Semeonovici Vîgoțki (1896-1934)Vîgoțki este născut în același an cu un alt mare teoretician al dezvoltării: Piaget. În scurta sa viață activitatea… [630763]

Semeonovici Vîgoțki (1896-1934)Vîgoțki este născut în același an cu un alt mare teoretician al dezvoltării: Piaget. În scurta sa viață activitatea lui Vîgoțki este prodigioasă în spațiul rus. Conform cerințelor epocii el trebuie sa își adapteze cercetările atât tezelor marxiste cât și cerințelor psihologiei. Începuturile sale profesionale îl găsesc ca profesor de literatură iar primele cercetări se înscriu în domeniul creației artistice. În 1924 el se înscrie ca preocupări de cercetare în sfera psihologiei dezvoltării, a educației, psihopatologiei, studii pe care le continuă până la moartea sa prematură în 1934 la 38 de ani.Vîgoțki a fost apreciat în Uniunea Sovietică mai ales ca modelul său se fondează pe teza marxist-leninistă care susține (cf. lui Luria, 1976) că „toate activitățile cognitiv umane fundamentale prind formă într-o matrice a istoriei sociale și constituie astfel un produs al dezvoltării social-istorice.” Altfel spus individul și capacitățile sale intelectuale nu sunt înnăscute ci sunt produsul instituțiilor culturale în care se găsește individul.Ipotezele elaborate de Marx și Engels privind evoluția unei societăți către un socialism utopic sunt trei:Activitatea creează gândirea. Atitudinile, concepția despre viață și aptitudinile diferă la indivizi aparținând unor clase sociale diferite și se formează plecând de la activități de producție. „Nu conștiința oamenilor determină existența ci existența lor socială determină conștiința”. Dezvoltarea mentală este procesul prin care copilul asimilează rezultatele tranzacțiilor sale cu mediul.Dezvoltarea se produce prin schimburi dialectice. Aceste schimburi sunt confruntări între teză și antiteză urmate de elaborarea unei sinteze care rezolvă conflictul de cunoaștere și se constituie într-o concluzie. Vîgoțki aplică această formulă a confruntării dialectice la dezvoltarea copilului postulând că pe măsură ce acesta intră în contact cu diferite aspecte ale realității el constată că un mod de acțiune pe care îl credea bun (teza) nu se poate adapta unei situații noi (antiteza) și trebuie să găsească un alt modus operandi (sinteza /concluzia/ rezolvarea). Aceste moduri de acțiune sunt interiorizate formând o cunoaștere din ce in ce mai elaborată.Dezvoltarea este un proces istoric care se produce în cadrul anumitor contexte culturale. Marx pune semnul egalității între dezvoltarea socială și evoluție. Istoria unei societăți este o succesiune de schimbări deliberate numite generic dezvoltare. Dezvoltarea copilului este un proces influențat de antecedentele istorice ale culturii din care el face parte și de evoluția sa ontogenetică, adică de ansamblul confruntărilor dialectice trecute. Acestea determină modalitatea în care copilul este „înarmat” pentru a face față situațiilor viitoare.Metoda utilizată de Vîgoțki pentru a-și valida ipotezele este constituită plecând de la critica metodelor tradiționale de investigare a mecanismelor de răspuns. Abordările de tip stimul-răspuns ale școlii behavioriste nu îl satisfac și el încearcă să pună în evidență structura evenimentelor care intervin în actele de gândire ale unui copil care încearcă să rezolve o sarcină și modul în care această structură evenimențială ar putea afecta

dezvoltarea sa mentală.Vîgoțki nu era interesat în principal dacă răspunsul este corect ci de modul în care se ajunge la acest răspuns. El aprecia în mod deosebit metoda lui Piaget pe care o considera superioară celei a scolii behavioriste. Metoda sa se numește a dublei stimulări și se inspiră din cercetările psihiatrice ale lui P. Janet și a gestaltistului Kohler.Copilul este plasat într-o situație de rezolvare de probleme. Cadrul în care acest proces se desfășoară este compus dintr-o multitudine de stimuli ce formează o structură complexă. Acești stimuli sunt fie cei aleși de experimentator sau fac parte integrantă din situația experimentală și sunt întâmplători. Sarcina pe acre copilul o primește poate de asemenea fi aleasă de cercetător sau lăsata la alegerea copilului, în funcție de context. Sarcina copilului este de a-și atinge obiectivul utilizând doar ceea ce are la dispoziție în acel cadru experimental. „Dubla stimulare” semnifică cele două categorii de stimuli implicați în îndeplinirea sarcinii (stimulul mijloc și stimulul scop sau obiect). Copilul manipulează obiectele, este stimulat de ele (acțiunea formează gândirea) și stabilește modul în care le va utiliza pentru atingerea scopului . obiectivul experimentatorului este de a descoperi cum gândește și acționează copilul în timpul experimentului și ascultă comentariile acestuia.Dezvoltarea gândirii și a limbajuluiCercetările lui Vîgoțki au avut ca scop și analiza proceselor de gândire conștiente și raporturile dintre gândire și limbaj încercând să determine care este relația dintre ele: identitate, independență sau interdependență. Acest autor consideră că gândirea și limbajul la copil apar în mod independent și pot fi reprezentate sub forma unor cercuri separate: gândirea non-verbală și cuvântul neconceptualizat. Pe măsură ce copilul crește cercurile se întâlnesc și întrepătrund. Joncțiunea lor reprezintă gândirea verbală ceea ce înseamnă începutul achiziționării conceptelor cărora le asociază cuvinte. Conceptul în acest caz se referă la o abstracție, la caracteristicile generale ale diferitelor obiecte și nu la obiecte în sine. Aceste cercuri nu se suprapun niciodată perfect. Există întotdeauna o parte de gândire nonverbală (ex. abilitatea în manipularea obiectelor) și de limbaj neconceptual (ex. a recita o poezie, a memora un număr). „Progresul la nivelul gândirii și cel al nivelul limbajului nu sunt paralele. Cele două curbe de creștere se intersectează și se despart. Ele se pot redresa și merge paralel, pot fuziona pentru un timp pentru ca totdeauna să se separeu ulterior. Aceasta se aplica și la ontogeneză și la filogeneză.”Vîgoțki se opune teoreticienilor cărora maturarea internă a copilului determină formarea unei gândiri conceptuale indiferent de ceea ce învață acesta. El estimează că educația lingvistică formală și informală determină în mare măsură nivelul conceptual al gândirii pe care îl va atinge copilul. Lărgind aceste considerații teoretice Vîgoțki sugerează că stadiile prin care evoluează gândirea și limbajul unui copil sunt aceleași cu cele prin care a evoluat umanitatea.Stadiile dezvoltării limbajuluiStadiul primitiv sau natural (0-2 ani) se regăsește în perioada în care cele două cercuri (gândire și limbaj) nu se întrepătrund. Acest stadiu se caracterizează prin trei funcții

neintelectuale ale limbajului: sunetele care reprezintă modalitatea de expresie emoțională, apoi, începând cu luna a doua, apar „reacțiile sociale” care îmbogățesc repertoriul de sunete deja existent și reprezintă reacții vocale preferențiale la prezența mamei sau a altor persoane familiare. A treia funcție este constituită de cuvinte propriu-zise, primele din vocabularul copilului, care substituie nevoile și dorințele acestuia și pe care el dorește să le facă cunoscute. Cuvintele se învață prin condiționare, prin asocierea lor repetată cu diferite obiecte.La doi ani începe stadiul psihologiei naive. Copilul descoperă că funcția simbolică a cuvintelor și manifestă interes pentru numele diferitelor obiecte. Învățarea noilor cuvinte este un proces activ din partea copilului, el nu se mai reduce la condiționare. Astfel își îmbogățește rapid vocabularul și gândirea și limbajul încep să se întrepătrundă. Acest stadiu se caracterizează prin debutul inteligenței practice, copilul începând o explorare activă a lumii înconjurătoare și o la fel de activă luare în posesie a acesteia. Utilizând obiecte „mijloc” pentru a ajunge la obiectele „scop” dorite. Totuși la nivelul limbajului acesta este considerat naiv deoarece copilul folosește regulile gramaticale fără a cunoaște regulile care îl guvernează.Limbajul egocentric constituie partea esențială a limbajului preșcolarului, mai ales în situații de joc. Acest limbaj se prezintă ca un monolog al copilului care însoțește activitățile sale fie când este singur fie în prezența altor copii. Acest monolog a fost interpretat diferit de alții autori ai dezvoltării. Vîgoțki vede în el un nou instrument de gândire. Ceea ce își spune copilul va influența ceea ce gândește. El a verificat această ipoteza introducând o serie de dificultăți în jocul unor copii (lipsa creioanelor, a hârtiei de dimensiuni potrivite) și a constatat o creștere a limbajului egocentric. Vîgoțki concluzionează că limbajul egocentric nu constituie o descărcare de tensiune sau un însoțitor inexpresiv al activității ci un instrument important al gândirii în adevăratul sens al cuvântului, adică în căutarea și planificarea soluției unei probleme.Acest limbaj nu dispare din manifestările copilului până în jurul vârstei de 7 ani când începe cel de al 4-lea stadiu numit:stadiul creșterii interioare sau al limbajului interior. În cursul acestui stadiu copilul manipulează limbajul „în minte” sub forma limbajului nearticulat, a memoriei logice și prin utilizarea semnelor interioare în rezolvarea problemelor. Pe tot parcursul vieții individul va utiliza limbajul interior și pe cel exterior ca instrumente de gândire conceptuală sau verbală.Stadiile gândirii conceptualeVîgoțki a pus la punct un instrument pentru a putea studia evoluția gândirii. Acest instrument este cunoscut drept „cuburile (blocurile) lui Vîgoțki”. Sunt 22 de cuburi de mărimi, culori și forme diferite. Aceste caracteristici variază în așa fel încât nu există doua cuburi la fel. Pe una din suprafețe (baza) sunt înscrise unul din următoarele cuvinte fără sens: lag, bik, mur, cev. Indiferent de alte caracteristici ale acestora, cuvântul lag apare pe toate cuburile înalte și mari, bik pe toate cele mari dar joase, mur pe cele înalte și mici și cev pe cele mici și joase. Copilului îi sunt prezentate toate

cele 22 de cuburi amestecate. Experimentatorul alege un cub și cere copilului să aleagă toate celelalte cuburi care estimează el că ar fi la fel cu acela, adică are același cuvânt înscris pe el, fără să întoarcă cuburile. După ce copilul alege, experimentatorul arată copilului cuburile alese greșit și acesta reia exercițiul până reușește să identifice corect cuburile asemănătoare. A găsi soluția corectă înseamnă că acesta (copilul) învață că un cuvânt reprezintă un concept format din două dimensiuni ale cubului: înălțimea și mărimea. Cum nu există nici un cuvânt din limbajul copilului care să redea acest concept combinat însemnă că el nu l-a putut învăța înainte de experiment.Pe parcursul experimentului examinatorul observa cu atenție toate combinațiile alese de copil, căci natura fiecăruia dintre ele reflecta strategia de gândire la care el a recurs. Utilizarea “cuburilor lui Vîgotki” a permis stabilirea unei ierarhii formate din trei stadii prin care trece copilul până la atingerea gândirii conceptuale si care se situează între anii preșcolarității si mijlocul adolescentei.Gândirea conceptuale este de fapt un mod de a-si organiza mediul făcând apel la abstracții si numind o calitate comuna a doua sau mai multe fenomene. Cele trei stadii descrise de Vîgoțki sunt:Gândirea bazata pe mulțimi neorganizate. Pe parcursul acestei perioade gruparea obiectelor se face pe criterii subiective si pe baza unor asociații făcute la întâmplare plecând de le percepțiile copilului. Exista trei faze ale acestui stadiu:gruparea prin tatonare-grupare se face complet la întâmplaregruparea in funcție de câmpul vizual- copilul da nume unei serii de obiecte alese in funcție de localizarea lor in timp si spațiugruparea “reformată”- copilul stabilește grupuri de obiecte pe baza regulilor din primele doua faze si apoi le reorganizează modificând dispunerea elementelor care le compun dar obiectele rămân în esență dezorganizate.Gândirea bazata pe mulțimi organizate. In acest stadiu obiectele nu mai sunt grupate după impresii subiective ci după legături reale care exista intre ele, ceea ce marchează deplasarea de la gândirea egocentrica spre obiectivitate. În aceste mulțimi legăturile intre diverse componente sunt mai curând concrete sau factuale decât abstracte si logice. Acest stadiu are mai multe faze:Ansambluri asociative bazate pe orice legătura observata de copil cum ar fi culoarea, forma sau distanta dintre obiecte.Grupări complexe efectuate mai mult pe baza contrastului decât asemănării de ex. o lingură și o farfurie, o ceașcă si un bănuț.Grupări în lanț în care legătura se face doar între un obiect și următorul din lanț ca in jocul de domino fără ca ansamblul să se constituie pe baza aceluiași criteriu (de ex. un cub mare roșu urmat de un cub mare verde urmat de un cub mic verde)Grupări difuze care conțin subansamble în interiorul cărora criterii de selecție a elementelor urmează criterii flexibile (de ex. copilul alege triunghiuri si le organizează in diferite grupuri si le adaugă câte un trapez ale cărui vârfuri amintesc copilului de triunghi)Ansambluri pseudoconceptuale par a fi grupări bazate pe adevărata gândire conceptuala. Totuși atunci când este întrebat copilul dovedește ca încă nu este capabil sa raționeze intr-un mod valid asupra criteriilor de grupare (de ex. daca el grupează toate cuburile roșii si

experimentatorul ii arata doua cuburi alese greșit, care nu au aceeași inscripție, copilul este incapabil sa abandoneze strategia inițială pentru a găsi o alta caracteristica ce poate grupa cuburile)Vîgoțki face o distincție importanta între concepte și pseudoconcepte. Gândirea conceptuala presupune gruparea spontana a obiectelor pornind de la caracteristici abstracte pe care acesta le percepe si nu doar pe baza unor denumiri prestabilite pe care le-a învățat în timpul altor activități de grupare.3. Pentru a ajunge la acest stadiu final al dezvoltării este nevoie de convergenta a doua modalități ale gândirii: analiza si sinteza. In cursul experimentelor sale Vîgotki situează debutul abstractizării în momentul in care copilul identifica anumite asemănări complexe între obiecte. De exemplu copilul alege doua cuburi care sunt scunde si verzi. Desigur aceste cuburi prezintă și alte caracteristici și prin acesta abstractizarea este incompletă. La vârsta de debut a acestui stadiu copilul este preocupat de găsirea similarităților și va căuta o caracteristica care sa-i permită gruparea obiectelor (de exemplu toate cuburile înalte sau toate cuburile verzi). Vîgoțki a numit aceste grupări concepte potențiale.Copilul ajunge la etapa finala a gândirii conceptuale atunci când stabilește o combinație noua de trăsături pur abstracte, o sinteza stabila care “devine principalul instrument al gândirii”. Cu toate acestea printre adolescenți ca și printre adulți gândirea conceptuala are un caracter instabil, individul nerenunțând practic la modalități anterioare de gândire. Intre formele conceptuale si cele pseudoconceptuale exista o continuitate si nu o ruptura astfel ca gândirea adultului este si ea impregnata cu astfel de modalități incipiente ale gândirii. Pe tot parcursul dezvoltării gândirii, limbajul este un mediator si un instrument pentru gândire.Activitatea ca motor principal al dezvoltăriiPrin activitate se înțelege întreprinderea unei acțiuni care are ca scop operarea asupra mediului, iar produsul acesteia poate fi modificate de structura intelectuala a individului. Pe baza unei teorii care tine cont de acesta definiție a fost descrisa o ierarhie a tipurilor de activități. In fiecare stadiu al dezvoltării exista o activitate dominanta sau directoare. Aceste activități dominante care guvernează succesiv fiecare etapa de dezvoltate sunt descrise in modelul lui Vîgoțki si Elkonin care cuprinde sase etape sau nivele de creștere:Contact intuitiv si emoțional intre copil si adulți (copilăria mica 0-1 an). Tipurile fundamentale de dezvoltare psihologica produse de acest contact constau in nevoia de interacțiune cu alții și o atitudine emoțională față de ei pe de o parte și pe de alta parte dezvoltarea actelor de prehensiune și a celor perceptive.Activitate de manipulare a obiectelor (1-3 ani). Copii manipulează obiectele si prin interacțiunea cu adulții dezvolta un anumit nivel de competenta lingvistica si o gândire vizuală și perceptivă.

Activitate de joc (3-7 ani). Copilul se angajează in funcții simbolice lăsându-și imaginația sa intervină in joc și în alte activități si dobândește o anumita înțelegere a coordonării sociale si a grupului.Activitatea de învățare (7-11 ani). Copii dezvolta abordări teoretice pentru stăpânirea mediului ceea ce ii obliga sa ia în considerație obiectivele realității si precursorii psihologici ai gândirii abstracte (operații si scheme mentale).Activitatea de comunicare sociala (11-15 ani). Adolescenții achiziționează abilitățile de comunicare necesare pentru a rezolva problemele cotidiene, dar si pentru a înțelege punctul de vedere al altora si a se supune regulilor sociale.Activitatea de învățare vocațională (15-17 ani). Tânărul dezvoltă interese cognitive si vocaționale noi, înțelege elementele unei munci de cercetare și elaborează proiecte de viață.Trecerea de la un stadiu al dezvoltării la altul stabilitatea modului de gândire si natura interacțiunilor copilului cu lumea sunt discontinui. Momentele de criza apar când un tip de activitate nu mai domina interesele copilului si acesta are tendința de iniția următorul tip de activitate. Astfel dezvoltarea este compusa din perioade de stabilitate si de crize tranzitorii.