Semiotica Limbajului Nonverbal In Relatia Parinte Adolescent
Cuprins
Introducere ……………………………………………………………………………………………….. 4
Capitolul I INTRODUCERE ÎN LIMBAJUL NONVERBAL
1.1 Comunicarea …………………………………………………………………………… 6
1.2 Limbajul nonverbal ………………………………………………………………….. 8
1.3 Semiotica limbajului nonverbal ………………………………………………… 13
Capitolul II PEDAGOGIA RELAȚIEI PĂRINTE – ADOLESCENT
2.1 Familia și societatea ………………………………………………………………….. 15
2.1.1 Rolul familiei în integrarea socială a generațiilor ………………………… 16
2.1.2 Familia și personalitatea …………………………………………………………. 19
2.1.3 Interrelațiile familiale …………………………………………………………….. 24
2.2 Adolescența ………………………………………………………………………………. 30
2.2.1 Personalitatea în adolescență ………………………………………………….. 34
2.2.2 Problema timpului liber, în afara familiei …………………………………. 37
Capitolul III STUDIU DE CAZ –
EMISIUNEA "COPII CONTRA PĂRINȚI"
3.1 Emisiunea Copii contra părinți în grila de programe Național TV…….. 40
3.2 Irina Petrea, un analist și un psiholog de nădejde în relația părinte –
adolescent …………………………………………………………………………………. 41
3.3 Semiotica limbajului nonverbal în relația părinte – adolescent în cadrul
emisiunii Copii contra părinți ……………………………………………………. 43
3.3.1 Emisiunea Copii contra părinți difuzată în data de 28 iulie 2009 … 43
3.3.2 Emisiunea Copii contra părinți difuzată în data de 8 aprilie 2011 …. 48
Concluzii ………………………………………………………………………………………………….. 56
Bibliografie …………………………………………………………………………………………………… 59
Anexe
Introducere
Mimica, zâmbetul, privirea, comunicarea tactilă, prezența personală etc.
În zilele noastre înțelegem tot mai ușor, necesitatea și totodată, importanța
limbajului nonverbal pe care unii din noi îl folosim cu sau fără intenție în relațiile nostre cu cei din jur.
Afacerile cresc sau scad în funcție de ceea ce lăsăm să se vadă. În relațiile cu cel iubit, limbajul nonverbal poate salva sau distruge potența unei comunicării pe care cu greu o cladim.
În relația părinte adolescent, astăzi, lucrurile stau altfel.
Dacă, până nu demult, copii se supuneau cerințelor părinților și ascultau cu vrednicire ceea ce trebuiau să respecte într-o familie, impactul mass media, a reușit sa dezbină această idee și să îndepărteze comunicarea verbală directă, către o comunicare mai mult bazată pe lipsa prezenței uneia dintre părți.
Astfel, copii "fug" de conduita impusă de familie și caută să se exprime intru cu totul printr-un limbaj nonverbal care îi ajută să se exprime mai bine, în a-și etala noua personalitate.
Cercetările pe care le-am întreprins în această lucrare, ne vor dovedi ca familia mai este încă un teritoriu al luptei dintre nou și vechi, mai are de învins o serie de mentalități depășite cu privire la interrelațiile membrilor ei, cu privire la educația copiilor.
În ultimii ani s-au realizat în multe țări studii asupra relației părinte – adolescent.
Familia a fost, este li va fi prima colectivitate umană caracteristică omului și absolut necesară naturii umane, deoarece îi asigură acea atmosferă de intimitate în care se poate reculege după ce s-a dispersat în multiplele solicitări ale existenței.
De mai bine de un secol, folosofii K. Marx și Fr. Engels au scos în evidență influența pe care o au asupra mentalității oamenilor în relațiile în care se află ei în procesul de producție, apartenența lor de clasă, profesia și modul în care participă la repartiția procesului social. Cele mai mari deosebiri apar între persoanele aparținând aceleiași familii.
Conflictul generațiilor afectează nu doar comunicării celor două părți ci și personalității fiecăruia ca și individ.
Aceste aspecte importante privind mentalitatea diferitelor persoane au fost până acum, mai mult obiect de reflecție pentru folosofi, economiști, sociologi, antropologi, psihologia acordându-le mai puțină atenție.
Astăzi, avem posibilitatea să studiem comunicarea și să îi putem înțelege efectele ei asupra individului.
Comunicarea nonverbală de multe ori ajută, pentru că este considerată un surplus adus comunicării verbale ce poate întări cele spuse. Dar sunt și situații când comunicarea nonverbală este atât de des folosită ca un scut, încât, prea târziu se realizează că, relațiile dintre membrii, s-au deteriorat.
Prin lucrarea de cercetare Semiotica limbajului nonverbal în relația părinte adolescent, vom încerca să înțelegem importanța comunicării nonverbale, în urma impactului acesteia asupra relațiilor de familie, cu precădere, parinți – adolescenți.
Analiza pe care vom parcurge împreună, ne va ajuta să infirmăm ipoteza precum că, limbajul nonverbal este baza unei relații strânse și sigure între un părinte și adolescent.
Concluziile la care vom ajunge, vor fi cu totul și cu totul, contrar așteptărilor.
Astfel, lucrarea de față de vrea fi nu doar o lecție pentru personajele principale, ci și o teorie nouă prin care cei ce o vor prelua își vor schimba atitudinea față de domeniul în cauză.
Lucrarea Semiotica limbajului nonverbal în relația părinte adolescent, poate oricând să reprezinte o continuitate a unei ample analize asupra relațiilor prin prisma comunicării.
Capitolul I
INTRODUCERE ÎN LIMBAJUL NONVERBAL
Comunicarea
Astăzi, puterea stă în informație.
Informația de oricare natură, ne ajută să dobândim avantajele pe care oricine și le dorește într-un proces pe care vrem nu vrem, trebuie să îl întreprindem.
Informația se obține cu ajutorul comunicării.
Astfel, comunicarea devine mijlocul principal al obținerii puterii.
În opinia lui Jean Claude Bertrand, "informația este un stoc de date (mesaje, semnale, simboluri) care se transformă prin procesul de comunicare. Această comunicare face ca ființa umană să creeze noi semnificații, să interpreteze mesajele, să transforme ideile și cunoștințele prin dialog cu semenii săi."
Din punct de vedere al familiei, putem spune că procesul de comunicare nu transportă doar informații ci și viitoare decizii ce influențează într-un mod pozitiv sau negativ, demersul acțiunilor interprinse de părinte sau adolescent.
Mihai Dinu apreciază comunicarea, din punct de vedere etimologic, ca o acțiune de "a face comun, a fi în relație cu".
Jean Claude Bertrand, merge mai departe și spune că "termenul de comunicare implică neapărat o relație între două entități."
Dar cum este definită însă, comunicarea în Dicționarul Explicativ Român?
"Comunicare 1. acțiunea de a comunica și rezultatul ei 2. anunț, aviz, înșiințare, mesaj 3. informație, știre, veste".
Astfel, suntem martorii unei noi idei: comunicarea este implicit un rezultat.
Dacă membrii familiei ar conștientiza că în procesul spre a dobândi rezultatele dorite, comunicarea este vitală, ar înțelege, implicit, că numai prin ea, rezultatele vor veni mai repede.
A comunica reprezintă, într-un final, o caracteristică majoră în ceea ce va urma cercetarea de față, privind relația părinte adolescent.
Acum că știm ceea ce este comunicarea, privim cea mai simplă schemă a structurii procesului de comunicare care a fost propusă de Karl Buhler.
mesaj
emițător – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – receptor
feed-back
Din schema de mai sus, putem lua feedbackul ca și rezultate ale muncii, nu doar ca pe o informație de schimb.
Pentru a întări demonstrația nostră de mai sus, apelăm, din nou, la idea că indiferent de ce limbaj hotărăsc membrii familiei să adopte, feedback-ul este cel care concluzionează eficacitatea și eficiența adoptării limbajului respectiv.
De cele mai multe ori, comunicarea între părinte și copil, se diminuează, în stadiul în care copilui devine un adolescent și trece prin perioada dificilă a pubertății.
Aceștia, aleg de cele mai multe ori să se închidă în ei, comunicând mai degrabă cu prietenii foarte buni sau cercuri restrânse de grupuri, privindu-i pe părinți, prin prisma conflictului de generații, ca niște inamici care nu îi înțeleg și nu le pot accepta ideile.
Astfel, adolescenții adoptă o atitudine ce reiese din dorința de a se interioriza. Înlocuiesc cuvintele cu gesturi, priviri, atingeri.
În schimb, părinții care nu au studiat îndeajuns limbajul nonverbal, interpretează greșit mesajul.
Feedbackul fiecăruia dintre ei are de suferit.
Iar comunicarea deteriorează implicit, relația.
Limbajul nonverbal
Comunicarea interumană se realizează pe trei niveluri:
logic;
paraverbal;
nonverbal.
Dintre acestea, nivelul logic (cel al cuvintelor) reprezintă doar 7% din totalul actului de comunicare; 38% are loc la nivelul paraverbal (ton, colum, viteza de rostire etc) și 55% la nivelul nonverbal.
Dacă între aceste niveluri nu sunt contradicții, comunicarea poate fi eficientă.
Dacă însă între niveluri există contradicții, mesajul transmis nu va avea efectul scontat. De exemplu un semidoct care a făcut mulți bani, oricât de frumos și elegant s-ar îmbrăca (comunicare nonverbală), la nivelul comunicării logice s-ar demasca imediat, și în cazul său, haina nu ar mai face pe om.
În actul comunicării interumane trebuie să ne concentrăm în egală măsură asupra tuturor nivelurilor comunicării: logic (verbal), paraverbal și nonverbal.
În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea non-verbală (body language) prezintă interes din două motive:
rolul ei este adesea minimalizat;
într-o comunicare orală, 55% din informație este percepută și reținută prin
intermediul limbajului nonverbal (expresia feței, gesturile, postura corpului, poziția, mișcarea, îmbrăcămintea etc.).
Adesea minimalizăm rolul non verbalului, și de fapt, nu percepem decât varful ideberg-ului ăntr-o conversație în care ambii parteneri au propriile lor nevoi, dorințe, așteptări, aspirații …
Limbajul nonverbal poate sprijini, contrazice sau chiar substitui comunicarea verbală. Mesajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului și este cel căruia i se acordă de către interlocutor, atenția cea mai mare.
Astfel, constatăm adesea că, deși interlocutorul susține că spune adevărul, noi simțim că el minte. Care este cel de-al șaselea simț care recepționează informația neexprimată verbal de emitent?
Se consideră că femeile au acest al șaselea simț mai bine dezvoltat decât al bărbaților. O explicație posibilă ar fi aceea că femeile sunt mai abile în a interpreta limbajele nonverbale, având în gestica lor experiența creșterii copiilor care, în primii ani de viață, comunică predominant prin limbaje nonverbale. O altă explicație posibilă, ar fi aceea a dezvoltării acestei abilități pentru compensarea lipsei lor de forță fizică.
Dar până când știința nu va descoperi acest siimț suplimentar care intervine în procesul comunicării, vom adopta imaginea omului cu cinci simțuri care comunica predominant nonverbal și uneori, se exprima și prin cuvintudiat îndeajuns limbajul nonverbal, interpretează greșit mesajul.
Feedbackul fiecăruia dintre ei are de suferit.
Iar comunicarea deteriorează implicit, relația.
Limbajul nonverbal
Comunicarea interumană se realizează pe trei niveluri:
logic;
paraverbal;
nonverbal.
Dintre acestea, nivelul logic (cel al cuvintelor) reprezintă doar 7% din totalul actului de comunicare; 38% are loc la nivelul paraverbal (ton, colum, viteza de rostire etc) și 55% la nivelul nonverbal.
Dacă între aceste niveluri nu sunt contradicții, comunicarea poate fi eficientă.
Dacă însă între niveluri există contradicții, mesajul transmis nu va avea efectul scontat. De exemplu un semidoct care a făcut mulți bani, oricât de frumos și elegant s-ar îmbrăca (comunicare nonverbală), la nivelul comunicării logice s-ar demasca imediat, și în cazul său, haina nu ar mai face pe om.
În actul comunicării interumane trebuie să ne concentrăm în egală măsură asupra tuturor nivelurilor comunicării: logic (verbal), paraverbal și nonverbal.
În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea non-verbală (body language) prezintă interes din două motive:
rolul ei este adesea minimalizat;
într-o comunicare orală, 55% din informație este percepută și reținută prin
intermediul limbajului nonverbal (expresia feței, gesturile, postura corpului, poziția, mișcarea, îmbrăcămintea etc.).
Adesea minimalizăm rolul non verbalului, și de fapt, nu percepem decât varful ideberg-ului ăntr-o conversație în care ambii parteneri au propriile lor nevoi, dorințe, așteptări, aspirații …
Limbajul nonverbal poate sprijini, contrazice sau chiar substitui comunicarea verbală. Mesajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului și este cel căruia i se acordă de către interlocutor, atenția cea mai mare.
Astfel, constatăm adesea că, deși interlocutorul susține că spune adevărul, noi simțim că el minte. Care este cel de-al șaselea simț care recepționează informația neexprimată verbal de emitent?
Se consideră că femeile au acest al șaselea simț mai bine dezvoltat decât al bărbaților. O explicație posibilă ar fi aceea că femeile sunt mai abile în a interpreta limbajele nonverbale, având în gestica lor experiența creșterii copiilor care, în primii ani de viață, comunică predominant prin limbaje nonverbale. O altă explicație posibilă, ar fi aceea a dezvoltării acestei abilități pentru compensarea lipsei lor de forță fizică.
Dar până când știința nu va descoperi acest siimț suplimentar care intervine în procesul comunicării, vom adopta imaginea omului cu cinci simțuri care comunica predominant nonverbal și uneori, se exprima și prin cuvinte.
El posedă deprinderile de interpretare a semnalelor venite de la aceste cinci simțuri, deprinderi care se dezvoltă pe tot parcursul vieții, pe baza experienței și învățării.
Atunci când trebuie discutată o problemă importantă este bine să se evite comunicarea prin telefon și se preferă comunicarea față în față.
Explicația este logică și simplă: telefonul blochează comunicarea prin intermediul limbajului corpului și în acest fel comunicarea devine incompletă și uneori nesigură.
Limbajul corpului contribuie la impactul comunicării prin expresia feței, mișcarea corpului (gesturi), forma și poziția corpului, aspectul general și prin comunicarea tactilă.
Comunicarea prin expresia feței include mimica (încruntarea, ridicarea sprâncenelor, încrețirea nasului, țuguierea buzelor, etc.), zâmbetul (prin caracteristici și momentul folosirii), și privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, direcția privirii, etc.).
Tindem ca, involuntar, să zâmbim, să ne încruntăm, să roșim, să micșorăm sau să dilatăm pupilele.
Fața este cea mai expresivă parte a corpului și expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare inestimabil. În mod normal, ochii și partea de jos a feței sunt privite cel mai intens în timpul comunicării. Se consideră, de exemplu, că într-o conversație cu o femeie, expresia ochilor este mult mai importantă decat ceea ce exprimă cuvintele.
Mimica este acea parte a feței noastre care comunică: fruntea încruntată semnifică preocupare, mânie, frustrare; sprâncenele ridicate cu ochii deschiși – mirare, surpriză; nas încrețit – neplăcere; nările mărite – mânie sau, în alt context, excitare senzuală; buze strânse – nesiguranță, ezitare, ascunderea unor informații.
Zâmbetul este un gest foarte complex, capabil să exprime o gamă largă de știri, de la plăcere, bucurie, satisfacție, la promisiune, cinism, jenă (zâmbetul Mona Lisei este renumit ca semnificație, dar și ca ambiguitate). Interpretarea sensului zâmbetului variază însă de la cultură la cultură (sau chiar subcultură), fiind strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în legătură cu relațiile interumane în cadrul acelei culturi.
Privirea. Modul în care privim și suntem priviți are legatură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere și prietenie.
Chiar și a privi sau a nu privi pe cineva are un înțeles. Privind pe cineva confirmăm că îi recunoaștem prezența, că există pentru noi; interceptarea privirii cuiva înseamnă dorința de a comunica. O privire directă poate însemna onestitate și intimitate, dar în anumite situații comunică amenințare. În general, o privire insistentă și continuă deranjează.
Realizarea contactului intermitent și scurt al privirilor indică lipsa de prietenie. Mișcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva; în jos – tristețe,
modestie, timiditate sau ascunderea unor emoții. Privirea într-o parte sau neprivirea cuiva poate denota lipsă de interes, răceală. Evitarea privirii înseamnă ascunderea sentimentelor, lipsa de confort sau vinovăție.
Oamenii care nu sunt siguri pe ei vor ocoli privirea interlocutorului în situații în care se simt amenințați, dar o vor căuta în situații favorabile, există chiar expresia "a te agăța" cu privirea.
Privirea constituie un mod "netactil" de a atinge pe cineva, de unde și expresia "a mâgâia cu privirea".
Pupilele dilatate indică emoții puternice. Pupilele se lărgesc, în general, la vederea a ceva plăcut, față de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micșorează ca manifestare a necesității, neplăcerii. Clipirea frecventă denotă anxietate.
Postura/poziția comunică în primul rând statutul social pe care indivizii cred ca îl au sau vor să îl aibă. Sub acest aspect, constituie un mod în care oamenii se corelează unii față de alții când sunt împreună. Postura corpului ne da informații și despre atitudine, emoții, grad de curtoazie, căldură sufletească.
O persoană dominantă tinde să țină capul înclinat în sus, iar cea supusă în jos. În general, aplecarea corpului în față semnifică interesul față de interlocutor, dar uneori și neliniște și preocupare. Poziția relaxată, înclinat pe scaun spre spate, poate indica detașare, plictiseală sau autoîncredere excesivă și apărare la cei care consideră că au statut superior interlocutorului.
Posturile pe care le iau oamenii în legătură cu relația dintre ei când sunt împreună se pot clasifica în trei categorii:
1. De includere/neincludere, postura prin care se definește spatțul disponibil activității de comunicare și se limitează accesul în cadrul grupului. De exemplu, membrii grupului pot forma un cerc, pot să se întoarcă/aplece spre centru, să-și întindă un braț sau picior peste intervalul rămas liber, indicând prin toate acestea că accesul la grup este limitat.
2. De orientare corporală – se referă la faptul că doi oameni pot alege să se așeze față-n față (vis-a-vis) sau alături (paralel). Prima situație comunică predispoziția pentru conversație, iar a doua – neutralitate.
3. De congruență / necongruență, postura care comunică intensitatea cu care o persoană este implicată în ceea ce spune sau face interlocutorul. Participarea intensă conduce la postura congruentă (similară cu a interlocutorului); schimbarea posturii interlocutorului declanșează în acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat în comunicare. În cazul în care există între comunicatori divergențe de statut, de puncte de vedere sau de opinii, apar posturile necongruente: persoana nu privește spre interlocutor, nu interacționeaza sub nicio formă.
Comunicarea tactilă se manifestă prin frecvența atingerii, prin modul de a da mâna, modul de îmbrățișare, de luare de braț, bătutul pe umăr, etc.
Cunoaștem ce semnifică aceste atingeri pentru români, dar în diferite culturi ele pot comunica lucruri diferite. De exemplu, la japonezi, înclinarea capului înlocuiește datul mâinii ca salut, în timp ce la eschimoși acest salut se exprimă cu o ușoară lovitură pe umăr.
Unii oameni evită orice atingere. Forța și tipul de atingere depinde în mare măsură de vârstă, salut, relație și cultură.
Prezența personală comunică, de exemplu, prin intermediul formei corpului, a îmbrăcămintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor și a altor accesorii vestimentare.
Avem în cultura noastră anumite atitudini privind legătura dintre forma corpului, aspectul exterior și personalitate. Distingem trei tipuri de fizicuri:
1-ectomorf (fragil, subțire și înalt);
2-endomorf (gras, rotund, scurt);
3- mezomorf (musculos, atletic, înalt).
Datorită condiționărilor sociale am "învățat" la ce să ne "așteptăm" de la oamenii aparținând diferitelor categorii. Astfel tindem să-i percepem pe ectomorfi ca fiind tineri, ambitioși, suspicioși, tensionați, nervoși și mai putțn masculini; pe endomorfi îi percepem ca fiind bătrânicioși, demodați, mai puțin rezistenți fizic, vorbăreți, buni la suflet, agreabili, de încredere, prietenoși, dependenți de alții; pe mozomorfi îi percepem ca fiind încăpățânați, puternici, aventuroși, maturi în comportare, plini de încredere în sine, veșnic învingători.
Îmbrăcămintea, în măsura în care este rezultatul unei alegeri personale, oglindește personalitatea individului, este un fel de extensie a eului și, în acest context, comunică informații despre acesta. Ea poate afecta chiar comportamentul nostru general sau al celor din jur. Îmbrăcămintea se poate folosi pentru a crea un rol.
Îmbrăcămintea și accesoriile pot marca statutul social real sau pretins. De exemplu, femeile care acced la o funcție managerială înaltă vor tinde să se îmbrace într-un mod particular (costum sobru din două piese), purtând accesorii similare celor bărbătești (servieta diplomat).
Îmbrăcămintea non-conformistă comunică faptul că purtătorul este un original, răzvrătit social, posibil creator de probleme sau artist. Îmbrăcămintea neglijentă este asociată în general, și mai rar, cu valoarea intrinsecă a individului.
Pentru situații de afaceri este apreciată îmbrăcămintea elegantă și de calitate dar nu sofisticată.
Igiena personală constituie un factor important. Mirosul "telegrafiaza" mesaje pentru multe persoane, chiar fără a fi conștiente de aceasta. Parfumul puternic, chiar de calitate, atrage atenția într-un mod neadecvat și ne sugerează prostul gust sau anumite intenții.
Așadar, limbajul nonverbal poate continua să exprime foarte multe lucruri despre cel care comunică, dar nu se folosește de cuvinte.
Important este cât de reticent este interlocutorul la tot arsenalul de detalii ale comunicării nonverbale.
Semiotica limbajului nonverbal
Conceptul de semiotică îi face pe mulți dintre cei care îl aud să fie puțin reticenți în
ceea ce privește subiectul.
Dar este numai pentru că acest cuvânt este prea puțin folosit, și deci, prea puțini știu ce înseamnă.
La o căutare mai amănunțită, găsim: "semiotica este disciplina care cercetează felul în care funcționează cumonicarea și semnificarea între relațiile dintre cod și mesaj, dintre semn și discurs.
Wikipedia ne întărește idea cu următoarele definiții:
"Ceea ce Charles Sanders Peirce numește semiotică este disciplina care are ca obiect fenomenele semiozice. În concepția lui Peirce, semioza este o relație triadică între semn, obiectul său și interpretantul său, astfel încât această relație nu poate fi redusă la relații diadice."
Conform lui Ferdinand de Saussure, termenul semiologie este știința care ar putea să studieze sistemele de semne, de la grecescul semeion.
În contextul acestor definiții, înțelegem că semiotica, este practic legată de limbajul nonverbal, căci și acesta tot numai din semne este definit.
Tot felul de "semne" care puse cap la cap, ele denotă o informație, un mesaj.
În final, o atitudine, care în cazul studiului nostru de caz, contează foarte mult.
Imaginati-vă, un adolescent care vrea sa iasă în oraș cu un grup de prieteni mai mari, iar părinții sunt total reticenți în ceea ce privește ieșirea cu acești noi prieteni.
La refuzul acestora, adolescentul încearcă să îi convingă cu tot felul de argumente, dar insistențele lui nu îi aduc decât un nu și mai categoric!
Atunci, adolescentul nervos, adoptă o atitudine ce exprimă starea acestuia. Fața încruntată, poziție încordată, jocul mâinilor care demască starea, pleacă de langă părinte, trântește, se încuie în cameră și refuză orice contact cu acesta.
Părintele se poate îngrijora pentru că niciun copil nu se poate purta astfel, sau îi înțelege starea și îl lasă să treacă timp ca el să poată accepta deciziile familiei.
Mesajul adolescentului poate fi înțeles ca atare sau poate fi interpretat de părinte, căci, de cele mai multe ori, părintele și adolescentul nu au aceleași definiții pentru stări de spirit.
Semiotica limbajului nonverbal denumește de fapt, analiza tuturor semnelor în cadrul comunicării nonverbale.
In lucrarea de față, semiotica limbajului nonverbal în relația părinte adolescent, reprezintă totalul unei analize amănunțite a relației părinte adolescent, numai prin prisma comunicării nonverbale.
Adica, cea a semnelor.
Capitolul II
PEDAGOGIA RELAȚIEI PĂRINTE – ADOLESCENT
2.1 Familia și societatea
„ Niciun aspect al formării personalității tânărului nu îi este străin familiei, ea poate aduce, în condiții normale, o prețioasă contribuție la formarea tuturor laturilor acesteia. Pe această realitate se bazează activitatea comună a școlii cu familia. Mai mult chiar, familia dispune de un ansamblu de condiții propice educației pe care nici un alt factor educativ nu îl are: acel climat spiritual bazat pe afectivitatea absolut necesară dezvoltării omului în prima etapă a vieții sale. Ea constituie, de asemenea, mediul moral cel mai potrivit formării conștiinței cetățeanului societății noastre, cu condiția să fie posesoarea unor valori spirituale cu ajutorul cărora să poată influența pozitiv comportamnetul social al copilului. Fiind cea care are posibilitatea de a sădi în conștiintă, din fragedă copilărie, principiile umane, familia este răspunzătoare de ceea ce dă societății pe linia împlinirii acestui ideal.
Iată de ce familia trebuie să fie pregătită să țină pasul cu societatea."
Emilia Bătrînu își începe cercetarea educației în familie printr-o pledoarie ce amintește că baza unei societăți solide, sigure pentru consumatori și demnă de aspirat, este familia.
Nu putem contrazice această idee, căci, într-adevăr, familia și percepția acesteia despre cum funcționează lucrurile, influențează demersul societății.
Nu ne mai gândim că membrii familiei muncesc într-o societate, adolescentul familiei studiează în societate și tot ceea ce ei acționează, se revarsă asupra societății.
De asemenea, multe din comportamentele lor individuale sau în grup, afectează în mod vizibil demersul societății.
Felul în care familia este în strănsă legătură cu societatea, poate ajuta și adolescentul în viitorul acestuia către o personalitate putrenică și de succes.
Așadar, familia este celula de bază a societății.
Și de ce trebuie menționat acest aspect? Pentru că felul în care limbajul nonverbal afectează relațiile familiale, se revarsă și asupra societății.
Familia este micro – medul social în care începe socializarea individului, este principala sursă care oferă omului cele mai generale modele de comportament.
Prin modelele pe care le pune la dispoziție, familia este o adevărată școală de formare a personalității. Nu este de mirare că investigația familiei a devenit, în ultimele decenii, centrul de atracție al cercetărilor sociologice, psihologice și pedagogice.
2.1.1 Rolul familiei în integrarea socială a generațiilor
Aceeași autoare amintită mai sus, ne introduce într-un capitol ce vorbește despre funcțiile familiei în ceea ce privesc generațiile de după aceasta: "Interesul din ce în ce mai mare pe care omul zilelor noastre îl are față de viața socială obligă familia să își schimbe permanent modul de existență pentru a se putea adapta la noile condiții ale vieții. Asistăm la închegarea unui nou tip de familie. O familie deschisă, gata să se plieze la diferitele funcții – economice, politice, sociale – pe care membrii ei le îndeplinesc în actuala societate. (…) În evoluția sa, familia a devenit o instituție care conține și apără interese umane foarte variate și care pune accentul pe sinceritatea sentimentelor ce-i leagă între ei pe membrii săi. Această trăsătură profund umană a familiei se accentuează în societatea industrială, care se caracterizează prin multiple solicitări bazate pe contacte convenționale, impersonale, ce fac ca individul să se simtă izolat, să se simtă singur, în pofida aglomerării din marile centre urbane. S-a constat că anumite tensiuni psihice create de complexitatea vieții moderne sunt depășite de individ atunci când sunt împărtășite unor fiinșe apropiate.
Familia este colectivitatea socială capabilă să îi asigure individului acea capacitate emoțională absolut necesară echilibrului psihic, să îi asigure încrederea de care el are nevoie pentru a rezolva cu succes problemele vieții."
Astfel, înțelegem importanța familiei în viața tânărului. Indiferent cum va decurge viitorul acestuia, este necesar sprijinul familiei.
În acest sens și societatea funcționează normal.
Familia devine astfel, pionul principal în viața adolescentului care trebuie să se integreze in societate.
Cu cât, acesta, înțelege mai bine, mecanismul acesteia, cu atât se poate integra mai bine.
Cum oare reușește familia să integreze pe adolescent în societate?
Comunicarea, educația prin comunicare, autoritatea și muncă.
Dar dacă acest proces al comunicării se transformă într-o comunicare nonverbală în care niciunul dintre indivizi nu își vor adresa cuvinte, dorințe sau idei?
Va reuși familia să îl integreze în continuare pe adolescent, în societate, cu succes?
Dacă adolescentul nu comunică verbal ți alege limbajul nonverbal în relația cu părinții, va reuși acesta să își exprime mesajele fără ca acestea să fie greșit interpretate?
Și poate adolescentul să reușească să se intergreze în societate fără ajutorul părinților? Și dacă se folosește doar de limbajul nonverbal?
Consultând o lucrare mai recentă a lui H. J. Ezsenck am găsit o lungă caracterizare a tipologiilor adolescenților. Din trăsăturile menționate în cartea respectivă, reținem două, care ne vor fi de folos pe parcursul analizei din capitolul III al acestei lucrării: responsabilitatea și inteligența.
Procesul integrării tinerilor generații în condițiile societății contemporane nu este nici simplu și nici ușor.
"Elementul fundamental în procesul de integrare socială este dat de caracteristicile obiective ale structurilor sociale în care tânărul se formează și se integrează. (…) Încercând o sumară enumerare a funcțiilor familiei, ele ne apar: ca funcții interne – cele biologice, cultural – educative, de asigurare a condițiilor materiale de viață, de creare a climatului afectiv, de unitate și solidaritate familială; ca și funcții externe – cele de pregătire a integrării individului pe toate planurile vieții: profesional, moral, cetățenesc."
Astfel, familia are rolul primordial de a-i oferi tânărului adolescent protecție de societate, prin societate.
Asolescentul de multe ori fuge de responsabilitate, gândindu-se că încă mai este timp ca familia să decidă pentru el.
Adolescentul zilelor noastre se luptă pentru a se identifica cu un stil, cu o atitudin diferită. Vor să fie priviți ca niște oameni mari, cărora opiniile lor să conteze. Dar rareori, se comportă ca atare; când este nevoie de ei, se poartă ca niște copii.
Și tocmai acest proces de fugă, îi face ca de multe ori să piardă în fața problemelor care îi așteaptă.
Familia trebuie să fie cea care îi și ajută, îi înțelege și le acceptă capriciile.
Cu atât mai mult, cu cât adolescentul luptă însăși cu familia.
Când nu se simte bine spiritual, refuză să își comunice starea verbal și de cele mai multe ori, adoptă jocul interpretării în urma unui limbaj nonverbal.
Abia atunci înțelegem că cel mai greu rol, îl au din nou, părinții.
"Trebuie sa înțelegem că familia nu este singurul factor al integrării sociale; școala și alte instituții culturale de petrecere a timpului liber, microgrupurile sociale – strada, cartier, grup de prieteni – exercită aceeași acțiune paralel cu familia. Bazându-se însă pe atașamentul natural pe care copilul ăl are față de părinți, familia reușește să aibă o mai mare pondere în această acțiune."
Așadar, orice ar face părinții, nu doar ei sunt vinovații unei non integrări a adolescentului în societate, acest rol, revenind și altor factori.
Și totuși, ce poate face ca adolescentul să se poartă diferit față de familie, având în vedere că ambianța umană în care se naște și crește copilul exercită o influență hotărâtoare asupra dezvoltării sale, asupra formării întregii sale personalități?
Simplu. Familia, școala și alte microgrupuri sociale, constituie medii de viață cu ponderi diferite de influențare asupra adolescentului. Comportamentul lui nu poate fi înțeles decțt totalizând ansamblul acestor influențe.
Și când adolescentul se întoarce împotriva deciziilor familie?
Cu atât mai dificil este, când adolescentul nici măcar nu îi comunică acest aspect părinților și se folosește de limbajul trupului ca aceaștia să înțeleagă.
Emilia Bătrânu spunea că: "În prima copilărie semnalăm că cel mai important lucru este relația dintre mediul familial și dezvoltarea limbajului."
Nu putem da vina, însă, pe părinți, pentru faptul că la vârsta adolescenței, tânărul acceptă să comunice nonverbal!
Este un proces normal, pe care orice adolescent îl întreprinde cu intenția de a se apăra de tot ceea ce este nou.
Altfel, familia ar fi avut grijă să îi prea cum trebuie, adolescentului, lecția despre limbajul nonverbal.
Însă generațiile diferă și fiecare generație vine cu altfel de tehnologii, pe care cei din urmă, cu greu se pot acomoda.
Unui părinte mereu îi va fi greu să înțeleagă un comportament nou, mai ales atunci când acesta nu este justificat.
De multe ori, părinții pun întrebări adolescenților, dar rămân fără răspunsuri. Și acest lucru, reprezintă încă un efect al limbajului nonvverbal.
Și iar ne întoarcem la ideea precum că familia este de fapt o victimă a noilor vremuri. "Drama personalității omului modern constă în faptul că este determinată de valori culturale permanent noi și deseori contradictorii. Același individ este obligat să desfășoare pe parcursul vieții roluri sociale diferite, cu conținut cultural diferit, fapt ce poate duce ușor la depersonalizarea lui. Întregul proces educativ este, de fapt, un proces de preluare și asimilare involuntară a unor valori culturale din mediul imediat în care individul trăiește sau din medii exterioare. La ceea ce copilul primește din familie se adaugă ceea ce îi dă școala, televizorul, cinematograful, strada, grupul de joacă etc."
2.1.2 Familia și personalitatea
Multe cărți de sociologie, ne explică faptul că socializarea copilului prin familie, pregătirea lui pentru integrarea în viața socială se desfășoară corelat cu procesul formării personalității multilateral dezvoltate, necesitate impusă de caracteristicile societății, în actualul stadiu de dezvoltare.
În lucrarea noastră, personalitatea adolescentului joacă un rol important în relația părinte adolescent.
De multe ori, în funcție de personalitate, adolescentul acționează diferit, iar acțiunile acestuia pot afecta relația familială.
Un adolescent care crește gândindu-se doar la el și la viitorul strălucit pe care îl poate avea pentru că are ajutorul părinților, va fi mult mai deschis în fața acestora, și mai puțin probabil să se folosească de limbajul nonverbal, pe când, un adolescent, care crește închis în sine și care este preocupat de viitorul său, înțelegând că nu are niciun sprijin, va reacționa contrar.
Va înțelege că multe lucruri țin de el și astfel, preferă să spună mai puține și să lase în urma sa, interpretpri are gesturilor sau acțiunilor.
Așadar, formarea personalității este punctul de la care relațiile adolescentului cu părinții, pot ascende sau descende.
Aceeași autoare Emilia Bătrânu, ne explică: "Formarea personalității este un proces care se continuă pe toată durata vieții, dar bazele sale se pun înainte ca școala și alte instituții educative să intervină în mod intenționat în această direcție. La vârsta când copilul începe școala, el a învățat deja în cadrul familiei, din interrelațiile membrilor ei, cum să controleze, să pună frână anumitor dorințe. Așadar, prima formă de socializare, cea mai simplă, se referă la totalitatea normelor de conduită pe care societatea le transmite noilor generații prin intermediul familiei.
(…) Chiar și după începerea școlarizării nu se renunță la aportul familiei, deoarece are o influență covîrșitoare asupra copilului într-o perioadă în care el este foarte maleabil."
Este adevărat însă ca familia pierde teren în fața celorlalte instituții și microgrupuri sociale, căci copilul nu mai este atât de copil, devenind un adolescent cu problemele adolescenței.
Dacă personalitatea adolescentului s-ar forma exclusiv în familie, probabil că nu ar mai exista factori de risc în ceea ce privește relația părinte – adolescent.
Astăzi, copii adolescenți, înțeleg mai puțin nevoia familiei în perioada pubertății și preferă anturajul, strada, cartierul, prietenul/prietena cel/cea mai bun/bună.
Astfel, părinții pierd din controlul absolut asupra formării personalității adolescentului.
De multe ori, specialiștii sociologici și psihologici, cred ca exact factorii externi familiei, influențează mai mult formarea unui anume tip de personalitate la adolescent.
"Punerea bazelor perosnalității în cadrul familiei este determinată de necesitatea psihologică fundamentală a acestei vârste de a se atașa afectiv de persoana adultă. (…) Personalitatea se creează diferit pe baza a ceea ce moștenește și a ceea ce experimentează din chiar primii ani de viață. (…) În procesul de formare a personalității, școala continuă ceea ce a început familia, dar se poate să și răstoarne ceea ce aceasta a pus la temelie prin înlocuirea modelelor oferite de familie cu altele noi, uneori total opuse. Aceasta se întâmplă când din diferite motive, familia nu constituie un mediu educativ, câns anumite carențe în structura și interrelațiile ei, dar mai ales în metodele ei de educație, o transformă într-o comunitate generatoare de climat favorabil deviațiilor comportamentale. Din fericire, sistemul educațional poate corecta multe lacune ale persinalității create de familie.
P măsură ce crește, copilul simte nevoia să iasă din cercul restrâns al familiei pentru a învăța și alte deprinderi sociale de care va avea nevoie ca adult, și mai ales pentru a-și satisface anumite nevoi psihologice ce apar odată cu vârsta. Dintre acestea, cea mai importantă este cea de experimentare a rolurilor în raport cu sexul în cadrul unor comunități de aceași vârstă.
Din clipa în care copilul se atașează unui grup din afara familiei, controlul conduitei lui devine o problemă. Grupurile de adolescenți își creează în cadrul lor coduri de valori și norme de conduită proprii, în majoritatea cazurilor de cele ale familiei din care provin, ceea ce duce la conflictul dintre familie și adolescent. În societatea contemporană, acest conflict este agravat de faptul că, datorită transformărilor rapide prin care societatea trece, se creează o mare deosebire între codul moral al părinților, format la vârsta când aceștia au fost și ei adolescenți, și cel al actualei generații. În plus, adolescentul are în societatea de astăzi foarte multe și foarte variate posibilități de a-și petrece timpul liber și mai ales de a se informa. Cantitatea de informație acumulată poate fi, de asemenea, o cauză a discrepanțelor dintre generații."
Așadar autoarea cărții Educația în familie, punctează foarte bine cei mai importanți factori care pot apărea între părinți și adolescent.
Nu numai atât; aceasta amintește de conflictul de generații care practic, dă startul unei relații afectate din punct de vedere comunicațional; conflict despre care vă scriam și eu la început.
Revenind la ultima afirmație a acesteia, trebuie să trecem în revistă faptul că noua societate contemporană se bazează pe noile tehnologii și științe, care, practic, guvernează noile generații.
Informația nu este doar mesajul dinspre părinte către adolescent și viceversa.
Informația este, se pare și rivalul familiei, care neputând ține pasul cu ceea ce este nou, se declanșează o diferență vizibilă între modul părintelui de a comunica și modul pe care îl abordează adolescentul.
Ca să nu mai punem la socoteală, faptul că părintii, par mereu preocupați de serviciu, de traiul familiei, de problemele de cuplu și astfel, uită să se ocupe cu desăvârșire de adolescent și problemele pe care acesta trebuie să le înfrunte de unul singur.
Nu doar că părinții nu mai au același timp de copil, ca atunci când era mic, dar lasă adolecentul să decidă singur pentru el.
Iar de cele mai multe ori, adolescentul decide timpul său liber, care îi permite să se lase influențat de factori externi, ce vor afecta, în final, relația părinte – adolescent.
Dar se consideră incompletă lista factorilor ce pot influența formarea personalității adolecentului și mai adugăm noi, autoritatea.
"O personalitate bine orientată, normal educată, este capabilă să asculte pe cei ce au autoritate, este capabilă să colaboreze ușor cu cei din colectivitatea socială din care face parte, să își asume responsabilități și să poată avea, la rândul său, autoritate. Toate aceste aspecte se învață în familie, care pentru a le obține, acționeză gradat, în funcție de vârsta copilului (de exemplu, imediată pe care o pretindem unui copil de 5 ani nu o putem impune unuia de 14 ani). Dacă în perioadele de cristalizare a personalității nu există unitate de vederi și de măsuri în familie, școală și celelalte microremedii educative apar fisuri în sistemul educațional, care pot duce tânărul pe drumul inadaptării sociale. Concordanța și continuitatea influențelor socializatoare impun familiei necesitatea cunoașterii științifice a specificului fiecărei perioade de vârstă și a rolului educatorului în fiecare dintre aceste perioade.
În majoritatea cazurilor, părinții nu știu când sfârșește și când începe o nouă perioadă în creșterea și dezvoltarea copilului, iar valorile, caracteristicile și exigențele fiecărei vârste sunt rigid înțelese, fapt care duce la conflicte în cadrul familiei."
În ceea ce privesc aceste spuse, nouă nu ne rămâne decât să întărim ideea cu următoarele argumente:
părinții care educă copii sub influența autorității, pot câștiga un adolescent ascultător, care niciodată nu va aduce probleme, înțelegând mecanismul de acasă, în care a fost crescut; sau, pot câștiga un adolescent rebel, care să fugă din frânele pe care mereu le-a avut sub familia sa și care ori va deveni un personaj rău al societății la care va lua parte, ori un model de conduită, prin prisma gândirii ca ceea ce a avut el acasă, nu va da niciodată nimănui, (în special în relația lui ca viitor părinte și copii lui).
Există și categoria copiilor care înțeleg din autoritate, un factor extrem de necesar cizelării oricărei personalități. Acești copii, sunt viitorii, adolscenți adulți.
În niciun caz, conflictul dintre generații nu se poate stinge, vreodată cu autoritate.
Este nevoie de înțelegere, calm, rabdare și acceptarea unor noi influențe care vor
genera pe parcurs nu doar neplăceri ci și modalități perfecte de a ajuta părinții în procesul educării și formării unei personalității adolescentului.
"Climatul familial conflictual împiedică procesul normal al formării personalității.
În clipa în care adolescentul revendică dreptul de a răspunde de propriul său viitor, familia nu trebuie să se opună. Prelungirea forțată a statutului și rolului de copil împiedică integrarea scială normală a adolecentului."
Astfel spus, familia nu trebuie să forțeze lucrurile și să caute cu orice preț ca al său copil să rămână mereu un copil, prin prisma temerii că nu s-ar descurca de unul singur, căci astfel, acest copil, nu va ajunge niciodată un adolescent.
În capitolul trei al acestei cercetări, ne vom confrunta cu o serie de probleme pe care familia le impune adolescentului și invers, multe stări necunoscute ale adolescentului pe care familia le găsește ca bariere de comunicare.
Vom înțelege împreună ca atât părinții cât și adolescentul caută să găsească o modalitate cât mai ușoară de a rezolva conflictul dintre generații și de obicei, aceștia aleg indiferența și evitarea, pe care le manifestă sub un limbaj nonverbal.
Niciodată, limbajul nonverbal, nu va ajuta relația părinte – adolescent!
Există însă situația când limbajul nonverbal este baza comunicării dintre părinte și copil, dar acest caz se aplică pentru copii mici, care nu apucă să învețe să se exprime, datorită vârstei; idee confirmată anterior de noi.
Dar adolescentul nu mai este un copil.
Poate un copil cu probleme.
Părinții ar fi trebuit să se teme de această perioadă a copilului lor și să încerce să comunice cât mai mult cu persoana în cauză, căci a afla răspunsuri la întrebările ce îi macină și a obține ajutor în problemele cu care se confruntă, sunt acțiuni esențiale pentru adolescentul de astăzi.
Revenind la titlul lucrării noastre, Semiotica limbajului nonverbal în relația părinte – adolescent, trebuie să tragem linie și să acceptăm consemnările făcute până acum:
Familia este baza formării personalității adolescentului;
De multe ori, familia se luptă cu toți ceilalți factori externi ce intervin în
formarea personalității, astfel, adolescentul, pierde din educația de acasă, primind în schimb, noi informații care se bat cap în cap, cu condițiile pe care familia i le impune pentru noua vârstă;
Conflictul generațiilor joacă un rol important în relația părinte – adolescent, iar
de cele mai multe ori, părintele pierde afecțiunea și încrederea adolescentului, iar adolescentul pierde sprijinul ferm și sigur al părintelui;
Limbajul nonverbal, devine un scut al ambelor părți.
2.1.3 Interrelațiile familiale
Am arătat deja că reușita influențelor educative ale familiei depinde, în primul rând de atmosfera ambientală în care copii și părinții conviețuiesc.
"Climatul familial în care copilil se dezvoltă și se formează îi marchează în mod inevitabil, personalitatea. O atmosferă familială veșnic frământată de tensiuni, deformată de lipsa de afecțiune reciprocă a membrilor, viciată de defectele caracteriale ale părinților, plină de certuri și acte de violență constituie un mediu traumatizant pentru copil. Sunt primele forme de neadaptare pe care le manifestă copilul crescut într-un astfel de climat.
(…) Ambianța familială poate fi calmă sau plină de efervescență, amorțită sau agitată, tolerantă sau intolerantă, sensibilă sau insensibilă la dorințele membrilor ei. Ținând seama de aceste stări de spirit, care domină relațiile dintre membrii unei familii, avem climate familiale de solidaritate sau de ostilitate și rivalitate, climate senine sau tensionale.
Toate aceste forme se datoresc relațiilor dintre soți, relații ce alcătuiesc fondul ambianței în care se plămădește și se dezvoltă personalitatea copilului.
Căminul constituie pentru copil un micromediu la nivelul căruia el trăiește, în proporții adecvate, toată experiența acumulată de omenire până în clipa respectivă. El este alcătuit de membrii familiei și locuința în care aceștia sunt împreună cea mai mare parte a existenței lor."
În niciun caz, nu putem vorbi despre interrelațiile familiale, fără să discutăm, în primul rând despre climatul familial.
De cele mai multe ori, relațiile între membrii familiei se concretizează într-un anume mediu, ce influențează mai mult sau mai puțin demersul acestei relații.
De pildă, copilul care trăiește în sânul unei familii care se iubește și care se respectă va înțelege care sunt condițiile esențiale ale unei atmosfere plăcute, și totodată va înțelege importanța comunicării în rezolvarea problemelor.
Adolescentul care trăiește o poveste traumatizantă, se va închide în el și va refuza comunicarea logica, cea a cuvintelor, în schimbul limbajului nonverbal.
Înțelegem de fapt, că una dintre cheile succesului în relația părinte – adolescent este atmosfera mediului în care copilul crește.
Este adevărat că există uneori cauze exterioare care tulbură echilibrul căminului, dar care pot fi înlăturate cu ajutorul cunoașterii și înțelegerii ce revine fiecăruia.
Astfel, se poate ajuta salvarea unitătății familiale.
Așadar, mediul familial trebuie să ajute copilul pentru o dezvoltare fizica, intelectuală și afectivă.
Siguranța este nevoia unui climat sănătos. Și pentru a obține un climat sănătos, fiecare dintre părinți trebuie să își rolurile în serios.
"Ce este mama pentru copil? Primul intermediar al său cu lumea și de aceea nu ne poate fi deloc indiferent dacă această primă legătură a a cu viața este plăcută sau neplăcută, dacă ea răspunde sau nu primelor sale necesități afective. Ce este mama pentru copil? Un permanent exemplu de cum să trăiești și cum să te porți. Copilul vede și înțelege lumea așa cum o vede, o înțelege și o exprimă mama. În relația cu mama, copilul cunoaște primele relații umane. (…) Absența femeii din cămin, impusă de sarcinile profesionale, micșorează rația de afectivitatea la care copilul are dreptul. Sunt însă și mama care, deși nu lipsesc din căminul dau dovadă de o crasă indiferență față de proprii lor copii. (…) În epoca pubertății, când copilul trece prin schimbări fiziologice și psihologice profunde, prezența mamei este absolut necesară. În adolescență, când se produc marile răsturnări de valori, când părinții au încetat să mai fie considerați singurii îndrumători, iar comportamnetul exterior al copilului pare să nege autoritatea lor, influența mamei rămâne hotărîtoare."
Este foarte interesant de înțeles ca în relația părinți – adolescenți, deși se așteaptă ca fiecare dintre acelștia să conclucreze pentru binele adolescentului, neexistând un termen de comparație între ceea ce trebuie să întocmească fiecare, totuși, mama pare a fi stâlpul personalității adolescentului.
Dacă relația acestora stă în mâinile mamei, nu ar fi mai ușor pentru întreaga familie; căci mama deține de obicei, cheia comunicări?!
Citind mai departe, din surse bibliografice, ajungem la un consens: mama răspunde de creșterea și educarea copilului. Pentru toate eșecurile ea este trasă la răspundere dar nimeni nu înțelege oboseala și descurajarea de care mama, de multe ori are parte.
De aceea, se presupune că în orice familie, există și un sprijin: tatăl.
Care este rolul tatălui în ceea ce privește climatul familial al adolescentului?
"În primii ani din viața copilului rolul mamei este maxim; el merge descrescînd, treptat, până când acesta devine adult.
Rolul tatălui, redus în prima copilărie, merge crescând în aceeași măsură în care cel al mamei scade. Începând de la 7 ani cele două roluri au o importanță egală. Ele descresc paralel până când copilul atinge aceea autonomie care îi permite să înlocuiască relațiile copilărești cu părinții prin relațiile de la adult la adult. (…) Un tată lipsit de autoritate are o mai proastă influență asupra copilului decât absența lui totală. (…) tânăr sau matur, tatăl timpurilor noastre nu mai constituie pivotul care susține și decide în familie, această sarcină este preluată de cuplu."
Cercetările nu se opresc aici. Iar noi nu trebuie să înțelegem că tatăl, contează mai puțin în formarea personalității adolescentului.
Ceea ce noi urmărim de fapt, este să înțelegem că familia ca un tot unitar, nu dă la o parte tatăl și apropie mama, dar comunicarea, pe care, de multe ori, mama o posedă cel mai bine, este esențială în procesul formării personalității.
Oare, în acest sens, mama este cea care poate salva o relație nu tocmai bună dintre adolescent și părinte?
Oare mama poate dezlega mai bine limbajul nonverbal, evitând interpretări greșite ale mesajelor transmise de adolescent?
Adolescentul are nevoie de relații bune cu ambii părinți ca să poată trece pragul pubertății cu succes. Din ceea ce îi este conferit acasă, el poate desprinde lucruri bune care să îi folosească și lucruri rele de care să se ferească, în noua etapă a vieții.
Familia, de obicei, cuprinde indivizi, de la cei mai mari, la cei mai mici, puternici și slabi, tineri și vârstnici, bărbați și femei.
Astfel, copilul trăiesște în centrul familiei o gamă întinsă de relații interindividuale.
"Viața în familie facilitează copilului cunoașterea celor mai importante comportaente sociale: apărarea propriilor drepturi, respectarea drepturilor altuia. Jocul continuu de interrelații din sânul familiei îi asigură simultan individualizarea și socializarea, proces dialectic din care se naște personalitatea. Dar, ca orice proces dialectic, și acesta nu se desfășoară fără contradicții; ele apar mai ales sub forma conflictelor dintre generații."
Și revenim, iar, la acest conflict de generații despre care se vorbește tot timpul, în subiectul relației părinte – adolescent.
Dar, înainte de a începe lupta cu adolescentul, familia trebuie să aștepte ca acesta să își afirme personalitatea.
Răbdarea și înțelegerea trebuie să nu facă familia să se sperie de nonconformismul tânărului, ba din contră, lipsa acestuia ar trebui să aducă niște semne de întrebare, căci poate ascunde blazare sau lipsă de personalitate.
Existența conflictelor este absolut normală, având în vedere că generațiile trăiesc diferit.
Desigur, conflictul se poate stinge mereu cu ajutorul comunicării. Pentru evoluția psihică normală a adolescentului este necesar ca el să poată exprima ceea ce gândește și ceea ce simte; iar un adolescent, este bombardat cu ganduri si sentimente noi.
Cu siguranța comunicarea reprezintă succesul unei relații bune între părinte și adolescent. Dar încercăm să demonstrăm, dacă și comunicarea nonverbală aduce același succes.
Autoarea Emilia Bătrânu atinge pentru prima dată problema limbajului nonverbal în relația părinte – adolescent astfel: "respectarea personalității copilului, deși apare mai necesară în adolescență se impune și în copilărie. Adolescentul care nu a fost ascultat când a fost copil, când va descoperi în sine tendințe și idei pe care nu știe cum le vor primii părinții, va avea grijă să le ascundă mai bine."
A le ascunde înseamnă că le are.
Dar de ce să ascundă ceva ce poate împărtăși părinților? Sau, poate din diferite motive nu poate împărtăși.
Comunicarea verbală, înseamnă a împărtăși un mesaj fără ca părinții să se mai afle sub posibilitatea interpretării greșite.
Dar când ascunzi și totuși, comunici că ceva nu este bine, te folosești de limbajul nonverbal.
Cât de pregătiți sunt părinții pentru o comunicare mută cu adolescentul lor? Cât de încrezători sunt adolescenții că problemele se vor rezolva dacă adoptă acest nou tip de limbaj?
Majoritatea conflictelor dintre părinte și adolescent se nasc din necesitatea copilului de a se afirma ca persoană independentă.
Părinții nu înțeleg acest aspect, căci nu este ușor să își vadă copilul, ca nemai fiind un copil. De multe ori, părinții sunt excesiv de prevăzători și luptă cu adolescentul ca și cu fantomele. De fapt, părinții luptă cu ceea ce se tem ca aceștia să nu devină.
În acest sens, dacă părinții ar încerca să își cunoască câtuși de puțin, mai bine copiii, dacă ar fi mai apropiați unii de alții, atunci nu ar mai exista aceste conflicte.
Și înțelegem din nou, necesitatea asocierii relației părinte – adolescent cu comunicarea.
Interrelațiile familiale se nasc în căminul familial. Dacă părinții oferă adolescentului un camin familial armonios, relațiile dintre cele două părți, nu ar avea nimic de suferit, iar comunicarea ar fi una foarte bună.
Să nu înțelegem greșit, totuși. Limbajul nonverbal nu este un dezavantaj, un eșec al comunicării verbale.
Ci, mai degrabă, o alegere consimțită de propria persoană, în care tânărul își dorește să spună ceva anume sau dimpotrivă, să ascundă fată de părinți.
Revenind la căminul familial mai trebuie să adăugăm faptul că relațiile bune între părinți și adolescenți depind într-o mare măsură de rolul pe care ambii părinți în manifestă în cadrul familiei.
Dacă de la mamă se așteaptă multă dragoste și afecțiune, de la tată se așteaptă autoritatea.
Indiferent de opinia noastră, ne lovim de acești doi factori de care ne simțim legați în procesul relaționării: dragostea și autoritatea.
Ca ele să conlucreze bine împreună, ar trebui manifestate prin comunicare și nu altfel.
"Părinții ar trebui să își dea seama că nu te poți comporta decât așa cum te-au educat ei. Dacă te-au crescut cum trebuie, trebuie sî îți acorde și mai multă încredere. Dacă totuși greșești, și e normal ca un copil să greșească, să îți arate cu răbdare greșeala și să nu folosească bătaia."
Raporturile de prietenie dintre părinți și adolescenți, vor înlocui atitudinea excesiv de severă și disprețuitoare a părinților. Adolescenții știu să aprecieze acest tip de prietenie.
Dar trebuie încă o dată înțeles că o bună comunicare, aduce cu sine și o bună relație părinte – adolescent.
Limbajul nonverbal nu este o comunicare eficientă pentru aceștia, deoarece, adolescentul dorește și nu dorește să comunice anumite lucruri.
Etapa adolescenței complică foarte mult relația. În acest sens, comunicarea pare singurul salvator. O cuminicare sănatoasă, înseamnă o relație familială sănătoasă.
Limbajul nonverbal, poate perturba în unele situații mesajul transmis.
În cazul în care și familia are mai mulți membri, lucrurile se complică. Cu atât mai mult dacă familia este cuprinsă dintr-un membru vitreg sau mai mulți.
În acest caz, indiferent de structura acesteia, educația în familie se datorează nu doar mamei și tatălui, ci întregului ansamblu de interrelații familiale.
Citându-l pe Marx "mediul familial își pune pecetea asupra personalității, modelează trăsăturile de caracter și convingerile individului, dar totdeauna într-un anumit context social."
Ca o concluzie al acestui subcapitol, vom trece în revistă, o idee principală pe care o vom relua în subcapitolele ce urmează:
"Valorile culturale pătrund din ce în ce mai mult în viața de familie prin intermediul radioului, televiziunii, presei, precum și prin activitatea altor instituții cultural – educative.
Timpul liber al adolescenților afectează în mod direct sau indirect, relațiile familiale; astfel, deși este un aliat al adolescentului, pentru părinți, timpul liber și modul în care acesta alege să vadă altfel lucrurile, îi afectează relația.
2.2 Adolescența
"Adolescența este vârsta care poartă individul pe aripile entuziasmului spre cele mai înalte culmi ale idealurilor.
Pe plan fizic se atinge maximum de dezvoltare; tânărul simte plăcere să își etașeze forța fizică, să se depășească; este epoca recordurilor sportive.
Pe plan afectiv, emoțiile puternice dar confuze ale pubertății fac loc sentimentulelor profunde. Prietenia se luptă cu dragostea, care îi ia locul. În acest domeniu, dorința fizică și tandrețea rămân totuși pe planuri distincte.
Gândirea atinge și ea plenitudinea dezvoltării. Este epoca căutărilor fiziologice, a teoriilor și revendicărilor sociale. Adolescentul se pasionează pentru marile valori culturale ale omenirii, pe care dorește și se străduiește să și le apropie. Este gata de fapte mari, dorința de glorie însuflețindu-i activitatea. Fără a mai simți nevoia unui model pe care să îl urmeze, adolescentul își creează singur un ideal de viață. Acesta este mai mult sau mai puțin clar, în funcție de concepția pe care o are despre lume. În această perioadă de vârstă raporturile copilului (acum tânăr) cu familia ies de sub dominația afectivității, devenind complet noi. Adolecentul este o persoană independentă, iubește și dorește să afirme această independență. Cheia educației la această vârstă este înțelegerea bazată pe dragoste și fermitate.
Pîrinții vor folosi din plin atracția pe care valorile spirituale o exercită asupra tânărului pentru a-i forma, cu sprijinul școlii, o cultură solidă. Vor folosi entuziasmul său pentru a-l stimula să se autodepășească pe toate planurile și mai ale pe cel moral.
Îi vor vor exersa voința pentru a-i putea face posibilă stăpânirea de sine. În ceea ce privește orientarea spre un ideal în viață, părinții îl vor ajuta, cu judecata lor calmă, să aleagă un ideal luminat de rațiune.
Epoca adolescenței pune familiei problema tratării diferențiate a băieților și a fetelor pe baza a ceea ce natura însăși i-a diferențiat.
Adolecența este vârsta cea mai potrivită pentru pregătirea tânărului în vedere căsătoriei și a vieții de familie.
Interesul pentru sexul opus ocupând un loc important în viața lui, părinții nu trebuie să se opună contactului cu acest sex; mai mult chiar, trebuie să favorizeze cunoașterea acestuia."
Aceași autoare, Emilia Bătrânu, citează după A. Fevière: nu este posibil ca bărbatul să respecte femeia dacă adolescentul nu a cunoscut fata. Dacă bărbatul cunoaște femeia prea târziu, el nu va vedea în ea decât un instrument al plăcerii și va aborda, fără să fie inițiat, ca o practică ceea ce trebuie să fie mare religie a vieții lui.
"Adolescentul dorește să se afirme nu numai ca individ, ci și ca individ util colectivității căreia îi aparține. De aceea, bine dirijată, dorința adolescentului de a se afirma constituie o importantă pârghie în construirea idealului de viață. Idealul de viață se formează atât în școală, cât și pe planul influențelor care antrenează factori de ordin social: familia, organizațiile de tineret și alte grupări sociale. Este necesar să se lărgească orizontul idealului de viață al adolescentului, făcându-l să includă în el și viitoare profesiune, fără ca acesta să fie singurul mijloc de a exprima adeziunea la social.
Tânărul trebuie să vadă că, indiferent ce profesiune îți alegi, poți face din ea un mijloc de a fi folosit colectivității. El trebuie să înțeleagă că profesiunea trebuie subordonată idealului de viață și nu invers. Idealul trebuie legat de o activitate socială care, punțnd în caloare posibilitățile personale, răspunde progresului social."
Acest întreg citat, vorbește îndeosebi de viața adolescentului ca viitor adult. Prin comparație, autoarea a încercat să scoată în evidență, elementele importante, specifice vârstei adolescenței, creând astfel, o legătură strânsă între perioada adolescenței și cea a maturității.
Printre acestea, amintim școala, familia, sexul opus, profesia etc.
Desigur, timpul liber își are și el o amprentă destul de bine definită în ceea ce privește adolescența, căci acesta este punctul culminant în vederea luării multor decizii în viața tânărului; iar acest aspect îl vom dezbate în ultimul subcapitol al marelui capitol Pedagogia relației părinte – adolescent.
În viața unui adolescent, intervin foarte mulți termeni noi; iar acesta are nevoie de ajutor ca să se integreze într-o nouă epocă ce va devasta toată gândirea acestuia de până acum.
Noi, deși acceptăm toți ceilalți factori de influență, ne oprim asupra familiei, căci es este domeniul nostru de cercetare, în relația cu adolescentul.
Adolescența devine așadar, o perioadă foarte sensibilă în viața tânărului, iar această perioadă poate fi, de multe ori, compromisă.
Adolescentul are nevoie de sprijinul celor din jur ca să înțeleagă mai bine și mai ușor, mecanisul noii societăți de care dă.
În mare parte, adolescentul este supus unor multe provocări și astfel, puterea lui de a accepta devine un statut necesar, dar pe care de multe ori, îl refuză din starea de oboseală, după o luptă tot mai acerbă cu aceasta.
Situațiile la care este expus, îl fac pe adolescent să ia decizii bune sau nu tocmai bune. Părinții nu pot intreveni decât în cea mai mică măsură, când adolescentul pare nedumerit sau cere ajutor.
De multe ori, în perioada adolescenței, tânărul trebuie lăsat singur să înțeleagă pe propria-i piele cum funcționează lucrurile ce guvernează existența acestuia.
Dar în deceniile trecute, părinții aveau un rol mai bine definit în perioada pubertății la adolescent și încerca pe cât se poate de vizibil, să intrevină oriunde, oricând; controlând astfel gandirea și acțiunile pe care acesta le întreprinzea.
De multe ori, adolescentul era rezultatul culturii educaționale ale părinților.
Astăzi, părinții devin din ce în ce mai ocupați sau preocupați de diverse probleme și astfel, adolescentul rămâne singurul său sprijin.
De aici și conflictul dintre generații, căci, adoelscentul decide sub prisma a ceea ce observă singur, să acționeze în felul pe care el îl consideră optim problemei. De multe ori, acest fel, indignează starea părinților ce nu pot accepta astfel de rezolvări.
Adolecentul care se observă singur în lupta lui cu societatea, refuză să creadă că sunt și alții care îi mai pot controla deciziile.
Și astfel, conflictul se instalază cu precădere către neliniștea și nesiguranța membrilor acestuia.
Tot în zilele noastre, adolescentul fuce de o discușie cu părinții și adoptă limbajul nonverbal, din care aceștia trebuie să își dea singuri seama de mesajul lor.
Desigur, trebuie menținut că nu întotdeuna, limnajul nonverbal funcționează în situațiile conflictuale.
Și în familiile bune, cu o relație părinte – adolecent, foarte bună, membrii aceștia aleg să folosească limbajul nonverbal.
Părinții mult prea ocupați, transmit adolecentului acest mesaj, prin lipsa de preocupare și mici gesturi ale limbajului trupului care îl fac pe acesta să înțeleagă că deși nu este timp și trebuie să se descurce singur, părinții îl vor iubi mereu și îl vor sprijini ori de câte ori adolescentul va cere ajutorul.
Și adolecenții fericiți cu relația lor cu părinții pot adopta limbajul nonverbal, în a-și exprima mulțumirea sau următoarele situații în care cere atenție sau răsfăț.
Toate aceste situații nu exclud ideea că limbajul nonverbal, este totuși o modalitate puțin riscantă a relației părinte – adolescent, deoarece, cum am spus la început, părinții care vin dintr-o altă generație, nu vor reuși întotdeauna să descifreze mesajul transmis de către adolescent, prin limbajul nonverbal.
"Oamenii se deosebesc unii de alții și prin caracter, acesta stând la baza relațiilor permanente cu tot ceea ce îi înconjoară. A cunoaște și influența caracterul este destul de greu, din cauza complezității și, mai ales, diversității lui. Viața ne probează la fiecare pas că nu numai aptitudinile intelectuale, ci și trăsăturile caracteriale sunt hotărâtoare în existența individului. Nu totdeauna cei mai dotați reușesc cel mai bine în viață; trăsături de caracter ca tenacitatea, perseverența își spun cuvântul în aceeași măsură cu inteligența. Unii copii mai puțin dotați, dar cu mai multă voință, reușesc să-i întreacă pe cei înzestrață, dar cărora nu le place să facă eforturi deoarece nu au fost educați în acest sens. Instabilitatea profesională, mediocritatea și chiar ratarea se datoresc fie proastei orientări profesionale, fie unor trăsături negative de caracter. Aptitudinile pot fi chiar mascate de acestea din urmă; e aceea este necesar ca părinții să cunoască caracterul copilului.
Trăsăturile de caracter se fac vizibile cu mult înaintea aptitudinilor. Formarea caracterului începe din primii ani ai copilăriei, ajungând la stabilizare după pubertate, în timp ce aptitudinile ating maximum de dezvoltare mult mai târziu. Va trebui deci să profităm de perioada în care trăsăturile de caracter nu sunt încă stabilizate pentru a le influența; mai târziu va fi uneori prea târziu.
Există o mare diversitate de caractere, deci și o mare diversitate de moduri de a le influența."
Ne-am oprit aici, pentru a putea relua ultima frază.
Caracterele sunt foarte ușor de influențat. În cazul nostru, tindem să credem că, caracterul unui adolescent este, cu atât mai captat de către influențe, datorită felului său inifensiv și maleabil de a fi.
Oare, dacă nu ar exista nicio altă influență, în afara familiei, adolescentul ar reuși să mențină aceeași relație de prietenie și respect față de părinte?
Credem că da.
Adriana Țăruș, succede unui șir de detalii cu un titlu interesant: Un bun flux de informații poate întări o democrație șubredă.
Concluzionăm: un bun flux de informații poate întări și un climat familial îăn care relațiile dintre membrii săi nu mai sunt la fel de bune.
Dar acest bun flux de informații este întotdeuna garantat de limbajul nonverbal?
Adolecentul crede că da. Sau, preferă să creadă că este o soluție, decât să aibă curajul de a-și înfrunta părinții, sau de a le împărtăși mesajele lor, fără riscul interpretării.
Pentru părinți, perioada adolescenței devine astfel, cu ajutorul limbajului nonverbal, un mister mult mai greu de înțeles.
2.2.1 Personalitatea în adolescență
Trebuie să reținem din cele spuse anterior, că vârsta adolescenței este foarte controversată.
Înainte de a ne începe analiza teoretică în ceea ce privesc personalitățile diferite ale adolescenței, trebuie menționat că sunt autori care consideră perioada adolescenței ca fiind cuprinsă în vârste diferite.
Astfel, avem:
A. Gesell vorbește de perioada de la 10 – 16 ani;
M. Debesse se referă la vârstele între 12 și 18 – 20 ani;
"În general toate periodizările țin cont de un eveniment important care apare la
mijlocul acestor intervale: pubertatea – având drept urmare maturizarea sexuală, apoi și aceea intelectuală, afectivă și socială."
Și totuși, indiferent de când începe și se termină adolescența, trebuie să căutăm, personalitatea adolescentului ca fiind un factor de start în conflictul dintre relații, căci vrem să credem, că părintele, cu experiența de peste ani ai lui, nu va căuta să fie rău în familie și că cel care nu înțelege mai multe fenomene sociale și personale, este adolescentul.
Poate că, pornind de la a analiza personalității adolescentului vom înțelege de unde pornesc aceste conflicte și de ce adolescentul preferă să comunice nonverbal stări și acțiuni, părinților, astfel, inducând și mai mult starea de nesiguranță a mesajului transmis.
Șt. Zisilescu consideră "criza" adolescenței drept un fenomen rar care are la bază "grave deficiențe ale unor familii sau școli."
Reținem că nu numai familia este un factor educativ în viața adolescentului și că există marea probabilitate ca ceea ce construiește familia, modul în care adolescentul este bombardat cu informații la școală, să distrugă personalitatea, sau invers.
Ceea ce se observă din afirmația de mai sus este că fenomenele acestea de criză ale adolescentului, sunt în raport atât cu situația familiei sale, cât și cu societatea în care trăiește, sau clasa socială din care face parte.
"Spiritul contestatar al adolescentului poate fi consecința unor contradicții sociale și nu a stadiului său de evoluție fizică și psihică.
Motivul principal al tulburărilor din adolescență a putut fi considerat multă vreme erotismul sau munca. (…)
În condițiile de astăzi când adolescentul este foarte ocupat cu școala, cu lecțiile, munca în organizație, sport, televizor, etc., deși învățământul este mixt, rareori preocupările erotice devin obsedante și-i dezorganizează viața. (…)
Așadar sursa dificulltăților specifice nu este decât rareori erotismul în mod direct. Tulburările provin din faptul că elevul ajuns în clasa a 8-a sau a 9-a începe să se
simtă matur. Și într-adevăr, odată cu maturizarea sexuală se instaurează și maturitatea fizică și psihică. Elevul devine puternic, capabil de eforturi mari; gândirea capătă deplină putere de abstractizare și sinteză, el înțelege acum complexitatea problemelor științei, tehnicii, devine conștient de probleme siciale, de drepturile și îndatoririle sale, începe să vadă mai clar în interiorul său, să-și judece intențiile, aspirațiile, slabiciunile; toate acestea duc la conștiința maturității sale apropiate, la dorința de a fi cât mai repede adult și la pretenția de a fi tratat ca un adult. Această dorință de afirmare apare, cel mai adesea la 15 ani și constituie, în faza inițială, un moment dificil, întrucât de regulă familia nu s-a obișnuit să-l trateze ca atare, părinții considerandu-l tot un copil."
Adolescentul pare de fapt, un tânăr care ascede către maturitate, către viața de familie.
Dar dacă toate conflictele se intercep exact în momentul în care părinții intrevin asupra unor decizii ale adolescentului, de ce ar mai vrea acesta să ajungă un adult? Un părinte?
De cele mai multe ori, "pentru a nu face la fel ca ei".
Și iar, înțelegem diferența vizibilă cu care adolescentul tratează problema diferențierii între generații.
Copii ajunși la perioada adolescenței deși sunt mai vulnerabili, ei nu caută să lase garda jos, înțelegând că trebuie să asculte de cei care, la un moment dat, au trecut prin aceleași probleme ca și ei.
Dar faptul că vin din generații diferite, îi fac să creadă că sunt unici.
Lucru pe care părinții nu îl vor lua în considerație.
Limbajul nonverbal, este o comunicare care de multe ori, ajută pe cel care comunica verbal un mesaj, să fie mai bine înțeles. De multe ori, ceea ce comunicăm, nu coincide cu ceea ce transmitem și asta ne dă de gol caracterul.
În relația părinte – adolescent, o astfel de comunicare, pe cât de esențială în procesul comunicării verbale, pe atât de periculoasă, când se folosește doar ea, singură, ca instrument de transmitere a mesajelor.
În adolescență, opoziția adolescentului apare mai ales în familie; devenind astfel, izolaționist. De aici, înțelegem și refuzul acestuia de a merge cu familia în public, de a-și asculta părinții sau intenția de a pleca și de a se întoarce când vrea el, acasă.
Adolescentul devine în acest sens, predispus să își critice părinții, să îi contrazică, sau să îi considere învechiți și cu idei vechi.
Cu timpul, înaintând în vârstă, adolescentul câștigă o oarecare siguranță, după ce părinții se adaptează noilor schimbări și îl tratează prietenește.
Acesta, are mai multă încredere în el, dând naștere dorinței de a se cunoaște pe sine, de a se înțelege.
În acest sens, găsim caracterizarea lui M. Debesse, justă: "În princiupiu, adolescentul este mereu procupat de sine, de progresele sale, autoevaluarea sa este încă oscilantă."
"Gândirea adolescentului păstrează o doză destul de mare de subiectivism. Lui îi lipsește experiența și nu reușește să fie decât rareori imparțial. Mereu există o raportare la sine, la propriile aspirații și idei, sentimentele sale îi invadează gândurile și îl face oarecum pătimaș; convingerile se manifestă cu înflăcărare și e greu să îl faci să se recunoască o eroare, deși spiritul critic începe să se dezvolte. Obiectivitatea se formează mai lent; în această privință exemplul părinților și al profesorilor este deosebit de important.
Această preocupare de sine, nu duce decât în rare cazuri la izolare și singurătate.
În principiu adolescentul este foarte sociabil.
Toate frământările adolescenței duc la cristalizarea personalității, la formarea unui ideal de viață, la constituirea unui sistem de valori care de obicei nu se mai schimbă ulterior."
Personalitatea în adolescență se pare, are un impact foarte mare asupra relațiilor din prezent și viitor, ale adolescentului.
Noi, ne oprim asupra relației părinte – adolescent.
Și gândindu-ne că toate aceste schimbări de temperament și atitudine, afectează nu doar relației ci și părinților care se văd neputincioși în fața situației.
De teama de a nu interveni și de a-i face și mai mult rău, adolescentului, de multe ori, părinții se dau la o parte și evită orice contact cu acesta.
În acest fel, se naștere și dorința părinților de a adopta limbajul nonverbal, ca o armă de apărare, în relația acestora cu adolescentul.
2.2.2 Problema timpului liber, în afara familiei
Timpul liber este cel care îl ajută pe adolescent să descopere și să se descopere. Dacă timpul său liber ar fi relația cu familia, atunci, adoelscentul ar coexista cu aceasta sub aceleași principii și condiții de viață.
Dar cum, în adolescență, tânărul fuge de sub aripa protectoare a părinților și acceptă provocări, de unul singur, situația devine mai complicată pentru părinți, căci aceștia pot pierde tot ce au adus adolescentului din punct de vedere educațional.
" … adulții trebuie să se intereseze ce fac adolescenții și să îi aprecieze pozitiv sau negativ felul în care ei s-au distrat, fără ca aceste aprecieri să aibă intensitatea și insistența celor referitoare la munca școlară."
Andrei Cosmovici și Mariana Caluschi, ne învață că părinții ar trebui să lase totuși adolecentul singur în alegerea acestuia de a-și petrece timpul liber. Și că exista rar, condiția acestora de a cere adolescentului să aleagă familia în locul timpului liber.
Aceste ocazii sunt cele ale sărbărorilor, unde toți se strâng, pentru a socializa.
Dar pentru un adolescent, este foarte important timpul liber, căci numai ăn afara familiei, va putea descoperi noi provocări ce ăi vor excita gândirea.
În cadrul familiei, ei vor fi ținuți ca niște lei în cușcă.
Adolescența este de fapt, timpul liber al adolescentului de a descoperi de ce se învârt lucrurile în jurul său și care este scopul acestora.
Multe răspunsuri vin din afara familie, deaorece, din diverse motive, familia nu le știe sau nu le poate da.
Astăzi, adolescenții ies în grupuri pentru distracție, petrec mai mult timp cu prietenul sau prietena cea, cel mai bun, citesc cărți care le va influența deciziile, doresc să călătoarească departe de casă, acceptă jocuri incitante care îi fac să pară cei mai buni etc.
Astfel de alegeri pentru timpul liber, pot sau nu să influențeze, relația cu părintele.
Dacă acesta ar înțelege nevoia adolescentului de a găsi diferite metode de cunoaștere pe sine, cu siguranță, adolescentul ar aprecia.
De multe ori, se întâmplă ca părinții să fie de acord cu ceea ce fac adolescenții lor în timpul liber, dar fără să înțeleagă gravitatea unor situații anume, lasă să se instaleze o ușoară îndepărtare a adolescentului de principiile cu care familia l-a educat.
Modul în care adolescenții petrec timpul îi poate îndepărta sau apropia de părinți.
Însă, trebuie menționat modul în care adolescenții zilelor noastre sunt bombardați cu rezultate ale tehnologiei și științei, ce îi fac dependenți de astfel de mecanisme și felul în care adolescenții se înneacă parcă, într-un ocean, din ce în ce mai adânc, de informații.
Televizorul și emisiunile ei atipice, internetul si nevoie de neatins, presa scrisă și știrile de scandal, radioul și melodiile uneori, transcendente, împreună cu prieteni care vin din arii diferite de educație, medii diferite ce reprezintă locuri de joacă etc., fac ca adolescenții să funcționeze astăzi ca niște roboți, cu un proces de gândire gata calculat.
Mai mult ca niciodată, adolescenții secolulul nostru, sunt și mai influențați.
Și se descoperă, pe zi ce trece, o dorință și o nevoie tot mai mare a cestor de a fi influențați.
Toate aceste aspecte afectează relația părinte – adolescent care se crează acasă, în cadrul familia.
Nu este de mirare, că adolescentul refuză să mai comunice cu părinții, creând bariere de comunicare.
Am putea spune că cei mai afectați sunt părinții care pierd, vizibil, teren în fața unei noi atitudini ce cu greu o pot înțelege și accepta, dar gândindu-ne la viitorul adolescentului, am putea observa că odată pierdut contactul cu familia, nesiguranța unui viitor de succes, câștigat, devine din ce în ce mai concret.
Și totuși, dacă comunicarea este ceea ce îi ajută pe ambii să funcționeze normal și armonios, atunci, de ce totuși se utilizează un limbaj nonverbal, ambiguu?
Sau, adolescenții zilelor noastre cred că gesturile, mimica, zâmbetul sau postura corpului spun mai multe și comunică mai bine părinților, spre înțelegere decât dacă ar rosti mesaje, căci în acest mod, ei niciodată nu vor fi înțeleși ca personaje principale în procesul devenirii un adult?
Analiza ce urmează, prin prisma emisiunii televizate a postului Național Tv, ne va face să înțelegem și mai bine cum funcționează reușita sau eșecul unei relații părinte – adolescent, abordată numai din punct de vedere al limbajului nonverbal.
Capitolul III
STUDIU DE CAZ: EMISIUNEA COPII CONTRA PĂRINȚI
3.1 Emisiunea Copii contra părinți în grila de programe Național TV
Emisiunea Copii contra părinți este o emisiune cu caracter educativ care, caută prin diverse situații, să scoată în evidență conflictul între generații și ce este cel mai presus de toate, relația părinte – adolescent.
Desigur, familiile sunt diferite, iar situațiile acestora, de asemeni. De exemplu, sunt familii bogate cu copii răsfățați, familii sărace cu copii ascultători, familii modeste, ale căror adolescenți au ales libertatea sau un alt fel de timp liber.
În aceste familii există conflictul despre care am tot vorbit în capitolele precedente.
Pentru a înțelege mai bine tematica noastră, această emisiune se dovedește a fi exemplul cel mai potrivit.
Astăzi, atât familiile cât și adolescenții sunt ghidați de lucruri noi, lucruri pe care vechile generații nu le-au avut. Și ne referim aici la tehnologia atât de avansată.
Acest fapt, poate dăuna sau poate aduce un beneficiu relației părinte – adolescent.
Pentru a analiza limbajul nonverbal din relația acestora, trebuie să plecăm de la ipoteza pe care am formulta-o încă din introducere: limbajul nonverbal este baza unei relații strânse și sigure între un părinte și adolescent.
Vom parcurge toți pașii în a depista caracterul sigur sau nesigur al limbajului nonverbal în corelație cu relația părinte – adolescent.
Faptul că majoritatea evenimentelor care se petrec și sunt redate în această emisiune, sunt situații care se întâmplă zi de zi în familiile noastre, obișnuite, conferă unicitate și siguranța unei interpretări cât mai corecte, pentru ca astfel, concluzia la care vom ajunge să reprezinte o bază într-o viitoare teorie.
Emisiunea Copii contra părinți este difuzată pe postul Național TV.
Difuzarea acesteia este cuprinsă într-o ora și 45 de minute (22.45).
Prezentatoarea acestei emisiuni este Irina Petrea.
3.2 Irina Petrea, un analist și un psiholog de nădejde în relația părinte – adolescent
Născută la data de 21 septembrie (Suceava), Irina Petrea își trăiește viața ghidată de următorul motto: Fiecare om este rezultatul propriei copilării.
Înainte de a trece mai departe trebuie să remarcăm faptul că Irina Petrea este un om care crede în familie și importanța pe care aceasta o are asupra copilului și asupra viitorului adult. Acest fapt îi conferă sinceritate și încredere în postura pe care ea o are, ca moderator al emisiunii Copii contra părinți.
Pentru a fi omul potrivit la locul potrivit trebuie să te identifici, în primul rând cu ceea ce ai ales să faci, pentru ca altfel să nu existe contra balanțe și să devii un om condus de muncă și de decizii pe care nu îți dorește să le iei.
Faptul că Irinei Petrea îi place statutul familial și înțelege atât de bine sistemul relaționării între părinte și adolescent nu ne face să credem decât că analiza pe care aceasta o face asupra unei situații concrete dintr-o familie, este una total obiectivă.
Fiind în zodia fecioară (o persoană caldă, sensibilă, cu simț rațional, care iubește copii și sufletul unei persoane, mai presus de toate celelalte), Irina Petrea este căsătorită, dar nu are niciun copil.
Se caracterizează ca fiind "un altoi între Cenușăreasa și Scarlett O'Hara" și spune că cel mai bun prieten al ei este mama acesteia.
De aici, putem înțelege că Irina Petrea deține cheia succesului în comunicare.
Mai mult, această cheie care i-a adus o relație extraordinară cu mama sa, o va împărtăși cu toate personajele reale pe care aceasta le întâmpină de-a lungul tuturor emisiunilor pe care le moderează.
Întrebată despre cum se vede în următorii 5 ani, Irina Petre, afirmă: "Viața este ceea ce ți se întâmplă între planurile pe care ți le faci."
Se constată dorința de a progresa și de a persevara în viață cu ajutorul planificării.
Se știe că un om planificat și organizat este un om al succesului. O persoană care întreprinde cât mai multe.
A gândi despre viață că este un surplus de emoții și trăiri în afar planurilor, care reprezintă de fapt lini continuă pe care fiecare din noi ar trebui să o urmeze, este dovada unei inteligențe mature și conștiente de ceea ce se află în jurul său.
Informația precum că Irina Petrea ascultă muzică preclasică ne întărește ideea că aceasta este un om echilibrat, vertebral, rațional dar și sensibil în același timp.
Persoana potrivită pentru a putea asculta și a înțelege situații diferite, unele dintre ele complicate și cu caracter imposibil de rezolvat.
Persoana potrivită pentru a putea fi imparțială și a lua decizii care să nu afecteze pe niciuna din părțile implicate.
Gândindu-se la ce altceva ar face decât ceea ce face acum, recunoaște că baletul este ceea ce si-ar dori.
Se consideră o persoană cu umor ceea ce este un punct foarte important pentru că atunci când, într-o situație dificilă ai nevoie de ajutor, niciodată nu ai prefera ca acel cineva să devină un tiran care își exercită autoritatea pe răbdarea și nevoia de a fi înțeles.
A știi să-l faci pe cel de langă tine să reacționeze într-un mod în care să îi permită să se destindă și să se calmeze, abordând altfel problema situației create, este o calitate pe care numai un bun psiholog o poate deține.
În finalul autocaracterizării sale, Irina Petrea nu se sfiește să recunoască că cel mai mare defect al ei este acela că are tendința de a despica firul în patru.
De aici, înțelegem calitatea de analist pe care aceasta o are.
Am putea că în general acest lucru este un defect, dar în calitatea de moderator al emisiunii pe care aceasta o deține, a despica firul în patru denotă participare activă la situația respectivă și nevoia de a înțelege, fără niciun factor exterior care ar putea influența, ambele tabere; în cazul de față, părinții și adolescentul.
Așadar, nu ne rămâne decât să recunoaștem poziția suficient de clară a moderatorului emisiunii Copii contra părinți, prin prisma caracterului și studiile acestuia.
Acest fapt ne conferă autenticitate și siguranță rezultatelor analizei relației părinte – adolescent, din punct de vedere al limbajului nonverbal.
Pentru a scoate în evidență ce comunică părintele către adolescent și invers, adolescentul către părinte, vom analiza secvențe din seriale diferite ale emisiunii Copii contra părinți, bazându-ne pe limbajul nonverbal.
3.3 Semiotica limbajului în relația părinte – adolescent în cadrul emisiunii Copii contra părinți
3.3.1 Emisiunea Copii contra părinți difuzată în data de 28 iulie 2009
În primul video care reprezintă o secvență a emisiunii serial Copii contra părinți, difuzată în data de 28 iulie 2009, apar trei personaje principale: mama, fiica și tatăl.
Avem așadar, cadrul optim pentru analiză; părinții și adolescentul.
Spațiul desfășurării acțiunii, apartamentul acestora, respectiv casa părinților.
Ce se întâmplă?
Mama, intră în camera fiicei, fără să bată la ușă, unde o observă pe aceasta îmbrăcată cu hainele ei, respectiv rochia și pantofii ei.
O întreabă unde se duce și de ce este îmbrăcată astfel.
Adolescentul încearcă să se apare detașat de situația gravă pe care o inițiază , explicându-i ca hainele le-a împrumutat și că de fapt, se duce la o petrecere unde ea a fost invitată.
Din discuția celor două aflăm că adolescenta are 17 ani și ca cel care a invitat-o a fost un alt adolescent, presupusul iubit al acesteia, pe nume Călugărul.
Mama, indignată de faptul că nu i s-a cerut voie pentru ieșirea la petrecere, începe să se apare de explicații, folosind tonul ridicat.
Cearta se termină când adolescenta iese pe ușă și dă de tatăl acesteia care o oprește pentru a cere aceleași explicații.
Întrebată de unde are acele haine, adolescenta minte că mama i le-a dat pentru petrecere și aduce drept argument puternic în influențarea decizii acestuia "nu ți-am mai zis pentru că oricum mă lași"
Tatăl nu îi aprobă comportamentul și îi cere să meargă să se schimbe de haine și să nu mai iasă la petrecere.
Adolescenta refuză și în acest moment tatăl se înfurie și o amenință că dacă părăsește casa nu se va mai întoarce.
Râzând, adolescenta întoarce spatele și pleacă.
În spatele ei, mama acesteia aleargă ca să o poată opri, însă fata are avantajul unei vârste mult mai fragede și reușește să scape.
Mama se întoarce în apartament și îi face semn adolescentei de la fereastră să se întoarcă.
Însă aceasta nu acceptă și pleacă mai departe.
În vederea înțelegerii acestui tip de comportament părinți – adolescenți și invers, vom analiza aceasta situație, din punct de vedere al limbajului nonverbal.
Așadar, încă de la început, mama adolescentei intră brusc în camera acesteia fără să bată la ușă; fapt ce demonstrează neglijența mamei pentru intimitatea adolescentului și valoarea minimă de respect penrtu teritoriul pe care adolescentul îl are.
Astfel, mama încalcă o regulă a comunicării care ar putea aduce un beneficiu relației dintre cele două.
Când mama se apropie de adolescentă și observă lucrurile sale pe aceasta, arată către ele cu degetul ceea ce denotă faptul că mama știe sigur despre ce vorbește, asigurandu-se că argumentele vizibile vor convinge adolescenta de ceea ce a comis.
În schimb, aceasta, se întoarce lent către mama și la un moment dat, când o șuviță îi cade pe frunte, o dă cu nonșalanță la o parte.
Acest gest comunică despre poziția adolescentei că nu se teme și că atitudinea ei este una detasată, firească chiar.
În timpul convorbirii, adolescenta nu părăsește scaunul pe care este așezată, comunicând mamei faptul că nu reprezintă un efort în plus de educație. Piciorul pus unul peste celălalt vrea să comunice mamei, mesajul că adolescenta nu mai este demult un copil și că astăzi aceasta trebuie privită ca o femeie matură, frumoasă, care poate oricând atinge succesul datorită fizicului.
Eleganța adolescentei se lovește însă de repertoriul plin de întrebări al mamei care caută să afle cât mai multe informații.
Pentru că analiza noastră nu își are domeniul în comunicarea orală, cea logică – a cuvintelor, va trebui să ne detașăm vizibil de ceea ce conțin mesajele mamei către adolescent și invers.
Pentru noi, relevant este felul în care acestea se comportă pe parcursul convorbirii.
Adolescenta adoptă o poziție de drept, iar spatele drept îi conferă încredere, făcând-o sigură pe ceea ce spune. Pentru un apărător, spatele drept este o armă destul de bună.
Faptul că se lasă puțin pe spate, oferind o privire de ansamblu mai largă ajută pe adolescent să își poziționeze apărarea din toate unghiurile.
Mama, folosește foarte mult mimica, în convorbirea cu fiica ei.
În acest context, mimica, este un rezultat al nervozităzii, al ideilor prea multe care nu pot fi exprimate pe rând, de teama de a nu le uita etc.
De multe ori mimica reprezintă și ea un mijloc de atac sigur al celui care comunică un mesaj, dar în acest context, este mai degrabă o metodă de apărare.
Este evident că deja s-a instalat în atmosferă, conflictul generațiilor: mama care nu acceptă faptul că fiinca nu îi comunică intențiile și faptul că acesta se poartă total opus unui adolescent, creându-și o atitudine de femeie sigură pe sine.
De cealaltă parte, adolescenta care simte că părinții nu îi pot înțelege noul statut, tratând-o în continuare ca pe un copil.
În convorbire, mama ridică tonul ceea ce ne duce cu gândul că, caută să fie înțeleasă, folosindu-se de autoritate și statutul de părinte.
În replică, adolescenta nu se lasă mai prejos și caută să ajungă la același nivel în ton cu mama.
De asemenea, faptul că mama vorbește foarte repede, demonstrează rapiditatea cu care gândește ideile și iritarea pe care adolescenta reușește să i-o provoace.
De multe ori, cei care stăpânesc foarte bine tehnica comunicării, vorbesc repede; dar nici poziția adolescentei nu poate fi mai prejos, căci a fi calm într-o discuție și a-ți tempera vocea, înseamnă ca ești matur și că poți conduce inteligent pe cel cu care comunici.
În mijlocul conversației mamă – adolescent, se atinge latura sensibilă a problemei. Mama îi reproșează adolescentei că, cu ajutorul hainelor pe care le-a luat de la aceasta, adolescenta arată "apetisantă".
Cuvântul ar putea fi trecut cu vederea sau poate să reprezinte chiar o calitate, un compliment adus feminității adolescentei, dar mama se folosește de mimică pentru a exemplifica că "apetisantă" este mai degrabă un statut de victimă al încercărilor de sex opus.
Astăzi, într-adevăr, copii vor să pară niște adulți cu acte în regulă, însă nu știu la ce risc se expun și atunci când sunt catalogați drept interziși sau vulgari pentru vârsta lor, părinții nu înțeleg că acest lucru nu îi va opri din a-și mai afișa o astfel de atitudine și continuă să facă la fel, luând totul ca pe o provocare.
Iar adolescenții iubesc provocările.
La un moment dat adolescenta adoptă o poziție de indiferență față de ceea ce se întâmplă și față de faptul că în fața acesteia stă mama care îi cere explicații și caută să găsească aceea rațiune matură pe care adolescenta pretinde că o are.
Lăsându-se pe spate, sprjinită pe cot, adolescenta privește cu zâmbetul pe buze reacțiile mamei care exprimă îngrijorare.
O astfel de atitudine, este primul semn că relația părinte – adolescent este afectată.
În momentul în care adolescentul dă primele semne mamei că ceea ce spune acesta nu prea mai contează, că orice mesaj ar fi transmis, pe oricare cale ar alege aceasta să îl transmită, trebuie înțeles că respectul și normele educative care erau ca niște pioni principali în crearea personalității adolescentului de către familie, au eșuat.
Indiferența sau evitarea oricărui contact este rezultatul primului semn care afectează realția celor doi.
Așadar, înțelegem că avem în față, un caz care este dominat de conflictul între generații și în care, părinții folosindu-se de limbajul nonverbal caută să se apare de ceea ce copii lor transmit și lucruri care îi bulversează, căci totul decurge cu o viteză uluitoare a schimării; iar adolescentul acceptă limbajul nonverbal ca singurul scut pe care îl au pentru a înainta în ceea ce își doresc pe moment să devină sau să fie percepuți ca fiind.
Când mama iese din camera adolescentei și îi cere pentru ultima dată să se schimbe, aceasta iese din cameră și în drumul ei spre ieșire, dă peste tatăl.
Tatăl, pare o persoană echilibrată, o persoană care cere prin autoritate și prin felul său de a fi făcut eforturi în trecut pentru a-i oferi copilului tot ce își dorește, respect.
În fața acestuia, fata rămâne dreaptă, ca un soldat. Ceea ce reprezintă subordonare.
Noi, putem înțelege, că între părinți, tatăl are un control mai mare asupra adolescentei, decât mama.
Deși pare ironică în discuția cu acesta, rolurile se schimbă, și acum tatăl este cel care stă jos, neschimbându-și poziția iar adolescenta joacă rolul mamei, din scena de mai adineauri când erau în cameră.
Tatăl amenință dublu pe adolescentă; o dată când îi spune că dacă pleacă, ea nu mai are ce căuta înapoi și a doua oară, când ridică degetul amenințător către aceasta.
Am vorbit foarte mult despre conflictul între generații și am concluzionat că autoritatea sau forța nu rezolvă acest conflict; părinții riscând să rămână singuri sau să își piardă copii pentru totdeauna, iar copii să fugă numai pentru că asta nu are nevoie și reprezintă un lucru interzis; iar cel mai grav fapt din această situație este că atunci când pleacă, pe moment, adolescenții nu țin cont că se vor întoarce în cele din urmă acasă, și săvârșeșc tot felul de lucruri urâte care le afectează poziția sau chiar viața.
De multe ori, amenințându-i pe adolescenți, părinții parcă îi îndeamnă să greșească.
În schimb, părinții din această emisiune par înțelegători. Pentru ei, nemulțumirea este faptul că adolescenta nu le-a comunicat intenția de a ieși la o petrecere.
Atunci, cine greșește?
În urma analizei, constat că adolescenta care în loc să folosească comunicarea în relația cu părinții, a preferat să comunice nonverbal, părinții observând din atitudine, vestimentație și machiaj că aceasta avea să se ducă la o petrecere.
Poate că limbajul nonverbal ar fi ajutat-o pe adolescentă să transmită părinților că ea nu se mai simte un copil și că o atrag noi lucruri, care în mod normal, reprezintă stilul de viață pe care tinerii adolescenți din zilele noastre îl adoptă, dacă aceasta nu ar fi făcut abuz de el.
În final, adolescenta iese pe ușă, lăsând-o pe mamă să alerge după ea pe scări.
Impulsul de a râde când mama vine după ea, ne face să înțelegem că pentru adolescentă totul pare doar un joc, în care îi are ca parteneri pe părinți.
Însă aceasta nu înțelege că atunci când își dorește să fie văzută și tratată ca un adolescent trebuie să rămână până la capăt unul.
În situația de față, ne confruntăm cu o familie modestă, care de-a lungul timpului au muncit mult ca adolescenta să aibă tot ce are nevoie.
Nu se pune problema faptului că i-a lipsit educația. După felul părinților de a comunica se pare că aceștia dețin tehnica comunicării.
Ceea ce reprezintă însă problemă este faptul că în urma aturajului sau alegerii petrecerii timpului liber, adolescentul a fost influențat să decidă că "la modă" este să pari un adult pentru că un adult ia întotdeuna cele mai bune decizii și pentru că un adult nu trebuie să dea explicații.
De asemenea, pentru adolescenta în cauză, faptul că a luat fără știrea mamei, gest care exprimă disperarea, hainele, ne face să înțelegem nevoia adolescentei de a se simți feminină, căci a înțeles că feminitatea aduce un surplus de putere oricărei femei.
Și revenim la ideea din primele capitole când susțineam că adolescentul este atras de latura sexuală, pe care numai adulții o împărtășesc fără să se ascundă; acest lucru părându-i-se interesant adolescentei din emisiunea respectivă.
Psihologul Irina Petrea observă situația ca fiind clar un conflict al generațiilor pe care ambii, atât părinții cât și adolescenta, îl poate rezolva doar cu ajutorl comunicării orale.
Dacă fiecare și-ar exprima deschis temerile referitoare la ceea ce nu vor să trăiască, poate că relația ar fi una solidă, bazată pe încredere și respect reciproc.
În această situație, limbajul nonverbal este folosit ca o armă, de ambele tabere, dar nu reușește să comunice nimic concret.
Așadar, lipsa unei comunicări orale, afectează realația părinte – adoelscent.
3.3.2 Emisiunea Copii contra părinți difuzată în data de 8 aprilie 2011
În acest video, situația reprezintă o cu totul și cu totul altă față a unei familii.
Este vorba despre o mama divorțată care are o adolescentă de crescut, Ambra.
Tatăl vitreg, fost divorțat, a trebuit să crească doi copii, singur, după divorț: Mihaela și Alex.
Acest aspect este des întâlnit în România. Familiile vin din două medii diferite iar acest fapt dăunează atmosferei create în sânul lor, căci fiecare membru a fost educat într-un alt mod decât a fost ceilalți.
Cu siguranță, mama a crescut-o pe Ambra într-un anume fel, oferindu-i drept exemplu, principii pe care tatăl, nu a reușit să le împărtășească celor copii copii ai săi.
Faptul că ei trebuie să locuiască acum împreună, ca un întreg, necesită calm, răbdare și înțelegere de ambele părți.
A accepta ceea ce este celălalt, atunci când iubești persoana respectivă, devine o condiție de supraviețuire.
În primă fază, se abordează conflictul dintre mamă și Ambra (fiica ei, adoelscentă).
Aceasta, întârzie venirea sa de la școală, pentru că acceptă să rămână după ore la o terasa cu prietena ei cea mai bună.
La început, Ambra a fost sceptică în a decide să rămână; acest fapt ilustrând autoritatea pe care mama o are asupra ei.
După două ore, Ambra vine acasă și o întâlnește în bucătărie pe mama sa.
Mama, foarte nervoasă, o întreabă unde a fost și de ce a lipsit atât.
Și de aici, izbucnește veșnicul conflict între generații pe care noi îl vom analiza acum, prin prisma limbajului nonverbal.
Mama ridică tonul în conversația cu Ambra indicând starea de nervozitate. A cere explicații pe un astfel de ton, nu aduce decât intimidare, iar adolescentul simte că trebuie să mintă ca să se apere.
Așa face și Ambra.
În discursul pe care mama i-l inițiază adolescentei, gesticulează. Aceste gesturi denotă o forță anume care vine în urma stării de nerăbdare.
În cazul nostru, nerăbdarea de a afla cât mai repede unde a fost Ambra și cu cine.
În schimb, Ambra adoptă poziția copilului subordonat, care nu greșește și care caută să explice fără a supăra prea tare.
Se simte în atmosferă starea de tensiune.
Mama pare un tiran al conduitei de bun augur iar Ambra un efect al tuturor stărilor acesteia.
Se întâmplă ca adolescenții să trăiască sub teroarea autorității prea absurde a părinților și din acest moment, relația lor este afectată, chiar dacă pentru părinți, această autoritate nu este decât cheia succesului în educația copiilor.
Faptul că Ambra poartă o ținută simplă, office, denotă faptul că este un adolescent care are grijă de ce impresii lasă în urma ei.
Vestimentația Ambrei comunică respect și devotament mediului în care merge zilnic; în această situație, școala.
În finalul acestei secvențe, mama se ceartă atât de tare cu Ambra încât aceasta, sătulă, întoarce spetele și pleacă în cameră.
Acest gest se poate interpreta ca fiind o saturație a unei situații create. Un stop al acestor reacții pe care mama le are asupra ei.
De multe ori adolescenții sunt cei care se simt neînțeleși de către părinți dar atunci când și părinții sunt un fel de piatră pentru toată perioada adolescenței pe care aceștia trebuie să o parcurgă, adolescentul obosește și de multe ori, se ascunde în sine; refuzând comunicarea orală, în care trebuie să se explice sau să vrea să fie prietenul părinților.
Astfel are loc primul semn precum că relația părinte – adolescent nu mai este ceea ce era.
În această situație, adolescentul comunică toate mesajele prin limbajul nonverbal, iar părintele va trebui să se descurce în interpretarea lor.
Nu de puține ori și părinții comunică astfel cu adolescentul, încercând să dețină o linie clară a mesajului, prin același limbaj și care totuși, trebuie să le rezolve situația.
Iar de cele mai multe ori, acest lucru devine imposibil, pentru că limbajul nonverbal nu ajută atât de mult o relație care necesită comunicare, și încă una destul de multă.
De cealaltă parte, Florin, tatăl divorțat al celor doi copii, trăiește și el o traumă pe care nu o poate duce singur.
Mihaela, prietena Ambrei se întoarce acasă și își întâlnește fratele la calculator mâncând chips-uri. Acesta, purtându-se ca un copil răsfățat, reușește să îi reproșeze surorii lui că a întârziat de la școală în scopul de a sta în parc cu băieții.
Mihaela caută să pună punct acestui mini – conflict și pleacă în camera ei, doar că cel mic strigă după ea că îi este foame.
Aceasta se întoarce dar refuză să îi pregătească ceva copilului.
În acest moment, tatăl, Florin, intră pe ușă.
Explicându-i, în felul său, situația, copilul sare la gâtul tatălui căutând parcă atenție.
De aici și gestul nonverbal care se poate observa, încercând să îl atragă pe tatăl lui, de partea sa.
A cere afecțiune într-o situație critică, înseamnă a cere să fii iertat și a ți se da dreptate.
Astfel, copilul reușește să stăpânească limbajul nonverbal, în vederea aducerii unui avantaj. El este cel care controlează conversația și situația tocmai pentru că, revenind la cele spuse în primele capitole, copii comunică cel mai bine prin limbajul nonverbal.
La vârsta adolescenței, aceștia pierd din afecțiunea cu care erau obișuiți de către părinți și caută comunicarea orală. Dar sunt situații când ei nu sunt înțeleși si acest fapt, îi face să se ascundă după o perdea neclară, cea a limbajului nonverbal cu care erau oboșnuiți când erau mici.
Doar că de data aceasta, limbajul nonverbal comunică altfel mesajele lor.
Tatăl, îl ia pe cel mic deoparte și îl așează pe un scaun. Acest gest reprezintă nevoia tatălui de a-l pregăti pentru o discuție ca între oameni mari.
Parcă îi cere să fie serios, să înțeleagă și să se poarte ca un adult în momentele când intervin situații de acest gen.
Mihaela, pe de-o parte, stă în spatele tatălui și gesticulează, arătând către cel mic, de parcă l-ar invinovăți de ceva.
Copilul se simte încolțit și în momentul în care tatăl îi explică că abia ce a venit de la serviciu, cel mic lasă capul jos. Acest gest poate denota supunere și faptul că este timpul ca jocul să ia sfârșit sau, poate reprezenta încă o strategie a celui mic de a cere să fie înțeles datorita prejudiciului adus vârstei.
Vocea celui mic coboară în timpul în care tatăl și-a făcut apariția. Se simte că tatăl este cel care ar putea controla totul, putând de astfel să rezolve el singur problema.
Doar că, problema este că tatăl lipsește în mare parte de acasă zilnic, căci trebuie să meargă la serviciu.
Tatăl îi arată celui mic cum trebuie să poartă o discuție, adoptând și el un ton calm, cald și armonios.
În timp ce tatăl îl întreabă de îndatoririle zilnice ale celui mic, acesta, încă cu capul lăsat, se joacă cu mâinile.
Poate reprezenta un gest de frustrare sua nervozitate. Deși este un gest care îți ocupă parcă din timp, copilul face acest lucru în apărarea sa.
Jucându-se cu mâinile, va considera că diminuează din starea tensionată și că reacția mâinilor în aer, îi oferă protecție, ca a unui soldat care caută să fie tot timpul alert.
În timp ce tatăl îl întreabă pe cel mic de ce se certa cu sora lui mai mare, aceasta, lasă capul pe spate ca reacție a saturației.
Înțelegem că această discuție are loc tot timpul, și de pe expresia feței Mihaelei, mereu nu are rezultat.
Ne dă impresia că așa este mereu și că cel mic nu se va schimba niciodată, indiferent de cum îl va aborda tatăl.
În acest moment, cel mic se ridică de pe scaun, încercând să ia poziție și gesticuland în idea de a-și ajuta discursul, caută să explice tatălui varianta lui de adevăr. Tatăl, pare sobru și ferm în atitudine, dar plecând capul pe față, denotă că îi dă totuși șansa timpului necesar, micuțului, pentru a se exprima.
Pare că ascultă și ca vrea să înțeleagă ambele părți, jucând rolul arbitrului fair play.
În mijlocul discursului celui mic, tatăl își pune brațul drept pe umărul tânărului.
Acesta nu este nicidecum interpretat ca pe un gest afecțiune, de aprobare ci categoric, ca pe un gest în care tatăl îi cere copilului să se potolească în a mai exagera cu cele spuse.
De fapt, tatăl, îi dă acestuia un semnal că știe cum stă de fapt situația și că nu va reuși să îl convingă de altceva.
Însă, modul în care cel mic comunică mesajul său, forțat să fie credibil, parcă îl face pe tată să îi ofere credit celui mic.
Acum, tatăl, își întoarce privirea către Mihaela, căutând să o facă să înțeleagă că are nevoie de un răspuns sincer.
În primă fază, Mihaela lasă capul jos, cerând parcă puțin timp în a-i căuta o explicație.
Din această situație, observăm că fiecare din cei trei membri abuzează de limbajul nonverbal, nefiind conștienți că acesta comunică de fapt adevăratele lor stări și poziții, dezavantajându-i.
Iată un exemplu concret, că de multe ori limbajul nonverbal nu doar ca poate aduce mesaje ambigue dar, îți dăuna relației, în cazul de față, relația părinte – adolescent, atunci când nu cunoști foarte bine tehnica mascării acestuia.
Când Mihaela își începe lungul șir de explicații, cel mic îl îmbrățișează pe tată, căutând astfel să rămână în continuare protejatul acestuia.
Caută să îi arate că deși este normal să asculte și versiunea surorii lui, tatăl, cu siguranță pe el îl va crede.
În războiul care se duce între cei doi frați, tatăl cade ca o victimă fără salvare. Dar ceea ce trebuie înțeles de la bun început, este că lipsa educației sau pur și simplu lipsa fizică a tatălui din familie, a dus la această situație, până și la războiul dintre cei doi frați.
Comunică oare tatăl sufiecient cu copii lui sau nu?
Mai degrabă, în această situație, tatăl joacă rolul adolescentului care fuge de probleme și vrea să se ascundă.
În acest video, tatăl adoptă limbajul nonverbal comunicând altfel celor doi copii.
Prezența lui, poziția lui într-o comunicare parcă anunță oboseala cu care acesta tratează problemele.
Se vede că tatăl cere ajutorul în a putea să se descurce cu copii.
În cele din urmă, tatăl dă câștig de cauză Mihaelei, iar copilul cel mic începe să plângă când tatăl îl trimite în cameră.
Astfel, copilul confrirmă încă o dată doza mult prea mare de răsfăț; un răsfăț pe care nu l-a primit ci mai degrabă și l-a însușit singur, în lipsa tatălui.
Mihaela pare victorioasă și mulțumită că i s-a dat dreptate și că tatăl, prin gestul de a-i cere celui mic să meargă în cameră.
Avem până în momentul de față două familii diferite care gândesc diferit și care au se pare aceeași problemă: cea a comunicării.
De fapt, am putea afirma că pentru noi conflictul între generații se instalează din cauza lipsei de comunicare.
Înlocuind această lipsă cu un limbaj nonverbal, în speranța că lucrurile se vor rezolva nu constatăm decât că familiile devin și mai incerte în legătura pe care ar trebui să o aibă.
Dacă lipsa comunicării este primul factor care poate afecta o relație părinte – adolescent, cu siguranță limbajul nonverbal nu va putea ajuta prea mult, avțnd în vedere că ceea ce comunică limbajul nonverbal este interpretabil de fiecare dată, în funcție de persoană.
Imaginea se mută la Ambra care fiind în camera ei, o sună pe Mihaela, prietena acestei sper a se elibera de cele pățite mai devreme.
Acestea își povestesc cele întâmplate prin prisma a ceea ce ele au simțit: Ambra în cearta cu mama și Mihaela în confruntarea cu fratele mai mic și cu tatăl ei.
În timp ce, cele două vorbesc, mama Ambrei intră în camera aceasta, fără să bată la ușă, fapt care demosntrează că mama este cea care are dreturi depline în casă, inclusiv, pe viața adolescentei Ambra.
În timp ce Mihaela era încă pe fir, mama Ambrei ridică tonul la aceasta și o ceartă că nu s-a dezbrăcat așa cum face orice copil când vine de la școală.
Orice copil, am putea preciza noi, dar nu și orice adolescent.
Ideea că mama încă o mai tratează pe Ambra ca pe un copil, nevrând să fie martora unei schimbări de atitudine, a unui nou stil de viață, a unei noi perspective.
Mama, din poziția acestei, gesticulează în idea de a arăta Ambrei cât de grav este faptul că ea nu a făcut tot ce mama crede de cuvință că ar trebui să facă.
Ambra, nu se ridică de pe scaun și continuă să privească către mamă în speranța că aceasta o va înțelege și o va lăsa în pace.
Mama, i-a telefonul din mâna Ambrei și vorbește cu Mihaela.
În acest moment, Ambra încearcă să se apere și să își disculpe vina în fața Mihaelei.
În momentul în care mama îi închide telefonul Mihaelei, Ambra devine cea nervoasă și parcă răbufnește că nu a ajuns într-un moment în care s-a săturat.
Astfel de momente sunt cele care umbresc adolescența multor tineri din zilele noastre.
Schimbul de gesturi pe care ambele le folosesc în convorbirea lor, arată că situația este puțin departe și că acest moment tensionant nu are scăpare decât dacă una dintre ele cedează.
De asemeni, în momentul în care mama îi reproșează Ambrei că ea nu a ales să fie prietena ei ci prietena Mihaelei, folosindu-se de expresii precum: "eu care sunt mama ta, care te-am crescut din greu, care ția-am dat tot ce ai vrut" au un impact și mai mare asupra poziției Ambrei căci mama gesticulează în așa fel încât Ambra trebuie să înțeleagă efortul pe care aceasta l-a depus, de-a lungul anilor.
Astfel de reproșuri nu fac bine niciunui adolescent, ba mai mult, ele pot umbri viitorul unei tinere sau tânăr, care nu se poate dezlipi de idea, ca mama a făcut totul ca ea să fie bine și ea nu a reușit să fie recunoscătoare.
Va înțelege că a fost rodul unui sacrificiu și ca să se apere ca prefera să creadă ca mai bine nu exista.
Revenim și susținem că și în această situație, comunicarea afectează relația părinte – adolescent.
Faptul că cele două se privesc în ochi, pe tot parcursul conflictului, este cel puțin, un lucru bun.
Contactul ochilor este tot un fel de comunicare.
Denotă prezență și implicare în subiectul dezbătut, oricare ar fi el; chiar dacă, pentru o parte a taberei este neplăcut și pentru celalalt, puțin deranjat.
Trebuie menționat că de multe ori cel care decide să stea în picioare în timpul unui conflict are impresia că deține controlul conflictului și că îi este superior celui care stă jos; cazul mamei și a Ambrei.
Dar, amintindu-ne de cazul de dinainte, prezentat în emisiunea Copii contra părinți, difuzată în data de 28 iulie 2009, mama stătea în picioare și adolescenta pe scaun, în camera acesteia. Acest fapt nu i-a adus un dezavantaj celei care stătea jos, ba din contră, deși mama era cea care stătea în picioare, situația părea controlată de adolescentă care știa foarte bine să folosească limbajul nonverbal.
Așadar avem două situații diferite care au reușit să ne convingă, prin prisma realității faptelor, că cel mai important lucru este ca relația părinte – adolescent să funcționeze optim, deaorece adoelscentul are nevoie de sprijinul părinților în noua perioadă pe care o traversează.
Am analizat cazuri în care adolescentul era cel care adopta o atitudine deloc respectuasă față de părinți, prin cazul adolescentei care căuta să fie altcineva și care nu comunica deloc cu părinții și cazul celor două adolescente; Mihaela și Ambra care păreau terorizate; una de o mamă autoritară și cea de-a doua, de un tată delăsător care lipsea significant din educația fratelui cel mic.
Adolescenții pot fi, se pare și buni în cazul în care aceștia doresc să împărtășească lucruri frumoase despre ei, dar și adolescenți care nu au făcut altceva decât să sperie cu noua atitudine părinții.
Revenind la ceea ce pe noi ne interesează cel mai mult, reprezentând obiectul nostru de cercetare, adică comunicarea și mai precis, limbajul nonverbal, trebuie să recunoaștem că acesta este des folosit în relația părinte – adolescent, ba chiar de ambii membri.
Însă, dacă este atât de des folosit, ar trebui să ne facă să credem că este un ajutor în relația acestora.
Dar nu, am demonstrat prin analiza făcută că deși ambele tabere comunică mai degrabă numai prin limbajul nonverbal, căci în afara lui comunicarea este doar o ocazie de a-și exterioriza conflictul , acesta nu face niciun bine relației.
Ba din contră, limbajul nonverbal trădează stări pe care personajele încearcă să le ascundă sau, ascunde de fapt, mesaje care cer a fi știute dar tocmai pentru că cel care se folosește de acest fel nu cunoaște puterea acestui limbaj, reușește să comunice prin mimică, postură, poziție, zâmbet, un cu totul și cu totul alt mesaj.
Concluzii
În ultimele decenii, am fost martorii unor evoluții uluitoare a comunicării.
Astăzi, comunicarea reprezintă 85% din succesul unei persoane.
Imaginați-vă un om al peșterii care niciodată nu văzut lumina zilei și nu știe ce există dincolo de întunericul în care a zăcut timp de 36 de ani.
Își auzea atunci când gemea de durere sau de foame, vocea, dar nu înțelegea decât că zgomotul acela ciudat, îi aparține.
Dacă i-am da omului peșterii, posibilitatea de a ieși în lume, ce s-ar întâmpla?
Ar auzi zumzetul păsărilor, zgomotul mașinilor în trafic, vocile de neînțeles ale oamenilor etc.
Ar trece nepăsător printre mașini, fără să înțeleagă că lumina roșie a semafoarelor îi comunică faptul că îi este interzis să traverseze. Sau, nu ar putea codifica mesajul clanxoanelor mașinilor care îl avertizează că este în pericol.
Nu ar înțelege de ce lumea zambește când trece pe lângă acesta.
Tot ceea ce facem noi în societate, este comunicare; indiferent de ce formă ar lua aceasta. Fără comunicare, omul este un eșec al societății.
Gândiți-vă cât de grav este pentru omul peșterii că nu poate comunica sau că nu poate descifra niciodată mesajele care îi sunt transmite tocmai pentru că acesta nu a comunicat, niciodată.
În zilele noastre, comunicarea este succesul nostru.
În afaceri, abilitatea de a transmite ideea unui profit, rentabil, pentru ambele părți, câștigă garantat, parteneri.
În relațiile nostre cu cei din jur, comunicarea reprezintă rezultatul unei legături sănătoase.
Numai așa putem răzbate, într-o lume în care tehnologia parcă ne tratează ca pe niște roboți.
Dar și specialiștii în tehnologie au înțeles cât de importantă este comunicarea, astfel, s-au inventat, internetul, telefonul mobil, vide call-urile, facebook, etc.
Suntem 100% comunicare. Iar ceea ce noi întreprindem este un rezultat al comunicării noastre cu noi înșine sau cu ceilalți.
Dar dacă abilitatea unei comunicări reprezintă succesul fiecărui tânăr, putem înțelege că baza comunicării stă acasă. Acolo, unde începem pentru prima dată să auzim comunicare.
Familia este așadar, întâiul temei în a învăța cum și ce să comunicăm.
Tema noastră a parcurs, pe rând, viața familiei, a adolescenților, a problemelor acestora și a influenței pe care societatea o are asupra relației dintre aceste două părți.
Dacă comunicarea este una foarte sanatoasă, relația părinte – adolescent are de câștigat, deoarece astfel se pot spune probleme și se pot găsi rezolvări de comun acord.
Să nu uităm că o relație bună, părinte – adolescent este ca un copac tânăr și tainic pentru pădure.
Relația părinte – adolescent influențează evoluția sau involuția societății.
Dar comunicarea se bazează în mare măsură pe exprimarea orală a mesajelor, astfel ca acestea să nu poată fi greșit intrepretate sau doar, să joace un rol de apărare într-o situație dată.
Limbajul nonverbal, este o modalitate excelentă care, pentru persoana care stăpânește această tehnică, nu poate decât să reprezinte un succes în relația acesteia cu o altă parte.
A observa dacă cel cu care comunici, minte sau spune adevărul, a reuși să înțelegi ce simte interlocutorul, fără ca acesta să se exprime oral este un câștig în procesul comunicării.
Imaginați-vă că limbajul nonverbal ar ajuta părinții să descopere ce îl supără pe adolescent, sau, ar fi o metodă sigură cu ajutorul căreia adolescenții ar reuși să exprime afecțiune pentru părinți, chiar dacă nu mai este la o vârstă fragedă.
Pentru început, specialiștii comunicării nonverbale, susțin limbajul nonverbal în oricare relație.
Dar nimeni nu garantează funcționare în cazul în acre se face abuz de acest gen de limbaj.
Am notat pe parcursul primelor două capitole faptul că relația părinte – adolescent este una diferită față de o relație obișnuită între părinte și copil sau părinte și adult, căci adolescentul trece printr-o perioadă de tranzit, în care toate lucrurile înainte palpabile, devin întrebări fără răspuns.
Este cu atât mai greu pentru acesta să reușească, într-o perioadă în care lucrurile sunt într-o continuă schimbare, să păstreze aceași relație cu părinții.
De multe ori, preocupați de noile situații, adolescenți nu se mai concentrează pe relațiile care l-au consacrat și caută să se ascundă în spatele gesturilor și ale mimicii.
Astfel, părinții capătă o slujbă și mai dificilă în încercarea de a nu-și pierde respectul și încrederea adolescenților săi și de a-și menține relația cu aceștia la un nivel, mediu, dacă nu mai sus.
Prin ipoteza formulată de noi, am constatat că situația nu este exact așa cum ne-am aștepta toți să credem că este.
Limbajul nonverbal ajută în multe cazuri comunicarea dintre două părți. Dar cum în zilele noastre, pentru adolescenți au devenit atât de multe alte lucruri, interesante și de o preocupare deosebită, relația părinte – adolescent nu va reuși niciodată să se mențină, atunci cât adolescentul refuză comunicarea directă în schimbul limbajului nonverbal.
Putem concluziona, prin prisma analizei făcute în capitolul III, că limbajul nonverbal afectează relația părinte – adolescent.
Irina Petrea, moderatorul emisiunii Copii contra părinți, și deopotrivă, psihologul ambelor părți implicate în conflictul dintre generații, sugerează comunicarea directă ca mijloc de rezolvare a problemelor prezente în această relație.
Așadar, revenind la omul peșterii, am putea să credem că până și limbajul nonverbal ar câtuși de puțin de ajutor pentru acesta, când va ieși din peșteră.
Dar lumea zilelor noastre, nu mai are timp să observe că omul peșterii este îmbrăcat în haine săracăcioase, că nu este tuns, că arată murdar și că se simte speriat la auzirea oricărui zgomot. Cel mult, o parte din cei care îl văd, ar înțelege că omul acesta are probleme de comunicare, dar nu ar putea niciodată să îl ajute dacă el nu știe să le comunice până și starea că are nevoie sau că își dorește ajutor.
În relația părinte – adolescent, limbajul nonverbal poate reprezenta într-o mică măsură un ajutor, și într-o mare măsură, un eșec al relației.
Căci vom vorbi mereu de conflictul dintre generații care nu se va stinge cu un zâmbet sau o postură anume în actul comunicării între părinte și adolescent.
Bibliografie
Adriana, Țăruș, Peace PR, Ed. Tritonic, București, 2007
A., Mehrabian, M., Weiner, Decoding of inconsistent communication, 1975
A., Gesell, L' adolescent de dix á seize ans, (trad.), Paris, P.U.F., 1973
Andrei, Cosmovici, Mariana, Caluschi, Adolescentul și timpul său liber, Junimea, 1985
Andrei, Cosmovici, Metode de investigare a personalității, București, Academia R.S.R., 1980
Dicționarul Explicativ Român, Editura Academiei, București, 1975
Emilia, Bătrînu, Educația în familie, Ed. Politică
H. J. Eysenck, Pesonality structure and measurement, Routdlege and Kegan, London, 1970
Jean, Claude, Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Editura Polirom, Iași
Mihai, Dinu, Comunicarea, Editura Științifică, București, 1997
M., Debesse, Adolescentul, în Psihologia copilului de la naștere la adolescență (trad.), E.D.P., 1970
Umberto, Eco, Signo, Editoriul Labor, Barcelona, 1988
Umberto, Eco, Limitele interpretării, Ed. Pontica, Constanța, 1996
Saussure, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iași, 1998
Șt. Zisulescu, Adolescența, E.D.P., 1986
Wikipedia, citând din Umberto Eco, Limitele interpretării, 1996
www.nationaltv.ro/vedete/irina-petrea
Anexe
Bibliografie
Adriana, Țăruș, Peace PR, Ed. Tritonic, București, 2007
A., Mehrabian, M., Weiner, Decoding of inconsistent communication, 1975
A., Gesell, L' adolescent de dix á seize ans, (trad.), Paris, P.U.F., 1973
Andrei, Cosmovici, Mariana, Caluschi, Adolescentul și timpul său liber, Junimea, 1985
Andrei, Cosmovici, Metode de investigare a personalității, București, Academia R.S.R., 1980
Dicționarul Explicativ Român, Editura Academiei, București, 1975
Emilia, Bătrînu, Educația în familie, Ed. Politică
H. J. Eysenck, Pesonality structure and measurement, Routdlege and Kegan, London, 1970
Jean, Claude, Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Editura Polirom, Iași
Mihai, Dinu, Comunicarea, Editura Științifică, București, 1997
M., Debesse, Adolescentul, în Psihologia copilului de la naștere la adolescență (trad.), E.D.P., 1970
Umberto, Eco, Signo, Editoriul Labor, Barcelona, 1988
Umberto, Eco, Limitele interpretării, Ed. Pontica, Constanța, 1996
Saussure, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iași, 1998
Șt. Zisulescu, Adolescența, E.D.P., 1986
Wikipedia, citând din Umberto Eco, Limitele interpretării, 1996
www.nationaltv.ro/vedete/irina-petrea
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Semiotica Limbajului Nonverbal In Relatia Parinte Adolescent (ID: 166243)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.