Șef lucrări Dr. Oana Elena MARE-ROȘCA [311001]

[anonimizat]: biologie

LUCRARE DE licență

Conducător științific:

Șef lucrări Dr. [anonimizat]: [anonimizat]-Katalin GARDOSI

BAIA MARE

2020

[anonimizat]: [anonimizat]: PARCUL DE INCINTĂ AL FACULTĂȚII DE ȘTIINȚE BAIA MARE

Conducător științific:

Șef lucrări Dr. [anonimizat]: [anonimizat]-Katalin GARDOSI

BAIA MARE

2020

CUPRINS

INTRODUCERE

Situația mediului înconjurător și conservarea naturii a devenit o [anonimizat] a habitatelor și pierderea biodiversității care este supus unui complex de factori ecologici dar și antropici inhibând acțiunea acestor factori distructivi sau măcar reducând efectele.

[anonimizat] 2000 [anonimizat], deținând 1486 [anonimizat] 148 reprezintă Situri de Protecție Avifaunistică (SPA) (Nicula și colab., 2012; http://gov.ro).

[anonimizat] – diversitatea formelor de relief cu o [anonimizat], determină diversitatea și abundența ornitofaunei (Nicula și colab., 2012).

[anonimizat]. Peste 1373 [anonimizat] a 213 specii este considerată critică de către IUCN (IUCN Red list, 2014).

[anonimizat] a [anonimizat], regional, național și internațional. [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat] a fost introdusă în strategiile de conservare la nivel mondial. [anonimizat] o [anonimizat]. (The BirdLife strategy 2013-2020).

Pentru a avea o imagine cât mai complexă a [anonimizat]. Datele obținute oferă indici de biodiversitate reprezentative și cuprinzătoare despre starea actuală a ecosistemelor. (Laposi, 2017).

[anonimizat] a speciilor și a habitatelor acestora. Evoluția numerică a populațiilor de păsări poate furniza indici privind starea actuală a unui ecosistem și permite formularea unor răspunsuri rapide în cazul în care se află în declin numeric accentuat. (SOR, 2014).

Scopul și obiectivele lucrării de licență

În urma studiilor pe care le-am realizat, am constatat faptul că parcul din incinta Facultății de Științe este supus presiunii antropice accentuate și nu există în literatura de specialitate până în momentul de față, date care să prezinte starea actuală a ornitofaunei din cadrul zonei studiate.

În acest context, lucrarea mea de licență are ca scop elaborarea unui studiu amplu ce a urmărit analiza ornitofaunei într-o zonă urbană antropizată prin răspunsul păsărilor la hrănirea artificială pe timp de iarnă cât și atragerea acestora utilizând diferite tipuri de hrănitori, atât naturale cât și artificiale în habitatele parcului de incintă al Facultății de Științe Baia Mare. Lucrarea de licență reprezintă rezultatul activității mele de cercetare ce s-a efectuat pe o perioadă de doi ani, 2019-2020 în parcul din incinta Facultății de Științe, care a urmărit investigarea detaliată din punct de vedere ornitofaunistic pentru zona studiată, pentru obținerea unor imagini complete a situației actuale a ornitofaunei. Acesastă lucrare oglindește măsura în care păsările frecventează spațiile care au fost modificate prin intervenția omului, respectiv măsura în care anumiți parametri climatici și antropici influențează biodiversitatea.

Obiectivele studiului au urmărit:

Inventarierea speciilor de păsări care utilizează habitatele spațiului verde cercetat

Analiza calitativă și cantitativă a ornitofaunei într-un spațiu verde urban supus presiunii antropice

Analiza reacției păsărilor la diferite tipuri de hrănitori artificiale și diferite produse alimentare specifice

Identificarea factorilor care influențează prezența păsărilor în spațiul cercetat

Formularea unor propuneri pentru atragerea păsărilor în spațiile urbane.

Datele științifice obținute vor constitui un punct de referință pentru viitoarele studii ornitologice sau ecologice, fiind o bază utilă de documentare pentru studenți, masteranzi, doctoranzi, precum și în cadrul unor proiecte de conservare a speciilor de păsări, respectiv a zonelor de interes din spațiul analizat.

Mulțumiri

Doresc să aduc mulțumiri , în primul rând , doamnei Profesor Șef lucrări dr. Oana Elena Mare-Roșca, pentru coordonarea atentă și competentă a lucrării de licență.

Țin să mulțumesc de asemenea domnului dr. Lapoși Alexandru pentru sfaturile utile și prețiosul ajutor acordat pe parcursul elaborării lucrării.

Aduc de asemenea mulțumiri familiei și prietenilor care m-au încurajat și m-au sprijinit în toată această perioadă.

Capitolul 1.

CADRUL NATURAL AL ZONEI STUDIATE

Așezare geografică

Municipiul Baia Mare este situat în partea nord-vestică a țării, fiind o unitate morfostructurală distinctă, iar din punct de vedere al poziției geografice este situată în partea vestic-centrală a județului Maramureș, , în depresiunea formată de lanțul munților vulcanici Oaș-Gutâi-Țibleș la o altitudine medie de 228 m față de nivelul mării, fiind cuprins de coordonatele geografice 47°37’21" – 47°51’31" latitudine nordică și 23°28’55" – 23°42’41" longitudine estică.

Depresiunea Baia Mare este limitată de următoarele unități de relief:

În partea de nord, Munții Gutâi care au înălțimi de până la 800-1000 m altitudine

În partea de est, Munții Preluca, Dealurile Cărpinișului și al Cavnicului

În partea de vest, Culmea Codru-Făget și Dealurile Țicăului

În partea de sud, Depresiunea Copalnicului, prin Dealul Mare și prin Colinele Cărpinișului. (Szilagyi B.și colab., 2015)

Figura 1. Localizarea Depresiunii Baia Mare

(Ardelean, Béres, Lapoși, 2007)

În limitele sale, Municipiul Baia Mare însumează o suprafață de aproximativ 900 km2, încadrându-se în depresiunea de mărime mijlocie spre mică.

Municipiul reședință de județ Baia Mare prezintă o suprafață de 41.765 ha și cuprinde următoarele localități: Comuna Tăuții Măgherăuș cu satele Băița, Ulmoasa, Merișor, Nistru, Bușag și Bozânta Mare; Comuna Recea cu localitățile Săsar, Lăpușel și Bozânta Mică; Comuna Groși cu Satu Nou de Jos și Ocoliș cât și unele localități aparținând orașului: Firiza, Valea Neagră și Blidar. (Szilagyi B.și colab., 2015).

1.2 Relief

Depresiunea în care se situează Baia Mare apare în zona carpatică ca o morfologie mai coborâtă față de regiunile învecinate, fiind încadrată de lanțul masiv al Munților Gutâi. Relieful Depresiuni Baia Mare este alcătuit din terasele Șomeșului, Săsarului și Lăpușului având aspectul unui amfiteatru cu o largă deschidere spre vest, fiind înconjurat de: Dealul Murgău (633m), Dealul Florilor (367m), Dealul Crucii (501m), Igniș (1307m) (Andrei B., 1972).

În limita actuală, Județul Maramureș cuprinde un relief încântător, variat ca morfologie și complex prin alcătuirea sa geologică.

Aproximativ 45% din teritoriu îl ocupă zona montană cu înălțimi medii, exceptând zona înaltă a Munților Rodnei a cărui vârf depășește 2000 m. Zona de dealuri și podișuri reprezintă 30% iar zona joasă 25% formată din lunci, terase și depresiuni. Personalitatea reliefului este completată de climă, rețea hidrografică bogată, de vegetația etajată, și de solurile cu profunzimi reduse ce s-au dezvoltat pe roci dure (Posea, 2006).

Figura 2. Harta Fizică a Județului Maramureș

(http://romanialivewebcam.blogspot.com/2009/04/webcams-maramures-baia-mare-baia-sprie.html)

Datorită lanțului muntos, Munții Maramureșului ce se întinde dinspre nordul municipiului spre est, izolează relativ orașul în direcția respectivă și reprezintă o barieră naturală care apără depresiunea de masele de aer puternice (Posea, 2006).

Terasele aparținând râului Săsar sunt larg dezvoltate, mai ales pe partea stângă. Cea mai mare întindere o ocupă terasa cu o altitudine de 20-30 m. Pe această terasă și pe cea de 6-8 m este așezat Municipiul Baia Mare.

Principalele caracteristici ale acestei depresiuni se datorează cu preponderență prezenței reliefului montan și extinderii terenului extravilan până în zona Munților Igniș și Gutâi, cu un teren sărac în resurse pentru agricultură, dar valoros din punct de vedere peisagistic și mineral +datorita zăcămintelor de minereuri neferoase (Ardelean, 2009).

1.3. Climă

Clima Municipiului Baia Mare are o serie de caracteristici specifice datorită lanțului muntos al Carpaților, Oaș-Gutâi-Țibleș, care înconjoară depresiunea, și o apără de curenții reci ai iernii care vin dinspre N și N-E, fiind un adevărat zid, ce asigură un regim termic favorabil. Astfel, depresiunea are un climat de nuanță mediteraneană fără viscole mari, cu ierni blânde respectiv veri răcoroase cu un echilibru atmosferic caracteristic zonei (P.U.G., 2012).

Deoarece nu există un număr suficient de stații, analiza factorilor climatici s-a raportat în mare parte la valorile oferite de stația meteorologică care a fost amplasată la o altitudine de 195 m, în vecinătatea orașului Baia Mare. Pentru caracterizarea climei s-au folosit datele oferite de la stația meteo din Baia Sprie și Ocna Șugatag ( Szilagyi B. și colab., 2015).

1.3.1 Regimul termic

Regimul termic caracteristic municipiului Baia Mare a fost analizat timp de zece ani la rând de către cercetători, rezultatul fiind moderat.

Variațiile temperaturii medii au un mers normal fiind analizate lunar, cu valori crescânde începând cu luna ianuarie până în luna iulie, după care încep să descrească începând cu luna octombrie. În urma rezultatelor privind analiza temperaturii medii lunare multianuale din Baia Mare, în perioada 2004-2013, s-a constatat că temperatura cea mai ridicată a fost analizată în luna iulie având valoarea de 21,3°C iar cea mai scăzută în luna ianuarie fiind de -1°C (figura 3) (P.U.G., 2012).

Figura 3. Temperaturi medii lunare multianuale în perioada 2004-2013 la Baia Mare

(http://hikersbay.com/?lang=ro)

În urma analizei distribuției de temperatură medie lunară, în Baia Mare s-a remarcat o temperatură ridicată în contrast cu așezarea orașului în nordul țării. Aceasta este datorată faptului că depresiunea în care se încadrează Baia Mare are o largă deschidere spre vestul și sud-vestul țării, de unde sosesc mase de aer mult mai calde de origine mediteraneană și atlantică. Totodată, datorită prezenței munților Gutâi și Igniș, municipiul Baia Mare este protejat de advecțiile reci care vin dinspre nordul și nord-estul țării ( Szilagyi B. și colab., 2015).

Prin urmare, orașul Baia Mare care a fost analizat, se caracterizează printr-un climat favorabil de adăpost având ierni blânde, abundente în zăpadă și veri călduroase motiv pentru care a fost semnalat prezența unor specii vegetale nefiind racteristice unor astfel de altitudini, cum ar fi castanul comestibil(Castanea sativa, fam. Fagaceae), mărul (Malus domestica, fam. Rosaceae), vița-de-vie (Vitis vinifera, fam. Vitaceae) și stejarul (Quercus robur, fam. Fagaceae) (P.A.T.J., 2008).

Temperatura aerului cuprinde valori medii, multianuale între 10-10,6°C (P.U.G., 2012). Totodată, s-au înregistrat valori ale temperaturii cuprinse între 5-10°C timp de 112 zile , între 15-20°C s-au observat timp de 126 zile dar au existat și 127 de zile cu temperatura sub 0°C.

În anul 2008, într-o cercetare științifică au fost semnalate date privind primul îngheț de toamnă respectiv ultimul îngheț de primăvară, a cărui rezultat este prezentat în Tabelul-1 și este consemnat începând cu luna octombrie până ân anul următor în luna iunie când are loc ultimul îngheț de primăvară.

Tabelul 1. Durata medie a intervalului anual fără îngheț

(Amsrei, 2008)

În urma analizei, s-a constatat faptul că, în medie, ultimul îngheț are ca dată de apariție în a doua jumătate a lunii aprilie, dar în anii foarte reci, acesta poate să apară chiar și la începutul lunii iunie (3 VI).

1.3.2 Umiditatea atmosferică

Un alt parametru climatic este umiditatea atmosferică a cărui medie anuală prezintă variații numerice relativ mici. Umiditatea a fost analizată pe o perioadă de zece ani (2004-2014) din care a rezultat valoarea medie anuală a umidității relative a aerului având un procent de 78,03% (Tabelul 2).

Tabelul 2. Medii multianuale lunare si anuale în perioada 2004-2014

înregistrate la Baia Mare (Direcția Fitosanitară Maramureș)

În luna decembrie s-a înregistrat valoarea cea mai mare pentru umezeala medie fiind de 89,54% rezultat din frecvența mare de ceață, iar cea mai mică valoare este de 68,45% din luna august.

1.3.3. Nebulozitatea și durata de strălucire a Soarelui

În municipiul Baia Mare, valorile medii lunare ale nebulozității prezintă variații în funcție de altitudine, deși diferențele dintre treptele de relief sunt destul de asemănătoare. Nebulozitatea prezintă un maxim în decembrie și un minim în lunile iulie-august, ceea ce reprezintă un factor favorabil în realizarea unor activități în aer liber în special vara. Pe parcursul a 365 de zile dintr-un an , 116,2 zile prezintă cer senin care este împărțit astfel: primăvara sunt 26,2 zile senine, vara 37,8 zile, toamna 33,8 zile iar cele mai puține zile sunt iarna când cerul are o pondere de 18,4 zile senine. (P.U.G., 2012)

Durata de strălucire a Soarelui este în trânsă legătură cu nebulozitatea, fiind influențată de numărul zilelor cu cer senin respectiv cu cer acoperit. Sorele reprezintă un factor esențial pentru regimul termic al oricărei regiuni geografice. În municipiul Baia Mare, durata maximă de strălucire a Soarelui este în luna august de 260 de ore respectiv durata minimă cu o valoare de 50 de ore, totodată există și o durată anuală a insolației de 1945 ore, din care ponderea cea mai mare o reprezintă luna august. (P.A.T.J., 2008).

1.3.4.Regimul pluviometric

Municipiul Baia Mare se caracterizează printr-o mare frecvență a precipitațiilor și prin predominanța vânturilor din direcție nord-estică. Există o mare variabilitate în timp și spațiu în ceea ce privește durata și intensitatea precipitațiilor atmosferice.Vânturile dominante de vest și nord-vest favorizează apariția unor precipitații abundente cu valori care ajung până la 1140 mm anual. Numărul zilelor cu precipitații lichide, în medie pe an, ajunge la 140, iar cele solide până la 30 de zile. Monitorizarea precipitațiilor s-a efectuat cu stația meteorologică WMR 100 din cadrul Universității de Nord din Baia Mare. (Szilagyi B. și colab., 2015)

S-a avut în vedere faptul că, în timpul cercetărilor din 2004-2013, perioadele cu precipitații intense au avut o permanentă alternanță cu perioadele fără precipitații. Valoarea medie a precipitațiilor anuale, pentru perioada analizată a fost de 844,51mm (Tabelul 3).

Datele statistice au arătat că valoarea ridicată a precipitațiilor atmosferice se datorează faptului că, municipiul Baia Mare este așezată într-un spațiu cu o deschidere largă spre vest și totodată vecinătății imediate a lanțului muntos care favorizează convecția orografică (P.A.T.J., 2008).

Tabelul 3. Precipitații medii multianuale lunare si anuale măsurate în mm în perioada 2004-2013 înregistrate la Baia Mare (după Bora și colab.,2014)

S-a observat că în municipiul Baia Mare,valorile precipitațiilor medii înregistrate nu evidențiază risc de secetă (Tabelul 4). Cele mai însemnate precipitații se înregistrează vara-39% (318,11), în celelalte anotimpuri repartiția precipitațiilor este aproximativ egală, respectiv tpomna și primăvara 22% (270,95), iarna fiind de 17% (107,80) (Bora și colab., 2014).

Rezultatele obținute în urma monitorizării precipitațiilor din 2012, au arătat că în perioada mai-octombrie se înregistrează cele mai mari valori ale cantității maxime de precipitații, media lunară a acestora atingând valoarea cea mai mare în luna august (60,2). Cantitatea cea mai mare a precipitațiilor din luna august care s-a înregistrat, a fost de 121,4mm (Zaharia, 2012).

Tabelul 4.Cantitățile medii anotimpuale (mm) pentru intervalul 2004-2013

înregistrate la Baia Mare (după Bora și colab.,2014)

1.3.5. Radiația solară

Dezvoltarea proceselor geofizice și biologice de pe suprafața pământului este legată direct de radiația solară, care constituie principalul izvor energetic al globului. Deci, un rol important în desfășurarea procesului de fotosinteză, îl prezintă cantitatea radiației, care are valori relativ mici în ecosistemele din nord-vestul țării.Suma medie a radiației globale din Baia Mare atinge valoarea de 110-112 kcal/cm2. (Posea, 1982; Leșan, 2003).

Cele mai mici valori pentru sumele medii lunare se înregistrează în lunile decembrie-ianuarie (2-5 kcal/cm2) iar cele mai mari medii lunare se înregistrează în lunile mai-iunie(14-16 kcal/cm2).

Radiațiile solare globale variază în funcție de condițiile de relief și de evoluția maselor de aer. Aceși factori influențează nebulozitatea și durata de strălucire a soarelui.(Leșan, 2003).

1.3.6. Regimul eolian

Vântul, ca element climatic de mare importanță, influențează în mod simțitor clima unei așezări, prin transportul maselor de aer de diferite origini. Direcția și viteza vântului sunt legate de circulația generală a atmosferei, o influență majoră fiind formele de relief.

În municipiul Baia Mare, viteza vântului cuprinde valori destul de reduse, direcția cea mai frecventă fiiind dinspre vest (12,5%) și est(11,9%) urmată de vânturile din sud-est(7,8%) și nord-vest(6,7%). Celelalte direcții au aproximativ aceeași pondere (Amsrei, 2008).

În lunile mai calde (aprilie-septembrie), ponderea cea mai mare a regimului eolian o are direcția din vest, iar în perioada rece a anului (octombrie-martie), ponderea cea mai mare o are direcția vântului din est.

În Depresiunea Baia Mare, valoarea medie anuală a calmului atmosferic este de 51,2% deci, zona are un regim eolian destul de scăzut. Valoarea maximă se înregistrează iarna (61,9%) în luna ianuarie, iar minimul se înregistrează primăvara (41,1%) în luna aprilie.Acest lucru indică faptul că arealul are o dispersie redusă și prezintă concentrații mari ale noxelor în apropierea surselor de emisie. (Amsrei, 2008; Szilagyi B. și colab., 2015 ).

Vântul atinge viteza maximă în luna martie (8,22 m/s), iar cele mai mici valori le atinge în luna ianuarie când se înregistrează 6,11 m/s (Tabelul 5). Valorile calmului atmosferic și valorile mici ale vitezei vântului ne confirmă faptul că în Depresiunea Baia Mare, capacitatea de dispersie este redusă.

Tabelul 5. Valorile medii multianuale lunare si anuale ale vitezei vântului (m/s)

înregistrate la Baia Mare (http://www.tutiempo.net)

1.4 Rețeaua hidrografică

Pentru municipiului Baia Mare principalul și cel mai important ax de drenaj este râul Săsar care străbate localitatea de la est la vest, având suprafața de 317 km2 și 31,6 km lungime. Râul Săsar este afluentul râului Lăpuș și izvorăște dintr-o regiune montană de pe versantul sud-vestic al Gutinului, dintr-o regiune cuprinsă între vârful Măgura și Dealul Negru de la cca. 1000m altitudine și se varsă în râul Lăpuș la 154 m altitudine. (Constantinescu D., 2014).

Bazinul hidrografic a râului Săsar are o caracteristică aparte dată de asimetria pronunțată a acestuia (237 km2 pe partea dreaptă și 80 km2 pe partea stângă) și se întinde pe o suprafață de 311 km2 fiind mărginit de bazinele râurilor: Săpânța (la nord), Iza (la est) și Lăpuș la (sud și vest). (Boca, 1972).

Săsarul străbate municipiul Baia Mare de la est la vest colectând apele râurilor Chiuzbaia și Firiza (cu suprafața de 169 km2 și lungimea de 29 km2 ),apele Văii Roșii și a pârâurilor Sf. Ion, Roșu și Borcut. Apele sale sunt impurificate de centrele miniere din Baia Sprie și Baia Mare.

Figura 4. Localizarea râului Săsar în Municipiul Baia Mare

(https://www.zmbm.ro)

O caracteristică a râului Săsar este lipsa afluenților pe partea stângă, excepție făcând doar câteva pârâie din regiunea izvoarelor care se remarcă doar în timpul ploilor precum și un mic afluent la sud-vest de Baia Sprie. (Boca, 1972).

Pe raza municipiului Baia Mare, malurile râului Săsar sunt consolidate, iar pragurile de fund sunt din beton și piatră, albia fiind astfel foarte stabilă.Debitul râului Săsar este influențat de prezența barajului și a lacului de acumulare Firiza.

Lacul de acumulare Strâmtori – Firiza, este amplasat pe râul Firiza, la circa 10 km nord de municipiul Baia Mare. Bazinul hidrografic Firiza amonte lac are un rol determinant în apărarea orașului Baia Mare contra inundațiilor. (P.U.G., 2012)

Pe partea nordică a depresiunii Baia Mare, pe dealurile Tăuților, pânza de apă subterană se găsește la mică adâncime, 3-4 cm, iar în unele locuri apare la suprafață sub formă de izvoare. Ariile umede ale zonei sunt completate de mlaștini care în funcție de tipul de alimentație cu apă pot fi: mlaștini oligotrofe, situate pe platouri de lavă, formate în adâncurile crestelor vulcanice ori în urma lacurilor vechi.Dintre acestea amintim: Tăul lui Dumitru, Tăul lui Vlășchinescu (munții Ignișului), Tăul Negru și Creasta Pintii (munții Gutâi). Rar se mai găsesc lacuri eutrofe de-a lungul luncilor râurilor (în zona localității Tăuții de Sus) (Posea, 2006).

Spre poalele versanților se găsesc lacuri create încă din secolul al XIX-lea, cu scopul alimentării miniere: Lacul Bodi și Lacul Mogoșa.

Deși orașul Baia Mare se află într-o zonă cu precipitații abundente (1300 mm/an), totuși nevoia de apă a crescut de la an la an. Alimentarea municipiului Baia Mare cu resurse de apă potabilă și industrială se face prin lacul Firiza. Ca rezultat al activităților vulcanice, pe alocuri se găsesc izvoare de apă minerală, concentrate în zonele ariei vulcanice cum ar fi Valea Borcutului, Groapele Chiuzbăii, Strâmtorile Firizei și Trestia. (Leșan, 2002).

Dintre izvoarele utilizate ca apă de masă, pe teritoriul municipiului există două și anume: Valea Borcutului fiind un izbvor feruginos cu bicarbonat, carbogazos, și Izvorul Matei care este situat în apropierea lacului de baraj Firiza-Strâmtori fiind un izvor bicarbonat, sulfuros și carbogazos.

Râurile județului Maramureș, datorită regimului precipitațiilor și a diversității reliefului, prezintă un regim hidrologic relativ variabil cu viituri puternice care generează degradarea albiilor și a malurilor. Pentru orașul Baia Mare, din punct de vedere a inundabilității, cele mai mari probleme le ridică râul Firiza pe tronsonul aval al barajului Berdu – confluență râu Săsar care nu este amenajat să evacueze debitul de verificare al barajului Strâmtori, apoi râul Craica pe întreg cursul și Valea Usturoiului pe sectorul inferior. (P.U.G., 2012)

Figura 5. Zone cu potențiale inundabile (P.U.G., 2012)

Pentru analiza debitelor medii si a regimului hidrologic este necesar un minim de 25 de ani, caracteristicile acestora ramanand constante de-a lungul timpului. În bazinul râului Săsar, analizând datele pe perioada 1971 – 2000 se observă faptul că perioada din an care înregistrează cel mai mare debit mediu este cea de primavară – începutul verii, cu un maxim în luna aprilie. Cea de-a doua creștere, deși mai redusă față de perioada anterioară, este caracteristică lunilor reci cu un maxim în luna decembrie. Debitul mediu multianual este de 6,04 m3/s.

În cazul bazinului râului Săsar scurgerea minimă este caracteristică perioadei de toamnă. La stația Baia Mare, valoarea minimă se înregistrează în luna septembrie. Valorilor lunare a acestui indicator poate fi observată în figura 6. Scurgerea minimă medie la stația Baia Mare pe Săsar este de 1,951 m3 /s, cea mai mică valoare înregistrându-se in anul 1984 (1,12 m3/s), iar cea mai mare valoare în 1998 (2,79 m3 /s). (P.U.G., 2012)

Figura 6. Debitul mediu lunar la cele patru stații din bazinul râului Săsar

(P.U.G., 2012)

1.5. Solul

Solurile oglindesc complexitatea factorilor abiotici și biotici care concură la geneza lor, deosebind pe teritoriul municipiului Baia Mare două categorii mari de soluri: solurile zonelor montane și solurile zonelor depresionare (Posea și colab., 1980).

Principalele tipuri de sol prezente în municipiul Baia Mare sunt: argiluvisolurile ce includ luvosolurile tipice, litice și gleizate precum și luvisolurile albice tipice; cambisoluri ce sunt răspândite în toată depresiunea Băii Mari, fiind alcătuite din euricambosoluri și districambosoluri; spodosoluri având tipul de sol de tip brun feriiluvial; vertisoluri și protisoluri cu tipul litosol și umbrisoluri (andosoluri) (P.U.G., 2011). (Figura 7.)

Figura 7. Harta raionării geomerfologice a depresiunilor Baia Mare și Lăpuș

(după Posea, 2006)

Putem observa variația tipurilor de soluri, cele mai representative fiind cambisolurile în proporție de 73%, fiind urmate de luvisoluri în proporție de 24 % iar spodosolurile dețin ponderea cea mai mică având o proporție de 3% din totalul solurilor prezente în municipiul analizat (Tabelul 6.)

Solurile, din municipiu, s-au format din roci vulcanice prezente în zonele montane și constituind un material parental specific regiunii nordice și nord-estice, precum și roci sedimentare din zona depresionară formate cu preponderență din argile, marne și depozite aluvionare de tipul nisipului și pietrișului. (Posea, 2006).

Tabelul 6. Clase și tipuri de soluri din zona Baia Mare (Amsrei, 2008)

Suprafața terestră din zona municipiului cuprinde o structură pedogenetică variată, fiind prezente solurile pseudogleice și aluvionale specifice zonei depresionare, precum și solurile brune de pădure, soluri montane acide specifice zonei forestiere și pădurilor (Ardelean și colab., 2009; Posea și colab., 2006).

Cele mai caracteristice soluri ce se pot observa în Baia Mare sunt cele brune podzolice ce apar pe suprafețe ușor înclinate și pe terasa inferioară a râului Săsar, fiind formate pe luturi marne, gresii, unde humusul se găsește în cantitate redusă. Solurile prezintă un substrat petrografic ce s-a format din roci sedimentare iar vegetațiile aparținând pădurilor de foioase a dus la procesul de solidificare cu soluri brune fertile (Szilagyi B. și colab., 2015).

Poluarea excesivă a solurilor a dus la degradarea intensă a formelor de relief fiind legată de exăploatările miniere (halde de steril, excavații, surpări de galerii), ceea ce a dus la o fertilitate foarte scăzută și improprie în agricultură.

Prezența solurilor brune fertile de pădure, ce predomină în municipiul Baia Mare sunt predominant alcătuite din marne, gresii, andezite cu amfiboli, andezite cu piroxeni și andezite prezente pe substraturi bogate în elemente bazice. Vegetația sub care s-au format aceste soluri este formată din păduri de foioase și păduri de rășinoase. Solurile eumezobazice sunt caracterizate prin soluri fertile, tipice pentru gorunet și dealuri cuprinse de făgete premontane și montane, precum și amestec de fag cu molidiș. (Ardelean și colab., 2009; Szilagyi și colab., 2015).

Luvisolurile Sunt cunoscute sub denumirea de soluri brune podzolice ce apar în zonele umede cu precădere în păduri de fag (foioase) și în zona piemontală și montană inferioară. Straturile formate sunt alcătuite din material reprezentative prin lut, nisip, argilă, gresie, roci magnetice sărace în săruri minerale de Ca2+ și feromagneziene, pe terenuri puțin drenate și bogate în cantități mari de apă. Aceste soluri fertile prezintă ioni de azot N3+, potasiu K+ și fosfor P2+ (P.U.G., 2012).

Se poate afirma faptul că, solurile din municipiul Baia Mare au un regim trofic și umiditate care favorizează fertilitatea în special, speciilor lemnoase și ierboase spontane și cultivate. Succesiunea litologică a terenurilor este caracterizată de:

Umpluturi eterogene;

Pachete coezive de argilă galbenă și cafenie cu intercalații vineții;

Orizont de bolovăniș, pietriș, nisip (până la 6 m);

Argilă amestecată cu marnă;

Marne cenușii-vineții;

Teren constituit de regulă din nisip și pietriș cu interspații umplute cu argilă.

În zona Baia Mare, solul este puternic poluat datorită concentrației mari de dioxid de sulf și metale grele ce dă un caracter sărac în săruri și vitamine, motiv pentru care orașul se confruntă cu o acidificare moderată caracterizată prin dispariția vegetației și apariția speciilor invazive.

Poluarea solului cu metalele grele precum Cu, Pb, Zn, Cd, și dioxid de sulf a produs efecte negative solului. Deși în ultimii ani au fost închise o serie de fabrici industriale, poluarea solului se menține ridicată în zonele foarte afectate. (P.U.G., 2012).

1.6.Biodiversitatea zonei studiate

Depresiunea Baia Mare se caracterizează ca fiind o zonă cu o biodiversitate ridicată, de importanță Europeană. Acest tip de tablou peisagistic foarte variat este caracterizat de agricultura tradițională, unde omul și natura se află în echilibru ecologic. Peisajul este caracterizat printr-o varietate mare de ecosistem ce cuprinde habitate din zona deluroasă, cu păduri de foioase, tufărișuri, pășuni, fânețe, terenuri agricole, livezi, și localități. Mozaicul acestei zone, agricultura tradițională practicată la scară mică, și activitatea umană cu impact moderat conviețuiesc împreună și fac din această regiune una din cele mai variate și bogate zone pentru păsările cuibăritoare (Kovács și colab., 2013).

Infrastructura ecologică urbană influențează biodiversitatea faunistică și efectele asupra confortului uman cât și a consecințelor economice care sunt încă neclare. Această zonă oferă o imagine de ansamblu sistematică a relației, în termenii așa-numitelor „servicii ecosistemice”, între infrastructura ecologică urbană și mediul interior. S-a constatat că infrastructura verde urbană (în principal copaci, ziduri verzi și acoperișuri) contribuie atât pozitiv, cât și negativ, la mediul interior, prin influența asupra climei, a consumului de energie, a calității aerului, a mediului sonic și a calității estetice (Wang și colab., 2014).

1.6.1. Vegetația și flora

Datorită formelor complexe de relief, sol și a unui climat specific, vegetația s-a îmbogățit prin diferite asociații vegetale, lemnoase și ierboase. Fiind o zonă de contact între șes, munți și dealuri, se găsesc atât plante specific șesului, cât și pentru celelalte tipuri de relief. Vegetația cuprinde o gamă variată de specii ierboase și arborescente, în funcție de varietatea terenului, a solului si a climei. (www.apmmm.ro)

Peisajul Băii Mari este puternic antropizat, degradat mai ales din cauza înlocuirii zonelor împădurite cu terenuri agricole, respective pășuni, iar apa axului de drenaj al orașului este poluată cu agenți proveniți din apele uzate ale localităților, din sectorul agricol sau industrial al zonei (Nagy-Tóth ;I colab., 1999; P.U.G., 2012).

Din punct de vedere al vegetației, municipiul Baia Mare se încadreaza în zona pădurilor mezofile și foioase, cu carpen (Carpinus betulus) și fag (Fagus sylvatica). Pe terasele și de-a lungul Săsarului, vegetația lemnoasă specifică zonei este reprezentată prin păduri de stejar (Quercus robur) și pâlcurile de arin (Alnus glutinosa) care sunt dispuse de-a lungul marginii văii.

Pădurile ocupă 76,83 % din suprafața localității. Etajul pădurilor de foioase se întinde pe altitudini cuprinse între 300 și 1200 m, formând un brâu verde în jurul orașului. Pe raza municipiului Baia Mare, în zonele deluroase predomină pădurile de gorun (Quercus petraea) în amestec cu carpen (Carpinus betulus),pe pante însorite, cu soluri brune gălbui, de păduri podzolice sau pe soluri brune scheletice din zona muntoasă. Pădurile de fag și carpen ocupă versanții vestici și sudici ai munților Gutâi (Zaharia, 2012; P.U.G., 2012).

În zona deluroasă și muntoasă mai putem întâlni specii lemnoase caracteristice, din păduri formate din amestecuri de fag (Fagus sylvatica) cu rășinoase precum: molidul (Picea abies), brad (Abies alba), ulmul de munte (Ulmus montana), mesteacănul (Betula verrucosa), paltini (Acer pseudoplatanus), plopi (Populus tremura), (Ardelean, 2009).

Specifice pentru municipiul Baia Mare sunt pădurile de castan dulce comestibil (Castanea sativa), ce se găsesc pe dealurile râului Săsar, care s-au dezvoltat în condiții prielnice și s-au adaptat cu succes cerințelor acestei zone. (Ardelean, 2009).

Vegetația ierboasă determinată de relief și sol, s-a răspândit pe o scală largă formând asociații vegetale de țăpoșica (Narduus stricta), iarba vântului (Agrostis tenuis),pipirig sau rugină (Juncus efussus). În zonele mlăștinoase predomină specii ca izma broaștei (Mentha aquatica), dentița (Bideus tripartitus), răchitanul (Lythrum salicaria) (Szilagyi, 2015; Zaharia, 2012).

S-a avut în vedere faptul că, vegetația este dispusă în funcție de zona climatică și principalele trepte de relief. Municipiul Baia Mare se situează în categoria asociaților vegetale cu subetajul pădurilor de fag respectiv amestecuui de fag cu rășinoase specifice mai ales unităților de relief limitrofe, subetajul de gorun și pădurile de amestec cu foioase. (Coman, 2010; Zaharia, 2012).

Pădurile de fag ocupă întinderi mari de până la 1250 m altitudine, pe versanții însoriți ai munților, dar și în zone propice chiar de la 450 m, pe versanți umbriți. În zonele mai înalte cu versanți însoriți și dealuri piemontale se dezvoltă pădurile de amestec iar în zonele joase de luncă, vegetația forestiră este mai sărăcăcioasă, cuprinzând câteva asociații de stejărete, stejăreto-gorunete cu carpen, jugastru, frasin (Geografia României vol. 1, 1983).

Factorul antropic a avut și are un rol decisiv în evoluția structurii vegetației, aceasta fiind înlocuită de pajiști și culturi agricole în care și-au făcut loc unele plante invasive de origine Nord-Americană sau Asiatică (Ardelean și Roșu, 2016). Aceasă consecință a apariției plantelor invasive a contribuit la modificarea peisajului natural și au un impact semnificativ asupra speciilor pe care le înlocuiesc. Printre acestea putem amintim: Urda vacii (Cardaria draba), (Erigeron annuus), iulișca/troscot (Fallopia japonica), Arțar american (Acer negundo) (Alberternst și Böhmer, 2006; Sîrbu, 2011).

Flora ocrotită din zona Baia Mare este reprezentată de specii pe cale de dispație și care oferă o bogăție aparte depresiunii: Tisa, Laleaua pestriță, Narcisa, Rogozul, Roua cerului, Scheuzera, Castanul comestibil, Sorbul, Ginkgo, Magnolia, speciile lemnoase fiind incluse în areale protejate sau declarate monumente ale naturii (P.U.G., 2012).

1.6.2. Fauna

Fauna terestră a orașului Baia Mare este în general caracteristică unităților de relief pe care le traversează. Complexitatea reliefului, a solului cât și asociațiile vegetale au un rol important în răspândirea avifaunei cât și în componența ei de pe raza municipiului Baia Mare, fiind foarte bogată și diversă. Conform datelor oferite de Agenția de Protecție a Mediului din Maramureș (www.apmmm.ro), fauna municipiului Baia Mare se împarte în următoarele categorii: fauna pădurilor, fauna de șes și fauna ihtiologică.

Fauna din spatiul geografic baimarean cuprinde aproape toate speciile cunoscute din zona carpatica, valoroase: cerbul, căpriorul, lupul, vulpea, iepurele, jderul, veverița. Aceste specii sunt frecvente în zona pășunilor montane alpine. Păsările sunt bine reprezentate mai ales în locurile unde predomină pădurea de fag, mai bine conservată, prin: ieruncă, porumbel de scorbură, huhurezu mare, uliu porumbar, buha, șomul călător. În apele de munte traieste: lostrița, păstrăvul, scorbarul și știuca, iar în apele de șes întâlnim cleanul dungat și babetele. Fauna ocrotită este reprezentată prin 10 specii, respectiv: Corbul, Rândunica, Șorecarul comun, Gaia Roșie, Huhurezul de pădure, Râsul, Ursul carpatin, Cerbul carpatin, Căpriorul și Lupul.

Fauna pădurilor cuprinde asociații de carpen-gorun și stejar dar și păduri mixte de fag, așadar putem întâlni speciile caracteristice ambelor habitate. Cele mai reprezentative specii de interes vânătoresc, dar și ca indicatori ai biodiversității, specii care sunt adaptate să trăiască în ecosisteme de pădure sunt reptilele și amfibienii, dar și o serie de păsări caracteristice unui asemenea habitat. În pădurile mai bătrâne cuibăresc speciile de răpitoare de zi, huhurezul mare,porumbelul de scorbură, ghionoaia sură respectiv ciocănitoarea neagră. În amurg, la marginea pădurilor, cântecul continuu al caprimulgului se aude de la distanțe mari. Ciocănitoarea de stejar este o specie caracteristică pădurilor de stejar și gorun, iar ciocănioarea cu spate alb sau muscarul gulerat, pot fi întâlnite, cu precădere, în pădurile de fag sau în cele de amestec cu fag.

Fauna de șes este caracterizată prin specii reprezentative cum ar fi chițcanul de ogor (Sarex araneus), cârtița (Talpa europeaea), ariciul (Erinaceus europaeus), șopârla de câmp (Lacerta agilis), vrabia de casă (Passer domesticus), cucuveaua (Athene noctua). Deasupra pășunilor și fânețelor cântă ciocârliile de câmp. Pajiștile cu tufărișul răzleț adăpostesc specii de păsări cuibăritoare precum sfrânciocul roșiatic, silvia de câmp, silvia mică, presura sură, presura galbenă și privighetoarea de zăvoi, al cărei cântec melodic poate fi auzit atât ziua cât și noaptea. (Kovács, 2013).

Speciile de păsări întâlnite în zona Baia Mare sunt fie sedentare fie migratoare. Pentru zona Baia Mare, dintre avifauna păsărilor cuibăritoare și necuibăritoare, majoritatea păsărilor sunt specii de pasaj si sunt prezente în zonă doar pentru perioade scurte de timp, în general pe timpul verii.

În ceea ce privește evoluția numerică populațiilor, există variații sezoniere importante, în funcție de specie, dar comună pentru toate speciile este creșterea numerică semnificativă pe toată perioada migrației.

De asemenea fauna ichtiologică, a municipiului Baia Mare se încadrează în zona lipanului (Thymallus thymallus) și moioafei (Barbus meridionalis petenyi), zona păstravului (Salmo trutta fario). (Kovács, 2013; S.O.R., 2014).

Capitolul 2.

METODE DE LUCRU

Metode de cercetare în teren

În cadrul operațiunii de colectare a datelor pentru lucrarea de licență a fost utilizată metoda generică: metoda punctelor fixe (Ferry C., Frochot B., 1970)

Această metodă generică presupune alegerea unui punct fix la o distanță acceptabilă astfel încât identificarea speciilor (folosind binoclul) să fie facilă. De asemenea, alegerea punctului se face astfel încât să poată să fie observată întreaga suprafață.

Pentru monitorizare, este nevoie de o hartă, un creion, un caiet, un ceas care arată secunde și binoclu. Traseul și punctele sunt marcate pe o hartă de sondaj și, dacă este necesar, în câmpul cu bandă de plastic sau serpentine pentru a se asigura că sunt aceleași puncte găsit în anii următori. Observatorul poate trece de la un punct spre altul cu piciorul (Ferry C., Frochot B., 1970).

O rută extinsă a numărului de puncte ar trebui să cuprindă toate habitatele unei regiuni, dacă este posibil. În plus, ar trebui să includă orice rețea de hrănire sau cuib care caută parcele în regiune. În alegerea un traseu și stabilirea punctelor pentru recensământ, se utilizează un formular sistematic mai degrabă decât proiectarea de eșantionare aleatorii.

Cu metoda de numărare în puncte este posibilă studierea anuală a modificărilor populațiilor de păsări în puncte fixe, diferențe în compoziția speciilor între habitate și liste de abundență a speciilor. Metoda numărării punctelor este probabil cea mai mare metoda eficientă și bogată în date de numărare a păsărilor. Este metoda preferată în orice tip de habitate. Numărarea în puncte implică un observator care stă într-un singur loc și înregistrează toate păsările văzute sau auzite la o distanță fixă ​​saudistanță nelimitată. (Ralph și colab., 1993)

Metoda generică a fost aplicată în variante adaptate scopului și condițiilor studiului de față.

Pentru studiul frecventării păsărilor din parcul Facultății de Științe, am ales 5 puncte pe care le-am amplasat la 50 de metri distanță una de cealaltă unde am monitorizat speciile timp de aproape doi ani începând din luna decembrie a anului 2018 și până la jumătatea lunii martie din anul 2020, parcurgând săptămânal, în fiecare vineri între orele 10-10:30 cu viteză constantă spațiul analizat (Ferry C., Frochot B., 1970). (Figura 9.)

Figura 9. Amplasarea punctelor în spațiul analizat

(Imagine satelitară folosind aplicația Google Earth)

Speciile observate precum și numărul de exemplare au fost înregistrate într-un formular de teren dedicat, elaborat de mine care se regăsește în Anexa 1. Fișă de teren.

În timpul monitorizărilor am încercat evitarea pe cât posibil a numerotării duble, astfel încât să nu obțin valori greșite, motiv pentru care în fiecare punct am stat câte 5 minute.

Intervalul orar a fost ales în așa fel încât să cuprindă perioada de intensitate maximă a activității păsărilor. (Ferry C., Frochot B., 1970)

La alcătuirea listei de specii au utilizat atât informații din metodologii conform Sistemului Național de gestiune și monitorizare a speciilor de păsări din România în baza Articolului 12 din Directiva Păsări; Monitorizarea speciilor comune; metodologia atlas (SOR, 2014) ; cât și datele colectate pe parcursul a 26 săptămâni de activitate în teren în perioada 2019-2020, perioadă în care am acoperit întreaga zonă luată în studiu în cadrul elaborării lucrării de licență.

Pentru monitorizarea hrănitorilor am folosit tot metoda generică în puncte, și am amplasat hrănitori artificiale și naturale in punctele P1 și P3 de pe harta din Figura 9., cu scopul de a atrage cât mai multe specii în incinta parcului de la Facultatea de Științe, Baia Mare.

Am monitorizat hrănitorile timp de doi ani din 2018 decembrie până în 2020 martie, în anotimpul iarna deoarece în anotimpul cald, păsările găsesc cu ușurință hrană, atât de origine vegetală, cât și animală – insecte, moluște, amfibieni și reptile, în schimb restrângerea resurselor de hrană în perioada rece contribuie la dezvoltarea a două strategii în lumea păsărilor: o parte dintre ele migrează iar celelalte aleg să rămână și se adaptează condițiilor existente: își schimbă tipul de hrană consumat și apelează la semințe și fructe. (SOR, 2014).

În vederea atragerii a cât mai multe specii de păsări am folosit trei tipuri de hrănitori:

Una artificială pe care am confecționat-o dintr-un pet de 5 litri căruia i-am tăiat laturile în patru dreptunghiuri, printre care am putut insera un pet de 1,5 litri (Figura 10.) și de care am legat o sfoară care să îmi ușureze amplasarea hrănitorilor de arbori; În această hrănitoare am întrodus semințe de oleaginoase de Floarea-soarelui (Helianthus anuuss)

Una artificială confecționată din lemn: pe ambele laturi am introdus câte un șurub în care am înfipt câte o jumătate de fruct (măr) (Figura 11.)

Una naturală ce conținea untură de origine animală (porc) pe care am legat-o cu o sfoară de trunchiul unui pin roșu (Pinus sylvestris) (Figura 12.)

Monitorizarea hrănitorilor a fost realizată în zilele lucrătoare ale săptămânii în punctele 1 si 3 unde a rezultat cea mai mare pondere a activității păsărilor.  Perioada de hrănire recomandată este din luna noiembrie și până la sfârșitul lui februarie, deoarece odată cu sosirea primăverii, din luna martie, hrănirea puilor cu semințe în loc de larve și insecte poate cauza moartea acestora.

Speciile observate precum și numărul de exemplare au fost înregistrate într-un formular de teren dedicat, elaborat tot de mine care se regăsește în Anexa 2. Fișă de monitorizare hrănitori.

Păsările au fost observate vizual și auditiv, iar pe parcursul studiului am utilizat următoarele echipamente specifice: Ghid pentru monitorizarea păsărilor- Collins Birdguide ed. a II-a (Svensson și colab., 2009), Cameră foto (telefon), Aplicații mobile- Google Maps, Google Earth Pro, Fișă de teren, Hamlyn Guide- Păsările din România și Europa (Bruun și colab., 1999, versiunea română: Dan Moldoveanu), Binoclu Opticron Adventurer II WP 10×42, hrănitori artificiale și naturale. Prelucrarea datelor a fost realizată în Microsoft Excel și Past versiunea 2.17 (Hammer și colab., 2001).

Metode de analiză statistică

Indicatorii ecologici sunt mărimi care descriu și caracterizează procesele și sistemele ecologice. Prin intermediul indicilor putem oferi informații cu privire la starea, structura, dinamica sau desfășurarea unor funcții specifice sistemelor analizate. Acești indici sau parametrii se aleg și evaluează în funcție de posibilități, după natura problemei investigate, scopul și obiectivele acesteia, însușirile biologice ale indivizilor constituenți, heterogenitatea habitatelor, timpul și bugetul disponibil (Sîrbu I., Benedek A.M., 2012).

În cadrul operațiunii de colectare a datelor pentru lucrarea de licență au fost utilizate metode de analiză statistică în cadrul cărora se calculează indici ecologici analitici și indici ecologici sintetici. (Gomoiu și Skolka, 2001)

2.2.1 Abundența (A)- reprezintă numărul total de indivizi reprezentați de o specie într-un areal sau ecosistem și este exprimată în valoare absolută. În funcție de abundență, speciile se clasifică într-o scară a abundențelor ce variază între valoarea + ce semnifică prezența unei specii și valoarea 5 care reprezintă- frecvența mare a numărului de specii ce ocupă un anumit areal. (Gomoiu și Skolka, 2001). În cazul de față valoarea abundențelor a fost împărțită în 5 mari categorii, exprimate cu valoarea indicelul ER, și anume: foarte rare, rare, comune, abundente, și foarte abundente.

2.2.2 Dominanța (D)- sau abundența relativă este reprezentat de raportul dintre efectivele unei specii și suma efectivelor celorlalte specii din zona studiată (Gomoiu și Skolka, 2001; Sîrbu I., Benedek A.M., 2012).

Dominanța se poate calcula după formula:

Nr de indivizi ai speciei A

DspA= ×100

Nr total de indivizi

În funcție de valoarea procentuală ce se obține, speciile analizate se pot încadra în urrmătoarele grupe de dominanță: D1-specii subrecedente (1%), D2- specii recedente (1,01-2%), D3- specii subdominante (2,01-5%), D4-specii dominante (5,01-10%), și D5- specii eudominante ( peste 10,01%) (Gomoiu și Skolka, 2001)

2.2.3 Constanța- se mai numește și frecvența și se notează cu C sau F, exprimă continuitatea unei specii într-o anumită zonă, frecvența cu care apare o anumită specie în locul monitorizat și reprezintă raportul dintre numărul de locuri (eșantioane) în care este prezentă o specie din arealul analizat și numărul total de eșantioane analizate.

Nr de eșantioane ai speciei A

CspA= ×100

Nr total de eșantioane

În funcție de valoarea constantei ce se obține, speciile pot fi încadrate în clase de constanță ce iau valori între 1 și 100: C1- specii accidentale, C2- specii accesorii, C3- specii constante, C4- specii euconstante (Sîrbu și Benedek, 2012).

2.2.4 Indicele de semnificație ecologică Dzuba (W)

Un parametru frecvent folosit în studiile de ecologie este “indice de semnificație ecologică” sau “indicele lui Dzuba (W)” care reprezintă relația dintre indicatorul structural (constanța) și indicatorul productiv (dominanța) ce evidențiază poziționarea unei specii dintr-un ecosistem. Se caracterizează prin ierarhizarea speciilor dintr-un areal cercetat. Poate lua valori între 0-5, 0 reprezentând speciile accidentale iar 5 speciile euconstante.

Ar% x F%

W =

100

unde: Ar% = abundența relativă (D), iar F% = frecvența (C), ambele exprimate în procente (motivul pentru care se împarte la 100).

Capitolul 3.

ANALIZA CANTITATIVĂ ȘI CALITATIVĂ A ORNITOFAUNEI DIN INCINTA FACULTĂȚII DE ȘTIINȚE

3.1 Analiza calitativă

În cazul studiilor ornitologice, analizele caitative sunt caracterizate de listele de specii fiind un prim rezultat foarte important în majoritatea studiilor, ce constituie un punct de plecare pentru toate tipurile de cercetări. Informațiile referitoare la prezența sau absența speciilor dintr-un areal analizat sunt mai importante decât parametrii ecologici cantitativi. (Benedek, 2015).

Listele de specii ce se obțin în urma cercetărilor reprezintă date importante despre bogăția specifică, date ce se pot obține în urma monitorizărilor unui areal aparte (Brown și colab., 2007).

Inventarierea speciilor dintr-un areal necesită un efort intens și în unele situații poate fi imposibil de pus în practică (Gregory și colab., 2004).

Analiza calitativă constă în descrierea cât mai exactă a indicilor ecologici calitativi ai ornitofaunei zonei studiate, prein elaborarea unei liste ornitologice complete a speciilor identificate în parcul din incinta Facultății de Științe precum și descrierea ornitofaunistică a arealului monitorizat din punct de vedere al originii zoogeografice, al fenologiei, al preferințelor trofice cât și adaptările păsărilor la un mediu de viață supus intervenției omului.

3.1.1 Bogăția specifică și structura taxonomică a ornitofaunei

Pentru alcătuirea listei speciilor de păsări prezente în spațiul analizat, am utilizat observațiile personale sistematice pe care le-am colectat timp de aproape doi ani, din decembrie 2018 până în martie 2020, prin diverse metode de monitorizare, aplicate în teren, perioadă în care am acoperit întreaga zonă de studiu, în cadrul elaborării lucrării de licență.

În urma monitorizărilor efectuate în parcul din incinta Facultății de Științe, am realizat lista speciilor de păsări conținând 22 specii, ce au fost prezentate în ordine sistematică în tabelul 7 conform datelor obținute din Birdlife.

Tabel 7. Structura sistematică, analiza fenologică și regimul trofic al zonei analizate

Legendă:

Fenologie: SC= sedentar cuibăritor; OVC= oaspete de vară cuibăritor; OI= oaspete de iarnă; P= pasăre de pasaj.

Regim alimentar: AC= carnivor; AE= insectivor; M= mixt; V= vegetarian.

Pentru sistematica păsărilor am adoptat lista AERC- Western Paleartic List 2015 (Crochet și Joint, 2015), iar denumirile științifice le-am preluat din varianta BirdLife International, 2016 versiunea a 9 a fiind varianta propusă și utilizată în toate documentele UE cu referire la protecția păsărilor (http://datazone.birdlife.org/userfiles/file/species/taxonomy).

În urma reprezentării sistematice a celor 22 de specii analizate, acestea sunt cuprinse în 4 ordine și 13 familii prezentate în ordine sistematică în tabelul 7.

În urma analizei structurii sistematice, am observat faptul că cea mai bună reprezentare o au speciile aparținând ordinului Passeriformes cu 18 specii, având o pondere de 82% din totalul speciilor inventariate (Graficul 1). Un alt ordin bine reprezentat, pe lângă Passeriformes este ordinul Columbiformes ce cuprinde 2 specii cu o pondere de 8% din totalul speciilor de păsări analizate, iar ordinul Accipitriformes respectiv Piciformes cuprinde câte o specie având o pondere de 5% fiecare (Graficul 2).

Graficul 1. Ilustrarea stucturii taxonomice a ornitofaunei din parcul

din incinta Facultății de Științe, Baia Mare

Graficul 2. Ponderea speciilor de păsări din totalul avifaunei

În urma monitorizărilor efectuate în parcul din incinta Facultății de Științe, am realizat lista speciilor de păsări care au frecventat hrănitorile artificiale conținând 10 specii, prezentate în ordine sistematică în tabelul 8 conform datelor din Birdlife.

Tabelul 8. Structura sistematică, analiza fenologică și regimul trofic al speciilor care au frecventat hrănitorile

Legendă:

Fenologie: SC= sedentar cuibăritor; OVC= oaspete de vară cuibăritor.

Regim alimentar: AE= insectivor; M= mixt; V= vegetarian.

În urma analizei structurii sistematice din tabelul 8, reiese faptul că cea mai bună reprezentare o au speciile aparținând ordinului Passeriformes cu 8 specii, având o pondere de 95% din totalul speciilor inventariate (Graficul 3). Celălalt ordin bine reprezentat, pe lângă Passeriformes este ordinul Columbiformes ce cuprinde 2 specii cu o pondere de 5% din totalul speciilor de păsări analizate, situația ponderilor fiind ilustrată în graficul 4.

Graficul 3. Ilustrarea stucturii taxonomice a ornitofaunei

care au frecventat hrănitorile artificiale

Graficul 4. Ponderea speciilor de păsări din totalul avifaunei care au frecventat hrănitorile

3.1.2. Analiza fenologică a ornitofaunei din spațiul cercetat

După cum reiese din tabelul 7, din totalul de 22 de specii inventariate care cuibăresc în parcul din incinta Facultății de Științe, 70% sunt specii sedentare formate din 16 specii și 4 specii oaspeți de vară (17%) ce depășesc numărul celor 3 specii necuibăritoare (13%). Dintre cele 3 specii necuibăritoare, una este specie de pasaj iar ceilalți 2 sunt oaspeți de iarnă (Graficul 5.).

Speciile cuibăritoare utilizează habitatul în special în perioada de reproducere dar și în perioada de hrănire. Numărul mare de specii cuibăritoare în habitatele parculul scoate în evidență rolul ecologic extrem de important al păsărilor în conservarea biodiversității avifaunistice a zonei.

Dintre categoriile fenologice, speciile sedentare care au frecventat hrănitorile pe timp de iarnă au fost în număr de 11 specii, aparținând ordinelor Columbiformes și Passeriformes , și un oaspete de vară cuibăritor aparținând tot ordinului Columbiformes.

Din tabelul 8 reiese faptul că din totalul de 10 specii care au frecventat hrănitorile din incinta Facultății de Științe, 80% sunt specii sedentare formate din 8 specii iar doar 2 specii sunt oaspeți de vară (20%) , toate dintre acestea fiind cuibăritoare, situație reprezentată în graficul 6.

3.1.3. Analiza trofică a ornitofaunei

În ceea ce privește regimul trofic, există puține specii de păsări specializate strict pentru un anumit tip de hrană, acestea utilizează în general hrana de bază iar în lipsa acestuia recurg, la nevoie, la o alimentație complementară (Cătuneanu și colab., 1978).

Speciile de păsări inventariate, le-am încadrat în categorii trofice pe baza hranei predominante, conform datelor bibliografice.

Conform datelor din tabelul 7, am observat faptul că ornitofauna din parcul analizat este reprezentat, în mare parte, de specii predominant insectivore (48%) în număr de 10 specii, păsări cu regim de hrană vegetarian (38%) în număr de 8 specii, specii de păsări omnivore (9%) în număr de 3, respectiv o specie carnivoră (5%) din totalul speciilor monitorizate, situație fiind ilustrată în diagrama din graficul 7.

Pe baza datelor din tabelul 8, am constatat faptul că ornitofauna din parcul analizat care au frecventat hrănitoarele este reprezentat, predominant, de specii cu regim de hrană vegetarian (40%) în număr de 4 specii, specii de păsări omnivore (30%) în număr de 3, respectiv 3 specii insectivore (30%) din totalul speciilor monitorizate, situație fiind ilustrată în diagrama din graficul 8 .

Deoarece cea mai mare pondere o reprezintă speciile de păsări cu regim de hrană de origine vegetariană, majoritatea speciilor care au fost inventariate la hrănitori au frecventat preponderent hrănitoarele care conțineau semințe de oleaginoase de Floarea-soarelui în proporție de 83% fiind frecventate de 1055 de indivizi, urmată de specii care au frecventat hrănitoarele artificiale ce aveau ca material trofic fructe fiind abundente 24 de indivizi în proporție de 12%, iar cea mai mică pondere o reprezentau speciile care consumau hrană de origine animală cu 17 indivizi având o pondere de 5% din totalul speciilor inventariate, situație ilustrată în graficul 9.

Hrănitoarea ce conține untură de porc este preferată de pițigoi și gaițe al căror regim trofic s-ar încadra în categoria celor mixte.

3.2. Analiza cantitativă

Prin intermediul parametrilor ecologici cantitativi pot fi caracterizate sistemele biologice, pot fi evaluate starea, structura, dinamica și funcțiile ecosistemelor analizate într-un interval de timp. Analiza cantitativă oferă informații despre relația dintre diferite categorii de specii, mărimea și distribuția populațiilor în diferite habitate (Sîrbu și Benedek, 2012).

Scopul analizei cantitative a ornitofaunei din parcul de incintă al Facultății de Științe furnizează informații despre cantitatea completă și actualizată a populațiilor de păsări care alcătuiesc ecosistemul habitatului analizat cu ajutorul indicilor ecologici analitici și statistici.

Din datele prelucrate statistic am putut calcula indicii ecologici care permit caracterizarea comunităților de păsări. Prelucrarea datelor a fost realizată în Microsoft Excel.

Pe parcursul monitorizării speciilor, am înregistrat 2199 indivizi, aparținând la 22 specii, prezentate în ordine sistematică în tabelul 9. Pentru analiza cantitativă am abordat parcul Facultății de Științe în ansamblu.

Tabelul 9. Lista speciilor din analiza cantitativă, alături de valoarea principalilor indici ecologici

Din totalul speciilor analizate pe parcursul monitorizării hrănitorilor, am înregistrat 1095 indivizi, aparținând la 10 specii, pe care le-am prezentat în ordine sistematică în tabelul 10. Pentru analiza cantitativă am analizat parcul Facultății de Științe în ansamblu în punctele 1 și 3 unde au fost amplasate hrănitoarele artificiale.

Tabelul 10. Lista speciilor din analiza cantitativă, alături de valoarea principalilor indici ecologici

3.2.1. Contribuția și rolul speciilor în cadrul comunității de păsări din incinta facultății

Analiza sinecologică a ornitofaunei presupune utilizarea indicatorilor ecologici în funcție de modul în care se pot calcula anumiți parametri.

Abundența indivizilor analizați se exprimă în valoare absolută. În funcție de acest indicator, speciile au fost clasificate într-o scară a abundențelor care cuprinde 5 categorii, după cum urmează în tabelul 11: foarte rare, rare, comune, abundente și foarte abundente (Gomoiu și Skolka, 2001).

Tabelul 11. Situația abundenței speciilor din parcul Facultății de Științe, Baia Mare

Curba abundențelor ( Graficul 10) ilustrează în lista speciilor un număr mare de specii rare și comune, la capătul de pe ordonată al curbei și al unui număr mic de specii cu valori mari la capătul opus al abundenței.

Ponderea categoriilor de abundență în avifauna analizată este reprezentată în diagrama din graficul 11.

Speciile comune (9) reprezintă categoria cea mai numeroasă (41 %), fiind alcătuită din specii caracteriste tuturor zonelor urbane cu prezență constantă cu efectivele însemnate (tabelul 9): Botgros (Coccothraustes coccothraustes) (figura 13), Pițigoi albastru (Cyanister caeruleus) (figura 14), Guguștiuc (Steptoptelia decaocto), Gaiță (Garrulus glandarius).

Figura 13. Botgros Figura 14. Pițigoi albastru

(Coccothraustes coccothraustes) (Cyanister caeruleus)

(foto original) (foto original)

Speciile abundente au o pondere moderată (18%) caracteristice zonei studiate cum ar fi: Pițigoiul mare (Parus major) (figura 15), Vrabia de câmp (Passer montanus), Mierla (Turdus merula) (figura 16 ), Porumbelul domestic (Columba livia).

Figura 15. Pițigoi mare (Parus major) Figura 16. Mierlă (Turdus merula)

observat în timpul monitorizării observat în timpul monitorizării

(Poză originală) (Poză originală)

Speciile rare (27%) și foarte rare (14%) au o pondere mică din totalul speciilor deoarece sunt specii de pasaj cum este și Codobatura albă (Motacilla alba) sau Pițigoiul codat (Aegithalos caudatus), Măcăleandru (Erithacus rubecula) (figura 17), Cojoaică de pădure (Certhia familiaris) (figura 18), Scatiu (Carduelis spinus), florinte (Chloris chloris), Uliu păsărar (Accipiter nisus), Ciocănitoare pestriță mare (Dendrocopos major).

Figura 17. Măcăleandru Figura 18. Cojoaică de pădure

(Erithacus rubecula) (Certhia familiaris)

(Poză originală) (Poză originală)

Abundența indivizilor la hrănitoare a fost analizată conform datelor din tabelul 10 iar speciile au fost clasificate într-o scară a abundențelor care cuprinde tot 5 categorii, după cum urmează în tabelul 12: foarte rare, rare, comune, abundente și foarte abundente (Gomoiu și Skolka, 2001).

Tabelul 12. Situația abundenței speciilor din parcul Facultății de Științe, Baia Mare

care au frecventat hrănitoarele artificiale

Ponderea categoriilor de abundență în avifauna analizată este reprezentată în diagrama din graficul 12.

Din totalul speciilor analizate la hrănitoare, cele mai reprezentative sunt speciile comune (6), reprezintă categoria cea mai numeroasă (60 %), fiind alcătuită din specii caracteriste tuturor zonelor urbane cu prezență constantă cu efectivele însemnate (tabelul 10): Guguștiuc (Steptoptelia decaocto) cu 19 indivizi, Porumbel gulerat (Columba livia) având 69 indivizi, Mierla (Turdus merula) cu 15 indivizi, Pițigoi albastru (Cyanister caeruleus) cu 99 indivizi monitorizați (figura 19), Florinte (Chloris chloris) cu 49 indivizi, și Botgros (Coccothraustes coccothraustes) cu 34 indivizi din totalul speciilor analizate care au frecventat hrănitoarele artificiale.

Pe langă speciile comune apar și specii rare precum măcăleandrul (Erithacus rubecula ) cu 5 indivizi și gaița (Garrulus glandarius) (figura 20) cu 6 indivizi având o pondere de 20 %, dar și speciile abundente precum pițigoiul mare (Parus major) cu 681 indivizi și pițigoiul sur (Parus palustris) cu 118 indivizi, având aceeași pondere. Speciile foarte rare și cele foarte abundente din totalul speciilor inventariate nu au fost prezente la hrănitoare.

Figura 19. Pițigoi albastru (Cyanister caeruleus) Figura 20. Gaiță (Garrulus glandarius)

în timp ce mânâncă semințe de Floarea-soarelui (foto original)

(foto original)

Figura 21. Doi pițigoi mari (Parus major) Figura 22. Pițigoi sur (Parus palustris)

observați la hrănitoarea de semințe observat în timp ce a venit la hrănitoarea

(Poză originală) de semințe (Poză originală)

Dominanța (abundența relativă) a fost raportată la efectivele unei specii și suma efectivelor celorlalte specii din zona studiată și a rezultat o valoare procentuală obținută prin încadrarea speciilor în clase de dominanță: D1- specii subrecedente sub 1%, D2- specii recedente între 1,01- 2 %, D3- specii subdominante între 2,01- 5%, D4- specii dominante între 5,01-10%, D5- specii eudominante peste 10,01%.

Tabelul 13. Situația categoriilor de dominanță a speciilor de păsări din ornitofauna parcului din incinta Facultății de Științe

Analizând situația ornitofaunei pe baza acestei scale de dominanță, s-a constatat în tabelul 13 că sunt 3 specii eudominante (D5): Porumbelul domestic (Columba livia), Pițigoi mare (Parus major), și mierla (Turdus merula) cu o pondere de 14%; o singură specie dominantă și anume vrabia de câmp (Passer montanus) având o pondere de 4%; sunt prezente două specii subdominante: Guguștiuc (Streptoptelia decaocto) și Botgros (Coccothraustes coccothraustes); patru specii recedente cu o pondere de 18%, iar marea mjoritate a speciilor (12) se încadrează în clasa speciilor subrecedente având o pondere de 55% din totalul speciilor, situație ce a fost ilustrată în diagrama din graficul 13.

Deoarece există o diferență mare între câteva specii ce au efective mari, acestea ridică foarte mult numărul total al exemplarelor înregistrate, iar majoritatea dintre specii care sunt prezente au efective foarte mici în comparație cu cele eudominante.

Tabelul 14. Situația categoriilor de dominanță a speciilor de păsări care au frecventat hrănitoarele artificiale

Analizând situația păsărilor frecvente la hrănitoare, pe baza acestei scale de dominanță, s-a constatat faptul că în tabelul 14 sunt 2 specii eudominante (D5): Pițigoi mare (Parus major) și pițigoiul sur ( Parus palustris) cu o pondere de 20%; două specii dominante și anume pițigoiul albastru (Cyanister caeruleus) și porumbelul domestic (Columba livia) având o pondere de 20%; sunt prezente două specii subdominante: și Botgros (Coccothraustes coccothraustes); două specii recedente: Guguștiuc (Streptoptelia decaocto) și mierla (Turdus merula) cu o pondere de 20%, iar restul speciilor (2) și anume gaița (Garrulus glandarius) respectiv măcăleandrul (Erithacus rubecula) se încadrează în clasa speciilor subrecedente având o pondere de 20% din totalul speciilor, situație ce a fost ilustrată în diagrama din graficul 14.

Frecvența absolută este reprezentată de numărul total al eșantioanelor în care apare o anumită specie și este cuprinsă în tabelul 8 (Gomoiu și Skolka, 2001).

Frecvența sau Constanța (F,C) reprezintă prezența unei specii într-o anumită zonă, frecvență cu care apare o specie în punctele sau transectele analizate și reprezintă raportul dintre numărul de probe analizate în care a fost monitorizată o specie și numărul total de probe analizate. În cazul de față datele se raportează la 5 datorită monitorizării speciilor în 5 puncte din parcul analizat.

În funcție de valoarea constanței, speciile au fost încadrate în clase de constanță cuprinse în tabelul 15, alături de valorile obținute în urma monitorizării pentru ornitofauna analizată.

Tabelul 15. Situația categoriilor constanței speciilor din ornitofauna parcului analizat

Analizând valorile constanței din tabelul 15 se remarcă faptul că cel mai mare număr de specii-10 reprezintă 45% din numărul total de specii înregistrate și se încadrează în categoria C4 adică euconstante, 7 specii sunt din clasa speciilor accesorii cu o pondere de 32%, 3 specii sunt constante cu o pondere de 14 %, și doar două specii sunt accidentale reprezentând 9% din totalul speciilor analizate, situație care a fost ilustrată în diagrama din graficul 15.

Majoritatea speciilor euconstante și constante sunt specii comune sedentare, care apar în majoritatea sau în toate punctele monitorizate: Turdus Merula, Parus major, Cyanister caeruleus, Columba livia (Figura 23 ), Passer montanus (Figura 24).

Figura 23. Porumbel domestic Figura 24. Vrabie de câmp

(Columba livia) (Passer montanus)

(Poză originală) (Poză originală)

Speciile inventariate care au fost monitorizate la hrănitoare au fost încadrate în clase de constanță cuprinse în tabelul 16, alături de valorile obținute în urma monitorizării pentru ornitofauna analizată, în funcție de valoarea constanței. . În cazul hrănitorilor, datele cu privire la constanță se raportează la 6 datorită monitorizării speciilor la 6 hrănitori din parcul analizat.

Tabelul 16. Situația categoriilor constanței speciilor din ornitofauna parcului analizat

Analizând valorile constanței din tabelul 16 se remarcă faptul că cel mai mare număr de specii-4 reprezintă 45% din numărul total de specii înregistrate și se încadrează în categoria C2 adică accesorii, urmată de 3 specii din clasa speciilor accidentale cu o pondere de 32%, 2 specii sunt constante cu o pondere de 14 %, și doar 1 specie este euconstantă reprezentând % din totalul speciilor analizate, situație care a fost ilustrată în diagrama din graficul 16.

Majoritatea speciilor euconstante și constante sunt specii comune sedentare, care apar la majoritatea hrănitorilor monitorizate: Parus major (Figura 25), Turdus Merula, și Cyanister caeruleus.

Indicele de semnificație ecologică Dzuba (W) reprezintă relația dintre îndicele ecologic structural- Constanța și cel productiv- Dominanța ce evidențiază poziția unei specii într-un ecosistem, în spațiul în care acesta își ocupă locul ca individ. În funcție de valoarea acestui indice se poate realiza o clasificare a speciilor într-o anumită zonă cercetată (Gomoiu și Skolka, 2001; Sîrbu și Benedek, 2012).

Rezultatele sunt raportate și comparate în termeni de constanță iar situația centralizată a acestor categorii se regăsește în tabelul 17 (Sîrbu și Benedek, 2012).

Tabelul 17. Situația categoriilor semnificației indicelui ecologic (Dzuba) al speciilor din ornitofauna zonei studiate

În urma analizei valorilor din tabelul 17, a rezultat faptul că cea mai mare parte a speciilor care compun ornitofauna parcului analizat se încadrează, din punct de vedere al indicelui ecologic Dzuba, cu aceeași pondere atât în clasa speciilor accesorii cât și accidentale având fiecare o pondere de 32% din totalul speciilor, în timp ce 4 specii sunt constante și 4 specii euconstante cu o pondere de 18% fiecare, situația fiind prezentată în diagrama din graficul 17.

Această repartiție rigidă în categorii scot în evidență faptul că datele obținute susțin realitatea conform căreia cele mai multe dintre speciile care formează ornitofauna parcului din incinta Facultății de Științe nsunt de fapt specii accidentale și accesorii, cele care au efective mici sau chiar foarte mici.

Cele mai reprezentative specii din clasa indicelui de semnificație ecologică Dzuba, cu valorile cu efective mari și foarte mari sunt : pițigoiul mare (Parus major), pițigoiul albastru (Cyanister caeruleus), mierla (Turdus merula), porumbelul domestic (Columba livia), vrabia de câmp (Passer montanus), și botgros ((Coccothraustes coccothraustes).

Tabelul 18. Situația categoriilor semnificației indicelui ecologic (Dzuba) al speciilor din ornitofauna zonei studiate care au frecventat hrănitoarele

În urma analizei valorilor din tabelul 18, a rezultat faptul că cea mai mare parte a speciilor care compun ornitofauna parcului analizat se încadrează, din punct de vedere al indicelui ecologic Dzuba, în clasa speciilor constante cu o pondere de 40%, urmată de cele accesorii având o pondere de 30% din totalul speciilor, în timp ce 2 specii sunt accidentale și doar o specie euconstantă reprezentată de pițigoiul mare cu o pondere de 10%, situația fiind prezentată în diagrama din graficul 18.

Cele mai reprezentative specii de păsări ce frecventează hrănitorile, din clasa indicelui de semnificație ecologică Dzuba, cu valorile cu efective mari și foarte mari sunt speciile constante și accesorii și anume porumbelul domestic (Columba livia), pițigoiul sur (Parus palustris), pițigoiul albastru (Cyanister caeruleus), florintele (Carduelis chloris), guguștiuc (Streptoptelia decaocto), mierla (Turdus nmerula) și botgros (Coccothraustes coccothraustes).

CONCLUZII

În urma cercetărilor pe care le-am realizat în parcul din incinta Facultății de Științe pe parcursul celor doi ani de studiu, cu ocazia aplicării metodelor standardizate am obținut date importante referitoare la ornitofauna zonei studiate fiind analizată atât calitativ cât și cantitativ.

Indicatorii sinecologici sunt reprezentați de un număr mic de specii cu valori mari ale abundenței, dominanței, constanței, indicelui de semnificație ecologică Dzuba care au alcătuit împreună ornitofauna din parcul Facultății de Științe.

În urma analizei calitative a ornitofaunei am obținut date importante pentru a putea formula concluzii referitoare la caracteristicile habitatului analizat.

Deși parcul este supus presiunii antropice accentuate, prezintă o avifaună bogată pentru această zonă a țării cu 22 specii inventariate pe parcursul a 26 săptămâni consecutive începând din decembrie 2018 pană în martie 2020, pe timpul iernii.

Din punct de vedere sistematic, zona studiată prezintă o faună alcătuită din 4 ordine aparținând clasei Aves și 13 familii. Cel mai bine reprezentat este ordinul Passeriformes ce cuprinde 18 specii cu o pondere de 82% din totalul speciilor inventariate. Un alt ordin bine reprezentat, pe lângă Passeriformes este ordinul Columbiformes ce cuprinde 2 specii cu o pondere de 8% din totalul speciilor de păsări inventariate.

Analiza fenologică a zonei este destul de echilibrată, fiind dominată în mare parte de specii sedentar ciubăritoare cu o pondere de 70% fiind urmată de oaspeții de vară cuibăritori cu o pondere de 17% și oaspeți de iarnă cu o pondere de 9%.

Printre preferințele trofice ale păsărilor inventariate predomină speciile care se hrănesc cu un regim de hrană vegetarian, motiv pentru care mai mult de jumătate din speciile analizate, au frecventat hrănitoarele ce conțineau semințe de oleaginoase de Floarea-soarelui (Helianthus annuus), speciile cu regim de hrană de origine animală fiind slab reprezentate.

Astfel cea mai mare pondere a indivizilor se regăsește în zona hrănitoarelor cu semințe și a celor cu fruct iar cele mai mici valori se regăsesc la hrănitoarele cu regim de hrană de origine animală.

Ecosistemul parcului din incinta Facultății de Științe oferă adăpost pentru o serie de specii de păsări destul de abundente și diversificate. Numărul mare de specii ce utilizează habitatul în perioada rece a anului evidențiază rolul biologic împortant în conservarea biodiversității avifaunei studiate.

Pe parcursul aplicării metodelor de analiză statistică pentru cercetarea cantitativă a ornitofaunei în timpul celor 2 ani de studiu, am înregistrat 2199 de indivizi aparținând la 22 specii, dintre care 1095 indivizi au frecventat hrănitoarele artificiale și care au fost analizate din punctul de vedere al indicilor ecologici.

Contribuția speciilor de păsări și rolul acestora în avifauna analizată a fost reprezentată de anumiți parametri ecologici printre care sunt abundența indivizilor, dominanța, constanța, indicele ecologic Dzuba în urma cărora am constatat faptul că ornitofauna parcului cuprinde un număr relativ mic de specii care pot fi observate în această zonă: abundente (18%), eudominante (14%), euconstante (45%), euconstante (Dzuba) (18%) Cea mai mare pondere o reprezintă speciile comune care pot fi observate în orice zonă a orașului Baia Mare: mierla,porumbelul domestic, pițigoiul mare, pițigoiul albastru și guguștiucul

Structura ornitofaunei este influențată de o serie de parametri climatici precum temperatura, precipitațiile atmosferice, umiditatea aerului, vântul, fapt ce rezultă decalajul mare de specii abundente între diferite zile de monitorizare cât și perioada în care acestea se efectuează. Un alt factor care poate influența abundența speciilor în parcul analizat este însuși omul care a demonstrat de-a lungul deceniilor că este cel mai mare dușman al ecosistemelor care în mod constant distruge habitale și le poluează încât se pierd un număr mare de specii valoroase.

Atragerea a cât mai multe specii de păsări în parc ar fi benefică pentru conservarea avifaunei și ar putea diminua creșterea masivă a factorilor poluanți.

Evoluția numerică a populațiilor cătorva specii, poate fi apreciată ca fiind spectaculoasă, ritmul alert cu care se răspândesc în oraș depășind și cele mai optimiste previziuni de acum câțiva ani. Astfel Paser major și Columba livia s-au răspândit atât de mult încât pot fi considerate embleme ale ornitofaunei băimărene.

BIBLIOGRAFIE

Anexa 3