Semnificatia Psihologica a Desenului la Copii Prescolari

Lucrare de licență

Semnificația psihologică a desenului la copii preșcolari

Rezumat

Educația plastică este extrem de importantă în dezvoltarea creativității copiilor. Limbajul artei plastice cuprinde elemente morfologice, de sintaxă și stilistice, tehnici și procedee, utilizarea unor materiale diverse. Culorile simbol se impun privirii și au calitatea de a emoționa. În context ele creează armonia.

Desenele copiilor ne spun multe lucruri despre evoluția lor intelectuală, afectivă, grafico-motrică, despre interesele, motivațiile și frământările lor. Partea de cercetare a lucrării pornește de la ipoteza că activitățile plastice din grădiniță facilitează dezvoltarea și educarea potențialului creativ al micilor școlari. Testat psihologic și cu ajutorul evaluării educatoarelor, nivelul de potențial creativ al preșcolarilor mari este confirmat de rezultatele, produsele activităților creative în ciclul primar.

Introducere

Într-o societate în care informația se preia tot mai mult ,,din mers’’ și în care diversitatea mijloacelor de ,,agățare” a individului, de captare vizuală au ajuns aproape agresive, se impune o educare metodică a ochiului, a capacității de a prelua selectiv informația, dar și de a o ,,ciți” corect.

Învățământul românesc are ca deziderat tutelar formarea unor personalități complexe întemeiate pe o fundamentare corectă a dispozițiilor creative individuale, a spiritului creativ în general. O personalitate creativă se distinge prin trăsături și capacități specifice. Există o moștenire ereditară, dar spiritul creativ poate fi format și educat în timp, așa cum disponibilitățile native se pot pierde în timp dacă nu sunt ,,exploatate’’ corespunzător.

Educația plastică este una din disciplinele care, prin specificul și particularitățile sale, favorizează dezvoltarea metodică a unor personalități creative.

Scopul educației plastice în învățământul de masă nu e acela de a crea personalități artistice specializate, ci de a forma personalități armonioase cu disponibilități creative favorabile specializării ulterioare în diverse domenii profesionale ( arhitectură, artizanat, muzică instrumentală, chirurgie, mecanică fină etc.).

Învățământul preprimar este prima treaptă directă prin care, printr-un program metodic elaborat, educația poate acoperi și aceste valențe ale personalității umane.

Existența noastră nu poate fi concepută fără ambianța colorată a lucrurilor care ne înconjoară. Culoarea dezvoltă primele forme ale personalității și emotivității omului, îi stimulează spiritul creator și exercită o deosebită influență asupra sa, provocându-i diferite stări psihice, impresii și sentimente. ,,Culoarea este viața, fiindcă o lume fără culoare ne apare moartă. Așa cum flacăra creează lumina, lumina creează culorile. Lumina este mama culorilor, iar culorile sunt copiii luminii. Lumina ne dezvăluie, prin culori, sufletul viu al acestei lumi…’’( Johannes Itten, pictor și teoretician elvețian ).

Culorile au stat, în cea mai mare măsură, la baza cunoașterii lumii de către oameni. Unii învățați au dovedit chiar că omul percepe mai întâi culoarea apoi forma obiectelor.

Dacă desenul transmite sensul și emoția estetică a unei idei prin canalele inteligenței, ale raționamentului, aceea care emoționează direct este culoarea.

Constatând importanța deosebită pe care o are cromatica, culoarea în mediul ambiant și desenul în viață, m-am oprit asupra elementelor de limbaj plastic pentru a le aprofunda și a scoate în evidență rolul important pe care-l au acestea în dezvoltarea creativității copilului preșcolar.

Noțiunile de cromatologie și cele de desen nu pot fi prezentate copiilor decât ținând seama de particularitățile de vârstă. Grădinița este locul unde copilul poate căpăta primele cunoștințe de artă în mod organizat, unde poate fi educat prin acest limbaj al simțirii. Firește, acest proces de educare nu se va limita doar la activitatea de educație plastică, ci va fi folosit fiecare prilej din activitatea didactică pentru a reliefa frumosul. Cadrele didactice au menirea de a face înțelese mesajele artistice, de a cultiva ,,spiritul’’, gustul, simțul estetic.

Sentimentele trăiesc adânc în conștiința noastră, să învățăm să ne servim de ele!. Culoarea le aduce la suprafață și le transportă în conștiința semenilor.

Învățarea limbajului plastic în activitățile de educație plastică constituie, alături de celelalte mijloace de dobândire a informațiilor, descifrarea și apoi mânuirea firească a unei ,,gramatici’’ a formelor de comunicare și de expresie plastică, dă posibilitate copiilor să înțeleagă nu numai mesajul unei opere de artă, dar îi ajută să se integreze pe plan estetic și moral în viața socială.

Partea de cercetare abordează legătura dintre potențialul de creativitate dezvoltat și educat la preșcolari, în evoluția lor școlară ulterioară. Am dorit să demonstrez importanța educației artistico-plastice, a stimulării timpurii pentru formarea estetică și creativitatea copiilor. Perioadă de maximă receptivitate, preșcolaritatea pune bazele personalității în formare a copiilor din grădiniță.

Lucrarea de față se dorește a fi un material bogat care să vină în sprijinul muncii educatoarelor, în motivarea lor pentru abordarea unor capitole rar analizate sau unilateral abordate din acest fascinant univers care este arta plastică.

Dorim tuturor celor care o vor folosi, bucuria descoperirii unui limbaj fermecător ce favorizează exprimarea unor rafinate trăiri și emoții pe care puțini le pot exprima verbal sau în scris.

Capitolul I

Cadrul teoretic

1.1. Necesitatea și importanța educației plastice

Educația plastică este o parte componentă a educației estetice. Artele plastice contribuie în mod deosebit la educația multilaterală a preșcolarilor, formând și dezvoltând spiritul de observație, atenția, reprezentările spațiale, imaginația creatoare, interesul și plăcerea de a colora, de a modela și de a aranja după cerințele frumosului obiectele din jur, camera de locuit, sala de grupă, locul de joacă etc.

Dintre limbajele artei, cel plastic este cel mai adecvat nevoii de dezvoltare a creativității la toți indivizii și în toate domeniile vieții materiale și spirituale.

Exersarea timpurie, la început involuntară, a diferitelor procedee tehnice și implicit a unor elemente și mijloace de expresie plastică, va oferi mai târziu acea siguranță de mișcare, de orientare și de acțiune fiecărui tânăr, siguranța pe care doar stăpânirea unei meserii sau a unei limbi străine o mai insuflă. Încă din copilărie, asimilând treptat elemente de limbaj artistic, el devine conștient că poate lua în stăpânire artistică ( adică prin mijlocul artei, pe măsura descoperirii și studierii lor ) orice spațiu plastic, iar mai târziu spațiul de muncă și de conviețuire.

Încercările de ameliorare estetică a mediului de muncă din unele instituții, întreprinderi au dovedit implicațiile favorabile în creștere productivității muncii. Nimeni nu poate ignora astăzi educația în care limbajul artei plastice are misiunea de a echilibra și armoniza raporturile omului modern cu mediul, cu ceilalți și cu ei însuși.

Arta, mai precis exercițiul de artă este, pe lângă un evident factor de creștere a inteligenței, și un procedeu de diagnoză sigură și rapidă, dar și una din cele de terapie

psihică zilnică. S-a demonstrat că liniile și culorile au în diferite condiții de calitate, poziție, întindere, culoare efecte fiziologice dintre cele mai interesante ( ex.: pulsul unor subiecți solicitați scade la culoarea rece sau crește la culoarea caldă ). Concluzia este că, întrebuințate cu știință sau, din contră, la întâmplare, aceste efecte pot fi folositoare sau, dimpotrivă, pot deveni cauzele multor maladii a epocii contemporane.

De asemenea, se știe că o anumită ,,cromatică ambientală’’ crează sau nu dispoziție, influențând în bine sau rău capacitatea de muncă, odihna însăși. Din unele cercetări rezultă că se simt mai bine:

melancolicii într-o ambianță roșie;

astenicii între pereți rozalii;

neechilibrații psihic în camere reci din punc de vedere cromatic, cu lumina albastră, violetă, indigo etc.;

normalii între pereți de culori deschise, pastelate ( nu decolorate );

irascibilii într-o ambianță verde sau bleu.

Rezultă, deci, cât de importantă este semnificația culorilor pentru spațiile interioare sau exterioare în instituții, întreprinderi, în stațiuni de tratament, pe stradă, în locuințele proprii.

Pregătirea pe care se preconizează să fie dobândită, mai ales sistematic de la vîrstele cele mai propice, va da posibilitate fiecărui individ să devină cel puțin un alfabetizat vizual – tactil, o individualitate sensibilizată la frumos, la exigențele artei.

,,Cultivarea artei înseamnă educarea sensibilității noastre, iar dacă nu pornim o educație de acest fel, dacă mâinile rămân goale și perceperea formei nu este exersată, atunci în trândăvie și inactivitate ne înapoiem la violență și crimă’’- avertiza Herbert Read în Originea formei în artă.

1.2. Importanța cunoașterii elementelor de limbaj plastic în formarea deprinderilor de exprimare artistico-plastică

Un rol important în procesul educației plastice îl are cunoașterea elementelor de limbaj

plastic. Pentru aceasta este necesar ca subiectele date copiilor să-i familiarizeze treptat cu funcțiile fundamentale ale elementelor de limbaj plastic și cu modalitățile practice de aplicare a acestora. Cu ajutorul lor copiii își pot contura mai clar viziunea în exprimarea artistico-plastică.

Pentru a face cunoștință copiilor în modul cel mai corect și complex cu limbajul plastic, considerăm oportună o precizare și anume: ce este limbajul artistico – plastic și care este conținutul său ?

Limbajul artei plastice este un ansamblu coerent de elemente, mijloace și procedee de expresie, stilistice și tehno–logice, necesare exprimării unor idei și sentimente.

Limbajul artei plastice este compus din următoarele elemente:

A – Elemente morfologice – morfologia fiind studiul formelor și regulilor de modificare a lor în cursul diferitelor stiluri. Ele sunt: punctul,linia, culoarea, valoarea, suprafața, relieful și forma spațială.

B – Elemente de sintaxă și stilistice – sintaxa fiind studiul regulilor de îmbinare a formelor în compoziția plastică, ansamblul de procedee stilistice care sporesc expresivitatea lucrării. Acestea sunt: structuri închise, structuri deschise, contraste, acorduri, centru de interes, pata picturală, pata plată ( decorativă ) linia picturală, pasajul de culoare.

C – Tehnici și procedee tehnice, elemente de tehnologie a materialelor artei.

Spre deosebire de elementele de morfologie și sintaxă ale limbajului plastic, cel de-al treilea grup de elemente este mai larg cunoscut. Sunt și ele foarte importante pentru că servesc în mod sigur la reușita lucrării.

Trebuie să avem grijă ca de fiecare dată să punem la dispoziția copiilor cele mai variate materiale și de cea mai bună calitate.

Pentru a realiza în activitatea noastră cu grupele de preșcolari acest conținut, trebuie să le cunoaștem corect. Cei chemați să transmită limbajul artei nu se pot folosi de alți termeni sau de alte sensuri în afara celor consacrate de practica și teoria artei. Necesitatea unei terminologii proprii educației prin artă este indiscutabilă.

1.2.1. Elemente de morfologie

Punctul este urma lăsată de un instrument de lucru ( creion, carioca, pensulă )

pe un suport, printr-o singură atingere spontană a suprafeței de lucru. Este lipsit de

volum, de întindere, totuși se admite exprimarea ,,punct mare’’ sau ,,punct mic’’, deci punctul plastic poate fi orice formă mică sau mare care are un centru și care dimensionează succesiv în același spațiu sugerând, în funcție de ritmul descris, stări naturale ca: ordine – dezordine, concentrat – dispersat, aglomerat – aerat, mare – mic sau mult – puțin. O astfel de lucrare se numește ,,pointilistă’’.

2. Linia: este o trăsătură subțire sau îngroșată, în duct sau întreruptă făcută cu creionul, carioca, pensula sau alte ustensile pe suportul de lucru, exprimând stări de mișcare lentă, accelerată sau stare de repaos. Ea este de trei feluri: dreaptă, frântă, și curbă. Cu aceste tipuri de linii putem organiza o suprafață plastică prin:

– gruparea unor linii de mai multe tipuri și în diferite poziții ( oblică, orizontală, verticală );

– multiplicarea aceleiași linii în aceeași direcție;

– conjugarea – întretăierea liniilor.

După scopul în care sunt folosite, atât linia cât și punctul au rol de: semn plastic, semn decorativ sau constructiv.

Expresivitatea punctului sau liniei reprezintă capacitatea acestuia / acesteia de a exprima un sentiment. Expresivitatea este determinată de mișcare, de tensiune, ritm, contrast, de formă, mărime, culoare etc.

Expresiv înseamnă ieșit din comun, original,care atrage atenția.

3. Culoarea: Este cel mai important element de limbaj plastic. Culoarea este aceea care ne atrage în primul rând atenția și nu forma. Privind în depărtare, observăm o pată nedefinită de culoare roșie, de exemplu pată care se mișcă. Doar dacă ne apropiem putem să apreciem despre ce anume este vorba: mașină, ființă, umbrelă, sac etc. Dacă nu ne apropiem nu putem spune decât că ,,acolo departe este ceva roșu care se mișcă’’. Am dat acest exemplu pentru a face înțeles faptul că nu forma, nu linia sunt importante, nu ele ne atrag atenția în primul rând, ci culoarea.

Ce este culoarea ?

Culoarea este o impresie produsă asupra noastră de razele luminoase reflectate de obiecte în aspectul colorat al lucrurilor. Ea este o prioritate a obiectelor privite în lumină, deoarece

acestea, în întuneric nu au culoare.

Trecându-se un fascicul de lumină albă printr-o prismă de cristal, se obțin pe un ecran cele șapte culori care formează aspectul vizibil, numit fâșia spectrului solar: roșu ( R ), oranj ( O ), galben ( G ), verde ( Ve ), albastru ( A ), indigo ( I ), violet ( Vi ). Acestea sunt culori spectrale ce provin din lumina albă a soarelui. Privind curcubeul ( ROGVAIV ) se vor observa cele șapte culori, în realitate acestea fiind grupe de culori cu treceri continue între ele din care ochiul percepe numai o parte. Culorile lumină sunt folosite în spectacole de sunet și lumină, teatru, film etc.

În pictură se utilizează culorile pigmentare denumite simplu culori. De teoria culorilor s-a ocupat cel mai mult Johannes Itten ( 1888 – 1967 ), pictor și teoretician elvețian. Acesta a împărțit culorile în trei grupe, în funcție de gradul de strălucire. Cu cât intră mai multe culori în amestec, cu atât scade gradul de strălucire al culorii rezultate.

Astfel, culorile cu cel mai înalt grad de strălucire sunt roșu ( R ), galben ( G ) și albastru ( A ). Deoarece nu pot fi obținute din combinația altor culori se numesc culori primare.

Culorile secundare au un grad de strălucire mai scăzut decât cele primare. Acestea se obțin din amestecul culorilor primare, două câte două, în părți egale: verde ( A + G ), violet ( R + A ) și oranj ( R + G ).

Amestecând culorile secundare cu o culoare primară vecină se obțin culorile terțiare, cu un grad de strălucire mai scăzut față de cel al culorilor secundare:

– verde + albastru = verde albăstrui;

verde + galben = verde gălbui;

oranj + galben = oranj gălbui;

oranj + roșu = oranj roșcat;

violet + roșu = violet roșcat;

violet + albastru = violet albăstrui.

Prin amestecul culorilor primare în cantități egale se obține culoarea neagră.

După impresiile pe care le produc, culorile pot fi calde sau reci.

Culorile calde sunt cele care dau senzația de bucurie, apropiere, lumină, căldură fiind asociate cu soarele, focul, holdele coapte, plajele însorite, etc. Ele sunt: roșu, oranj și galben. Cea mai caldă culoare este oranj deoarece este obținută din amestecul a două culori calde ( roșu + galben ).

Culorile reci provoacă impresia de tristețe, depărtare, umbră, frig, rece etc. și sunt asociate norilor, gheții, zăpezii, apei mărilor, lacurilor, râurilor etc. Acestea sunt: verde, albastru, violet. Cea mai rece culoare este albastru, deoarece celelalte două, verde și violet conțin o cantitate dintr-o culoare caldă.

Culorile complementare sunt culorile opuse din cercul cromatic, una primară și una secundară, care prin amestec dau gri neutru. Principalele perechi de culori complementare sunt: roșu – verde, galben – violet, albastru – oranj.

Non – culorile, alb și negru, nu au culoare și nu apar în spectrul solar. Sunt folosite pentru a ,,deschide’’ sau ,,închide’’ o culoare. Non–culorile dau prin amestec griuri necolorate și sunt folosite în special în artele plastice.

Fiind componente ale lumii, culorile sunt influențate de aceasta: în lumină puternică apar vii și strălucitoare, iar în lumină scăzută ca intensitate devin palide și întunecate. Efectele produse de lumină asupra a culorii diferitelor obiecte pot fi redate în pictură cu ajutorul nuanțelor și tonurilor. Acestea se obțin prin amestecuri cromatice, procedeu prin care se realizează combinarea culorilor.

Tonul de culoare se obține prin amestecarea unei culori pure cu alb, acesta numindu-se deschiderea, luminarea culorii ( și nu decolorarea ei ), sau cu negru realizându-se închiderea, întunecarea culorii. Când obținem tonuri, culoarea nu-și schimbă caracterul, ci doar luminozitatea.

Nuanțele unei culori se obțin prin combinarea ei cu o altă culoare vecină din spectru și rezultă o culoare nouă, cu totul diferită de cele două care au intrat în combinație.Dacă amestecăm spre exemplu galben și verde, vor rezulta nuanțe de la galben la verde sau de la verde la galben. Dacă galbenul din amestec este în cantitate mai mare nuanța se va numi galben verzui, iar dacă verdele este în cantitate mai mare, nuanța se va numi verde gălbui. Nuanța se referă la calitatea unei culori de a fi caldă sau rece. Cuvântului ,,nuanță’’ i se atribuie în general un sens imprecis, sens de ,,ton’’ ( în expresii de genul ,,nuanță mai deschisă, nuanță mai închisă ).

Modelarea este un procedeu prin care se modifică relieful formelor spațiale. Ea pune în evidență lumina și umbra. În pictură, modelarea se realizează prin treceri treptate de la închis la deschis sau invers, obținute din amestecul unei culori cu non – culori.Modalitatea în care dispunem pe suport tentele ( tente – o culoare combinată cu câte puțin din opusa ei ) unei singure culori diferențiate ca tonalitate prin amestec cu alb sau negru, se numește monocromie.

Prin amestecul treptat al unei culori cu o cantitate din ce în ce mai mare de alb sau negru se obține o succesiune de tonuri ale culorii respective, spre deschis sau închis, care se numește degradeu de culoare.

4. Forma: reprezintă aspectul vizual, înfățișarea ființelor, obiectelor și fenomenelor din natură și poate fi: spontană elaborată și spațială.

Forma spontană este o pată picturală realizată din puncte, linii, pete de culoare spontane, amestecate parțial prin fuzionare, presare etc. Ea se obține accidental sau dirijat și sunt considerate exerciții de invenție cu efecte plastice surpriză, obținute prin diverse procedee.

Forma elaborată este obținută cu intenție, cu un scop anume, fie că este elaborat numai conturul, fie întreaga suprafață. Este un laborios exemplu de creație și imaginație deopotrivă. Pentru elaborarea ei copilul se raportează la realitatea înconjurătoare – face asemănări cu ea sau și-o imaginează ( fără a o copia ).

Forma spațială are trei dimensiuni ( lungime, lățime, înălțime ) și este un volum așezat în spațiu. La grădiniță se folosesc frecvent formele spațiale din hârtie și anume cele create prin tehnica Origami ( Origami este arta plierii hârtiei din care se obțin figuri de animale, flori etc.).

Sculptorul H. Moore spunea că: ,,forma rămâne expresia cea mai concretă a vieții și este limbajul plastic caracterizat tuturor vremurilor’’.

1.2.2. Elemente de sintaxă

Coloritul variat al naturii a exercitat întotdeauna o puternică impresie asupra omului, trezind în el simțul estetic și pasiunea pentru frumos.

Mesajul estetic constă în expresia plăcută sau nu a culorilor, în propoziția și armonia acestora, în varietatea ți originalitatea proceselor artistice. Culorile sunt semne, stimuli sau mijloace de expresie, purtătoare a unor semnificații de natură intelectuală, estetică, afectivă. Semnificațiile culorii fac parte din structura mesajului artistic. Limbajul plastic utilizează simbolurile și semnele, transmițând prin intermediul lor anumite idei și sentimente.

Între mijloacele de expresie care stau la baza realizării unei compoziții se situează în primul rând contrastul. În artă, contrastul este ,,opoziția’’ dintre două sau mai multe elemente. Prin contrast, elementele își accentuează caracterele, iar prin alăturare conduc la expresivitate plastică. Întâlnim contrast cromatic, valoric,de plin și gol, de linie, de formă etc.

Cele mai impresionante efecte ale culorii juxtapuse ( alăturate ) sunt contrastele de culoare. Acestea sunt în număr de șapte: contrastul culorii în sine, contrastul deschis – închis, contrastul de calitate, contrastul de cantitate, contrastul complementar, contrastul cald – rece și contrastul simultan și succesiv .

2. Centrul de interes: este acea parte a unei lucrări care prin formă sau culoare ne atrage mai repede atenția. Desigur, în lucrările copiilor centrul de interes se remarcă în special prin dimensiuni. În general o lucrare poate avea unul, două sau mai multe centre de interes.

3. Pata picturală: este cel mai caracteristic element al picturii infantile. Ea este orice urmă de culoare așezată pe un suport, indiferent în ce mod, sau o suprafață oarecare acoperită cu o culoare, intensitatea acestei culori fiind diferită în cadrul acelei suprafețe. Pata picturală nu are contur precis, în sensul că între culoarea respectivă și culorile care o înconjoară nu există granițe precise, ele trecând unele în altele.

4. Pata decorativă: este o suprafață acoperită cu o culoare aplicată uniform cu pensula, ea având un contur precis.

Celelalte elemente de sintaxă nu sunt specifice învățământului preșcolar. Între alte expresii încă insuficient cunoscute amintim:

Spațiul plastic: este spațiul creat de artist, creator, copil pe suprafețe de lucru cu ajutorul elementelor de limbaj plastic: punct, linie, culoare, formă.

Spațiul dintre semne ,,fondul’’, cum i se mai spune școlărește, sau ,,locul figurii’’ cum îl numește Herbert Read este o problemă nerezolvată a educației plastice. Consecințele sunt de toate nuanțele: de la teama de a colora și aspectul spălăcit al coloritului, până la grija excesivă de a nu ,,atinge’’ marginea formelor închise și mai ales excluderea lui din preocuparea de al compune cu aceeași grijă în care se grupează semnele.

Compoziția plastică: reprezită organizarea unor elemente plastice într-un spațiu creat care exprimă o idee.

Există: – compoziții figurative: peisaje, naturi statice, portrete, compoziții cu persoane etc.;

– compoziții nonfigurative: alcătuite din forme, linii, puncte de diferite tipuri.

Compoziția decorativă: este formată din ornamente ( elemente din natură stilizate sau obținute din combinații de linii, forme, puncte ) care se repetă în forme, mărimi și la distanțe egale. Un ornament ( modelul ) poate alterna cu altul, iar culoarea se aplică uniform, în tentă plată și se repetă la același ornament pe toată banda, chenarul sau pe tot fondul.

Stilizarea: este un procedeu de creare a motivului decorativ în scopul folosirii lui ( încadrat în forme geometrice sau desenat liber, artistic ).

Subiectul compoziției: este povestea lucrării, adică ceea ce reprezintă imaginea pictată ( scene din poveste sau poezie, din viața de zi cu zi etc.).

Colajul: este o tehnică foarte îndrăgită de copii și se recomandă în special în lucrările cu subiect liber, el fiind realizat prin lipirea unor materiale diverse: hârtii colorate, deșeuri textile, frunze, petale de flori, semințe, resturi de ascuțitoare de la creioane, deșeuri de furnir, staniol, bețișoare, scobitori, chibrite, fire de ață, lână etc.

1.2.3. Tehnici, procedee, elemente de tehnologie a materialelor din arta plastică

Imaginația creatoare a copiilor va fi stimulată atât prin materiale variate și de cea mai bună calitate, cât și prin deversificarea tehnicilor și procedeelor folosite pentru realizarea temei plastica. Astfel, dactilopictura și imprimarea cu palmele; stropirea, stropirea și suflarea punctelor de culoare, stropirea și dirijarea jetului cu ajutorul paiului ( tubului ) sau a palmei, apoi completare, conturare; ștampilarea cu ștampile din comerț sau confecționate; colorare – decolorare; fuzionarea la margine a unor pete diferite de culoare, tehnica fluidizării; ruperea tonului; ruperea tentei, linia în dunct continuu; nuanțarea; tenica pointilistă ( a punctelor ); desenul cu ceară, desenul cu foi afumate; pictura cu pastă de dinți; tehnica șprițuirii; amprentarea cu hârtie mototolită; tehnica metoplastiei; tehnica batik ( plierea hârtiei și apoi colorarea ); monotipia; tehnica șabloanelor; zgâriere; desenul cu aracet; imprimare cu burete pe care este bobinat un fir de lână; tehnica sforii; pictură pe lemn, piatra sunt tehnicile pe care le-am folosit în activitatea cu preșcolarii.. Pe suprafețe tratate divers ( cu griș, nisip, mălai, coji de ou etc.); decupare; tehnica completării unei părți date dintr-o figură; asocierea formelor suportului de lucru cu realitatea înconjurătoare ( prelucrarea lui cât mai original ); colajul; pictura decorativă; vitralii ș.a.

1.3. Culoarea și desenul – elemente de limbaj plastic

Redarea culorii unui desen

În desenul după natură o parte din modele se redau în culori. Această operație necesită o serie de cunoștințe privind felurile culorilor, însușirea acestora, diferite procedee tehnice.

După schițarea cu creionul a conturului, aplicarea culorilor în tehnica acuarelei se poate face în mai multe feluri. După colorarea fiecărui obiect, trecerile de la lumină la umbră se fac nu numai prin contraste de tonuri, ci și prin complementarele lor. Culoarea galbenă de la o pară, de exemplu, va primi o umbră, pe lângă galben închis, și nuanțe de violet. Totdeauna obiectele din primul plan sunt mai colorate iar cele din alte planuri sau din fundal sunt mai puțin colorate, pentru a se obține impresia depărtării.

A învăța să colorezi este o operație dificilă, dar urmând anumite indicații se poate obține experiență încetul cu încetul:

-înainte de începerea lucrării să se intuiască bine culorile fiecărui obiect pentru a se găsi nuanțele din care se compun culorile de bază ale obiectelor;

-trecerile nuanțate de la umbră la lumină se fac prin complementarele de culori;

-la încheierea unei culori să nu ne îndepărtăm prea mult de tonalitatea generală a figurii;

-la slăbirea intensității prea vii, a unei culori se alătură acesteia o culoare complementară sau neutră ( gri din amestecul culorilor complementare );

-toate culorile trebuie legate de conținutul modelului intuindule prin comparație;

-să se coloreze așa cum simte și înțelege fiecare desenator.

Culoarea creează asupra oamenilor o serie de impresii, ea impresionează prin luminozitate, calitate și intensitate. Aceste calități ale culorilor au un rol considerabil în armonizarea alăturărilor cromatice de toate felurile. De aceea ne vom opri asupra intensității culorilor, a semnificațiilor cromatice și modalităților de armonizare a culorilor.

Culorile din natură pot fi observate cu prilejul diferitelor fenomene ale acesteia, mai mult saumai puțin spectaculoase. De pildă curcubeul, coloritul copacilor toamna, al câmpiilor înflorite primăvara, culorile iarna, etc.

Prin observarea diferitelor tonuri și nuanțe ale culorilor din natură sau ale unor valori alb – negru, copiii pot să cunoască și influența acestora asupra stării lor de spirit. Având în vedere că vorbirea ( în general ) nu dispune de un număr suficient de cuvinte prin care ei să exprime toate treptele perceptibile de la o nuanță la alta, de la un ton la altul, este firesc ca atenția copiilor să se orienteze, de preferință, spre culorile pure ( curate ) pe care ei și le pot numi. Plecând de la acestă situație, educatoarea poate să-i îndrume cumsă simtă, să gândească și să denumească culorile dezvoltându-le acuitatea vizuală și cromatică. Atrăgând atenția copiilor și asupra efectelor culorilor, folosind exemple potrivite ( materiale colorate, diafilme ) ea poate începe prin a familiariza copii mai întâi și cu anumite corespondențe exprimate la superlativ. De exemplu: -galbenul este culoarea cea mai luminoasă;

-portocaliul este culoarea cea mai caldă;

-roșul este culoarea cea mai activă;

-violetul este culoarea cea mai tristă;

-albastrul este culoarea cea mai rece;

-verdele este culoarea cea mai liniștitoare.

În continuare însă, educatoarea va urmări să formeze copiilor reprezentări cromatice, mintale făcându-i să trăiască unele emoții prin perceperea vizuală a anumitor expresivități ale culorilor.

Culorile pot fi expresie în măsura în care ele poartă un sens și acționează asupra vieții sufletești a copiilor. Astfel, tonurile verdelui, așezate succesiv după intensitatea de lumină produc efectul de liniște, de optimism; negrul produce neliniște.

b) Expresivitatea culorilor

Faptul că unele culori atrag privirea atât prin calitatea cât și prin caracterul lor ( de exemplu verdele frunzișului este altfel decât verdele ierbii ), a dus la denumirea de culori simbol, care privite din punct de vedere intelectual, se caracterizează prin forța cu care ele se impun privirii. Atunci când ele nu au rezonanțe psihice afective sunt folosite drept semnale ( ex. culorile roșu, portocaliu, verde – culorile semaforului ).

Expresivitatea culorilor este un criteriu valoric exprimat prin calitatea lor de a emoționa. Este forța care face să promoveze la copii primele afirmări ale ,,eului’’ lor, și nu la toți în același fel, fiind în funcție de temperamentul lor. Ea depinde atât de nivelul dezvoltării percepției lor vizuale, cât și de nivelul pregătirii lor.

Culoarea poate însemna lumină, durere, acord, vis, dar – rezumată într-un singur cuvânt – culoarea este expresie.

În decursul timpului, culorile au dobândit diverse semnificații care pot trezi anumite sentimente, gânduri, reacții, ex.:

Galben – simbolizează, pe de o parte soare, lumină, măreție, exprimă inteligență, stimulează gândirea, iar pe de altă parte simbolizează gelozia, invidia, primejdia, neîncrederea ( galben tulburat ).

Portocaliu – simbolizează văpaia soarelui, energia, bucuria, căldura, fructe și cereale coapte. Oranjul – roșcat exprimă încordarea.

Roșul – simbolizează pe de o parte focul, pasiunea, iubirea, dinamica, revoluția, puterea, înalta justiție. Roșul înflăcărat exaltă, încurajează; roșul – oranj exprimă pasiune, agitație, perseverență. Pe de altă parte simbolizează: furia, lupta armată etc.

Albastrul – semnifică infinitul, atmosfera, apa, cerul. Albastrul pur predispune la reflecție, la o forță de gândire iar albastrul tulburat provoacă frică de necunoscut. Pe de altă parte semnifică nostalgia, răceala, credința.

Verde – semnifică mulțumire, liniște, odihnă, tinerețe, speranță, echilibru, natură, vegetație; stimulează activitatea intelectuală, facilitează deconectarea nervoasă, produce senzația de depărtare în spațiu.

Alb – simbolizează lumina, curățenia, nevinovăția, puritatea, pacea; dă impresie de liniște, ușurință, sinceritate. Este obositor prin strălucirea ce o prezintă datorită capacității sale de reflexie a luminii.

Negru – înseamnă moarte, doliu, mister, întuneric, despărțire, solemnitate și sobrietate; dă impresie de adâncime, plinătate și greutate, produce stări depresive, descurajatoare.

Culoarea poate avea semnificații și în raport cu locul unde este așezată pe suport. Pusă în mijlocul lucrării înseamnă imobilitate, dispusă vertical sugerează înălțarea, orientată în jos înseamnă prăbușire, orientată spre colțul lucrării, pe diagonală, semnifică instabilitate, tulburare.

Atunci când culorile sunt amestecate aditiv ( pe retină ) ele dobândesc expresivitatea rezultantei, iar atunci când ele sunt amestecate fizic semnificația rezultă din expresivitatea culorilor intrate în amestec.

Cunoașterea de către copii a diferitelor efecte expresive ale culorii face ca ea să înceteze, să fie pentru ei doar o simplă haină a formei și să devină treptat un familiar mijloc de comunicare. Cu cât experiența de lucru a elevilor este mai bogată și percepera expresivității culorilor este mai completă, cu atât acuitatea cromatică vizuală este mai sensibilă.

Se pot face exerciții sugerându-se două registre afective: veselie și treistețe, dar lăsându-se libertatea să-și aleagă culoarea preferată și subiectul cel mai potrivit. Culorile naturale ne solicită prin tot ceea ce ne înconjoară. În general ele sunt culorile spectrului luminii și nu se pot vedea decât în lumină. Culorile semnificante sunt culorile creațiilor artistice. Ele au semnificații proprii ( în sine ) și semnificațiile contextului cromatic, dau viabilitate și farmec mesajelor acestor creații. Exercițiile de observare a culorilor naturale sunt activități de bază pe care se sprijină înțelegerea noțiunilor de culori semnificante și a culorilor simbol. Fiecare poate fi un creator de simboluri. Ex.: – Picasso – cu cele două perioade, albastră și roz; albastru – ca simbol al nopții și misterului, roz – ca simbol al morbidității;

– Van Gogh – roșu și verde subliniază teribile pasiuni umane;

– Nicolae Grigorescu – perioada albă simbolizează așezarea și liniștea spiritului după o muncă zbuciumată și o permanentă căutare.

Semnificațiile diferă în raport de spațiu, timp și greutate. Asfel, roșul, oranjul și galbenul dau impresia de apropiere spațială, iar verdele, albastrul și violetul creează senzația de depărtare.

Efectele spațiale ale culorilor pot fi sugerate atât de perspectiva lor tonală cât și de perspectiva lor cromativă nuanțată.

Se pot organiza cu copiii diferite acțiuni de observare a perspectivei cromatice în natură. De exemplu, un peisaj privit în lumina solară apare cu toate elementele lui în culori calde, vii, bine definite care par să se apropie, pe când privind același peisaj în lumină difuză ( spre înserare ) ochiul nostru pierde sensibilitatea cromatică, detaliile dispar treptat din câmpul vederii și ele tind să se eșaloneze tot mai departe, în adâncime. Astfel, copiii pot înțelege că tonurile și nuanțele calde ale unor culori dau impresia de ,,avans’’ pe când tonurile și nuanțele lor reci par a se ,,retrage’’.

În general, culoarea are o strânsă legătură cu viața. Atunci când copiii o folosesc ca un mijloc de exprimare ea reflectă trăirile lor interioare, trăsăturile lor de temperament, preocuparea, bucuriile și tristețile lor. Culorile copiilor oferă educatoatei calea cea mai directă de a citi în sufletele lor și de a le cunoaște universul viziunii lor.

Armonii cromatice

Armonia, în general, înseamnă echilibru, concordanța deplină între elementele unui întreg, între mesaj și mijloace de expresie folosite, antrenând sensibilitatea privitorului și producându-i emoții estetice pozitive.

Într-o compoziție plastică picturală culorile trebuie să fie în concordanță, în armonie, în acord. Din potrivirea elementelor componente ale întregului din împăcarea contrariilor, din acordarea lor rezultă unitatea conținutului, armonia.

Există doi poli ai posibilităților de a realiza armonia cromatică prin contrast și prin analogie.

Analogia presupune o tendință comună a lucrurilor, o înrudire, o asemănare între ele datorată vecinătății în spectru sau amestecurilor fizice ( ex.: galben – oranj ).

Culorile care se armonizează prin contrast sunt disonante. Disonanțele au ca efect înviorarea unei armonii monotone, producând un șoc, un accent, un element de surpriză.

1. armonii prin analogie ( consonanțe )

Cea mai simplă armonie consonantă este monocromia la realizarea căreia se folosesc toate tonurile și nuanțele unei singure culori, fără a ieși din caracterul acesteia.

Dominanta cromatică se realizează prin folosire de culori diferite, dintre care una predomină ca întindere, în stare pură și în combinații. Celelalte culori se subordonează dominantei și alcătuiesc o gamă simplă dacă sunt în analogie cu dominanta. În cazul dominantei cromatice acționează contrastul de cantitate. Dominanta poate fi realizată și prin game complexe, disonante, în care predomină o singură culoare.

Referitor la acest lucru, pictorul român Nicolae Tonitza spunea: ,,…O pictură bună se poate face și cu mai puține culori… Cum fiecare strună a viorii poate fi singură sursa unor infinite note muzicale, tot astfel, o singură culoare de pe paletă poate fi izvorul unor infinite nuanțe cromatice…’’

Dominanta cromatică realizează unitatea tabloului și determină o armonie de teme colorate numită gama cromatică.

Pictorul și criticul de artă francez André Lhote rezuma această problemă astfel:,,…Lumina este oranj, umbra este albastră, deci tentele se obțin prin trecerea de la oranj la albastru, fie prin galben și verde, fie prin roșu și violet…’’

În acest fel se realizează game armonice păstrând culori contrastante, complementare. Exemplu: oranj – galben – verde – albastru

sau

oranj – roșu – violet – albastru.

La Van Gogh, calda intimitate și reverie sugerată de lucrurile ce populează ,,Odaia artistului’’ de la Arles, își împrumută energia afectivă gamei oranj – albastru. Pictorul spunea despre această pânză: ,,…Aici culoarea singură trebuie să vorbească și dând prin simplificarea sa o mai mare forță de stil lucrurilor, să sugereze odihna, somnul în general. În sfârșit, privirea tabloului trebuie să odihnească creierul sau mai degrabă imaginația’’.

Gama cromatică poate fi caldă sau rece după cum este culoarea dominantă.

Armonizarea culorilor calde presupune folosirea gamelor cromatice ale culorilor calde ( O, G, R ) care vor predomina, celelalte culori participând doar pe suprafețe reduse și doar încălzite prin amestec fizic cu o cantitate mică dintr-o culoare caldă. Culorile reci vor fi folosite în cantități reduse, în centrul de interes. Armonia pe culori calde se folosește pentru a sugera o atmosferă însorită, toridă, fierbinte etc.

Armonizarea culorilor reci are loc între gamele de albastru, verde, violet realizându-se similar cu armonia culorilor calde. Dominanta va fi rece, acestă armonie sugerând frig, răcoare, umezeală, mediu acvaric, melancolie etc.

Armonia pe culori închise are loc între tonurile închise ale diverselor culori, prin amestec cu negru. Într-o compoziție realizată astfel predomină senzația de întuneric. Culorile deschise vor fi folosite în cantități reduse, în centrele de interes. Compoziția va exprima mister, tristețe, atmosferă sumbră.

Armonia pe culori deschise se realizează prin amestecul diverselor culori cu alb, obținându-se tonuri luminoase. Această armonie are ca efect expresiv sugerarea unei atmosfere cețoase, nebuloase, înzăpezite, pastelate.

Armonii disonante:

Armonia simplă disonantă în culori primare se realizează alăturând culorile primare în stare pură. Are loc contrastul culorilor în sine. Între culori pure se pot introduce pasaje de nonculori. De asemenea, se pot introduce și tonuri deschise sau închise ale culorilor primare.

Armonia simplă disonantă între culori binare are la bază contrastul culorilor în sine între verde, oranj, violet pe care le putem acorda amestecându-le între ele, folosind pasaje cromatice sau juxtapunându-le cu tonurile lor deschise sau închise, având grijă să le păstrăm pure în anumite zone.

Armonia între două culori complementare se realizează dacă introducem tente rupte între două complementare în stare pură. Tentele rupte se obțin amestecând complementarele între ele. Se pot rupe tentele ambelor culori sau doar tentele uneia dintre ele. Aceste teme pot fi, la rândul lor, degradate prin amestec fizic cu alb sau negru. Contrastul puternic va fi păstrat în centrele de interes.

Îmbogățind cunoștințele copiilor cu unele modalități de armonizare a culorilor și ândrumându-i ca prin diferite exerciții să-și completeze propria lor experiență, educatoarea le dezvoltă percepția artistică, sensibilitatea cromatică.

Desenul – limbaj al liniilor și punctelor

Știm că în evoluția lor, desenele copiilor parcurg o cale laborioasă și ating diverse niveluri. De la creionări incorecte, adevărate ,,mâzgălituri’’, se ajunge la desenele spontane, care constituie creația expresivă și apoi la cea productivă, ca o realizare a imaginației grafice.

Desenul este acel limbaj al liniilor și culorii, al semnelor și reprezentărilor grafice prin intermediul cărora, lipsindu-i deocamdată cuvintele, copilul își exprimă percepțiile, emoțiile, dorințele și nevoile – într-un cuvânt, universul propriu, pe care îl recreează în permanență sub aspectul semnificației subiective.

Iată de ce este atât de important ca preșcolarul să devină stăpân pe acest ,,ALFABET PICTOGRAFIC’’, care, prin analogie cu limbajul propriu-zis ( oral și scris ), devine pentru el un instrument de dobândire, de interpretare ( decontare ), de inventare și creare a mesajului informațional. La acest nivel, desenul egalează stadiul exprimării simbolice, deoarece, folosind linia, forma, culoarea copilul redă obiecte, personaje, peisaje, pe care le încearcă cu o anumită semnificație ideografică.

Dragostea copilului pentru imagini și culori, pornirea de a desena sunt o oglindă fidelă a sufletului naiv și sincer, căci desenele lor tălmăcesc într-o oarecare măsură felul cum vede copilul lumea înconjurătoare.

După desene ne putem da seama uneori de gradul de dezvoltare intelectuală la care se găsește copilul la un moment dat. Căci, înainte de toate, viitorul școlar este totuși un copil care descoperă lumea, se descoperă pe sine și învață să se adapteze vieții socio-umane. De aceea, știm că ne revine nobila misiune de a-l face pe copil să înțeleagă frumosul, să-l iubească și să-l creeze pe măsura posibilităților lui.

Frumosul este izvorul cu apă vie, dătător de minune artistică, imbold în fructificarea talentului, contur al personalității viitorului artist.

1.4. Materiale și instrumente folosite în desen

Ca și pentru alte activități din grădiniță, pregătirea copiilor pentru desen începe cu cunoașterea mediului înconjurător, a naturii, a formelor geometrice ocazie cu care își formează noțiuni despre poziția, felul și forma obiectelor și liniilor: în picioare – verticale, culcate – orizontale, ondulate, curbe. În acest scop, copiii au observat în natură iarba, stâlpii de telegraf, garduri, flori, pomi, case, blocuri, fructe, legume etc.

După fiecare observare am discutat cu copiii principalele caracteristici ale poziției obiectelor în spațiu, apoi le-am cerut să deseneze ce-au văzut. Câțiva copii au trasat linii mai mult la întâmplare, iar majoritatea stăteau și priveau în toate părțile, neîndrăznind să pună creionul pe hârtie. Atunci am tras concluzia că pe copil trebuie să-l înveți mai întâi tehnica de redare a liniilor. Pentru aceasta, am urmărit mai întâi să-i învăț mânuirea corectă a creionului, concomitent cu o poziție corectă a copilului și caietului.

Cunoașterea de către copii a diferitelor tehnici plastice de lucru, a liberei lor alegeri în funcție de temperamentul și sensibilitatea fiecăruia, necesită anumite condiții materiale pe care educatoarea trebuie să se străduiască să le rezolve – ex.. procurarea din timp a unor materiale și instrumente de lucru: diferite hârtii, suporturi albe și colorate, pernsule, carioca, creioane, ceracolor, acuarela, tempera, suporturi pentru uscarea și expunerea lucrărilor terminate, recipiente pentru apă, bureți, șervețele de hârtie, mobilier adecvat etc.

Sunt tehnici plastice de lucru tradiționale, care sunt în general mai bine cunoscute de copii ( acuarela, carioca etc. ) și care par a fi mai ușor de folosit. Desenul, ca exprimare și mod de execuție și precizie, conduce spre realizarea de modele ce se vor reale și cât mai corecte. Pentru îmbogățirea reprezentărilor copiilor, cât și pentru familiarizarea cu tehnicile de colorare într-un spațiu dat în cadrul activităților alese, copiii au lucrat pe cărți de colorat, fiecare copil urmând să coloreze imaginile după modelul paralel, în ritmul propriu de lucru.

În desen, majoritatea copiilor redau modele învățate, de aceea preocupările noastre s-au îndreptat spre dezvoltarea labilității modelelor prin impulsionarea copilului de a căuta soluții noi, din ce în ce mai complexe.

Instrumentele și materialele de lucru sunt foarte variate. Cele care pot fi folosite de elevi în clasă sunt următoarele:

-Suportul – suprafața pe care copiii desenează, pictează sau lipesc diferite materiale. Cel mai mult se folosește hârtia de bloc și uneori cartonul sau geamul, argila, lutul, coca din făină;

-Creioanele – sunt instrumente ( materiale ) de lucru folosite pentru desen. Cele mai bune sunt creioanele cu mina mai moale: B, 2B, 3B;

-Pensulele – sunt instrumente de lucru specifice picturii. Ele au diferite forme în funcție de tehnică. Pentru copii sunt indicate pensulele rotunde cu firul moale, de diferite dimensiuni: 1, 2, 3 etc. și cel puțin o pensulă lată de mărime medie. De obicei cu pensula se desenează pe hârtie albă, dar la fel de bine se poate desena și pe hârtie sau suporturi de diferite culori. Pensula cu vârf subțire se folosește pentru contururi, iar pensula cu vârful gros pentru acoperirea suprafețelor mai mari cu culoare.

-Creionul cu pâslă ( flaumaster ) – poate să lase atât linii subțiri, cât și dungi late. Acestea perfect alăturate dau suprafețe cromatice sau, atunci când sunt ușor distanțate, permit anumite vibrații.

Cu pensula și cu creionul cu pâslă se pot desena diferite forme: flori, fluturi, vapoare, jucării etc.

-Bețișorul. Cu bețișorul tăiat ca o lopețică se obțin atât linii subțiri, cât și linii groase. Cu bețișorul, ca și cu penița, trebuie să se deseneze direct, fără a se schița mai întâi cu creionul, evitându-se astfel petele. Desenul poate fi realizat prin combinarea liniilor subțiri cu cele groase, a suprafețelor libere ( neacoperite ) cu cele desenate.

Pentru desenarea cu bețișorul este bună orice hârtie netedă, orice coală de desen din bloc. Se poate desena atât cu tuș, cât și cu cerneală configurându-se subiectele: ,,eu merg cu bicicleta’’, ,,jocuri sportive’’, ,,copaci desfrunziți’’ etc.

-Paleta – este o placă, de obicei din lemn, pe care se așează și se amestecă culorile din tuburi. La grădiniță se poate folosi o bucată de plastic – capacul de la cutia cu culori.

-Culorile – sunt pigmenți de mai multe feluri:

culorile de apă în tuburi, borcănașe sau pastile în cutii, cu însușiri diferite: acuarela, tempera, guașe;

pasteluri;

carioca.

-Vasul pentru apă – nu este un instrument de lucru, dar apa este un diluant fără de care copiii nu pot picta. Se recomandă folosirea unor cutii mici prinse între ele, pentru a avea apă curată toată ora pentru lucru și spălat pensula.

1.5. Categorii distincte de trasări în grafia infantilă și exercițiile grafice aferente

Din dorința puternică de comunicare, copilul mic care abia împlinește 2 ani și reușește să pronunțe corect sau stâlcit câteva cuvinte, aspiră la participarea implicită în conversația adulților ( părinți, bunici, rude, musafiri ).

În fiecare copil această dorință de comunicare este foarte puternică, fapt ce influențează dezvoltarea unor conexiuni care duc la motivarea exprimării. Exprimarea grafică se concretizează ca o completare a exprimării verbale.

Dacă omul primitiv a desenat înainte de a vorbi articulat și cursiv, încercând să-și explice lui și grupului idei despre vânătoare sau alte situații ce nelinișteau comunitatea, atunci înțelegem instinctul copilului de a se exprima prin grafieri libere, prin desen.

Toți copiii doresc să deseneze. Întâi încep mâzgălelile pe uși, pereți, pe orice suprafață întinsă ce se găsește la nivelul câmpului vizual al copilului. De aceea, părinții trebuie să respecte această pornire și să o sprijine. Astfel, se pot așeza unul, două cartoane pe perete la nivelul ochilor copilului și cu cretă cerată ( ceracolor ) care nu se poate dizolva în gură sau cu creion grafit, copilul poate să se desfășoare liber.

Primele grafii sunt involuntare. Trăsăturile se doresc ca o experiență nouă, care pare interesantă, solicită energie și în același timp, devine o curiozitate. Prin aceste grafii copilul se simte important, dorind să arate ce-l impresionează, ce-i reține atenția și înțelegerile lui de până atunci.Astfel, adultul trebuie să-i acorde atenție atunci când îi arată desenul lui, să-l admire și să-l încurajeze, să-i creeze condiții de lucru pentru pictură, să nu comită greșeala de a-i spune că ,,nu seamănă cu…’’, deoarece l-ar putea descuraja și i-ar influența negativ impulsul comunicativ.

Categoriile distincte de trasări în grafia copiilor sunt pe trei direcții: verticală, orizontală și circulară.Linia oblică pe cele două direcții poate apărea accidental.

Studiile de specialitate privind primele desene infantile ( trasări, grafisme ) arată că, deși pare un joc neastâmpărat de a ,,mâzgăli’’ care se desfășoară anarhic, nu este lipsit de logică. Aceste prime ,,mâzgăleli’’ exprimă înțelegerile și căutările în exprimare.

Cu aspect de linii îngrămădite, ele se disting ca trăsături repetate de sus în jos, de la stânga la dreapta sau invers și apoi, ca trasări circulare îngrămădite în mici ,,gheme’’ încâlcite sau cu deschideri largi ce descriu o tendință, mai târziu, de redare a unei ființe dragi.

Acestea pot apărea simultan sau pe rând, uneori apar mai întâi cele circulare de mică sau mare anvergură, alteori apar cele orizontale, pe ambele sensuri, care par o hașură, apoi cele verticale. Aceste apariții primare de trasări diferă de la un copil la altul.

Diversitatea se remarcă în exprimarea grafică la fel ca în exprimarea verbală. De aceea sunt foarte importante aceste prime ,,mâzgăleli’’, ele reprezentând de fapt o dovadă a dezvoltării personalității copilului și a nivelului de dezvoltare a percepțiilor despre formele din lumea reală – activitate care trebuie prețuită atât de educatoare, cât și de părinți.

Exercițiul grafic condus în cadru organizat trebuie să se desfășoare pe baza acestor trei categorii de trasări menționate mai sus, mai întâi pe spațiul liber al foii și mult mai târziu în spații date.

Primele subiecte propuse trebuie să facă referire la obiecte care au o formă ce se încadrează în categoriile menționate. Se pot repeta alternativ obiecte înscrise pe verticală (gard, mătură, creion ), obiecte înscrise pe orizontală ( scară, periuță de dinți, os pentru cățel ) sau în trasări circulare ( balon, minge, mărgele ).

La fiecare grupă de vârstă, în instituțiile acreditate, activitatea de exprimare artistico-plastică trebuie să testeze cu desene libere nivelul de pregătire grafică la care se află copilul și să grupeze colectivul pe niveluri de stăpânire a direcțiilor de trasare. Astfel, se poate urmări evoluția copiilor în stăpânirea mânuirii instrumentelor de exprimare grafică și înțelegerile acestora în folosirea elementelor de limbaj plastic ( linii, puncte, pete și forme ).

În actualul material, încercăm să aducem în atenție o colecție de lucrări propuse în acest sens – folosirea elementelor de limbaj plastic prin forme perceptibile la fiecare nivel de vârstă. Desigur că tehnicile plastice folosite ( desen, pictură, modelaj ) sunt toate la fel de importante.

Prin desen, copilul controlează treptat ,,mâzgăliturile’’ și reușește să-și imagineze forma cunoscută începând să gândească în imagini. Prin pictură, copilul reușește să descopere culoarea din lumea reală, să cunoască culorile și să le folosească adecvat mai târziu. Prin modelaj, copilul percepe atât vizual, cât și tactil forma. Este foarte importantă percepția tactilă, atingerea mamei, baia, activități tilnice la copilul de până la un an. El dobândește experiență în percepția tactilă și va face apel la aceasta adeseori pentru perceperea formelor din mediuul înconjurător.

Exercițiile grafice trebuie grupate tot în cele trei direcții de trasare: exerciții grafice verticale cu cârlig, orizontale cu cârlig, orientate spre stânga și spre dreapta, ovale verticale, orizontale, spirale deschise și închise, împreună cu desenele unor forme din natură care conțin elemente din cadrul exercițiului grafic ales.

Sperăm ca acestă lucrare să ajute la dezvoltarea componentei creative a personalității educatoarei, la dezvoltarea unei atitudini responsabile față de rolul educației artistico-plastice, în general.

1.6. Indicații metodologice de interpretare plastică a primelor „mâzgăleli” și a evoluției grafice a acestora

Dintotdeauna, copilul a constituit o preocupare aparte pentru educatori și psihologi, deoarece modul în care acesta percepe realitatea, se dovedește a fi diferit de felul cum gândește și simte adultul.

Interesul pentru pornirile grafice ale copilului, instinctive, aparent haotice, dar de fapt pline de conținut, a declanșat o adevărată activitate metodico-științifică de studiere și interpretare a acestor grafii. Psihologi și pedagogi de marcă au contribuit la înțelegerea universului copilului, la evoluția și dezvoltarea percepțiilor acestuia.

Bibliografia de specialitate atestă ca primă lucrare în acest domeniu ,,L’arte dei bambini’’ de Corrado Ricci, care a apărut ân 1887 la Bologna. De fapt, aceste grafii ( încă nu pot fi numite desene ) se produc involuntar și reprezintă evoluția înțelegerilor și a intereselor copilului de grupă mică. După o experiență îndelungată de exercițiu haotic al trăsăturilor, copilul începe și povestește ce desenează, asigurându-se oarecum că se face înțeles și că truda lui este apreciată. După ce copilul descoperă singur că trăsăturile creionului încep să semene cu ceva, atunci deja ,,mâzgălelile’’ devin desene sau picturi povestite, apoi lucrări expresive.

Cum putem privi aceste grafii? În primul rând, diferențiem grafiile care conțin o singură direcție, apoi pe cele încâlcite, direcțiile pe verticală dus și întors, pe orizontală dus și întors sau numai în sus, în jos ori de la stânga la dreapta ce pot fi deslușite mai ușor sau mai greu. În aceste trăsări pot interveni și trasări pe diagonala imaginară a foii, care constituie numai o legătură între direcția sus-jos și orizontală.

Aparte, ca prime trasări, se constituie cele circulare de diferite anverguri. Acestea pot să dovedească o anume evoluție a percepției formelor. În cazul acestora, percepția formei figurii umane se formează mai ușor, iar figura umană ( chipul drag ) va apărea curând în desene, de câte ori copilul simte nevoia să o facă.

Unele lucrări sunt concentrate pe mijlocul foii și au puține elemente reprezentate, altele sunt desfășurate pe toată suprafața foii și repetă elementul grafiat la diferite mărimi. Acești copii pot fi apreciați ca fiind cu mai puțină experiență grafică și mai neîncrezători decât cei cu mai multă experiență și mai curajoși sau mai impulsivi ori mai delicați.

În alte lucrări, încercând să respecte subiectul, copiii redau formele așa cum le-au perceput ( de exemplu: periuța de dinți ) și cum au reuțit să le redea grafic, fapt ce trebuie apreciat, chiar dacă conturul nu este adecvat formei în cauză. La acestă vârstă, puterea imaginativă a formelor depinde de capacitatea de a percepe realitatea, capacitate care evoluează în raport cu vârsta și experiența de viață a copilului.

În general, copiii mici care au frați mai mari, îi urmăresc, iar dacă aceștia sunt școlari, spiritul de imitație intervine ușor și preocuparea pentru grafiere devine constantă.

Pentru copiii singuri la părinți, acestă dorință de comunicare grafică este graduală în raport cu temperamentul și trăirile proprii în plan afectiv și motivațional.

În activitățile desfășurate în grădinițe, copilul trebuie urmărit cu grijă pentru a-l ajuta să se adapteze vieții colective și să-și desfășoare atitudinile detașat față de experiențele didactice – joc, în care se va antrena treptat.

Între 2-3 ani copilului îi face plăcere să ,,deseneze’’. În cadru organizat, trebuie urmărită și îndrumată poziția degetelor pentru ținerea corectă a instrumentului de lucru ( creion, cretă cerată, grafit ).

Este important ca până la stăpânirea folosirii instrumentelor de lucru, copilului să i se dea creionul obișnuit și creionul colorat sau ceracolorul ( cretă cerată ) pentru că nu sunt ușor dizolvabile în gură. La acestă vârstă copiii au tendința să introducă totul în gură. Este un mod de a descoperi realitatea.

Tot în acestă perioadă, exercițiile de pictură sunt executate cu degetele ( dactilopictură ). La început este bine să se folosească pasta de dinți, deci se vor aplica buline albe pe diferite forme cunoscute ( ceașcă, minge, rochiță, batistă, cravata tatei, pălăria mamei etc. ) Tentația de a gusta este încă puternică, iar cu pasta de dinți se elimină riscurile intoxicării organismului.

Apropierea de acuarelă și pensulă poate surveni după o perioadă de lucru organizat, când educatoarea se simte înțeleasă și ascultată.

Primele exerciții de lucru cu pensula se numesc ,,pensulații’’ , deoarece copiii vor fi tentați de culoare, vor trasa involuntar și vor apăsa cu pensula ca și cu creionul. Este bine să se explice că numai cu vârful pensulei se pot trasa linii subțiri și aplica puncte.

De asemenea, urmărirea și îndrumarea individuală de către educatoare este foarte importantă, chiar prin conducerea mâinii copilului în cazul fiecărei direcții de trasare, atât la desen, cât și la pictură. Astfel, copilul va dobândi experiență și încredere în folosirea creionului și pensulei.

Importantă este și dozarea apei pe vârful pensulei. Când umectăm pensula? Cum umectăm pastila de culoare? Toate aceste amănunte trebuie parcurse individual, pe rând și cu multă răbdare.

Subiectele alese pentru exercițiile de ,,pictură’’ sunt în concordanță cu direcțiile de duct ale elementelor de limbaj plastic ( mămăruțe, mărgele, scară, creioane, iarbă,baloane, minge etc. ).

De la punctul obținut prin contactul pensulei cu suprafața hârtiei ( ca în cazul bulinelor în

dactilopictură ) se trece ușor la subiecte în care mărimea punctului crește. Astfel, se ajunge la mici pete, care de fapt sunt obținute involuntar, din tendința copilului de a apăsa cu pensula.

În interpretarea lucrărilor de ,,pictură’’ se urmărește formarea deprinderilor de folosire a pensulei și de umectare a culorii așternute pe foaia de hârtie.

Picturile involuntare ale copilului sunt completate de explicații verbale. Acestea sunt parcursuri firești în înțelegerea formei.

Până la vârsta de 4 ani se recomandă educatoarelor să folosească în fișele de lucru ale copiilor, forma ca pretext pentru educarea sensibilităților de a colora sau picta, în limitele unui contur. Nu sunt recomandate forme concrete din realitatea imediată cum ar fi fructe sau elemente vegetale, pentru că la această vârstă, copilul nu are aceeași reprezentare ca adultul, asupra realității. Se vor propune, prin urmare, forme simple, neregulate.

Modelarea plastilinei vine să întregească percepția vizuală și percepția tactilă.Am amintit anterior de experiența copilului în percepția tactilă care rămâne importantă un timp îndelungat în evoluția cunoașterii lumii reale.

După modelarea prin mișcarea translatorie a unor forme ( viermișori, râme, bețișoare, creioane etc.), copilul va percepe tactil forma dreaptă care poate fi trasată sau pictată. De asemenea, după modelarea prin mișcarea circulatorie a formelor ( biluțe, bomboane sau ouă de păsărele ) forma rotunjită poate fi mai ușor redată grafic sau pictată. Prin activități de modelare se dezvoltă unele conexiuni ce completează imaginația legată de formele spațiale ale lumii reale. Activitățile de joc cu plastilină ( aluatul, lutul ) sunt foarte importante în formarea și consolidarea deprinderilor de exprimare plastică cu ajutorul elementelor de limbaj plastic.

1.7. Observații metodice asupra stadiului de formare a deprinderilor de exprimare artistico-plastice

Între 3 și 4 ani, în funcție de ritmul de dezvoltare biologică, copilul își controlează mai bine trasările din experiența câștigată cu ,,mâzgăleli’’. Copilul preocupat și atent la tot ce se petrece în jurul lui, urmărește legătura între formele obținute prin trasările ,,mâzgălite’’ și formele din mediul înconjurător. Un moment important în evoluția ,,mâzgălelilor’’ este atunci când, activitatea desfășurată prin ,,desen’’ este povestită; mai târziu copilul, adâncit în experiența lucrării, reușește, printr-o modalitate originală, să redea o acțiune sau un fapt care l-a impresionat în mod deosebit. De obicei, primul personaj este mama, apoi ceilalți membri ai familiei. Pot apărea chiar și animalele din casă. De aceea, prin colectarea lucrărilor ( datate și nominalizate ) cu ,,mâzgălituri’’, educatorul poate aprecia evoluția percepției formelor.

În grupa mijlocie copilul parcurge o altă etapă foarte importantă de exprimare artistico-plastică, folosind elemente de limbaj caracteristice. La început, informațiile vizuale sunt percepute corespunzător vârstei și de aceea, prelucrările exprimate grafic suferă o oarecare deformare, până la câștigarea unei experiențe în trasare. Folosind elementele de limbaj plastic, copilul găsește corelări între formele din mediul înconjurător, expresivitatea acestora și cele desennate de el. Prin educarea direcțiilor de duct, prin propunerea de subiecte simple care să aibă în vedere direcțiile de trasare, copilul câștigă experiență în utilizarea corectă a instrumentelor de lucru și siguranță în trasare.

Atunci când copilul execută subiectul propus cu mijloace cunoscute, adăugând elemente originale putem afirma că deja intervine fenomenul de creativitate. Aceste intervenții originale trebuie încurajate și apreciate, deoarece creativitatea este una dintre cele mai importante calități umane. Prin acesta înțelegem capacitatea mentală de a prelucra combinând și transformând informațiile înregistrate vizual.

Desenul este o disciplină care se constituie ca un mijloc de activare a capacității de percepție și de cunoaștere a lumii înconjurătoare, dezvoltând gândirea, imaginația și creativitatea. Orice activitate de educație artistico-plastică înseamnă o decizie ce implică un efort fizic și intelectual. Mâna devine prin efortul fizic depus un executant al comenzii mentale, ce cuprinde gând și imagine, duct și direcție, formă și culoare. Acțiunea de coordonare, între informația vizuală, prelucrarea mentală și executarea manuală, reprezintă procesul cheie în obținerea deprinderilor de exprimare.

Între 4 și 5 ani copilul se bazează pe experiența de trasare dobândită anterior și așteaptă provocările prin care să se descopere și să aibă satisfacția unei exprimări artistico – plastice personale.

1.8. Metode și experiențe didactice la grupele combinate

Activitatea didactică la grupa combinată este mai puțin abordată în literatura de specialitate. Având în vedere faptul că, acestă formă de activitate se extinde tot mai mult și, în special, în mediul rural, se impune un interes sporit asupra dezbaterii tuturor aspectelor care să faciliteze îmbunătățirea calității procesului instructiv-educativ.

Grupele combinate pot cuprinde copii de vârstă mică, mijlocie, mare și mare-pregătitoare. Elaborarea unei planificări calendaristice la o asemenea grupă, vine în sprijinul educatoarelor care au alte subgrupe consecutive. Spre exemplu: mică, mijlocie, mare; mijlocie, mare, mare-pregătitoare sau conform Programei de specialitate: nivel I – copii cuprinși între 3-5 ani și nivel II – copii cuprinși între 5-7 ani.

Educatoarele care lucrează cu grupele combinate trebuie să abordeze obiectivele, conținutul, temele și mijloacele de realizare, în funcție de subgrupele participante la activitate. O atenție deosebită trebuie acordată întocmirii orarului, modului de asociere a activităților, a eșalonării lor, de la predare la evaluare, a corelării intradisciplinare și interdisciplinare, dozării și alternării echilibrate a momentelor de muncă independentă de la o grupă ( sau de la celelalte grupe ) cu activitatea frontală a celeilalte ( a celorlalte ) grupe.

Schema orară și planificarea calendaristică pot oferi mai multe posibilități de desfășurare a activităților la grupa combinată. Spre exemplu:

la toate grupele aceeași categorie de activitate, același mijloc de realizare, dar cu obiective operaționale diferențiate pentru fiecare grupă;

la fiecare grupă, activități, mijloace de realizare, teme și obiective operaționale diferite.

Prima modalitate de lucru este mai ușor de realizat, deoarece se folosește același material didactic, întrebările și sarcinile de învățare se adresează unei grupe, în funcție de dificultate.

Unele răspunsuri date de copiii mari pot fi repetate de copiii mici sau răspunsurile copiilor mici pot fi completate de către cei mari. De asemenea, toți copiii pot coopera în realizarea unor lucrări colective, modalitate de lucru abordată în lucrarea de față, la grupa combinată.

Întrucât copiii mici nu pot rezista 30 de minute cât durează activitatea la grupa mare, este necesar să li se dea în completare activități independente, care să fie corelate, pe cât posibil, , cu conținutul activității pecare au desfășurat-o.

În ceea ce privește explicarea și demonstrarea procedeului de lucru, educatoarea are în vedere mai întâi grupa mare-pregătitoare, apoi celelalte subgrupe.

Exemplificăm planificarea unor activități artistico-plastice la grupa combinată. Vom nota grupele astfel: M1 – grupa mare-pregătitoare; M2 – grupa mare; M3 – grupa mijlocie; M4 – grupa mică.

M1, M2, M3, M4 – Găsește culoarea – pictură;

M1, M2, M3 – Mingi mari și mici – modelaj;

M4 – Hrană pentru păsărele – modelaj;

M1,M2 – Să descoperim noi culori – pictură;

M3, M4 – Colorăm panglici pictură;

M1,M2 – Mere mari, mijlocii și mici – modelaj;

M3 – Mere – modelaj;

M4 – Bastonașe – modelaj.

Activitatea la grupa combinată, mai ales când cuprinde toate vârstele de copii, cere efort fizic și intelectual din partea copiilor și a educatoarei, un stil didactic suplu, o pregătire minuțioasă pentru fiecare activitate. Pentru a se conduce ușor grupa combinată, trebuie să li se formeze copiilor, încă din primele săptămâni de grădiniță, deprinderi de ordine, de muncă independentă, să li se educe atenția voluntară, stăpânirea de sine, capacitatea de a finaliza o lucrare, să li se formeze spiritul de cooperare și ajutor, în vederea realizării unor sarcini comune.

1.9. Stadiul de dezvoltare a deprinderilor de exprimare plastică și evidente accente creative datorită fanteziei, imaginației, inteligenței sau talentului

În procesul cunoașterii distingem mai multe tipuri de comunicări: comunicarea vizuală, comunicarea auditivă și comunicarea mixtă. Comunicarea vizuală reprezintă sistemul de relații cu lumea reală, stabilită prin intermediul privirii asupra a tot ce există în jurul nostru și ne apare ca un univers de elemente prezente care comunică ceva din ceea ce le este propriu. ,,Pe măsură ce cunoașterea noastră se desfășoară pe linia unor experiențe tot mai amplificate, limea din jur își dezvăluie progresiv esența sa specifică”, afirmă Gh. Achiței.

Copilul, prin structura lui, este un foarte bun receptor, dotat cu sensibilitate și discernământ pentru duferite valori. El trebuie format să gândească vizual. Necesitatea îmbogățirii stimulilor în câmpul senzorial de desfășurare al percepției constituie un obiectiv important care trebuie să existe pentru fiecare educator, artistic.

Interesul psihologilor și pedagogilor pentru realizările plastice ale copiilor a fost prioritar, apreciind că practica desenului angajează puternic capacitatea de observație a copilului, contribuind la dezvoltarea spiritului de observație. În lucrările lor, copiii prezintă perioade de exprimare plastică specifice vârstei. Aceste lucrări dezvăluie orizontul larg de preocupări, înțelegeri și viziuni spațiale ale lor, iar noi, educatorii suntem plăcut impresionați de fantezia lor, de imaginația bogată, de puterea creației, de inteligența raporturilor exprimate, precum și de talentul lor.

Fantezia copilului constă în crearea de noi forme, chiar personificate sau elemente ale

mediului înconjurător, transformate într-o viziune fantastică.

Imaginația, ,,facultatea de a concepe, unită cu talentul de a zugrăvi’’ cum o denumește V. Conta, predomină în lucrările copiilor cu un spirit de observație mai dezvoltat. Cu cât o lucrare a unui copil ne dezvăluie mai multe elemente reprezentative pentru ideea lui exprimată plastic, cu cât mai multe aspecte de detaliu ale acestora se pot observa, cu atât putem afirma că este vorba de o imaginație bogată.

Inteligența înseamnă ,,a înțelege și a inventa, a construi structurând realul’’, spunea J. Piaget.

Organizarea și invenția vizuală sunt elemente derivate din funcții cognitive cum sunt: percepția vizuală a lumii exterioare, elaborarea experienței în cadrul gândirii vizuale și intelectuale, păstrarea experienței în memorie.

Intensificarea antrenamentului de educație vizuală a copilului sub o îndrumare corectă, îl ajută să-și îmbogățească percepția senzorială. Acest antrenament îl determină pe copil să-și mărească numărul de structuri senzo-motorii, dublate de operații analitico-sintetice de ordin intelectual, ajutându-l să descopere singur și intuitiv lumea din jur. Inteligența este cea mai complexă aptitudine. Tot J. Piaget precizează că inteligența este o formă de echilibru între organism și mediu, o formă superioară de adaptare care se manifestă prin eficiență înțelegerea și rezolvarea de probleme, în descoperirea de relații noi.

Talentul, ,,aptitudinea norocos înnăscută de a învinge’’ este o deschidere, o âmbinare a unor aptitudini din diverse domenii. Toți copiii talentați sunt multilaterali, îmbinând, în chip fericit, aptitudinile cu o serie de cunoștințe, cu trăsături de personalitate, precum motivația pentru creație, ca atitudine favorabilă muncii.

Aptitudinile, procese și însușiri fizice și psihice, structurate original, permițând efectuarea cu succes a anumitor activități, se dezvoltă numai stimulate de interes, de cunoaștere și de atitudini participative. Astfel, talentul ca o formă superioară a aptitudinilor, reprezintă o combinare specifică a acestora pe diferite însușiri, afirmându-se numai printr-un proces de perfecționare, de șlefuire.

Aptitudinile și talentul se manifestă prin creativitatea individului. Personalitatea lui creatoare se caracterizează printr-un complex de aptitudini și însușiri cum ar fi: flexibilitatea gândirii, fluență a ideilor, spirit de observație, originalitate în îmbinarea informațiilor, gândire divergentă, motivație pentru creație, curiozitate, perseverență și experiență bogată în domeniu.

Indivizii creativi preferă fenomenele complexe, sunt independenți în elaborarea judecăților, au o puternică conștiință de sine, se opun dominației, iar în relațiile cu alții se manifestă firesc, simplu, fără îngânfare și sunt dornici de colaborare.

Înainte de a încheia capitolul privind caracteristicile desenelor preșcolarilor, trebuie să amintim și de realismul intelectual specific desenului tuturor preșcolarilor – indiferent de grupa din care fac parte – realism intelectual care a mai fost denumit și fenomenul ,,Rontgen’’. Preșcolarii nu desenează numai ceea ce văd în acel moment sau ceea ce în mod normal este vizibil dintr-o anumită poziție sau dintr-un anumit unghi de vedere. Ei redau și lucruri care nu sunt vizibile, dar pe care și le imaginează. De exemplu desenează o casă cu ușă și ferestre ( văzută dinafară ), iar în interiorul ei schițează mobilierul ( pat, masă, scaune, lampă etc.) ca și cum peretele ar fi transparent. La fel se întâmplă și atunci când redau tramvaiul, mașina, autobuzul sau trenul cu pasageri. Educatoarea trebuie să ducă o muncă susținută pentru a înlătura acest fenomen.

O altă problemă asupra căreia trebuie să ne oprim este cea a ,,clișeului’’, a șablonului pe care copilul îl folosește curent în desen. Fiecare copil creează din proprie inițiativă ,,clișee’’ care reprezintă imagini tipice pentru fiecare categorie de ființe sau lucruri ( casa, copacul, gardul, soarele etc.) Aceste ,,clișee’’ corespund unor stereotipuri dinamice. De aceea ele sunt proprii fiecărui copil, constituie maniera lui de a reda imaginile unor obiecte, ființe sau fenomene. ,,Clișeele’’ tind să-și păstreze aceleași caracteristici astfel încât după ele putem lesne să ne dăm seama cărui copil îi aparține desenul. ,,Clișeul’’creat de copil poate fi ,,închis’’ dacă își păstrează mereu forma sa inițială, sau ,,deschis’’, adică evoluează, se perfecționează în ritmul dezvoltării intelectuale a autorului său îmbunătățindu-se treptat. Copiii de 3-5 ani nu au elaborate ,,clișee’’ închise decât în mică măsură. Ei sunt încă în curs de căutare, de elaborare a acestora. Chiar și puținele clișee constituite au o mare labilitate.

Condiția principală pentru a ridica nivelul calitativ al ,,clișeelor’’ create de către preșcolari este creșterea labilității acestora, adică învestirea lor cu calitatea de ,,clișee’’ deschise, susceptibile de a fi mereu îmbunătățite, sau transformarea lor din ,,clișee’’ închise în ,,clișee’’ deschise. Gradul de labilitate al ,,clișeelor’’ este determinat de interesul pe care îl manifestă copilul pentru desen, interes care îl impulsionează să caute soluții noi, din ce în ce mai complexe. Experiența confirmă că, în situația în care desenarea nu suscită interesul copilului, clișeele de care se servește pot rămâne multă vreme la forma pe care au avut-o în stadiul

Interesul manifestat pentru desen variază de la un copil la altul în funcție de particularitățile individuale ale fiecăruia. Totuși, printr-o îndrumare metodică susținută el poate fi format chiar la copiii care la început manifestă indiferență față de asemenea activități.

Trebuie să accentuăm că fără o îndrumare susținută și permanentă din partea educatoarei, activitatea grafico-plastică a copilului păstrează un nivel calitativ scăzut, chiar la vârsta de 6 ani. Este destul să ne gândim la diferența care există, în general, între desenul sau modelajul unui copil care a frecventat timp de 3 ani o grădiniță și acela al unui copil de aceeași vârstă, dar a cărui activitate grafică nu s-a bucurat de o îndrumare sistematică.

1.10. Caracteristicile modelajelor executate de preșcolari

Modelajele executate de preșcolari au o caracteristică asemănătoare cu acelea pe care am văzut că le prezintă desenele lor deoarece sunt determinate de aceleași particularități de vârstă.

Astfel, lipsa de diferențiere și coordonare a mișcărilor fine ale mâinii și degetelor influențează nu numai desenul, ci și modelajul copiilor. În plus se adaugă și faptul că la această vârstă mișcările care antrenează grupe mari de mușchi și în special mișcările sinergice, adică mișcările care presupun colaborarea părții drepte a corpului cu cea stângă, sunt mai bine dezvoltate. Copiii de 3-4 ani pot modela obiecte realizate prin mișcări sinergice, în special cele translatorii executate cu toată mâna ( fără diferențiera mișcărilor palmei sau ale degetelor ), de exemplu: frânghii, bețișoare, macaroane.

La vârsta de 4-5 ani putem vorbi de o oarecare independență a mișcărilor degetelor față de cele ale mâinii. Mișcările degetelor unele față de altele sunt și ele încă nediferențiate. Aceste mișcări se execută cu toate degetele deodată – cu excepția degetului mare care poate efectua unele mișcări diferențiate. Spre sfârșitul anului școlar se poate observa o oarecare diferențiere a mișcărilor degetelor arătător și mijlociu. Ele se execută însă concomitent și se rezumă, în general, la acțiunea de apucare și presare, la care intervine degetul mare. Deci, din punct de vedere motric, în categoria lucrărilor care pot fi executate de către copiii de 4-5 ani intră acum și cele pentru modelarea cărora sunt necesare mișcările menționate mai sus. În concluzie, la copiii de 3-5 ani educatoarea trebuie să urmărească, prin diferite exerciții sau jocuri, dezvoltarea mișcărilor mâinii și ale degetelor copiilor.

La grupa copiilor de 5-6 ani, preșcolarii pot avea deprinderi tehnice formate pe baza mișcării fine a degetelor și pot modela cu mai multă îndemânare. Ei pot folosi și instrumente ajutătoare ( de ex. o scobitoare ).

Particularitățile de operare analitico-sintetică ale preșcolarilor determină caracteristicile activității lor plastice în aceeași măsură în care am văzut că influențează și desenele executate de ei. Astfel, și în modelaj, imaginea omului este îndeosebi redată de copiii de 3-5 ani printr-o sferă ( capul ), de la care pornesc două bastonașe ( picioarele ) și alte două bastonașe, așezate perpendicular pe primele – în partea lor superioară ( mâinile ). Gâtul și trunchiul lipsesc mai totdeauna.

Sub îndrumarea educatoarei, spre sfârșitul perioadei dintre 3 și 5 ani. Copiii pot include în modelajele lor și părțile centrale sau mai puțin mobile ale întregului.

Ca și în cazul desenului, la copiii din grupa de 5-6 ani se înregistrează și la modelaj un salt calitativ. Ei includ în lucrările lor toate părțile componente vizibile ale întregului.

Însușirile obiectelor: formă, culoare, cantitate, raporturi dimensionale și de orientare se reflectă în modelaj la fel ca și în desenul executat de copii, cu deosebirea că, în general, la grupele de 3-5 ani culoarea nu este inclusă în imaginea redată de prin modelare. De obicei se dă copiilor o singură culoare de plastilină, din care ei execută întreaga lucrare. Greutățile de natură motrică, cum este slaba diferențiere a mișcărilor degetelor, ca și experiența redusă a preșcolarilor de această vârstă în mânuirea plastilinei îi determină să amestece culorile în timpul lucrului. Începând cu grupa de 5-6 ani, copiii pot lucra o imagine și cu plastilină de culori diferite.

În ceea ce privește mărimea și așezarea părților componente ale întregului, întâlnim în modelajele executate de preșcolari aceleași disproporții și aceleași greșeli de orientare ca și în desenele lor. Există însă și unele deosebiri. Astfel, copiii modelează mai ușor decât desenează, fiindcă în modelaj imaginea trebuie redată tridimensional, adică așa cum este obiectul în realitate. Așadar, nu se mai pune problema găsirii posibilității de a realiza imaginea plană a unui obiect tridimensional. O altă înlesnire pentru copii decurge și din faptul că nu se mai pune problema situării în pagină a imaginilor. De asemenea, în cazul modelajului, educatoarea are posibilitatea să corecteze cu ușurință greșelile de dimensionare sau orientare, arătând copilului în ce constau ele. De exemplu, mâinile păpușii modelate sunt prea lungi. Educatoarea arată copilului până unde ajunge mâna în raport cu celelalte părți ale corpului, apoi îi arată cum să scurteze o mână a păpușii modelate, învățându-i să procedeze la fel cu cealaltă mână. Când mâinile sunt așezate mai jos decât trebuie, educatoarea arată copilului unde sunt ele așezate la păpușa adevărată, apoi să o lipească el pe cealaltă. Îndreptând greșelile ivite în cursul modelajului și dând explicațiile necesare, educatoarea îl ajută pe copil să-și formeze o imagine mai precisă, mai corectă despre obiectul sau ființa respectivă, influențând în felul acesta și calitatea imaginilor pe care preșcolarul le va reda nu numai în modelaj, ci și în desen. De aceea, când se execută aceeași temă atât la modelaj cât și în activitățile de desen, modelajul trebuie să preceadă desenul.

Cele spuse în legătură cu tematica desenului sunt valabile și pentru modelaj. Astfel, atunci când copiilor de 3-4 ani li se dă prima oară plastilină, ei o rup, o fărâmițează, fac cocoloașe, modelează ceva fără formă definită, susținând că modelajul lor reprezintă ,,o mașină’’ sau pe ,,mama’’. Un copil poate vedea într-un cocoloș de plastilină ,,avionul’’, iar în altul ,,șoferul’’. Un alt copil vede într-un cocoloș ,,un pui’’, sau în două cocoloașe alăturate, ,,un tren’’. Cu timpul, copiii încep să redea în mod conștient forma unui obiect. Treptat ei pot învăța, ca și la desen, să închege teme, cu deosebirea că temele executate de copii în modelaj au, de obicei, elemente mai puține decât la desen.

În concluzie, referindu-ne la modelajele preșcolarilor, putem spune că se observă, în condițiile unei îndrumări sistematice, o îmbunătățire simțitoare pe măsură ce trecem de la o grupă la alta. Mișcările mâinii și ale degetelor se dezvoltă treptat. Copiii realizează la început lucrări care presupun mișcări executate cu toată mâna, din umăr, iar mai târziu, în urma exercițiului, lucrări care se bazează pe mișcări fine, executate în mod diferențiat, cu vârful degetelor. Posibilitățile de operare analitico-sintetică, ca și cele de comparare și generalizare cresc de la un an la altul, fapt care se răsfrânge și în lucrările copiilor. În decursul celor patru ani pe care îi petrec în grădiniță, lucrările lor de modelaj devin din ce în ce mai complete, câștigă în calitate. Aceeași îmbunătățire se poate observa în cursul perioadei preșcolare și pe latura dezvoltării posibilității creatoare a copiilor. Astfel, de la creația întâmplătoare și de la simpla reproducere a unei imagini pe care au ânvățat să o redea, copiii ajung la crearea unei teme în care cuprind ți imagini pe care nu le-au modelat niciodată.

1.11. Creativitatea și stimularea ei în procesul instructiv – educativ

De-a lungul istoriei școlii românești educația estetică, în special educația plastică, a cunoscut mai multe etape de evoluție. Toate însă aveau la bază ideea că desenul produce plăcere, destindere, bucurie.

Practica didactică a arătat că nu este suficient să-i faci pe copii să observe anumite aspecte frumoase din natură sau viață, că nu este de ajuns să se prezinte în fața lor lucrări artistice, ci trebuie urmărită dobândirea de către copii a unor aspecte esențiale ale cunoașterii plastice, proces ce cuprinde două aspecte principale:

-dezvoltarea la copii a gândirii artistco-plastice;

-dezvoltarea sensibilității și gustului artistic și estetic.

Căile de acțiune pentru realizarea acestor obiective sunt:

-familiarizarea copiilor cu limbajul plastic;

-inițiere în problemele actului de creație ( culoare, armonie, compoziție, crearea spațiului plastic );

-contactul cu frumusețile mediului înconjurător și cu opera de artă.

Copilul percepe realitatea diferit față de cea a adultului, ca rezultat al gândirii și a celorlalte procese psihice. Pentru echilibrul intelectual și afectiv trebuie atras în forme de activitate care să faciliteze asimilarea treptată a realului și nu forțat. Aceste forme de activitate sunt jocul și desenul.

Cercetările efectuate de psihologi și pedagogi relevă faptul că evoluția școlară a copiilor este independentă de educația realizată la vârsta preșcolară. Grădinița, ca primă treaptă a sistemului de învățământ, asigură dezvoltarea copilului sub aspect psiho-intelectual, fizic și socio-afectiv, pregătește copilul pentru integrarea cu ușurință în clasa l.

Preșcolaritatea, denumită și vârsta de aur a copilăriei, este apreciată tot mai mult ca vîrstă ce cuprinde cea mai importantă experiență educațională din viața unei persoane. Copilul, această ființă vie cuo ,,lume proprie’’, această ființă activă aflată într-o permanentă schimbare, trebuie să fie întâmpinat cu bucurie, dragoste și delicatețe de educatoare, dar și ,,redescoperit’’ mereu în dinamica ipostazelor mereu inedite ale individualității.

Pee parcursul perioadei școlare copiii înregistrează ritmurile cele mai înalte în dezvoltarea individualității umane și unele dintre cele mai semnificative achiziții cu ecouri evidente pentru etapele ulterioare ale dezvoltării sale. De aceea nu putem face abstracție de una din dimensiunile esențiale pentru întreaga dezvoltare și afirmare a personalității – creativitatea.

Creând un climat afectiv propice, cu ajutorul unor metode și procedee adecvate, educatorul de artă trebuie să-i conducă pe copii cu tact și competență pe calea căutărilor și descoperirilor de natură estetică, dezvoltându-le în acest sens personalitatea creativă.

La vârsta de 5-7 ani copilul are un fond creativ, iar acesta se dezvoltă prin educație, mai ales atunci când există anumite condiții care se interacționează și se întrepătrund, ajutându-se reciproc.

De exemplu: -climatul de creativitate în care educatorul stimulează curiozitatea copilului și curajul de a combina formele, culorile și unele tehnici de lucru, precum și o atmosferă de activitate liberă, de căutări, verificări, întreceri, schimb de idei prin care să se cultive încrederea în forțele proprii pe baza unor aprecieri încurajatoare din partea educatoarei;

-alte condiții ale dezvoltării creativității artistice a copilului sunt legate de dobândirea unor cunoștințe privind expresivitatea elementelor de limbaj plastic și tehnicile de lucru, cunoașterea diferitelor modalități de organizare a spațiului plastic ( contactul cu opera de artă ), însușirea unui vocabular adecvat. Acestea sunt necesare întrucât sărăcia de informații este cel mai mare obstacol în calea dezvoltării creativității la copii;

-o condiție esențială a dezvoltării creativității plastice a elevilor este dezvoltarea gândirii artistico-plastice a copiilor și a posibilităților lor de a materializa această gândire prin însușirea unor tehnici de lucru.

Formarea gândirii artistico-plastice, condiție de bază a dezvoltării creativității se realizează atât în cadrul activităților de plastice, cât și în afara lor ( activități opționale, vizite la expoziții,muzeu, excursii ). Ea poate fi cultivată în grup sau individual. Creativitatea plastică în grup are o valoare educativă pentru că înlesnește schimbul de idei și de experiență privind tehnicile de lucru, stimulează interesul copiilor pentru activitățile plastice și le dezvoltă spiritul colectiv ceea ce le va ajuta și în procesul integrării lor în munca socială. A fi creator înseamnă a fi capabil să stabilești legături ( relații ) artistice noi, neașteptate între cunoștințele dobândite sau între acestea și cele noi; a face diferite combinații artistice cu o anumită intenție întrucât activitatea creativă are întotdeauna un grup clar conturat.

Însușirile personalității creatoare a copiilor sunt polarizate de sensibilitatea acestora. Ea este aceea care stârnește și menține interesul copiilor să descopere aspecte estetice neobișnuite, să sesizeze ce anume lipsește expresivității unei forme artistice și ceea ce îi este în plus ( inutil ).

Personalitatea creatoare a copilului trebuie să fie dotată cu:

a) -sensibilitate spirituală – capacitatea de a deosebi însușirile esențiale estetice de cele neesențiale;

b) -acuitate vizuală – capacitatea de a percepe impresiile și senzațiile estetice cele mai slabe;

c) -capacitatea de adaptare – receptivitate față de problemele noi, estetice;

d) -fluiditate – capacitatea de a găsi în memorie reprezentări care să ajute la rezolvarea problemelor artistico-plastice;

e) -flexibilitate – capacitatea de a se orienta în situații noi combinând cunoștințe artistico-plastice în structuri noi, inedite;

f) -originalitate – capacitatea de a transforma în configurații noi aspecte estetice și artistice din mediul ambiant;

g) -înstrăinarea – o premisă indispensabilă oricărei forme de creație artistică prin care se pun în valoare în contexte noi,străine de cele obișnuite;

h) -capacitatea de analiză și sinteză – înlătură pericolul împotmolirii în generalități, presupune posibilitatea de a construi din elemente plastice esențiale un întreg artistic unitar;

i) -elaborare – capacitatea de a construi structuri noi de cunoștințe și reprezentări vizuale anterioare;

j) -umorul – capacitatea de a construi relații noi, inofensive, între acele imagini care în mod normal nu se leagă între ele;

k) -toleranța la conflict – capacitatea de a preveni declanșarea unor conflicte, de a le înlătura sau amâna. Astfel se dobândește libertatea și dreptul de a nu fi ,,stingheriți’’.

Constrângerea copiilor în a imita unele scheme date de-a gata este o piedică, un blocaj pentru activitățile lor creatoare. Un alt factor al blocajului este frica de eșec. Aceasta le slăbește încrederea în forțele lor de a încerca cu îndrăzneală să facă noi asocieri și combinări între elementele de limbaj plastic și să abordeze noi tehnici de lucru. De asemenea, subaprecierea cât și supraaprecierea lucrărilor lor face să apară indiferența, starea de tensiune, distruge curiozitatea de a încerca și altceva și, de asemenea îi inhibă ) laude exagerate, note mari nemeritate ) și le înlătură relaxarea nervoasă necesară procesului de creație.

Numărul metodelor practice astăzi în lume în scopul educării creativității copiilor este foarte mare. Dintre acestea cea mai cunoscută este metoda brainstorming, care este foarte utilizată, esența ei constând în separarea intenționată a actului imaginației de faza gândirii critice. Două sinonime sunt frecvente pentru brainstorming: asalt de idei și evaluare amânată.

Se pleacă de la studierea unei structuri naturale împărțită în trei părți: bazându-se pe contrastul sau analogia între structuri, prin modificarea uneia dintre părțile componente ale structurii inițiale se ajunge la o nouă structură. După realizarea primei structuri, pe baza discuțiilor colective, se analizează de către întreaga clasă posibilitățile de combinare, modificare a elementelor. În discuție precizăm regulile în baza cărora se poate face aprecierea acestor transformări ale structurii inițiale și anume:

1 –aprecierile critice sunt interzise;

2 –se cere cantitate;

3 –sunt încurajate asociații neobișnuite de idei.

Amintim reacțiile verbale interzise în aplicarea acestei metode: ,,…n-am mai făcut, …nu merge, …am mai încercat asta, …o să discutăm despre asta altă dată, …tot ce pot să vă spun este că nu se poate, …să o vedem pe hârtie,…cere multă bătaie de cap, …da, dar…’’.

Încurajăm copiii să combine, să inverseze elementele arătându-le că cea mai mică modificare poate uneori să transforme radical un lucru sau o idee. Rezultatul este un act creativ, iar educatorea trebuie ca la fiecare temă plastică să creeze posibilitatea copiilor de a-și folosi la maximum imaginația.

Un alt tip de exerciții este acela prin care se dezvoltă capacitatea copilului de ,,a descoperi’’ prin asociere, pornind de la imagini spontane, nedefinite, abstracte chiar, a unor forme cu corespondență în realitatea înconjurătoare. Se bazează pe inteligența creatoare și nu are reguli fixe de operare. Exemplu: colorarea suportului umed sau uscat cu două sau mai multe culori și fuzionarea lor prin balansarea suportului rezultând diferite forme. Această metodă dezvoltă originalitatea, cultivă puterea de a combina liber, solicită imaginația, atenția, îl antreneză pe copil ,,să vadă’’.

Sugerarea mișcării și a vitezei constituie de asemenea un exercițiu prin care copiii sunt antrenați să găsească soluții noi de exprimare.

Realizarea imaginilor unor ființe și lucruri fantastice sau utile, alcătuite din elemente disparate, dar cunoscute, cu scopul de a obține o nouă formă, originală este o metodă de dezvoltare a creativității foarte îndrăgită de copii.

Imaginația creatoare are ca punct de plecare ,,întrebarea problemă’’. Aceasta ne pune în mișcare, ne face să căutăm, să încercăm, să facem presupuneri, fapt care necesită o perpetuă acumulare de ipoteze, proiecte. În acest scop întrebările cheie care trebuie formulate sunt: ,,de ce nu?’’, ,,și dacă …?’’, ,,să considerăm că…’’, etc.

În felul acesta, o problemă o dată formulată devine o cale deschisă spre acțiune, incitând curiozitatea și contribuind la dezvoltarea independetă în gândire.

La vârsta preșcolară copilul nu are o atitudine deschisă, manifestă o deosebită receptivitate față de tot ceea ce-l înconjoară, o curiozitate veșnic trează, însoțită de o sensibilitate și de o dorință aprinsă de a experimenta, de a controla și verifica tot ceea ce află de la alții să descopere în activitatea independentă. De aceea, preșcolarul adreseată foarte multe întrebări, unele fiind formulate ca pentru sine, iar altele fiind adresate celor mari în ideea că aceștia îl pot ajuta să înțeleagă ceea ce nu poate singur. Numeroasele întrebări formulate de copil pune în lumină faptul că la această vârstă are loc o dezvoltare intensă la nivelul cunoașterii, al voinței și al întregii personalități.

Curiozitatea și receptivitatea, bogăția imaginației, tendința sa spontană către nou, pasiunea pentru fabulație, dorința lui de a realiza ceva constructiv-creator pot fi dezvoltate numai prin asigurarea unui climat instructiv-educativ optim.

Grădinița este locul în care învățământul este slujit de elementele dezvoltate, nu cu pripeală fugitivă a orelor, aici e lăcașul cel mai bogat al cuvântului, unde dragostea se revarsă din belșug asupra micilor ființe pentru a le deschide copilăria ca pe o floare ce le înmiresmează privirea și inima.

Copilul, acest ,,unicat cu particularități originale’’ trebuie să beneficieze de atenție pentru a i se putea asigura tot ceea ce-i trebuie ca să se dezvolte frumos și armonios sub aspectul răbdării și al grijii iubitoare. Aceasta presupune ca fiecare educatoare să fie preocupată să folosească metodele cele mai adecvate prin care să-l pună pe copil să acționeze, nu să fie acționat, să creeze nu să copieze, să lucreze în libertate, dar să fie îndrumat și îndemnat. Un copil este creativ atunci când pus în fața unei sarcini își restructurează datele și găsește o cale de rezolvare proprie.

Pentru dezvoltarea creativității copilului preșcolar nu trebuie să înțelegem greșit, să-l forțăm pe acesta să devină un mic geniu sau un inventator, ci să îi dezvoltăm capacitățile de orientare în condiții cât mai variate și de a găsi prin rezolvări personale răspuns la viața de grădiniță și de familie. Copilul este prin natura sa un creativ, datorită imensei sale curiozități, a freamătului permanent de a cunoaște tot ceea ce se petrece în jurul lui.

Succesul sau eșecul mai târziu în viața copilului și apoi a tânărului depind într-o mare măsură de natura și efectul inluențelor ce s-au exercitat asupra lui în perioada preșcolară. Dacă un copil nu a primit la timpul potrivit influențele educaționale corespunzătoare, pierderile nu vor putea fi recuperate decât parțial sau cu o mare întârziere oricât de intensive ar fi eforturile ulterioare ale educatoarei. De aceea educarea creativității încă de la vârsta preșcolară se impune ca o necesitate.

Receptivitatea și creativitatea copilului, bogăția imaginației, tendința sa spontană către nou, dorința lui de a realiza ceva creativ, pot fi îndeplinite afectiv și puse în valoare prin solicitare și prin exercițiu care pot oferi multe elemente pozitive în stimularea potențialului creativ propriu personalității. Dezvoltarea capacității de acțiune, îmbogățirea experienței senzoriale ca și evoluția întregului plan al cunoașterii oferă elemente care să concure la exprimarea subiectivă și la independența acțională pe care o presupune afirmarea potențialului creativ al copiilor.

Dezvoltarea capacității întregului plan al cunoașterii oferă elemente care să concure la independența acțională pe care o presupune afirmarea potențialului creator al copiilor.

Putem afirma deci că perioada preșcolară este cea mai propice pentru cultivarea inteligenței, a spiritului de observație, a sensibilității senzoriale, a independenței în gândire și acțiune, a spiritului creativ al memoriei vizuale și a imaginației creatore.

1.12. Importanța diversificării tehnicilor artistico-plastice în vederea educării și dezvoltării capacității creatoare

Urmărind formarea personalității creatoare, considerăm importantă diversificarea tehnicilor artistico-plastice în activitatea de formare a deprinderilor de exprimare plastică. Acestea dezvăluie existența unor aptitudini ca îndemânarea, în proporția formelor, simțul în organizarea și compunerea spațiului plastic, în combinarea și recombinarea elementelor de limbaj plastic.

Prin tehnicile plastice de lucru, copiii ,,obligă’’ materialele ( acuarela, tempera, tușuri, cerneluri, ceracolor, carioca, hârtia albă și colorată, materiale textile, plastilina etc. ) să reprezinte altceva decât ceea ce sunt ele, fără să-și piardă propria structură. Însușirea acestor tehnici artistico-plastice este la fel de importantă pentru formarea deprinderilor de exprimare plastică, ca și automatizarea deprinderilor pentru scris în scopul comunicării de idei și sentimente.

S-ar părea că noțiunea de deprindere se referă numai la mână, la îndemânarea de a lucra mai bine, mai frumos. În cadrul exprimării plastice, deprinderea devine o noțiune complexă în relația ochi-minte-mână. Cu cât ochiul înregistrează mai multe detalii și mintea reține mai multe elemente de contact cu lumea reală sau opera de artă, cu atât mâna se supune mai ușor și lucrează mai liber.

Tehnicile aristico – plastice sunt clasificate pe trei categorii ți anume:

Tehnici picturale – cretă colorată, ceracolor, acuarela, tempera, guașă;

Tehnici decorative – grafit, tuș, carioca,colaj, decolaj;

Tehnici de modelare – decupaj, origami, modelaj în aluat, lut sau plastilină

și construcții spațiale.

Procedeele de lucru sunt următoarele: fluidizarea, fuzionarea, modularea și modelarea.

În activitățile plastice se pot folosi diverse materiale: hârtie, materiale textile, semințe, placaj, plastilină etc.

Prin folosirea tehnicilor se urmăresc modalitățile de exprimare plastică, având la bază conținutul programei care este structurat pe trei idei și anume:

-interdependența elementelor de limbaj în exprimarea plastică;

-importanța semnificației culorilor în conținutul exprimării plastice;

-echilibrul, ritmul și armonia lucrărilor exprimate plastic.

Diversificând tehnicile, instruirea este subordonată exercițiului-joc, având în vedere posibilitatea apariției și dezvoltarea creativității prin spontaneitatea apariției ineditului și ingeniozitatea raporturilor între diverse părți ale elementelor folosite.

Așa cum am mai arătat, gândirea plastică acționează în domeniul emoțional al vieții copilului și influențează alegerea, selectarea, interpretarea și potrivirea elementelor informaționale într-o structură specifică personalității lui. Copiii trebuie sprijiniți să fie creatori și inventivi. Ei vor avea alte profesiuni, vor face față altor provocări ale cuceririi științei și tehnicii încă neprevăzute. Este bine ca ,,mâine’’, din actul creator, copiii să instituie o problemă de viață obișnuită, dovedind dorința lor de afirmare.

1.13. Metode, tehnici și procedee folosite în cadrul activităților de educație plastică pentru stimularea creativității copiilor

Copilul are nevoie de cunoștințe, priceperi și deprinderi de redare plastică a ideii subiectului pe care și l-a ales sau a temei date de educatoare. Fără aceste cunoștințe și fără experiența plastică, chiar unui adult îi este imposibil să realizeze o compoziție plastică și mai ales în mod creativ.

Imaginația creatoare a copiilor va fi stimulată atât prin materialele variate și de cea mai bună calitate pe care le punem la îndemâna copiilor, cât și prin devesificarea tehnicilor și procedeelor folosite pentru realizarea temei plastice.

Conținutul specific trebuie să țină seama de experiența vizuală și tactilă a copiilor, condițiile materiale și în mare măsură de opțiunile copiilor. Acestea trebuie să determine ordinea și ritmul de avansare.

Pentru o bună desfășurare a activității educatoarea trebuie să știe ce scop va urmări în activitate, care va fi conținutul, tema, ce metode și procedee va alege pentru acest conținut, ce subiect este potrivit cu conținutul, scopul și procedeele artistice.

Metodele folosite în activitatea plastică devin instrumente de lucru ale copiilor cu întregul lor complex de acțiuni și procedee.

Modelarea reprezintă o metodă de învățământ care presupune investigarea indirectă a realității, a unor decupaje ale acesteia numite sisteme originale, cu ajutorul altor sisteme, numite modele. La baza modelării stă analogia dintre model și sistemul original pe care îl reprezintă, în ceea ce privește forma, structura, funcționarea în ansamblu sau a unor componente ale sistemului.

Pentru ca acțiunea de modelare să fie eficientă, modelele nu trebuie valorificate doar ca simple suporturi ilustrative, ci ca instrumente cu care să se opereze efectiv, după un anumit program. Învățarea cu ajutorul modelului favorizează o cunoaștere mai ușoară, mai rapidă și mai substanțială.

Modelul reprezintă un sistem material sau ideal, care reproduce mai mult sau mai puțin fidel originalul, cu scopul de a ușura descoperirea unor noi proprietăți ale acestuia. Modelul poate fi considerat un ,,decalc’’ simplificat, care imită, într-o anumită măsură, un sistem organizat mai complex, punându-i în evidență trăsăturile esențiale.

Principalele etape pe care le-am urmat în aplicarea metodei modelării au fost: elaborarea modelului, investigarea modelului și acțiunea cu modelul, transferarea concluziilor de la model la original și utilizarea noilor achiziții în diferite contexte situaționale.

Metoda exercițiului este principala metodă din cadrul activităților artistico-plastice. Prin exerciții copiii își perfecționează acuitatea vizuală, spiritul de observație, dobândesc unele deprinderi practice legate de cunoașterea diferitelor procedee ale unor tehnici de lucru ( fuzionarea culorilor, amestecuri cromatice etc. ) își dezvoltă spiritul de creație.

Urmărind ca activitățile de educație plastică să ofere și satisfacția unor ,,mici descoperiri’’ și pentru ca preșcolarii să constate singuri marea varietate de tonuri și nuanțe, am organizat exerciții-joc de obținere a formelor spontane, prin presarea petelor de culoare alăturate ( acestea se amestecă spontan și generează nuanțe și tonuri diverse ). Am cerut copiilor să combine culorile după propria inspirație și plăcere, apoi să îndoaie foaia și să preseze. Au obținut forme diverse, cu o mare varietate de nuanțe, cărora ulterior au încercat să le dea o formă, un nume. Pentru a îmbina colajul cu desenul, copiii au decupat formele obținute, au realizat un colaj din ele, completând cu pensula, adăugând noi elemente, finisând planșa în funcție de formele spontane obținute. Copiii și-au denumit singuri lucrarea: Fluturi, Fetița, Fluturi și flori, Roboți etc.Aceste jocuri, pe lângă că sunt captivante, stimulative oferă posibilitatea de a-i lăsa pe copii să creeze, să-și dezvolte imaginația.

Pentru consolidarea limbajului culorilor, am ales ca temă plastică ,,Peisaj însuflețit’’. După terminarea în creion a planșei, copiii au atribuit fiecărui obiect sau ființă din desen diferite sentimente, stări de spirit pe care le-au redat atât cu ajutorul culorilor, câz și prin expresivitatea ,,feței obiectelor’’ ( flori, nori furioși, copaci singuratici etc.).Tema a fost atractivă pentru copii, dezvoltându-le imaginația, fantezia și punându-i în rolul de ,,mici regizori’’ ai unei scene fantastice.

Metoda demonstrației presupune folosirea materialului didactic ( planșe, albume de artă etc.) pentru a arăta copiilor diferite modalități de materializare a ideilor, a informațiilor. În acest fel ele capătă contur câștigând în precizie și se clasifică scopul urmărit în cadrul activității. Este bine ca educatoarea să-ți organizeze astfel demonstrația încât copiii, concomitent, să aplice și în practică cele demonstrate, convingându-se prin propria lor experiență.

Una din orele la care am folosit această metodă a fost realizarea felicitărilor de 8 Martie, unde am folosit tehnica ,,sforii colorate’’ ( îmbinarea în acuarelă ). Atrăgându-le atenția cu modele gata realizate, trezindu-le interesul au urmărit foarte atenți tehnica de lucru pe care am prezentat-o în fața grupei pas cu pas. La a doua demonstrație au lucrat împreună cu educatoarea făcând ulterior singuri mai multe încercări, combinații de culori și forme până au obținut rezultatul dorit de ei.

Metoda explicației constă în dezvăluirea esențialului unor probleme noi ( dominanta cromatică, centrul de interes ). Este bine ca explicația să fie transmisă printr-un vocabular viu, clar, adecvat și sugestiv. Ea trebuie să aibă și o încărcătură afectivă care să declanșeze sentimente. Este necesar să se țină cont de particularitățile de vârstă ale copilului deoarece explicația prelungită face loc oboselii.

Metoda explicativă este folosită, în general, ca și demonstrarea, la începutul activității. Sunt însă situații în care educatoarea dă copiilor unele explicașii suplimentare și în cursul activității, fie în mod individual, fie adresându-se întregii grupe, în funcție de împrejurările concrete ivite în activitate, și numai atunci când este absolut necesar. În general, nu este bine să se întrerupă activitatea copiilor, pentru că atenția lor este foarte ușor distrasă, revine cu greu la temă și poate avea ca urmare nerealizarea rezultatelor scontate.

Educatoarea poate da explicații și în ultima parte a activității. Cu prilejul analizării lucrărilor ea trebuie să explice copiilor în ce constau greșelile pe care le-au făcut în lucrări și cum să le îndrepte.

De obicei este folosită în completarea metodelor de tip euristic utilizate în scopul însușirii de noi cunoștințe.

Metoda dialogului dirijat prezintă aspecte înnoite ale metodei conversației prin care se deplasează centrul de greutate de la întrebările de orientare cu fluxul educatoare-copil, la cele cu caracter de investigare cu fluxul copil-educatoare. Pentru a declanșa această atitudine a copiilor, educatoarea trebuie să prezinte în așa fel problema încât ea să incite curiozitatea, interesul. În general, am observat că am reușit acest lucru prin prezentarea în cadrul unei teme a unor planșe-model, realizate în tehnici cât mai variate și mai deosebite. Acestea au declanșat o serie de întrebări din partea copiilor: ,,Cum ați reușit…?’’, ,,Cum să facem’’?, Ce trebuie să facem pentru…’’? etc.

Conversația se poate îmbina, după caz, cu explicația sau cu demonstrarea și explicația.

Educatoarea se va feri să facă o conversație introductivă inutilă, și va căuta să antreneze grupa în observarea mai atentă a materialului care se cere perceput. În cursul conversației, educatoarea are posibilitatea să cunoască impresia pe care o produce asupra copiilor obiectul sau imaginea respectivă.

Din întrebările și răspunsurile copiilor, ea poate desprinde și generaliza date importante privind greutățile în însușirea tehnicii desenului și modelajului, pe care le va rezolva în activitățile viitoare.

Este știut faptul că preșcolarii se abat ușor de la temă, că aduc în convorbire lucruri străine de temă. Cunoscând această particularitate a copiilor, educatoarea trebuie să poarte cu ei o conversație strânsă, la obiect, adică să se refere numai la datele care trebuie neapărat subliniate și reținute în vederea realizării temei. O discuție prea largă, pe lângă faptul că răpește din timpul necesar activității, abate atenția copiilor de la elementele esențiale.

Metoda problematizării presupune crearea situațiilor-problemă pe care copiii le analizează și le rezolvă prin propriile lor eforturi, avansând astfel în procesul învățării, al cunoașterii și al formării.

Învățarea prin problematizare în cadrul activităților plastice reprezintă o strategie de lucru, o modalitate de participare activă și interactivă a copiilor în procesul de învățământ, care constă în efectuarea de activități și investigații de căutare independentă ( individuală, în grup sau colectivă ) a răspunsului la o situație-problemă. ,,Ce credeți că s-ar întâmpla dacă …?’’, ,,De ce credeți că …?’’, ,,Oare de ce…?’’ au fost întrebări problemă a căror răspunsuri diverse au favorizat o atmosferă plăcută, interesantă reușind astfel să antrenăm imaginația copiilor, să le dezvoltăm gândirea, atenția, spiritul de observație.

Metoda jocului didactic pune copilul în situații noi care trebuie rezolvate dovedind spirit de inițiativă, fantezie, voință, spontaneitate. Activitățile tip joc îi angajează să fie activi la activitate, să acționeze creativ manifestând răbdare și istețime. Jocul angajează, absoarbe atenția copiilor, îi captivează, dar nu trebuie privit ca un mijloc de divertisment, ci ca un mijloc de stimulare a energiilor creatoare ale copiilor. Ele pot fi folosite cu scopul de a dobândi experiențe plastice noi, de a familiariza copiii cu unele elemente de limbaj plastic, de descoperire a unor efecte plastice noi, de extindere a cunoștințelor prin exerciții plastice aplicative.

Am folosit acestă metodă la multe activități: obținerea formelor spontane, familiarizarea cu expresivitatea liniei și punctului – ,,Să ne jucăm cu puncte și linii’’, aprofundarea culorilor primare, binare, reci, calde – ,,Ghici care culoare lipsește’’ etc.

Educatoarea trebuie să știe ce modalitate să sugereze pentru ca lucrarea copilului să fie cât mai plăcută. Este suficient să spunem, de exemplu: ,,Ce-ar fi dacă ai pune culoarea…?’’, ,,Încearcă să combini… cu …’’. Toate intervențiile vor fi făcute sub formă de sugestii pentru a-i crea copilului impresia că a reușit singur.

Îndrumările metodice date mai sus nu au aplicabilitate obligatorie. Educatoarea trebuie să aleagă metodele sau procedeele care în condițiile concrete existente în fiecare activitate la grupa la care lucrează dau randament mai bun. De exemplu,pentru aceeași temă, la grupele paralele ( de aceeași vârstă ) poate fi folosită la una din ele demonstrarea integrală, iar la alta numai demonstrarea parțială sau se poate renunța la demonstrare, în funcție de nivelul de dezvoltare atins de grupa respectivă. Acestă alegere poate fi făcută în orice moment al anului, ținându-se seama de complexitatea temei și de scopul urmărit în activitate. De exemplu, dacă la grupa respectivă s-a renunțat în general la demonstrare, dar o anumită temă o necesită, educatoarea nu va trebui să ocolească folosirea acestei metode.

De asemenea, ea va căuta să aplice în mod diferențiat la fiecare copil acele metode sau procedee care se potrivesc mai bine cu particularitățile copilului respectiv. De exemplu, dacă educatoarea nu folosește într-o activitate metoda demonstrației ( deoarece nivelul de dezvoltare a grupei nu permite să se demonstreze modul de lucru al temei respective ), dar 2-3 copii nu reușesc sau ea își dă seama că nu vor reuși să execute tema respectivă pentru că au lipsit mult timp sau sunt nou – veniți, atunci este bine ca acestora, în timp ce ceilalți copii execută tema, să li se demonstreze, pe o foaie de hârtie separată, cum să lucreze ( se poate demonstra fiecărui copil în parte sau la toți deodată, reunindu-i în acest scop la o măsuță ).

La fel, dacă educatoarea nu lasă în fața copiilor nici un model, ea va putea totuși să dea unora din ei un model dacă acest lucru este absolut necesar ( fie individual, fie grupându-i la o măsuță atunci când sunt 2-3 copii în aceeași situație ).

În cazul în care se folosește demonstrarea, dar 1-2 copii nu au nevoie de aceasta deoarece au o mai mare îndemânare la desen sau modelaj, educatoarea va putea din când în când să pună pe câte unul să demonstreze la tablă în fața copiilor modul de execuție a temei. Desigur că ea nu va face permanent apel la același copil, ci va căuta să antreneze pe rând doi sau trei preșcolari, fără însă să abuzeze de acest ,,ajutor’’ dat de copii.

Materialele și instrumentele folosite în cadrul activităților artistico-plastice impune și familiarizarea copiilor cu anumite tehnici de lucru, în funcție de condițiile materiale și potrivit nivelului lor de înțelegere.

1. Activitatea de început trebuie să fie familiarizarea copiilor cu materialele de lucru necesare picturii: acuarela, hârtia, apa – folosind tehnica de lucru dactilopictura. Acest fel de activitate le trezește copiilor interesul și dragostea pentru activitățile de pictură, atrași fiind de urmele colorate lăsate pe hârtie.

Activitatea de început constă în trasări de linii, puncte, jucându-se cu degetele în grupuri mici. Se realizează apoi teme cu grupa întreagă:

a) –cu o singură culoare și un deget – teme: ,,Ploaia’’, ,,Iarba’’, ,,Mingi’’, ,,Boabe de struguri’’, ,,Mărgele’’, ,,Baloane’’;

b) –cu mai multe culori și cu toate degetele – teme: ,,Covorul fermecat’’, ,,Tablou”;

c) –cu palmele: ,,Palme de copii harnici’’, ,,Înger”.

2. Exerciții de antrenare a copiilor în utilizarea pensulei, acuarelei, paletei și a celorlalte ustensile: cârpa umedă, șervețelul, apa etc.- fiecare are voie să coloreze pagina cu o culoare la alegere sau chiar cu mai multe culori – teme ,,Suntem pictori’’, ,,Zugravii’.

3. Antrenarea copiilor în folosirea tuturor culorilor existente în cutia cu acuarele. Educatoarea spune copiilor numele unei culori, copiii o caută în cutia cu acuarelă și o aștern pe hârtie acoperind suprafața cu pete de culoare, linii drepte, curbe și frânte, fiecare cum dorește. Rezultatele acestui exercițiu se pot vedea în desenul cu tema: ,,Să vedem dacă găsiți culoarea care v-o spun eu”.

4. Exerciții – joc de provocare a unor efecte plastice prin fuzionarea la margine a unor pete de diferite culori – teme ,,Să descoperim noi culori’’, ,,Flori’’- petele de diferite culori ( cele preferate de fiecare copil în parte ) au fost așezate apropiate între ele pe foaia umezită încât întinderea naturală a culorii să conducă la amestecul marginilor celor două pete și apariția unei noi culori. Se observă acest efect apoi se trece la determinarea altei fuziuni între alte pete de culoare, bucurându-se împreună de fiecare descoperire.

5. Tehnica fluidizării – se realizează prin umezirea întregii foi de desen până la băltirea apei,după care se stropește sau se pictează cu acuarela din abundență. Culorile fug, se întrepătrund rezultatul fiind o pictură întâmplătoare, dar spectaculoasă – teme: ,,Material pentru rochița păpușii’’- copiii au voie să picteze linii, buline, figuri etc.- ,,Plante subacvatice’’, ,,Toamna’’, ,,Toamna ploioasă’’, ,,Primăvara”.

6. Exerciții de compunere a spațiului plastic acoperind foaia cu puncte spontane realizate prin atingerea repetată a foii de hârtie ,,uscată’’ cu vârful pensulei cu o culoare sau cu mai multe culori – teme ( copiii au posibilitatea să picteze florile preferate ):

-cu o singură culoare: ,,Câmp cu maci’’ – puncte roșii;

-,,Câmp cu albăstrele’’ – puncte albastre;

-,,Păpădii pe câmpie’’- puncte galbene;

-cu mai multe culori: ,,Cîmp cu flori colorate’’, ,,Floricele pe câmpii’’,

,,Covorul din camera mea’’, ,,Petale colorate la flori”.

7. Exerciții – joc de compunere a spațiului plastic acoperind foaia cu puncte spontane realizate prin stropire cu picături de culoare căzute din vârful pensulei cu o culoare sau cu mai multe culori – teme -varianta 1:

-cu o singură culoare: ,,Câmp cu maci’’, ,,Albăstrele’’, ,,Păpădii’’;

b) -cu mai multe culori: ,,Decorăm șervețele’’, ,,Câmp cu flori’’.

-varianta 2:

-,,Picături însuflețite’’ –cu jeturi de aer punctele bogate în culoare se dirijează după voința și fantezia fiecăruia. Picăturile de diferite culori se întrepătrund, se aplatizează însemnând ,,ceva’’ care se poate completa și contura cu pensula folosind tempera albă sau cu carioca, creion grafic, colorat, creioane cerate etc.

Dacă jetul de culoare se dirijează cu ajutorul paiului prin suflare se pot obține lucrări deosebite cum ar fi: ,,Focuri de artificii’’, ,,Dansul culorilor’’, ,,Peștișorii înnoată’’, ,,Flori de gheață pe fereastră”.

-varianta 3:

Stropii pot fi obținuți și prin folosirea unor site rare și a periuței de dinți înmuiate în puțină culoare, de consistență potrivită ( nu prea apoasă ). Periuța se va freca peste sita așezată deasupra suportului la 10-15 cm. Stropii obținuți în acest mod, fiind mai denși sau mai rarefiați, mai mari sau mai mici, dau impresia de ceață, de iluzoriu, de transparență –teme:

-prin stropiri peste șabloane: ,,Frunze”;

b) -stropiri peste unele compoziții realizate deja de către copiii cu o tematică care cere accente: – teme ,,Ninge peste pădurea de brazi’’, ,,Pădurea ninsă’’.

8. Exerciții – joc de obținere a unor forme spontane prin îndoirea și presarea foii peste o grupare de puncte sau picături de culoare fluidă – realizate cu pensula sau direct din tub.

Din amestecul realizat prin presare rezultă niște forme simetrice care sugerează copiilor asemănări cu imaginea sau umbra unor obiecte, ființe reale. Acest procedeu care conduce la realizarea indirectă, fără pensulă, a unor pete ( forme accidentale ) ca urme ale presării cu mâna, este de două feluri: simetrică și asimetrică.

a) -simetrică: se așterne pe o hârtie albă, de preferat satinată, două sau mai multe pete de cerneală ori acuarelă care urmează a fi întinse prin îndoirea hârtiei la mijloc peste grupările de pete – teme: ,,Fluturi colorați’’, ,,Să facem flori surori’’, ,,Flori, fluturi, păsări”;

b) -asimetrică: se pune un strat în mai multe pete de culoare pe o hârtie albă în așa fel încât grosimea stratului să nu fie pe toată întinderea lui la fel. Se aplică peste aceasta o altă hârtie, care la rândul ei se preseată moderat în sensuri diferite sau nu; foile desprinse apoi una câte una oferă două forme accidentale care, ca și cele simetrice, pot fi transformate în semne sau chiar compoziții prin completări sau modificări parțiale cu pensula, carioca ori cu foarfeca prin decupare ( pentru a semăna cât mai bine cu imaginile din realitate ) – tema: ,,Lumea culorilor’’.

9. Exerciții – joc de obținere a unor forme spontane prin presarea unei sfori înmuiate în tuș, cerneală sau acuarelă diluată – tema ,,Flori pentru mama”.

Sfoara se așează într-o formă oarecare între două foi de hârtie. Peste hârtia de deasupra se pune o carte și se apasă moderat trăgând încet de la un capăt al sforii lăsat afară. Rezultă niște forme simetrice asemănătoare celor din desenele anterioare.

10. Exerciții – joc de realizare a punctului eliberat cu pensula: punctul mai mic sau punctul mai mare ( pânâ la 1 cm ) – tema: ,,Flori multicolore’’.

11. Exerciții joc de realizare a liniei plastice în care se folosesc teme sugestive. Copiii sunt determinați să traseze linii sau segmente de linii drepte, curbe, frânte de diferite grosimi și lungimi pe întreaga suprafață a hârtiei, reflectând imagini asemănătoare realității – teme: ,,Panglici drepte colorate’’, ,,Cărări pe munte’’, ,,Valuri pe mare’’, ,,Vaza cu crizanteme”.

12. Exerciții – joc de trasare a liniei continue ( pe hârtie sau faianță ) prin care se redă imaginea ( conturul, forma ) unui obiect dintr-o singură trasare, fără a ridica pensula de pe foaia de desen. Sugestiile trebuie demonstrate prin lucrări de ândoire a sârmei care trebuiesc realizate în prealabil în activitățile practice – teme: ,,Minge’’, ,,Pară și Măr’’, ,,Fire încâlcite’’.

13. Exerciții – joc pentru familiarizarea copiilor cu pictura decorativă folosind tehnica ștampilelor ( imprimare prin ștampilare ).

–se folosesc ștampile din comerț sau confecționate din dopuri de plută,

jumătăți de cartofi, morcovi, gulii, sfeclă, frunze, mere, din mușama sau vinilin ( vapoare,

lebede, rulouri pentru zugrăvit etc.). Alte accesorii folosite: pieptene, burete, gumă de șters, periuță de dinți, cârpe, tifon, frunze. După înmuierea în culori păstoase ( tempera, guașe) se aplică pe foaia de hârtie printr-o apăsare ușoară – teme: ,, Câmp cu flori’’, ,,O fetiță veselă’’, ,,Rochia Zânei ( cele patru anotimpuri )”.

b) –familiarizarea copiilor cu compoziția decorativă ( necesită puncte speciale). În aceste activități se urmărește: alegerea motivului potrivit pentru fiecare lucrare, capacitatea copilului de a menține motivul ales, păstrarea distanței constante între elementele decorative, acuratețea și armonia culorilor – teme: ,,Șorțul de la costumul popular’’, ,,Vase de lut’’, ,,Farfuria’’, ,,Ulciorul”.

c) –vitralii pe sticlă sau pe hârtie. Copiii primesc planșele de lucru cu imaginea vitraliului desenat. Linia de contur este realizată în creion. Aștern culorile sugerate de educatoare respectând conturul pentru fiecare pată și având grijă să nu se observe urma pensulei. Când toate petele sunt colorate și uscate, cu o carioca neagră copiii vor reface toate contururile, cu atenție, pentru ca toate liniile să fie continuue, fără diferențe de grosime. Se folosește apă puțină.

14. Familiarizarea copiilor cu tehnica amprentării cu hârtie mototolită. Cu efort minim copiii își pot confecționa singuri o ștampilă pri mototolirea unei coli de scris, a unui ziar, a unei lucrări plastice ,,nereușite’’. Cu ajutorul hârtiei mototolite, înmuiate în culoare și aplicarea ei sub diverse forme ( după o ordine gândită sau la întâmplare ) prin amprentarea pe suportul de lucru se pot realiza lucrări frumoase, originale. Urmele lăsate prin ștampilare pot fi completate sau conturate cu pensula, degetul, carioca, penița de tuș etc.- teme: ,,Fetița cu părul creț’’, ,,Trandafiri pentru cei dragi”.

Din ghemotoace de hârtie vopsite se pot realiza și alte teme prin lipirea lor pe o coală de hârtie – tema: ,,Flori frumoase”.

15. Recunoașterea și denumirea corectă de către copii a culorilor de bază: R,G,A.

Inițierea copiilor în tehnica de combinare a culorilor și de preparare a nuanțelor prin amestecul conștient al unor culori de bază în diferite proporții și aplicarea lor pe hârtie ( obținerea culorilor secundare ) – tema: ,,Rățuștele’’ – după povestirea ,,Cei trei pictori vrăjitori’’ de Victor Sivetides ( poate fi un verde mai luminos dacă se adaugă mai mult galben sau poate fi un verde mai închis-întunecat dacă i se adaugă mai mult albastru. Se lucrează pe porțiuni mici, umede, suprapunând culorile indicate de eductoare – tema: ,,Micii vrăjitori’’ – joc de combinare a culorilor și prepararea nuanțelor prin îndoirea și presarea foii peste o grupare de puncte ( picături ) pe care dorim să le combinăm ( aplicate pe foaia uscată ). Se observă și se compară cu copiii culorile așternute pe hârtie și nuanțele obținute.

16. Inițierea copiilor în tehnica degradeurilor de culoare prin amestecul fiecărei culori de bază cu cantități diferite de alb pentru a obține o culoare mai deschisă, mai luminoasă și cu negru pentru închiderea culorii ( tonuri ).

,,Fiecare își alege o o culoare preferată din cele trei primare ( R, G, A ) și o așterne pe hârtie. Peste ea pune puțin alb, ce obținem ? ( culoarea roz, albastru deschis etc.). Asta înseamnă că am învățat un secret: dacă câteodată nu ne place vreo culoare pe care am pictat-o pe hârtie, nu-i nevoie să rupem hârtia, să cerem alta sau să fim supărați, pentru că acum știm s-o corectăm, s-o facem mai luminoasă, adică s-o deschidem la culoare ( nu s-o decolorăm ) cu ajutorul albului”.

Pentru consolidare copiii vor recunoaște tonuri și nuanțe folosite de marii pictori români în lucrările lor de artă: N. Grigorescu, N. Tonitza, Ștefan Luchian, Aman Ion, Ion Andreescu, Teodor Pallady, Sabin Bălașa – din setul de diapozitive ,,Imagini pentru educarea artei plastice pentru învățământul preșcolar’’, editat de M.E.I., 1986.

17. Familiarizarea copiilor cu semnificația culorilor: R, G, A, Ve, O, Vi, negru, alb – tema: ,,Ce poate deveni întinderea paginii ?’’- copiii au sarcina de a colora toată coala cu o singură culoare, care le place mai mult. Apoi se adună desenele și rugăm culorile să ne povestească ceva despre ele. Tehnologia în acest caz este pesonificarea, dramatizarea.

18. Familiarizarea copiilor cu posibilitatea de a sugera prin culoare anumite efecte termice – diferențiind culorile calde și reci – teme: -culori calde ( R, G, O ): ,,O fetiță veselă’’, ,,Soare arzător’’, ,,Câmp cu grâu și maci’’, ,,Covor cu frunze aurii’’, ,,Focul’’, ,,Lan de grâu’’, ,,Floarea’’ etc.;

-culori reci ( Ve, Vi, A ): ,,Valurile mării’’, ,,Petalele panseluței’’, ,,Răcoarea pădurii’’, ,,Oglindirea”.

19. Tehnica decolorării cu pic ( sau soluție ACE ). Se acoperă în prealabil cu cerneală sau tuș colorat coala de desen. Cu ajutorul bețișorului pentru urechi, vârful unei carioci consumate sau a tocului de peniță înmuiat în soluție de pic, se desenează siluete, linii, puncte. Foile colorate pot fi netede sau mototolite. Se poate folosi și tehnica stropirii și

suflării soluției de pic pe suportul de lucru etc.- teme: ,,Buchetul de flori’’, ,,Jocurile copiilor

iarna”.

20. Tehnica picturii utilizând culoarea direct din tub, desen cu creioane colorate cu carioca, cu cretă colorată, cu creioane cerate sau creion grafic.

21. Tehnica picturii cu pasta de dinți înlocuiește cu succes lipsa vopselelor mai consistente ( tempera, guașe ) și poate fi utilizată în lucrul ce necesită folosirea nonculorii albe sau în combinații cu alte culori ( pastă de dinți colorată ). Utilizarea pastei de dinți albe sau colorate aplicate cu ajutorul degetului, pensulei sau a unui bețișor lat ( fără a întinde foarte precis pasta-nefinisat ) conferă compoziției multă expresivitate și frumusețe ( asemănătoare culorilor de ulei ).

În același mod se poate lucra înlocuind pasta de dinți cu aracetul – teme: ,,Peisaj de iarnă’’, ,,Omul de zăpadă’’, ,,Ninge cu fulgi mari și mici’’, ,,Perdeaua’’etc.

22. Tehnica zgârierii. Se acoperă coala de desen în întregime cu un strat consistent de aracet peste care se așterne culoarea preferată de copil. Imediat, cu un bețișor, prin zgâriere, copilul va reda tema sugerată de educatoare – tema: ,,Mingi pe plajă’’, cu pieptenele – tema ,,Flori multicolore’’. După zgâriere se așează imediat deasupra o coală albă, care se va apăsa ușor cu o cârpă uscată pentru a se imprima pe ea modelul zgâriat- acest procedeu se numește monotipia.

23. Pe o hârtie colorată, de ex. albastră se conturează cu creion grafic elementele unui peisaj: dealuri, brazi, cabană etc. Se revine peste linii cu aracet ( cu o pensulă ). Peste el se presează ușor griș. Rezultă un sugestiv și impresionant ,,peisaj de iarnă’’. Se poate folosi: orez, semințe diferite etc.

Asemănătoare este tehnica desenului cu ceară. Pe suprafețele de lucru diverse ca formă și culoare se vor trasa cu ajutorul unei lumânări de ceară ( sau cretă cerată ) linii, puncte, forme etc. În momentul în care vor fi colorate cu acuarelă, tempera sau tușuri colorate contururile desenate cu ceară devin vizibile, rămânănd necolorate ( sau de culoarea cretei cerate cu cares-a desenat ), prin faptul că peste siluetele desenate cu lumânarea nu prinde culoarea. Coloritul lucrărilor va da expresivitate și strălucire compozițiilor – teme: ,,Aspecte de iarnă

( primăvară, toamnă, vară )’’, ,,Grădina cu flori’’, ,,Castron cu fructe”.

24. Desenul cu foi afumate. Suportul de lucru ( carton gros-duplex sau ambalaj ) se afumă( de către educatoare ) cu fumul degajat de la flacăra unei lumânări aprinse, așezate sub foaia – suport, la o distanță optimă pentru a nu lua foc. Pe suprafețele afumate se pot realiza compoziții grafice diverse, cu ajutorul unui bețișor pentru urechi ( sau a unei mine de carioca sau pic consumate ) cu grujă să nu se găurească suportul ( hârtia ).

Compozițiile obținute în acest mod sunt fragile și se deteriorează ușor. Ele pot fi date cu lac fixativ sau înrămate ( sub sticlă ) pentru a rezista mai mult timp – teme: ,,Tablouri alb-negru’’, ,,Fotografii vechi’’, ,,Vaza cu flori’’, ,,Noapte de iarnă”.

25. Tehnica completării unei părți dintr-o figură. Educatoarea desenează o parte din figură ( de ex. ciocul berzei sau gura peștelui ) sau lipește bucăți de hârtie, material textil, coajă de portocală, de nucă, semințe , copilul intuiește figura și apoi o completează folosind tehnicile învățate. Este un exercițiu de imaginație – teme: ,,Barza’’, ,,Peștele’’, ,,Buburuze’’, ,,Puișorii”.

Periodic, după familiarizarea copiilor cu o parte din tehnicile de lucru, educatoarea planifică activități pentru realizarea unor lucrări libere, cu temele și modalitățile de lucru alese de către copii, prin tehnicile cunoscute, ex.: jocul ,,Ghicește intențiile vecinului și continuă’’ – tema: ,,Planșele călătoare’’. Planșa se plimbă de la un copil la altul ( la un grup de două măsuțe maxim 6 copii ). Fiecare copil are sarcina de a ghici intențiile vecinului și a continua desenul sau pictura. Se ajunge la o lucrare bogată în conținutul de idei și în mijloace de exprimare.

Este de dorit ca fiecare lucrare să fie alta, să se dea posibilitate copiilor să realizeze lucrarea cu tehnica dorită de fiecare. În timpul execuției lucrării nu se atrage atenția copilului inutil, nu se fac corecturi individuale – acestea pot fi făcute numai în cazul lucrărilor colective.

Nu lăsăm în grupă desene ale altor copii pentru că tenteză copiii spre copiere, lăsăm în grupă doar reproduceri de artă, dacă se pretează.

Nu cerem copiilor reproducerea fidelă a naturii.

În ,,Tratat pentru pictură’’ Leonardo da Vinci spunea: ,,Desenul după natură sau în prezența naturii este chiar traumatizant. Ca modalitate de prezentare a unor detalii

semnificative studiul după natură este într-adevăr un procedeu util, nu însă cel mai eficient și nici singurul. Reproducerea fidelă a impresiilor de moment este chiar nocivă’’.

Omul creator de valori nu reproduce natura, ci se străduiește cu ,,instrumente’’ specifice care i le-a oferit exersarea încă din copilărie și în mare măsură prin joc, a elementelor de limbaj artistic să-i descopere sensurile, structurile esențiale, să preia și, mai ales, să valorifice creator, ori unde s-ar afla, orice profesie ar practica, sugestiile ei structurale și cromatice. Aceasta este, de altfel, dimensiunea socială a revoluționării educației prin artă: CREAȚIE – CREATIVITATE – DESING.

În concluzie, în domeniul creației plastice, toți copiii de la cea mai fragedă vârstă pot îndeplini un act de creație personal, toți copiii pot gusta din plin bucuria creației impunându-și propria lor viziune despre lumea înconjurătoare, înfățișând cu spontaneitate minunatul lor univers sufletesc, care sfârșește prin a te emoționa estetic. Culorile îi ajută în acest act de creație, îmbogățindu-le universul cromatic înveselindu-le viața.

Primele elemente de ,,gramatică prin artă’’ învățate de copii sunt cele legate de culoare. Este partea cea mai sensibilă a plasticii cu cele mai mari influențe psihofiziologice. Despre folosirea culorilor trebuie să știe fiecare om. Este un lucru de cultură generală, de gust, un fragment din personalitatea individului. Un om educat în spiritul frumosului este un om mai sensibil, iar un om sensibil este un om mai bun.

Activitatea de educație plastică ,,prin limbajul artei’’ este o verigă importantă în educația artistică a copilului. Prin exercițiu-joc, prin diferite tehnici și procedee acesta își însușește elementele limbajului plastic, învață cum să stăpânească culorile, să le facă să-i exprime trăirile și ideile, învață să comunice cu ajutorul lor.

1.14. Corelarea elementelor de limbaj plastic cu elementele exercițiului grafic

Programa clasică de educație artistico-plastică cuprindea temele plastice în cadrul cărora elementele de limbaj se constituie ca și componente ale conținutului acestor teme, așa cum elementele exercițiului grafic se constituie ca și componente ale semnelor de tipar sau de mână.

Actuala programă folosită în învățământul preprimar cuprinde o gamă largă de obiective de referință subdivizate în exemple de comportamente diversificate, dar fără să orienteze educatorul spre o structură logică de formare a deprinderilor de exprimare plastică, evolutivă și constructivă.

În cazul copiilor, actul grafic este instinctiv, spontan și nemijlocit, ca o altă modalitate de comunicare, ca o expresie a perceperilor realității înconjurătoare, a stărilor emotive și a atitudinilor față de obiectele și ființele percepute. Rolul educatorului constă în încurajarea și coordonarea acestor activități, pentru diversificarea mișcărilor mușchilor mici ai degetelor și ai mâinii în general, pentru dezvoltarea creativității și pentru formarea și dezvoltarea deprinderilor de exprimare plastică.

De aceea, în materialul de față prezentăm unele pagini ilustrate sugetiv pe subiecte de preocupări care să constituie un sprijin orientativ în desfășurarea activităților artistico-plastice, propuneri de ordonare a obiectivelor pe diferite grupuri de vârstă, prezentate evolutiv, de enumerare a temelor plastice ordonate pe cele trei activități de bază, cu mici completări și orientativ perfectibil, precum și unele condiții pentru o activitate didactică optimă.

Tot în acest context am considerat importantă prezentarea corelării elementelor de limbaj plastic cu elementele exercițiului grafic, ilustrând în acestă direcție pagini cu exemple concrete de lucru, pentru a conduce percepția vizuală spre identificarea semnului grafic ( litera de tipar ), atât ca semn component al cuvântului în comunicarea tipărită, cât și ca element decorativ în activitățile de exercițiu. Elementele grafice le transformăm în elemente plastice astfel se poate obține o pecepție complexă a semnului grafic. Conexiunea celor două activități de exercițiu grafic și educație plastică va interacționa în folosul dezvoltării complexe a perceperilor corecte necesare atât în dezvoltarea limbajului, cât și în formarea deprinderilor de folosire a elementelor plastice coroborate cu elementele grafice.

Pornind tot de la cele trei mari categorii de duct amintite în vederea înțelegerii ,,mâzgălelilor’’, am aranjat mai întâi elementele exercițiului grafic după grupele de duct vertical, orizontal și circular, iar apoi ca o formă de exprimare a acestora, am aranjat majusculele de tipar și minusculele de tipar. ( Peceperea cârligului orientat spre stânga se face prin asemănarea cu mânerul de la umbrelă, dar se poate duce percepția și spre litera mare de tipar ,,J’’ de la cuvântul JOC sau JUCĂRIE ).

Jocul în tehnici plastice specifice invită la activitate motrică manuală, la activitate vizuală perceptuală și la activitate mentală conexională. Actul de comunicare plastică, folosit ca suport în identificarea semnului grafic, a silabei, a cuvântului și a mesajului tipărit sau grafiat, va fi benefic în influențarea comportamentului comunicativ al copilului.

Capitolul III

Obiectivele și ipotezele cercetării

Scop: Investigarea și evaluarea valențelor creative ale desenului la copiii preșcolari

Obiectiv: Rolul etapei de dezvoltare a potențialului creativ din perioada preșcolară în creativitatea școlarului mic.

Ipoteză: Potențialul creativ evaluat în perioada preșcolară a copiilor determină creativitatea de mai târziu a școlarului mic.

Capitolul IV

Metodologia cercetării

Eșantion: 15 preșcolari din grupa mare pregătitoare cu vârste între 6-7 ani (7 băieți și 8 fete).

Metoda utilizată: ancheta și testarea psihologică.

Instrumente utilizate: Chestionar de opinie adresat părinților și educatorilor în vederea diagnosticării potențialului creativ și empatic al preșcolarilor.

Testarea psihologică: probă pentru cunoașterea caracteristicilor gândirii și imaginației creatoare, pentru școlari (Ed. Claparede, apud. E. Bonchiș, 1996).

Prezentarea instrumentelor de lucru:

A) Acest chestionar se adresează părinților și educatorilor și reprezintă un diagnostic pentru potențialul creativ și empatic al copilului. Citiți cu atenție fiecare întrebare și amintiți-va cum acționează copilul dumneavoastră. Încercați să fiți obiectiv ,deoarece pentru a determina nivelul potențialului său creativ și empatic,ne trebuie rezultate cât mai apropiate de realitate. Nu există rezultate bune sau rele,ci confirmări sau infirmări ale unor modalități de a acționa ale copilului.

Evaluați pe o scală de la 0 la 5 frecvența manifestărilor emoționale și comportamentale ale copilului având în vedere următoarele :

0 – niciodată

1 – foarte rar

2 – rar

3 – des

4 – foarte des

5 – întotdeauna

Nivelul potențialului creativ se estimează funcție de punctajul obținut după cum urmează:

-0- 6 puncte – potențial creative foarte slab

-7-12 puncte – potențial creativ slab

-13-18 puncte – potențial creativ mediu

-19-26 puncte – potențial creativ bun

-27-36 puncte – potențial creativ foarte bun

Nivelul potențialului empatic se estimează funcție de punctajul obținut dupa cum urmează:

-0-4 puncte – potențial empatic foarte slab

-5-8 puncte – potențial creativ slab

-9-14 puncte – potențial creativ mediu

-15-20 puncte – potențial creativ bun

– 21-24 puncte – potențial creativ foarte bun

Exemple de itemi:

1 .Copilul se plictisește ușor chiar dacă îi oferiți jucării variate ?

0 1 2 3 4 5

2.Obișnuiește să spună ce a visat,după ce se trezește?

0 1 2 3 4 5

3.Când vede un om sau un animal cu răni este impresionat ,i se face rău?

0 1 2 3 4 5

4.1i place să spună mici minciuni inofensive sau glume?

0_ 1 2 3 4 5

5.Obișnuiește să compună povești pe care le spune păpușilor,altor copii?

0 1 2 3 4 5

6.0bișnuiește să imite și să intre în pielea personajelor din poveștile cunoscute?

0 1 2 3 4 5

7.Copilul pune întrebări multe încât ajunge să vă enerveze ,agaseze?

0 1 2 3 4 5

8.Când îl puneți să vă povestească o întâmplare ,redă ce a reținut fără să adauge

0 1 2 3 4 5

B) Test de creativitatea pentru școlari (6-10 ani)

Material și desfășurare: jetoane pe care sunt înscrise literele a; b; c; d; se dau copilului cele patru jetoane și i se cere să le aranjeze în diverse combinații; timpul de lucru este de 1 minut. I se spune: „iată patru jetoane pe care sunt înscrise literele — a — b — c — d; tu va trebui să le aranjezi în toate modurile posibile în așa fel încât fiecare literă să fie prezentă în fiecare aranjament. Nu ai voie să repeți un aranjament".

Interpretare: numărul total de permutări posibile este de 23 (nu se indică elevului acest număr)

Tabel 1. Rezultate în procente dupa Ed. Claparede:

Dacă un copil de 9 ani a realizat 5 combinații el se încadrează în procentul 75% ceea ce înseamnă în opinia lui Ed. Claparede — imaginație creatoare bună; Celelalte valori sunt:

100% — imaginație creatoare foarte bună

75% — imaginație creatoare bună

50% — imaginație creatoare mijlocie

25% — imaginație creatoare mediocră

0 — imaginație creatoare foarte slabă

NOTA: rezultatele au valoarea orientativă întrucât etalonarea nu s-a realizat pe o populație românească.

Procedeul utilizat în primul studiu este evaluarea preșcolarilor prin cunoaștere indirectă mijlocită de opinia educatoarei, în prima etapă, apoi, testarea performanțelor creative ale acelorași copii ajunși în clasa a I-a. Avantajul potențialului creativ al unora dintre preșcolari se menține și în activitatea din anul I de școală.

Capitolul V

Prezentarea rezultatelor

Tabel 2. Nivelul potențialului creativ al preșcolarilor evaluat de cele două educatoare

Figura 1. Potențialul creativ evaluat de educatoare

Tabel 3. Rezultatele la testul de creativitate

Figura 2. Histograma distribuției frecvențiale

a rezultatelor la testul de imaginație creatoare

Tabel 4. Corelația rezultatelor de la cele două probe

** Correlation is significant at the 0.01 level.

Evaluarea rezultatelor activității artistice a elevilor din clasa a II-a:

Activități plastice: desen și pictură;

Literatură și teatru de păpuși;

Confecționare de obiecte din materiale naturale;

Design vestimentar.

Tabel 6. Notarea nivelului de performanțeartistice

Capitolul VI

Interpretarea rezultatelor. Concluzii

Analiza produselor activității plastice la școlari arată că acei copii care au avut potențial creativ ridicat evaluat în perioada preșcolară au rămas la performanțe creative remarcabile și în școală. Cei cu rezultate mai slabe în perioada preșcolară au înregistrat o îmbunătățire a performanțelor în privința creativității, lucru pe care-l punem pe seama educației plastice din grupa pregătitoare. Ipoteza cercetării se confirmă.

Activitățile de desen-pictură desfășurate în grădiniță permit copiilor să exprime prin limbaj elemente diferite, să identifice culori primare și neutre, să aprecieze frumosul în lucrările proprii și în artă, să-și perfecționeze achizițiile motrice, să capete încredere în capacitățile lor, să se exprime creativ.

Un învățământ flexibil cu un grad mare de individualizare care, fără a neglija aspectul informativ, creează condiții pentru dezvoltarea, utilizarea de mijloace novatoare și metode activ participative, formative și experiență.

Preșcolaritatea este perioada formării inițiale a personalității: EUL corporal se dezvoltă, iar EUL social se definește. Percepția de sine devine mai completă și mai corectă, iar imaginea de sine este tributară imaginii pe care i-o conferă adultului. De aceea este obligatoriu ca aprecierile adultului să fie obiective și cu tentă pozitivă. Numai așa se poate forma o imagine de sine mobilizatoare.

Una din marile plăceri ale copiilor mici este, după cum bine se știe, aceea de a ,,mâzgăli’’ coala albă de hârtie manifestând în acest sens o mare disponibilitate pentru varietatea și bogăția acestor ,,opere’’ prin care încearcă de fapt să se exprime pe ei înșiși.

Studiind desenele preșcolarilor putem spune că:

– un copil când ține în mână și folosește un creion, el desenează. Mai mult decât un joc, desenele copiilor relevă personalitatea lor, situația lor familiară și socială. În această ordine de idei fiecare desen făcut de elevi de la cea mai fragedă vârstă e un cadou ce ni se oferă, deci, noi trebuie să-l înțelegem;

– când un copil desenează lasă să vorbească subconștientul său fără nici o reținere. Studii de psihanaliză relevă faptul că interpretarea desenelor copiilor este un mijloc esențial în perceperea personalității celui ce desenează – ca și cum el ar spune: ,,ceea ce reprezint prin desen sunt eu’’. Analizând desenele testăm inteligența copiilor, dar în același timp explorăm activitatea lor. Desenul e un mod de exprimare a lumii lor interioare. Elevul reprezintă prin desen corpul său, familia sa, existența lui în spațiu, comunică cu mediul fără cuvinte, unul folosește culori triste, altul vesele, forme complicate, teme obsedante etc.

– copiii folosesc culorile pentru a imita natura, dar în același timp îți ascultă subconștientul iar acest lucru e foarte important deoarece ne poate ajuta să cunoaștem gândurile, sentimentele, atitudinea copiilor față de mediul înconjurător.

– aceste desene, mai stângace sau mai reușite pot fi un material de studiu deosebit de semnificativ pentru cunoașterea de către educatoare a unora dintre elementele universului în care copilul s-a aflat până atunci. Ele sunt păstrate și restituite copiilor după încheierea celor patru ani de învățământ preșcolar și devin pentru mulți un bun din zestrea intimă pe care fiecare o avem mai mult sau mai puțin declarată. O casă, o floare, un copac, o mașină, un submarin, un avion, o păpușă, bunicul, bicicleta etc., orice obiect posibil de conturat și care a mai fost reprezentat pe nisip, pe caiete sau asfalt, devin, prin prisma acestui desen, simbol a aceea ce înseamnă mica personalitate a școlarului intrat în clasa l.

Aproape toți copiii știu să deseneze, chiar și atunci când răspund că nu știu să o facă manifestând reținere. După insistențele celor din jur părinți, educatoare vor dovedi că pot executa, chiar dacă într-un fel naiv, imagini ale obiectelor date spre reprezentare.

O regulă de prim ordin este ca educatoarea să se identifice cu necesitatea, dorințele și interesele copilului la aceste activități: desen, pictură, modelaj.

Autonomizarea și personalizarea copilului devin posibile de îndată ce el învață în grădiniță să perceapă, să recunoască și să acționeze nu în rolul de simplu ,,actor’’, ci de ,,autor’’ al propriei sale gândiri.

Pentru copii, jocul este un mod de viață, modul principal de a lua contact cu lumea. Este procesul natural prin care copilul învață și se dezvoltă. Deci, jocul este o componentă importantă pentru asigurarea caracterului formativ al procesului instructiv-educativ din grădiniță. Prin joc se asigură dezvoltarea copilului pe mai multe planuri:

socio-emoțional;

dezvoltarea cognitivă;

se îmbogățește limbajul;

se dezvoltă și motric.

Înainte de a fi ,,o lucrare’’, un mesaj plastic este un limbaj, un sistem simbolic informațional neuropsihihologic ce se leagă direct de sfera personalității globale a individului.

Astfel, culoarea aduce bucurie sau întristează, vindecă răni sufletești, depresii, dezvoltă inteligența și imaginația, asigură un randament superior în muncă, înlătură oboseala și creează o bună dispoziție. Cu ajutorul culorilor putem să ne cunoaștem mai bine personalitatea.

Utilizarea cu discernământ a culorilor tonifică, echilibrează și activizează comportamentul uman.

Culoarea este viața, este ,,energie radiantă care ne influențează în mod pozitiv sau negativ, indiferent dacă ne dăm sau nu seama de acest lucru’’ afirmă Johannes Itten, unul din marii practicieni ai culorii.

La capătul unui demers nici simplu și nici ușor, realizările copiilor au întrecut, în unele cazuri, așteptările noastre, iar satisfacțiile de ambele părți au fost foarte mari, mai ales în momentul în care copiii și-au putut admira acestă ,,joacă’’ concretizată într-o frumoasă expoziție realizată cu lucrările lor.

Nivelul potențialului creativ, evaluat de cele două educatoare pentru o grupă cu 15 preșcolari îi situează la nivel bun și foarte bun pe 9 dintre aceștia, la nivel mediu încă 3 și la nivel slab și foarte slab 3. La testul de imaginație creatoare de la sfârșitul semestrului I al clasei a I-a aceeași subiecți obțin rezultate bune și foarte bune 5, medii 3, mediocre și foarte slabe 7. Prelucrarea calitativă a datelor cu ajutorul coeficientului de corelație Braivais-Pearson ne arată o corelație puternic semnificativă de 0,91 între rezultatele de la cele două probe la un prag de semnificație de 0,01, ceea ce duce la confirmarea ipotezei conform căreia potențialul creativ ridicat din perioada preșcolară se menține și în perioada micii școlarități.

Bibliografie:

Ailincăi, C., (1982), Introducere în gramatica limbajului vizual, Cluj-Napoca: Ed. Dacia

Birch, A., (2000), Psihologia dezvoltării, București: Ed. Tehnică

Bonchiș, E., (2004), Psihologia copilului, Oradea: Ed. Universității

Botez, Georgeta, Solovăstru, Dana, (2007), Atlas cu elemente de limbaj plastic, București: Ed. Aramis

Constantin, P., (1979), Culoare, artă,ambient, București: Ed. Meridian

Dascălu, A., (1997), Educație plastică în ciclul primar, Iași: Ed. Polirom

Demetrescu, C., (1968), Culoare, suflet și retină,Ed. Meridiane;

Filoteanu, N., (1990), Punct, linie, formă elemente de limbaj plastic, București: S.M.A.V

Filoteanu, N., Marian D., (1999), Educație plastică cl. VI –a, București: Ed. All

Glava, A, Glava, C. , (2002), Introducere în pedagogia preșcolară, Cluj-Napoca: Ed. Dacia

Grigorescu, D., (1994), Arta de azi și răspântiile ei, București: Ed. Meridiane

Ionescu, Miron, (2007), Instrucție și educație, Arad: ,,Vasile Goldiș’’ University Press

Ilioaia, Maria, (1982), Metodica predării desenului pentru clasele l-IV, București: Ed. Didactică și Pedagogică

Jurcău, N., (1990), Psihologie școlară, Cluj-Napoca: Ed. U.T. Press

Kim, Jeannie, (2003), Creativitatea, București: Ed. Kondyli

Lovinescu, V., Gurău, V., Datcu, A., (1986), Metodica predării desenului și modelajului în grădinița de copii, București: Ed. Didactică și Pedagogică

Mașek, V.E., (1986), Arta de a fi spectator, București: Ed. Meridiane

Mihăilescu, D., (1980), Limbajul culorilor și al formelor, București: Ed. Științifică și Enciclopedică

Mureșan, P., (1988), Culoarea în viața noastră, București: Ed. Ceres

Nicola, I., (1990), Teoria educației și noțiunilor de cercetare pedagogică cl. IX-a, București: Ed. Didactică și Pedagogică

Oprescu, V., (1992) , Atitudini, aptitudini, București: Ed. Didactică și Pedagogică

Rocco, M., (1979), Creativitatea individuală și de grup, București: Ed. Academiei

Rotaru, M., (1996), Sugestii metodice pentru învățători, Craiova: Ed. Gh. Cartu

Roșca, M., (1977), Creativitatea, București: Ed. Enciclopedică Română

Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educației, Iași: Ed. Polirom

Stănescu, E., (1995), Elemente de limbaj plastic, București: Ed. Fundației România de Mâine

Sușală, I., (1993), Culoarea cea de toate zilele, Chișinău: Ed. Lumina, Chișinău

Sușală, I., (1999), Curs de desen, București: Ed. Fundației România de Mâine

Sușală, Ion N., (1999), Desen. Culoare, modelaj, compoziție și metodică, București: Ed. Fundației România de Mâine

Sușală, Ion N., (2000), Estetica și psihopedagogia artelor plastice și designului, București: Ed. Sigma

Șchiopu, Ursula, (1999), Psihologia artelor, București: Ed. Didactică și Pedagogică

Tonitza, M., (1991), Lumină și culoare, București: Ed. Ion Creangă, București

Anexa I

PROIECT DE ACTIVITATE

Grupa: mică

Durata: 10 – 15’

Denumirea activității: Educație plastică

Tema plastică: linii groase și subțiri

Subiectul: ,,Să desenăm cu creioane colorate’’

Felul activității: desen

Tipul activității: formare de priceperi și deprinderi

Scopul: -formarea deprinderii de a trasa linii de diferite facturi tensionale;

-trezirea interesului pentru redarea formelor prin exercițiu de trasare;

-dezvoltarea și coordonarea mușchilor mici ai mâinii.

Obiective operaționale: O1- să realizeze lucrarea respectând indicațiile date;

O2-să traseze linii groase și subțiri folosind corect creioanele

colorate;

O3-să învețe să evalueze lucrările realizate pe baza criteriilor date

de educatoare;

O4-să participe activ la activitate.

Metode și didactice: conversația, demonstrația, explicația, observația, instructajul, exercițiul.

Principii didactice: intuiției, accesibilității.

Material didactic: foi de desen, creioane colorate, păpușa Arlechino, distincții.

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

Anexa II

PROIECT DE ACTIVITATE

Grupa: mare pregătitoare

Durata: 40 – 45’

Denumirea activității: Educație plastică

Tema plastică: tonurile prin amestec de nonculoare

Subiectul: ,,Vas cu flori’’

Felul activității: joc de creație plastică

Tipul activității: formare de priceperi și deprinderi

Scopul: -cunoașterea culorilor și amestecul lor cu nonculori ( alb, negru );

-realizarea de efecte plastice prin obținere unor tente de culoare;

-formarea și dezvoltarea gustului estetic.

Obiective operaționale:O1-să deosebească culorile primare și nonculorile;

O2-să descrie modalitatea de obținere a tentelor de culoare;

O3-să execute corect mișcările specifice picturii cu pensula;

O4-să realizeze efecte plastice prin folosirea culorilor în tente diferite;

O5-să evalueze corect planșele conform cerințelor de realizare;

O6-să-și formeze deprinderi practice-gospodărești.

Metode didactice: observația, conversația, explicația, demonstrația, exercițiul,

problematizarea, învățarea prin descoperire.

Principii didactice: intuiției, accesibilității.

Material didactc: tablouri cu flori, planșe ilustrând procedeul de obținere a tonurilor de

culoare, planșe ilustrând alte compoziții plastice cu același subiect

ludic pentru copii, coli de desen, acuarele, pensule, vase cu apă,

șervețele.

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

Bibliografie:

Ailincăi, C., (1982), Introducere în gramatica limbajului vizual, Cluj-Napoca: Ed. Dacia

Birch, A., (2000), Psihologia dezvoltării, București: Ed. Tehnică

Bonchiș, E., (2004), Psihologia copilului, Oradea: Ed. Universității

Botez, Georgeta, Solovăstru, Dana, (2007), Atlas cu elemente de limbaj plastic, București: Ed. Aramis

Constantin, P., (1979), Culoare, artă,ambient, București: Ed. Meridian

Dascălu, A., (1997), Educație plastică în ciclul primar, Iași: Ed. Polirom

Demetrescu, C., (1968), Culoare, suflet și retină,Ed. Meridiane;

Filoteanu, N., (1990), Punct, linie, formă elemente de limbaj plastic, București: S.M.A.V

Filoteanu, N., Marian D., (1999), Educație plastică cl. VI –a, București: Ed. All

Glava, A, Glava, C. , (2002), Introducere în pedagogia preșcolară, Cluj-Napoca: Ed. Dacia

Grigorescu, D., (1994), Arta de azi și răspântiile ei, București: Ed. Meridiane

Ionescu, Miron, (2007), Instrucție și educație, Arad: ,,Vasile Goldiș’’ University Press

Ilioaia, Maria, (1982), Metodica predării desenului pentru clasele l-IV, București: Ed. Didactică și Pedagogică

Jurcău, N., (1990), Psihologie școlară, Cluj-Napoca: Ed. U.T. Press

Kim, Jeannie, (2003), Creativitatea, București: Ed. Kondyli

Lovinescu, V., Gurău, V., Datcu, A., (1986), Metodica predării desenului și modelajului în grădinița de copii, București: Ed. Didactică și Pedagogică

Mașek, V.E., (1986), Arta de a fi spectator, București: Ed. Meridiane

Mihăilescu, D., (1980), Limbajul culorilor și al formelor, București: Ed. Științifică și Enciclopedică

Mureșan, P., (1988), Culoarea în viața noastră, București: Ed. Ceres

Nicola, I., (1990), Teoria educației și noțiunilor de cercetare pedagogică cl. IX-a, București: Ed. Didactică și Pedagogică

Oprescu, V., (1992) , Atitudini, aptitudini, București: Ed. Didactică și Pedagogică

Rocco, M., (1979), Creativitatea individuală și de grup, București: Ed. Academiei

Rotaru, M., (1996), Sugestii metodice pentru învățători, Craiova: Ed. Gh. Cartu

Roșca, M., (1977), Creativitatea, București: Ed. Enciclopedică Română

Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educației, Iași: Ed. Polirom

Stănescu, E., (1995), Elemente de limbaj plastic, București: Ed. Fundației România de Mâine

Sușală, I., (1993), Culoarea cea de toate zilele, Chișinău: Ed. Lumina, Chișinău

Sușală, I., (1999), Curs de desen, București: Ed. Fundației România de Mâine

Sușală, Ion N., (1999), Desen. Culoare, modelaj, compoziție și metodică, București: Ed. Fundației România de Mâine

Sușală, Ion N., (2000), Estetica și psihopedagogia artelor plastice și designului, București: Ed. Sigma

Șchiopu, Ursula, (1999), Psihologia artelor, București: Ed. Didactică și Pedagogică

Tonitza, M., (1991), Lumină și culoare, București: Ed. Ion Creangă, București

Anexa I

PROIECT DE ACTIVITATE

Grupa: mică

Durata: 10 – 15’

Denumirea activității: Educație plastică

Tema plastică: linii groase și subțiri

Subiectul: ,,Să desenăm cu creioane colorate’’

Felul activității: desen

Tipul activității: formare de priceperi și deprinderi

Scopul: -formarea deprinderii de a trasa linii de diferite facturi tensionale;

-trezirea interesului pentru redarea formelor prin exercițiu de trasare;

-dezvoltarea și coordonarea mușchilor mici ai mâinii.

Obiective operaționale: O1- să realizeze lucrarea respectând indicațiile date;

O2-să traseze linii groase și subțiri folosind corect creioanele

colorate;

O3-să învețe să evalueze lucrările realizate pe baza criteriilor date

de educatoare;

O4-să participe activ la activitate.

Metode și didactice: conversația, demonstrația, explicația, observația, instructajul, exercițiul.

Principii didactice: intuiției, accesibilității.

Material didactic: foi de desen, creioane colorate, păpușa Arlechino, distincții.

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

Anexa II

PROIECT DE ACTIVITATE

Grupa: mare pregătitoare

Durata: 40 – 45’

Denumirea activității: Educație plastică

Tema plastică: tonurile prin amestec de nonculoare

Subiectul: ,,Vas cu flori’’

Felul activității: joc de creație plastică

Tipul activității: formare de priceperi și deprinderi

Scopul: -cunoașterea culorilor și amestecul lor cu nonculori ( alb, negru );

-realizarea de efecte plastice prin obținere unor tente de culoare;

-formarea și dezvoltarea gustului estetic.

Obiective operaționale:O1-să deosebească culorile primare și nonculorile;

O2-să descrie modalitatea de obținere a tentelor de culoare;

O3-să execute corect mișcările specifice picturii cu pensula;

O4-să realizeze efecte plastice prin folosirea culorilor în tente diferite;

O5-să evalueze corect planșele conform cerințelor de realizare;

O6-să-și formeze deprinderi practice-gospodărești.

Metode didactice: observația, conversația, explicația, demonstrația, exercițiul,

problematizarea, învățarea prin descoperire.

Principii didactice: intuiției, accesibilității.

Material didactc: tablouri cu flori, planșe ilustrând procedeul de obținere a tonurilor de

culoare, planșe ilustrând alte compoziții plastice cu același subiect

ludic pentru copii, coli de desen, acuarele, pensule, vase cu apă,

șervețele.

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII