Selecția în Jocul de Tennis de Câmp, Premiză a Marii Performanțe

PLANUL LUCRĂRII

CAPITOLUL I. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A CERCETĂRII…………………………2

1. Selecția proces permanent în cadrul antrenamentului sportiv…………………….………..2

I. 2. Actualitatea și importanța temei………………………………………………………..…….4

I. 3. Scurt istoric al jocului de tenis…………………………………………………..…….…….5

I. 4. Caracterizarea efortului în jocul de tenis de câmp……………………………….………..7

I. 5. Criterii de selecție în antrenamentul sportiv……………………………………….……..14

I. 6. Particularități morfo-funcționale și psihice ale copilului la vârsta de 7-8 ani……….….31

I. 7. Calități motrice specifice jocului de tenis……………………………..………………..….36

CAPITOLUL II. IPOTEZĂ, SCOP, SARCINI………………………………………………..48

II. 1. Actualitatea și importanța temei……………………………………………………………………………….48

II. 2. Ipoteza cercetării……………………………………………………………………………………………………..48

II. 3. Motivația alegerii temei…………………………………………………………………………………………….48

II. 4. Scopul și sarcinile lucrării…………………………………………………………………………………………49

II. 5. Metode de cercetare folosite……………………………………………………………………………………..50

CAPITOLUL III. ORGANIZAREA CERCETĂRII………………………………………..53

III. 1. Subiecți, materiale mecesare, locul și perioada desfășurării experimentului……………….53

III. 2. Testări utilizate în experiment…………………………………………………………………………………..55

III. 3. Metode și mijloace folosite în antrenament………………………………………………………………..57

CAPITOLUL IV. PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR…………62

IV. 1. Probe și norme de control inițiale……………………………………………………………………………….62

IV. 2. Probe și norme de control finale…………………………………………………………………………………64

IV. 3. Rezultatele cercetării…………………………………………………………………………………………………66

IV. 4. Interpretrea datelor obținute……………………………………………………………………………………..69

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………70

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI…………………………………………………………………….

ANEXE……………………………………………………………………………………………………………..

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

CAPITOUL I. Fundamentarea teoretică a cercetării

I . 1. Selecția proces permanent în cadrul antrenamentului sportiv

Definiție. Prin selecția sportivă înțelegem procesul neîntrerupt de depistare, alegere și triere a tinerilor după anumite criterii bine precizate, și îndrumarea lor spre practicarea organizată a unei anumite probe sau ramuri sportive, în care să-și poată valorifica în cel mai înalt grad calitățile pe care le are, în scopul obținerii unor performanțe superioare.

Scopul selecției. Selecția urmărește să înlesnească orientarea antrenorilor care lucrează în secțiile cluburilor și asociațiilor sportive de performanță sau cu loturile naționale, în selecționarea sportivilor cu calități motrice și psihice deosebite, pentru obținerea de performanțe ridicate pe baza unor criterii obiective. Are sarcina de a pune la dispoziția antrenorilor și profesorilor de educație fizică probe și norme de control care să creeze o orientare a sportivilor către diferite ramuri sportive, în funcție de aptitudinile și capacitățile pe care aceștia le posedă, evitând aprecierile subiective.

Selecția trebuie de asemenea să stimuleze preocupările antrenorilor, profesorilor de educație fizică, medicilor și cercetătorilor pentru a promova în secțiile de performantă și în loturile naționale sportive cu posibilități certe de perspectivă, care să obțină în timpul cel mai scurt performanțe superioare și care să fie capabili să le păstreze un timp îndelungat.

Avantajele aplicării selecției:

asigură obținerea unor performanțe înalte;

reduce durata instruirii;

contribuie la mărirea longevității sportive;

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

evită un volum inutil de muncă și investiții materiale care nu pot fi fructificate;

favorizează aplicarea eforturilor în concordantă cu particularitățile concepției moderne de pregătire;

depistează sportivii plafonați;

facilitează recrutarea elementelor tinere;

formează convingeri pentru o munca de perspectiva;

lărgește posibilitățile de afirmare pe plan internațional;

Necesitatea selecției în sport. Problema selecției are o deosebită importanță în sport din următoarele motive :

nivelul actual deosebit de ridicat al performanțelor sportive;

nevoia respectării riguroase a particularităților practicării sportului de performantă (pregătirea continuă și de durată, folosirea încărcăturilor mari, repetări multe, solicitări funcționale maxime);

afirmarea sportului românesc pe arena mondială;

METODELE SELECȚIEI SPORTIVE

În urma unei analize complexe a modului general și particular de efectuare a selecției sportive, putem spune că există în mare trei metode de selecție :

Selecția naturală;

Selecția artificială;

Selecția întâmplătoare;

Selecția naturală

Din studiul variabilității a reieșit că în natură, organismele nu sunt fixe, ci supuse în mod continuu unui proces de transformare și de adaptare. Transformările suferite în decursul timpului (ontogeneza) nu se desfășoară la întâmplare. Ele au o anumită direcție și un scop, care duc la forme din ce în ce mai perfecționate și mai bine adaptate la cerințele mediului.

Acest proces evolutiv îndreptat într-o direcție bine precizată se numește selecție naturală și constituie factorul fundamental al evoluției normale a sportivilor.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Printr-o selecție naturală judicioasă, trebuie să înțelegem procesul lent de dezvoltare normală a aptitudinilor sportivului de la vârsta timpurie până la consacrare.

Procesul selecției naturale nu este întâmplător, ci se desfășoară și acționează în mod sistematic, permanent, orientat în conformitate cu interesele societății.

Selecția artificială

Spre deosebire de selecția sportivă naturală, selecția artificială se referă la procesul de forțare a obținerii unor rezultate de valoare într-un timp relativ scurt, prin selecționarea unor sportive pentru probe individuale. Ea are însă la bază tot selecția naturală, care îsî spune cuvântul până la un anumit stadiu.

Această metodă se referă în egală măsură si la selecționarea unor tineri care în mod practic se abat de la normele universal recunoscute (vârstă, înălțime, dezvoltare sau pregătire fizică), pentru ramura de sport respectivă, dar prezintă în schimb perspectiva prin compensația altor calități care-I vor avantaja să ajungă rapid din urmă pe cei avansați, aleși pe baza selecției naturale și care se include în normele generale de selecție. În acest scop, ei vor fi supuși unei pregătiri artificiale sau, cum se mai spune impropriu, unei ‘’pregătiri de laborator’’.

Selecția întâmplătoare

Prin selecție întâmplătoare, înțelegem acțiunile spontane sau dirijate de depistare a elementelor de perspectivă. Persoanele depistate în timpul selecției întâmplătoare trebuie neapărat să se încadreze în ‘’tipul de profil’’ al probei sau ramurii sportive respective, în primul rând în ceea ce privește dezvoltarea fizică, deoarece pregătirea fizică, tehnică, tactică pot fi realizate în condiții corespunzătoare și ulterior.

I. 2. Actualitatea și importanța temei

În trecutul apropiat selecția din tenisul de câmp avea în general trei orientări :

– selecția bazată pe tradiție (obiceiuri);

– selecția bazată pe idealuri (dorințe-aspirații);

– selecția bazată pe rezultate imediate.

În prezent, și în special în viitor, selecția trebuie efectuată pe baza unor criterii complexe, cu caracter științific, care să se fundamenteze pe date obiective. Criteriile

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

obiective înlatură de cele mai multe ori interminabilele îndoieli privind posibilitatea obținerii unor performanțe într-un timp îndelungat sau mai scurt, economisește energie, și investițiile materiale reclamate de acest proces îndelungat și complex. Dușmanul cel mai mare al selecției nefiind altul decât criteriul subiectivității.

I . 3. SCURT ISTORIC AL JOCULUI DE TENIS

Tenisul este un joc sportiv care se impune prin frumusețea și spectaculozitatea sa. Mișcările sportivilor cu grație și ritm, sunt armonioase și precise în ciuda marelui efort la care sunt supuși.

Marea sa atractivitate constă în faptul că este accesibil la orice vârstă, partenerii de joc se pot alege între ei în funcție de preferințe sau nivel de pregătire. El presupune calități ca : perspicacitate , curaj, îndemânare, reflex, viteza, forță.

Primele mențiuni despre începuturile acestui sport atesta existența sa în sec. al XII-lea. Se presupune că tenisul s-a jucat mai întâi în mediul de la curțile regilor Franței și Angliei. Răspândirea sa în rândul populației s-a datorat invenției cauciucului, care a permis ca mingea elastică să fie jucată pe orice teren și nu numai în săli unde se juca cu mingi de piele umplute cu câlți și păr.

În vara lui 1858, englezul Harry Gem ‘’marchează’’ primul teren de tenis pe pajiștea de la Edgbaston (Anglia);

Din anul 1870, tenisul a început să-si desăvârșească forma pe care o cunoaștem și noi în prezent, fiind denumit <<lawn-tenis>>(tenis de câmp, în englezește), spre a-l deosebi de cel vechi numit <<jeu de paume>>(joc cu palma, în franceză).

Etimologia cuvântului <<tenis>>, provine de la francezul <<tenez>>( ține!), cu care jucătorii îșî anunțau adversarii că aruncau mingea pentru serviciu și pe care englezii, preluând în sec. al XV-lea <<jocul cu palma>>, l-au numit <<tenis>>. Denumit multă vreme și <<sportul alb>>(datorită echipamentului alb obligatoriu al sportivilor), tenisul cunoaște după 1968, întroducerea echipamentului colorat, care a trebuit să fie acceptat și de către organizatori, mai ales datorită transmisiunilor televiziunii.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

În iunie 1872 are loc prima partidă publică de <<lawn-tenis>>,jucată la Leamington Club, de către două cupluri de tenismeni : H. Gem –J.B.Perera și dr. W. Tomkins-dr.F. Hayness.

Pe nouă iulie 1877 începe primul turneu de tenis, pe terenurile “All England Croquet and Lawn Tennis Club” din Wimbledon.

La un an după primul Wimbledon, tenisul era “reimportat” în Franța, primul club pe pământ galic în care a fost jucat sub noua formă fiind cel din Dinard, în Bretania(1878). În scurt timp a fost preluat de alte grupări, dar la Paris n-a ajuns decât prin 1885. Se pare că parizienii au rămas mai mult timp credincioși vechiului lor joc de <<paume>>, cu care noul sport a coexistat multă vreme pe picior de egalitate. Ca apoi,

totuși, capitala franceză să devină si cea a tenisului pe zgură, gazda (începând din 1891) a celui mai important turneu din Europa continentală, devenind azi binecunoscutul Roland Garros.

Tot englezii îșî revendică meritul de a fi adus tenisul și în peninsula italiana, unde este fondat în 1878, la Bordighera, un anume English Club. Același titlu îl purta primul club de tenis din Germania, înființat la Badfort la care sunt supuși.

Marea sa atractivitate constă în faptul că este accesibil la orice vârstă, partenerii de joc se pot alege între ei în funcție de preferințe sau nivel de pregătire. El presupune calități ca : perspicacitate , curaj, îndemânare, reflex, viteza, forță.

Primele mențiuni despre începuturile acestui sport atesta existența sa în sec. al XII-lea. Se presupune că tenisul s-a jucat mai întâi în mediul de la curțile regilor Franței și Angliei. Răspândirea sa în rândul populației s-a datorat invenției cauciucului, care a permis ca mingea elastică să fie jucată pe orice teren și nu numai în săli unde se juca cu mingi de piele umplute cu câlți și păr.

În vara lui 1858, englezul Harry Gem ‘’marchează’’ primul teren de tenis pe pajiștea de la Edgbaston (Anglia);

Din anul 1870, tenisul a început să-si desăvârșească forma pe care o cunoaștem și noi în prezent, fiind denumit <<lawn-tenis>>(tenis de câmp, în englezește), spre a-l deosebi de cel vechi numit <<jeu de paume>>(joc cu palma, în franceză).

Etimologia cuvântului <<tenis>>, provine de la francezul <<tenez>>( ține!), cu care jucătorii îșî anunțau adversarii că aruncau mingea pentru serviciu și pe care englezii, preluând în sec. al XV-lea <<jocul cu palma>>, l-au numit <<tenis>>. Denumit multă vreme și <<sportul alb>>(datorită echipamentului alb obligatoriu al sportivilor), tenisul cunoaște după 1968, întroducerea echipamentului colorat, care a trebuit să fie acceptat și de către organizatori, mai ales datorită transmisiunilor televiziunii.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

În iunie 1872 are loc prima partidă publică de <<lawn-tenis>>,jucată la Leamington Club, de către două cupluri de tenismeni : H. Gem –J.B.Perera și dr. W. Tomkins-dr.F. Hayness.

Pe nouă iulie 1877 începe primul turneu de tenis, pe terenurile “All England Croquet and Lawn Tennis Club” din Wimbledon.

La un an după primul Wimbledon, tenisul era “reimportat” în Franța, primul club pe pământ galic în care a fost jucat sub noua formă fiind cel din Dinard, în Bretania(1878). În scurt timp a fost preluat de alte grupări, dar la Paris n-a ajuns decât prin 1885. Se pare că parizienii au rămas mai mult timp credincioși vechiului lor joc de <<paume>>, cu care noul sport a coexistat multă vreme pe picior de egalitate. Ca apoi,

totuși, capitala franceză să devină si cea a tenisului pe zgură, gazda (începând din 1891) a celui mai important turneu din Europa continentală, devenind azi binecunoscutul Roland Garros.

Tot englezii îșî revendică meritul de a fi adus tenisul și în peninsula italiana, unde este fondat în 1878, la Bordighera, un anume English Club. Același titlu îl purta primul club de tenis din Germania, înființat la Bad Homburg chiar în 1877, deci concomitent cu Wimbledon-ul. În Suedia, debutul este menționat pentru 1879, iar în Olanda cu trei ani mai târziu, 1882.

În Europa răsăriteană, primele apariții ale tenisului sunt notate pentru ținutul Boemiei (azi Cehoslovacia), acolo unde existase o tradiție și în vechiul <<jeu de paume>>. În 1879, pe terenurile de la palatul Kinsky din Chocen, are loc un turneu de tenis, deci al doilea start competițional din întreaga istorie, la numai doi ani după cel londonez.

În S.U.A., tenisul organizat (masculin numai!) se joacă din 1880, când are loc primul turneu național, la State Island. Sunt însă autori care menționează existenta unor grupări de tenis – și a unor competiții…- la New Orleans și Nahant (lângă Boston) chiar și mai devreme pe la anul 1876.

La noi în țară tenisul a apărut concomitent la București și Galați în anul 1898, unde iau ființă și primele cluburi de tenis; după 1907, în capitală fiind organizate primele competiții inter-cluburi. În 1911 se desfășoară primul campionat național. Prin Nicolae Mișu se participa la competiții internaționale în 1921 și la Jocurile Olimpice de la Paris

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

(1924). În 1922 participăm pentru prima oara la <<Cupa Davis>>, iar prin marii jucători Ilie Năstase și Ion Țiriac, țara noastră va ajunge de 3 ori în finala acestei prestigioase competiții, numele României fiind înscris pe <<Salatiera>> în 1969, 1971 și 1972.

În prezent, acest joc sportiv este extrem de răspândit în țara noastră, Federația Romană de Tenis organizând numeroase secții și având jucători legitimați, la care se adaugă zecile de mii de copii, tineri și adulți care joacă de plăcere. Acest interes deosebit pentru tenis se datorează transmisiunilor prin televiziune a marilor competiții internaționale, dar, mai ales foștilor mari campioni Ion Țiriac și Ilie Năstase, care, așa cum afirma publicistul francez Christian Quidet : ”au marcat cu amprenta lor viitorul

tenisului modern”. În România, ca și în alte tări, ei au făcut ca tenisul să coboare în stradă, acest sport pe care, uneori l-au dramatizat, iar alteori l-au înveselit.

I. 4. CARACTERIZAREA EFORTULUI ÎN JOCUL DE TENIS DE CÂMP:

Efortul depus în jocul de tenis e caracterizat din următoarele puncte de vedere:

al posibilităților de acoperire a necesităților organismului cu oxigen;

al volumului;

al intensității;

al complexității;

CARACTERIZAREA EFORTULUI DIN PUNCT DE VEDERE AL POSIBILITĂȚILOR DE ACOPERIRE A NECESITĂȚILOR ORGANISMULUI CU

OXIGEN:

Considerăm necesare următoarele precizări :

1) Eforturile anaerobe. Depozitele de acid adenozintrifosforic (ATP), fosfocreatină și glicogen din mușchi sunt reduse. Cercetările lui Davies (1965) au arătat că ATP ajunge numai pentru 3-4 contracții de intensitate maximă, iar fosfocreatina se epuizează după 20-30 de contracții. Mușchii pot lucra cu intensitate maximă, folosind aceste

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

substanțe 20 de secunde (Danforth,1965) și 15 de secunde – după cercetările mai recente. Descompunerea glicogenului permite continuarea efortului (cu o intensitate mai mică) încă 30-40 de secunde. După circa 60 de secunde de contracții maxime, depozitele de energie din mușchi sunt complet epuizate, în interiorul lor acumulându-se o mare cantitate de acid lactic. Trebuie arătat însa că o astfel de activitate, cu toate că poate atinge nivelul maxim de care este capabilă musculatura corpului, este neeconomică (transformările chimice se opresc la stadiul de acid lactic, care reprezintă un mare depozit de energie) și duce la acumularea de produse toxice pentru organism.

Transformările chimice amintite, se desfășoară fără intervenția oxigenului, din acest motiv prima fază a proceselor biochimice ale contracției musculare a fost denumită faza anaerobă (“alactacidă”, primele 15 secunde, urmată de faza “lactacidă” – până la 1 minut). În faza anaerobă se regenerează 2 mol. ATP (cu acumulare de acid lactic), în timp ce în prezența oxigenului se refac 38 mol. ATP.

2) eforturile aerobe sunt acelea în care, după o scurtă perioadă de adaptare (deficit inițial de oxigen care determină contractarea unei “datorii de oxigen”), se realizează un echilibru între necesitatea de oxigen și posibilitatea de aprovizionare a țesuturilor (stare stabilă sau steady-state). În această categorie deosebim :

a) eforturi în care există un echilibru perfect între necesitatea și aportul de oxigen (stare stabilă adevărată);

b) eforturi în care există un echilibru perfect între necesitatea și aportul de oxigen (stare stabilă aparentă sau ergostază).

După Astrand, Müller, Sjöstrand, Hollman ș.a., starea stabilă adevărată se poate realiza numai la o intensitate de aproximativ 50% din capacitatea maximă de efort a organismului, n timp ce starea stabile aparenta se poate realiza până la intensități mai mari (80%-85%) din capacitatea maximă de efort. Atât starea stabilă adevărată, cât și cea relativă se instalează numai după câteva minute de la începutul efortului. În mod concret, luând ca reper parametrul cel mai utilizat în practică pentru determinarea stării stabile, frecvența cardiacă, putem arăta că atât timp cât ea rămâne în limitele a 110-120 pulsații pe minut, intensitatea efortului nu a depășit 50% din capacitatea maximă de efort a subiectului, putându-se realiza starea stabilă adevărată și continuă efortul vreme îndelungată. Starea stabilă aparentă, care permite eforturi cu o durată până la

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

aproximativ 60 de minute, se obține cu o frecventă cardiacă situată între 132-172 pulsații/minut.

3) În timpul efortului fizic, necesitatea de oxigen a mușchilor crește foarte mult. Cercetările au arătat că factorul hotărâtor pentru creșterea consumului de oxigen este intensitatea efortului.

4) Organismul nu are posibilitatea de a pune la dispoziția mușchilor tot oxigenul de care aceștia au nevoie din prima clipă a efortului, și nici de a ține pasul cu necesitățile acestora până la cea mai mare intensitate a activității. Apare din această cauza o neconcordantă între necesitatea de oxigen și posibilitatea de procurare a acestuia (deficit de oxigen). Acest oxigen este procurat de organism după terminarea efortului sau, în cazul efortului din tenis, în pauzele din timpul meciului, ceea ce reprezintă plata datoriei de oxigen contractate la începutul efortului și pe parcursul său, când au apărut neconcordanțele amintite.

Putem concluziona că : efortul din jocul de tenis este un efort aerob, presărat cu faze de efort anaerob, în care se realizează o stare stabilă aparentă (ergostază). Trebuie să subliniem însă faptul că acest aspect îl întâlnim în tenisul de performantă, unde realizarea lui se datorează nu diminuării eforturilor maximale, ci scăderii numărului de faze cu efort în stare stabilă adevărată. În întâlnirile dintre jucătorii mediocri, jocul se desfășoară mai mult pe fundul terenului, ceea ce determină :

creșterea intervalului de timp dintre două lovituri;

un număr mai mare de respirații pe unitatea de timp;

Toate acestea fac ca frecvența cardiacă să nu depășească decât rareori cifra de 130 de pulsații pe minut. În comparație cu acestea, meciurile maeștrilor au cu totul alt aspect. După fiecare serviciu se vine la fileu (ceea ce înseamnă sprinturi de aproximativ 10 m timp de 5 seturi). Frecvența cardiacă poate atinge cifre între 150-168 de pulsații pe minut, în ghemele în care același jucător a fost primitor. Chiar daca sunt momente în care pulsul nu depășește 130 de bătăi pe minut, totdeauna acestea sunt urmate de sprinturi cu exacerbări ale frecvenței cardiace de 40 de bătăi pe minut. Aceste caracteristici nu se întâlnesc (și nici nu trebuie să se întâlnească) în efortul depus de copii, efort care trebuie limitat, după părerea noastră, la situația de stare stabilă adevărată.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

CARACTERIZAREA EFORTULUI DIN PUNCT DE VEDERE AL VOLUMULUI:

Volumul efortului în jocul de tenis este determinat de timpul de joc, acesta nefiind limitat prin regulament, durata meciurilor este variabilă, având limitele inferioare în jurul a 45 de minute, iar cele superioare la 4-5 ore.

Durata unui meci depinde printre altele, de numărul de ghemuri și seturi jucate, iar în final, de durata fiecăruia în parte, cum ar fi :

Meciul Năstase-Orantes (Wimbledon,6.VII.1972) : setul I = 20 min, setul al II-lea =28, setul al III-lea =25 min. Total =73 min.

Meciul Smith-Kodes (Wimbledon,6.VII.1972) : setul I =30 min, setul al II-lea =30 min, setul al III-lea =20 min, setul al IV-lea =26 min. Total =106 min.

Meciul Năstase-Smith (finala Wimbledon,9.VII.1972) : setul I = 35 min, setul al II-lea =25 min, setul al III-lea = 24 min, setul al IV-lea = 33 min, setul al V-lea = 45 min. Total =162 min.

Evitând în mod intenționat exemplificarea unor cazuri extreme (meciuri foarte scurte și foarte lungi), cu toate ca acestea se mai întâlnesc încă, putem considera durata medie a unui set de 30 de min, iar durata totală a unui meci de 1 ½ -2 ½ ore.

În concluzie, jocul de tenis se caracterizează printr-un volum mare de efort.

CARACTERIZAREA EFORTULUI DIN PUNCT DE VEDERE AL INTENSITĂȚII:

Considerăm că pentru a asigura o pregătire modernă, antrenorul de tenis trebuie să cunoască clasificarea tipurilor de eforturi după intensitatea lor (după valoarea excitantului). Din acest punct de vedere, deosebim următoarele 5 tipuri de efort.

1) Efort de intensitate maximală (anaerob : până la 15”-18”), în care energia se ia din ATP pe seama fosfagenului și a glicolizei.

2) Efort de intensitate submaximală (tot anaerob) care durează până la 1 minut și se desfășoară cu acumulare de acid lactic. După 1 minut începe influența oxigenului.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

3) Efort de intensitate mare și de lungă durată (până la 6 minute). Dacă efortul se continuă, se ajunge în situația că de la efort 100% anaerob, în minutul 3 să se realizeze un echilibru – 50% efort anaerob, 50% efort anaerob- și în minutul 6 avem de a face cu efort aerob 100%.

4) Efort de intensitate medie (până la 30 de minute). Aici intra în calcul volumul efortului cu acumulare mare de acid lactic, cu influențarea sinapselor de către acesta și cu apariția oboselii musculare. Se consideră că în timpul desfășurării acestui tip de efort se instalează un steady-state relativ sau ergostază.

5)Efort de intensitate mică în care întâlnim un echilibru funcțional sau steady-state adevărat. În legătură cu acest tip de efort, considerăm că trebuie reținute două idei mai importante :

frecvența cardiacă cu care se desfășoară efortul de intensitate mică este de 112-120 batăi pe minut;

Acest steady-state adevărat se poate perfecționa.

Jocul de tenis modern diferă mult ca intensitate de tenisul practicat în trecut, datorită perfecționării procedeelor tehnico-tactice și a folosirii unor suprafețe de joc rapide (parchet, iarbă, plastic, ciment ș.a.), care au determinat o creștere simțitoare a vitezei de circulație a mingii. Dar o mai rapidă circulație a mingii necesită o mai rapidă deplasare pe teren și presupune în mod obligatoriu o vitezî crescută de execuție, ori, tocmai acest element este cel care determină nivelul intensității. După părerea noastră, intensitatea efortului în jocul de tenis, se caracterizează prin alternarea fazică a eforturilor submaximale cu cele maximale. Motivul pentru care un tenisman suportă pe un timp îndelungat acest nivel de intensitate se datorează (pe lângă o bună adaptare funcțională) pauzelor dese ivite pe parcursul jocului. Aceste pauze variază ca durat în funcție de o serie de factori, printre care cei mai des întâlniți sunt :

nivelul de antrenament și valoarea jucătorilor;

echilibrul de forțe dintre jucători;

suprafața de joc;

specificul probei;

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

dacă se beneficiază sau nu de aportul copiilor de mingi;

dacă apar sau nu probleme litiginoase de arbitraj etc.

Rezultă că pentru 1’ de joc efectiv, intervin 3’5”-5’6’’ de pauză, timp suficient pentru o recuperare parțială de oxigen.

Aspectul mai sus amintit se întâlnește în jocurile dintre sportivii de performanță. La copii, accentul trebuie să cadă pe învățarea corectă a procedeelor tehnice, nu pe intensitatea jocului, o asemenea orientare determinând dereglări funcționale – pe de o parte – și deprinderi motrice greșite – pe de alta parte.

CARACTERIZAREA EFORTULUI DIN PUNCT DE VEDERE AL COMPLEXITĂȚII :

În materialele de metodică se specifică faptul că în tenis complexitatea se exprimă prin îngreuierea condițiilor de joc sau de execuție a procedeelor tehnico-tactice, prin modificarea condițiilor normale de joc (joc de simplu pe teren de dublu, joc unul contra doi etc.), joc cu handicap și utilizarea factorilor de perturbare (oboseala, depășirea vitezei de execuție și stare emoțională ridicată). Noi considerăm că problema complexității în jocul de tenis nu se rezumă numai la aceste aspecte, ea îmbrăcând forme mult mai variate. Credem că nu greșim dacă propunem că aprecierea complexității să se facă și prin prisma multiplelor interrelații care iau naștere între calitățile motrice utilizate în jocul de tenis : viteză-îndemânare etc. Să nu uitam că tenisul reclamă în principal o serie de calități motrice înnăscute (îndemânare, viteză), care cu greu (dacă nu deloc) se pot ameliora prin antrenament.

Situațiile reale din joc nu se aseamănă decât “în mare” între ele, neexistând un indice acceptabil de frecventă privind repetarea lor, nemaivorbind de faptul că pot apărea unele elemente de perturbare care cresc și mai mult nivelul complexității. Din aceste motive, apreciem că în jocul de tenis, complexitatea se află la cel mai înalt nivel și considerăm că nu ne hazardam dacă facem afirmația că elementul “complexitate” este cel care caracterizează în primul rând jocul de tenis.

După ce am trecut în revistă toate aceste aspecte, putem răspunde la întrebarea ridicată la începutul acestui capitol : ” Care sunt caracteristicile efortului în jocul de

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

tenis?”. Consideram că : efortul în jocul de tenis este un efort aerob, presărat cu faze de efort anaerob, realizându-se o stare stabilă aparentă (ergostază), efort care are la bază un efort mare, o intensitate submaximală –maximală și o mare complexitate.

CORELAȚIA DINTRE VOLUM, INTENSITATE ȘI COMPLEXITATE ÎN ANTRENAMENTE :

Interrelația dintre volum, intensitate și complexitate, dozarea fiecărui element în parte definesc priceperea și cunoștințele de specialitate a fiecărui antrenor în parte.

Nivelul volumului, intensității și complexității, trebuie stabilit în funcție de patru factori : vârstă, valoare individuală, capacitate de adaptare la efort, perioadă de pregătire.

În principiu, volumul, intensitatea și complexitatea antrenamentelor trebuie să aibă o creștere continuă, odată cu ridicarea nivelului rezultatelor sportive. Fiecare componentă trebuie să constituie într-un anumit moment elementul principal de progresie, stabilirea momentului și a elementului respectiv intrând în sarcina antrenorului.

În funcție de vârsta jucătorului și de posibilitățile individuale, propunem următoarele procentaje :

– volum = 50%-60%

– Copii până la 12 ani :- intensitate = 10%-20%

– complexitate = 5%-10%

– volum = 60%-70%

– Copii între 13–15 ani:- intensitate = 20%-40%

– complexitate = 10%-25%

– volum = 70%-80%

– Juniori între 15-18 ani:- intensitate = 40%-70%

– complexitate = 25%-50%

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

– volum = 80%-100%

– Jucători peste 18 ani: – intensitate = 70%-100%

-complexitate = 50%80%

Analizând aceste procentaje, observăm că până la vârsta junioratului, elementul principal de progresie îl constituie volumul. Între 15-18 ani, remarcăm o creștere importantă a intensității și complexității, care nu depășește însă nivelul volumului.

După 18 ani, nivelul celor trei componente se situează la limitele lor superioare, urmând ca în funcție de valoarea individuală, capacitatea de adaptare la efort, precum și de perioada de pregătire în care se află jucătorul, să se stabilească elementul principal de progresie. Astfel, în perioada pregătitoare accentul va fi pus pe volum, în perioada precompetițională – în ordine – pe volum, intensitate și complexitate, iar în perioada competițională – în ordine – pe intensitate, complexitate și volum, intensitatea fiind aceea care determină în ultimă instanță intrarea în forma sportivă.

Complexitatea în antrenamente, după cum am arătat și așa cum reiese și din schema de mai sus, nu reușește să atingă niciodată nivelul celei întâlniteîin meciul oficial. Este momentul când antrenamentele se subordonează din ce în ce mai mult competițiilor, acestea având sarcina ca, printr-o planificare valorică judicioasă, precum și prin continuitatea lor, să completeze cu încă 20% procentajul de complexitate ce nu a putut fi realizat prin antrenamente.

I. 5. CRITERII DE SELECȚIE ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV :

Diversitatea și complexitatea problemelor pe care le implica selecția în tenisul de câmp, a impus crearea unui sistem de criterii și cerințe care se aplică unitar în operația efectivă de selecție a copilului, criterii reunite în “Sistemul național de selecție”.

Acest sistem îmbină într-un tot unitar o multitudine de criterii care acționează într-o ordine prestabilită, impusă de o metodologie verificată practic.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Datele pe care ni le oferă literatura de specialitate în acest sens ne evidențiază faptul că în afara de talent, care este condiția esențială a campionului, principalii factori ai performanței în tenisul de câmp sunt următorii, în ordinea importanței lor :

capacitatea motrică (îndemânare, detentă, rezistentă);

capacitatea psihică (concentrare, analiza situației , combativitate);

tipul somatic (talia, greutatea corporală, lungimea membrelor superioare).

Din cele menționate mai sus, rezultă că dimensiunile longitudinale, viteza și îndemânarea au un caracter ereditar stabil, ceea ce presupune o exigență maximă în selecție, nepermițând variații spectaculoase indiferent de conținutul antrenamentelor.

Performanțele sportive înalte reclamă profile biologice deosebite (adevărate excepții) la care peste zestrea genetică se suprapun calități fizice bine prelucrate și perfecționate până la culmile cele mai înalte.

Un aspect demn de reținut este cel referitor la selecția inițială, selecția secundară și selecția finală. Selecția inițială se adresează în majoritatea cazurilor, unor vârste tinere (prepubertar) 6-8 ani, ca atare este susceptibilă de erori, dacă ținem seama de transformările nebănuite pe care le poate provoca pubertatea în organism. De aceea, la majoritatea sportivilor, adevărata selecție sportivă – selecția secundară- are loc postpubertar, după 3-5 ani de instruire, când tânărul stăpânește tehnica și metodica sportului respectiv. Procedând astfel, se poate obține, pe lângă un câștig biologic, câștigul social utilitar, care să asigure o baza cât mai largă de masă (condiționată în mare măsură de dorința copilului și a familiei), urmând ca ulterior să se selecționeze și să se orienteze sub aspect biologic vârfurile pentru performantă.

Din punct de vedere sportiv propriu-zis avem în vedere deci o selecție inițială -prepubertară, o selecție secundară – postpubertară, și o selecție finală – selecția pentru marea performantă (loturi reprezentative și olimpice).

Selecția inițială este dominată din punct de vedere biologic, de starea de sănătate și gradul de dezvoltare fizică. Examenul stării de sănătate trebuie să ne confere un răspuns precis privind aptitudinea sau inaptitudinea pentru practicarea tenisului. Această selecție trebuie să-i evite pe copiii tratați organic (hepato-renal, teren

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

bacilar, teren reumatic, antecedente familiare cu posibile consecințe asupra urmașilor etc.).

Din punct de vedere al dezvoltării este încă prematur să se facă supoziții, așa că ne putem rezuma la excluderea numai a celor care prezintă deficiențe fizice de la gradul al II-lea în sus (III,IV).Cu multă atenție trebuie să operăm la acest nivel de selecție cu acei copii purtători ai unor stări morbide, care ar putea avea răsunet la distanță (traumatisme craniocerebrale, afecțiuni ale sistemului nervos central, ale analizatorilor etc.).

La aceste criterii, adăugând motivația copilului și a părinților, precum și anamneza minuțioasă personală și familiala avem deja conturate criteriile obiective cu care putem opera pentru selecția inițială.

Selecția secundară ,postpubertară, adevărata selecție sportivă, ne pune în fața unui tânăr de 12-15 ani, puber, instruit câțiva ani într-o anumită disciplină sportivă și care, studiat pe baza unor indici de selecție diferențiată, ne poate oferi suficiente elemente pentru a accepta includerea într-o activitate organizată de performanță. Criteriul sanogenetic operează ca și la selecția inițială, poate chiar mai sever, dacă pe parcursul perioadei de instruire și de perfecționare (de 3-5ani) s-au petrecut incidente nedorite (hepatită virală acută, nofropatii,afecțiuni reumatismale,bacilare,tulburări cardiovasculare,afecțiuni ale analizatorilor, epilepsie, tulburări neuropsihice etc.). La acest nivel, starea de sănătate trebuie apreciata ca optimă. În privința dezvoltării fizice, selecția secundară trebuie să pornească de la profilul morfologic reclamat de tenisul de câmp, bineînțeles adecvat vârstei și reperelor structurale. Pe plan funcțional, trebuie să urmăm aceeași conduită. La acest nivel, selecția poate și trebuie să se transforme – când este cazul – în orientare medico-sportivă. Profilul morfofuncțional este suficient de bine conturat, pentru a aprecia aptitudinea sau inaptitudinea pentru acest sport.

Selecția finală, de performantă, trebuie să reprezinte filtrul biologic pentru admiterea în loturile reprezentative și olimpice. Ea pornește de la profilul biologic al performerului mondial și include : indicii morfologici, motrici, psihici etc. cei mai reprezentativi, corelații care pot crea premize obiective pentru realizarea performanțelor înalte, bineînțeles în contextul unui antrenament științific și al unei motivații adecvate.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Este știut că în spatele acestor criterii de selecție, al acestor norme și indici, stau parametrii măsurabili corespunzători vârstei, sexului, dezvoltării fizice și gradului de antrenament, care ne permit să trecem de la o apreciere calitativă, subiectivă, la una cantitativă, semnificativă statistic. De asemenea, trebuie să precizam că nu numai corelarea acestor indici ne dă modelul biologic de selecție, nicidecum interpretarea lor izolată.

Conținutul criteriilor de selecție :

examenul medico-sportiv ;

criteriul calităților fizice ;

criteriul tehnic ;

criteriul tactic ;

criteriul psihologic ;

criteriul cunoștințelor teoretice .

EXAMENUL MEDICO-SPORTIV

Medicina sportivă a devenit astăzi o știință de sine stătătoare, care studiază în special starea de sănătate, dezvoltarea fizica și capacitatea de adaptare funcțională la efort a organismului.

Sarcinile examenului medico-sportiv sunt :

studierea modificărilor survenite în starea de sănătate, prin mijloace anamnezice, examene clinice, examene de laborator sau de specialitate;

stabilirea dezvoltării fizice cu ajutorul examenului antropometric, somatoscopic sau cu metoda indicilor corelați ;

indicarea gradului de adaptare a organismului la efort, folosind probele funcționale speciale și depistarea nivelului calităților motrice de bază.

Din complexitatea datelor obținute, medicul sportiv va trage concluzii contribuind prin intermediul lor la dirijarea științifică a procesului de selecție și de pregătire.

Examenul medico-sportiv cuprinde trei componente speciale :

aprecierea stării de sănătate ;

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

stabilirea stării funcționale ;

precizarea nivelului de dezvoltare fizica ;

1) STAREA DE SANATATE

Organismul uman are posibilități nebănuite de adaptare și rezistentă la eforturi foarte mari. Aceste eforturi pot avea uneori, chiar dacă nu imediat, repercursiuni nefavorabile asupra organismului, creând condiții propice pentru apariția și dezvoltarea unor leziuni sau afecțiuni ce pot pune în pericol starea de sănătate a sportivului, motiv pentru care se subliniază tot mai mult atenția deosebită ce trebuie acordată stării de sănătate ca factor de selecție a sportivilor. Iată de ce o condiție obligatorie pentru începerea sau continuarea activității sportive de performanță trebuie să fie starea de sănătate perfectă.

Această componentă dispune de mai multe mijloace și metode pentru a putea stabili starea organismului, mai precis, dacă funcționarea tuturor organelor și sistemelor este corespunzătoare. Enumerăm :

anamneza ;

examenul clinic ;

examenul de laborator ;

Anamneza

Anamneza medico-sportivă este o metodă de investigație realizată prin discutarea directă cu sportivul, prin intermediul ei se obțin date personale și unele amănunte referitoare la natura condițiilor mediului extern care au influențat evoluția organismului său.

Această metodă, bazându-se pe întrebările și răspunsurile unui chestionar minim, presupune deplină sinceritate din partea sportivului, o cunoaștere a situației personale și colaterale, pentru a putea furniza cele mai complete date, în ideea formarii unei aprecieri cât mai obiective, care ajută la procesul selecției.

Anamneza cuprinde trei puncte importante si anume :date personale,antecedente eredo-colaterale și antecedente personale.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

• Datele personale : numele și prenumele sportivului, data și locul nașterii, sexul, starea civilă, studiile, profesiunea, domiciliul.

• Antecedentele eredo-colaterale caută să depisteze dezvoltarea fizică, starea de sănătate (dacă sportivul a suferit de anumite boli), dacă a practicat sau nu exercițiile fizice.

• Antecedentele personale ale sportivului se vor examina sub următoarele aspecte :

fiziologice ;

patologice ;

sportive.

Examenul clinic

În cadrul examenului efectuat de medicii specialiști, se vor investiga aparatele și sistemele care interesează în mod deosebit în practica sportivă, și anume : sistemul nervos, aparatul – cardiovascular, respirator, digestiv, osteo-articular, urogenital, precum și examenele –oftamologic, O.R.L. și chirurgical (general și ortopedic).

Ținând seama de atenția deosebită ce trebuie acordată problemei privind starea de sănătate, prezentăm o sinteză orientativă a afecțiunilor medicale care prezintă contradicții pentru practicarea tenisului.

Aparatul circulator

Angina pectorală; insuficienta coronariană; cardiopatiile congenitale; hipertensiunea arterială esențială de gradul II; valvulopatii.

Aparatul digestiv

Tumorile maligne;pancreatica cronică;hepatita cronică agresivă;T.B.C. intestinal;ulcer gastroduodenal.

Aparatul respirator

Astmul bronșic; tumorile pulmonare; insuficiență pulmonară;t uberculoză pulmonară nestabilizată.

Aparatul urinar

Glomerulonefrita acută difuză; glomerulonefrita cronică; insuficiența renală cronică; sindromul nefrotic.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Aparatul locomotor

Deviații ale coloanei vertebrale cu tendința de evoluție (cifoze, scolioze, lordoze etc.); afecțiuni reumatismale.

Sistemul nervos și endocrin

Epilepsia, unele afecțiuni endocrine precum boala Basedow, gigantismul, boala Addisson, afecțiuni severe cu implicații metabolice pronunțate.

Examenul de laborator

Examenul de laborator se poate face prin :

examenul biochimic ;

examenul hematologic ;

2) STAREA FUNCȚIONALĂ

Prin examinarea stării funcționale a organismului se urmărește stabilirea nivelului de dezvoltare a funcțiilor organice, a calităților fizice de bază și specifice, precum și posibilitățile de adaptare la efortul solicitat în jocul de tenis de câmp.

Determinarea nivelului stării funcționale se realizează prin controlul calităților motrice de bază. Aceste calități sunt : forța, rezistența și îndemânarea, la care se adaugă cele derivate sau combinate, care pot fi specifice (mobilitate, detentă, suplețe). Controlul lor se poate face pe teren sau în laborator.

În ceea ce privește stabilirea nivelului calităților motrice pe teren, ne vom ocupa mai amănunțit în cadrul tratării criteriului de selecție ”pregătirea fizică”.

Controlul calităților motrice în laborator prezintă avantajul ușurinței cu care se poate înregistra și identitatea climatului. De exemplu, pentru viteza de reacție se poate folosi metoda de răspuns la un excitant vizual (luminos) sau auditiv (sonor). Viteza de repetiție se poate înregistra prin alergări sau sărituri la o frecventă condiționată (cu metronomul) sau într-un anumit interval de timp.

Pentru determinarea forței se folosește dinamometria flexorilor pumnului, a centurii scapulare și lombare, ca și proba de sărituri în înălțime, raportată la unitatea de timp (cu aparatul dr. M. Georgescu). În ceea ce privește determinarea rezistentei, se utilizează ergograma sau proba de 30 de sărituri.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Îndemânarea se apreciază prin calitatea execuției mișcărilor, sau analizând concluziile ce reies în urma înregistrării curbelor grafice.

Controlul explorării funcționale. Acest control se referă la stabilirea nivelului de funcționare a organismului (aparatul cardiovascular, cel respirator și sistemul neuromuscular).

Pentru explorarea aparatului cardiovascular, se folosesc eforturi specifice, adică se execută o probă respectivă din tenis, după care se înregistrează diferiți indici (puls, tensiune arterială și timp de revenire la normal).

În zilele noastre, performanța nu este altceva decât o rezultantă a echilibrului perfect între starea de sănătate, dezvoltarea fizică armonioasă și adaptarea superioară a organismului la efortul specific.

În concluzie, examenul medico-sportiv și contribuția medicului se raportează la problema selecției, se sintetizează în următoarele îndatoriri :

renunțarea la cazurile patologice, recomandându-le practicarea unor programe specifice de cultură fizică medicală ;

ajutorul la depistarea și valorificarea tinerilor cu perspectivă pentru sportul de performanță ;

orientarea celor în cauză către practicarea unei ramuri sportive, potrivit însușirilor pe care le posedă ;

colaborarea cu antrenorul pentru dirijarea științifică a pregătirii sportive .

Așadar, medicul sportiv trebuie să realizeze în paralel : sarcini de ordin biologic și unele de ordin psiho-pedagogic.

3) DEZVOLTAREA FIZICĂ

Prin dezvoltare fizică înțelegem procesul evoluției organice a individului, referindu-ne mai mult la aspectele mărimilor și formelor corpului, adică din punct de vedere somatic.

În tara noastră, noțiunea de dezvoltare fizică are un conținut complex, pe care îl putem stabili cu ajutorul următoarelor metode :

antropometria sau somatometria;

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

somatoscopia ;

indicii de nutriție și de armonie.

Antropometria (somatometria)

Antropometria este o metodă de măsurare a diferitelor segmente ale corpului omenesc, care permite stabilirea unor concluzii cu privire la dezvoltarea fizică a unui individ sau a unui colectiv în totalitate.

Ținând seama de importanța indicilor antropometrici generali și segmentari pentru selecția în tenisul de câmp, îi vom descrie mai detaliat pe cei esențiali.

Se vor consemna :vârsta, înălțimea (talia și statura), greutatea, perimetrele și diametrele, capacitatea vitală.

• Vârsta

Vârsta a fost întotdeauna un criteriu al departajării oamenilor, fie din punct de vedere al înțelepciunii, fie pentru diferențierea puterii lor fizice.

Pentru cei cu aptitudini și care doresc să practice o ramură sportivă în mod organizat, într-o secție a unei asociații sau a unui club, vârsta a devenit un criteriu de selecție. Tot vârsta și aptitudinile determină alegerea ramurii celei mai potrivite.

Vârsta optima la care putem începe selecția copiilor pentru inițiere în tenisul de câmp este de 7-8 ani, iar vârsta începerii specializării este de 12-14 ani.

Copiii ce practica tenisul de câmp au drept de participare în competițiile oficiale la 8-10 ani. Vârsta la care se recomandă începerea practicării unui sport nu reprezintă o cifra absolută, deoarece practica a confirmat că există unele excepții care depășesc aceste date.

•Înălțimea

Înălțimea corpului este unul din indicii antropometrici cei mai importanți, deoarece, în raport cu ea se pot interpreta valorile celorlalți (greutate, perimetre, diametre, spirometrie etc.).

În procesul de selecție în tenisul de câmp vom ține cont de înălțime, astfel, la vârsta de 7-8 ani băieții trebuie să se încadreze între 110-135 cm, iar fetele între 108,5-134 cm.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

•Greutatea

În procesul de selecție în jocul de tenis, greutatea nu se ia în considerare, menținându-se doar posibilitatea raportării ei la indicele de aptitudine.

Într-o fază inițială a selecției din tenisul de câmp, putem asista în primele 3-4 săptămâni la o scădere a greutății de la 1%-3%. Ea se datorează deshidratării organismului și arderii țesutului adipos din depozite. După această perioadă, dacă efortul este bine dozat și alimentația corespunzătoare, urmează o faza de restabilire. După aproximativ 6 luni de pregătire sistematică, greutatea crește prin dezvoltarea musculaturii.

Când creșterea este exagerată (peste limitele normale în raport cu înălțimea și vârsta), înseamnă că efortul este insuficient, sau a apărut o tulburare hormonală. Dacă greutatea continuă să scadă, denotă ca efortul este prea greu sau alimentația insuficientă.

•Diametre și perimetre

Pentru dezvoltarea fizică armonioasă, o importanță deosebită o are armonia dintre perimetre și diametre, respectiv proporționalitatea segmentară.

Prin perimetre înțelegem circumferințele segmentului respectiv : gât, torace, abdomen, membre superioare (braț, antebraț), membre inferioare (coapsă, gambă). Ele se pot măsura cu panglica metrică într-o fază relaxată sau contractată, dând cifre minime, maxime sau diferențiale.

Diametrele sunt distanțele liniare ce reprezintă lungimea unei părți segmentare și se măsoară cu compasul anatomic.

Perimetrul toracic ne dă valori de apreciere mai obiective pentru partea practică a problemei selecției; pentru stabilirea armoniei dezvoltării fizice [Pignet:I-(G+P.t.); Erisman P.t.-I/2] .

Înregistrarea perimetrului toracic în repaus, în inspirație maximă și expirație profundă, adică elasticitatea toracică, ne furnizează cele mai bune relații asupra forței inspiratoare a individului.

În procesul de selecție din tenis de câmp, perimetrul toracic al băieților la vârsta de 7-8 ani trebuie să se încadreze între 54,6-66,2 cm , iar al fetelor intre 52,9-65 cm.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Diametrele furnizează date corespunzătoare de apreciere a mărimii diametrului biacromial, ce exprimă dezvoltarea întregului spate; de asemenea se utilizează diametrul bitrohanterian, care ne arată lățimea sau îngustarea bazinului. Acești parametri se modifică sub influența practicării tenisului.

•Capacitatea vitala

Capacitatea vitală are o mare importantă în criteriile de selecție din tenis, ținând seama că tenisul necesită un consum mare de oxigen.

Ea reprezintă cantitatea maximă de aer care se poate introduce în plămâni printr-o inspirație urmată de o expirație forțată în spirometru și se măsoară în milimetri.

Capacitatea vitală variază în funcție de vârstă, înălțime, greutate și perimetru toracic.

Somatoscopia

Somatoscopia este o metodă de apreciere vizuală a caracteristicilor dezvoltării fizice, care ne ajută în precizarea indicelui de selecție. Ea completează examenul antropometric.

Metoda somatoscopică poate să pună în evidentă, fără instrumente speciale, o serie de semne ale dezvoltării fizice, unele anomalii sau deformații în evoluția normală a organismului.

Pentru înregistrarea somatică ne vom referi la :

atitudinea corpului sportivului ;

țesutul muscular ;

țesutul adipos ;

deficiențe și deformații fizice ;

ATITUDINEA CORPULUI SPOTIVULUI.

Prin atitudinea corpului se înțelege poziția obișnuita, neforțată, în picioare, proprie fiecărui individ. Ea este influențată în mare măsură și de starea psihică.

În selecție va trebui să fim atenți ca atitudinea corpului să nu prezinte abateri grave de la normal care ar putea fi agravate în urma practicării tenisului.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

În cazul unei ținute necorespunzătoare, patologice, selecționarea celui în cauză pentru sportul de performantă este contraindicată; el va fi îndrumat către practicarea exercițiilor de gimnastică medicală.

ȚESUTUL MUSCULAR

Țesutul muscular prezintă un interes tot atât de mare ca și înălțimea, greutatea sau vârsta. Va trebui însa să ținem seama ca nu numai masa musculară (volum, relief, formă) determină forța unui individ, ci mai ales puterea de contracție a fibrei.

Tenisul asigură dezvoltarea armonioasă a musculaturii, și solicită cu deosebire segmentul care depune efortul.

ȚESUTUL ADIPOS

Cantitatea țesutului adipos ne permite să apreciem starea de nutriție a celui ce va fi selecționat. Vom examina țesutul celulo-adipos subcutanat, apreciindu-i grosimea prin palpare sau măsurarea plicii de abdomen (grosimea ce poate fi cuprinsă între degetul mare și arătător). Plica cutanată se poate măsura și cu compasul anatomic pe orice suprafață tegumentară. Grosimea plicii nu trebuie să depășească 1-1,5 cm. Sub această cifră țesutul celulo-adipos este scăzut, iar contururile costale apar pronunțate.

DEFICIENȚE ȘI DEFORMAȚII FIZICE

Depistarea deficiențelor fizice se face cu ochiul liber. Această operație trebuie să sesizeze anumite atitudini vicioase care pot evolua în timpul practicării tenisului.

De regulă, atitudinile vicioase sunt legate de modificările poziției coloanei vertebrale. Pot exista: atitudini cifotice, lordotice, scoliotice etc. Pot exista deficiențe fizice la membrele inferioare (varum și valgum) și superioare, precum și în alte regiuni ale corpului.

Dacă aceste deficiențe și deformații sunt într-o formă primară, funcțională, vom selecționa pe cel în cauză, întocmindu-i în același timp –prin individualizări- complexe de exerciții compensatorii care pot redresa poziția segmentului interesat.

Când deficiențele au tendința de fixare sau sunt evolutive, individual nu va fi selecționat, ci îndrumat către centrele de cultură fizică medicală.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

METODA INDICILOR DE NUTRIȚIE ȘI DE ARMONIE

Împreună cu metoda antropometrică și somatoscopică, metoda indicilor este folosită pentru stabilirea nivelului dezvoltării fizice.

După datele furnizate de măsurătorile antropometrice se pot face studii cu aplicații practice imediate, referitoare la starea de nutriție și proporționalitate sau armonie.

Indicele de nutriție se apreciază cu ajutorul indicelui Quételet (G/I) care stabilește raportul dintre greutate (în grame) și înălțime (în centimetri). În medie la 1 cm înălțime corespund 400g de greutate corporală. Valorile ce depășesc 500 g/cm indică obezitat, iar sub 300 g/cm o stare de subnutriție.

La sportivi, indicele Quételet variază între 362 și 415 g/cm.

Pentru a calcula indicele de armonie folosim indicele Erisman (P-I/2), adică perimetrul toracic minus jumătatea înălțimii. El ajută la aprecierea dezvoltării toracelui. Valorile medii pentru bărbați sunt de +5,8 cm, iar pentru femei de +3,8 cm.

METODA STANDARDELOR

Indicii antropometrici mai pot fi apreciați prin compararea lor cu valori medii, numite standarduri, obținute prin prelucrarea statistică a unui număr mare de măsurători.

CRITERIUL CALITĂȚILOR MOTRICE

Criteriul pregătirii fizice în selecție va trebui să țină seama de două aspecte importante :

-mărimea secțiunii fiziologice a mușchilor ;

– capacitatea de mobilizare simultană a numărului de unități funcționale .

Aceste două laturi exprimă în ultimă instanță nivelul calităților motrice.

Determinarea calității structurale a mușchilor necesită folosirea unor aparate, precum și alegerea unor probe de control generale și specifice.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Metode și mijloace de apreciere a pregătirii fizice după manifestarea

calităților motrice :

• Dinamometria – este metoda de înregistrare a mărimii forței cu ajutorul dinamometrului. Frecvent se utilizează dinamometrul de mana, cu care se poate înregistra forța flexorilor pumnilor; adăugându-i-se un sistem de pârghii, el poate înregistra și forța de tracțiune sau de împingere a mușchilor centurii scapulare, ca și aceea a mușchilor spatelui.

• Dinamografia – înregistrează forța nu numai din punct de vedere al mărimii ei, ci și al timpului în care se realizează.

• Ergografia – este metoda de înregistrare a rezistenței și se realizează cu ajutorul ergografului (durata efortului dus până la refuz).

• Cronometria și cronografia sunt metode care folosesc aparate mai simple (cronometrele de mână), ca și aparatele bazate pe fotoelemente sau electrorelee. Cu ele se poate măsura durata de execuție a unui efort, indiferent dacă el este de viteză, forță sau rezistență.

• Probele de control. Prin intermediul lor se înregistrează nivelul de dezvoltare a calităților motrice de bază și specifice luate atât separat, cât și complex, în faza inițială sau evolutivă, static sau dinamic, în laborator sau pe teren.

Astfel, pentru unele probe folosite în procesul de selecție din tenis, la viteză se utilizează: alergări pe distanțe de 30, 50, 60 m; două, trei, patru serii cu pauze măsurate între ele.

Pentru determinarea rezistenței în procesul de selecție din tenis se folosesc alergările pe distanțe de 300-500 m.

Pentru determinarea forței se recomandă: tracțiunile în brațe din atârnat, flotările din poziția culcat cu fata în jos.

Pentru determinarea îndemânării se execută dribling cu mingea de tenis atât cu mâna stângă cât și cu dreapta.

Pentru calități motrice combinate cum ar fi forța-viteza, în cazul detentei se poate folosi săritura în lungime de pe loc.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Pentru aceeași calitate de forță-viteză se pot utiliza și aruncările la distanță cu diferite obiecte: mingi de oină, mingi medicinale.

În cazurile trecerii anumitor probe de control, în toate etapele selecției și la toate categoriile se va folosi elementul de întrecere, deoarece influențează pozitiv creșterea interesului și a concentrării atenției, mărind astfel randamentul sportivilor de a fi selectați.

CRITERIUL TEHNIC

Tehnica sportivă reprezintă o înlănțuire a unor elemente ajutătoare și procedee tehnice, legate în mod rațional din punct de vedere biomecanic, în scopul de a obține un randament maxim.

În teoria educației fizice, întreaga înlănțuire a elementelor tehnice în succesiunea lor obligatorie se numește “mecanismul “ de bază al tehnicii. Acest “mecanism” obligatoriu, adaptat la posibilitățile individuale ale fiecărui sportiv, reprezintă “tehnica individuală”. Sportivul poate contribui creator la tehnica respectivă adăugându-i aparența sa personală, și, ca urmare, avem de-a face cu un “stil individual”.

Pregătirea tehnică reprezintă nivelul însușirii elementelor tehnice ajutătoare și a procedeului tehnic în care este specializat sportivul. Treapta superioară la care se poate ajunge este “măiestria tehnică”. Ea nu trebuie confundată cu “măiestria sportivă”, care înseamnă executarea la un grad superior de finețe a elementelor tehnico-tactice, în condiții de înaltă performanță.

În jocul de “simplu” de tenis de câmp, execuția tehnică depinde direct de adversar, iar în ultimă instanță, determină și alegerea procedeelor tehnice. În jocul de “dublu” de tenis de câmp, execuțiile tehnice în afară de intențiile proprii, sunt dependente de partener și mai ales de adversar.

Pentru a putea proceda la selectarea copiilor pentru jocul de tenis, îi putem supune la următoarele probe tehnice de control :

dribling și jonglerii cu mingea ;

lovituri de dreapta sau de rever de pe loc la mingea suspendată ;

lovituri de dreapta sau de rever de pe loc cu mingea aruncată de instructor .

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

CRITERIUL TACTIC

Pregătirea tactică poate constitui un criteriu de selecție în tenis.

Tactica reprezintă totalitatea acțiunilor individuale și colective în vederea asigurării succesului.

Tenisul de câmp este o ramură sportivă caracterizată prin întreceri directe între adversari și la care întreaga gamă de elemente tehnice, acțiuni tactice individuale sau colective sunt dependente de parteneri sau adversari.

În tenis, tactica este foarte importantă și apar două situații de orientare asupra posibilităților de moment și de perspectivă a concepțiilor tactice :

primul aspect se referă la capacitatea efectuării a 2-3 combinații tactice individuale care să conțină mai multe elemente tehnice ;

al doilea privește posibilitățile de încadrare într-un sistem de joc, o bogată gândire tactică bazată pe o bună orientare în teren și pe multă fantezie.

CRITERIUL PSIHOLOGIC

Ignorarea pregătirii psihologice în procesul de selecție a sportivilor se poate repercuta negativ asupra calității muncii ulterioare de instruire.

Selecția sportivă care ține cont de criteriul pregătirii psihologice, se axează pe următoarele laturi de bază ale acesteia :

calități intelectuale ;

calități afective ;

calități volitive ;

calitățile personalității.

Calități intelectuale

Atenția este capacitatea psihicului omului de a se orienta și concentra asupra unui obiect sau a unei activități.

În tenis, atât în procesul de pregătire, cât și în timpul competițiilor, ea este solicitată continuu și intens.

Spiritul de observație înseamnă capacitatea individului de a observa în acțiuni și fenomene ceea ce este mai puțin vizibil, dar esențial din punctele de vedere care îl interesează.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Sportivii care dispun de spirit de observație dezvoltat au și o bună orientare în spațiu, un simț deosebit al plasamentului, capacitate de sesizare, precum și posibilitate de intercepție a acțiunilor adversarului.

Percepțiile reprezintă procesul de cunoaștere a lumii înconjurătoare cu ajutorul organelor de simț; la tenismeni “simțul rachetei”.

Feluri ale percepțiilor in activitatea sportivă :

percepții de spațiu ;

percepții de timp ;

percepții de mișcare ;

• Percepțiile de spațiu.

Ex.: perceperea distanței fată de adversar, a locului unde mingea va atinge terenul pentru a nu putea fi preluata.

Simțul distanței poate fi hotărâtor în ceea ce privește execuțiile tehnice și în final victoria.

• Percepțiile de timp.

În urma aprecierii juste a timpului, se poate doza judicios efortul și totodată alege momentul cel mai potrivit pentru intensificarea lui, în vederea obținerii victoriei finale.

• Percepțiile de mișcare.

Acestea sunt legate de aspectele precedente (spațiu și timp).

Sportivul poate fi apreciat și după modul cum reacționează la mișcările adversarului, precum și a felului cum își dirijează propriile mișcări.

După modul cum sunt percepute obiectele și acțiunile, ca și răspunsul pe care îl dă în ansamblu, sportivul poate fi sau nu selecționat.

Gândirea diferă de la individ la individ, prin calitățile sale: lărgime, rapiditate, suplețe. În selecție, sportivul va fi cotat după felul cum gândește și-și concretizează practice cunoștințele.

Calitățile afective

Afectivitatea poate fi înțeleasă sub forma emoțiilor și a sentimentelor morale.

Emoțiile sunt reacții afective puternice, de scurtă durată, negative sau pozitive.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Stări emoționale negative specifice activității sportive pot apărea sub forma febrei de start și apatia de start.

Emoțiile pozitive se manifestă în starea :”gata de luptă”.

Sentimentele morale sunt stări afective de lungă durată: încrederea în sine, modestia, cinstea.

Calități volitive

Voința este prezentă în atenție, în gândire, în stăpânirea stărilor emoționale, în dirijarea sentimentelor morale, în lupta cu oboseala. Ea constituie una din condițiile de bază ale succesului, caracterizându-se prin orientarea conștienta a omului spre realizarea unui scop.

CRITERIUL CUNOȘTINȚELOR TEORETICE

În condițiile moderne ale pregătirii sportivilor a apărut o componentă nouă a instruirii, legată de înarmarea lor cu înalte cunoștințe teoretice privitoare la activitatea de tenis de câmp.

Filmele, fotografiile, chimogramele, machetele, graficele vin să completeze pregătirea teoretică.

Conținutul pregătirii teoretice fiind vast, trebuie abordat progresiv și sistematic , începând cu cunoașterea regulamentului jocului de tenis, a principiilor generale de pregătire, a tehnicii, a tacticii etc.

Verificarea cunoștințelor teoretice ale sportivilor completează selecția, deoarece de acestea depinde însușirea mai ușoară și rapidă a acțiunilor de către selecționați.

I. 6. PARTICULARITĂȚI MORFO-FUNCȚIONALE ȘI PSIHICE ALE COPILULUI LA VÂRSTA DE 6-10 ANI

A treia copilărie, cum mai este numită vârsta școlară mică, pune în lumină noi aspecte ale evoluției psihice a copilului. Învățarea devine tipul fundamental de activitate, mai ales datorită modificărilor oarecum radicale de condiționare a dezvoltării psihice în

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

ansamblul sau, pe care le provoacă, și ca urmare a dificultăților pe care copilul le poate întâmpina și depăși în mod independent.

Procesul creșterii se temperează ușor între 6-7 ani pentru a se intensifica ulterior. Tabelul de mai jos pune în evidență aspecte mai importante pe planul creșterii (ponderale și staturale).

La 6 ani au loc câteva procese implicate în creștere și dezvoltare. Dentiția provizorie începe să fie înlocuită cu dentiția permanentă (cresc primii molari). Fenomenul ca atare, aparent puțin important, creează totuși disconfort (durere), modificări temporare ale vorbirii, oarecare dificultăți în alimentație.

Nu poate fi ignorat faptul că dezvoltarea dentiției permanente evidențiază intensificări ale metabolismului calciului. Procesul de osificare este intens la nivelul toracelui, al claviculelor și al coloanei vertebrale. După 7 ani este intensă osificarea la nivelul bazinului la fetițe, precum și procesele de calcifiere la nivelul oaselor mâinii. Articulațiile se întăresc și ele. Crește și volumul mușchilor. Se dezvoltă musculatura fină a mâinii.

Date fiind acestea toate, poziția incorecta în bancă (apăsarea toracelui, spatele strâmb) duc la deformări persistente. Servietele prea grele fac de asemenea, deplasări de coloană (la 7 ani curbura cervicală și toracică sunt constante, curbura lombară este încă instabilă). Are de asemeni importanță : călirea organismului, sportul, deprinderile igienice.

Importante aspecte se conturează în ceea ce privește legăturile funcționale nervoase. La 7 ani creierul cântărește cam 1200 gr,l obii frontali ajung la 27% din totalul substanței nervoase a creierului. După 6 ani se organizează legături funcționale implicate în lectură și scriere – constituindu-se o lărgire mozaicală a zonelor limbajului.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Totuși copilul nu este robust, nici solid la 6 ani, dimpotrivă el este sensibil, dificil, obosește ușor, are indispoziții la alergii. Bolile contagioase sunt însa mai rare, datorită imunizării active (în urma îmbolnăvirilor depășite) și a vaccinurilor.

Dificultățile temporale legate de schimbarea dentiției afectează și ele pofta de mâncare. Copilul preferă mâncărurile moi, are mici fantezii alimentare. Mirosul se dezvoltă la unii copii relativ diferențiat., vederea , auzul ating performanțe importante spre 9-10 ani, acuitatea acestor forme de sensibilitate devenind foarte bună.

În ceea ce privește îndemânarea, crește forța musculară și se accentuează caracterul de ambidextru, dar și extremele de stângaci și dreptaci se pun în evidentă, creând probleme în procesul scrierii.

Dintre particularitățile psihice ale vârstei școlare mici, atenția este atrasă în mod deosebit de cele intelectuale, care condiționează procesul de învățământ și de care sunt în același timp determinate. Procesele senzoriale ale cunoașterii – senzațiile și percepțiile- sunt bine dezvoltate din punct de vedere al receptivității, al disponibilității perceptive. Copiii sunt atrași de dinamica și însușirile exterioare (culoare,mai ales) ale obiectelor. Se poate afirma chiar că, în cea mai mare parte, cunoașterea realității de către școlar se face pe cale intuitivă, concretă, prin contactul direct cu aceasta. Procesele de diferențiere nu sunt încă suficient de evoluate, copilul făcând ușor confuzii între litere și cuvinte (în clasele I și a II-a). Această caracteristică subliniază importanța pe care o are intuiția la acestă vârstă, deoarece copilul nu numai că simte nevoia să vadă obiectele descrise, dar imaginea lor trebuie să fie astfel aleasă încot să exercite influență pozitivă asupra minții copilului, stimulându-i observația și gândirea. Învățarea cititului și scrisului stimulează auzul fonematic, percepțiile figurilor plane, a lungimii și formelor unor linii. Atenția copilului de 6-7 ani are nevoie de mai multe pauze în cursul unei ore. Activitățile de joc sau construcții îl țin mai mult concentrat, dar produc și ele oboseală. Acestea se manifestă în primul rând prin agitație, neastâmpăr și apoi reverie și somnolență. Atenția școlarului mic este de tip spontan, involuntar, ea evoluând treptat, spre cea voluntară odată cu modificarea motivelor învățării și a sentimentelor morale.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Memoria este dependentă de natura elementelor înregistrate; cum acestea sunt intuitive, memoria va fi preponderent concretă, datorită și faptului că al doilea sistem de semnalizare este încă puțin dezvoltat la aceastî vârstî. Copilul din primele clase reproduce evenimentele așa cum le-a înregistrat, pentru că nu știe cum să-si organizeze procesul memorării și nu este capabil încă să desprindă esențialul și neesențialul, ceea ce conduce la unele confuzii, erori, impreciziuni. În clasele mari, memorarea se face și după unele repere, puncte de sprijin, pregătind strategiile tehnice de mai târziu. Între capacitatea de memorare și învățare exista evident o strânsă legătură, de calitățile primei depinzând eficienta celei de a doua; tot așa de adevărat este că învățarea influențează dezvoltarea memoriei, întărind-o. Caracterul conștient și voluntar al învățării produce restructurări esențiale în memoria școlarului mic.

Mai matură decât în perioada precedentă, imaginația școlarului mic este încă necritică și insuficient organizată. În procesul învățământului, sub influența cunoștiințelor dobândite și prin lectură, se dezvoltă imaginația reproductive. Imaginația creatoare conține multe elemente fantastice, împrumutate din povestirile pe care le citește și le ascultă cu deosebită plăcere. În creațiile artistice (desen sau compuneri) se găsesc elemente ale experienței personale, descrise cu tehnici încă rudimentare. Spre 9-10 ani, desenul capătă perspectivă și proporții, iar compunerile cuprind expresii mai literare și o unitate tematică. În creația artistică a școlarului mic sunt utilizate numeroase “clișee” sau variante ale acestora (V. Șchiopu 170).

Gândirea copilului de 6-10 ani prezintă o serie de particularități importante, care fac trecerea de la concret la logic, la gândirea simbolică. În această perioadă se realizează structurile operatorii ale gândirii care se vor desăvârși în etapa următoare. Elementele operatorii ale gândirii copilului de 7-8 ani din detașarea de concret, din renunțarea la punctul de vedere propriu. Număratul se face fără a mai recurge la obiectele concrete (degete, bețe s.a.), numărul detașându-se de acestea. Depășind informațiile senzoriale copilul reține permanența elementelor –apa rămânând de volum constant indiferent de forma vasului în care este turnată; transformările exterioare nu mai alternează acum cantitatea materiei. Același lucru se petrece și cu alte transformări, cele reversibile, pe care gândirea copilului le poate concepe în sens invers.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Limbajul școlarilor mici se dezvoltă intens în această perioadă sub influența procesului învățării scris-cititului. Vocabularul se dublează aproape în primii ani ai școlarității (de la 2500 de cuvinte la intrarea în școală, la 4500 la sfârșitul micii școlarități), copilul însușindu-și și capacitatea de a se exprima frumos , îngrijit. În clasa a patra, el este capabil de compuneri mai personale, mai dezvoltate și cu calități artistice evidente.

Afectivitatea marchează acum o oarecare maturizare, copilul fiind capabil să-și contureze voluntar unele manifestări ale emoțiilor și chiar să stimuleze unele stări. Atașamentului pentru membrii familiei i se adaugă cel pentru învitătoare. Copilul devine în general mai sociabil și mai sensibil la aprecierile celor din jur și la succesul sau eșecul școlar. Complicarea motivelor activității și dezvoltarea voinței vor produce acele tensiuni specifice luptei motivelor, luptei dintre tentative și sentimentul răspunderii, al datoriei. Copilul are tot mai mult tendințe de a se manifesta curajos, răbdător, de a dovedi că nu mai este mic. Pe plan moral, la această vârsta apar și se dezvoltă sentimentele intelectuale, susținute de o curiozitate multilaterală, sentimente estetice și patriotice.

Voința școlarului mic este într-un proces de dezvoltare activă, datorită faptului că elementul conștient, intenționat devine preponderent în conduita lui și că dobândește tot mai multe priceperi și deprinderi de comportament. Activitățile voluntare ale copilului se caracterizează prin anticipare, organizare prealabilă a operațiilor și durată mare de urmărire a realizării scopului. De multe ori această activitate nu este suficient de rațională, fiind declanșată de motive de ordin afectiv; de asemenea, școlarul mic nu rezistă diferitelor tentații care se interpun realizării lucrului început. În perioada micii școlarități se formează principalele deprinderi intelectuale și practice, alături de deprinderile de autoservire și de comportare civilizată.

Personalitatea micului școlar este determinată de dinamismul intereselor și atitudinilor față de realitatea externă. Apar acum interesele culturale (cinematograf, televiziune, lecturi), în locul celor pentru desen și modelaj din epoca precedentă. Colecționarea și schimburile cu colegii ocupă, de asemeni, un loc însemnat în preocupările școlarilor mici. Activitățile școlare și extrașcolare stimulează dezvoltarea diverselor aptitudini și înclinații ale copiilor. Acestea nu se vor manifesta deplin și eficient

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

decât în măsura în care sunt cultivate prin muncă, perseverență. Caracterial copilul se dezvoltă sub influența preponderentă a școlii, care contribuie esențial în formarea sentimentelor și noțiunilor morale, pretinzând respectarea unor anumite cerințe și unui anumit regim de viată. Spre sfârșitul perioadei se cristalizează concepția despre lume și viată a școlarului. În manifestările concrete ale conduitei acestuia pot apărea și unele cu caracter negativ, precum : neglijența, lenea, minciuna, superficialitatea etc., manifestări care, cu tact pot fi înlăturate prin intervenția profesorilor și părinților.

La 10 ani se încheie ciclurile copilăriei, constituirea bazelor personalității, constanta de sine, dobândirea statutului de școlar alături de acela de membru al familiei creând copilului o deschidere largă spre viața socială. Înarmarea lui pentru lungul drum al vieții a trecut printr-o prima validare.

I. 7. CALITĂȚI MOTRICE SPECIFICE JOCULUI DE TENIS

Calitățile motrice specifice jocului de tenis sunt de fapt combinații ale calităților fizice de bază, care se manifestă sub diferite forme.

Antrenorul de tenis trebuie să țină seama de toate interacțiunile posibile dintre calități, să apeleze la maximum de transfer pozitiv (atunci când acesta poate avea loc) și să evite acțiunile contradictorii prin alternarea și îmbinarea corectă a mijloacelor care se adresează cu precădere dezvoltării unei singure calități motrice. El trebuie să cunoască faptul că fiecărui jucător îi este necesară nu dezvoltarea calităților motrice în general, ci a complexului lor optim.

Efortul fizic depus de un jucător de tenis presupune :

prezența (în ordinea importantei) a îndemânării, vitezei,r ezistenței și a forței;

multiple posibilități de combinare între aceste calități.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

ÎNDEMANAREA SPECIFICĂ ȘI METODICA DEZVOLTĂRII EI

Când ne referim la îndemânare, avem în vedere posibilitățile individului de a rezolva cu o cât mai mare ușurință și precizie, într-un timp scurt, o situație cu un nivel ridicat de complexitate, situație cu care jucătorul s-a mai întâlnit sau pe care o întâlnește pentru prima dată. Deoarece practicarea unui tenis de valoare presupune execuții tehnico-tactice cât mai precise, cât mai rapide și cu un înalt grad de complexitate, situam îndemânarea pe primul loc al importantei și pretindem să se afle pe cea mai înalta treaptă a dezvoltării ei.

Atunci când facem afirmațiile că un jucător are o buna îndemânare, trebuie să înțelegem că acesta are posibilitatea de a executa o mișcare fină, coordonată, diferențiată și rațională. Este foarte important să se cunoască faptul că pentru a dirija și coordona în mod precis mișcarea în fiecare moment al ei, cât și pentru a corecta unele devieri ale sale pe parcurs, centrii nervoși primesc în permanență informații de la periferie (mușchi, tendoane, articulații). Pe baza acestor impulsuri proprioceptive retroactive (feedback) se reglează și se corectează comanda nervoasă pentru ca mișcarea începută să se încadreze în limitele de timp și spațiu propuse (simțul muscular).

Îndemânarea capătă aspecte foarte diferite de la jucător la jucător, având un pronunțat caracter individual, fiind condiționată de nivelul de coordonare a centrilor sistemului nervos central și de plasticitatea scoarței cerebrale. O importanță deosebită prezintă legătura dintre senzațiile vizuale și musculare, legăturile temporare existente în scoarța cerebrală și gradul de dezvoltare a celorlalte calități motrice.

Referitor la selecție subliniem în mod deosebit importanța pe care trebuie să o acorde antrenorul gradului de îndemânare a copilului, pentru că numai pe fondul unei bune reprezentări cantitative a acesteia putem dezvolta în condiții corespunzătoare prin antrenamente, latura sa calitativă.

În dezvoltarea complexă a îndemânării există trei etape :

-Treapta întâi este caracterizată prin precizia în spațiu a coordonării mișcărilor, fără să se țina cont de viteza de execuție. Această treaptă corespunde etapei inițiale de

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

pregătire în care trebuie să se rezolve însușirea mișcărilor necesare executării corecte a loviturilor tehnice de bază (lovitură de pe partea dreaptă, de pe partea stangă, serviciul, voleul și smeciul). În această etapa nu se va insista asupra vitezei de execuție și a unor elemente cu un nivel ridicat de complexitate. Trebuie știut că precizia depinde, în primul rând, de perfecționarea senzațiilor musculare în cadrul contracțiilor musculare relative lente. Sportivul va urmări permanent cu privirea zborul mingii, săritura ei și dacă mișcarea sa este corectă (la început pe fragmente, iar apoi în totalitatea ei). Să nu ne grăbim să trecem la treapta a doua până când nu am rezolvat toate cerințele primei trepte.

-Treapta a doua se caracterizează prin precizia miscarilor în spațiu, executate de data aceasta într-un timp cât mai scurt. În manifestarea îndemânării pe această treaptă este necesar ca analizatorul motric să se afle la un nivel cât mai înalt de dezvoltare și să se bazeze pe un reflex motric bine întărit. Sarcinile acestei trepte sunt rezolvate în etapa pregătirii speciale pentru tenis, etapa în care loviturile se execut din mișcare, în condiții specifice de joc și în care se pune accentual pe precizie și pe viteza de execuție. Și în această etapă se va evita crearea unor situații de mare complexitate, deoarece cele deja existente sunt suficiente (efectele mingii, condițiile atmosferice, ivirea unor situații de joc nemaiîntâlnite până în acel moment).

-Treapta a treia se caracterizează prin manifestarea îndemânării în condiții variate și neobișnuite. Sarcinile acestei trepte constituie obiective ale etapei de perfecționare și de consolidare, în care caracteristic este faptul că jucătorului trebuie să i se ceară să execute mișcările nu numai fără greșeli, ci și în raport cu situația creată, neprevăzută. El trebuie ca în orice moment al jocului, în situații complicate, să acționeze corect, rapid și, ceea ce este principal, cu maximum de eficacitate, găsind în cel mai scurt timp posibil cea mai bună soluție de rezolvare.

Din punct de vedere fiziologic, notăm două situații ce se ridică în fața jucătorului : a) prezența unui număr mare de deprinderi motrice care s-au format în timpul antrenamentelor, b) condițiile variabile ale situațiilor de joc. Rezolvarea “îndemânatică” constă în selectarea acelei deprinderi motrice care corespunde cel mai bine situației de joc apărute.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

În metodica dezvoltării îndemânării, elementul decisiv îl constituie complicarea continuă și progresivă a acțiunilor motrice, respectând în gradare mijloacele care corespund celor trei trepte de dezvoltare a îndemânării. În mod concret, se începe cu exerciții cu ajutorul cărora se mărește precizia percepției spațiului prin aprecierea corectă a:

distanței față de adversar;

vitezei mingii;

distanței față de minge, după săritura ei;

dimensiunile rachetei, pentru a se lovi cu centrul acordajului;

mișcări pentru lovitura respectivă, la început pe fragmente, iar apoi în totalitatea ei;

limitele terenului.

Se introduc treptat exerciții care se referă la precizia percepției spațiului într-un timp cât mai scurt, iar jucătorul va trebui să lovească mingea corect, precis, cu o viteză de execuție sporită și din mișcare.

Pentru atingerea unei înalte măiestrii, este necesară creșterea gradului de complexitate mai ales prin complicarea artificială a condițiilor de lucru. Aceste obiective se rezolvă în etapa perfecționării și a consolidării, putându-se folosi : poziții de bază neobișnuite; joc cu brațul opus (brațul stâng pentru dreptaci); schimbarea ritmului de joc (alternarea jocului rapid cu cel lent, mingi cu traiectorii înalte); împărțirea terenului în zone cu dimensiuni din ce în ce mai mici, jucătorul trebuind să trimită mingea numai în zona indicata; joc contra doi adversari, fixându-se teme ce cresc în dificultate (pasarea celor doi adversari pe mijlocul terenului sau în unghi „sub fileu”, pasarea prin lob liftat, pasarea numai în lungul liniei); joc în condiții atmosferice dificile (temperatură ridicată, vânt, soare) ;joc contra unor adversari cu stiluri variate, de valori tehnico-tactice diferite; cu preferințe pentru unele execuții tehnice (lovituri plate, liftate, tăiate, efecte combinate); joc în prezența unui public gălăgios (creat artificial la început).

Ținem să accentuam importanța pe care o capătă (începând cu jumătatea celei de-a doua etape) meciul oficial, el fiind singurul care poate oferi jucătorului, în condiții reale, toate situațiile enumerate mai sus. Cu toate acestea nu trebuie să uitam că

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

îndemânarea este o calitate motrică înnăscuta și ca atare nu ne putem aștepta la ameliorări spectaculoase aduse de antrenament. Ea poate fi însă îmbunătățită în cariera unui jucător, fiind legată direct de însușirea deprinderilor motrice specifice și de progresul tehnic.

VITEZA ȘI METODICA DEZVOLTĂRII EI

Exprimarea mecanică a vitezei este redată prin raportul dintre spațiu și timp, înțelegând prin aceasta capacitatea de a executa acțiunile motrice într-un timp cât mai scurt. Cunoaștem trei forme de manifestare a vitezei :

Viteza de reacție (viteza perioadei latente a reacției motrice) ;

Viteza de execuție (viteza mișcărilor separate) ;

Viteza de repetiție (frecvența mișcărilor în unitatea de timp) .

Nivelul de dezvoltare a celor trei forme de manifestare a vitezei le face să fie independente una de alta și că unele neconcordanțe se pot întâlni chiar în cadrul aceleiași categorii.

La copiii începători, cu un nivel scăzut al pregătirii fizice, viteza are caracter de generalizare, cu un grad mai mare de corelație între diferitele ei forme de manifestare.

1)VITEZA DE REACȚIE (VITEZA PERIOADEI LATENTE A REACȚIEI MOTRICE)

În general, jucătorii de tenis au un bun timp de reacție la excitantul vizual (în jur de 0,14 s). Știind aceasta latură a vitezei, specialiștii au tras o serie de concluzii :

Brațele au o reacție mai rapida în comparație cu alte segmente ale corpului (de exemplu, a mușchilor care asigură postura).

Antrenarea și îmbunătățirea vitezei de reacție nu are influentă asupra celorlalte forme de manifestare a vitezei (R. J. Toomslan) .

Timpul de reacție poate fi ameliorat, iar când devine stabil la un indice superior exprimă un grad înalt de antrenament (A. N. Krestovnikov) .

Încălzirea bine efectuată atrage după sine micșorarea timpului de reacție și stabilizarea lui (Balko) .

În tenis, timpul de reacție are o mare importanță, acțiunea putând fi declanșată :

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

– cât mai rapid în funcție de viteza mingii și de distanța față de adversar ;

cu întârziere (cu toate ca jucătorul a sesizat acțiunea adversarului ), așteptând momentul cel mai prielnic .

Pentru îmbunătățirea timpului de reacție, cea mai folosită metoda este repetarea unor lovituri (de exemplu voleul contra a doi adversari, jucătorul aflat la 3-4 m de zidul de antrenament execută voleul în mingiile trimise puternic din spatele său în zid de către un antrenor sau un partener de antrenament).

Există o diferență între timpul de reacție la semnal vizual și cel la un semnal sonor. În tenis ambele forme de semnal trebuie luate în considerație, cu deosebirea că :

în jocul practicat în aer liber, semnalul vizual are o importanță hotărâtoare ;

în jocul din sală, semnalul sonor crește în însemnătate, apropiindu-se ca însemnătate de cel vizual .

Senzația pe care o are un jucător în primele zile de joc în aer liber (după iarna petrecută în sală) este ca și cum ar juca cu o rachetă acoperitî cu burete. Acomodarea în sens invers – din aer liber în sală- se face mult mai ușor, deoarece în această situație se întărește un excitant (cel sonor), nu ca în cazul precedent, în care forța acestui excitant se diminua.

Manifestarea maximă a vitezei de reacție depinde de caracterul impulsurilor nervoase și de calitatea transmiterii acestora prin căile neurale, noțiunea de „ameliorare” a timpului de reacție trebuie interpretată în directă dependentă de antrenamentul specific și de nivelul tehnic al jucatorului. Ca și în cazul îndemânării, nu credem că putem vorbi de o îmbunătățire cantitativă a vitezei de reacție, ci numai de latura ei calitativă.

2) VITEZA DE EXECUȚIE (VITEZA MIȘCĂRILOR SEPARATE)

Viteza de execuție este foarte importantă în jocul modern, ea influențând direct eficacitatea loviturilor. Viteza mare de execuție trebuie să caracterizeze atât acțiunea picioarelor și trunchiului, cât mai ales a brațului cu racheta.

O buna viteza de execuție se poate obține numai după ce mișcarea a fost bine însușită, moment în care jucătorul se poate preocupa de rapiditatea execuției, fără să fie

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

atent la forma mișcării, cu alte cuvinte, se va pune accent pe viteza de execuție începând cu etapa pregătirii speciale pentru tenis.

Pentru dezvoltarea vitezei de execuție recomandăm următoarele exerciții :

aruncarea mingii de tenis : la zidul de antrenament, peste fileu de pe fundul terenului ;

diverse pase și aruncări din handbal ;

exersarea loviturilor urmărindu-se lovirea mingii pe porțiunea ascendentă a săriturii ei ;

exersarea loviturilor pe suprafețe rapide de joc .

Viteza de execuție este elementul determinant în stabilirea intensității efortului, acesteia revenindu-i sarcina –în ultimă instanța- de a aduce pe jucător în starea de formă sportivă.

VITEZA DE REPETIȚIE (FRECVENȚA MISCĂRILOR ÎN UNITATEA DE TIMP)

În tenis apar doua laturi ale vitezei de repetiție :

viteza de deplasare – depinde de numărul de pași pe unitatea de timp ;

este rezultatul dintre viteza de alergare și tehnica deplasării în teren .

Pentru dezvoltarea vitezei de deplasare recomandăm următoarele exerciții:

sărituri din diferite poziții de 6-8 m ;

alergări cu schimbări de direcție ;

alergări dus-întors pe distanțe de 4-6 m ;

la zidul de antrenament, executarea alternativă a loviturilor de pe partea dreaptă și stângă, trimițând mingea cât mai în diagonală ;

jocul împotriva unui partener plasat în fundul terenului său la fileu, care trimite alternativ mingi rapide pe colțurile terenului .

viteza de repetiție a unei mișcări specifice (a unei lovituri) – depinde de timpul de reacție ,de viteza de execuție și de nivelul tehnic al jucătorului.

execuția mai multor lovituri pe unitatea de timp. De exemplu în cazul –jocului de dublu, punctele se dispută în mare parte din timp la fileu între cei patru jucători aflați la o distanță de 4-5 m. Schimburile de voleuri – care dau aspectul spectaculos al jocului de dublu sunt dese, mingea circulă rapid.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Viteza este o calitate determinată în mare măsură de înzestrarea naturală a individului. Cu ajutorul antrenamentului se poate obține o oarecare îmbunătățire a vitezei dar fără transformări pozitive prea mari.

În tenis contează nu aparenta prezență a vitezei, ci posibilitatea de a acționa rapid atunci când situația de joc o cere.

Un rol deosebit în exercițiile de viteză îl joacă procesele volitive, care permit o concentrare maximă a atenției.

REZISTENȚA ȘI METODICA DEZVOLTĂRII EI

Înțelegem prin rezistență timpul limită în cursul căruia se poate efectua un efort de o anumită intensitate. Factorul care limitează continuarea unui efort este oboseala, deci acesta este factorul trofic hotărâtor de adaptare a organismului pentru rezistentă. Ca urmare, numai efortul efectuat până la oboseală și încercările de a o învinge pot grăbi procesul de dezvoltare a rezistenței.

Manifestarea unei bune rezistențe este determinată într-o măsură considerabilă de posibilitățile aparatelor cardiovascular și respirator, considerate ca factor comun pentru majoritatea formelor de rezistență. Dezvoltarea acestei calități motrice este condiționată de folosirea unor eforturi care necesită un deosebit aport volitiv.

Se știe că folosirea unui tempo înalt în alergare duce la dezvoltarea vitezei ,în timp ce rezistența se dezvoltă mai bine la un tempo mai scăzut.

Rezistența depinde de vârstă, ca atare este bine să se cunoască faptul că până la maturitate ea rămâne în urma adulților.

Luându-se ca bază de discuție criteriul interdependentei dintre durata efortului și viteza cu care se efectuează, s-a căzut de acord asupra împărțirii eforturilor din punct de vedere fiziologic, în patru grupe de intensitate : maximală, sub-maximală , mare și moderată. Prezența pauzelor în jocul de tenis determină ca intensitatea efortului să fie sub-maximală sau maximală.

Rezistența generală reprezintă capacitatea organismului de a presta eforturi variate, de intensitate moderată, un timp cât mai îndelungat. Considerăm că dezvoltarea rezistenței generale stă la baza dezvoltării rezistenței speciale pentru tenis și a celorlalte

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

calități motrice. Ea se dezvoltă în mod obișnuit prin alergări sau prin practicarea altor sporturi, urmărindu-se să se angreneze în activitate întreg organismul și, în special, aparatele cardio-vascular și respirator. În mod concret, jucătorii de tenis de performanță îsî dezvoltă rezistența generală prin practicarea altor sporturi ca : fotbal ,baschet, hochei sau atletism, prin alergări (1500-3000), efectuate pe un fond de oboseală la sfârșitul antrenamentelor și al meciurilor într-un tempo mediu. Dezvoltarea rezistenței generale face în principal obiectul lecțiilor de antrenament din etapele perioadei pregătitoare.

Rezistența specială se referă la o anumită formă de rezistență necesară practicării tenisului, și anume rezistența la eforturi întrerupte și repetate. Această formă de rezistență se caracterizează prin eforturi de intensitate sub-maximală și maximală, întrerupte de pauze, de a căror durată depinde intensitatea efortului următor.

Dezvoltând rezistența, antrenorul trebuie să țină seama de o serie de factori, printre care amintim :

Vârsta, sexul, particularitățile individuale ;

Elementele caracteristice ale efortului depus în jocul de tenis ;

Obiectivele dezvoltării calităților motrice, luate în ansamblul lor și pe fiecare calitate în parte ;

Interdependența dintre indicii calităților motrice și deprinderile motrice specifice ;

Asigurarea caracterului specific al fiecărei forme de rezistență, prin folosirea cu precădere a eforturilor cu intensitate apropiată de efortul specific din tenis ;

Pentru dezvoltarea rezistenței trebuie folosite eforturi care să depășească 3 minute, pentru că numai în această situație se poate conta pe influențarea pozitivă a posibilităților aerobe.

Importanța pauzelor dintre eforturi și conținutul lor : micșorarea pauzelor de odihnă determină o orientare suplimentară spre procesele energetice anaerobe, iar daca pauza este activă, adică efortul se continuă cu o intensitate scăzută, orientarea suplimentară se face spre procesele energetice aerobe.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Pentru dezvoltarea rezistenței recomandăm următoarele exerciții :

alergări pe distanțe de 300-500 m pentru copii și juniori și 1500-3500 m pentru seniori;

alergări pe teren variat ;

alergări în tempouri diferite ;

alergări combinate cu mers și joc de glezne ;

jocuri contra doi adversari ;

seturi cu teme speciale ,privind venirea la fileu ;

exersarea unui număr mare de lovituri de serviciu și smeci .

FORȚA ȘI METODICA DEZVOLTĂRII EI

Dezvoltarea exagerată a forței poate influența negativ dezvoltarea mobilității și supleței, calități foarte importante jucătorului de tenis. Din această cauză exercițiile pentru forță trebuie urmate totdeauna de cele pentru dezvoltarea supleței și mărirea mobilității articulare. Exercițiile de forță vor fi executate într-un ritm dinamic, cu amplitudine mare. O dezvoltare corectă a forței va favoriza dezvoltarea vitezei, în general ,și a celei de execuție în special.

Orice jucător, începând cu copilul venit pentru selecție și terminând cu performerul, are forța necesară pentru practicarea jocului de tenis. Ceea ce lipsește jucătorilor noștri începători este dezvoltarea la un nivel corespunzător a forței unor anumite regiuni des solicitate în această direcție de către efortul specific : dezvoltarea forței centurii scapulo-humerale (necesară în special pentru executarea serviciului și smeciului), a mușchilor pectorali, abdominali și ai membrelor inferioare și în ansamblu.

Există un raport invers proporțional între forță –pe de o parte- îndemânare și viteză – pe de altă parte.

În privința modului cum poate fi dezvoltată forța facem următoarele precizări:

a) pentru dezvoltarea forței în încheietura mâinii și a musculaturii antebrațului se execută flexii ale antebrațului pe braț, rotări ale pumnului ș.a. cu haltere. La copii, în locul halterei se utilizează racheta, greutatea ei fiind suficientă ;

pentru dezvoltarea forței în brațe :tracțiuni și flotări ;

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

pentru dezvoltarea forței la nivelul centurii scapulo-humerale : exerciții simple cu benzi elastice ;

pentru dezvoltarea forței musculaturii pectorale : exerciții cu benzi elastice, din poziția pe spate culcat – împingerea unei haltere de la piept (haltera să aibă 1/3 din greutatea corpului); flotări cu mâinile sprijinite pe banca de gimnastica la copii

pentru dezvoltarea forței în musculatura abdominală : din poziția atârnat cu spatele la scara fixă – ridicarea genunchilor la piept; pe spate culcat : mers ca pe bicicletă; din aceeași poziție – ridicarea picioarelor la 45˚ și coborâre lentă (în 8-10 timpi) ;

pentru dezvoltarea forței trenului inferior : alergări pe teren variat ; alergări pe teren variat ; alergări cu greutăți în spate ; alergări cu îngreuiere : cu bocanci de schi în picioare ,pe nisip, zăpadă .

Lucrul pentru dezvoltarea forței trebuie efectuat pe fondul unei stări de prospețime a sistemului nervos central.

Recomandăm ca preocupările pentru dezvoltarea forței să fie centrate în perioada de pregătire.

Reamintim că relaxarea este obligatorie după fiecare exercițiu pentru dezvoltarea forței. După un exercițiu de flexie, relaxarea se va face în extensie și invers. Pauza între exerciții poate fi activă, cuprinzând mers relaxat și întinderi din atârnat sau pasivă, culcat pe spate, cu picioarele flexate din articulațiile genunchilor.

În cazul în care într-un exercițiu se folosesc mai multe repetări pentru aceeași grupă musculară, ele se efectuează alternativ. De exemplu :

exercițiu pentru brațe, o execuție ;

pauză 1 minut ;

exercițiu pentru picioare, o execuție ;

pauză 3 minute ;

exercițiu pentru brațe, o execuție ;

pauză 1 minut ;

exercițiu pentru trunchi, o execuție etc. ;

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Recomandăm că înaintea exercițiilor pentru dezvoltarea forței să se facă o încălzire conștiincioasa. O buna pregătire a organismului,în general, și a musculaturii în special, crește eficacitatea exercițiilor și evită accidentele.

Contraindicăm exercițiile de forță (cu îngreuieri mari și maxime) la tinerii până la 17 ani și dezvoltarea forței la tinerele fete prin ridicarea halterelor.

Dezvoltarea celorlalte calități fizice – suplețea și mobilitatea – influențează direct execuțiile tehnice.

Exerciții recomandate pentru mărirea supleței și mobilității articulare :

cu spatele lipit de un zid, aplecări înainte pentru a atinge solul, fără a pierde echilibrul în față. Genunchii întinși ;

cu spatele lipit de zid : ridicarea unui picior în fată sau lateral până în dreptul unui punct fix. Rotarea piciorului în jurul acelui punct ;

stând depărtat : rotarea amplă a trunchiului ;

exerciții din gimnastica de baza și acrobatică .

În orice efort fizic găsim prezente toate calitățile motrice, între ele existând o strânsă interdependență.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Capitolul II. IPOTEZĂ, SCOP, SARCINI

II. 1. Actualitatea și importanța temei

În trecutul apropiat selecția din tenisul de câmp avea în general trei orientări :

– selecția bazată pe tradiție (obiceiuri);

– selecția bazată pe idealuri (dorințe-aspirații);

– selecția bazată pe rezultate imediate.

În prezent, și în special în viitor, selecția trebuie efectuată pe baza unor criterii complexe, cu caracter științific, care să se fundamenteze pe date obiective. Criteriile obiective înlatură de cele mai multe ori interminabilele îndoieli privind posibilitatea obținerii unor performanțe într-un timp îndelungat sau mai scurt, economisește energie, și investițiile materiale reclamate de acest proces îndelungat și complex. Dușmanul cel mai mare al selecției nefiind altul decât criteriul subiectivității.

II. 2. Ipoteza cercetării

Consider că o selecție bine facută poate reprezenta și reprezintă o premiză a marii performanțe, cu condiția ca cei selectați să fie cuprinși într-un program de antrenament bine realizat și îndrumați de specialiști în jocul de tenis.

II. 3. Motivația alegerii temei

Tenisul de câmp este un joc sportiv care se impune prin fumusețea și spectaculozitatea sa. Mișcările sportivilor au grație și ritm, sunt armonioase și precise în ciuda marelui efort la care sunt supuși.

Am abordat această temă din mai multe motive :

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

în primul rând pentru că există tot mai mare interes din partea tinerilor pentru acest joc indiferent de nivelul la care se practică. Astfel am ajuns la concluzia că un viitor antrenor trebuie să știe în primul rând să efectueze o selecție corespunzătoare pentru a putea face performanță în tenisul de câmp;

în al doilea rând am considerat că mă avantajează faptul că lucrez în domeniu și mai ales că am antrenamente cu copii deabia selecționați pentru a practica acest sport.

Și totuși ce m-a determinat să aleg această temă și acest domeniu de cercetare este faptul că îndrăgesc acest sport întru-cât l-am practicat de mic și înca îl mai practic cu plăcere, iar prin realizarea acestei lucrări adaug o „pagină” de informare și experientă pentru meseria de antrenor.

II. 4. Scopul și sarcinile lucrării

Scopul acestei lucrări este să demonstrez importanța selecției în jocul de tenis, ce poate reprezenta o bază a marii performanțe.

Sarcinile lucrării

Prin realizarea acestei lucrări ne-am propus analiza selecției în jocul de tenis, precum și realizarea următoarelor sarcini :

determinarea nivelului de dezvoltare motrică generală necesară micilor tenismeni;

de asemenea, un lucru pe care l-am urmărit în cercetare a fost dezvoltarea unor calități motrice specifice necesare în jocul de tenis, dezvoltarea unor calități moral-volitive (imaginație, creativitate, spirit competitiv);

experimentarea unor exerciții în vederea selecției copiilor pentru practicarea tenisului de câmp;

stabilirea eșantionului de cercetare;

înregistrarea unor date cu privire la evoluția grupului experimental;

analiza și interpretarea rezultatelor cercetării efectuate.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

II. 5. Metode de cercetare folosite

În cadrul cercetării au fost utilizate mai multe metode, care au constituit căile de rezolvare a sarcinilor propuse.

Determinat de etapele desfașurării cercetării, pe parcursul acesteia s-au utilizat următoare metode :

Metoda bibligrafică

Pentru a putea avea o viziune cât mai obiectivă asupra temei, au fost selecționate un număr cât mai mare de lucrări de specialitate din domeniile specifice temei, precum și din domenii înrudite. Bibliografia s-a cocretizat într-un număr de 14 lucrări, toate acestea ne-au dat posibilitatea asigurării fondului științific al cercetării.

Metoda observației

Observația, ca metodă de investigație particulară, presupune interes, atenție vie și susținută și se aplică unui domenui ale cărui date dorește să le cunoască, să le clasifice, cuantifice, caracterizeze pentru a stabili ce este deosebit între ele, ce le provoacă și ce efecte au asupra lor.

Observația, ca metodă pe care am folosit-o în această lucrare, mi-a permis aflarea celor mai bune metode și mijloace de acționare pentru pregătirea fizică specifică la grupele de tenismeni. Am folosit observația directă facută în codiții firești, cotidiene, fară provocare și observația experimentală, pentru verificarea anumitor reacții, conduite prin administrarea unor stimuli diferiți.

Observația trebuie desfășurată sistematic, conform unui plan tematic și cu ajutorul unor procedee tehnice, menită să surprindă fenomenele și procedeele urmărite.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Observația poate fi facută din interiorul, dar și din afara procesului studiat și are calitatea de a fi obiectivă și de a nu exercita nici un fel de influențe asupra desfașurării procesului.

Observația s-a efectuat individual și pe întreg grupul de subiecți și a parcurs următoarele etape :

Pregătirea observației, care s-a realizat prin studiu teoretic și metodologic;

Înregistrarea observației – constă în înregistrarea datelor rezultate din probele și normele de control ale sportivilor, compararea lor cu rezultatele actuale, putând reliefa progresul studiat obținut în procesul de selecție;

Prelucrarea și interpretarea datelor am facut-o atât cantitativ cât și calitativ și constă în prelucrarea datelor înregistrate anterior. Prelucrarea datelor se trece în fișele de observație și pe baza lor se face analiza statistică și reprezentarea grafică a fenomenului urmărit.

Metoda experimentului

Trasătura caracteristică acestei metode constă în aceea că urmărește să verifice o ipoteză în care se presupune un raport între două fenomene.

În experiment, factorul presupus a fi responsabil de modificarea fenomenelor cercetate și care este controlat, manevrat și modificat de către cercetător poartă numele de variabilă independendentă. Reacțiile subiectului, performanțele realizate, răspunsurile acestuia reprezintă variabila dependentă. în afara variabilei independente (stimul) și variabilei dependente (răspuns), în cadrul experimentului intervine și variabila intermediară (subiect).

De foarte multe ori, variabila subiect este cea care se verifică experimental, urmarindu-se reactivitatea indivizilor la anumiți stimuli. Această variabilă poate fi provocată, când subiecții sunt puși în anumite condiții (alimentație, odihnă) sau invocă, când vârsta, sexul, constituția, gradul de pregătire, sportul practicat etc. sunt considerate în relație cauzală cu anumite reacții.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Pentru că relația dintre fenomene să poată fi evidențiată în mod semnificativ, în vederea confirmării sau infirmării ipotezei, se stabilesc de regulă, doua grupe de subiecți : una experimentală, căreia i se administrează variabila independentă și una de control, căreie nu i se administează această variabilă.

Interpretarea datelor constă în diferența între testarea finala și cea inițiala pentru fiecare grupă separat și apoi comparativ între cele două grupe. În cele din urmă, determinarea concluziilor și trasarea recomandărilor practice pentru efectuarea experimentului.

Metoda statistico-matematică

Această metodă constă în calculul matematic al datelor statistice înregistrate, în prelucrarea și interpretarea datelor. Această metodă dobandește precizie în formularea concluziilor și capacitatea predictivă superioară.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Capitolul III. Organizarea cercetării

III. 1. Subiecții, materiale necesare, locul și perioada desfășurării

experimentului

Studiul de față s-a efectuat având ca subiecți 20 de sportivi – baieți, cu vârsta de 7-8 ani.

GRUPA MARTOR Tabel nr. 1

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

GRUPA EXPERIMENTALĂ Tabel nr. 2

Subiecții din grupa experimentală au fost selectați cu mare strictețe în funcție de criteriile de selecție din tenisul de câmp.

Subiecții din grupa martor au fost aduși la tenis de către parinți, aceștia nefiind selectați conform criteriilor de selecție.

Greutatea optimă pentru copii de 7-8 ani ce practică tenisul de câmp este între 22kg – 27kg și înalțimea optimă este cuprinsă între 109cm – 134cm.

Experimentul s-a desfășurat pe parcursul anului școlar 2005/2006 în cadrul Clubului Sportiv Unirea-Iași și a avut ca temă de cercetare selecția în tenisul de câmp, premiza a marii performanțe.

Pe parcursul a 8 luni de pregătire care a început pe data de 20 septembrie 2005, micii sportivi au dat o testare inițială la 4 luni de la începerea antrenamentelor – pe data

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

de 18 ianuarie 2006, una inermediară pe data de 20 martie 2006 și una finală pe data de 19 mai 2006 și au efectuat 3-4 antrenamente pe săptamână.

Pe timp de iarnă când condițiile meteo au fost nefavorabile, antrenamentele s-au desfașurat în sala XXL din Copou.

Am utilizat aceleași antrenamente pentru ambele grupe cu precizarea că treptat la exercițiile pentru grupa experimentală, dozările sunt din ce în ce mai mari datorită faptului că nivelul de pregătire al sportivilor din grupa experimentală a fost crescut considerabil față de cel al sportivilor din grupa martor.

Prin acest experiment am dorit să scot în evidență importanța covârșitoare pe care o are selecția și strictețea cu care aceasta se face pentru a putea face performanță în tenisul de câmp.

Ca materiale necesare folosite în studiu, am avut nevoie de :

rachete de tenis;

mingi de tenis;

mingi suspendate;

mingi medicinale;

baăci de gimnastică;

jaloane;

corzi.

III. 2. Testări utilizate în experiment

În jocul de tenis de câmp în procesul de selecție la vârsta de 7-8 ani, Federația Română de Tenis (F.R.T.) nu a stabilit bareme pentru probele și normele de control la această vârstă. Împreună cu domnul antrenor Bărbarie am adaptat probele și normele de control de la vârsta de 10 ani create de F.R.T. și am stabilit bareme pentru vârsta de 8 ani băieți.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Tabel nr. 3

PROBE TEHNICE DE RANDAMENT (indiferent de sex si vârstă)

Tabel nr. 4

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Alergare de viteză pe distnța de 30m

Din stând ușor aplecat înainte -piciorul neîndematic și brațul opus spre înainte, genunchii ușor flexați, se pleacă cât mai repede la semnal sonor; se cronometrează timpul parcurs pe distața de 30m.

Săritura în lungime de pe loc (cm)

Din stând ușor aplecat înainte – tălpile depărtate la lățimea umerilor, flexia genunchilor concomitent cu ajutorul puternic al elanului brațelor; se sare cât de departe cu putință.

Aruncarea mingii medicinale (cm)

Din stând depărtat – brațele în prelungirea corpului cu mingea medicinală ținută în ambele mâini, flexia genunchilor concomitent cu extensia trunchiului; se aruncă cât mai departe cu putință.

Flotări cu mâinile sprijinite pe banca de gimnastică (nr. repetări)

Din culcat facial – brațele întise cu palmele sprijinite pe banca de gimnastică, spatele drept, flexia brațelor până când atingem cu pieptul banca; se numară repetările executate corect.

Abdomen – din culcat dorsal, ridicarea trunchiului la verticală liber (nr. repetări)

Din culcat dorsal pe banca de gimnastică – palmele la ceafă, ridicarea trunchiului la verticală liber; se numară repetările executate corect.

Alergare de rezistența pe distanța de 300m

Din stând ușor aplecat înainte – piciorul neîndematic și brațul opus spre înainte, genunchii ușor flexați, se pleacă cât mai repede la semnal sonor; se cronometrează timpul parcurs pe distața de 300m.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Lovitură de dreapta liftată de pe loc (nr. lovituri)

Din stând ușor depărtat – planul umerilor spre direcția de lovire perpendicular cu fileul, genunchii și brațul cu care ținem racheta îndoite,celălalat braț întins lateral, planul rahetei ușor închis și în prelungirea umerilor, vârful orientat spre sol; lovirea mingii înainte ca aceasta să ajungă în punctul ei maxim concomitent cu întinderea picioarelor și prinderea rachetei cu cealaltă mână, finalul loviturii fiind peste umăr. Din 50 de lovituri se numără câte s-au executat corect.

Lovitură de rever cu două mâini liftată de pe loc (nr. lovoturi)

Din stând ușor depărtat – planul umerilor spre direcția de lovire perpendicular cu fileul, genunchii și brațele cu care ținem racheta îndoite, mainile la buzunar, planul rachetei perpendicular cu solul și în prelungirea umerilor; lovirea mingii înainte ca aceasta să ajungă în punctul ei maxim concomitent cu întinderea picioarelor, finalul loviturii fiind peste umăr. Din 50 de lovituri se numără câte s-au executat corect.

III. 3. Metode și mijloace folosite în antrenament

Metode de acționare pentru pregătirea fizică specifică

Pregătirea fizică este unul dintre cei mai importanți factori și în unele cazuri, cel mai important ingredient al antrenamentului sportiv în atingerea performanței sportive.

Pregătirea fizică specifică se construiește pe fundamentul creat de pregătirea fizică generală. Principiul obiectiv al pregătirii fizice specifice este să conțină dezvoltarea fizică a sportivului în concordanța cu particularitățile fiziologice și metodice al unui sport.

Ca metodă pentru pregătirea fizică generală a tenismenilor folosim :

Pentru dezvoltarea vitezei

a)Metoda alternativă se bazează pe efectuarea mișcărilor de mare intensitate (efectuate în decurs de 4-5 s) urmate de cele de intensitate mai mică. O astfel de

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

alternanță (realizată prin câteva repetări consecutive) contribuie la dezvoltarea vitezei maxime fără suprasolicitarea organismului.

b)Metoda repetărilor constă în reluarea efortului după scurgerea timpului necesar de revenire completă a organismului. Această metodă s-a folosit pentru dezvoltarea vitezei, forței și rezistenței. în cazul dezvoltării vitezei, distanțele sunt scurte, pauzele proporționale cu lungimea distanței și cu necesitatea de revenire.

Pentru dezvoltarea forței

c) Metoda lucrului în circuit se bazează pe efectuarea de către tenismeni a unui număr mare de exerciții care se constituie în adevărate stații (opriri), cu o intensitate de 30% – 50% din posibilități, repetate de 6-10 ori în circuit. După terminarea unui circuit se face o pauză de 1-5 minute, după care se trece la circuitul următor.

Valoarea încarcăturilor se mărește din trei în trei luni, în funcție de progresele pe care tenismenii le-au făcut.

Pentru dezvoltarea rezistenței

d)Metoda antrenamentului cu intervale are o largă răspândire, întrucat se bazează pe principiul divizării efortului pe intervale cu perioade planificate de odihnă și efort, intervalele de odihnă nu sunt folosite pentru o refacere completă, sistându-se atunci când pulsul ajunge la 120 -130 pulsații/minut (stadiul intermediar de revenire) moment în care acționează efortul următor. În cadrul acestei metode se utilizează de regulă, viteze mari de execuție. Factorii de progres constau în creșterea vitezei de execuție sș/sau reducerea pauzelor (intervalelor de odihnă intermediare), impuse de adaptarea tenismenilor la efort.

Pentru dezvoltarea îndemânării

Metodologia dezvoltării îndemânării se bazează în principal pe un ansamblu de reguli, aparent distincte, dar care colaborate asigură efectul scontat. Menționăm că trebuie reținute cateva criterii :

stabilirea gradului de dificultate al coordonării mișcării (mai ușoară, mai complicată);

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

respectarea parametrilor de precizie în executarea mișcării respective, a caracteristicilor de spațiu, de timp și dinamica efectuării ei, care se evidențiază prin simplitate și cursivitate;

necesitatea învățării în permanență a unor noi deprinderi și procedee tehnico-tactice;

realizarea dozării prin creșterea dificultății de coordonare;

mărirea eficienței exercițiilor de îndemînare prin plasarea lor la începutul lecției de antrenament (dupa încălzire). Concomitent cu prospețimea excitabilitații neuromusculare ele prezintă ajantajul că reclamă intervale de refacere relativ scurte.

Metode utilizate în învățarea tehnicii

În procesul învățării tehnicii jocului de tenis recomandăm să se folosească metodele : verbală, a intuiției și a ajutorului nemijlocit (fizic). Principala sarcină constă în a crea o reprezentare motrica corectă, precisă, un rol important în aceasta sarcină avându-l explicarea și demonstrarea mișcării. În general, în practică se folosesc toate metodele, în așa fel încât una s-o completeze pe cealaltă. Desigur că, o anumită metodă poate să predomine, dar în majoritatea cazurilor ele se utilizează concomitent : antrenorul explică și în același timp demonstrează mișcarea, corectează acțiunea elevului și totodată îi spune ce are de făcut.

Este bine ca la începutul învătării elevii să fie mai întâi familiarizați cu jocul de tenis, să li se vorbească despre marii noștri jucători și despre performanțele lor. Familiarizarea cu primul exercițiu (ca și cu cele următoare), dacă acesta nu este complicat, poate începe cu demonstrația, în schimb dacă exercițiul este complex, se recomandă ca mai întai să fie explicat, iar apoi demonstrat.

Menționăm că un exercițiu poate fi repetat de mai multe ori, în special pentru detaliile tehnice. De exemplu, imitarea loviturii de pe partea dreaptă se poate repeta de 5–15 ori pe minut, iar în cazul unei zile chiar până la 250–350 de ori. Dacă efortul este mai mare și nu poate fi redus, exercițiul va fi inclus în lecții, cel mult de trei ori pe

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

saptămână. Nu recomandăm învătarea exercițiilor care necesită eforturi mari dacă tehnica respectivă nu a fost însușită suficient.

Numărul de repetări este determinat în mod subiectiv de dorința elevului și apoi de apariția oboselii. Ne referim atât la oboseala datorată încordării nervoase, cât și cea datorată efortului fizic depus pentru executarea mișcărilor și a acțiunilor impuse, ambele influențând asupra calității execuției. Din această cauză repetarea exercițiului trebuie întreruptă în momentul apariției tulburărilor în coordnarea mișcărilor, a scăderii puterii de concentrare și a diminuării capacității de efort.

Principalele mijloace folosite în antrenamentul tenismenilor pot fi grupate pe următoarele categorii.

a) mijloace de pregătire fizică multilaterală;

b) mijloace de pregătire fizică specifică.

Mijloace pentru pregătirea fizică multilaterală a tenismenilor

Tabel nr. 5

b) Mijloace pentru pregătirea fizică specifică a săritorilor

Tabel nr. 6

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Capitolul IV. Prelucrarea și interpretarea datelor

IV. 1.Probe și norme de control inițiale

Pentru a putea realiza o anumită comparație între nivelul de pregătire la care se aflau sportivii după 4 luni de la începerea experimentului și după terminarea experimentului și de asemenea pentru a putea compara grupele (martor și experimentală) între ele, a fost nevoie să stabilim un anumit număr de probe specifice tenisului, pe care să le folosim la norme de control inițiale, intermediare și finale.

GRUPA MARTOR / de control-testarea inițială

Tabel nr. 6

GRUPA EXPERIMENTALă / de control-testarea inițială Tabel nr. 7

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Probele de control inițiale au fost date pe data de 18 ianuarie 2006 după 4 luni de la începerea experimentului.

IV. 2. Probe și norme de control finale

GRUPA MARTOR / de control-testarea finală

Tabel nr. 8

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

GRUPA EXPERIMENTALA / de control – testarea finala

Tabel nr. 9

Probele de control finale au fost date la sfarsitul experimentului pe data de 19 mai 2006.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

IV. 3. REZULTATELE CERCETĂRII

Calculul indicatorilor statistico-matematici

Indicatorii statistico-matematici pe care îi utilizez în analiza datelor obținute prin intermediul testărilor pe care le-am efectuat, sunt :

media aritmetică (x);

modulul (Mo);

mediana (Me);

abaterea standard (S);

coeficientul de variabilitate (Cv).

media aritmetică (x) – care reprezintă indicatorul cel mai utilizat în toate calculele referitoare la dispersie, semnificație și corelație, după formula:

modulul (Mo) – care reprezintă valoarea cu frecvența cea mai mare, iar cu cât aceasta este mai mare colectivul este mai omogen;

mediana (Me) – linia sau poziția care împarte în două părți egale șirul de date, se află după formula: . Dacă n este număr par mediana se va situa între două valori din șir (va fi o linie), iar dacă n este un număr impar mediana concură cu o valoare din șirul de date dat.

abaterea medie (Am) – reprezintă deviațiile valorilor obținute spre stânga (negative) sau spre dreapta (pozitive) față de curba lui Gauss. Se calculează după următoarea formulă:

Am = sau Am =

abaterea standard (S) – este indicatorul dispersiei cel mai utilizat în practica cercetării și reprezintă valoarea standard cu care se poate abate media aritmetică la fiecare din valorile individuale. Are întotdeauna înainte semnul și se calculează după formula:

S =

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

coeficientul de variabilitate (Cv) – se exprimă în procente, oferă măsura gradului de omogenitate a unei sau mai multe colective și face posibilă compararea grupelor măsurate cu unități de măsură diferite. Valorile sale se exprimă în procente.

Cv =

TESTAREA INIȚIALĂ – grupa martor / de control

Tabel nr. 10

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

TESTAREA INIȚIALĂ – grupa experimentăla / de control

Tabel nr. 11

TESTAREA FINALĂ – grupa martor / de control

Tabel nr. 12

TESTAREA FINALĂ – grupa experimentală / de control

Tabel nr. 13

IV. 4. Interpretarea datelor obținute

Alergare de viteză pe distața de 30m

La testarea inițială grupa martor a obținut o medie de 6.35 secunde și grupa experimentală o medie de 6 secunde, diferența dintre cele două grupe este mică (0.35 secunde), grupa experimentală având o medie mai bună decât cea martor. Mediile obținute de ambele grupe se încadreză la calificativul „insuficient” în funcție de baremele

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

date de F.R.T la această probă. La testarea finală grupa martor a obținut o medie de 6.07 secunde iar grupa experimentală o medie de 5.28 secunde, ambele grupe obținând rezultate mai valoroase față de testarea inițială. Diferența dintre cele două grupe s-a mărit ajungând la 0.99 secunde, realizându-se astfel un progres semnificativ la grupa experimentală. În comparație cu baremele de la F.R.T., media grupei martor se încadrează la calificativul „insuficient”, media grupei experimentale încadrandu-se între calificativele „bine” și „excelent”.

În funcție de coeficientul de variabilitate obținut la testarea inițială care este de 7.71% pentru grupa martor și de 5.83% pentru grupa experimentală, rezultă că ambele grupe au omogenitate mare. Diferența dintre cele doua grupe este de 1.88%, grupa experimentală având o omogenitate mai bună decat grupa martor. La testarea finală coeficientul de variabilitate al grupei martor este de 8.73% și de 3.78% al grupei experimentale, ambele grupe fiind omogene. Diferența dintre cele două grupe s-a mărit fiind de 4.95%, grupa experimentală fiind mai omogenă decat grupa martor.

Saritura în lungime de pe loc (cm)

La testarea inițială grupa martor a obținut o medie de 118.4 centimetri, ea se încadrează la calificativul „insuficient” după baremele de la F.R.T. Grupa experimentală a obținut o medie de 128.5 centimetri și se încadrează între calificativele de la federatie : „insuficient” și „bine”. Diferența dintre cele doua grupe este de 10.1 centietri. La testarea finală grupa martor a obținut o medie de 130.1 centimetri aceasta încadrandu-se între calificativele „insuficient „ și „bine” după baremele de la F.R.T. Grupa experimentala a obținut o medie de 150.2 centimetri și se încadreaza între calificativele „bine” și excelent” după baremele de la federație. Diferența dintre cele două grupe s-a mărit ajungând la 20.1 centimetri, realizandu-se un progres semnificativ la grupa experimentală.

După coefiientul de variabilitate obținut la testarea inițială, care este de 8.53% la grupa martor și de 7.22% la grupa experimentală, rezultă că ambele grupe sunt omogene. Grupa experimentală este mai omogenă decat grupa martor, diferența dintre cele două grupe fiind de 1.31%. La testarea finală ambele grupe și-au îmbunătățit coeficientul de variabilitate, acesta fiind de 6.26% la grupa martor și de 6.70% la grupa

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

experimentală, ambele grupe având omogenitate mare. Grupa martor este mai omogenă decat grupa experimentală.

Aruncarea mingii medicinale (cm)

La testarea inițiala grupa martor a obținut o medie de 171.1 centimetri, ea se încadreaza între calificativul „insuficient” și “bine” după baremele de la F.R.T. Grupa experimentală a obținut o medie de 186.4 centimetri și se încadrează între calificativele de la federație : „insuficient” și „bine”. Diferența dintre cele două grupe este de 15.3 centietri. La testarea finală grupa martor a obținut o medie de 187.6 centimetri aceasta încadrandu-se între calificativele „insuficient „ și „bine” după baremele de la F.R.T. Grupa experimentală a obținut o medie de 271.2 centimetri și se încadrează între calificativele „bine” și excelent” după baremele de la federație. Ambele grupe au obținut rezultate mai bune, grupa experimentală realizand un progres semnificativ, diferența dintre cele doua grupe s-a mărit ajungând la 83.4 centimetri.

Dupa coefiientul de variabilitate obținut la testarea inițială, care este de 21.50% la grupa martor și de 17.19% la grupa experimentală, rezultă că grupa martor este lipsită de omognitate și grupa experimentală are omogenitate medie. Diferența dintre cele două grupe fiind de 4.31%. La testarea finală ambele grupe și-au îmbunătățit coeficientul de variabilitate, acesta fiind de 18.12% la grupa martor și de 13.78% la grupa experimentală, ambele grupe având omogenitate medie. Grupa experimentală este mai omogena decât grupa martor, diferența dintre ele fiind de 4.34%.

Flotăi cu mâinile sprijinite pe banca de gimnastică (nr. repetări)

La testarea inițială grupa martor a obținut o medie de 1.5 repetări și grupa experimentală o medie de 1.9 repetări, diferența dintre cele două grupe este de 0.5 repetări, grupa experimentală având o medie mai bună decât cea martor. Mediile obținute de ambele grupe se încadreză intre calificativul „insuficient” și „bine” în funcție de baremele date de F.R.T la această probă. La testarea finală grupa martor a obținut o medie de 2.4 repetări iar grupa experimentală o medie de 4.1 repetări, ambele grupe obținând rezultate mai valoroase față de testarea inițială. Diferența dintre cele două grupe s-a mărit ajungând la 1.7 repetări, realizându-se astfel un progres semnificativ la

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

grupa experimentală. În comparație cu baremele de la F.R.T., media grupei martor se încadrează între calificativul “insuficient” și „bine”, media grupei experimentale încadrându-se între calificativele „bine” si „excelent”.

În funcție de coeficientul de variabilitate obținut la testarea inițială care este de 78% pentru grupa martor și de 38.42% pentru grupa experimentală, rezultă că ambele grupe sunt lipsite de omogenitate. Diferența dintre cele doua grupe este de 39.58%, grupa experimentală având o omogenitate mai bună decat grupa martor. La testarea finală coeficientul de variabilitate al grupei martor este de 44.58% și de 24.14% al grupei experimentale, ambele grupe fiind lipsite de omogenitate. Diferența dintre cele două grupe s-a micșorat fiind de 20.44%, grupa experimentală fiind mai omogenă decat grupa martor.

Abdomen – din culcat dorsal ridicarea trunchiului la verticală (nr. repetări)

La testarea inițială grupa martor a obținut o medie de 17.4 repetări, ea se încadrează la calificativul „insuficient” după baremele de la F.R.T. Grupa experimentală a obținut o medie de 25.5 repetări și se încadrează între calificativele de la federatie : „insuficient” și „bine”. Diferența dintre cele doua grupe este de 7.9 repetări, grupa experimentală având o medie mai buna decât grupa martor. La testarea finală grupa martor a obținut o medie de 22.5 repetări aceasta încadrandu-se între calificativele „insuficient „ și „bine” după baremele de la F.R.T. Grupa experimentala a obținut o medie de 31.6 repetări și se încadreaza între calificativele „bine” și excelent” după baremele de la federație. Diferența dintre cele două grupe s-a mărit ajungând la 9.1 repetări, ambele grupe îmbunatățindu-și rezultatele.

După coefiientul de variabilitate obținut la testarea inițială, care este de 36.14% la grupa martor și de 15.49% la grupa experimentală, rezultă că grupa martor e lipsită de omogenitate si grupa experimentală are omogenitate medie. Grupa experimentală este mai omogenă decat grupa martor, diferența dintre cele două grupe fiind de 20.65%. La testarea finală grupa martor și-a imbunatațit coeficientul de variabilitate, acesta fiind de 29.77%, grupa fiind lipsită de omogenitate. Grupa experimentală a obținut un coeficient de variabilitate de 17.34%, care este mai slab decat la testarea inițială, grupa având o omogenitate medie. Diferența dintre cele doua grupe s-a micșorat și a ajuns la 12.43%.

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

Alergare de rezisteță pe distanța de 300m

La testarea inițială grupa martor a obținut o medie de 105.3 secunde și grupa experimentală o medie de 97.5 secunde, diferența dintre cele două grupe este de 7.8 secunde, grupa experimentală având o medie mai bună decât cea martor. În comparație cu baremele date de F.R.T la această probă, media grupei martor se încadrează la calificativul „insuficient” și media grupei experimentale se îcadrează între calificativul „insuficient” și „bine” . La testarea finală grupa martor a obținut o medie de 100.3 secunde iar grupa experimentală o medie de 87 secunde, ambele grupe obținând rezultate mai valoroase față de testarea inițială. Diferența dintre cele două grupe s-a mărit ajungând la 13.3 secunde, realizându-se astfel un progres la grupa experimentală. În comparație cu baremele de la F.R.T., media grupei martor se încadrează la calificativul “insuficient”, media grupei experimentale încadrandu-se între calificativele „bine” și „excelent”.

În funcție de coeficientul de variabilitate obținut la testarea inițială care este de 7.87% pentru grupa martor și de 6.11% pentru grupa experimentală, rezultă că ambele grupe au omogenitate mare. Diferența dintre cele doua grupe este de 1.76%, grupa experimentală având o omogenitate mai bună decat grupa martor. La testarea finală coeficientul de variabilitate al grupei martor este de 6.42% și de 4.74% al grupei experimentale, ambele grupe fiind omogene. Diferența dintre cele două grupe este de 1.68%, grupa experimentală fiind mai omogenă decat grupa martor.

Lovitură de dreapta liftată de pe loc (nr. lovituri)

La testarea inițială grupa martor a obținut o medie de 11.7 lovituri, ea se încadrează între calificativele „insuficient” și „bine” după baremele de la F.R.T. Grupa experimentală a obținut o medie de 17.3 lovituri și se încadrează la calificativul „bine” după baremele de le F.R.T. Diferența dintre cele doua grupe este de 5.6 lovituri. La testarea finală grupa martor a obținut o medie de 15.6 lovituri aceasta încadrandu-se între calificativele „insuficient „ și „bine” după baremele de la F.R.T. Grupa experimentala a obținut o medie de 28.1 ovituri și se încadreaza între calificativele „bine”

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

și excelent” după baremele de la federație. Diferența dintre cele două grupe s-a mărit ajungând la 12.5 lovituri, realizandu-se un progres semnificativ la grupa experimentală.

Dupa coefiientul de variabilitate obținut la testarea inițială, care este de 47.29% la grupa martor și de 21.79% la grupa experimentală, rezultă că ambele grupe sunt lipsite de omogenitate. Diferența dintre cele două grupe este de 25.5%, grupa experimentală fiind mai omogenă decât grupa martor. La testarea finală ambele grupe și-au îmbunătățit coeficientul de variabilitate, acesta fiind de 35.12% la grupa martor și de 12.91% la grupa experimentală, grupa martor este lipsită de omogenitate și grupa experimentală are omogenitate medie. Diferența dintre cele două grupe s-a micșorat și este de 22.21%.

Lovitură de rever cu două mâini liftată de pe loc (nr. lovituri)

La testarea inițială grupa martor a obținut o medie de 11.4 lovituri, ea se încadrează între calificativele „insuficient” și „bine” după baremele de la F.R.T. Grupa experimentală a obținut o medie de 18.1 lovituri și se încadrează la calificativul „bine” după baremele de le F.R.T. Diferența dintre cele doua grupe este de 6.7lovituri. La testarea finală grupa martor a obținut o medie de 15.3 lovituri aceasta încadrandu-se între calificativele „insuficient „ și „bine” după baremele de la F.R.T. Grupa experimentala a obținut o medie de 29 lovituri și se încadreaza între calificativele „bine” și excelent” după baremele de la federație. Diferența dintre cele două grupe s-a mărit ajungând la 13.7 lovituri, realizandu-se un progres semnificativ la grupa experimentală.

Dupa coefiientul de variabilitate obținut la testarea inițială, care este de 49.82% la grupa martor și de 17.51 la grupa experimentală, rezultă că ambele grupa martor este lipsită de omogenitate. Diferența dintre cele două grupe este de 32.31%. La testarea finală ambele grupe și-au îmbunătățit coeficientul de variabilitate, acesta fiind de 31.56% la grupa martor și de 10.37% la grupa experimentală, grupa martor este lipsită de omogenitate și grupa experimentală are omogenitate medie. Diferența dintre cele două grupe s-a micșorat și este de 21.19%.

În concluzie, încă de la testarea inițială la toate probele de control existau diferențe între grupa martor și grupa experimentală, grupa experimentală avea o medie

“Selecția în jocul de tennis de câmp, premiză a marii performanțe”

și o omogenitate mai bună decât cea martor. La testarea finală la ambele grupe rezultatele au fost mai valoroase, la grupa experimentală înregistându-se un progres însemnat la medie, diferența de medie dintre cele două grupe fiind mai mare ca la testarea inițială. În general la testarea finală omogenitatea a fost mai bună la grupa experimentală decât la grupa martor cu mici excepții.