Seminarul Teologic Ortodox Sfântul Vasile cel Mare Iași [307496]

Seminarul Teologic Ortodox “Sfântul Vasile cel Mare” [anonimizat]-

Îndrumător: Elev:

Pr. Prof. [anonimizat]

2014-2015

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………..1

Capitolul I. Viața bisericească în timpul domnului Ștefan cel Mare….5
[anonimizat]. Teologi și teologie moldovenească …………………10
[anonimizat]. Teologie prin artă ………………………………………..14

Concluzii…………………………………………………………………………………28

Bibliografie……………………………………………………………………………..30

Introducere

Fiecare popor se definește prin istoria și cultura să. [anonimizat], [anonimizat]. A ne cunoaște istoria însemnă de fapt a ne cunoaște pe noi înșine. Ea este precum o [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat]-am ales să tratez că și subiect doar o [anonimizat] a domnului Ștefan cel Mare (1457-1504). [anonimizat], ci doar de ceea ce a însemnat teologia moldovenească cât și de contribuția acestuia la bunul mers al bisericii. Mi-[anonimizat] s-a [anonimizat] a două jumătate a [anonimizat] a fost străbătută de un progres continuu prin grija voievodului. Acest domn al Moldovei ne-a demonstrat nouă tuturor că a avut o [anonimizat] o [anonimizat], ci și din punct de vedere al credinței ortodoxe. Credință pe care a aparat-o cu mare curaj, a susținut-o și a încurajat-o trăindu-și viață după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur,“credința este totul”.

Acești ani de domnie ai marelui voievod reprezintă o pagină a istoriei peste care nu putem să aruncăm doar o privire, deoarece au fost rodnici pentru Moldova, a [anonimizat]. [anonimizat].
După cum am spus mai sus, s-a discutat mult mai ales despre lucrările pe care le-a înfăptuit domnul Ștefan cel Mare. [anonimizat] V. Boldur analizează sistematic mitropoliții care au pasorit în Moldova și lucrările acestora; iar Alexandru I. [anonimizat]. Fiecare autor preocupat de aceste fapte a încercat să pătrundă și să înțeleagă tainele construcțiilor lui. Astfel Balș s-a străduit să descifreze arhitectura bisericilor ctitorite în această perioadă, să analizeze stilul stefanian al bisericilor din Moldova luând fiecare element în parte și făcându-i o analiză, la fel cum a procedat și Paul Henry în volumul său “Arhitectura monumentelor din nordul Moldovei” discutând pe marginea anumitor ctitorii. Decorarea interioară este un alt capitol important de care s-a ocupat în mod special Vasile Drăguț, care aprecia desenul și frumusețea acestuia. În cercetările sale criticul și istoricul de artă descrie programul iconografic ce se desfășoară în bisericile de atunci, program ce se respectă și astăzi. Lucrarea de față este structurată în trei capitole. Primul capitol cuprinde câteva informații referitoare la viață bisericească din timpul domnului Ștefan cel Mare, date cu privire la modul în care era organizată biserica, de exemplu felul în care era structurată fiecare mitropolie din acea perioadă și în mod special Mitropolia Moldovei. În continuarea acestui capitol este vorba despre mitropoliții ce au păstorit în acea vreme, activitățile acestora și relația lor cu domnul țării. Al doilea capitol conține informații referioare la teologii și teologia moldovenească. În această perioadă activând în mănăstiri numeroși monahi care se ocupau de copierea manuscriselor. Aceste opere au ajutat la oficierea cultului divin și au rămas pentru noi că o mărturie a talentului și jertfei de care au dat dovată acești monahi. Manuscrisele au o importantă covârșitoare în păstrarea tradițiilor religioase și a stilului bizantin prin conținutul teologic, cât și prin reprezentările iconografice. Al treilea capitol ilustrează felul cum s-a reflectat teologia în artă moldovenească din secolele al XV-lea și al XVI-lea. De cele mai multe ori noi înțelegem anumite lucruri cu ajutorul imaginilor, astfel dogmele bisericii au fost transpuse în imagini prin intermediul unor zugravi iscusiți. Acest capitol cuprinde programul iconografic din acea perioada, sensul teologic al picturilor realizate cât și stilul architectural care s-a definit acum. Dar Ștefan cel Mare nu și-a pus amprenta doar asupra picturii și arhitecturii, ci și asupra altor arte precum sculptura, broderia sau argintăria. Ortodoxia din Moldova Medievală a generat relații naturale și directe cu Bulgaria, Serbia, Muntele Athos și Bizanțul. Utilizarea slavonei atât în mediul religios cât și în cel cultural punctează faptul că literatura religioasă bizantină a ajuns în Moldova prin arealul slavic de sud. Cultură românească în formă ei slavă este rezultatul unei sinteze complexe și extinse de elemente provenind din tradiția ortodoxă bizantină, de la muntele Athos, din Bulgaria și Serbia incluzând și alte elemente amestecate toate într-o originală unitate. Într-o perioadă în care Imperiul Bizantin se afla sub dominație otomană, principatele române cunosc o înflorire a artei.

Capitolul I. Viața bisericească în timpul domnului Ștefan cel Mare

Ctitor de țară și păstrător de datini, chipul lui Ștefan cel Mare se ridică peste crestele veacurilor, nimbat de sfințenie. Dragostea de țară, de glia strămoșească, destoinicia războinică și iscusința politică nu i-au fost egalate decât de evlavia pe care i-o mărturisesc nenumăratele sale ctitorii religioase. Îmbinând virtuțile patriotice pe care le-a dovedit în gradul cel mai înalt, cu o rară vrednicie creștină, Ștefan cel Mare s-a jertfit deopotrivă pentru țară și pentru credință. Domnia aceasta a fost bogată în realizări, domnitorul Ștefan cel mare ducând mai departe ceea ce începuse Alexandru cel Bun. Astfel Ștefan a consolidat tronul Moldovei, a fixat situația politică a țării în Europa răsăriteană și a reușit să facă din Principatul sau modest o putere de care să țină seama și vecinii. Ștefan în frunte cu oastea sa și Vlad Țepeș, domnul Țării Românești răzbună moartea tatălui sau, Bogdan al II-lea. În aprilie 1457, fiind învingător împotriva lui Petru Aron pe câmpul de bătălie al Doljeștilor la vârsta de 18 ani a devenit conducătorul Țării Moldovei. A fost uns domn de către mitropolitul Teoctist al II-lea. Prima grijă a noului domn a fost aceea de a consolida puterea domnească și de a elibera Moldova de stăpânirea străină, vrând să facă din ea un stat independent. Nici armata nu a scăpat de vigilența voievodului. Acesta a dorit că toate paturile sociale să-și poată apară țară, astfel până și țăranii erau chemați să participe la serviciile militare. În ceea ce privește organizarea, Biserica Moldovei era formată din mitropolie la Suceava, episcopie la Roman, iar din 1472 și la Rădăuți. Credincioșii satelor erau păstoriți, ca și astăzi, de preoți, iar peste mai multe sate era un protopop, care în afară de sarcina de a face legătura între preoți și vlădici, mai avea uneori și dreptul de a strânge plocoanele și dăjdiile. Mănăstirile mari, la început Putna, iar din 1470 și Bistrița și Neamț, erau conduse de un egumen cu titlul de „arhimandrit” și cu atribuții episcopale peste satele stăpânite de mănăstire, iar cele mici, de un egumen ieromonah, sub directa ascultare a episcopului. Atât în mănăstirile mari cât și în cele mici, bogate sau sărace, viața se desfășura lin potrivit tipicului și rânduielii îndătinate, viețuitorii îndeletnicindu-se cu săvârșirea sfintelor slujbe, cu scrisul sau cu minunatele creații artistice. Concomitent cu grijă pentru zidirea marilor mănăstiri ale căror egumeni, probabil cu rangul de arhierei, concentrară de timpuriu în mâinile lor dreptul de judecători ale tuturor faptelor comise de țăranii dependenți, voievozii se preocupară și de organizarea ierarhiei bisericești. Pentru părțile de nord ale Moldovei s-a urmărit crearea unei episcopii supranumită a Țării de Sus, care trebuia sa îndeplinească rosturile religioase în această regiune. Biserica Sf. Parascheva din Roman avea să devină reședința episcopiei de Roman, a Țării de Jos.

Înființată între anii 1381 -1386. Mitropolia Moldovei îl are ca mitropolit pe Iosif, lui ia urmat Macarie, care nu a fost recunoscut de către Patriarhul Ecumenic Eftimie. În scaunul mitropolitan a urmat apoi Damian. Era de neam grec și s-a implicat în discuțiile dogmatice care s-au purtat, a fost împotriva filioque. Mitropolia Moldovei ajunge în perioada de domnie a sfântului voievod să fie păstorită de Teoctist I și Gheorghe. Pe la anul 1453 Teoctist I a fost numit mitropilit de însuși patriarhul Nicodim al Țării Sârbești. Teoctist, care era probabil rudă cu dinastia domnitoare ca și Iosif, biserica ajungând la cea mai mare cinste. Începând cu data de 7 iunie 1455 și până la 14 octombrie 1473, Teoctist face parte, ca mitropolit, din sfatul domnesc, întărind cu pecetea sa toate documentele emise de cancelarie, indiferent dacă erau danii sau întăriri de sate pentru mănăstiri ori laici. De la această dată și până la 18 noiembrie 1477 când moare, el nu mai participa la sfatul domnesc din cauza vârstei înaintate. Urmașul lui Teoctist, Gheorghe Mitropolitul venit și el din aceeași mănăstire de călugări cărturari a Neamțului, pentru care i se zicea Nemțeanul, acesta a fost ucenicul lui
Teoctist. Fiindcă nu era rudă cu domnul nu a participat la sfaturile domnești, însă a luat parte la diverse acte politice ale marelui domnitor și a susținut mișcarea culturală a timpului întemeind o “școală de slavonie”. Sub domnia lui Ștefan cel Mare averile mitropoliei cresc. Mitropolitul de Suceava avea dreptul de judecător al oamenilor și preoților de pe domeniile mitropoliei, drept pe care-l aveau chiar egumenii mănăstirilor de Neamț, Bistrița, Probota, Humor și Putna. E adevărat că funcția pe care o deținea nu i-ar fi îngăduit să se ocupe și de măruntele judecați de prin sate, dar pentru aceasta el putea să împuternicească pe protopopi și alți dregători mitropolitani.
În calitatea sa de cap al bisericii moldovenești, având reședința în orașul în care judeca însuși voievodul țării, mitropolitul ajunse curând sfetnic domnesc. Astfel pe Iosif, întemeietorul mănăstirilor de la Neamț și Bistrița îl întâlnim ca „Vlădică” în sfatul domnesc la 2 iulie 1398, înainte de a fi fost recunoscut că mitropolit de patriarhia de Constantinopol. Mitropolia Sucevei și a Moldovei, sau „biserica mamă” cum o numește Ștefan cel Mare la 20 septembrie 1479, atinge după mai bine de o sută de ani de existență o situație economică suficient de consolidată, beneficiind de privilegii pe care nu le aveau și celelalte episcopii. În stăpânirea ei se aflau, la sfârșitul secolului al XV-lea, opt sate cu mori, două prisăci, vii în dealul Hârlăului. Mitropoliții, în afară de dreptul de a percepe venitul, dările episcopale și plocoanele de la preoții sfințiți, din satele eparhiei, ajung cei dintâi sfetnici ai domniei, bucurându-se mai ales sub Teoctist de favoarea de a face parte din sfatul domnesc, chiar când se emit acte de proprietate pentru feudalii laici. Important, este că mitropolitul de Suceava are pecete cu care cosigilează actele emise de cancelarie ori de câte ori participă la sfatul domnesc. Aceasta îl așează pe mitropolit alături de marii feudali ai țării.

În ceea ce privește episcopia Rădăuților, N. Iorga afirmă că putem vorbi de ea odată cu Ștefan ce Mare, însă este contestat de cronicarul Grigorie Ureche care descriind domnia lui Alexandru cel Bun spune că printre toate lucrurile făcute de el a întemeiat și episcopia Rădăuților. Înființată în scopul de a îndeplini rosturile religioase în satele Țării de Sus, episcopiei de Rădăuți i s-a creat o eparhie de 50 sate. Primul episcop atestat documentar este Ioanichie, el apare într-un hrisov dat de Ștefan cel Mare mănăstirii Putna, la 25 aprilie 1472. Chiar dacă era mică, această episcopie avea o stare materială satisfăcătoare.

Episcopia Romanului înființată în anul 1472 avea rolul de a îndeplini rosturile religioase într-o eparhie care ținea cât jumătate din Moldova. A primit la început doar două sate , în Ștefan cel Mare a urmărit concomitent cu consolidarea domniei și pe cea a bisericii, domeniul ei crescând. Pe lângă dreptul de a percepe veniturile din dările și vămile provenite de la locuitorii târgului Român și din sate, episcopul avea privilegiul de a judeca pe toți oamenii satelor dependente și din târg, încasând taxele de judecată de la toate faptele săvârșite și sancționate. Titularul ei participa, ca al doilea episcop al țării în ordine ierarhică – după mitropolit – la sfatul domnesc, cosigilând actele domnești ca și ceilalți boieri feudali laici. Primul episcop atestat documentar este Calist, pomenit într-un hrisov, la 30 decembrie 1445. Urmașii săi fiind Terasie și Vasile. De la episcopul Vasile a rămas o scrisoare, cu data de 2 februarie 1484, adresata Mitropolitului Gherontie al Moscovei. În această scrisoare i s-au cerut lămuriri episcopului Vasile cu privire la modul în care trebuie să se facă ocolirea la slujbe. Acesta arată ce să face împotriva mersului soarelui. Înființate în scopul de a organiza viața religioasă în orașele și satele din eparhiile respective, episcopiile moldovenești au fost la inceput centre administrative religioase și nu focare de cultură. Cu un personal bisericesc destul de redus ele și-au putut asigura existența și funcționarea mai mult din veniturile percepute de la clerul de mir în subordine și dările episcopale date de satele eparhiei. De aceea nici nu au fost dăruite cu întinse domenii, așa cum observăm că se întâmplă cu mănăstirile. În raza eparhiei respective ele au primit totuși și câteva sate fiecare, care scutite de dări către vistieria statului, asigurau hrana personalului episcopiei cu zeciuiala din produsele agricole. Ierarhii lor, pe lângă că beneficiau de veniturile din plocoanele clerului sfințit, și acela provenit de la judecățile făcute în satele dependente, participau ca membri în sfatul domnesc și sigilau cu pecețile proprii actele emise de cancelarie în legătură cu proprietățile bisericești, fie episcopale, fie mănăstirești. Domnul Ștefan s-a îngrijit și de relațiile bisericii consolidate de el cu celelalte biserici. În Muntele Athos, fiind cel mai important centru de viață monahală, domnul a ajutat în nenumărate rânduri manastiirile de aici, de exemplu Mănăstirii Zografu, a dăruit un Apostol copiat la mănăstirea Neamț și a ajutat la restaurarea acesteia. A contribuit la ridicarea unei trapeze și unui turn pentru corăbii, necesare mănăstirii. Un urma luptei din anul 1476, domnitorul a dăruit, tot la această sfânta mănăstire o icoană făcătoare de minuni a Sfântului Mucenic Gheorghe. Mai târziu a donat și două steaguri bisericești, unul cu icoana Învieii Domnului, iar cel de al doilea steag avea cusut pe o față icoana Botezului Domnului iar pe cealaltă parte o icoană cu Sfântul Gheorghe. La mănăstirea Hilandar se păstrează cel mai vechi manuscris din domnia lui Ștefan cel Mare. Domnul moldovean sprijinea centrele ortodoxe cu danii, cu zidiri, cu bolnițe, cu apeducte, ajutând astfel și alte izvoare ortodoxe.
Relațiilei Moldovei cu Ohridia au la baza sfințirea lui Teoctist I al Moldovei (1452-1477) de către arhiepiscopul Ohridei. Domnul comunica prin scrisori cu arhiepiscopul Ohridei, Dorotei. Legătură cu Ohrida a lui Ștefan Vodă avea în vedere autonomia bisericii moldovene, arhiepiscopul Dorotei lăsând pe domnitor să aleagă mitropolitul. Biserica din Moldodva a întreținut legături stânse și cu statul kievean, datorită cultului ortodox. În Moldova erau hirotoniți preoți pentru Ucraina, care aveau misiunea de a se îngriji de biserici și de a lupta împotriva iezuiților. Sprijinul acordat de Voievodul Ștefan Ucrainei reiese și din căsătoria acestuia cu Evdochia, sora unui cneaz din Kiev. Numele lui Ștefan cel Mare s-a făcut auzit până în Rusia, de unde avem icoană Maicii Domnului Umilenia. Relația dintre Moldova și Moscova era asigurată prin intermediul clerului. Domnitorul a fost apropiat de imperiul rus, devenind aliați împotriva turcilor. Relațiile externe religioase ale Moldovei din acest secol îi au în vedere și pe sârbi. Voievodul ajutând bisericile cu danii și manuscrise. În transilvania a fost zidită în această perioadă prima mănăstire românească destinată ortodocșilor din Ardeal. Biserica se aseamănă celor zidite în Moldova. În Țara Romanească Ștefan cel Mare își pune amprenta tot prin zidinrea unei mănăstiri cu hramul Cuvioasei Parascheva la Râmnicul Sărat.

În ceea ce privește relațiile cu Patriarhia de la Constantinopol, acestea s-au rupt după 1453 datorită asedierii Constantinopolului de către Mahomed al II-lea.

Ștefan cel Mare a fost mereu alături de Biserică, iar Biserica l-a spirijinit în toate acțiunile sale. El nu a fost doar un conducător de țară neegalat, ci și un creștin convins ce se îngrijea de mântuirea sufletului său și a celor pe care ia ocrotit. În perioada domniei sale viața bisericească a atins un nivel de înflorire nemaipomenit.

Capitolul al II-lea. Teologi și teologie moldovenească

Recunoscută ca una din cele mai importante epoci din întreaga istorie a Moldovei, domnia lui Ștefan cel Mare a însemnat și o dezvoltare culturală fără precedent. Pe lângă organizarea vieții bisericești, domnitorul s-a implicat în artă cât și în cultură; dorind că țar sa să strălucească și să fie iubită de toți cei ce îi trec pragul. În acest timp ortodoxia românească era influențată de două tendințe: slavon și bizantin, deoarece statele medievale românești erau organizate la răscrucea dintre Occidentul latin și lumea bizantină. Ortodoxia și-a menținut independenta față de Imperiul Otoman prin artă. Atașamentul românilor față de ortodoxie, singura religie care promova pictura icoanelor, se exprimă prin zidirea bisericilor. Edificiilor religioase li se adăugau și manuscrisele lui Gavriil Uric, cât și pimele tiparituri slavonești (Liturghier-Târgoviște 1508). Această formă de afirmare a ortodoxiei a fost continuată și de următorii domni, ierarhi și mitropoliți.

Principatele române au avut un rol deosebit în apărarea ortodoxiei ecumenice, deoarece în secolul al XVII-lea au devenit un punct de rezistență ortodoxă împotriva protestanților și romano-catolicilor. Ștefan cel Mare a fost înscăunat domn într-un moment de mare primejdie pentru independența popoarelor europene, la numai patru ani după ce cotropitorii otomani cuceriseră Constantinopolul. Prin aceasta, centrul bisericesc al lumii ortodoxe era pecetluit pentru secole la strâmtoare și umilință. La doi ani după suirea să pe tron, în 1459, se înăbușea un alt centru bisericesc, Patriarhia sârbească de la Peci, sub stăpânire turcească. Ortodoxia, în epoca începerii domniei lui Ștefan cel Mare, era în suferință și transformare. Singure, Țările Române, întărite prin înființarea Mitropoliilor mai ales din Moldova, oarecum de sine stătătoare, erau puncte de reazim și întărire pentru întreagă ortodoxie. Țările române deveneau un refugiu al populațiilor ortodoxe. Așezate la marginea dintre lumea cucerită de turci și popoarele Europei centrale, Țările Române au moștenit cultura bizantino-slavă sub manifestările ei. La această cultură bizantino-slavă, românii au adăugat o creație proprie cu care au întreținut în decursul secolelor popoarele ortodoxe. Astfel prima grijă a domnitorului a fost consolidarea domniei cât și polarizarea claselor sociale în declanșarea luptei epocale pentru independența țării. Acestei probleme, Ștefan cel Mare a găsit un sprijin însemnat în Biserica Moldovei. Domnul a luptat, într-adevăr, în primul rând pentru apărarea independenței țării, dar și pentru apărarea creștinătății. Lucrarea de copiere a manuscriselor a atins acum, în Moldova, apogeul. Scrise pe foi de pergament, pe una sau pe două coloane, cu slove mărunte, mijlocii sau mari, manuscrisele erau copiate în incinta bisericilor și a mănăstirilor de către monahi, unde s-au format și primele școli.Un important copist de manuscrise a fost Gavriil Uric, ieromonah la Mănăstirea Neamț. Acesta a realizat Tetraevangheliarul în 1429 pentru doamna Marina, soția lui Alexandru cel Bun, trei Minee, Omiliile Sfântului Grigorie de Nazianz, Scara Sfântului Ioan Sinaitul, un Sobornic care cuprindea cuvântări ale Sfântului Ioan Gură de Aur și cu alte texte patristice, un alt Sobornic cu viețile sfinților și cuvântări.

În perioada lui Ștefan cel Mare au activat copiști care au caligrafiat în primul rând cărți liturgice. La Mănăstirea Putna s-a făcut remarcat ieromonahul Nicodim prin Tetraevanghelul din 1473 pentru Mănăstirea Humor, fiind o deosebită opera caligrafică miniaturistă. Capodoperă a genului, Tetraevanghelul din 1473, executat de ieromonahul Nicodim la Mănăstirea Putna, textul este caligrafiat cu cerneală albă și pe alocuri cu cerneală de aur. Paginile de titlu ale Evangheliilor propriu-zise sunt împodobite cu frontispicii somptuoase în decorul cărora se combină ingenios cercuri înlănțuite, împletituri și stilizări vegetale realizate în aur și cerneluri albastre, roșii, verzi și brune. Titlurile înseși sunt scrise cu litere capitale de aur, iar inițialele capitolelor sunt bogat ornate cu vreji împletiți și înflorituri delicate, trasate, de asemenea, în aur și în cerneluri policrome. Începuturile pericopelor evanghelice, sunt însemnate pe margini, întotdeauna, cu cerneală roșie. Orânduite în succesiunea consacrată de Noul Testament, adică de la Matei, de la Marcu, de la Luca și de la Ioan, fiecare Evanghelie este precedată de chipul autorului ei, mîniat în plină pagină, stand și scriind ori ascultând vocea tainică a Duhului Sfânt, într-un decor arhitectural mai amplu sau mai sumar sugerat. Trăsăturile lor sunt expresive și puternic individualizate, concentrate sau inspirate, în deplin acord cu momentul pe care îl trăiește fiecare în parte. Chenare largi, somptuoase, decorate cu stilizări fitomorfe și geometrice, încadrează cele patru scene ale căror fonduri de aur potențează cromatică lor vie, de o inegalabilă prospețime.

În cuprinsul acestui manuscris este zugrăvit faimosul portret votiv al lui Ștefan cel Mare, considerat drept cea mai veridică imagine a marelui voievod. Reprezentat în postură de donator, îngenunchiat la picioarele Fecioarei, care tronează, alături de fiul ei, pe un jilț de lemn sculptat, voievodul îi oferă lui Iisus, cu amândouă mâinile, Tetraevanghelul executat din porunca sa. Portretizat la vârsta deplinei – maturități, Ștefan are chipul rotund și energic, ochii albaștri și ageri, sprâncenele groase și arcuite, nasul drept, mustața plină, pletele blonde și ondulate, fruntea înaltă și boltită. Poartă pe creștet o coroană măreață, de aur, cu cinci fleuroni și caboșoane albastre și roșii. Este înveșmântat într-o mantie largă și scurtă, fără mâneci, de factură occidentală, confecționată dintr-un brocart roșu presărat cu flori galbene, de aur. Pe sub mantie poartă o tunică de catifea, tot roșie, cu mâneci lungi și strimte, strânsă în talie cu un cordon negru. Cizmele sunt de asemenea roșii, iar pantalonii i se mulează pe pulpe. Fondul scenei este de aur la registrul Fecioarei cu Pruncul și de culoare verde-oliv la registrul lui Ștefan, iar vizavi de voievod, pe o suprafață ceva mai mare decât cea ocupată de el, pergamentul se prezintă complet alb, lăsând impresia că nu a fost pictat niciodată, întreaga compoziție este încadrata într-un chenar dreptunghiular, decorat cu stilizări florale roșii și negre, parțial degradate. Ieromonahul Nicodim a mai copiat în anul 1467 un Minei.
Tot la Mănăstirea Putna îl întâlnim pe monahul Casian care a scris Minee și o Psaltire, monahul Paladie care a copiat un Tetraevanghel și un Liturghier. Ieromonahul Spiridon a realizat un Tetraevanghel care a fost comandat de domnul Moldovei pentru înzestrarea ctitoriei sale (zidită la 1498) cu hramul Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, cât și monahul Paisie care a copiat un Minei. Ieromonahul Iacob a copiat mai multe Sbornice ce conțineau cuvântări, învățături și vieți ale sfinților. Monahul Vasile realiza Leasvița Sfântului Ioan Scararu, acesta fiind un tratat ascetic despre înaintarea pe calea virtuților, prin părăsirea păcatelor, în scopul desăvârșirii. Scara este folosită cu sens metaforic, reprezentând modul în care cineva poate urca spre Împărăția Cerurilor, începând cu renunțarea la lume și sfârșind în Rai. Sfântul Ioan Scararu vrea să reprezinte perfecțiunea duhovnicească prin urcarea scării ale cărei trepte reprezintă câte o virtute. Mănăstirea Putna rămâne un important centru spiritual și artistic, unde s-a format și o școală. Aici erau instruiți viitorii preoți, la Putna se deschisese o școală elementară unde elevii învățau să scrie și să citescă, cât și una superioară, unde se preda filozofia și teologia. Această școală superioară se bucura de un mare renume, fiind la un înalt nivel până în secolul al XVIII-lea.

Un alt centru de caligrafiere importat se află la Mănăstirea Neamț, unde cel mai de seamă caligraf a fost diaconul Teodor Marisescu care a copiat Tetrevangheliare pentru ctitoriile domnitorului, impododbite cu frontispicii și miniature cu evangheliști, și un Apostol din anul 1500. Ieromonahul Ioanichie a copiat un Minei pe ianuarie. Ieromonahul Ghervasea a copiat Sintagma lui Matei Vlastares. În Mănăstirea Moldovița, egumenul Anastasie a copiat un Minei pe ianuarie și alte câteva manuscrise. Că fiu al Bisericii și mare binefăcător al ei, Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt a apărat credința creștină ortodoxă a poporului său în fața islamului în expansiune, dar și în fața prozelitismului creștin occidental. Pe lângă operele comandate de Sfântul domnitor cu caracter teologic, exprimat prin învățături, cuvântări, cântări și rugăciuni s-au copiat și scrieri polemice prin care se combăteau marile erezii din primele veacuri creștine: Sfântul Atanasie despre Sfântul Duh, și altele împotriva nestorienilor, monofiziților, monoteliților și iconoclaștilor. Copierea atâtor manuscrise a dus la înființarea unor biblioteci, la început modeste, dar cu trecerea timpului au devenit adevărate comori. În viața voievodului Ștefan există un om de o mare valoare, care ia îndrumat pașii spre cele de folos ale sufletului. Sfântului Daniil Sihastrul s-a nevoit mereu în rugăciune și smerenie. Și-a îmbogățit cultura teologică prin citirea cărților de slujbă și din sfinții părinți. Domnul Ștefan, auzind despre viață lui duhovnicească plină de fapte bune, se oprea adesea în chilia sihastrului pentru sfat și întărire în credință. În cele din urmă, cultură scrisă din perioada lui Ștefan cel Mare, chiar dacă a fost scrisă în limba slavonă, este românească deoarece a fost scrisă în țările române că răspuns la problemele vremii.

Capitolul al III-lea. Teologie prin artă

Arta moldovenească a fost capabilă să realizeze opere remarcabile de tradiție pur bizantină cât și cu elemente occidentale făcând loc originalității. Poporul român a fost înzestrat cu un înalt spirit artistic. Cultura religioasă propriu-zisă, a epocii lui Ștefan cel Mare, se reflectă mai întâi în construirea numeroaselor biserici și mănăstiri pe care le-am moștenit că pe o zestre sacră. În 1487 Ștefan cel Mare începea marea sa campanile de ctitorii, procesul maturizării școlii locale de pictori se încheiase. Această domnie de 47 de ani a cunoscut o activitate constructivă și artistică unică în Moldova. Tradiția spune că domnitorul înalța o biserică în urmă fiecărui război. “Cetățile, curțile și palatele împlinesc această operă de ctitor”.

Formele artistice ce se desăvârșesc acum, persistă și după încheierea acestei epoci triumfătoare în artă. Relația arhitectură-pictură cunoaște în acest interval de câteva decenii o evoluție deosebit de interesantă. Domnia lui Ștefan cel Mare este epoca în care se construiește cel mai frumos și mai trainic din întreagă istorie a Moldovei. Domnitorul a depus un efort impresionat atât în arhitectura civila și religioasă, cât și în cea militară.
Din punct de vedere al arhitecturii, în epoca lui Ștefan cel Mare se pun bazele unui stil de artă constructiv propriu și original, și anume stilul moldovenesc sau ștefanian. Acesta se distinge prin câteva caractere specifice ca de exemplu sistemul moldovenesc al supraînălțării bolților în interior prin suprapunerea arcelor încrucișate în diagonală, și prin bazele stelate de la exterior, cât și prin bogatul decor extern al fațadelor realizat prin utilizarea diferitelor material de constructie: piatră, cărămidă, ceramică. În stilul ștefanian se vădesc și două influențe: cea bizantină și cea gotică. Stilul gotic este dat de aspectul mai svelt, zidurile clădirii fiind mai înalte, asemenea catedralelor apusene; prezența contraforturile exterioare, cerute tocmai de această înălțare a zidurilor care trebuie să sprijine presiunea bolților; la ferestre și la uși se utilează o formă ogivală. Unele uși de intrare ale bisericilor lui Ștefan cel Mare cum ar fi acelea de la Dobrovăt, precum și unele ferestre, de pildă acelea ale bisericii mănăstirii Neamțului, te fac să te simți că în față unei construcții gotice.

Acest sistem de bolți constă în utilizarea arcelor suprapuse și privește în mod deosebit turla. Sistemul constă în folosirea a patru arce în plincentru (două transversal și două longitudinale) pe care se înalță prin intermediul pandantivilor, un tambur cilindric foarte scurt peste care se află alte patru arce mai mici așezate în dreptul celorlalte arce mai mari. Pe aceste patru arce mici se înalță tot prin pandantivi o turlă îngustă formată dintr-un tambur cilindric și dintr-o cupolă în formă de calotă. În exterior aceste arce au rol decarativ fiind un piedestal format din baze suprapuse. Sistemul de arce moldovenești conferă bisericilor proporții elegante. Calitățile mai de seamă ale stilului bisericilor lui Ștefan cel Mare, care au format punctul culminant al artei noastre moldovenești, sunt „rațiunea, bunul simt, cumpătarea, ingeniozitatea în soluțiile tehnice și în general echilibrul în tot întregul clădirei”.

Biserica, trup al lui Hristos. Încă de la începutul creștinismului biserica a fost locul întâlnirii dintre om și Dumnezeu. Biserica este locul de închinare unde noi aducem mulțumire față de Dumnezeu prin Sfânta Liturghie, iar Iisus Hristos săvârseste lucrarea Să mântuitoare prin Duhul Sfânt. Arhitectura și iconografia bisericii formează un tot unitar, de aceea nu putem vorbi despre ele decât abordându-le în parelel. Structura iconografică din interior corespunde principiilor porrnite din Bizanț. Așezarea scenelor în interiorul bisericii are o anumită semnificație; așa cum fiecare încăpere a bisericii are o anumită destinație culturală, fiecare scenă pictată are o semnificație simbolică având locul fixat în interiorul bisericii. Zugravii lui Stefan cel Mare au repartizat scenele marilor praznice sau ale vieților sfinților în așa fel încât capătă un caracter monumental pe suprafața zidurilor, sunt adaptate perfect la structura interioară cât și exterioară a monumentelor. Prima mare ctitorie a lui Ștefan cel Mare a fost Mănăstirea Putna (1466-1484), refăcută mai târziu încât nu mai arată ca la început. În rândul bisericilor cu plan triconc, de care am aminit mai sus, se numără și Moldovița, iar la unele li s-a adăugat o turla pe naos: Pătrăuți (17487), Voroneț (1488), Popauti (1496) și la Sfântul Gheorghe din Hârlău (1492) fiind monumentul cel mai reprezentativ al acestei epoci, remarcabil mai ales prin frumusețea decorului fațadelor. Pe lângă planul triconc întâlnim și plan drept, fără turle, la Mănăstirea Volovăț 1500-1502), cât și un plan mixt rezultat din combinarea celor două tipuri anterioare. La exterior acestea au planul drept, fără turlă, iar în interior sunt acoperite cu calote și unele dintre ele în interior au mici abside, arcuri și console treptate sau arcuri piezișe. Dintre acestea fac parte bisericile din: Borzești (1493-1494), Piatra Neamț (1497-1498). Un plan aparte îl reprezintă biserica Mănăstirii Neamț care are plan treflat, mult alungit prin adăugarea exonartexului (pridvorului închis) la fațada de vest a pronaosului și a unei noi încăperi între naos și pronas, destinată mormintelor ctitoricești. Gropnița o întâlnim și la Mănăstirea Putna și Dobrovăț.

Mântuirea venită în lume prin jertfă lui Iisus Hristos pe cruce. Tipul architectonic predominant este cel triconc. Cele două abside laterele marcheză semnul Sfintei Cruci prin care a venit mântuirea, cele patru părți ale crucii simbolizează cele puncte cardinale ale pământului, unde Biserica creștină este răspândită. Mai sunt și excepții cum ar fi Mănăstirea Putna căreia i s-a adăugat un spațiu funerar între naos și pronaos, numit gropniță, preluat mai târziu și de alte biserici. Spațiul interior al edificiilor este împărțit în pronaos, naos și altar în cinstea Sfintei Treimi; ele sunt încununate de o turlă cilindrică în interior, iar în exterior cu 8, 12 sau 16 laturi. Acoperișurile sunt înalte, iar fiecare parte a clădirii este acoperită separat. Împodobirea acestor monumente cu picturi murale a permis constituirea unui grup compozițional și dincolo de particularitățile stilistice, este lesne de recunoscut o gândire unitară, care nu poate fi decât cea a mediului cărturăresc de la Curtea Moldovei, singur în măsură să stabilească un program iconografic atât de clar individualizat. Având ca punct de plecare canoanele bizantine, autorii programului iconografic, al monumentelor, au știut să-l adapteze la “particularitățile interiorului unei biserici moldovenești, interior caracterizat prin folosirea arcelor etajate diagonal, sistem care dublează numărul pandantivelor, complicând distrubutia suprafețelor.” Pictura acestor biserici este executată de meșterii vremii după regulile erminiei, bogată în teme și motive. Aceștia trebuiau să se adapteze la spațiul care era menit decorării. Interioarele bisericilor trebuiau să fie zugrăvite în totalitate, reprezentând podoaba și învățătura. Din punct de vedere al tehnicii folosite, picturile din bisericile moldovenești par a fi un amestec de frescă și tempera; frescă pentru fonduri, iar tempera pentru detalii. Artistul este nevoit mereu să învingă dificultățile ce îi stau în față și să utilizeze toate suprafețele pe care le are la dispoziție. Iisus Hristos este lumina lumii. Biserica este orientată spre răsărit, locul de unde vine lumina. „Pentru că Dumnezeu este lumina spirituală (1 In 1, 5), după cum spune Sf. Ioan Damaschin, iar Hristos în Scripturi se numește și Soarele dreptății (Mal 4, 2) și Răsărit (Lc 1, 78), trebuie să-I afierosim Lui răsăritul spre închinăciune”. Bisericile sunt din piatră așezate pe un soclu terminat la partea lui superioară printr-un brâu de piatră. Decorul exterior pornește de la câteva elemente precum discuri, cărămizi, piatră brută; și ajunge la o gamă de variațiuni tot atât de bogată ca și cea interioară. Fațadele sunt împodobite cu ornamentații din cărămidă smălțuită colorata în verde, galben și brun. Un element interesant de pe fațadă îl reprezintă discurile smălțuite din aceleași culori ca și cărămizile, care sunt așezate în timpanele arcaturilor, în formă de friză sub streașină. O importantă ctitorie a domnului este biserica Pătrăuți, care păstrează același plan triconc, naosul și pronaosul având formă pătrată, iar contraforțile conferă echilibru.
Chipul Mântuitorului domină toate cele trei încăperi ale bisericilor: altar, naos, pronaos, după cele trei demnități ale Sale: profet, împărat și arhiereu. Icoană Să rezumă și domină întreg Cosmosul creștin și programul iconografic al bisericilor. Altarul este partea cea mai importantă a bisericii, pentru că aici se săvârseste jertfă euharistică. Acesta simbolizează cerul și este separat de naos prin iconostas și este alcătuit dintr-o absidă semicurculară acoperită printr-o boltă în sfert de sferă. În partea stânga se găsește proscomidiarul unde se pregătesc darurile pentru Sfânta Masă, preînchipuind peștera în care S-a născut Hristos; iar în partea drepta diaconicul, unde se țin veșminte, care sunt mereu de dimensiuni foarte mici și de deobicei se deschid către răsărit. Altarul este luminat printr-o singură fereastră dispusă în axa principală a bisericii, este mai întotdeuna ridicat cu o treaptă sau cu două trepte decât restul bisericii. În exterior, altarul este deobicei poligonal cu șapte sau nouă lături. Contraforțile sunt în dreapta și în stânga, reducându-se spre înălțime. Altarul este sediul Divinității, hotar între cer și pământ, poartă spre veșnicie. Pereții și bolta altarului cuprind temele de taină teologică: Iisus Prunc în Patenă, ca simbol al sacrificiului; Spălarea picioarelor, ca simbol al umilinței; Cină cea de taină și cele două împărtășanii, ca simbol al comuniunii și sacrificiului. Cină cea de taină este pictată la biserica Mănăstirii Drobovăț sub formă Împărtășirii Apostolilor. Aceștia sunt așezați câte șase deoparte și de altă a Mântuitorului Hristos și primesc Sfânta Împărtășanie chiar din mâna Să. Primului grup Hristos îi oferă Pâinea, iar celui de al doilea Sângele Sau din Potir. Cortegiul sfinților ierarhi și diaconi completează iconografia pereților altarului, iar pe boltă este înfățișată Maică Domnului pe tron în calitate de împărăteasa, cu Iisus pe genunchi, iar într-o parte și în altă se află câte doi îngeri care i se închină. Prezența celor patru îngeri va deveni specifică picturii moldovenești, deoarece în celelalte zone vor fi prezenți câte doi. Maica Domnului este reprezentatã șezând, cu coatele îndoite și mâinile ridicate în rugãciune spre cer, iar la piept, frontal, Hristos copil binecuvântând. Această reprezentare a Maicii Domnului subliniază rolul mijlocitor pe care îl are între noi și Dumnezeu. Valul care-i acoperă capul cade în falduri peste frunte, peste umeri și brațe, acoperindu-i corpul. Pe frunte și umeri strălucesc stele care-i împodobesc vesmântul, subliniind măreția și demnitatea chipului. Mântuitorul are același chip grav, concentrat. Chipul Pruncului este reprezentat că având trăsăturile unui adult, ceea ce înseamnă că din copilărie El era Dumnezeu întrupat. Reprezentarea chipului Maicii Domnului în altar, este explicată după Sfânta Tradiție, că Fecioara a stat până la vârstă de 12 ani în Sfânta Sfintelor din Templu. Linia conturelor, desenul faldurilor, echilibrul perfect îi dă picturii un caracter somptuos, cum ar fi la Voroneț. La biserica Sfântul Ilie din Suceava îngerul ce se vede în altar, se înalță larg și liniștit, într-un spațiu definit măreției lui. În puține cazuri, precum la Sucevița, chipul Sfintei Fecioare este înlocuit de Înălțarea la Cer a Mântuitorului, care ocupă întreagă boltă. În acest caz Sfânta Fecioara este regăsită în josul scenei, între sfinții apostoli. Sfințenia și rolul tainic al altarului este dat catapeteasma, care îl privește de privirile credincioșilor. Rolul catapetesmei este acela de a uni veșnicia cu vremelnicia.Sfinții Părinți aseamănă iconostasul cu hotarul dintre două lumi: cea divină și cea umană, cea veșnică și cea trecătoare. Sfântul Simeon al Tesalonicului dă următoarea explicație: „Coloanele de pe iconostas reprezintă firmamentul care separă lumea spirituală de cea sensibilă. El semnifică unirea prin iubire a cerului cu pământul.“ Catapeteasma are trei uși: una la mijloc, în două canate, și alte două laterale, cu câte un canat. Cele din mijloc se numesc sfintele uși, pentru că pe ele circulă numai clericii. Se mai numesc și ușile mari sau împărătești, pentru că prin ele intrau odinioară împărații când își aduceau darurile la altar ori se împărtășeau, dar și Împăratul Cerurilor, Hristos Mântuitorul intră, sub forma Sfintelor Daruri, la Vohodul cel mare de la Liturghie. Pe ușile împărătești se zugrăvește icoana Bunei Vestiri. Maica Domnului este zugrăvită aici pentru că ea este cea care ne-a deschis ușile milostivirii cerului, pe care le simbolozează ușile împărătești. Pe usile diaconesti se pictează chipurile sfinților arhangheli Mihail și Gavriil, ca păzitori ai ușilor raiului, ori chipurile a doi sfinți diaconi (Sfântul Ștefan și Sfântul Filip ori Laurențiu). Diaconii se zugrăvesc aici, atât pentru faptul că în serviciul divin ei îi reprezintă pe îngerii din ceruri, cât și pentru că pe aceste uși circulă diaconii când ies sau intră în altar. Se mai pot zugrăvi, în locul diaconilor, doi dintre sfinții militari (Sf. Gheorghe sau Sf. Dimitrie), ca păzitori ai ușilor raiului. Pe spațiile dintre ușile împărătești și cele laterale se pictează, în dreapta (spre sud), icoana împărătească a Mântuitorului (Hristos ca Împărat ori arhiereu, șezând pe tron cu Sfânta Evanghelie deschisă și binecuvântând) și icoana împărătească a Maicii Domnului (Maica Domnului ca împărăteasă, șezând pe tron, cu Pruncul în brațe). În continuarea aceluiași registru se afla pictată icoana sfântului patron al bisericii respective, icoanele unor sfinți venerați mai mult în regiunea respectivă. Următorul registru al catapetesmei este reprezentat de icoanele celor 12 praznice imparatesti. În mijlocul lor, într-un medalion, este zugrăvită Învierea Domnului, ca cel mai mare dintre praznice, Cina cea de Taină sau Răstignirea. In registrul urmator sunt pictati cei doirprezece apostolic, iar in mijloc deobicei icoana Deisis. Pe următorul rând de icoane sunt pictați doisprezece prooroci mari și mici ai Vechiului Testament, înfățișați, de regulă purtând în mâini diferite simboluri, În mijlocul lor se află icoana Maicii Domnului cu Pruncul, Cel în care s-au împlinit prevestirile proorocilor. Sus se înalță Crucea pe care este zugrăvit Răscumpărătorul, iar la picioarele crucii, în două iconițe mai mici, stă Maica Domnului și Sf. Ap. Ioan, amândoi în atitudine de adorare, rugăciune ori jelire.

Naosul este sânul bisericii. Naosul este alcătuit dintr-un spațiu dreptunghiular fiind partea centrală a bisericii. Două arcuri mari transversale late și două arcuri mai înguste, lipite de zidurile exterioare susțin prin mijlociarea a patru pandantivi, un tambur cilindric pe care un nou sistem de patru arcuri susține, la rândul său, prin patru pandantivi mai mici, calotă sferică a boltei. Naosul este lărgit prin părțile de miază-zi și miază-noapte prin două abside laterale care dau planului această formă triconcă. Naosul este luminat cu ajutorul a două ferestre așezate pe axa lui transversală. Aceste ferestre sunt mici și larg evazate înăuntru pentru a pătrunde cât mai multă lumină în biserică. Pereții naosului sunt rezervați deferitelor scene din viață Mântuitorului, de exemplu în naosul bisericii de la Milișăuți sunt zugrăvite scene din Noul Testament, momentele importante din viaț Mântuitorului Iisus Hristos cum ar fi Nașterea din Fecioara, Botezul, Schimbarea la față, Intrarea în Ierusalim, Rugăciunea din Grădina Ghetsimani, Răstignirea și Pogararea la Iad, iar în partea inferioară se află sfinții militari care reprezintă Biserica luptătoare. Scenele Nașterii și Pogorârii la Iad sunt zugrăvite deasupra locului în care este așezată strană. Nașterea din Fecioara. Scenă Nașterii este o icoană complexă ce cuprinde numeroase simboluri. Muntele reprezintă lumea căzută în păcat, Maică Domnului este reprezentată lângă prunc așezată pe un veșmânt roșu sugerând cinstea de care trebuie să aibă partea Fecioara. Pruncul este așezat lângă mama Sa într-o iesle ce preînchăpuie altarul, făcând trimitere, alături de scutecele care sunt asemeni giurgiurilor de înmormântare, la moartea și pogorârea la Iad. Păstorii ascultă mesajul îngerilor, iar magii sunt zugraviți aducând daruri: aur, smirnă, tămâie. Dreptul Iosif este redat asemenea unui bătrân, cu aureolă însă cu o expresie îngrijorată cu privire la Nașterea Pruncului. Lângă Iosif apare și un bătrân în haină de piele care îl princhipuie pe Diavol. Biruința asupra morții, dobândirea vieții veșnice. În scenă Pogorârii la Iad apar îngeri în registrul superior, iar Mântuitorul reprezentat în mandorlă, este pictat în veșminte luminoase ridicând pe Adam și Eva din morminte. Organizată simetric, compoziția mai cuprinde, în spatele Evei și la stânga lui Iisus, un grup de patriarhi din Vechiul Testament, iar în spatele lui Adam și la dreapta Mântuitorului, un alt grup de personaje biblice, între care se disting Ioan Botezătorul și regii prooroci David și Solomon. De la biserica mănăstirii Popăuți remarcăm scenele din ciclul patimilor, excepțională fiind Judecata la Caiafa. Plină de animație, cu multe personaje împărțite în două grupuri. Iisus și Caiafa reprezintă cadrul acțiunii. Gesturile atitudinile și costumele diferă de la un personaj la altul. În mod semnificativ, în același registru se află și tabloul votiv în care ctitorul împreună cu familia o au alături pe Maică Domnului sau un sfânt, îi aduce lui Hristos așezat pe tron modelul bisericii că prinos. De remarcat că tabloul votiv are o corespondență cu tabloul Sfinților împărați Constantin și Elena, relație simbolică lesne de descifrat pentru omul Evului Mediu care înțelege astfel, că Ștefan cel Mare este asemănător împăratului Constantin, un luptător pentru biruință crucii împotriva dușmanilor din acea vreme, se identificau chiar cu dușmanii Moldovei, respectiv cu turcii. Biserica Sfânta Cruce din Pătrăuți ocupă un loc deosebit în analizele lui Vasile Drăguț, despre care afirmă: „Spre deosebire de picturile de la Voroneț, cu a lor sobră măreție, picturile ce decorează Biserica Sfânta Cruce din Pătrăuți îl întâmpină pe vizitator cu o vibrație caldă și luminoasă de ocru auriu, cu ritmurile largi și melodioase pe care le descriu conturele siluetelor. Mișcările sunt aici mai elegante și mai unduitoare, iar modelajul de tip formă-coloare păstrează o rafinată discreție.” Expresia generală a picturilor de la Pătrăuți se definește prin sublinierea conținutului uman. Pronaosul, dreptunghiular sau pătrat, este separat de naos printr-un perete cu singură ușa. Boltă pronaosului se susține pe patru arcuri. Deobicei această boltă este o simplă calotă hemisferică. Lumina în pronaos pătrunde prin două ferestre, una spre miază-zi și una spre miază-noapte, acestea sunt la cele din naos, sau mai mari în unele cazuri. Intrarea în naos se face printr-o ușa dispusă în axa bisericii pe partea vestică, fie pe partea de nord. „În pronaos,pe bolta, se întâlnește, de obicei, imaginea Fecioarei a Întrupării, iar pe pereți sunt imagini din viața Sfântului patron, registrul inferior fiind rezervat unui cortegiu de sfinți în picioare.”

Triumful ortodoxiei. Binecunoscuta Cavalcadă a sfinților militari de pe peretele vestic al pronaosului bisericii Sfâta Cruce din Pătrăuți, deasupra ușii de intrare, nu este scrisã în nici o erminie, reprezintă victoria impăratului Constantin cel Mare asupra lui Maxentiu tratată că un subiect istoric. Cavalcada de la Pătrăuți nu este o simplă ilustrare a unui eveniment istoric. Iconografii moldoveni au fructificat relatarea lui Eusebiu de Cezareea, dar au imbogățit compoziția din punct de vedere teologic, transformând viziunea impăratului într-o emblemă perpetuă a victoriei prin Cruce. După victoria dobândită la podul Milvius, impăratul a înțeles pe deplin că triumful creștinismului nu mai poate întârzia, astfel că, un an mai târziu, în anul 313 a emis cunoscutul Edict din Milan. În varianta moldovenească viziunea impăratului Constantin a fost schimbată. În fruntea luptătorilor, ca o prefigurare a victoriei, se află Arhanghelul Mihail, el însuși călare pe un cal alb și învesmântat în armură de războinic. Armata impăratului purtând dalmatică și coroană, nu este alcătuită din ostași de rând, ci din sfinți militari. Sfântul Gheorghe, Sfâtul Dimitrie, cei doi Teodori, Procopie și Mercurie . reuniți într-un cortegiu sărbătoresc îndreptâandu-se spre locul bătăliei. Mișcarea grupului este liniștită, că în pas de defilare. Biruința nu mai poate fi pusă la îndoială, căci Crucea care strălucește pe cer îi protejează pe toți. Această temă iconografică de la Pătrăuți este o materializare a spiritului militant caracteristic Moldovei lui Ștefan cel Mare. Remarcând faptul de excepție cã biserica a fost dedicata Sfintei Cruci, hram puțin întâlnit în lumea ortodoxă.

Referindu-se la această pictură murală, celebrul Andre Grabar sublinia că este vorba, aici, despre transpunerea, în limbajul propriu unei imagini religioase, a mesajului de luptă antiotoman, pe care Ștefan cel Mare l-a adresat, în repetate rânduri întregii creștinătăti, în sensul organizării unei adevărate Cruciade.

La Pătrăuți, Ștefan cel Mare a beneficiat de sprijinul unor iconografi de notabilă subtilitate care au știut să găsească o rezolvare pe căt de corectă sub aspect teologic, pe atât de expresivă și convingătoare în planul realității imediate.

La biserica Voronețului din epoca lui Ștefan cel Mare, datează numai pictură din naos și altar. Ansamblul mural impresionează prin claritatea și rigoarea desfășurări iconografice, prin forță de expresie a compozițiilor, în care, grupuri compacte de personaje se decupează pe fundaluri sobre, fără recuzita de prisos. Desenul este riguros, gama cromatică gravă; iar personajele impresionează prin expresivitatea lor, deloc stereotipă sau convențională, fiecare erou al narațiunii pictate, fiind definit cu claritate, atât prin atitudinea corporală, cât mai ales prin fizionomia deplin motivată caractereologic și prin contextul dramatic al scenei. Astfel în Cine cea de Taină, în Spălarea picioarelor și în cele două Împărtășanii, apostolii apar: când cu figuri uimite, când grave, de fiecare dată, cu aceeași forță bărbătească în atitudini și expresii. În contextul solemn și sobru, al ansablului de picturi ce decorează naosul și altarul Bisericii Voronețului, tabloul votiv al lui Ștefan cel Mare și al familiei, prin vestimentația de înalta pompă socială princiară capătă o notă de nobilă măreție. Clopotniță a fost împrumutată din orient, și reprezintă o construcție aparte de restul bisericii. Turla este poligonată cu opt, doisprezece sau șaisprezece lături. Are patru ferestre ca și cele ale naosului. Acoperișurile bisericilor fără turle sunt simple acoperite cu table, sau țuguiate fiind acoperite cu șindrilă. Profundul istoric, estetician și pictor Vasile Drăguț afirmă că: „Potrivit canoanelor iconografice statuate de erminiile bizantine, turla bisericii a fost rezervată reprezentării Bisericii Cerești, având pe boltă imaginea lui Iisus Pantocrator, iar pe pereții tamburului, în registre inelare, se află serafimii, îngerii și profeții și apostolii.” În pandantivi mici, au fost înfățișați evangheliștii, prin a căror lucrare scrisă, se face legătură între Biserica cerească și ce pământească. Iisus ocupă locul cel mai înalt al bisericii.
Edificiile religioase ridicate de Ștefan au dimensiuni mici, la fel că ușile și ferestrele. Se obișnuia în această perioada în Moldova că spațiile din interior să fie fragmentate de-a lungula axei vest-est, deorece pe parcus putea apărea necesitatea adăugării a noi încăperi; deobicei se introducea o gropnita între altar și naos, iar în față pronaosului și adaugă un exonartex sau un pridvor.

Odată cu răspândirea edificiilor religioase a apărut și dezvoltarea acestora prin dimensiuni mai mari și evoluția planului. Pronaosul se extindea depășind uneori naosul. Ușa era plasată la sud. Arhitectura epocii lui Ștefan cel Mare a execitat o puternică influență asupra celei din secolele următoare. Această îmbinare dintre bizantin și gotic formează caracteristică stilului bisericesc al Moldovei cât și originalitatea lui. În această perioadă a fost atins apogeul arhitecturii moldovenești, ale cărei părți constituționale au fost elaborate aproape în totalitate în acest timp. Meșterii ce au urmat au rămas fideli normelor fixate sub domnia acestui voievod dar vor ști totuși să reîmprospăteze orginalitatea arte moldovenești. Biserica bizantină a adoptat, după triumful final al Ortodoxiei asupra iconoclasmului de la jumătatea secolului al IX-lea, un concept imperial în iconografie, datorită dorinței de a exaltă prin imagine slavă dumnezeirii și a o face cât mai vizibilă oamenilor. După triumful Ortodoxiei au apărut teme și motive noi, două dintre cele mai importante fiind Deisis și Hristos Pantokrator. În scenă Deisis, Hristos este prezentat, din punct de vedere formal, pe tron asemeni unui împărat. Tema imaginii este cea a rugăciunii, Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul mijlocind pentru noi. Structura icoanei Deisis arată locul privilegiat al Maicii Domnului și al lui Ioan Botezătorul în jurul persoanei Mântuitorului, în calitate de primi martori direcți ai Întrupării sale. Din secolele XV-XVI s-au păstrat icoane macedonene și grecești reprezentându-l pe Hristos în veșminte arhierești, purtând o coroana de țar cu pandelocuri și ținând Evanghelia, uneori fiind însoțit de Maică Domnului Împărăteasa . Specifică Moldovei este tema Marii Deisis, apărută mai întâi în nișă din nartexul Dolhestilor (1481). Ființa Mânuitorul cuprinde două firi: umană și divină. Intrată în iconografia Bisericii, tema Deisis are o valoare pur teologică. Scena Deisis relevă dubla ipostază domnitoare a Mântuitorului: ca om, stăpân și „cununa” a Creației, și că Dumnezeu atotstăpânitor. Pe lângă aceasta, locul evangheliștilor în pictura secolului al XV-lea se aflla în pandativi mici. Pictorii aveau la dispoziție o suprafață triunghiulară, sferică, această tema este prezența și în miniaturi desfășurându-se pe o suprafață dreptunghiulară. În decorarea bisericilor există un echilibru perfect între figurativ și ornamental. Registrele picturale sunt alternate de medalioane cu sfinți sau de alte motive ornamentale. Toate acestea dovedesc o excelență calitate tehnică, folosirea unei palete bogate, pigmenții de culoare fiind selectați cu foarte multă grijă. „Desenul este o nobilă elegantă, coloritul tandru și, mai presus de toate, tipologia de o remarcabilă frumusețe, care fac posibilă invocarea tradiției” , în perspectiva acelui Gavriil Uric, care va marca dezvoltarea umanismului ce va deveni caracteristic întregii picturi moldovenești următoare.

Încă din prima parte a domniei lui Ștefan cel Mare, la Mănăstirea Probota, acolo unde marele domnitor dorise să așeze mormintele părinților săi Bogdan și Oltea, se poate vedea cu claritate că „pictura era chemată să răspundă unui program iconografic destul de bogat”.

Între 1479-1481 a fost executat decorul mural în biserica din Rădăuți, ctitoria lui Bogdan I Întemeietorul. Tabloul votiv de la Rădăuți îl înfățișează pe Ștefan cel Mare împreună cu Doamna Maria Voichița. Alături de tabloul votiv, trebuie amintite, picturile din altar, remarcabile prin calitățile de compoziție și desen, prin noblețea tipologică într-o viziune monumentală, pe care retușurile ulterioare nu au reușit să o ascundă întru totul. Pictorul utilizează în compoziție atât culorile cât și non culoruile în armonii cromatice urmărind efectul termodinamic, prin suprapuneri decoratice pe suprafețe, pe formă de la închis spre deschis, prin tehnică modelării culorilorInca din prima parte a domniei lui Ștefan cel Mare, la mănăstirea Probota, acolo unde marele domnitor dorise să așeza mormintele părinților săi Bogdan și Oltea, se poate vedea cu claritate că „pictură era chemată să răspundă unui program iconografic destul de bogat”.

Frescele din Moldova lui Ștefan cel Mare vãdesc o realã preocupare pentru rostirea ideilor fundamentale al Bisericii. În programele iconografice din epoca lui Ștefan cel Mare se poate vorbi despre o gândire coerentã și elevatã, capabilã de opțiuni precise și de interpretãri savante, mai ales confruntând programele iconografice din Moldova cu cele ale bisericilor sârbești, ale cãror picturi din secolul al XIV-lea sunt utilizate de regulã că termen de referintã pentru ansamblurile murale din țară noastrã. Pictură epocii lui Ștefan cel Mare, în primul rând se impune prin vigoarea expresiei și, nu în ultimul rând, prin bogãția concentratã a programelor iconografice. Ele ilustrează prin autenticitatea lor, prin arhitectură, prin picturile lor interioare și exterioare, ceea ce s-a numit epoca de aur a picturii moldovenești. Aceste biserici reprezintă comori unice de artă medievală cu icoanele lor, broderiile, mobilierul, piesele de orfevrărie și manuscrisele păstrate timp de secole. Glorioasă epoca a lui Ștefan cel Mare s-a caracterizat, inte celelalte infapturi remercabile, și de constituirea unei importante școli de pictură moldovenească. Principal apărător al creștinătății în față pericolului crescând Semilunii, voievodul Ștefan a dezvoltat, prin grijă să personală, pe lângă arhitectură și pictură și alte arte. Chiar dacă sculptură în lemn apare în Moldova abia în veacul al XVI-lea., a apărut un gen specific de sculptură decorativă, și anume pietrele de mormânt sau lespezile funerare. Cea mai somptuoasă lespede funerară este cea de pe sarcofagul lui Ștefan cel Mare, comandată chiar din timpul vieții. Pe ea se găsesc motive ornamentale cu frunze, tulpini, flori. Sculptură în piatră împodobea chenarele ferestrelor și ușilor, a capitelurilor, bazele coloanelor. Artă lucrării obiectelor de argint și-a atins apogeul în vremea lui Ștefan cel Mare. Această este reprezentată de numeroase obiecte ferecate sau îmbrăcate în aur și argint, cruci de lemn, icoane și mai ales evanghelii (manuscrise). Broderia este inspirată din artă bizantină și are o mare valoare estetică în decorarea interioarelor. Broderiile religioase importante sunt: epitrahilele, valurile liturgice, dverele, oralele; remarcante sunt epitrahiile destinate mănăstirii Putna, având în medalioane 16 scene din viață Mântuitorului și la capete portrete ale lui domnitorului și fiului acestuia Alexandru. Epitaful reprezenta o broderei important ape care se realiza punerea în mormânt a Mântuitorului. Părul, față, corpul se bradau doar cu fir de mătase. O altă piesă de valoare este acoperământul de mormânt al Mariei Mangop. Bisericile și mănăstirile au fost importante focare de cultură. Aici s-au copiat, scris sau tradus primele izvoare istorice. Și tot aici s-au înființat cele dintâi tipografii. Acesta activitate bisericească alături de celelalte arte au asigurat culturii românești un loc de frunte în cultură europeană. La una din marile ctitorii, ai anume mănăstirea Putna, călugării au continuat a caligrafia și decora, cu râvnă, migală și spirit artistic, textele bisericești de care era nevoie– cărți de cult (evangheliare, apostoli, psaltiri, octoihe, minee, liturghiere etc.), cărți de îndrumare moral-religioasă (sbornice, cuvântări ale Sfinților Părinți, Leastvita Sf. Ioan Scărarul etc.), pravile cerute de nevoia de a cunoaște prevederile canoanelor bisericești etc. Astfel, în anul 1467, diaconul Nicodim a scris pentru Mănăstirea Putna, la porunca lui Ștefan cel Mare, Mineiul pe aprilie; în 1472, călugărul Vasile a scris “Leastvita Sfântului Ioan Scărarul”; în 1473, Ștefan cel Mare „a dat de s-a scris un Tetraevanghel cu mâna ieromonahului Nicodim”, manuscris de foarte mare importantă pentru istoria și cultură veche a poporului român, deoarece pe o pagină votivă este pictat chipul lui Ștefan cel Mare – tânăr, senin, viguros, optimist –, unul dintre primele portrete laice din Moldova; în 1488-1489, călugărul Paladie a scris un Tetraevanghel; „păcătosul Spiridon ieromonahul” a scris în 1502 un Tetraevanghel; „mâna mult păcătosului Paisie așa zis monah” a scris Mineiul pe Martie; „mâna păcătosului ieromonah Ghervasie din Putna” a scris în 1492 un Liturghier; Eustațiu a copiat texte de muzică bisericească etc. Multiplicarea cărților prin copiere era o lucrare anevoioasă. Răspunzând cererilor, copiștii, de multe ori, lucrau cu grabă, dar, de cele mai multe ori, mai ales la copierea Evangheliei, Apostolului, Psaltirei și Liturghierului, ei lucrau cu deosebită grijă spre a realiza opere cu înfățișare artistică. Artă caligrafierii și decorării textelor bisericești ajunsese pe vremea lui Ștefan cel Mare la o așa de înalta treaptă de dezvoltare, încât a înrâurit caligrafi și miniaturiști din țările vecine. Fostul professor Sobolewschij de la Universitatea din Petrograd spunea că miniaturile moldovenești au avut o mare importantă pentru cultură slavă în general. Manuscrisele moldovenești din acest timp stau la loc de cinste în cultură moldovenească prin colorit și motivele ornamentale. „Puternicul împărat al românimii” , Ștefan cel Mare, va rămâne cel ce ne-a revelat nouă natură specifică romanului. S-a îngrijit de țară să din toate punctele de vedere; lăsându-ne o moștenire artistică care ne uimește în fiecare zi prin marile capodopere și ne da prilejul de a-i descoperi tainele.

Concluzii

Cultură ce s-a dezvoltat în Moldova lui Ștefan cel Mare se înfățișează în față sufletelor însetate de sens și de lumina că un izvor pururi curgător. Însuși troparul sau îl prezintă că apărător neînfricat al credinței și patriei străbune, mare ctitor de locașuri sfinte. Cu alte cuvinte, Ștefan cel Mare și Sfânt este recunoscut că vas ales al lucrării harului lui Dumnezeu în el pentru binele Bisericii lui Hristos. Întrucât Sfântul Ștefan cel Mare, prin credință și vitejia, prin inteligență și dărnicia să, a contura un stat ortodox, cu dragoste de Hristos și mare curaj în față pericolelor ce îi amenințau, va rămâne în istorie pentru că a trăit motivat idealuri nobile.

Asocierea dintre multele războaie pe care le-a purtat și multele biserici și mănăstiri pe care el le-a ctitorit sau ajutat este dovadă cea mai grăitoare a credinței lui intense. În lungă să domnie de 47 de ani, puțini au fost anii de pace, fără război, fără primejdie. Tulburarea pricinuită de lăcomia năvălitorilor sau de dorința lor de stăpânire asupra Moldovei l-a făcut să stea mereu în starea de priveghere și de jertfă, de pregătire de lupta și de apărare a credinței strămoșilor, de apărare a Moldovei. Că fiu al Bisericii Ortodoxe, domnul a ajutat mănăstiri din Muntele Athos: Zografu, Grigoriu, Vatopedu. De asemenea, el a avut relații culturale cu alte Biserici Ortodoxe, că de pildă, cu Arhiepiscopia de Ohrida, cu Kievul și Moscova, cu Serbia și în mod deosebit el este preocupat de relațiile cu frații ortodocși de același neam din celelalte provincii românești: Valahia și Transilvania, unde înființează episcopia ortodoxă a Vadului și construiește două biserici: la Văd și Feleac; iar în Țară Românească, o biserica la Râmnicu Sărat. Prin toate aceste lucrări de sprijinire a vieții și misiunii Bisericii, Sfântul Ștefan cel Mare se dovedește a fi un fiu și un misionar al Bisericii. Astfel titlurile sale de binecredincios și de Hristos iubitor menționate în pisaniile bisericilor pe care le-a ctitorit au acoperire în faptele sale de apărare a credinței. Inspirate din trăirea creștină a poporului lui Dumnezeu, arhitectură și pictură bisericilor din Moldova au devenit, la rândul lor, inspiratoare pentru generațiile viitoare de creștini, pentru pelerini care vor gustă din adâncimea frumuseții lor. Mănăstirile ridicate de Voievod se înălțau mărețe și puternice, că semn de încurajare pentru popor întru apărarea credinței. Mănăstirile au devenit, prin zidurile și pictură lor, cât și prin activitățile desfășurate acolo, adevărate centre de cultură teologică. Zidirea de biserici și împodobirea lor cu pictură aveau drept scop pregătirea poporului pentru a face față pericolului imminent de islamizare. Învățătură credinței creștine trebuia cunoscută, și cel mai potrivit mijloc pentru această erau frescele interioare și exterioare ale bisericilor. Prin lucrarea se încearcă expunerea activitatății teologice din timpul domniei lui Ștefan cel Mare. Prezintă viață și organizarea bisericească, cât și modul în care teologia se reflectă în artă. Hristos Atottiitorul, de pe cupola centrală, sau Maică Domnului, de deasupra Sfintei Mese din Altar, erau chipurile spre care privirile moldovenilor erau chemate să se îndrepte. Icoanele cu apostolii, evangheliștii, arhiereii, pustnicii și martirii, având în centru pe Hristos, constituiau imbold de convingere că numai de acolo vine ajutorul. Astăzi, mănăstirile din Moldova își continuă lucrarea lor mărturisitoare a lui Hristos, Creatorul și Mântuitorul lumii.

Bibliografie

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. rom. de Pr. D. Fecioru, ediția a III-a, București, 1993

Cultura moldoveneasă în timpul lui Ștefan cel Mare, 1964

Demciuc, Vasile, Apărarea dreptei credințe reflectată în pictura murală din nordul moldovei. Câteva considerații

Pictura murală din Moldova (sec, XV-XVI), text de Vasile Draguț, Antologie de imagini Petre Lupan, 1982

Repertoriul monumentelor și obiectelor de artă din timpul lui Ștefan cel Mare, 1958

Ștefan cel Mare și Sfânt 1504-2004. Biserica. O lecție de istorie, Ed. Sfânta Mănăstire Putna, 2004

Andre Grabar, Les Croisades de l’Europe Orientale dans l’art, in Melanges Charles Diehl, II, Paris, 1930

Balș, G, Bisericile lui Ștefan cel Mare, București, 1962

Bernea, E., Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, București, 1989

Costăchescu, M., Documentele moldovenești înainte de Ștefan cel Mare, vol. I, Iași, 1931

Iorga, Nicolae, Istoria lui Ștefan cel Mare pentru poporul român, București, 1966,

Lazarev, Viktor, Istoria picturii bizantine vol. III, București, 1980

Nicolaescu, Ștefan, Din daniile lui Ștefan cel Mare făcute mănăstirii Zografu, București, 1938

Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004

Vatasianu, Virgil, Pictura murală din Nordul Moldovei, Bucuresti, 1974