceptului de putere și fenomenelor scoiale conexe acesteia.

Puterea se manifestă întotdeauna, în toate formele sale, între două sau mai multe persoane, instituții, grupuri, instituții sau comunități. De exemplu, Parlamentul României are o anumită putere asupra Președintelui, în anumite situații putându-l chiar suspenda. La rîndul său, Președintele are și el o anumită putere asupra deputaților și senatorilor, spre exemplu prin apelul la electorat. Astfel, bazele puterii unui actor politic sunt resursele pe care acesta le poate mobiliza în încercarea de a modifica comportamentul altui actor.

Nicolae Frigioiu (2007, p. 65) concluziona că majoritatea definițiilor date puterii se oprește, și nu întâmplător, asupra următoarelor note caracteristice: 1. caracter imracter imperativ; 2. caracter violent; 3. caracterul ei de forță potențială; 4. voința de dominație ca element fundamental al relațiilor comandă – ascultare și ordin – sancțiune.

Gândirea modernă asupra conceptului de putere începe cu scrierile lui Nicollò Machiavelli. Principele (1517), reprezintă una dintre cele mai importante lucrări care au ca obiect puterea din toate timpurile. Intenția lui Machiavelli de a crea un îndrumar practic pentru  Lorenzo De Medici se materializează într-o sumă de norme și sfaturi despre putere și păstrarea puterii.

Machiavelli arată că politica are reguli fundamentale proprii, necompatibile cu cele ale vieții obișnuite, atunci când o acțiune politică este în interesul colectiv, îndreptată spre bunăstarea Statului, ea își poate crea o morală proprie: „…să nu-i pese dacă va merita faima rea a acelor păcate fără de care i-ar fi greu să păstreze statul; căci dacă cercetăm lucrurile cu atenție, vom observa că unele scopuri care ni se arată a fi virtuoase, ne-ar duce la pieire dacă le urmărim, în timp ce altele, care ni se par a fi rele, ne fac să dobândim, prin atingerea lor, și siguranța și bunăstarea” (Machiavelli, Principele, p.68). Aceasta este chintesența operei lui Machiavelli: cel mai important lucru pentru cel care deține puterea este apărarea securității statului, indiferent de natura morală sau imorală a mijloacelor.

Thomas Hobbes este considerat unul dintre primii filosofi ce au adus importante contribuții la știința politică cu studiile pe care le-a întreprins în domeniul filosofiei politice și în mod deosebit prin considerațiile referitoare la fenomenul puterii.

Hobbes definește puterea ca fiind o relație de cauză și efect între un “agent” activ și un “pacient” pasiv. În Leviathan (1651), Hobbes demonstreaza ca modul natural de a fi al omului, înainte de a se reuni în stat, este războiul. Potrivit filosofului englez oamenii caută în permanență binele propriu, urmărind satisfacerea propriilor dorințe și sunt animați de dorința de a conserva ceea ce au prin tendința de permanentizare și mărire a puterii. Această definiție presupune o strânsă legătură între putere și acțiune și o evidentă latură coercitivă a puterii: puterea dominatoare de a face un anumit lucru. Hobbes propune un proiect care are ca scop „domesticirea” naturii umane, prin recunoașterea unei puteri suverane guvernatoare, numite „Leviathan”, obținute fie prin forță natural, fie prin convenția oamenilor de a se supune cu toții, în mod voluntar, pentru a le fi protejate viața și bunurile

Nu mai putin fundamentala este teoria politica a lui Locke. Daca, dupa parerea lui, starea naturala este o stare de pace, caracterizata printr-un drept natural care interzice sa atentezi la libertatea altuia, totusi dreptul natural lasa sa subziste insecuritatea. Pe baza unui pact social, oamenii se reunesc în comunitate. Acest pact nu trebuie sa anihileze respectul libertatilor individuale si al proprietatii. Pentru a apara libertatile, Locke, acest fondator al liberalismului politic, preconizează separarea puterilor.

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial interesul științelor sociale asupra conceptului de putere a fost unul natural.

Pentru Max Weber puterea, oricare i-ar fi fațetele sub care apare, există întotdeauna în interacțiune, fiind o relație între actori sau între sisteme de atitudini, opinii și comportamente. Puterea (Macht) este definită ca probabilitatea unui actor, în cadrul unei relații sociale, de a se afla în poziția de a-și impune dorința, în ciuda rezistențelor

Viziunea lui Weber despre putere ca factor de dominație, având la bază interese economice sau autoritariste. Weber a studiat izvoarele autorității formale care duce la legitimarea puterii.

Robert Dahl (2009, p. 9) a studiat puterea în cadrul unei comunități, în care puterea este deținută de un anume individ, timp în care alți indivizi sunt împiedicați astfel să facă ceea ce ar dori. Conform lui Dahl puterea este o relație între oameni, astfel: ” A are putere asupra lui B în măsura în care A îl poate determina pe B sa facă ceva ce B altfel nu ar fi făcut”.

Peter Bachrach and Morton Baratz (1962) au studiat în special conexiunea dintre dimensiunea vizibilă a puterii – felul în care sunt luate deciziile și partea ascunsă a puterii – abilitatea de a împiedica luarea deciziilor.

Talcott Parsons (1963) relevă finalitatea colectivă a puterii, subliniind relația intimă dintre aceasta și legitimitate. „Puterea, după definiția sa, este capacitatea generalizată de a asigura îndeplinirea unor obligații de către elementele unui sistem deorganizare colectivă unde obligațiile sunt legitimate prin referință la importanța lor pentru scopurile colective și unde, în caz de rezistență, există prezumția unei intervenții a sancțiunilor situaționale negative“ (Parsons, 1963, p.234).

Steven Lukes (2006) a adăugat conceptului de putere dimensiunea latentă, capacitatea de a influența oamenii într-un sens contrar propriului interes.

John Gaventa (1980) a studiat fenomenul acceptării tăcute în situații de inegalitate evidente, încercând să înțeleagă de ce nu apare rezistența împotriva unor oprimări și discriminări feroce. El a descoperit că elita opresoare își folosește puterea în principal pentru a preveni apariția unor conflicte pe teritoriul controlat în scopul obținerii liniștei sociale. Cu alte cuvinte, o situație de aparentă pace social reprezintă atât semnul, cât și consecința folosirii deliberate a mecanismelor puterii.

Scopul puterii este cel de a preveni participarea la procesul de luare al deciziilor, cât și de a obține o susținere tacită a unei majorități a cărei tăcere nu reprezintă însă lipsa dorinței de a participa, ci doar acceptarea tăcută a unei situații. Spre exemplu „liniștea” care domina viața social și politică a României din perioada comunistă era expresia și urmarea forței opresoare a sistemului totalitar.

Stewart R. Clegg (1989) a descries puterea ca un proces circular care curge prin trei canale, denumite circuite ale puterii: circuitul vizibil, în care puterea se exercită explicației tradiționale: A își folosește resursele și mijloacele, îl influențează pe B spre o acțiune pe care B nu ar fi acționat dacă nu ar fi fost influențat de A; circuitul social al puterii: un circuit abstract, în care sunt create regulile care reglementează relațiile de bază ale vieții sociale, cum ar fi apartenența la un grup; al treilea circuit al puterii este cel economic sistemic în care sunt create resursele – atât cele material, cât și cele imateriale.

Opera lui Michel Foucault marchează o ruptură radicală față de modelele tradiționale de a concepe puterea. Începând cu anii ’70 Foucault regândește puterea politică într-o altă perspectivă ontologică.

Foucault interpretează puterea ca fiind dispersată, nedeterminată, heteromorfă, fără subiect și constituind organisme și identități individuale. Această putere este productivă,

nonrepresivă, una care este „menită să genereze forțe, să le dezvolte, să le ordoneze, mai curând decât să le împiedice, să le supună sau să le distrugă“(M. Foucault, 2002). Această putere operează nu cu ajutorul coerciției sau al legii, ci prin hegemonia normelor, al tehnologiilor politice și prin modelarea sufletului și a corpului. Foucault definește acest nou mod de putere „bio–putere“ (M. Foucault, 2002).

O altă idee novatoare adusă de M. Foucault în studiul puterii politice este conceptul său de „putere/cunoaștere“. Individul modern devine atât un subiect cât și un obiect „nereprimat“ al cunoașterii, dar format și modelat în cadrul „mecanismelor științifice disciplinare“, o „ființă îngrijit fabricată“ moral, legal, psihologic, medical, sexual, în acord cu o întreagă tehnică a forței și a corpurilor“(M. Foucault, 2002).

Puterea este definită ca o „putere relațională“ care este exercitată din puncte nenumărate, este foarte nedeterminată în caracter și nu este niciodată ceva cucerit, împărtășit, fixat. Nu există sursă sau centru al puterii care să fie contestat, după cum nu există nici un subiect dominant. Puterea este activitate structurală pură pentru care subiecții sunt anonimi sau secundari.

Antony Giddens (1984) a descris puterea ca fiind creată și folosită de oameni, care însă sunt influențați și limitați de ea. Puterea nu este, așadar, o calitate sau o resursă a oamenilor și nici un statut social, ci un factor social care le influențează, dar este și creat de acestea, de aici rezultând dualitatea sa. Structura social face posbilă activitatea umană, dar o și limitează în același timp prin legi, reguli, resurse și practice. Puterea are ca sursă atât acțiunea oamenilor, cât și structura social în care aceasta are loc.

Puterea are la bază așadar o serie de mecanisme: acceptarea din partea unora a dominației altora, luarea deciziilor, adoptarea politicilor și strategiilor politice, delegarea puterii, coordonarea și controlul.

Puterea politică, strâns legată de apariția statului, a avut ca premisă instituționalizarea puterii, implicând oficializarea puterii și acceptarea generală a competențelor sale, dar și posibilitatea retragerii mandatului. Puterea politică, conform lui George Lavau, citat de Nicolae Frigioiu (2007), are următoarele caracteristici: reprezintă singura putere care întruchipează interesul general în numele căruia ea acționează, constrânge, judecă, emite legi; se folosește de forța influenței emoționale, decurgând din sentimentul de patriotism, de naționalism, din tradiții și din istorie; dispune de un potențial nelimitat; este singura împuternicită să acționeze și să se afirme în sfera relațiilor dintre state.

Este evidentă dificultatea definirii conceptului de putere. De foarte multe ori diferitele abordări sunt contradictorii, conceptual rămânând încă unul asupra căruia se poartă și, cel mai probabil, se vor purta controverse nenumărate.

2 Puterea și controlul social

Controlul social este foarte important pentru orice societate. Fără control social, societatea precum și indivizii nu pot exista. Nicio societate umană nu este dominată mereu de pace și armonie. Oamenii nu fac întotdeauna ceea ce ar trebui să facă sau ceea ce se așteaptă de la ei să facă și acționează de multe ori într-un fel care disturb ordinea socială. Necesitatea controlului social este esențială din următoarele considerente:

– Pentru orice societate sau grup este necesar să-și mențină ordinea socială iar asta este posibil doar atunci când membrii societății sau grupului se comportă în concordanță cu legile.

– Fără control, unitatea socială nu ar putea exista. Controlul social reglează comportamentul în concordanță cu normele stabilite, ceea ce duce la uniformizarea comportamentului si unitatea intre indivizi.

– Controlul social este necesar pentru a proteja interesele sociale si a satisface nevoile comune. Nu există doi oameni la fel, cu aceleași idei, interese sau obiceiuri. Chiar si copiii ai aceiași parinți nu se comportă la fel. Oamenii cred in diferite religii, se imbracă altfel, manâncă diferite tipuri de mâncare, se căsătoresc în diferite obiceiuri si au concepții de viață diferite. Controlul social este necesar pentru a proteja interesele sociale si a satisface nevoile comune. Dacă nu ar exista control social si oamenii ar fi lăsati să se comporte în mod liber, societatea nu ar fi altceva decât o junglă.

– Controlul social prevede sancțiuni în momentul in care sunt incălcate legile/normele sociale. Dacă un individ incalcă normele sociale acesta este sanctionat.

– Pentru ține sub control inadaptarea socială. Societatea este mereu în schimbare. Invenții noi, descoperiri noi și filosofii noi continuă să apară în societate. Omul trebuie să-și adapteze comportamentul in funcție de aceste schimbări. Insă nu toti oamenii se pot adapta noilor condiții; unii sunt progresiști, alții rămân conservatori. Când o persoană de la sat se mută la oraș el vine peste noile standarde culturale si există posibilitatea să se adaptez in mod eronat în noul mediu cultural. În această perioadă de tranziție, controlul social este necesar ca nu cumva acea persoană să dezvolte un comportament deviant.

Prima dintre condițiile care a făcut posibilă instituționalizarea puterii a fost existența unui puternic control social în societățile arhaice. (Nicolae Frigioiu, 2007, p. 62)

În cadrul ginților, triburilor și șeferiilor relațiile de putere nu reprezintă o parte distinctă a structurii sociale, ci fac parte integrantă din relațiile de rudenie, economice sau religioase. Deținătorul puterii este capul familiei, al clanului sau își bazează puterea pe un drept divin.

Cei care dețin autoritatea religioasă au un important rol politic în societățile în care intervenția puterii supranaturale are un rol însemnat în procesul de luare a decizilor (cum ar fi identificare terenurilor de vânătoare, găsirea și pedepsirea unui hoț, migrația).

Atunci când puterea politică are la bază distribuția bunurilor și serviciilor, puterea este parte a rolului economic pe care îl are individul.

Pentru ca o societate să funcționeze trebuie să existe un anumit grad de conformism social în rândul membrilor săi. Învățarea normelor și a valorilor sociale reprezintă un element esențial al conformismului social.

Dar ce se întâmplă atunci când oamenii încalcă normele și valorile sociale? Fiecare societate și-a dezvoltat mecanisme care să îi permită să resolve aceste situații. Multe dintre aceste mecanisme sunt informale: bârfa sau luarea în râs, de exemplu. Cei mai mulți dintre oameni își doresc respectul celorlalți, iar teama de bârfă și teama de a nu fi subiectul batjocorei celorlalți sunt mijloace de control social.

Evitarea este un alt mod informal de control social. În societățile mici, unde toate activitățile se desfășoară în comun, un individ care este evitat de ceilalți se află într-o situație foarte dezavantajoasă. Aceste mecanisme funcționează și în cazul comunităților mici aparținând unor societăți complexe (cum ar fi satul românesc, de exemplu).

Acuzațiile de vrăjitorie sunt tot un mijloc de control social în societățile în care se practică vrăjitoria. Numeroase culturi ale lumii au reacționat cu violență la acuzațiile de vrăjitorie, din superstiție, din frică sau din evlavie. Să ne amintim procesele de vrăjitorie inițiate de inchiziție.

Păcatul reprezintă o gravă încălcare a unor norme iar pedeapsa divină asociată acestuia este un alt factor important de control social. Teama de a încălca normele și valorile sociale a s-a materializat în obiceiuri sau cutume, care prin tradiție au devenit norme comportamentale acceptate ca fiind o obligație naturală – legi nescrise.

Găsim obiceiul sancționat atunci când încălcarea normelor sociale este atât de gravă, încât comunitatea sau un organism social autorizat (un sfat al bătrânilor, de exemplu) are autoritatea legitimă de a pedepsi pe cel care le-a încălcat.

Mulți antropologi consideră că în trecerea de la obicei la lege se pun bazele puterii instituționalizate (Nicolae Frigioiu, 2007, p. 63), astfel încât diferențierea obiceiului de lege devine extrem de importantă. Ceea ce este definitoriu pentru lege este caracterul său coercitiv aplicat de stat.

Un rol esențial al legii este de a soluționa conflictele sociale. În societățile complexe din punct de vedere politic, cum este societatea contemporană, infracțiunile comise împotriva statului sunt reglementate diferit de micile nemulțumiri pe care cetățenii le au unii față de ceilalți. Uneori, pentru rezolvarea unor conflicte, statul se bazează chiar pe obicei, pe care îl recunoaște și îl investește cu forță juridică. De exemplu, potrivit Codului Civil, proprietarul este obligat să își facă streașina casei sale astfel încât apele provenind de la ploi să nu se scurgă pe fondul proprietarului vecin.

Conflictele sociale se pot rezolva fie având întreaga comunitate ca judecător, ca în cazul duelurilor în cântec ale inuiților sau, într-o societate segmentată, apare o a treia parte care arbitrează conflictul.

Impunerea legilor occidentale de către puterile coloniale a fost de asemenea un puternic instrument de control social (Huizer, Mannheim, 1975). Occidentalii defineau comportamentul acceptabil prin prisma propriilor ideologii și impuneau respectarea acestuia prin instituirea de coduri penale scrise, constituții și tribunale. Practici ca poligamia, acuzația de vrăjitorie, dansurile, războiul tribal și multe altele au fost scoase în afara legii, având ca justificare reformismul social și în numele misiunii civilizatoare europene. Multe dintre legile coloniale descurajau sau interziceau relațiile sexuale; acestea erau, spre exemplu, interzise între europeni și femeile băștinașe.

Impunerea sistemului juridic occidental în colonii a avut ca efect și transferul proprietății pământului către europeni. În majoritatea societăților colonizate terenurile se aflau în proprietate comună și nu puteau fi vândute. Europenii au subminat acest sistem, legalizând proprietatea individuală și facilitând astfel transferul proprietății.

Tribunalele europene au devenit foruri alternative de rezolvare a disputelor, suprapunându-se peste modul tradițional de gestionare ale acestora, pe același teritoriu colonial aplicându-se astfel mai multe niveluri normative.

Organizarea politică și normele de comportament au existat în toate societățile umane, dar nu toate și-au dezvoltat și mecanisme formale, specializate care să impună respectarea acestora. Gradul de centralizare și diferențiere a rolului politic, instituțiilor și proceselor politice de celelalte aspecte ale organizării sociale reprezintă unul din principalele criterii de clasificare a formelor de organizare politică. Clasificarea acestora este strâns legată de complexitatea societății, de structura grupurilor sociale și a modului în care acestea interacționează. Identificăm astfel patru mari tipuri de organizare socială: gințile, triburile, șeferiile și statele.

Gințile, cea mai simplă formă de organizare socială, sunt caracteristice comunităților de vânători-culegători. Relațiile economice sunt în acest caz dominate de principiile reciprocității și egalității. Membrii ginții nu se specializează și nici nu apar diferențe de avere, prestigiu sau putere între aceștia. Nu există un deținător formal al puterii într-o gintă. Liderii sunt, de regulă, bărbații mai experimentați și cunoscători ai tradițiilor, dar aceștia nu au posibilitatea ce a-și impune punctul de vedere, deciziile fiind luate de către toți bărbații adulți din gintă. Sunt urmați cei care au avut reușite în trecut. Inuiții, popor autohton din regiunile arctice din Siberia și America de Nord și Groenlanda, își numesc liderul local „Cel de Care Ascultă Toți”, „Cel Care Gândește” sau „Cel Care Știe Cel Mai Bine”. Cei care nu împart ceea ce câștigă sunt numiți „bogătași”și sunt diferențiați de cei respectați pentru abilitățile lor superioare și generozitate.

În cadrul ginților, controlul social este exercitat în mod informal prin bârfă, luare în râs și evitare; în unele cazuri extreme, o persoană poate fi omorâtă sau exclusă din comunitate. În cazul inuiților, pedeapsa divină reprezintă, de asemenea, un mijloc al controlului social, încălcarea normelor fiind considerată un păcat, iar cel vinovat urmând a-și recunoaște în mod voluntar faptele în fața șamanului, confesiunea având loc în prezența activă și vocală a comunității. Deviantul social este considerat mai degrabă un pacient care trebuie vindecat.

În societățile inuite disputele sunt uneori rezolvate prin concursuri publice. Acestea pot lua formă fizică, cum ar fi boxul sau pot fi verbale, cum sunt duelurile în cântec, unde armele combatanților sunt cuvintele. Cel care este cel mai aplaudat de către audiență este declarat câștigător.

Tribul reprezintă o populație distinctă din punct de vedere cultural, care are o aparteneță și o origine comună, care este în mod frecvent delimitată de un areal geografic, recunoscut de triburile vecine. Și aici predomină relațiile bazate pe reciprocitate și egalitarism, neexistând roluri și instituții politice distincte. Controlul social este subsumat relațiilor de rudenie și religiei. Controlul social este impus prin intermediul grupurilor formate în baza categoriilor de vârstă, formate de multe ori din bărbați din aceeași generație, care au roluri militare sau politice. Apartenența la o categorie este recunoscută în urma unui ritual de inițiere.

Triburile au lideri, dar nu o conducere centralizată. Tribul Ojibwa din Canada avea un lider de război, unul pentru vânătoare, unul pentru ceremonii și un lider al clanului. Atunci când guvernul Canadian a insistat că tribul trebuie să aibă un șef, aceștia și l-au desemnat folsind un cuvând care poate fi cel mai bine tradus prin „șef fals”.

Un alt tip de lider tribal este cel al „omului mare” (Sahlins, 1971), pe care îl găsim în Melanezia și Noua Guinee.Acesta se ridică prin forțe proprii, prin realizări personale, atrăgându-și susținători și luându-și cât mai multe neveste. Cum nevestele au rolul de a crește porci, un „om mare” poligam poate să crească mai multe animale și își crește prestigiul prin acte de generozitate și își bazează puterea pe ascultarea celor care pe care îiîndatorează.

Triburile, asemeni ginților, se bazează în mare măsură pe un control social informal, dar au dezvoltat și mecanisme mai formale de control. În tribul de amerindieni Cheyenne structura formal de control social se manifesta în timpul marilor vânători de bizoni și al ceremoniilor tribal sub forma unei forțe „polițienești” formate din războinici. Aceștia nu doar pedepseau pe cei al căror comportament deviant punea în primejdie reușita vânătorii, de exemplu, dar încercau să îl și reabiliteze.

Controlul social în societățile tribal presupune însă și intermediari, așa cum este cazul șefului Piele-de-Leopard din tribul Nuer din Africa orientală. În societățile tribale, crima poate fi răzbunată de către rudele celui ucis, aceasta putând degenera într-un conflict grav între familii. În tribul Nuer, ucigașul se poate refugia în locuința șefului Piele-de-Leopard, iar acesta poate încerca medierea conflictului și eventuala compensație. Dar șeful Piele-de-Leopard are doar rol de mediator, neavând puterea de a-și impune punctual de vedere (Evans Pritchard, 1965). Acest tip de mediator din societățile tribal reprezintă însă expresiainteresului general în dezamorsarea conflictelor, pedepsirea faptelor rele și a restabilirii stabilității sociale.

Spre deosebire de triburi, șeferiile sunt societăți segmentare care fac trecerea de la societățile arhaice la stat. Șeferiile constituie societăți structurate ierarhic, în care unii indivizi, în funcție de descendență, au un status social mai înalt decât ceilalți. Șeferiile au o autoritate centralizată: un consiliu puternic, capabil să își impună deciziile prin persuasiune sau amenințare cu forța. „Autoritatea sa poate fi întărită prin prerogativele politice, militare, religioase sau economice pe care statutul ei li-l conferă, ceea ce se poate transforma, în ultimă instanță,într-o forță coercitivă superioară”. (Frigioiu, 2008, p. 64)

Procesul de centralizare a puterii a fost strâns legat de modul în care șeful redistribuia bunurile și forța de muncă prin generozitatea sa, în folosul întregii șeferii, averea sa constituind principala sursă a puterii și prestigiului său, dar și a stabilității sociale.

Conflictele violente sunt mai rar întâlnite în șeferii decât în triburi datorită autorității șefului de judeca, pedepsi indivizii cu comportament deviant și a rezolva disputele apărute. Conformismul social are la bază teama, respectul și loialitatea indivizilor față de șef. Autoritatea acestuia este susținută de puterea sa simbolică, supranaturală, administrativă, economică și militară. Orice încercare de revoltă sau orice amenințare din partea rivalilor sunt de obicei brutal înăbușite. Importanța șefului este evidențiată și de faptul că orice ofensă adusă la adres asa se pedepsește cu moartea.

3 Instituționalizarea puterii politice

Un model de organizare al puterii politice îl reprezintă statul.

Instituționalizarea puterii politice este definită, în sens larg, ca fiind „manifestarea permanentă și sistematică a autorității politice prin organisme specializate, prevăzute cu reguli de funcționare și cu proceduri stricte, prin care se urmărește realizarea obiectivelor de interes general. În sens restrâns, prin instituționalizarea puterii politice se înțelege transferul prerogativelor acesteia de la o persoană (șef de trib, rege, mare șef) la un ansamblu de proceduri sau organizații specializate, prin acordul de voință al celor guvernați” (N.Frigoiu, 2002, p.61).

Între instituționalizarea puterii și apariția statului există o strânsă legătură reciprocă. odată cu apariția statului se creează premisele pentru monopolul coercitiv al legii, ceea ce nu exista în societățile anterioare. Accentul pus pe sancțiunile coercitive a determinat identificarea legii cu forța și a ambelor cu statul.

În sens larg, puterea publică este sinonimă cu statul, privit ca un ansamblu de instituții care organizează puterea poporului. În sens restrâns, termenul are înțelesuri multiple:

1. sistemul de instituții care au competența de a emite acte obligatorii, susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin forța coercitivă a statului;

2. reprezintă, alături de națiune și teritoriu, unul din elementele constitutive ale statului; Puterea publică este (sau ar trebui să fie) expresia puterii întregii societăți și este (sau ar trebui să fie) imparțială; Societatea, la rândul său, acționează asupra puterii publice. Valorile, tradițiile, ideologiile, factorii economici, internaționali, chiar tipurile psihologice influențează puterea publică. Puterea publică relaționează cu celelalte forme de putere – religioasă, economică, militară, reprezentând un factor integrator în societate;

3. delimitează forma instituționalizată a unora dintre instituțiile politice de orice alte „puteri” existente în societate.

Puterea publică este forma oficială, sub care se organizează și funcționează puterea politică. Puterea publică este legitimată printr-un sistem de norme juridice, în scopul

guvernării. Instituțiile statului primesc prin aceste norme competențe (materiale și teritoriale) prin intermediul cărora statul își impune autoritatea.

Puterea publică se manifestă așadar printr-un sistem de instituții, norme, politici care au un caracter organizat. Organele statului sunt investite cu „capacitatea și autoritatea de a transforma decizia politică în decizie statală”. (Deleanu, 2006, p.12) Trebuie să remarcăm aici caracterul unic al puterii publice. Separația puterilor în stat, ca garant al drepturilor cetățenești împotriva arbitrariului, reprezintă doar o divizare a funcțiilor puterii publice între categoriile de instituții.

Puterea publică este inalienabilă. „Într-un stat democratic, titularul puterii politice este poporul suveran care o exercită prin reprezentanții săi legal aleși și prin organe specializate. Voința suverană a poporului s-a personificat în voința statului, în persoana lui juridică” (N.Frigioiu, 2002, p.70)

Puterea publică are un caracter continuu, pretutindeni în lume există norme care asigură că nu se ajunge niciodată în situația în care să nu existe un titular al puterii. „Regele a murit! Trăiască Regele!”, celebra formulă folosită la urcarea pe tron a regilor Franței avea exact acest rol: semnifica transferul imediat al puterii suverane către noul monarh. În Anglia, în anul 1272, la moartea regelui Henric al III –lea, fiul său Eduard lupta într-o Crusadă. Pentru a se evita un posibil război civil, Consiliul de Coroană a proclamat că tronul nu trebuie să fie niciodată vacant, țara nu trebuie să fie niciodată lipsită de un rege. Astfel, Eduard a fost proclamat rege de îndată, domnind in absentia.

Puterea publică reprezintă un factor de comandă socială. Asistăm din această perspectivă la instituirea unor relații de conducere și la un ansamblu de norme care reglementează comportamentul indivizilor, grupurilor, instituțiilor, care sunt obligate să respecte normele juridice emise de instituțiile statului, relațiile sociale transformându-se astfel în raporturi juridice. De aici rezultă caracterul asimetric al relațiilor de putere.

Puterea politică este supremă, totală și deplină. ”Nu există altă putere deasupra puterii politice. Preeminența acesteia se verifică în faptul că deciziile ei sunt obligatorii pe întreg teritoriul național, iar celelalte puteri: economică, militară, religioasă etc. trebuie să i se supună” (N.Frigioiu, 2002, p.70).

Puterea publică este suverană. Conceptul de suveranitate, strâns legat de cele de stat și guvernare, independență și democrație, este unul dintre cele mai controversate din studiul științelor politice.

Suveranitatea puterii publice pe teritoriul unui stat derivă din legitimitatea sa, din voința națiunii, exprimată în mod democratic prin vot. Suveranitatea, astfel, constituie un atribut exclusiv și inerent al puterii publice, atribut care o diferențiază de celelalte puteri. În orice stat, suveranitatea este caracterul definitoriu al puterii publice, spre deosebire de puterea partidelor politice, a organizațiilor non guvernamentale, agenților economici, sindicatelor. Pe plan internațional, suveranitatea puterii publice este caracterul care o deosebește de puterea altor state sau ale organizațiilor suprastatale.

Caracterul suveran îi conferă puterii dreptul de exercitare și de organizare, de a-și identifica problemele cu care se confruntă, atât pe plan intern, cât și extern și de a găsi cele mai bune căi de rezolvare a acestora. Suveranitatea presupune însă și respectarea sa de către celelalte state, în conformitate cu normele dreptului internațional.

În Franța secolului al XVI-lea, Jean Bodin (1530-1596) a folosit pentru prima data termenul de suveranitate în încercarea de a spori puterea pe care regele Franței o avea asupra vasalilor săi, facilitând tranziția de la sistemul feudal spre cel național. Filosoful care a dat conceptului sensul său modern a fost însă Thomas Hobbes (1588-1679), care a fundamentat ideea că în orice stat o persoană sau o asociere de persoane trebuie să dețină puterea supremă și absolută, în scopul menținerii unității statului. Teoriile filosofului englez John Locke (1632-1704) și a filosofului francez Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) conform cărora poporul este titularul suveranității, conceptul de popor având înțelesul de totalitate a indivizilor de pe teritoriul respectiv, guvernanții fiindu-le – în baza contractului social – încredințată exercitarea puterii în interesul comun a dat naștere doctrinei suveranității poporului, care și-a găsit exprimarea în Declarația de Independență a Statelor Unite, dar și Constituția franceză din 1791, care definea suveranitatea ca fiind imprescriptibilă (nu poate fi dobândită de un eventual uzurpator nici printr-o exercitare a ei pe timp îndelungat), inalienabilă (nu poate fi înstrăinată) și indivizibilă (ea aparține poporului, privit ca o entitate colectivă).

Conceptul de suveranitate a poporului, exercitată în primul rând de către popor, a fost asociat astfel cu ideea suveranității naționale, exercitată de o națiune organizată în formă statală.

Juristul englez John Austin (1790-1859) a dezvoltat conceptul, concluzionând că parlamentul este instituția mandatată să exercite puterea în numele poporului, investit fiind cu putere supremă.Constituția federală a Statelor Unite a restricționat însă puterea parlamentară.

Există totuși și o concepție diametral opusă asupra suveranității. Hegel, în secolul XIX, era de părere că suveranitatea rezidă total în monarh și nu în popor. Filosoful german

considera poporul lipsit de monarh ar fi doar o masă amorfă, concluzionând cp monarhia ereditară ar fi cel mai bine adaptat necesităților raționale.

În secolul al XX-lea aceste teorii au fost criticate de Léon Duguit, Hugo Krabbe, și Harold J. Laski, care au dezvoltat teoria pluralismului suveranității, aceasta fiind exercitată de diverși actori politici, economici, sociali și religioși care își exercită puterea asupra guvernelor statelor. Conform acestei doctrine, suveranitatea nu rezidă într-un anume „loc”, titularul său schimbându-se mereu de la un grup la altul. Această teorie pluralistă afirmă că statul nu reprezintă decât unul din multiplele exemple ale solidarității sociale și nu deține o autoritate specială față de ceilalți actori sociali.

Cea mai mare influență a fost însă exercitată de către doctrina suveranității în domeniul relațiilor inter-statale. În 1576, Bodin afirma că suveranul legiuitor nu este supus legilor pe care le emite. Deși această afirmație a fost deseori intepretată în sensul în care suveranul nu ar răspunde în fața nimănui și nu se supune niciunei legi și a fost folosită ca o justificare a absolutismului, Bodin evidenția că suveranul trebuie să respecte norme fundamentale care derivă din legea divină, legea naturală sau rațiune și din legea comună tuturor popoarelor (jus gentium), dar și legile fundamentale ale statului care reglementează cine este suveranul, cine îi succede și care sunt limitele puterii suverane. Multe din teoriile sale au stat mai târziu la baza dreptului internațional public.

Intepretarea lui Bodin a fost dezvoltată de către Hobbes în „Leviathan” (1651), suveranul fiind mai degrabă identificat cu puterea decât cu legea. Dorința suveranului devine lege, iar puterea suverană este absolută.

Pe plan internațional, caracterul absolut al suveranității a dus la o stare de război perpetuă, fiecare suveran încercând să se impună asupra celorlalți. Situația nu s-a schimbat foarte mult nici până astăzi, statele suverane continuând să își pretindă dreptul absolut de gestionare a treburilor interne, de a-și trata proprii cetățeni după bunul plac și să reglementeze regulile comerciale fără a lua în calcul eventualele efecte pe care le-ar avea asupra altor state.

În secolul al XX-lea libertatea de acțiune a statelor a început să fie restricționată. Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 au stabilit reguli clare de purtare a războaielor. Liga Națiunilor a restricționat dreptul statelor de a purta războaie, apoi Pactul Briand-Kellogg a condamnat în anul 1928 recurgerea la război ca o soluție de rezolvare a diferendelor internaționale. A urmat Carta Națiunilor Unite, care impune statelor datoria de a-și reyolva disputele prin mijloace diplomatice. Totuși, suveranitatea egală a tuturor membrilor este unul din principiile de bază ale Națiunilor Unite.

Trebuie menționate și organizațiile suprastatale: NATO, Organizația Mondială a Comerțului, Uniunea Europeană, suveranitatea fiind exercitată din ce în ce mai mult în numele popoarelor lumii și nu doar de guverne naționale, ci și de organizații regionale și internaționale, ca aplicație a teoriei divizării suveranității.

4 Personalizarea puterii politice

Personalizarea puterii politice implică dorința sau acceptarea de bună voie sau forțată a unei societăți de a da unui conducător dreptul de a acționa în numele ei și de a-i reprezenta interesele, considerând că acest lucru va fi în vederea binelui comunității.

Nicolae Frigioiu înțelege prin procesul de personalizare a puterii „fenomenul de concentrare a funcțiilor și prerogativelor acesteia într-o singură persoană: șef de trib, rege sau președinte pentru a reprezenta prin ceva concret și viu o realitate întrucâtva abstractă și misterioasă care este puterea. Acest proces de personalizare a puterii atinge chiar și instituțiile și procesele politice cele mai importante.”

În perioadele in care o societate este in dezechilibru apare ceea ce Roger-Gérard Schwartzenberg (citat de N.Frigioiu) o numește „suprapersonalizare a puterii”: membrii societății sunt vulnerabili la promisiuni, liderul este văzut ca un salvator iar aceștia il idolatrizează .

Fără îndoială, mass-media, joacă un rol important in acest proces de personalizare. Odinioară, populația era in contact direct cu conducătorul, în prezent, datorită mass-mediei și în special televiziunii, se crează iluzia unei conexiuni personale directe dintre conducător și cetățean.

In statele in care instituțiile nu funcționează, pentru ca să-si rezolve problemele, cetățenii trebuie să recurgă la relații personale sau mită, dacă acestea nu ajută, ei se adreseaza liderilor cu cea mai multă putere (Președintelui Consiliului Județean, Primarului, etc).

Un exemplu este cel al Prim-ministrului rus, Vladimir Putin care in 2009, și-a petrecut două ore la televiziunea națională răspunzând la aproximativ optzeci de solicitări din cele doua milioane primite prin telefon, e-mail și mesaje text. Majoritatea apelurilor era probleme obișnuite ca: „matușa mea nu poate să-și ia un apartament ”, „pensia mea este prea mică”, etc. Ca răspuns, prim-ministrul rus a asigurat solicitantii că el personal o să aibă grijă că aceste probleme se vor rezolva.

Aceasta situație fiind asemănătoare cu cea a președintelui Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, care a colectat milioane de scrisori în timpul călătoriilor sale în jurul țării și la fel promițându-le solicitanților că o să rezolve personal fiecare problemă.

Capitolul II Resursele puterii politice

Puterea se bazează pe resurse, dar nu se identifică cu resursele. În funcție de resursele disponibile, indivizii sau grupurile pot influența alți indivizi sau alte grupuri în scopul urmăririi propriilor interese sau obiective. Tot ce poate fi folosit în acest proces, orice oferă un control asupra nevoilor sau dorințelor altora reprezintă o resursă a puterii. Prin acumularea acesto resurse, grupurile și indivizii își măresc puterea. Această acumulare poate fi făcută fie la nivel personal, fie la nivel instituțional.

Resursele puterii variază în funcție de tipul de societate și de natura factorilor implicați în relațiile de putere. Într-o societate aristocratică, de exemplu, indivizii moștenesc funcții de conducere, titluri, averi și privilegii care le conferă putere.

Într-un sistem democratic, alegerile conferă mai multor indivizi oportunitatea de a candida, a câștiga sau a pierde o funcție de conducere care conferă putere. Economia de piață bazată pe competiție oferă de asemenea oportunitatea de a câștiga putere în baza succesului economic (dar și riscul pierderii acesteia în caz de eșec). Societățile patriarhale oferă doar bărbaților poziții de putere, în timp ce societățile care oferă drepturi egale femeilor și bărbaților tind să asigure șanse egale acestora de a ajunge în poziții de putere. În societățile sclavagiste sclavii se aflau sub controlul aproape total al stăpânilor de sclavi, aceștia însușindu-și întregul rezultat al muncii sclavilor.

Puterea politică dispune de două tipuri de resurse: materiale și simbolice.

Resursele materiale sunt de două tipuri: economice (resurse financiare sau de controlare asuprea resurselor) și coercitive (poliție, forțe armate, instituțiile judiciare).

Resursele financiare (avere, venit, capitaluri economice și financiare, resurse logistice și materiale) reprezintă una dintre cele mai importante resurse ale puterii. Acestea pot fi folosite pentru a cumpăra bunuri și servicii care la rândul lor pot fi utilizate pentru asigurarea independenței, pentru asigurarea cooperării altora în scopul sporirii puterii și pentru a-și exercita puterea asupra altora. Factorii de producție contribuie la producerea de bunuri și servicii și sunt de asemenea folosiți pentru atingerea scopurilor politice.

Factorii coercitivi pot fi folosiți atât pe plan intern, cât și extern. Capacitatea militară a unui stat reprezintă o resursă folosită atât pentru asigurarea menținerii puterii, dar și pentru exercitarea puterii, atât prin amenințarea cu folosirea forței, cât și prin folosirea sa efectivă.

Cunoașterea sau informarea reprezintă o resursă a cărei importanță este din ce în ce mai mare în societatea post-modernă. Ea presupune obținerea și folosirea informațiilor în vederea atingerii scopurilor propuse. Cunoașterea sau informația sunt o sursă de putere majoră atât pentru apărarea și promovarea intereselor, cât și pentru a înțelege care sunt aceste interese.

Informația este și ceva care poate fi negociat. Informația este una dintre sursele majore ale puterii pentru birocrație.

Informația cuprinde atât cunoștințele tehnice, dobândite în urma pregătirii profesionale, dar și informația oficială, dobândită prin canalele administrative. Instrumentul puterii supreme a birocrației este transformarea informației oficiale în material secret prin intermediul conceptului de notorietate al „secretului oficial“.

Informația și cunoștințele tehnice pe care le au grupurile sunt importante. Multe grupuri, datorită cunoașterii specializate, pot pretinde că vorbesc cu autoritate despre anumite probleme, această autoritate fiind o resursă majoră de putere pentru grupurile profesionale Purtătorii lor de cuvânt vor fi rugați să comenteze, în mass-media, li se vor cere sfaturi și pot fi aliați importanți în bătăliile politice.

Obținerea informației este de cele mai multe ori o activitate laborioasă, iar furnizarea informației conferă furnizorului putere asupra altora. Guvernele se bazează pe birocrațiile lor pentru a le furniza informația necesară producerii și implementării politicii. Puterea publică se bazează pe grupuri profesionale, de lobby și pe alte grupuri organizate, instituții și industrii pentru a le furniza mare parte din această informație.

Deoarece informația este o sursă de putere, la fel este și secretul. Adesea actorii nu vor să știe alții care sunt interesele lor autentice, cu cine negociază și pentru ce. Doar o mică parte din relațiile de putere își găsesc exprimarea în spațiul public. Mult mai multe se întâmplă prin conversații telefonice, prin corespondență, prin discuții particulare la petreceri și prin întâlniri oficiale sau neoficiale.

Când unele grupuri se simt excluse de la acest schimb informațional și de lobbying, pot încerca să deschidă sistemul prin crearea unei mai largi diseminări a problemelor în opinia publică. Aici mass-media are un rol foarte important. Unele grupuri vor organiza campanii de presă timp de luni de zile pentru a încerca să sesizeze agenda la un moment dat, sau pot realiza necesitatea unei campanii de presă deoarece nu-și pot face cunoscute vederile în nici un alt mod. O regulă orientativă este că acele grupuri care simt nevoia publicității sunt cele mai slabe. Actorii cu adevărat puternici nu au nevoie de greutatea opiniei publice sau de privirea publică, fiindcă ei deja au cea mai scurtă cale spre succes.

O parte importantă a puterii cetățenilor constă nu doar dintr-o presă liberă, ci și din una care face investigații. Industriile, partidele politice și guvernele angajează consultanți de relații publice în încercarea de a se asigura că presa obține informația pe care aceștia doresc ca ea să o aibă.

Descoperirea surselor de informații care sunt cele mai credibile pentru birocrați și oamenii politici este importantă pentru descoperirea structurii ascunse a puterii. Modul în care se schimbă atitudinile de-a lungul timpului poate fi explicat, de asemenea, prin difuzarea cunoștințelor de la specialiști spre birocrație și public.

Autoritatea legitimă este și ea o sursă de putere. Autoritatea vine și prin cunoaștere. Grupurile profesionale vorbesc adesea cu autoritate despre probleme în care își revendică cunoștințele specializate. Astfel doctorii își revendică autoritatea în probleme de sănătate, iar profesorii în probleme educaționale.

Actorii politici se pot afla însă și într-o poziție de autoritate, puterea fiind recunoscută prin lege și acceptată de către societate ca fiind legitimă, comenzile date fiind astfel de natură să ducă la o conformare mult mai probabilă din partea celorlalți.

Cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă parlamentul, ca organ reprezentativ suprem al poporului și autoritate legiuitoare.

Legalitatea reprezintă o importantă resursă a puterii, bazându-se pe forța coercitivă a statului care poate, în condițiile legii, să impună respectarea normelor de drept.

Atributele personale ale indivizilor reprezintă de asemenea o resursă a puterii.

Max Weber se referă, implicit, la charismă. El definește charisma ca fiind ”o anumită calitate a unei personalități individuale care îl distinge pe acesta de oamenii obișnuiți și care este tratată ca fiind înzestrată cu supranatural, superuman sau, cel puțin, cu calități și puteri excepționale. Aceste calități nu sunt accesibile omului de rând, și sunt privite ca având origini divine și pe baza acestora individul este considerat un lider.” (Max Weber, 1978,pg 241).

Liderul charismatic este văzut ca o persoană trimisă de către destin, iar charisma este suficientă pentru a legitima autoritatea acestuia în cadrul societății. Drept urmare, legitimitatea charismatică poate fi definită ca autoritatea “ bazată pe devotamentul față de o sanctitate excepțională, față de eroism sau față de calitățile excepționale ale unui individ” ( Max Weber, 1978, p 241).

Liderii charismatici apar de obicei în situații de criză, tulburi, în perioadă de „ criză de legitimitate” caracterizată de Weber ca spaimă existențială, criză de identitate și chiar vid identitar. Ei apar ca salvatori, propunând o soluție, discursul demagogic care îi consacră ca lideri apelând de cele mai multe ori la sentimente și emoții. De aceea, afirmă Weber, că uneori, o dată cu apariția unui lider charismatic se poate vorbi despre o “dictatură bazată pe exploatarea emoționalității maselor” (Max Weber, 1992, p. 34)

Reputația (notorietatea) reprezintă scoaterea în evidență a calităților unui actor pe scena politică în vederea influențării altora. Reputația generează prespuneri despre intențiile și interesele actorilor. Ea este creată fie în urma interacționării directe, fie prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă. Reputația poate fi generată în mod deliberat sau poate fi câștigată prin noroc.

Influențarea intereselor altora se poate face și prin amenințări sau oferte sau printr-o combinație a acestora. Credibilitatea amenințărilor și înfăptuirea lor sunt foarte importante pentru reputație. Reputația este un element cheie în negociere. Ea depinde de informația incompletă și imperfectă pe care o au actorii aflați în relație de putere. „Frica este resursă redutabilă a puterii politice în sensul că ea obține supunerea fără intervenția forței” (Frigioiu, p. 73).

Pivotalitatea. A fi pivotant sau a avea norocul sa fii pivotant aduce putere, dar aceste circumstanțe nu sunt ele însele o sursă de putere; mai curând realizarea faptului că ești pivotant aduce putere. Cu alte cuvinte, faptul de a fi pivotant este în sine o resursă care poate fi folosită într-o măsură mai mare sau mai mică de către deținător.

Ne putem imagina un grup de actori, toți dorind să voteze pentru o anumită măsură. Fiecare persoană votează una după alta, până când se ajunge la o majoritate simplă, iar votarea încetează și măsura este declarată adoptată.

Ultima persoană care votează pentru măsură este considerată decisivă, votul ei asigurând majoritatea simplă. Această persoană este numită votant pivotant sau pivot. Este important de notat că această schemă nu reprezintă un sistem de votare real, ci este doar o formulă ce încearcă să prindă noțiunea cauzală din spatele puterii concrete a votanților. întreaga putere concretă a fiecărui votant este data astfel de cât de des fiecare este, sau ar putea votantul pivotant

Puterea mai mare a votanților pivotanți — de exemplu partidele mici din parlamentele ezitante — iese la iveală nu pentru că ele votează într-un mod sau altul, ci pentru că acțiunile lor se schimbă odată ce realizează faptul că sunt pivotante. Votanții pivotanți se comportă în mod diferit față de cei non-pivotanți. Se pot folosi de poziția lor crucială pentru a produce un număr mai mare de rezultate, decât ar fi putut în alte condiții. (Nu în mod necesar un număr mai mare decât votanții non-pivotanți — partidele mari încă dictează majoritatea legislației într-un parlament ezitant — dar mai mare decât ar fi putut avea votantul pivotant dacă nu era pivotant, cu aceeași cantitate de noroc).

Puterea pivotantă conduce partidele mai mici la negocieri cu partidele mai mari pentru obținerea unora dintre rezultatele dorite. Partidul mai mare poate fi de acord să introducă unele legislații pe care le dorește partidul mai mic, în schimbul sprijinului general pentru a se păstra la putere. Un partid mic poate negocia pentru câteva locuri în cabinet și pentru controlul asupra unor arii politice în schimbul sprijinului la putere acordat partidului inai mare. Această putere de negociere derivă din poziția pivotantă a partidului mai mic.

De exemplu, în situația poltică rezultată în România în urma alegerilor din 2004, rolul de pivot care ar fi putut constitui o majoritate guvernamentală aparținea UDMR. Deși semnase o înțelegere cu PSD, UDMR a folosit acest context și a negociat dintr-o poziție extrem de favorabilă un acord cu alianța Dreptate și Adevăr. În aceeași situație s-a aflat și P.U.R. care, deși aflat într-o alianță electorală cu Partidul Social Democrat, a negociat cu Traian Băsescu și Călin Popescu-Tăriceanu, obținând în schimbul sprijinului său două portofolii ministeriale.

Capitolul III Atributele puterii politice

În funcție de modalitatea de guvernare al fiecărui stat și felul în care puterea politică, acceptată sau contestată de către societate, este exercitată, aceasta poate avea o influență redusă sau dimpotrivă, sporită in raport cu societatea. Puterea politică este realizată într-o relație socială între cei ce guvernează și guvernați.

Pentru ca societatea sa recunoască puterea politică aceasta trebuie să fi exercitată conform unui set de reguli și principii. Potrivit lui Nicolae Frigioiu aceastea sunt: legitimitatea politică, autoritatea politică, obligația, influența și prestigiul, obligația politică, consensul, forța.

1. Legitimitatea politică.

Orice conducător sau instituție are o justificare pentru exercitarea puterii politice. De regulă, legitimtatea puterii politice se constituie sub forma unui acord intre conducători și cei conduși.

In ideea lui John Locke legitimitatea este „o stare naturală” unde toți indivizii sunt liberi in mod egal și „toată puterea și jurisdicția este reciprocă, nici o persoană având mai multă putere decât alta, nimic fiind mai evident decât că creaturile din aceeși specie si acelasi rang născuți fără discriminare cu aceleași avantaje de la natură,(…) în afară de cazul în care maestrul și stăpânul lor, prin orice declarație a dorinței lui, să-i așeze într-o ierarhie, astfel conferindu-i, printr-o evidentă și clară numire, un drept indubitabil de a domina și stăpâni”.

Relația comandă/supunere este, cu siguranță, o parte componentă puterii politice, deoarece pune în evidență doi actori esențiali ai acestui raport: guvernații și guvernanții.

2. Autoritatea politică

Autoritatea politică reprezintă modalitatea în care puterea politică, având consimțământul, legitimitatea și justificarea de a o utiliza, este practicată în comunitate.

După Max Weber, baza și resursa autorității constă în capacitatea ei de a se impune, făcând apel la convingere și nu la constrângere. Autoritatea este acea putere recunoscută care se exercită în cadrul unei structuri și dă naștere la o ierarhie bazată pe relația comandă–ascultare. (Frigioiu p90)

In „Teoria organizării sociale și economice ”, Weber face referire la trei tipuri de autoritate legitimă: tradițională, carismatică și rațional-legală.

Autoritatea tradițională este caracteristică regimurilor monarhice si aristocratice existând încă din societățile antice și medievale, unde locul conducătorului era asigurat conform tradiției eredității bazat pe principiul că cea mai mai bună cale este ca persoana care guvernează să dețină experiență în domeniul practicii sale. Oamenii sunt guvernați de o singură persoană, monarhul, și de un set de reguli. Succesiunea la conducere este transmisă ereditar, din tată in fiu, sau prin numire de către fostul conducător.

Weber vorbește de câteva sub-tipuri ale autorității tradiționale: Gerontocrația (dominația celor bătrâni – cazul societăților primitive), Patriarhalismul (asocierea puterii cu structura familială – regele își conduce supușii în maniera în care își conduce membrii familiei), Patrimonialismul (conducătorul este monarhul, principele, etc. care domină pe baza unui aparat administrativ-militar aflat la dispoziția sa și considerat ca făcând parte din patrimoniul propriu), sultanismului (asocierea puterii cu rangul social).

Autoritatea rațional-legală este bazată pe un sistem de reguli care se aplică în conformitate cu principiile cunoscute. Cei care guvernează sunt numiți sau aleși prin proceduri legale. Supunerea nu este față de conducători ci de față de o ordine dată de un sistem de legi și reguli. Acest tip de autoritate se găsește in dominația birocratică. În dominația birocratică ansamblul este format din funcționari numiți și selectați pe baza unei pregătiri tehnice, organizați într-o ierarhie clar definită, fiecare având un domeniu de competență clar definit.

Autoritatea carismatica se bazează pe carisma unui lider care posedă caracteristici extraordinare. Supușii conducatorului îi acceptă dreptul de a guverna datorită calităților excepționale ale acestuia și nu din cauza tradiției sau a unui set de legi.

Există societăți în care dominația politică și puterea își datorează stabilitatea și își are sursele în legitimitatea de tip charismatic, întemeiată pe credința că progresul și Binele comun, aspirațiile și nevoile membrilor soc etății țin de calitățile excepționale ale unui lider recunoscut de grup/comunitate ca îndreptățit sa impună „cea mai bună dintre ordinile politice".

3. Influența și prestigiul.

Influența este acțiunea pe care o persoana, un grup, o institutie, produce schimbări de comportament, acțiuni, opinii față de cele anterioare, fără să a recurge la forță sau constrângere. In vederea obținerii rezultatelor dorite, pentru a influența comportamentul se pot intrebuința diverse resurse: financiare, convingere, prestigiul, recunoștință, manipulare, carismă.

In lucrarea "Putere și societate", A. Kaplan și Harold D. Lasswell sunt de părere că a eficacitatea influenței depinde de condițiile în care aceasta este exercitată și de o poziție de mare valoare: „ oricând X are influență aspura lui Y, există o anumită valoare cu privire la faptul că X deține o poziție favorabilă și datorită acesteia el își poate exercita influența asupra lui Y”.

Influența se referă la o situație în care cineva poate să-și impună, cel puțin parțial punctul său de vedere asupra altora, într-o relație sau interacțiune socială. Puterea definește situații de interacțiune socială în care cineva are dreptul de a cere celorlalți să acționeze într-un anumit fel, în virtutea unui sistem de norme și valori care reglează interacțiunea socială în comunitatea în care se produce această relație.

In strânsă legătură cu influența politică se află prestigiul politic. Acesta vine ca un factor intăritor al influenței. Unui grup sau unui individ care are mai mult prestigiu îi crește si gradul de influență pe care îl are asupra celorlalți și respectiv posibilitatea de a obține o acțiune dorită.

Alături de alte resurse ale influenței: competența, credibilitatea, obiectivitatea, prestigiul determină ca acțiunea unui actor politic să aibă influență: „Prestigiul poate fi interpretat ca ceva ce câteodată este legat de putere, în sensul că grupuri puternice tind să aibă prestigiu, iar grupuri prestigioase, putere. Prestigiul separă net atât oamenii cât și grupurile între ele, iar una din consecințele acestui fapt este un tip de stratificare ce apare în societățile omenești. (…) Prestigiul nu ajunge pentru a crea putere, iar cele două fenomene, importante pe plan sociologic, pot să apară sau să nu apară împreună“ (N.Frigioiu)

4. Consensul politic

Consensul politic este un acord în care cetățenii permit sistemului politic să aibă dreptul asupra organizării comunității, a puterii politice și mijloacelor de utilizare a acestora. Este un acord intre membrii societății referindu-se in principiu la valori culturale și norme, lipsa acestui acord producând conflicte în societate.

In stiinta politică termenul, de cele mai multe ori, a desemnat un acord asupra „valorilor fundamentale” sau „regulilor jocului” considerată esențială pentru guvernarea constituțională.

În societățile cu regim democratic, consensul politic are un rol important în stabilitatea și funcționarea eficientă a sistemului. Democratia presupune consensul membrilor societății asupra modalității de formare a unei guvernări legitime.

În schimb societățile cu regim totalitar, consensul politic este unul aparent, unul fals, care se obține prin constrângere și teroare, nepermițând nici un alt fel de dezacord față de sistem, acesta fiind interzis și reprimat de la prima incercare.

Capitolul IV Sondaj de opinie cu privire la părerea cetățenilor din municipiul Suceava asupra puterii politice

Ca parte practică a lucrării de licență am ales să efectuez un sondaj de opinie în municipiul Suceava. Prin această cercetare am dorit să determin percepția cetățenilor din municipiu asupra puterii politice.

Sondajul a fost efectuat în perioada 29 mai 2014 – 27 iunie 2014. Universul cercetării a fost reprezentat de populația adultă neinstituționalizată a municipiului Suceava.

Tehnica de anchetă folosită a fost pe bază de chestionar, aplicat față în față, realizată pe stradă.

Tipul eșantionului: pe cote, procedura de eșantionare folosită fiind nealeatorie.

Indivizii au fost selectați în așa fel încât eșantionul final să aibă aceeași distribuție procentuală ca și populația totală cercetată.

Marimea eșantionului a fost ales conform statisticilor lui Philip Meyer (2002) care a constatat că este suficient un eșantion de doar 384 de persoane pentru a obține un grad de precizie de 95% cu o marja de eroare de 5%.

Astfel, volumul eșantionul propus spre anchetare a numărat 384 de persoane din cei 94.774 inscriși pe listele de votare din municipiul Suceava, conform datelor Biroului Electoral Central.

Suma procentelor poate diferi uneori cu +/-1 punct procentual față de 100% datorită rotunjirii fără virgulă a valorilor. În cazul întrebărilor cu răspuns multiplu, suma răspunsurilor poate fi semnificativ mai mare de 100% datorită caracterului cumulativ al prezentării datelor.

Eroarea maximă de eșantionare, la un nivel de încredere de 95%, este de +/- 5%. Mai pot apărea erori datorită dificultăților practice a culegerii de date, a conformismului social.

Pentru aplicarea tehnicii de eșantionare pe cote am luat in calcul patru atribute de control: sexul persoanei, vârsta exprimată în ani impliniți, categoria socio-profesională și studiile absolvite.

Instrumentul folosit pentru intervievarea eșantionului este următorul:

CHESTIONAR NR. __ __ __

Bună ziua, numele meu este ………………, sunt student/ă la Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava și efectuez un sondaj de opinie cu privire la părerea cetățenilor din municipiu asupra puterii politice. Vă rog să îmi acordați timp de 4 minute sprijinul dumneavoastră. Chestionarul este anonim, părerile dvs. nu vor fi comunicate altor persoane, iar răspunsurile vor fi folosite doar pentru prelucrări statistice la nivelul întregului eșantion!

Cine credeți că deține cea mai mare putere în localitatea dumneavoastră?

Credeți că ………………………………………….. (răsp. de la întrebarea 1) are:

Cine credeți că deține cea mai mare putere în județul dumneavoastră?

Credeți că ……………………………………………(răsp. de la întrebarea 3) are:

a. Prea puțină putere d. NS/NR

b. Exact atâta putere cât trebuie

c. Prea multă putere

Cine credeți că deține cea mai mare putere la nivel de țară?

Credeți că ……………………………………………(răsp. de la întrebarea 5) are:

a. Prea puțină putere d. NS/NR

b. Exact atâta putere cât trebuie

c. Prea multă putere

Pentru ca o instituție să fie puternică ea trebuie să:

Pedepsească c. NS/NR

Recompenseze

Care este primul lucru pe care l-ați face dacă ați ajunge într-o poziție de putere politică?

Care sunt mijloacele prin care se ajunge într-o poziție de putere politică?

Care sunt principalele obligații ale celor care dețin puterea politică?

Care sunt avantajele celor care dețin puterea politică?

Credeți că prezența femeilor în funcții de conducere ar trebui sa fie asigurată prin lege?

DA c. NS/NR

NU

După ce o persoană ajunge într-o funcție de conducere aceasta:

Se schimbă în bine d. NS/NR

Se schimbă în rău

Rămâne la fel

Ați fost la vot la ultimele alegeri

Motivați răspunsul

De unde vă luați în principal informațiile despre viața politică:

V-ați aflat vreodată într-o structură de conducere politică?

DA

NU

DATE SOCIO DEMOGRAFICE

Sex: a. Bărbat / b. Femeie

Vârsta dvs. în ani împliniți? ______

Care este ultima școală absolvită de dvs.?

Care este ocupația dvs. principală?

Interpretarea răspunsurilor

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV 1 Cine credeți că deține cea mai mare putere în localitatea dumneavoastră?

Deși între primar și consiliul local există, conform legii, raporturi de colaborare, primarul reprezintă instituția și conduce serviciile din cadrul acesteia. Având în vedere faptul că actualul primar se află la cel ce-al treilea mandat, notorietatea sa depășind-o cu mult pe cea a consilierilor locali, rezultatele obținute reflectă procesul de personalizare a puterii politice la nivelul municipiului Suceava.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV 2 Credeți că primarul are (din cei care au ales la întrebarea precedentă răspunsul „primarul”):

Cetățenii se adresează liderilor care dețin cea mai mare putere pentru a le rezolva problemele. Lista de audiențe a Primarului este mereu extrem de lungă, cetățenii municipiului considerând în majoritatea lor că acesta deține suficientă putere.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV 3.Cine credeți că deține cea mai mare putere în județul dumneavoastră?

Predomină părererea cetățenilor intervievați că la nivelul județului cea mai mare putere o deține președintele Consiliului Județean.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV 4 Credeți că președintele CJ are (din cei care au ales la întrebarea precedentă răspunsul „președintele CJ”):

Majoritate celor intervievați consideră că președintele Consiliului Județean deține exact atâta putere cât trebuie. Remarcăm aceeași tendință ca și în cazul primarului municipiului.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV 5. Cine credeți că deține cea mai mare putere la nivel de țară?

Majoritatea celor chestionați cred că președintele României deține cea mai mare putere în stat.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV 6 Credeți că președintele României are (din cei care au ales la întrebarea precedentă răspunsul „președintele României”):

Remarcăm ca o majoritate clară a celor intervievați consideră că prea multă putere se află în mâinile președintelui republicii, care ar putea fi explicat și prin puternicul proces de personalizare a puterii în cazul instituției prezidențiale.

În urma analizării răspunsurilor la precedentele întrebări devine evidentă percepția cetățenilor că puterea executivă, reprezentată de primar, președintele Consiliului Județean, de președintele României și de guvern, deține cea mai mare putere.

Considerând că principiul echilibrului și a controlului reciproc între puterea legislativă, executivă și judecătorească este unul fundamental în orice stat de drept, găsim îngrijorătoare percepția majorității celor intervievați asupra respectării acestui principiu.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV.7 Pentru ca o instituție să fie puternică ea trebuie să:

Se observă un oarecare echilibru între cei care consideră eficientă recompensa ca rezolvare a unor lucruri și cei care consideră coerciția ca fiind cea mai importantă resursă a puterii instituționalizate. Trebuie subliniat, că o parte importantă din repondenți (9,26%) au considerat că recompensa și pedeapsa trebuie aplicate în funcție ce situație, deși această variantă de răspuns nu se afla în chestionarul inițial.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV.8 Care sunt mijloacele prin care se ajunge într-o poziție de putere politică?

În mod covârșitor cetățenii municipiului Suceava consideră că pentru a ajunge într-o poziție de putere politică cel mai eficace mijloc este reprezentat de relații, urmate fiind de resursele financiare.

Găsim că aceasta reflectă lipsa de încredere în funcționarea eficientă a instituțiilor democratice.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s Figura IV.9 Care sunt principalele obligații ale celor care dețin puterea politică?

Ca principală obligație a celor care dețin puterea politică cetățenii municipiului consideră că este crearea locurilor de muncă, urmată de sprijinirea agriculturii, dezvoltarea economică și îmbunătățirea sistemului de învățământ.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV.10 Care sunt avantajele celor care dețin puterea politică?

Cei mai mulți dintre cetățenii intervievați consideră influența este cel mai mare avantaj al celui care deține puterea politică, al doilea fiind resursele financiare de care acesta dispune.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV.11 Credeți că prezența femeilor în funcții de conducere ar trebui sa fie asigurată prin lege?

În urma analizei răspunsurilor primite, concluzionăm că majoritatea celor intervievați găsesc justificată discriminarea pozitivă în cazul accederii femeilor în funcții de conducere.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV.12 După ce o persoană ajunge într-o funcție de conducere aceasta:

Marea majoritate a celor intervievați consideră că după ce o persoană ajunge într-o funcție de conducere aceasta se schimbă în rău. Găsim această percepție justificată și de natură să sprijine punctul nostru de vedere exprimat în lucrarea de față asupra importanței limitării numărului de mandate al celor care au fost aleși într-o poziție de putere.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV.13 Ați fost la vot la ultimele alegeri europarlamentare?

Remarcăm aici efectul conformismului social, ca reacție psihologică a celor intervievați. Rezultatele diferă vizibil de reala prezență la vot la ultimele alegeri europarlamentare.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV.14 Ați fost la vot la ultimele alegeri parlamentare?

Se observă aceeași tendință psihologică manifestată și în cazul întrebării precedente.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV.15 Ați fost la vot la ultimele alegeri locale?

Se observă aceeași tendință psihologică manifestată și în cazul întrebărilor precedente.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV.16 Ați fost la vot la ultimele alegeri prezidențiale?

Se observă aceeași tendință psihologică manifestată și în cazul întrebărilor precedente.

Din cei chestionați, persoanele care au răspuns „DA” la intrebările referitoare la participarea la vot, au motivat faptul că au făcut-o din datorie cetățenească, că votul este un drept al lor și pentru că își doresc să se producă o schimbare în bine.

Motivele celor care au răspuns „NU” la intrebările referitoare la participarea la vot au fost pentru că ei sunt de părere că votul lor nu contează și pentru că de fiecare dată când au votat au sperat intr-o schimbare in bine care nu s-a materializat.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV.17 De unde vă luați în principal informațiile despre viața politică:

Majoritatea celor intervievați își iau în principal informațiile despre viața politică de la televiziuni, urmat de internet.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV.18 V-ați aflat vreodată într-o structură de conducere politică?

Doar 4,95% dintre cei intervievați au declarat că s-au aflat vreodată într-o structură de conducere politică.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV.19 DATE SOCIO DEMOGRAFICE Sex:

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV.20 DATE SOCIO DEMOGRAFICE vârsta:

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV.21 DATE SOCIO DEMOGRAFICE Ultima școală absolvită

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Figura IV.22 DATE SOCIO DEMOGRAFICE Care este ocupația dvs. principală?

Concluziile sondajului

Concluzii

Am pornit demersul nostru de la concepția lui Aristotel conform căruia politica, prima dintre științe în, studiază omul ca zoon politikon. Întreaga istorie a omului, în calitatea sa de „animal social“, este condiționată de politică, aceasta având ca sursă însăși natura umană.

Din punctul nostru de vedere, studiul istoriei omenirii nu este posibilă fără înțelegerea acestui factor modelator și creator de spațiu social care este politica. Însăși condiția umană nu poate fi studiată fără a analiza politicul, această axiomă reprezentând atât motivația noastră de a ne apleca cu atenție asupra acestei problematici, cât și justificarea alegerii acestei teme de studiu.

Am arătat că acțiunea politică asigură echilibrul comunităților umane, esențial pentru funcționarea lor, iar puterea politică reprezintă, în mod esențial, “motorul” acțiunii politice, ceea ce o pune în mișcare și încearcă să o finalizeze în direcția dorită, studiul puterii în societate reprezentând obiectul comun de studiu al tuturor ramurilor științei politice.

Oamenii sunt mereu într-o lupta pentru putere. Că unii oameni au mai multă putere decât alții reprezintă unul dintre cele mai evidente realități ale condiției umane. Nu întâmplător marii gânditori, de la Platon și Aristotel, Machiavelli și Hobbes, până la Pareto și Weber au acordat atâta atenție conceptului de putere și fenomenelor sociale conexe acesteia.

Trecând în revistă diferitele definiri ale termenului de-a lungul veacurilor, ne-a apărut evidentă dificultatea definirii conceptului de putere. Am întâlnit deseori abordări contradictorii, conceptul rămânând încă unul asupra căruia se poartă și, cel mai probabil, se vor purta controverse nenumărate.

Totuși, Nicolae Frigioiu (2007, p. 65) concluziona că majoritatea definițiilor date puterii se oprește, și nu întâmplător, asupra următoarelor note caracteristice: 1. caracter imperativ; 2. caracter violent; 3. caracterul ei de forță potențială; 4. voința de dominație ca element fundamental al relațiilor comandă – ascultare și ordin – sancțiune.

Am abordat pe larg problematica controlului social având în vedere faptul că menținerea ordinii sociale este posibilă doar atunci când membrii societății sau grupului se comportă în concordanță cu normele sociale.

Prima dintre condițiile care a făcut posibilă instituționalizarea puterii a fost existența unui puternic control social în societățile arhaice. (Nicolae Frigioiu, 2007, p. 62)

Controlul social reglează comportamentul în concordanță cu normele stabilite, ceea ce duce la uniformizarea comportamentului si unitatea intre indivizi. Controlul social este necesar pentru a proteja interesele sociale si a satisface nevoile comune. Controlul social prevede sancțiuni în momentul în care sunt încălcate legile/normele sociale.

O organizare politică și norme de comportament există în toate societățile umane. Nu toate societățile posedă însă mecanisme formale, specializate, de exercitare a puterii și de impunere printr-o forță coercitivă a respectării normelor de comportament social. Diferențierea tipurilor de organizare politică se face în primul rând în funcție de gradul de centralizare a puterii și de gradul de complexitate a societății. Am considerat ca fiind relevante pentru demersul nostru patru tipuri teoretice de organizare politică: gințile, triburile, șeferiile și statele. Multe dintre procesele și instituțiile descrise în lucrarea de față ca fiind caracteristice unuia dintre cele patru tipuri de organizare politică enumerate mai sus se regăsesc însă și în altele dintre ele.

Am analizat ce se întâmplă atunci când oamenii încalcă normele și valorile sociale arătând că fiecare societate și-a dezvoltat mecanisme care să îi permită să rezolve aceste situații. Multe dintre aceste mecanisme sunt informale: bârfa sau luarea în râs, de exemplu.

Am arătat că teama de a încălca normele și valorile sociale s-a materializat în obiceiuri sau cutume, care prin tradiție au devenit norme comportamentale acceptate ca fiind o obligație naturală – legi nescrise.

Mulți antropologi consideră că în trecerea de la obicei la lege se pun bazele puterii instituționalizate (Nicolae Frigioiu, 2007, p. 63), astfel încât diferențierea obiceiului de lege devine extrem de importantă. Ceea ce este definitoriu pentru lege este caracterul său coercitiv aplicat de stat.

Un rol esențial al legii este de a soluționa conflictele sociale. În societățile complexe din punct de vedere politic, cum este societatea contemporană, infracțiunile comise împotriva statului sunt reglementate diferit de micile nemulțumiri pe care cetățenii le au unii față de ceilalți.

Între instituționalizarea puterii și apariția statului există o strânsă legătură reciprocă. odată cu apariția statului se creează premisele pentru monopolul coercitiv al legii, ceea ce nu exista în societățile anterioare. Accentul pus pe sancțiunile coercitive a determinat identificarea legii cu forța și a ambelor cu statul.

Am definit instituționalizarea puterii politice, în sens larg, ca fiind „manifestarea permanentă și sistematică a autorității politice prin organisme specializate, prevăzute cu reguli de funcționare și cu proceduri stricte, prin care se urmărește realizarea obiectivelor de interes general. În sens restrâns, prin instituționalizarea puterii politice se înțelege transferul prerogativelor acesteia de la o persoană (șef de trib, rege, mare șef) la un ansamblu de proceduri sau organizații specializate, prin acordul de voință al celor guvernați” (N.Frigoiu, 2002, p.61).

În sens larg, puterea publică este sinonimă cu statul, privit ca un ansamblu de instituții care organizează puterea poporului. Puterea publică este forma oficială, sub care se organizează și funcționează puterea politică. Puterea publică este legitimată printr-un sistem de norme juridice, în scopul guvernării. Instituțiile statului primesc prin aceste norme competențe (materiale și teritoriale) prin intermediul cărora statul își impune autoritatea.

Suveranitatea puterii publice pe teritoriul unui stat derivă din legitimitatea sa, din voința națiunii, exprimată în mod democratic prin vot. Suveranitatea, astfel, constituie un atribut exclusiv și inerent al puterii publice, atribut care o diferențiază de celelalte puteri. În orice stat, suveranitatea este caracterul definitoriu al puterii publice, spre deosebire de puterea partidelor politice, a organizațiilor non guvernamentale, agenților economici, sindicatelor. Pe plan internațional, suveranitatea puterii publice este caracterul care o deosebește de puterea altor state sau ale organizațiilor suprastatale.

Caracterul suveran îi conferă puterii dreptul de exercitare și de organizare, de a-și identifica problemele cu care se confruntă, atât pe plan intern, cât și extern și de a găsi cele mai bune căi de rezolvare a acestora. Suveranitatea presupune însă și respectarea sa de către celelalte state, în conformitate cu normele dreptului internațional.

Pe plan internațional, caracterul absolut al suveranității a dus la o stare de război perpetuă, fiecare suveran încercând să se impună asupra celorlalți. Situația nu s-a schimbat foarte mult nici până astăzi, statele suverane continuând să își pretindă dreptul absolut de gestionare a treburilor interne, de a-și trata proprii cetățeni după bunul plac și să reglementeze regulile comerciale fără a lua în calcul eventualele efecte pe care le-ar avea asupra altor state.

În secolul al XX-lea libertatea de acțiune a statelor a început să fie restricționată. Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 au stabilit reguli clare de purtare a războaielor. Liga Națiunilor a restricționat dreptul statelor de a purta războaie, apoi Pactul Briand-Kellogg a condamnat în anul 1928 recurgerea la război ca o soluție de rezolvare a diferendelor internaționale. A urmat Carta Națiunilor Unite, care impune statelor datoria de a-și rezolva disputele prin mijloace diplomatice. Totuși, suveranitatea egală a tuturor membrilor este unul din principiile de bază ale Națiunilor Unite.

Am menționat și organizațiile suprastatale: NATO, Organizația Mondială a Comerțului, Uniunea Europeană, suveranitatea fiind exercitată din ce în ce mai mult în numele popoarelor lumii și nu doar de guverne naționale, ci și de organizații regionale și internaționale, ca aplicație a teoriei divizării suveranității.

Personalizarea puterii politice implică dorința sau acceptarea de bună voie sau forțată a unei societăți de a da unui conducător dreptul de a acționa în numele ei și de a-i reprezenta interesele, considerând că acest lucru va fi în vederea binelui comunității.

În perioadele in care o societate este in dezechilibru apare ceea ce Roger-Gérard Schwartzenberg (citat de N.Frigioiu) o numește „suprapersonalizare a puterii”: membrii societății sunt vulnerabili la promisiuni, liderul este văzut ca un salvator iar aceștia îl idolatrizează .

Am subliniat rolul important pe care îl joacă mass-media în acest proces de personalizare. Odinioară, populația era în contact direct cu conducătorul, în prezent, datorită mass-mediei și în special televiziunii, se creează iluzia unei conexiuni personale directe dintre conducător și cetățean.

In statele in care instituțiile nu funcționează, pentru ca să-si rezolve problemele, cetățenii trebuie să recurgă la relații personale sau mită, dacă acestea nu ajută, ei se adresează liderilor cu cea mai multă putere (Președintelui Consiliului Județean, Primarului, etc.).

Puterea se bazează pe resurse, dar nu se identifică cu resursele. În funcție de resursele disponibile, indivizii sau grupurile pot influența alți indivizi sau alte grupuri în scopul urmăririi propriilor interese sau obiective. Tot ce poate fi folosit în acest proces, orice oferă un control asupra nevoilor sau dorințelor altora reprezintă o resursă a puterii. Prin acumularea acestor resurse, grupurile și indivizii își măresc puterea. Această acumulare poate fi făcută fie la nivel personal, fie la nivel instituțional. Puterea politică dispune de două tipuri de resurse: materiale și simbolice. Resursele materiale sunt de două tipuri: economice (resurse financiare sau de controlare asuprea resurselor) și coercitive (poliție, forțe armate, instituțiile judiciare).

Cunoașterea sau informarea reprezintă o resursă a cărei importanță este din ce în ce mai mare în societatea post-modernă. Ea presupune obținerea și folosirea informațiilor în vederea atingerii scopurilor propuse. Cunoașterea sau informația sunt o sursă de putere majoră atât pentru apărarea și promovarea intereselor, cât și pentru a înțelege care sunt aceste interese. Obținerea informației este de cele mai multe ori o activitate laborioasă, iar furnizarea informației conferă furnizorului putere asupra altora. Deoarece informația este o sursă de putere, la fel este și secretul.

O parte importantă a puterii cetățenilor constă nu doar dintr-o presă liberă, ci și din una care face investigații având în vedere faptul că industriașii, partidele politice și guvernele angajează consultanți de relații publice în încercarea de a se asigura că presa obține informația pe care aceștia doresc ca ea să o aibă.

Pentru ca societatea sa recunoască puterea politică aceasta trebuie să fi exercitată conform unui set de reguli și principii: legitimitatea politică, autoritatea politică, obligația, influența și prestigiul, obligația politică, consensul și forța.

Cooperarea este esențială în dobândirea puterii. La baza acumulării de putere stă acordul asupra unor planuri de acțiune și în stabilirea de obiective comune. Această colaborare se manifestă la toate nivelurile, dar unitatea de bază în care procesul de acumulare și de exercitare a puterii se manifestă în lumea contemporană este statul – națiune, ca formă principală de organizare politică. Cooperarea se manifestă de asemenea și la nivelul relațiilor interstatale.

În mod obișnuit, însă, indivizii și grupurile încearcă prin mijloace pașnice să își impună viziunea. Cetățenii, grupurile de interese și partidele politice au o confruntare de idei asupra politicilor publice de aplicat și, uneori, asupra unor principiilor de organizare și exercitare a puterii publice. În cadrul companiilor, angajații și sindicatele încearcă să se opună controlului absolut al conducerii, încercând să obțină condiții de muncă mai bune și măriri salariale.

Pe piața liberă firmele se află în competiție atât pentru cotele de piață, dar și în încercarea de a modifica regulile pieței și de a influența instituțiile publice sau private cu competențe în regularizarea pieței.

Chiar și în sânul fiecărei famili unii dintre membri încearcă să își impună punctele lor de vedere asupra diferitor chestiuni.

Acumularea de putere face posibilă atingerea obiectivelor propuse, însă de multe ori i se opune un alt centru de putere, care deține ceea ce își dorește celălalt centru de putere, sau respectă principii și valori incompatibile cu ale celuilalt, starea de conflict între acestea caracterizând, de regulă, viața politică. Conflictul apare în cele mai variate scene: de la chestiuni locale, cum ar fi fonduriel alocate școlilor dintr-un municipiu sau probleme de urbanism, până la probleme importante de stat, cum ar fi nerespectarea drepturilor și libertăților cetățenești, declararea stării de război, probleme comune, cum ar fi prioritatea construirii autostrăzilor, dar și competiția între state pentru influență regională sau mondială. Exercitarea puterii este astfel fundamental configurată de circumstanțele politice. La nivel local sau național, în cadrul societăților stabile, conflictele pot apărea fără a degenera în manifestări violente. În cazul unui război civil însă, sau în cazul unui conflict teritorial, confruntările armate rămân însă frecvente. Recurgerea la violență apare și în încercarea de a menține un sistem de putere sau în încercarea de a răsturna un sistem represiv și injust.

Modul în care puterea este distribuită în societate, competențele, prerogativele și atributele diferitelor instituții și relațiile dintre ele determină, alături de factorii culturali și ideologici, natura și modul de desfășurare a conflictelor.

Într-o societate organizată, cu o ierarhie bine stabilită, în care puterea publică deține monopolul asupra puterii legitime de coerciție, conflictele capătă rareori un caracter militar. În societățile democratice, în interiorul cadrului constituțional, scena politică reprezintă locul de confruntare dintre grupurile care dețin puterea, soluționarea conflictelor având loc fie în interiorul instituțiilor cu atribuții deliberativ-legislative, fie în fața instanțelor judecătorești, fie în urma procesului electoral. Puterea publică este legitimată printr-un sistem de norme juridice, în scopul guvernării. Instituțiile statului primesc prin aceste norme competențe (materiale și teritoriale) prin intermediul cărora statul își impune autoritatea.

În societățile ierarhic organizate în care puterea este concentrată în mâinile unui singur conducător (monocrații) sau la nivelul unei elite puțin numeroase (oligarhii) exercitarea puterii capătă un caracter arbitrar. Rezistența împotriva exercitării puterii nu se poate face prin mijloace legale, ci doar prin nesupunere civică, acțiuni clandestine și recurgerea la violență. În astfel de societăți puterea publică recurge mult mai des la mijloace violente împotriva propriilor săi cetățeni decât în societățile democratice.

În sistemele anarhice (cum este cazul relațiilor internaționale sau al războiului civil) puterea este distribuită inegal, dar nu atât de inegal ca în cazul unui stat. Amenințarea și folosirea forței par a fi mijloace obișnuite, alături de cele diplomatice, legale, promisiuni economice și folosirea cadrului instituțional supranațional. Nu putem să nu remarcăm faptul că lumea multipolară în care trăim este una care prezintă mai multe incertitudini decât bipolaritatea care a caracterizat întreaga perioadă a Războiului Rece.

Concluzia noastră este că în lipsa unor mecanisme eficiente și eficace care să controleze și să limiteze puterea, deținătorii ei tind invariabil să abuzeze de ea, dezvoltând practici autoritariste. Dintre aceste mecanisme sine qua non menționăm alegerile libere și limitarea numărului de mandate pentru funcțiile eligibile, dezbaterea publică reală asupra tuturor problemelor de interes general, o presă liberă, sistemul multipartidic, controlul justitției asupra puterii executive, răspunderea celor care guvernează,bazată pe faptul că aceștia se află în serviciul celor guvernați, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, respectarea legilor, a tratatelor și a legislației internaționale.

Am descoperit pe toată durata demersului nostru nenumărate valori și principii importante pentru ființele umane.

Valorile politice pot fi reprezentate de obiective politice specifice sau de concepte valabile pe termen lung, cum ar fi ordinea sau justiția, egalitatea și libertatea, securitatea și stabilitatea, controlul și lupta împotriva despotismului și a arbitrariului. Dorința de putere este de multe ori însoțită de o viziune asupra lumi viitoare, alteori doar de dorința de a eliberare de sub autoritatea altora. Într-o realitate al cărei viitor este nesigur, iar intențiile celorlalți îndoielnice, acumularea de putere reprezintă de multe ori un scop în sine.

Nu putem însă să nu ne amintim de „umanitatea universală” despre care făcea vorbire Dante, de faptul că pentru Kant scopul final, moral, al acțiunii practice este binele suprem, iar că Anton Pavlovici Cehov spunea că „la om totul trebuie să fie frumos…”.

Remarcând, cu tristețe, că lumea contemporană este dominată de „realpolitik”, ne exprimăm speranța că în viitor conflictele vor scădea atât ca număr, cât și în intensitate, iar cooperarea va domina atât viața socială, cât și relațiile internaționale. Considerăm, de asemenea, că respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului reprezintă o condiție a generalizării respectului principiilor statului de drept, a existenței democrației și a progresului oricărei societăți.

Lista figurilor

Bibliografie

Clegg  Stewart R, Frameworks of Power, Editura Sage, Londra, 1989

Deleanu, Ion, Instituții și proceduri constituționale – în dreptul român și în dreptul comparat-, Ed. C.H.Beck, București, 2006

Frigioiu, Nicolae, Politologie si doctrine politice : vol 1 : Introducere in stiintele politice, Ed. Economică, București, 2007

Foucauld Michel, The Archaeology of Knowledge, Ed. Routledge Classics, New York, 2002

Gaventa, John „Power and Powerlessness”, Ed. Universității din Illinois, Urbana, 1980

Giddens Anthony, The Constitution of Society, Outline of the Theory of Structuration, Ed.Polity Press, Cambridge ,1984

Held, David, Democrația și ordinea globală, Editura Univers, București, 2000

Manent, Pierre, Originile politicii moderne : Machiavelli ; Hobbes ; Rousseau, Editura Nemira, București, 2000

Machiavelli, Principele, Ed. Mondero, București, 2002

Peters, Francis, E., Termenii filosofiei grecești, Editura Humanitas, București, 1993

Rotariu Traian și Ilut Petru, Ancheta Sociologică și sondajul de opinie, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2006

Socaciu Emanuel Mihail, Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, Ed. Polirom, Iași, 2001

Dahl, Robert A și Margaret Levy, A Conversation with Robert A. Dahl, The Annual Review of Political Science, iunie 2009, accesat la adresa http://www.annualreviews.org/doi/abs/10.1146/annurev.polisci.040108.115702 în mai 2014

Lukes Steven, Power: A Radical View, Canadian Journal of Sociology Online, 2006, accesat aprilie 2014 la adresa: http://www.cjsonline.ca/reviews/power.html

Robson (William A.), Les Sciences sociales dans l'enseignement supérieur : science politique, Persee Revues Scientifique, accesat aprilie 2014 la adresa: [http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/rfsp_0035-2950_1955_num_5_3_402631_t1_0646_0000_001];

Bachrach Peter și Baratz Morton S., Two Faces of Power, The Americun Political Science Review, Volume 56, Issue 4 (Dec., 1962, accesat în aprilie 2014 la adresa: http://www.columbia.edu/itc/sipa/U6800/readings-sm/bachrach.pdf

Parsons Talcott, On the Concept of Political Power : Proceedings of the American Philosophical Society, Vol. 107, No. 3 (Jun. 19, 1963), pp.232-262 accesată în aprilie 2014 la adresa: http://www.jstor.org/stable/985582 .

Weber, Max, Economy and Society, University of California Press, 1978, accesată în iunie 2014 la adresa https://archive.org/details/MaxWeberEconomyAndSociety

Evans Pritchard, Theories of Primitive Religion, Ex. Universtății Oxford, 1965, accesată la adresa http://www.scribd.com/doc/32947063/Theories-of-Primitive-Religion-Evans-Pritchard în mai 2014

Gerrit Huizer,Bruce Mannheim, The Politics of Anthropology, Ed Mouton, Bristol, 1979 Accesat la adresa http://books.google.ro/books?id=BSbgFG4ekIsC&pg=PA177&lpg=PA177&dq=barth+1964+anthropology&source=bl&ots=UBaChCBghn&sig=UbJKuPYrnCksuczndsZIFGoPgd4&hl=ro&sa=X&ei=xEKYU8flMsboywOZkYHIBA&ved=0CFcQ6AEwBQ#v=onepage&q&f=false în mai 2014

Marshall D. Sahlins, The Segmentary Lineage: An Organization of Predatory Expansion, accesat în mai 2014 la adresa http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1525/aa.1961.63.2.02a00050/abstract;jsessionid=EDC5BB8F8B0EAAE17551B5A9CED0B939.f04t04

John Locke, Al doilea tratat de guvernare. Accesat in mai la adresa http://www.gutenberg.org/files/7370/7370-h/7370-h.htm

http://books.google.ca/books?id=-WaBpsJxaOkC&pg=PA126&source=gbs_toc_r&cad=2#v=onepage&q=legitimacy&f=false

. Philip Meyer, Precision Journalism: A Reporter's Introduction to Social Science Methods accesat la adresa

 http://books.google.ro/books?id=uUzT0M_lPbYC&pg=PA77&lpg=PA77&dq=philip+meyer+precision+journalism+384&source=bl&ots=-3_EjeIsQ8&sig=kNDDTMKpAEYmpjhDxlf8zsPF_IY&hl=ro&sa=X&ei=qy-4U5L5DebA7AbToYDICg&ved=0CCoQ6AEwAQ#v=onepage&q=384&f=false

Bibliografie

Clegg  Stewart R, Frameworks of Power, Editura Sage, Londra, 1989

Deleanu, Ion, Instituții și proceduri constituționale – în dreptul român și în dreptul comparat-, Ed. C.H.Beck, București, 2006

Frigioiu, Nicolae, Politologie si doctrine politice : vol 1 : Introducere in stiintele politice, Ed. Economică, București, 2007

Foucauld Michel, The Archaeology of Knowledge, Ed. Routledge Classics, New York, 2002

Gaventa, John „Power and Powerlessness”, Ed. Universității din Illinois, Urbana, 1980

Giddens Anthony, The Constitution of Society, Outline of the Theory of Structuration, Ed.Polity Press, Cambridge ,1984

Held, David, Democrația și ordinea globală, Editura Univers, București, 2000

Manent, Pierre, Originile politicii moderne : Machiavelli ; Hobbes ; Rousseau, Editura Nemira, București, 2000

Machiavelli, Principele, Ed. Mondero, București, 2002

Peters, Francis, E., Termenii filosofiei grecești, Editura Humanitas, București, 1993

Rotariu Traian și Ilut Petru, Ancheta Sociologică și sondajul de opinie, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2006

Socaciu Emanuel Mihail, Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, Ed. Polirom, Iași, 2001

Dahl, Robert A și Margaret Levy, A Conversation with Robert A. Dahl, The Annual Review of Political Science, iunie 2009, accesat la adresa http://www.annualreviews.org/doi/abs/10.1146/annurev.polisci.040108.115702 în mai 2014

Lukes Steven, Power: A Radical View, Canadian Journal of Sociology Online, 2006, accesat aprilie 2014 la adresa: http://www.cjsonline.ca/reviews/power.html

Robson (William A.), Les Sciences sociales dans l'enseignement supérieur : science politique, Persee Revues Scientifique, accesat aprilie 2014 la adresa: [http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/rfsp_0035-2950_1955_num_5_3_402631_t1_0646_0000_001];

Bachrach Peter și Baratz Morton S., Two Faces of Power, The Americun Political Science Review, Volume 56, Issue 4 (Dec., 1962, accesat în aprilie 2014 la adresa: http://www.columbia.edu/itc/sipa/U6800/readings-sm/bachrach.pdf

Parsons Talcott, On the Concept of Political Power : Proceedings of the American Philosophical Society, Vol. 107, No. 3 (Jun. 19, 1963), pp.232-262 accesată în aprilie 2014 la adresa: http://www.jstor.org/stable/985582 .

Weber, Max, Economy and Society, University of California Press, 1978, accesată în iunie 2014 la adresa https://archive.org/details/MaxWeberEconomyAndSociety

Evans Pritchard, Theories of Primitive Religion, Ex. Universtății Oxford, 1965, accesată la adresa http://www.scribd.com/doc/32947063/Theories-of-Primitive-Religion-Evans-Pritchard în mai 2014

Gerrit Huizer,Bruce Mannheim, The Politics of Anthropology, Ed Mouton, Bristol, 1979 Accesat la adresa http://books.google.ro/books?id=BSbgFG4ekIsC&pg=PA177&lpg=PA177&dq=barth+1964+anthropology&source=bl&ots=UBaChCBghn&sig=UbJKuPYrnCksuczndsZIFGoPgd4&hl=ro&sa=X&ei=xEKYU8flMsboywOZkYHIBA&ved=0CFcQ6AEwBQ#v=onepage&q&f=false în mai 2014

Marshall D. Sahlins, The Segmentary Lineage: An Organization of Predatory Expansion, accesat în mai 2014 la adresa http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1525/aa.1961.63.2.02a00050/abstract;jsessionid=EDC5BB8F8B0EAAE17551B5A9CED0B939.f04t04

John Locke, Al doilea tratat de guvernare. Accesat in mai la adresa http://www.gutenberg.org/files/7370/7370-h/7370-h.htm

http://books.google.ca/books?id=-WaBpsJxaOkC&pg=PA126&source=gbs_toc_r&cad=2#v=onepage&q=legitimacy&f=false

. Philip Meyer, Precision Journalism: A Reporter's Introduction to Social Science Methods accesat la adresa

 http://books.google.ro/books?id=uUzT0M_lPbYC&pg=PA77&lpg=PA77&dq=philip+meyer+precision+journalism+384&source=bl&ots=-3_EjeIsQ8&sig=kNDDTMKpAEYmpjhDxlf8zsPF_IY&hl=ro&sa=X&ei=qy-4U5L5DebA7AbToYDICg&ved=0CCoQ6AEwAQ#v=onepage&q=384&f=false