Șef lucr. dr. ing. Lia IAGĂRU [303923]

UNIVERSITATEA ”LUCIAN BLAGA” [anonimizat]: MONTANOLOGIE I.D.

LUCRARE DE LICENTA

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Șef lucr. dr. ing. Lia IAGĂRU

ABSOLVENT: [anonimizat]

2018

UNIVERSITATEA ”LUCIAN BLAGA” [anonimizat]: MONTANOLOGIE I.D.

DETERMINAREA COMPOZITIEI FLORISTICE DINTR-O PAJISTE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Șef lucr. dr. ing. Lia IAGĂRU

ABSOLVENT: [anonimizat]

2018

Cuprins

Introducere

O [anonimizat] (pășune).

[anonimizat], însorite care atrag și sprijină flora și fauna care nu ar putea prospera în alte condiții. Pajiștile pot apărea în mod natural sau au fost create artificial din arbusti sau păduri.

Ele adesea găzduiesc o [anonimizat], adunări de alimente și uneori adăposturi dacă vegetația este suficient de mare. Multe pajiști susțin o [anonimizat] o [anonimizat], întregului ecosistem.

În agricultură, o pajiște este o [anonimizat] a produce fân.

Pajiștile agricole sunt în mod obișnuit câmpuri joase sau montane pe care fânețele de iarbă sau pășuni cresc din semințe sau semănate manual. Pajiștile tradiționale de fân au fost o [anonimizat].

[anonimizat], mai degrabă decât să se lase să crească și să fie periodic tăiată pentru fân.

O [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]-pășunilor, [anonimizat]. Termenul, pășune, este folosit pentru a [anonimizat].

Practicile agricole specifice legate de pajiști pot lua diverse expresii. [anonimizat] a animalelor, dar și pentru livezi sau producție de miere.

Pajiști de tranziție

O pajiște de tranziție apare atunci când un câmp, o pășune, o [anonimizat]-[anonimizat].

[anonimizat], fiind precursorii revenirii la o stare complet împădurită. O [anonimizat], în care solul și pajiștile cultivate sunt alternate pentru o perioadă de 10 până la 12 ani fiecare.

Pajiști perpetue

O [anonimizat] o [anonimizat], [anonimizat] o perioadă nedeterminată. Tipurile de pajiști perpetuu pot include:

Pajiștile alpine apar la înălțimi mari deasupra liniei de copaci și sunt menținute în condiții climatice dure.

Pajiști de coastă întreținute.

Pajiștile deșertului sunt limitate de precipitații scăzute sau de lipsa nutrienților și a humusului.

Pajiști umede (o zonă semi-umedă) saturată de apă pe parcursul unei lungi perioade a anului.

Pe lângă pajiștile perpetuoase, pajiștile sunt adesea concepute ca habitate artificiale sau culturale, deoarece ele au ieșit din și necesită continuu intervenția umană pentru a persista și a înflori. Se poate argumenta totuși că pajiștile sunt într-adevăr habitate semi-culturale și nu sunt în întregime culturale.

Motivul este că, în multe locuri, populațiile naturale de pajisti care se învârteau liber sunt fie dispărute, fie foarte limitate din cauza activităților umane. Acest lucru reduce sau înlătură influența lor naturală asupra ecologiei înconjurătoare și are ca rezultat faptul că pajiștile pot fi create sau întreținute numai prin intervenția umană.

Este adevărat că, în multe locuri, pajiștile existente ar dispărea treptat, dacă nu ar fi fost menținute artificial de practicile agricole, dar cu o reintroducere a populațiilor naturale de plante mari, pajiștile ar putea reapărea din nou ca habitate naturale în peisaj.

Omenirea a influențat ecologia și peisajul timp de milenii în multe părți ale lumii, astfel încât uneori este dificil să se identifice ceea ce este natural și cultural.

Pe măsură ce agricultura extensivă precum pășunatul se diminuează în unele părți ale lumii, lunca este pe cale de dispariție ca un habitat.

Capitolul 1

Importanta pajistilor

Pajiștea. Clasificare. Nomenclatură

„Pajiștea reprezintă o suprafață de teren ocupată cu vegetație ierboasă permanentă, alcătuită din specii ce aparțin mai multor familii de plante, dintre care cele mai importante sunt gramineele și leguminoasele perene. Pajiștile aparțin din punct de vedere al clasificării ecologico-fizionomică, comunităților erbacee terestre.”

O mare parte din biodiversitatea Europei există în pășunile sale permanente gestionate în mod extensiv. Sunt pajiști administrate pentru a asigura pășunatul de vară și furajele de iarnă (fân, siloz) pentru vaci, oi, capre, cai și alte animale. În mod tradițional, pajiștile de fân sunt bogate în floră și faună, susțin multe specii iubite și iconice, cum ar fi barza albă și orhidee, expuse pe flori spectaculoase și oferă un refugiu pentru speciile pe cale de dispariție, care au fost răspândite în Europa înainte de mecanizare și intensificare agriculturii. Ele formează un peisaj – creat de culturile rurale – care este mult apreciat de calitățile estetice atât de vizitatori, cât și de localnici.

Produsele și serviciile ecosistemice, variind de la alimente, plante medicinale, polenizare, ameliorarea inundațiilor, purificarea apei, depozitarea carbonului și comorile culturale sunt furnizate de pajiști.

Aceste pajiști și fermierii care le administrează formează o arhivă prețioasă vie a cunoștințelor și a resurselor care au fost pierdute în mare parte din Europa, dar pe care avem nevoie pentru viitoarele proiecte de conservare, agricultura durabilă și dezvoltarea politicii publice. Pajiștile de fân din Romania, cu biodiversitatea lor uluitoare, ne amintesc de ceea ce s-a pierdut și ne arată cum să o recâștigăm.

Deși se încearcă identificarea, măsurarea și evaluarea economică a bunurilor și serviciilor furnizate de natura și sistemele semi-naturale, instrumentele de evaluare și datele care le alimentează sunt în prezent inadecvate pentru această activitate. Acest lucru face imposibil în prezent să se calculeze valoarea extrem de pozitivă a muncii efectuate de milioane de agricultori din România și din restul Europei care păstrează peisaje culturale bine-iubite și protejează atât de multe specii prețioase și pe cale de dispariție. Proprietarii mici care exploatează într-un mod care protejează mediul se află într-un dezavantaj financiar semnificativ în comparație cu întreprinderile agricole intensive care nu plătesc costurile totale pentru daunele aduse mediului și poluării cauzate de activitățile lor, dar care beneficiază de o subvenție publică enormă prin politica agricolă comună.

După locul și modul cum s-au instalat, sau au fost instalate pajiștile, sunt de mai multe categorii.

„O primă categorie sunt pajiștile naturale. Acestea sunt acele pajiști în care vegetația ierboasă s-a instalat spontan (fără intervenția omului). Această noțiune este foarte cuprinzătoare încadrând o multitudine de tipuri de pajiști, atât cele care s-au instalat și dezvoltat paralel cu procesul de pedogeneză, cât și acelea care au luat locul unor alte forme de vegetație (cum ar fi pădurile de exemplu). Din acestea rezultă și primul mod de clasificare a pajiștilor naturale și anume, pajiști primare și pajiști secundare.”

Pajiștea naturală primară este reprezentată de vegetația ierboasă instalată direct pe roca mamă și care se află în diferite stadii de evoluție. Aceste pajiști sunt răspândite în acele zone ale globului unde unul sau mai mulți factori ecologici (regim hidric sau termic de exemplu), nu au permis formarea pădurilor.

Astfel de pajiști se întâlnesc pe toate continentele, cele mai caracteristice fiind pajiștile alpine (pe munții înalți), de stepă (Europa), tundra (Asia), savana (Africa), câmpiile australe (Australia).

În România există puține astfel de pajiști. Suprafețe mici sunt în ochiurile de stepă din S-E țării și mai mari în zona alpină (pajiști, alpine) în total însumând 100.000 ha.

Pajiștile naturale secundare deși se numesc așa, ele sunt rezultatul intervenției omului. Se numesc naturale pentru că vegetația s-a instalat spontan, în timp majoritatea acestor pajiști au apărut în jurul așezărilor rurale în urma defrișării pădurilor. Ca atare ele trebuiesc întreținute, deci trebuie să se găsească sub controlul omului. în caz contrar se revine la vegetația inițială. In România în ultimul timp, există foarte mari suprafețe în zonele dealurilor înalte și ale munților, unde prin retragerea oilor de pe aceste pășuni, ele au fost inundate de ferigi sau de vegetație lemnoasă (mărăcinișuri).

Pajiștile naturale secundare își pot avea originea și din abandonarea terenurilor arabile. Astfel de terenuri în România sunt numerbase mai ales în zona dealurilor (de exemplu podișul Lipovei) dar și în unele zone de șes.

Pajiștile naturale secundare apărute în urma defrișării pădurilor sau cele din zona de deal apărute prin abandonarea terenurilor arabile sunt mai productive decât pajiștile naturale primare, datorită unui regim hidric mai bun.

Suprafețele ocupate în România cu pajiști naturale secundare trec de 4,5 milioane hectare.

Toate suprafețele pe care există vegetație ierboasă permanentă, indiferent de origine, au fost denumite pajiști permanente. Această noțiune nu le exclude pe celelalte, ea, fiind mai cuprinzătoare, le înglobează pe baza principiului permanenței vegetației.

„Pajiști temporare (pajiști artificiale, pajiști semănate) sunt pajiști create de om pentru o durată determinată (1-6 ani). Pe unele suprafețe de teren (arabil), după executarea unor lucrări specifice plantelor de cultură (arat, fertilizat, pregătit pat germinativ), se seamănă un amestec de ierburi perene, rezultând pajiștile temporare.”

Tot pajiște temporară este și aceea pe care omul o înființează în locul pajiștilor permanente degradate.

În funcție de modul de folosire pajiștile sunt de două feluri: pășuni și fânețe.

Această clasificare se referă la modul de bază în care sunt folosite pajiștile pentru că și pășunile pot fi cosite și fanețele pot fi pășunate.

Există pajiști, cum sunt cele din regiunile alpine și din unele regiuni de munte, care se folosesc exclusiv prin pășunat, cum există suprafețe, în special în zona colinară, care sunt folosite exclusiv prin cosit.

Dar, mari suprafețe de pajiști se folosesc mixt, adică prin pășunat și prin cosit, în alternanță, în funcție de necesarul de furaj din gospodărie. Astfel în zonele montane și submontane din România pajiștile de lângă așezări sunt primăvara și toamna pășunate, iar vara, când animalele sunt în sălaj e, sunt cosite, obținându-se fânul necesar furajării în iarnă.

Sistemul de folosire prin alternanță cosit-pășunat este cel mai recomandat.

România este una dintre cele mai sărace țări din Uniunea Europeană, are 4% din populația UE, dar 29% din exploatațiile sale agricole și 20% din lucrătorii agricoli.

România are 14.709.300 hectare de teren agricol. Cea mai mare parte este arabilă (63,9%), dar pășunile și fânețele de fân cuprind 22,6% (3,330,000 ha) și respectiv 10,4% (1,531,400 ha). Zona de fânețe de fân prezintă o tendință ușor ascendentă (Institutul Național de Statistică), dar acest lucru se poate explica prin înregistrarea subvențiilor.

În 2015, au fost înregistrate 4 256 152 de exploatații agricole. Ferma medie românească este de 3,37 hectare, alcătuită din 3,73 parcele, ceea ce o plasează mult sub dimensiunea medie europeană a fermei. Exploatațiile individuale (adică scăderea marilor întreprinderi agricole) au o medie de doar 2,15 hectare în 3,7 parcele. Agricultura de cel puțin 1 hectar realizată din parcele de cel puțin 0,3 hectare este o condiție prealabilă pentru a fi înscrisă în registrul agricol și pentru a primi plăți de agromediu (Programul Național de Dezvoltare Rurală, 2009).

Bani pentru pajisti

În comun cu restul UE, majoritatea banilor din cadrul PAC pentru România merg mai degrabă către un număr mic de întreprinderi mari decât către ferme familiale. În 2008 au fost cheltuite cheltuieli în valoare de 1.042 milioane EUR, reprezentând 245 EUR pe exploatație și 76 EUR pe hectar. Primii 20 de destinatari au primit 40.363.402 €, aproape 4% din total, în timp ce cele 20 de case au primit mai puțin de 20 de euro fiecare (datele descărcate de la http://farmsubsidy.org/RO 10 iulie 2010).

În majoritatea cazurilor, fermierii rămân cei mai logici administratori ai terenului. Această opțiune va fi semnificativ mai eficientă din punct de vedere al costurilor pentru menținerea peisajului, a serviciilor ecosistemelor biodiversității și mai durabilă din punct de vedere social și economic, decât dacă câțiva milioane de fermieri de subzistență și familiile lor își pierd viața.

Pentru fermierii români este disponibilă o serie de plăți pentru agromediu. Cele mai valoroase exploatații pentru biodiversitate sunt cele mai mici, din moment ce mozaicul terenurilor gestionate, cu pajiști mici taiate anual la momente diferite în timpul sezonului și fertilizate cu cantități diferite de bălegar, care asigură cea mai mare diversitate spațială și temporală a habitatelor si hrană pentru lucruri vii. Cu toate acestea, în mod abuziv, multe dintre cele mai valoroase exploatații ecologice (71%, adică 3 milioane de exploatații) nu sunt nici măcar clasificate drept ferme și nu sunt eligibile pentru unele plăți agricole din România pentru că sunt prea mici (Programul Național de Dezvoltare Rurală din România, 2009). Instrumentele de politică, cum ar fi această excludere după dimensiune și alte stimulente și presiuni pentru reducerea numărului de ferme mici sau intensificarea producției, vor fi dăunătoare biodiversității.

Sprijinul pentru menținerea acestor sisteme agricole favorabile din punct de vedere ecologic va fi o componentă esențială a stabilirii politicilor în cazul în care subvenționarea bunurilor publice trebuie abordată într-un mod satisfăcător. Pe lângă intervențiile la scară peisagistică, vor fi, de asemenea, critice măsuri specifice care sunt mai bine direcționate în locurile în care aprovizionarea cu bunuri publice este deosebit de concentrată, în special în zonele cu pasuni mai extinse.

Răspândirea, importanța și producția pajiștilor

Indiferent de originea lor, pajiștile de astăzi se găsesc în zonele lumii intermediare în precipitații între deșerturi și păduri. În emisfera nordică, pajiștile principale sunt preierii din vestul SUA și Canada; În Eurasia, pajiștile de producție sunt stepele din Rusia și pajiștile din estul țării, care se extind din Turcia în India. Pajiștile se găsesc și în America de Sud. Africa are cu siguranță pășuni, însă majoritatea sunt clasificate în loc de savană (o pășune tropicală cu copaci intercalate) și sunt tratate cu păduri tropicale sezoniere.

În Statele Unite, există două tipuri principale de pajiști. Tallgrass Prairie, necesită mai multă umiditate decât Shortgrass Prairie. Formele mixte au loc între aceste tipuri principale. La extremitățile lor umede, primii se amestecă în păduri, pe capătul uscat, pe care îl clasifică în deșerturi.

Răspândirea pajiștilor permanente pe continente, ilustrată în tabelul 2.

Tabelul 1. Folosirea pământului pe plan mondial

Răspândirea pajiștilor în România.

În țara noastră, ponderea pajiștilor, față de suprafața totală și cea agricolă, este medie. Din datele înscrise merită subliniat faptul că pajiștile permanente din țara noastră reprezintă 29,7% din suprafața agricolă și 18,7% din suprafața totală. Cele mai mari suprafețe de pajiști permanente se întâlnesc în județele în aria cărora intră suprafețe montane apreciabile, în tabelul 3 sunt arătate județele în care pajiștile permanente reprezintă mai mult de 40 % din suprafața agricolă; sunt de reținut suprafețele mari care se întâlnesc în județele Harghita, Hunedoara, Maramureș, Caraș-Severin.

Tabelul 2. Județele în care ponderea pajiștilor reprezintă peste 40% din suprafața agricolă

Importanta pasunilor

Importanța globală a pășunilor este indicată de amploarea lor. Acestea reprezintă aproximativ 26% din suprafața totală a terenurilor și 80% din terenurile agricole productive. Majoritatea pășunilor sunt situate în țările în curs de dezvoltare tropicale, în care acestea sunt deosebit de importante pentru mijloacele de existență ale unui miliard de oameni săraci.

Pajiștile oferă în mod clar baza de hrană pentru animalele de pășunat și, prin urmare, numeroase alimente de înaltă calitate, însă aceste animale furnizează și produse precum îngrășăminte, transport, tracțiune, fibre și piele. În plus, pășunile oferă servicii și roluri importante, inclusiv bazine de apă, rezerve de biodiversitate, pentru nevoi culturale și de agrement și, eventual, un rezervor de carbon pentru atenuarea emisiilor de gaze cu efect de seră.

Inevitabil, astfel de funcții pot intra în conflict cu managementul pentru producția de produse zootehnice. O mare parte din cererea tot mai mare de carne și lapte, în special din țările în curs de dezvoltare, va trebui să provină din ecosistemele de pășuni, ceea ce va provoca provocări dificile. Creșterea producției de carne și lapte necesită, în general, o creștere a consumului de energie metabolizabilă și, prin urmare, creșterea aportului voluntar și / sau a digestibilității dietelor selectate prin pășunatul animalelor.

Acestea vor necesita o aplicare mai largă și mai eficientă a unei gestionări îmbunătățite. Strategiile de îmbunătățire a productivității includ aplicarea îngrășămintelor, gestionarea pășunatului, utilizarea mai intensă a produselor secundare din culturi, leguminoasele și suplimentele și manipularea ratei de stocare. Cu toate acestea, este adesea dificil să se prevadă eficiența și rentabilitatea unor astfel de strategii, în special în sistemele de producție din țările tropicale.

Evaluarea și ajustarea continuă a sistemelor de pășunat necesită criterii de evaluare adecvate și fiabile, dar acestea lipsesc de multe ori. Un număr de tehnologii emergente pot contribui la achiziționarea în timp util a unor informații cantitative în vederea unei mai bune înțelegeri a interacțiunilor sol-pășune-animale și gestionarea animalelor în sistemele de pășuni.

Ar trebui să fie posibile rezultate mai bune sub formă de produse de origine animală, servicii și / sau alte rezultate din pășuni, însă este nevoie de o diversitate de soluții pentru întreaga gamă de medii și circumstanțe sociale ale pășunilor globale.

Pajiștile oferă numeroase alimente, bunuri și servicii și sunt esențiale pentru existența și economiile multora, inclusiv peste un miliard de oameni cu venituri mici. Gestionarea ecosistemelor pajiștilor trebuie să echilibreze multe cerințe concurente, inclusiv producția de alimente, mijloacele de trai și serviciile ecosistemice.

Producția de carne și lapte pentru a răspunde cererii la nivel mondial în creștere v-a necesita creșterea productivității efectivului în limitele durabilității ecosistemelor pajiștilor și asigurarea continuă a mijloacelor de subzistență și a serviciilor. Îmbunătățirea cunoștințelor privind constrângerile legate de sol-plante-animale în ecosistemele de rumegătoare ar trebui să permită o gestionare îmbunătățită pentru a satisface cererile concurente. Sunt discutate alternative și direcții pentru îmbunătățirea managementului animalelor și a productivității din pășuni.

Deoarece pășunile au o importanță atât de importantă la nivel mondial, există motive importante pentru care trebuie să fie gestionate mai bine pentru a îndeplini cele mai bune funcții. Cunoașterea lipsește adesea, în special pentru pășunile tropicale. Cunoștințele care sunt disponibile din studiile mult mai extinse privind pășunile temperate nu pot fi aplicate direct pe pajiști tropicale. Managementul optim al pășunilor tropicale este o provocare, în special având în vedere diversitatea contextelor agroecologice, constrângerile producției animale și interacțiunile sol-plante-animale.

Managementul optim pentru obiectivele de producție definite, de mediu și sociale v-a include, în general, inventare și evaluări ale pășunilor și animalelor de pășunat disponibile și cunoașterea relațiilor importante de plante-animale. De aceea sunt discutate unele dintre funcțiile importante ale pășunilor. Strategiile dezvoltate pentru gestionarea pășunilor pentru creșterea productivității animalelor de pășunat și cele mai recente evoluții în evaluarea utilizării pășunilor de către animalele pășunate sunt dezbatute frecvent.

Metodele îmbunătățite ar fi de dorit pentru a evalua starea actuală și potențialul sistemelor de pajiști și pentru a ghida managementul. O serie de evoluții tehnologice oferă sau au potențialul de a oferi oportunități de îmbunătățire a măsurării, monitorizării și gestionării pășunilor.

Rolul multifuncțional al pășunilor

Varietatea sistemelor de pajiști

Pajiștile naturale se extind, în general, în zone în care umezeala este suficientă pentru creșterea ierbii, dar unde condițiile climatice, antropice și alte condiții de mediu inhibă creșterea arborilor și / sau limitează caracterul adecvat al terenului pentru culturile alimentare. Pajiștile au fost definite ca zone dominate de iarbă și cu mai puțin de 10% arbori sau arbusti.

Sistemele pastorale extensive ocupă majoritatea regiunilor zonei uscate globale, unde producția agricolă este în general marginală și / sau este limitată la o mică parte a peisajului. Aceste sisteme sunt adesea dominate de plante erbacee și / sau arbuști și sunt adesea populate de popoarele comunale și nomade cu animale care cuprind bovine, ovine, caprine și cămile, care depind în primul rând de pășune, care asigură aproape toată hrana. La nivel global, aceste sisteme oferă din totalul de 7% carne de vită, 12% carne de oaie și 5% producție de lapte.

Sistemele combinate de animale-culturi implică interacțiunea dintre animale și hrana lor pe bază de pășuni și culturi alimentare anuale (porumb, orez) sau culturi de plante perene. Sistemele mixte de irigare sunt de obicei în zone tropicale și sunt asociate cu regiuni cu densitate mare a populației. Importanța animalelor este indicată prin furnizarea acestora, în mod obișnuit, de până la o treime din venitul fermei. Aceste zone pot cuprinde 13% din totalul pășunilor.

Furajele reprezintă de obicei 35% până la 75% din baza de hrană pentru bovine și între 45% și 95% din cea pentru ovine și caprine. Aceste sisteme mixte contribuie substanțial, asigurând la nivel global 20% carne de vită și 30% fiecare carne și lapte de oaie.

Sistemele intensive de pășunat și de furaje care pot duce la densități ridicate ale animalelor foarte productive sunt rare, deoarece astfel de sisteme funciare sunt folosite în mod obișnuit pentru cultivarea intensivă a alimentelor.

În afară de producția de produse animale cu costuri reduse, pajiștile oferă oportunități de a produce produse alimentare de înaltă calitate și / sau de nișă cu o valoare de piață mai mare decât produsul similar obținut din industriile intensive de creștere a animalelor.

Efectele dietei de pășune asupra caracteristicilor cărnii de vită sunt bine cunoscute; Atractivitatea diferențelor în aceste caracteristici pare a fi puternic influențată de cultura regională. În plus, alimentația furajeră poate conferi efecte mici, unele benefice, asupra calității carnii și a laptelui, în special în ceea ce privește profilul de acizi grași și calitatea conținutului antioxidant. De asemenea, ultimul deceniu a văzut apariția în țările bogate a unor subgrupuri sociale care sunt dispuse să plătească prime de preț pentru alimente și alte produse zootehnice care sunt percepute ca fiind produse într-un mediu "natural", "ecologic" și "favorabil bunăstării”.

Contribuția animalelor la economiile regionale sau naționale din țările în curs de dezvoltare este deseori subestimată de statisticile care identifică numai produsele alimentare vii destinate animalelor. În afară de produsele animaliere vandabile, pășunile oferă o varietate de bunuri sociale și economice și servicii culturale care constituie componente importante ale economiei agricole.

Contribuțiile sistemelor de creștere a animalelor pentru pășunat includ:

posibilitatea de a produce alimente de o calitate foarte scăzută, cum ar fi carnea și laptele;

asigurarea directă și indirectă a ocupării forței de muncă și a activității economice, inclusiv pentru subgrupurile sociale defavorizate;

asigurarea securității gospodăriilor și o mai mare capacitate de a face față fluctuațiilor sezoniere, cum ar fi eșecul culturilor și alte dezastre;

– transportul de mărfuri și persoane și o forță de muncă pentru diverse activități agricole;

– contribuția la fertilitatea solului și randamentele culturilor, contribuind în același timp la reciclarea subproduselor și la reducerea deșeurilor;

– controlul dăunătorilor și bolilor culturilor;

– furnizarea de combustibil ca gunoi de grajd și biogaz;

– oportunități pentru turism ca industrie;

În țările în curs de dezvoltare, mulți dintre cei săraci din mediul rural depind în principal de animale ca o rețea de securitate și siguranță, iar acest rol este adesea mai important decât cel al animalelor ca întreprindere comercială. Astfel de funcții trebuie să fie luate în considerare pentru deciziile politice privind mijloacele de trai ale celor săraci. În contextul țărilor în curs de dezvoltare, un motiv important pentru îmbunătățirea eficienței și reducerea efectelor negative ale utilizării resurselor pentru pășuni de către animale este faptul că produsele zootehnice se numără printre puținele mărfuri produse pe scară largă de către fermierii mici pentru care cererea globală crește rapid. Există astfel posibilitatea reducerii sărăciei.

Pajiști și potențial de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră

Pajiștile pot compensa o parte semnificativă a emisiilor globale de gaze cu efect de sera din cauza efectivelor de animale. Aceste emisii de gaze cu efect de seră sunt derivate în principal din emisiile de metan enteric de către rumegătoare, într-o mică măsură din oxidul de azot produs din excremente, indirect din producția de cereale pentru furaje și din defrișări pentru a crea noi pășuni.

Peste 3,5 miliarde de hectare de pășune permanentă globală se estimează că conțin 182 miliarde de tone de carbon organic de sol sau 30% carbon din solul total. Aceasta cuprinde o pondere importantă de carbon comparabilă cu 50% carbon din solul total în solurile forestiere. Dacă pajiștile au un potențial anual de sechestrare de până la 0,3 miliarde de tone de sol carbon organic / an, pajiștile ar putea compensa până la 4% din emisiile globale de gaze cu efect de sera.

Pajiști pentru ecosistemele biodiverse

Pajiștile sunt locuri de biodiversitate, care reprezintă originea a aproximativ 50% din speciile de plante existente, chiar dacă acestea reprezintă doar 7% din suprafața solului. Ierburile pământoase sunt o acoperire foarte veche și au persistat în unele peisaje timp de milenii. Pădurile sunt adesea invadatorii recenți ai pășunilor, nu invers. Pajiștile antice care au persistat timp de milenii ca ecosisteme în mozaicurile pădurilor și pășunilor ar fi de așteptat să fie bogate în specii endemice, chiar dacă în cele mai multe părți ale lumii această biodiversitate este încă puțin cunoscută.

Prin aplicarea noilor tehnologii recomandate în ultimii ani, producția pajiștilor permanente poate crește cu 40-300%. Luând un singur exemplu (din datele înscrise în tabelul 4), prin aplicarea unui kg azot se poate obține un spor de producție — în condițiile unei aprovizionări normale a solului cu fosfor și potasiu — de circa 27 kg S.U./ha/an. Aceasta ilustrează imense posibilități și, printre altele, faptul că în condițiile descrise, aplicarea în medie a 100 kg N/ha/an ar putea conduce la dublarea sau chiar la triplarea producției de furaje pe pajiștile permanente de la noi din țață (tab. 4).

Tabelul 3. Producția de fitomasă (recoltabila) și reacția probabilă la îngrășăminte cu N în funcție de altitudine

Cercetarea științifică în pratologie. Realizări și programe de perspectivă

Strategii de gestionare a pajiștilor

Numeroase studii au fost efectuate de-a lungul deceniilor pentru a îmbunătăți gestionarea pășunilor. În mod evident, obiectivele de gestionare pentru sistemele specifice de pășuni tropicale variază foarte mult. Aspecte legate de gestionarea pășunilor pentru a îmbunătăți performanța animalelor de pășunat. În ultimii ani, obiectivele de gestionare s-au axat adesea pe îmbunătățirea vegetației, durabilității, biodiversității și ciclului nutrițional al ecosistemelor ca aspecte esențiale ale sistemelor durabile de pășunat. Cu toate acestea, din punct de vedere istoric, s-a concentrat în mod limitat asupra diferitelor obiective care se referă la funcțiile multiple ale pășunilor.

În cazul în care o prioritate de gestionare este creșterea producției de produse animale din pajiști, obiectivul principal va fi, de obicei, acela de a obține cele mai mari cantități de energie metabolizabilă (ME) și de alți nutrienți necesari producției maxime animale, în limitele stabilite de genotipul animalului și starea fiziologică și fluctuațiile sezoniere ale cantității și calității pășunilor.

Deși unele forme de producție animală (de exemplu, piele, gunoi de grajd, lână fină) pot necesita doar aporturi scăzute sau chiar restrânse de energie metabolizabilă și de alți nutrienți, aceste ieșiri animale vor fi rareori principalele produse ale sistemelor de producție animalieră. Există numeroase strategii de gestionare a creșterii productivității în ceea ce privește cantitatea și calitatea produselor provenite de la pășunatul animalelor și această revizuire se va concentra pe o serie dintre acestea care ar putea fi cele mai semnificative.

Încă de la începuturile ei agricultura s-a practicat pentru două domenii și anume cultivarea de plante ce intră direct în hrana omenirii și de plante cultivate pentru furaj, deci care intră indirect în hrana pentru omenire. Cu timpul s-a dezvoltat și al treilea domeniu, plantele tehnice.

„Pentru a cunoaște modul de influență a cantității și calității producției furajere trebuie să se efectueze o serie de cercetări științifice. De o cercetare științifică în domeniul producerii furajelor putem vorbi de pe la sfârșitul secolului XIX, când se studiază asociațiile vegetale praticole.”

De prin deceniul al treilea al secolului XX cercetările de pratologie iau o amploare tot mai mare, cunoscând un avânt deosebit atât ca problematică cât și ca metodologie și concepție. In această perioadă s-a organizat primul congres internațional de cultură a pajiștilor care a avut loc în 1927 la Leipzig și care a fost urmat tot la doi ani, cu excepția perioadei de război, de alte congrese.

în anul 1963 a luat ființă „FUNDAȚIA EUROPEANĂ A PAJIȘTILOR”, în scopul coordonării eforturilor cercetărilor în întreaga Europă. Acest for, în colaborare cu FAO, dirijează activitatea a trei rețele europene de cercetare: rețeaua pentru studiul pajiștilor montane, rețeaua pentru culturi furajere și pajiști de câmpie și rețeaua mediteraneană.

În România primele cercetări în domeniu au fost inițiate la Institutul și Cercetări Agronomice din România (ICAR) în anul 1928 și se refereau la studierea vegetației pășunilor și fănețelor.

Capitolul 2

Conditiile de mediu unde s-a efectuat cercetarea

2.1. Asezarea geografica

Comuna Malaia se află situată de-a lungul Râului Lotru și a râului Latorita, în partea central-sudică a României, în partea de nord a județului Vâlcea, în zona muntoasă, înconjurată de Munții Lotrului și Căpățânii.

Foto 1. Harta comuna Malaia, jud. Valcea

Suprafața

Comună Malaia, fiind o zonă de munte, are o suprafață Agricolă redusă de cca 18.3% din suprafața administrativă. Cea mai mare parte a terenurilor este ocupată de vegetația forestieră și fânețele naturale.

Prin construcția celor două lacuri de apă de la Brădișor și Malaia, foarte mult teren agricol a fost inundat, cca 15,2 ha.

Suprafața localității Malaia este de 39261 ha. Fiind o zonă de munte, are o suprafață agricolă redusă. Structural terenul este împărțit astfel:

Suprafața agricola este de 8079,9 ha din care:

Teren arabil: 99,22 ha;

Teren cu pomi: 69,20 ha;

Fante/pășune: 7911,40 ha.

Terenuri neproductive: 240,40 ha.

Suprafață cu păduri: 28472,36 ha.

Tabel 4. Terenuri aflate în proprietate situate pe raza localității – hectare –

Tabel 5. Terenuri aflate în proprietate situate pe raza localității – hectare –

2.2. Clima

Radiația neuniformă distribuită, face că temperatura medie anuală să descrească continuu cu altitudinea, fiind de 9,1C la altitudinea de 450 m și 1,7C la altitudinea de 1700 m. Zilele tropicale se deosebesc doar în etajul climatic premontan până la 800m altitudine. Toamna târziu și iarna aerul rece se menține pe vai, determinând valori medii în raport cu altitudinea, fiind de circa 73% la 450 m altitudine și de 80% la 1700 m altitudine.

Cantitatea anuală de precipitații atmosferice crește cu altitudinea, de la 860 mm/an/mp la 850 m altitudine până la 110 mm/an/mp la 1700 m altitudine. În sezonul cald cad peste 60% din cuantumul de precipitații anual.

Primele ninsori se produc la altitudinea de 1700 m spre sfârșitul lunii Septembrie, iar la 450 m altitudine primele ninsori cad în luna Noiembrie.

Iarna are caracter blând cu ninsori fără viscole. Vânturile sunt influențate de configurația reliefului. În zonele înalte vânturile sunt mult mai frecvente.

2.2.1. Temperatura

Tabel 6. Valorile medii lunare pentru temperatura in anii 2016 si 2017 in comuna Malaia

Figura 1. Valorile medii lunare pentru temperatura in anii 2016 si 2017 in comuna Malaia

Figura 2. Valorile zilnice pentru temperatura in anul 2016 in comuna Malaia

Figura 3. Valorile zilnice pentru temperatura in anul 2017 in comuna Malaia

2.2.2. Precipitatii

Tabel 7. Valorile medii lunare pentru precipitatii in anii 2016 si 2017 in comuna Malaia (exprimate in milimetrii)

Figura 4. Valorile medii lunare pentru precipitatii in anii 2016 si 2017 in comuna Malaia

2.3. Relieful

Comună Malaia este așezată într-o zonă muntoasă, înconjurată de Munții Lotrului și Munții Căpățânii, despărțiți de apă Lotrului. Acești munți au înălțimi mari, mijlocii și sunt alcătuiți din șisturi cristaline, cu relief glaciar și cu intense suprafețe de denudație dispuse în trepte. Sunt bogați în păduri și pășuni. În partea de nord de Valea Lotrului se afla munții: Molidvisu-1510 m, Malaia-1128 m, Robu-1899 m, Mandra-1952 m, iar în partea de sud munții: Negovanu-1963 m, Nedeia-2130 m, Tarnovu-1879 m, Ursu-2134 m, Cocora-1899 m, Zmeurat-1938 m, Preota-1954 m, Gerea-1886 m, iar de aici culmea munților scade treptat până la Olt.

Se observă pe partea dreaptă a Lotrului, în Malaia suprapunerea unor conuri de dejecție transportate din munte care au dus la apariția unor “ veritabile câmpii piemontane, pe care s-au instalat așezări omenești, iar terenurile sunt cultivate de către locuitori”. Dintre aceste terase amintim: Podul Rogozului, Podul Ursului, Podul Prejbii, Podul Ronti, Podul Cărpănoasei, Podul Străchinii, Podul Casii, Podul Vlaicului, Grinduri, Grot, Padina.

Pe Latorita și Repedea se pot întâlni roci granitice. Tarnovu, Pietrile și Turcinu sunt munți calcaroși apăruți în era mezozoica.

Rețeaua hidrografică

Rețeaua hidrografică este bine reprezentată de pârâul Lotru, care străbate teritoriul comunei de la Vest la Est. La intrarea pe teritoriul comunei Malaia, Lotru primește pe partea dreaptă ca afluent Latorita, cu o lungime de 32 km, înscriindu-se pe primul loc între afluenții acestuia. Latorita primește la rândul său un număr de aproximativ 40 de afluenți, dintre care cei mai importanți sunt: Huluzu (7 km), Valea Curmătura (13 km), Curmătura Turcinu Mare (10 km), Valea Cioară (18 km), Coasta Benghii (19 km), Valea Zanoguta (18 km), Petrimanu (15 km), Raul lui Tocan (11 km), Rudăreasa (14 km), Repedea (13 km). Tot pe aceeași parte mai sporesc debitul Lotrului o serie de pâraie care curg domol sau mai năvalnic: Valea Mălăii, Bucureasa, Valea Satului, Valea Grotului, Izvorul, Valea Sturisor și Sașa.

Pe partea stângă a Lotrului, la intrarea în comună Malaia, primește vai mai mici care brăzdează munții pentru a ajunge la Lotru că: Valea Ursului, Valea Luntrelor, Valea Rea, Valea Țelului pentru că aproape de ieșirea din teritoriul comunei să primească un afluent bogat în debit că Păscoaia. Acesta este al doilea că mărime după Latorita, atât în ceea ce privește lungimea cât și suprafața bazinului său

Răul Lotru, principalul afluent al Oltului, are un curs cu o lungime de 76 km. Izvorăște din lacul de origine glaciara Galcescu din Munții Parâng, subdiviziune a Carpaților Meridionali.

Bazinul sau hidrografic acoperă o suprafață de 1024 km patrati si prezintă un relief deosebit de accidentat, cu altitudini ce depășesc 2100m, împădurit în cea mai mare parte, cu pante abrupte, vai adânci, prăpăstioase, alibi formate din pietrisi si bolovani si, prin care curg ape repezi. Lotru străbate Tara Lovistei, o depresiune intracarpatica de origine tectonica, situata intre Munții Căpățânii la sud, Munții Lotrului la nord si Munții Parâng la vest.

Amenajarea potențialului hidroenergetic al răului Lotru s-a realizat în perioada 1965-1985, având o importanță deosebită deoarece, prin cei 150 de kilometri de galerii de aducție și printr-un sistem complex de captări și derivații, concentrează debitele din bazinele limitrofe într-o singură acumulare: VIDRĂ.

Caracteristicile energetice ale bazinului Lotru sunt determinate de debitele și căderile din acest bazin care, formează un potențial hidroenergetic remarcabil.

Amenajarea hidroenergetică a raului Lotru cuprinde 3 hidrocentrale, 3 spații de pompaj energetic și 3 microhidrocentrale.

Potențialul mediu anual al bazinului Lotru este de 1243 GWh, valorificarea energetică a debitelor acumulate în lacul Vidră realizându-se în trei trepte de cădere situate între 1289 m și 300m, în centralele Ciunget, Malaia și Brădișor amplasate descendent pe parcursul a 22km.

Pusă în funcțiune în anul 1972, Hidrocentrala Lotru- Ciunget ocupa un loc de frunte în cadrul amenajărilor hidroenergetice din România, atât datorită puterii sale instalate, 510 MW, care este cea mai mare putere instalată pe râurile interioare ale țării, cât și datorită complexității schemei sale de amenajare.Amplasată subteran, la 140 m sub talvegul raului Latorita este echipată cu 3 hidroagregate de 170 MW fiecare, compuse din turbine Pelton și generatoare vertical sincrone.

Flora și faună

Se întâlnesc două zone caracteristice de vegetație: zona forestieră, a pădurilor și zona alpine.Zona forestieră cuprinde etajul molidișurilor, etajul pădurilor de foioase (amestec de rășinoase cu fag). Zona alpină și subalpina cuprinde arbuști pitici și plante erbacee.

Fauna este reprezentată printr-un număr mare de specii, cuprinzând majoritatea grupelor de animale. Pădurea condiționează răspândirea animalelor.În zona pădurilor se întâlnesc: ursul, căpriorul, cerbul, capra neagră, pisica sălbatică, râsul, lupul, vulpea, uliul, acvila de munte, cocoșul de munte.Fauna piscicolă este bine reprezentată în Lotru și afluenții lui prin: păstrăvul curcubeu, lipan, păstrăvul fântânel, lostrița, mreana.

Capitolul 3

Scopurile si obiectivele urmarite

3.1. Scop

În pajiște există o largă paletă de graminee cu proprietăți și importanță foarte diferite.

Pe o pajiște există cel puțin 30 % graminee, pe majoritatea 60-70 % dar există și pajiști cu peste 90 % graminee. Pe lângă participarea diferită, valoarea economică a gramineelor este foarte diferită, dependentă de o serie de particularități ale lor.

Aceste plante pot fi folosite de animale atât în stare proaspătă cât și transformate în fân sau însilozate. Au un grad ridicat de consumabilitate și palatabilitate bună.

Constituția lor biologică face ca ele să formeze o țelina bine închegată cu rol major în protecția solului.

Gramineele răspund foarte bine la fertilizare și irigare, dar unele din ele sunt și relativ rezistente la secetă. Ele pot avea o vivacitate mare și o mare capacitate competitivă.

Dezvoltarea și creșterea. În viața gramineelor se disting două cicluri și anume vegetativ și generativ. În ciclul vegetativ planta germinează, înfrățește, apar deci mugurii de la baza frunzelor, lăstarii primari care dau naștere la alți lăstari, numiți lăstari secundari ș.a.m.d. în ciclul generativ nu se mai formează lăstari noi, ci se alungesc cei existenți, care formează la vârf inflorescențe.

Acest lucru determină existența a două perioade, perioada vegetativă și cea generativă. În perioada vegetativă se realizează germinarea, înfrățirea, creșterea frunzelor, a tulpinilor. În perioada generativă se formează elementele florale și are loc înflorirea. Fiind plante perene acest ciclu se repetă.

Înfrățirea și lăstărirea. Înfrățirea și lăstărirea sunt caracteristici deosebit de importante ale gramineelor. Frații se formează din nodurile de înfrățire aflate la baza lăstarilor mamă. Deși fiecare lăstar își formează rădăcină proprie și este capabil de a trăi independent, ei sunt legați de ceilalți formând o tufă în interiorul căreia se stabilesc relații de nutriție. Acest lucru este evident când se formează lăstari noi, care până când apar propriile rădăcini sunt hrăniți de plantă mamă.

Capacitatea de înfrățire – mijloc de înmulțire vegetativă – conferă rezistență gramineelor și un mare potențial de concurență interspecifică, ceea ce face ca ele să devină dominante în pajiște, prin formarea unei mase vegetative mai mari decât la celelalte plante a căror lăstari se ramifică.

Înfrățirea este determinată de o serie de factori de natură genetică și influențată de vârstă, de faza de vegetație, de factorii climatici.

Cu înaintarea în vârstă, înfrățirea scade ca intensitate, probabil datorită acumulării în jurul rădăcinilor a substanțelor toxice pentru propria plantă, fapt confirmat de aceea că, prin despărțirea tufei, capacitatea de înfrățire crește spectaculos.

Dintre factorii de climă rol important îl au temperatura și apa. Înfrățirea optimă se realizează la temperaturi cuprinse între 10 și 20 °C, dar frații se formează și la temperaturi mai scăzute. Apa este de asemenea foarte importantă, lipsa ei oprind înfrățirea. Mai mult, apa are o influență îndelungată în sensul că o vară ploioasă determină o bună înfrățire și în anul următor, pe când una secetoasă determină o foarte slabă înfrățire în anul viitor.

Și elementele nutritive joacă un rol deosebit. Existența în cantitate suficientă în sol a N, P, K cât și a unor microelemente că B, Cu, determină o înfrățire mult mai puternică decât atunci când unul sau mai multe din aceste elemente lipsesc.

Este de subliniat faptul că sistemul radicular la frați crește într-un ritm alert mult superior celor de la cerealele păioase de cultură. De asemenea numărul de frați este considerabil mai mare uneori, ca la Phalaris arundinacea unde se depășesc 100 frați care sunt dispuși în sens concentric.

Înfrățirea este influențată și de modul de folosire al pajiștilor în sensul că un pășunat abuziv determină o epuizare a plantelor și, ca atare, o slăbire a capacității lor de înfrățire. Și înălțimea la care se execută recoltarea influențează profund înfrățirea. Astfel dacă recoltarea se face deasupra vârfului de creștere a tulpinii (apex) înfrățirea este frânată, iar dacă acesta se îndepărtează, înfrățirea este mult stimulată. Acest lucru trebuie cunoscut pentru a se executa un pășunat corespunzător. Un pășunat sau un cosit la o înălțime mai mare de 6-8 cm de suprafața solului, nu îndepărtează apexul, ceea ce face ca înfrățirea să stagneze, cum stagnează și dacă pășunatul se face la înălțime mai mică de 1,5 cm.

La toate gramineele înfrățirea are două perioade active, și anume primăvara și la sfârșitul verii – începutul toamnei, când și cerințele plantelor față de apă și substanțe nutritive sunt mai mari. Nodurile de înfrățire au o durată de viață de 3-5 ani, ceea ce asigură perenitatea plantelor.

Lăstărirea și înflorirea. Formarea organelor aeriene se face plecând de la zona meristematică apicală. Primordiile vor forma frunze care vor fi situate alternativ pe axul principal. Locul de atașare al frunzelor se numește nod.

Numărul de frunze active pe axul principal este de până la șase, fiind constant pe întreaga durată a vieții și caracteristic pentru fiecare specie. Apariția unei noi frunze duce la dispariția celei mai bătrâne. Ritmul de apariție și implicit durata vieții unei frunze este legat de suma gradelor de temperatură și ca atare de un număr de zile. Astfel la Lolium perenne care are trei frunze, o frunză se produce la 11 zile, deci ea trăiește 33 de zile, la Festuca arundinacea 57 zile ș.a.m.d.

Capacitatea de otăvire. Este o însușire specifică a gramineelor și se referă la capacitatea acestora de a-și reface fitomasa după folosire (cosit sau pășunat). Otăvirea este însușirea cu influență semnificativă asupra repartizării uniforme a producției, în decursul întregii perioade de vegetație. Ea este determinată de factorii genetici, de cantitatea de substanță de rezervă de care dispune planta și este influențată de factorii culturali.

Din punct de vedere al factorilor genetici distingem următoarele tipuri de graminee:

graminee care otăvesc repede fiind deci capabile de a da mai mult de trei coase pe an (Arrhenatherum elatius, Dactylis glomerata, Lolium perenne);

graminee care otăvesc încet și care pot da două coase și o otavă (Alopecurus pratensis, Festuca pratensis, Poa pratensis, Phleum pratense)

graminee care otăvesc foarte încet și care dau o singură coasă într-o perioadă de vegetație (Agropyron repens, Agrostis stolonifera, Bromus inermis, în general gramineele stolonifere).

Din punct de vedere al factorilor de mediu, rol important îl au regimul de apă, cel termic și cel de nutriție. O influență puternică are și modul de folosire. O recoltare la înălțime prea mică, cu înlăturarea zonelor de creștere din treimea inferioară a frunzelor și partea superioară a tecilor, duce la înlăturarea substanțelor de rezervă și ca atare la o refacere (otăvire) greoaie.

Otăvirea se poate realiza prin formarea lăstarilor noi, prin creșterea lăstarilor scurți rămași nevătămați sau la care nu au fost distruse zonele de regenerare. Caracteristice mai sunt și viteza dată de timpul de refacere alături de vigoarea dată de cantitatea de fitomasă formată.

Ritmul de dezvoltare și vivacitatea. Sunt caracteristici care deosebesc pregnant gramineele între ele, între cele două însușiri fiind o corelație negativă, în funcție de aceste însușiri gramineele se clasifică în:

graminee cu ritm rapid de dezvoltate și vivacitate scurtă, acele graminee care formează semințe în primul an, dau producții maxime în al doilea an și trăiesc relativ puțin. Astfel Lolium multiflorum trăiește 1 -2 ani, Lolium perenne – 2-4 ani, Arrhenatherum elatius, 3-4 ani etc.;

graminee cu ritm mijlociu de dezvoltare și vivacitate mijlocie, sunt acelea care formează semințe în cel de-al doilea an, dau producții maxime în al treilea an și trăiesc 5-8 ani (Cynosurus cristatus, Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Phleum pratense);

graminee cu ritm de dezvoltare lent și vivacitate mare, sunt acelea care formează semințe în al doilea an, dau producții maxime în anii trei și patru și trăiesc 10 și peste 10 ani (Agropyron repens, Agrostis stolonifera, Bromus inermis, Festuca rubra, Festuca arundinacea, Poapratensis);

graminee cu ritm de dezvoltare foarte lent și vivacitate foarte mare sunt acelea care formează semințe târziu de la 4 ani (Festuca rupicola), 5 ani (Dechampsia caespitosa), până la 6-8 ani (Nardus strictă).

Deși durata vieții este o caracteristică de specie genetic determinată, factorii de mediu, modul de folosință, influențează esențialmente această caracteristică.

Condițiile favorabile de viață determină o vivacitate sporită pe când condițiile necorespunzătoare de viață, exploatarea nerațională, determină micșorarea vivacității.

Înaintarea în viață a plantelor are efecte asupra aspectului plantei și a unor însușiri cum ar fi scurtarea lăstarilor generativi, reducerea producției de semințe, scăderea în general a tuturor activităților vitale: fotosinteză – respirație.

Precocitatea. Este o însușire ce se referă la o singură perioadă de vegetație și este marcată de momentul înspicării plantelor. Diferențele de precocitate între specii sunt deosebit de importante.

În diverse pajiști naturale aceasta determină fluctuațiile, menține un anumit nivel de producție mai mult sau mai puțin constant în tot decursul perioadei de vegetație.

Pornind de la aceste considerente prin dezvoltarea procesului de ameliorare a gramineelor perene necesare pajiștilor temporare, se creează soiuri cu diferite grade de precocitate. Astfel, se poate realiza așa-numitul „conveier de pășunat” care asigură masă verde în tot decursul perioadei active de vegetație.

Din punct de vedere al zestrei ereditare există:

specii precoce care înspică la 30 de zile de la pornirea în vegetație (Arrhenatherum elatius, Poa bulbosa, Poapratensis, Anthoxanthum odoratum);

specii intermediare, care înspică la 50 zile de la pornirea în vegetație (Dactylis glomerata, Festuca arundinacea, Festuca pratensis, Lolium perenne);

specii tardive, care înspică la 60-70 zile de la pornirea în vegetație (Agropyron repens, Agrostis stolonifera, Bromus inermis, Phleum pratense).

Pentru ușurarea exprimării precocității s-a introdus un sistem artificial de notare numit indice de precocitate, care are următoarele caracteristici:

prima cifră indică luna înspicării;

a doua cifră indică decadă din lună în care are loc înspicarea;

litera a sau b indică prima parte sau respectiv cea de a doua parte a decadei.

Astfel o formă care înspică în 26-27 aprilie va fi notată 43b.

Desigur că data înspicării este influențată de condițiile de climă, dar în orice condiții o specie sau un soi mai precoce înspică mai repede decât o specie sau un soi mai tardiv, ierarhizarea acestora în funcție de precocitate rămânând practic neschimbată.

Valoarea economică

Valoarea economică este o noțiune foarte complexă și trebuie apreciată față de condițiile concrete în care se găsește pajiștea în discuție. Cum fiecare specie de graminee are un areal de răspândire, de la toleranța minimă la toleranța maximă, față de anumite condiții și valoarea ei este diferită, valoarea maximă fiind în condiții optime. Astfel Lolium perenne este o excelentă plantă de nutreț în zonele cu umiditate suficientă și uniform repartizate și cu foarte slabă valoare furajeră în zonele secetoase.

De asemenea o deosebită importanță prezintă și modul de folosire (pășunat, cosit) și epoca de recoltare. Astfel Festuca arundinacea este o bună plantă de nutreț când este folosită la timp și slabă dacă se întârzie recoltatul.

Valoarea economică este determinată de două elemente esențiale, pe de o parte producția, iar pe de altă parte valoarea economică.

Producția gramineelor perene este determinată de cantitatea de masă verde, respectiv de talia plantelor, mărimea frunzelor și de capacitatea de otăvire.

Plantele cu talie înaltă și care otăvesc repede (de mai multe ori pe an) sunt cele mai productive.

Producțiile mari se obțin în cazul condițiilor favorabile de mediu și a unei exploatări corespunzătoare. Ele sunt în pajiștile permanente în condițiile concrete din zona noastră de 15-60 tone masă verde/ha respectiv 30-115 Gj energie metabolizabilă. Gramineele care pot asigura cele mai mari producții sunt: Arrhenatherum elatius, Dactylis glomerata, Phalaris arundinacea, Phleum pratense. La extremitatea opusă se găsesc gramineele cu talie mică și slabă capacitate de otăvire, care produc 4-6 t masă verde/ha, adică 6-13 Gj energie metabolizabilă. Dintre aceste graminee amintim: Anthoxanthum odoratum, Briza media, Cynodon dactylon, Festuca ovina, Poa bulbosa.

În ultimul timp, când în atenția amelioratorilor au fost luate și gramineele perene, capacitatea de producție a acestora a crescut obținându-se o diferențiere relativ mare în interiorul speciei, în funcție de soi, în anumite condiții de mediu specifice.

Producția gramineelor din pajiște este dependentă de tipul de pajiște, tip ce la rândul său este determinat de condițiile de mediu. În acest sens sunt semnificative datele furnizate de BĂRBULESCU și MOTCĂ (1983) din pajiștile montane. Studiind pajiștile situate între 1600 și 1900 m constată că, cu fiecare 100 m pe verticală, producțiile scad cu o tonă masă verde/ha. Dacă se aplică îngrășăminte, producțiile cresc, dar diferențele de producție sunt și mai mari. Date similare au fost obținute de CĂPUTA (1967) în Elveția conform cărora, la 1201-1400 m altitudine producția este de 75 q S.U./ha, iar între 2000 și 2400 m de numai 21 q S.U./ha. Aceste scăderi de producție se datoresc condițiilor de climă (temperatură, umiditate, perioadă mai scurtă de vegetație).

Privind repartizarea producției în decursul perioadei de vegetație, aceasta este diferită, fiind dependentă și de regimul termic și hidric. Astfel, în zonele secetoase, primăvara se obțin producții mari prin folosirea precipitațiilor din iarnă și primăvară. Vara producțiile sunt foarte mici și cresc din nou spre toamnă când încep din nou să cadă precipitații. În zonele mai bogate în precipitații, producțiile sunt mai uniform repartizate, atât datorită precipitațiilor cât și datorită regimului termic care exclude temperaturi pozitive excesive.

Dinamica anuală a producției este foarte importantă, pentru a se putea repartiza corespunzător numărul de animale pe pajiște în tot timpul perioadei de vegetație.

Valoarea furajeră se apreciază în funcție de mai mulți indicatori, cei mai importanți fiind: gradul de consumabilitate, gradul de digestibilitate, compoziția chimică.

Gradul de consumabilitate este un indice foarte valoros și este în mare măsură o reflectare a compoziției chimice a plantelor. Dovadă a acestui fapt este că, gradul de consumabilitate este diferit funcție de perioada de vegetație a plantei. Astfel Festuca arundinacea sau Dactylis glomerata sunt foarte bine consumate în faza tânără și mai puțin consumate în faza de maturitate. Acest lucru se datorește faptului că, pe măsura maturizării plantei, crește și proporția pereților celulari. În același timp scade conținutul în proteine, lipide, substanțe minerale și crește cel în celuloză, hemiceluloză.

După gradul de consumabilitate gramineele se împart în:

graminee cu grad ridicat de consumabilitate (care sunt și cele mai valoroase graminee de nutreț): Alopecurus pratensis, Arrhenatherum elatius, Festuca pratensis, Lolium perenne, Lolium multiflorum, Phleum pratense, Poa pratensis;

graminee cu grad mijlociu de consumabilitate: Agrostis tenuis, Agropyron pectiniforme, Phleum phleoides;

graminee cu grad scăzut de consumabilitate (sunt consumate în special în fază tânără): Brachipodium pinatum, Calamagrostis arundinacea, Chrysopogon gryllus, Deschampsia caespitosa, Nardus strictă, Stipa capillata, Stipa joannis;

gramineele neconsumabile cum ar fi Anthoxanthum odoratum care având un conținut ridicat în cumarină este ocolit de animale. Dacă proporția de vițelar din pajiște depășește 10 % taurinele se îmbolnăvesc de hematurie;

graminee toxice care sunt puține, cea mai frecventă fiind Glyceria maxima întâlnită pe pajiștile umede.

3.2. Obiective

Pentru a asigura scopul propus am determinat si apreciat compozitia floricistica dintr-o pajiste din coman Malaia, judetul Valcea astfel:

dupa metoda geobotanica

Capitolul 4

Metoda de cercetare si rezultate obtinute

Vegetația pajiștilor poate fi studiată prin următoarele metode:

metoda geobotanică;

Cercetările care se efectuează au ca obiect “fitocenozele elementare”, care constituie comunități vegetale concrete cu compoziție floristică determinată și o fizionomie uniformă.

Fitocenozele de pajiști pot fi încadrate în “tipuri” de pajiști care reunesc totalitatea fitocenozelor cu caracteristici asemănătoare în ceea ce privesc producția, calitatea, metodele de îmbunătățire, din punct de vedere agronomic, dar și floristic și staționai.

4.1. Determinarea compozitiei floricistice – metoda geobotanica

Se aplică în cazul unor suprafețe mari, îndeosebi la cercetările pe itinerar cât și în staționar.

La baza acestei metode se află ridicările fitocenologice (relevee), care reprezintă un ansamblu de observații ecologice și fitosociologice referitoare la un loc determinat.

Se întocmește fișa de teren în care se notează:

Localitatea

Suprafața pășunii și diverse caracteristici:

vegetația lemnoasă

mușuroaie

cioate

pietre, stânci, grohotișuri

mlaștini, turbării

teren erodat

Condițiile staționale:

zona, etajul de vegetație

relieful

panta

expoziția

altitudinea

regimul climatic (precipitații, temperaturi)

hidrografía (apa freatică, umiditatea solului, inundații)

solul (tip genetic, caracteristici)

Vegetația

modul de folosire

producția de masă verde

In timpul parcurgerii traseelor de recunoaștere a pajiști se stabilesc fitocenozele, se marchează prin jaloane și se determină suprafața fiecăreia.

In cazul fiecărei fitocenoze se stabilesc suprafețe caracteristice, pe care se vor desfășura lucrările propriu-zise numite “areale minime" cu suprafețe diferite (indicat de 100 m2). Se notează gradul de acoperire cu vegetație (procente):

înălțimea vegetației pe etaje (cm)

producția de masă verde.

Se întocmește lista speciilor existente (releveul), acordându-se note la principalii indici geobotanici: abundența (A), dominanța și frecvența, care exprimă raporturile cantitative dintre indivizii fitocenozei. Lista va cuprinde și speciile care lipsesc din arealul minim, dar s-au identificat în fitocenoză.

Tabelul Analiza fitocenologică (releveu) la …

Altitudinea:

Grad de acoperire:

Expoziția:

Inălțimea vegetației: etajul I….cm

etajul II….cm

Producția masă verde:

Abundența (A) – se referă la numărul indivizilor din specia notată.

Dominanța (D) – reprezintă gradul de acoperire al terenului de către indivizii speciei notate.

Abundența și dominanța, se notează împreună, în procente, după scara elaborată de Braun -Blanquet:

+ indivizii rari, cu acoperire sub1%

indivizi mai mulți, cu acoperire de 1-10 %

indivizi abundenți, cu acoperire de 11-25%

indivizi abundenți cu acoperire de 26-50 %

indivizi abundenți cu acoperire de 51-75 %

indivizi abundenți cu acoperire de 76-100 %

Frecvența (F) arată modul de reprezentare a indivizilor speciei notate, apreciindu-se după o scară tot cu 6 trepte astfel:

+ când specia este prezentă în10% din suprafață

când specia este prezentă în 10-20 % din suprafață

când specia este prezentă în 21-40 % din suprafață

când specia este prezentă în 41-60 % din suprafață

când specia este prezentă în 61-80 % din suprafață

când specia este prezentă în 81-100 % din suprafață

Numărul releveelor este cu atât mai mare, cu cât vegetația este mai neuniformă și cu cât suprafața fitocenozelor este mai mare și cercetarea mai detaliată.

Pentru calcularea “valorii pastorale” – indice sintetic cu deosebite implicații practice, este necesar să se noteze gradul de acoperire, în procente, pentru fiecare specie în parte.

în cazul unor cercetări aprofundate se mai notează și alți indici: sociabilitatea, vitalitatea, periodicitatea etc.

Datele se înregistrează în următorul tabel:

Tabelul Pajiștea de…

Graminee

Leguminoase

Rogozuri

Diverse

Mușchi și licheni

C = constantă, indice sintetic ce arată în câte releveuri este prezentă specia

In situația când, odată cu întocmirea releveului, se notează la fiecare specie gradul de acoperire, în procente se poate calcula “valoarea pastorală”, care reprezintă un indicator sintetic de bază pentru caracterizarea valorii agronomice a pajiștilor.

Valoarea pastorală depinde de valoarea furajeră a speciilor din pajiște precum și de constituția acestora la alcătuirea fitomasei utile. Se calculează cu formula:

Vp =

In care:

A = acoperirea speciilor în procente

Is = indicele specific de calitate

Valoarea pastorală poate fi de maximum 5, ceea ce indică o pajiște ideală, formată numai din specii cu valoare furajeră excelentă și cu un grad de acoperire de 100%.

Valoarea pastorală mai poate fi determinată și prin metoda “dublului metru”.

4.2. Rezultate si discutii

Pentru realizarea studiului s-au executat relevee dintr-o pajiste din zona comunei Malaia, judetul Valcea.

Acestor relevee s-au aplicat urmatoarele analize:

Determinarea compozitiei floricistice – metoda geobotanica

Specile identificate

Foto 1. (Foto originala)

Foto 2. (Foto originala)

Foto 3. (Foto originala)

Foto 4. (Foto originala)

Foto 5. (Foto originala)

Foto 6. (Foto originala)

Foto 7. (Foto originala)

Foto 8. (Foto originala)

Foto 9. (Foto originala)

Foto 10. (Foto originala)

Foto 11. (Foto originala)

Foto 12. (Foto originala)

Foto 13. (Foto originala)

Concluzii

Bibliografie

Bărbulescu C., Puia I., Motcă Gh., Mosuc A. — Cultura pajiștilor și a plantelor furajere, Editura Didactică și Pedagogică București, 1991.

Dumitrescu N., Iacob T., Vântu V, Samuil C., Pujină D., Pujinä Liliana, Silistru Doina, Ailincăi C. – Ameliorarea pajiștilor degradate din zona de silvostepă, Editura Ion Ionescu de la Brad, lași, 1999.

Iagaru P., Ciortea G., Fitotehnie – note de curs, Editura ULBS, Sibiu, 2005;

Iagaru P., Ciortea G., Agrotehnica – lucrari practice, Editura ULBS, Sibiu, 2002;

Iagaru P., Ciortea G., Agrotehnica – curs pentru uzul studentilor, Editura Alma Mater, Sibiu, 2002;

Iagaru P., Ciortea G., Moisuc A., Producerea si pastrarea furajelor, Editura ULBS, Sibiu;

Iagaru P., Ciortea G., Stanciu M., Pratologie – indrumator de lucrari practice, Editura ULBS, Sibiu;

Iacob T., Vântu V., Samuil C. — Tehnologia producerii și conservării furajelor, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași, 2000.

Ionel A., Vântu V. — Cultura pajiștilor și a plantelor furajere, îndrumător de lucrări practice, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași, 1999.

Ionescu I. — Cultura pajiștilor și a plantelor furajere, Repreografia Universității din Craiova, 1997.

Marușca T. – Elemente de gradientică și ecologie montană, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2001.

Moisuc A., Luminița Cojocariu, I. Samfira – Cercetări privind producția amestecurilor anuale de leguminoase și graminee, Ed. Agroprint Timișoara, lucr.șt. Agronomie, vol.XXXI, pg.131-136, 1999.

Moisuc Al., Samfira L, Carrere P. – Pajiști naturale și exploatații ecologice, Editura Agroprint Timișoara, 2001.