Șef de LucrăriDr. Arh. Mihaela ZAMFIR (GRIGORESCU) [309379]

UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ȘI URBANISM ,,ION MINCU" [anonimizat]-

ÎNDRUMĂTOR:

Șef de LucrăriDr. Arh. Mihaela ZAMFIR (GRIGORESCU)

AUTOR:

Stud. Arh. Marius-[anonimizat] 2019

CUPRINS

CAPITOLUL I

Introducere

Argument

Stadiul actual al cunoașterii

Scopul și obiectivele cercetării

Metodologia cercetării

Planul de idei

Cuvinte cheie

CAPITOLUL II

O scurtă istorie a [anonimizat]-[anonimizat]-lea

Sibiu (Hermannstadt), oraș al experiențelor culturale.

Scurtă descriere a evoluției istorice a [anonimizat] – arhitectură – oraș

Transformarea spațiului urban în spațiu teatral.

Importanța relației dintre spectacol și arhitectură.

CAPITOLUL V

Teatrul astăzi.

[anonimizat].

Multifuncționalitate, flexibilitate, adaptabilitate.

CAPITOLUL VI

Concluzii

CAPITOLUL VII

7.1. Bibliografie

Cărți și articole

7.2. Webografie

Listă siteuri

7.3. Material ilustrativ

Listă ilustrații

1. [anonimizat], [anonimizat], concerte, practic interiorul devine exterior.

Orice oraș deține o serie de clădiri cu o [anonimizat] „ clădiri – eveniment ”, „oraș – eveniment”. [anonimizat], [anonimizat] 2007.

Prin intermediul acestei lucrări de disertație se urmărește atingerea nivelului necesar pentru a înțelege și a [anonimizat], [anonimizat], multifuncționalitate.

Teatrul poate fi considerat sub termenul general ca fiind „orașul de sub oraș”.

[anonimizat], [anonimizat]-o societate cu sau fără o latură culturală puternic dezvoltată. [anonimizat]. [anonimizat], „Henry VIII ” „ [anonimizat], good welcome can make good people ”.

Într-[anonimizat], este arhitectura sunetelor.

[anonimizat], prin care într-o [anonimizat] o [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]usă, spațiul urban, orașul începe să își diminueze activitatea, iar imaginația începe să preia controlul. Prin spectacol putem înțelege și prețui o cultură, o societate, un act artistic, o artă. Poate fi o bază fundamentală de clădire și dezvoltare a unei societăți, a unui LOC înțeles fenomenologic, a omului ca individ, formând un pol al opiniilor și un unificator socio – cultural.

Primele formațiuni teatrale , au avut loc atunci când oamenii au simțit nevoia de a socializa și a asculta o persoană sau un grup de personae, care iși exprimă indeile, printr-un act artistic – cultural, un spectacol. Teatrele au fost realizate în aer liber, de exemplu amfiteatrele grecești, sau auditoriumul roman, asupra cărora au avut loc o serie de transformări, fiind amplasate în cadrul urban, ajungând să aibe diferite forme, de la simplul amfiteatru grecesc deschis, în aer liber, dar oarecum izolat față de mediul înconjurător, până la construcții de tipul arenelor. Teatrul modern se prezintă sub o altă formă față de precedentele clasice, fiind perfect închis și acoperit față de mediul exterior. Cu toate aceste ipoteze formale, regula de bază fiind una simplă și anume introducerea spectatorului în acea stare de liniște, de magie a spectacolului și de acea deconctare de la rutina zilnică.

Prin urmare compoziția teatrală, este una simplă, formată dintr-un ax major, direcționat spre centrul de interes (scenă, podium sau chiar arena) și un element de rotație continua ( sala realizată în diferite forme ), teatrul fiind simbolul magiei și creației.

Societatea contemporană la momentul de față beneficiază de o bogată și vastă cultură la nivel global, datorită patinei timpului lăsată asupra cadrelor fie ele urbane, rurale, natural, minerale construit, prin spectacol și prin teatru toate aceste cadre pot prinde din nou viață (spectacolul trecutului, prezentului, viitorului).

Scopul și obiectivele cercetării

Scopul acestei lucrări este investigarea valențelor spațiului teatral contemporan.

Pentru o abordare coerentă a subiectului sunt importante atingerea următoarelor obiective:

1. Explorarea istorică a evoluției spațiilor teatrale.

Prin intermediul acestui obiectiv se urmărește o etapizare cronologică a evoluției istorice ale spațiilor destinate spectacolelor de teatru, pornind de la teatrele grecești până la teatrele din secolul al XXI-lea.

2. Analizarea tipologiilor de spații dedicate teatrului.

Acest obiectiv vizează organizarea și etapizarea tipologiilor spațial planimetrice ale clădirilor de spectacole dedicate teatrelor, de la săli cu forme geometrice simple fixe, pătrat, dreptunghi, trapez, circular, până la mecanisme complexe de modelare a spațiilor, săli flexibile, multifuncționale în continuă mișcare după un anumit tipar.

3. Definirea relațiilor dintre teatru și oraș prin intermediul arhitecturii.

Prin intermediul acestui obiectiv se stabilesc două direcții importante deabordare:

– prima direcție fiind modul de transformare al spațiului urban în spațiu teatral și explicarea tipurilor de organizări ale teatrelor în cadrul urban (teatrul de stradă, festivaluri, carnavaluri)

– cea de a doua abordare fiind importanța relației dintre spectacol și arhitectură, pentru ca o arhitectură să fie cu adevărat de calitate, atunci trebuie să exprime ea însăși un spectacol de calitate.

4. Investigarea formelor contemporane de spații dedicate teatrului cu accent pe experiment și multifuncționalitate.

Metodologia cercetării

Modul de abordare al cercetării constă în primul rând într-o analiză succintă a evoluției din punct de vedere istoric a spațiilor destinate clădirilor de spectacole.

Cercetarea spațial planimetrică a sistemelor constructive, și evoluția intervenției tehnologice asupra clădirilor de teatru.

Dezvoltarea relației dintre teatru – arhitectură – oraș și impactul pe care în poate avea asupra societății contemporane.

Metodologia cercetării se va desfășura prin analizarea și interpretarea surselor bibliografice de specialitate pentru o bună gestionare și coordonare a temei propuse.

Cercetarea în situ pentru o mai bună conexiune a temei studiate și a amplasamentului din cadrul orașului Sibiu, prin înțelegerea mecanismului și bogăția culturală de care dă dovadă.

Studierea noilor tendințe în domeniul teatral și influența tehnologică asupra spațiilor destinate spectacolelor și implementarea acestor în cadrul programului și temei propuse.

Plan de idei

CAPITOLUL I

1. Introducere

Scurtă prezentare a modului de abordare a temei și modul de relaționare între teatru – arhitectură – spectacol și integrarea lor în mediul urban, al societății contemporane.

CAPITOLUL II

2. O scurtă istorie a evoluției spațiilor teatrale

Prin acest capitol se propune o descriere a evoluției din punctul de vedere istoric al spațiilor destinate teatrelor, începând cu primele apariții în zona Greciei și a Romei pâna în secolul XXI.

Descriere evoluției istorice și culturale a zonei de interes a propunerii și dezvoltării proiectului de teatru, orașul Sibiu ( Hermannstadt ).

Aceste descrieri istorice vor fi susținute prin comentarii legate de evoluție, tipologi formle, tehnică, structură, impact asupra societății.

CAPITOLUL III

3. Tipologii de spații dedicate sălilor de spectacole

În acest capitol se urmărește o etapizare spatial planimetrică a sălilor de spectacole dedicate teatrului, spații și clădiri organizate din săli de forme geometrice simple insprate și create din adrhitectura teatrelor clasice grecești, romane, elisabetane și spații contemporane cu săli mobile, flexibile, multifuncționale.

CAPITOLUL IV

4. Relațiile dintre teatru – arhitectură – oraș

Obiectivul acestui capitol, este acela de a expune masivele transformări ale spațiilor urbane în spații teatrale ale societății contemporane, prin necesitatea de afirmare a regizorilor și capacitatea lor de a apropia tot mai mult publicul de spectacol și cultură, astfel spațiul urban este favorizat pentru potențarea caracterului socio – cultural.

Arhitectura joacă un rol foarte important în atingerea acestor transformări, fiind nucleul de propagare al artei, creației, inovației și spectacol.

CAPITOLUL V

5. Teatrul astăzi

Conținutul acestui capitol constă în abordarea spațiilor tot mai vaste, destinate spectacolelor în societatea contemporană, orientarea principală fiind definirea ți experimentarea spațiilor, spectacole multifuncționale, cadrul natural se trasforma la propriu în teatru, spațiu urban devine sală, iar clădirile se transformă în scene, interiorul devine exterior, nu mai putem vorbi în toatalitate de teatrul care își desfășoară programul în liniște închis ermetic între patru pereti, ci mai degrabă de un teatru cu o transparență si o vizibilitate puternic dezvoltată.

CAPITOLUL VI

6. Concluzii

Rolul primordial al sălilor de spectacole destinate teatrelor, este acela de formare a strânselor legături între artist-actor și spectator, între arhitectură și oraș, societate și cultură.

Subiectul propus spre studiu are drept scop aprofundarea problemelor și informațiilor necesare realizării unei noi clădiri de teatru, fiind baza subiectivă a proiectului de diplomă.

Cuvinte cheie

Teatru, oraș, spectacol, flexibilitate

Teatrul

Teatrul prin definiția proprie reprezintă o clădire sau un spațiu special amenajat pentru organizarea și susținerea spectacolelor.

Teatrul reprezintă un mecanism în domeniul artisctic și cultural datorită creației, inovației și reprezentației artistice pe care le formează într-o societate.

Oraș

Orașul este un sistem complex de așezări umane, având în componeță o multitudine de dotări edilitare, cum ar fi funcțiuni administrative, comercile, industriale și culturale.

Spectacol

Spectacolul semnifică într-un termen generic reprezentanță, fie cinematografică sau teatrală.

Ansamblu de elemente care pune în prim plan imaginea, atrage privirea, concentrează atenția asupra creației artistice, stimulează reacții.

Spectacolul este în sine un element magic care reușește pentru putin timp o deconectare a privitorului, a omului de la lumea cotidiană, agitația orașuli și a mediul înconjurător tinde să se diminueze.

Prin spectacol putem înțelege și ocroti o anumită cultura, o arta, o cladire, un loc.

Flexibilitate

Flexibilitatea deține proprietatea unui element sau a mai multor elemente de a se adapta cu ușurință la mediul înconjurător, maleabilitate.

Conform acestei definiții, flexibilitatea se regăsește și în domeniul artei, spectacolelor, activitățiilor culturale, arhitecturii.

Spectacolele de teatru din societatea contemporană reprezintă un bun exemplu al flexibilității și adaptabilității, pot fi organizate în diferite locuri și spații aatâta timp cât oamenii știu să aprecieze un act artistic, un spectacol, o cultură.

2. O SCURTĂ ISTORIE A EVOLUȚIEI SPAȚIILOR TEATRALE

2.1. Evoluția spațiilor destinate spectacolelor de teatru

Dezvoltarea istoriei teatrului universal, este atestată în ultimi 2500 de ani.

Fiecare societate dezvoltată în timp deține elemente de performață și este absolut normal apariția unei diferențieri în domeniul activitățiilor destinate spectacolelor de teatru, cum ar fi teatrul ca o formă de artă, spectacol, divertisment și teatrul dintr-o perspectivă a activitățiilor de performanță realizate de profesioniști.

Preocuparea principală a istoriei teatrului este legată de origine și ulterior de o dezvoltare autonomă a activitățiilor teatrale.

Originea teatrului poate avea un mod plauzibil de abordare al apariției ca fiind un spectacol al activitățiilor de ritualuri, care nu erau legate în mod direct de organizarea și inițiativa spectatorilor.

Toate aceste premise de asemănare între teatrul antic și ritualurile sacre au fost atestate într-un mod negativ de către Aristotel, în „Poetica”, a definit ca fiind un contrast între teatru și ritualurile mistice sacre. Cu toate acestea activități teatrul antic nu impunea spectatorului să facă parte dintr-o procesiune, sau să bea Kykeon.

În ansamblul general teatrul, este încadrat într-o măsură semnificativă cu asemănarea ritualurilor sfinte, în sensul în care spectatorul a fost purificat și vindecat prin intermediul terapiei vizuale, într-o altă ordine de idei magia spectacolului. În consecință denumirea acestor locații au fost sub termenul de theatron.

O altă perspectivă de abordare a originii teatrului a fost cea a instoricilor Oscar Brockett și Franklin Hildy, în care toate aceste ritualuri aveau în componență, elementele care distrau, bucurau, sau induceau o anumită placere a spectatorilor, prin ținute vestimentare, costume, măști și artiști profesioniști.

Odată cu evoluția societății și devenirii mai complexe, toate aceste elemente au început să fie interpretate în moduri non – ritualice, așadar prin intermediul evoluției, teatrul își preia din ce în ce mai mult rolul de activitate autonomă.

Teatrul grec

Teatru provine din cuvântul grecesc theatron, care definea locul (clădirea) unde se susțineau spectacolele.

Teatrul grec reprezintă baza fundamentală de dezvoltare a edificiilor și spațiilor destinate spectacolelor, fiind „radăcina” tradiției occidentale.

Theatronul reprezenta o parte mai largă, mai vastă a culturii care îngloba ritualuri religioase, înmormântări, nunți, sipozioane, muzică, poezie, festivaluri, gimnastică și atletism.

Desfășurarea și participarea la festivaluri în mai multe locuri – orașe, era parte importantă a dezvoltării societății din punct de vedere cultural, dezvoltarea spirtului civic și nu în ultimul rând al cetățeniei. Toate aceste participări civice au implicat o analiză retorică a oratorilor, transformându-se treptat în spectacole și discursuri politice, ambele interpretări fiind transpuse și înțelese ca o analogie a teatrului.

Spațiile destinate teatrelor din Grecia antică, erau create în aer liber unde publicul putea asista la diverse spectacole. Teatrul grec s-a bazat pe trei categorii de interpretare teatrală, comedia, tragedia – drama și piesele satyr (Mitologie greacă: „Satyrii, sunt cunoscuți pentru comportamentul lor animalic, iar aspectul lor se desfășoară împreună cu personalitatea lor.Apar în litertura greacă în jurul secolului al VIII-lea î.Hr, Heslod, Ovid, Strado, Aesop, Virgil, Cicero și Nonnus au scris despre petrecerile sălbatice, bătălii și treburile satului. Satyrele sunt , de asemenea extrem de populare în ceramica roșie ateniană. În jurul secolului al V-lea, satyrii au devenit extrem de populari în spectacolul de teatru. În timpul spectacolelor un grup de actori îmbrăcați ca satyri ofereau comentarii despre dramă, adesea pentru un efect comicodramatic. Un joc complet Satyr, ar fi Ciclopii de Euripides )

Aceste principii de dezvoltare a teatrelor în aerliber au fost extinse în toată zona Mării Egee, devenind o caracteristică și un simbol tipic peisajelor urbane din toată Grecia.

Fig. 1. Teatrul lui Epidaur 370 – 360 î.Hr. Arh. Polichet cel Tânăr

Fig. 2. Teatrul lui Epidaur 370 – 360 î.Hr. Arh. Polichet cel Tânăr.

Fig. 3 – 4. Teatrul lui Dionysos din Atena 490 – 329 î.Hr.

Atestarea istorică a începuturilor teatrelor, este strâns legată de teatrul lui Dionysos, deoarce acolo erau organizate sărbătoriile eleusine și cultul lui Dionysos.

Elementele componente ale teatrului cunoscute astăzi ca fiind sala de spectacole, amfiteatre, scena, orchestra provin din teatrele antice grecești.

Două dintre cele mai impunătoare și ipresionante spații destinate spectacolelor de teatru, sunt teatrul lui Dionysos din Atena 490-329 î.Hr. (Fig.1, Fig. 2.) și teatrul lui Epidaur 370 – 360 î.Hr. (Fig. 3, Fig. 4). Teatrul lui Epidaur, fiind cel mai bine conservat spațiu de teatru grecesc.

Teatrul roman

Teatrul occidental a avut o puternică ascensiune sub influnța civilizației romane, teatrul roman fiind o variantă clară a teatrului elen, spectacolul realizat, este rezultatul unor fuziuni de stimuli intelectuali transformați cu simplitate în opere artistice și divertisment.

Istoricul roman Titus Livius Patavinus, afirma ca romanii au experimentat teatrul pentru prima dată în secolul al IV-lea î.Hr, prin intermediul performațelor actorilor etrusci.

Cultura și civilizația Romană, a avut un grad de dezvoltare puternic, spectacolele de tearu erau de o consistență impresionantă, datorită artei înfloritoare și diversificată, se organizau spectacole de teatru pe străzi, acrobații, dans nud, comedi.

Un rol important în dezvoltarea litereaturii și a teatrului roman a fost arta nativă a Romei antice, a interpretării scenice și elenizarea culturii romane în cadrul secolului al III-lea.

Influențele teatrale ale dramei grecești, își fac simțite prezențele în Roma, după extinderile masive ale Imperiului Roman (509-27 î.Hr.) pe mai multe zone ale Greciei, între anii ( 270 – 240 î.Hr. ) urmând ca prin expansiunea puternică a Imperiului Roman, teatrul să ajungă și în Europa Vestică. Teatrul roman ajungând sa fie cel mai complex și variat al acelel perioade.

Prin intermediul parcursului îndelungat al dramei grecești, anul 240, î.Hr. este marcant pentru civilizașia Romană, pentru că i-a naștere drama romană, în cadrul spectacolelor de teatru.

Fig. 5 – 6. Teatrul Mare din Pompei secolul I, î.Hr.

Primele construcții de teatre ale romanilor, erau provizorii, ulterior clădirile au primit un caracter monumental. Prima clădire permanentă, cu funcțiune teatrală a fost construită din piatră în secolul I î.Hr, la Roma, de către Pompei. Aspirația acestui caracter al monumentalului, provine din modul romanilor de ași exprima grandoarea, astfel toate edificiile și piesele teatrale latine erau imitate după cele grecești.

Fig. 7-8. Teatrul din Orange (Arausio), Franța, secolul I d.Hr. Vedere de ansamblu (stânga), plan (dreapta).

O altă capodoperă teatrală monumentală, a fost creată de către romani la Orange (Arousium) în Franța, edificiu realizat în secolul I d.Hr.

Edificiul având o capacitate de primire a 9.000 de spectatori, fiind format dintr-un zid masiv, cu o fațadă decorată cu coloane, ornamentații. Datorită bunei conservări în timp teatrul a fost întrodus în lista Patrimoniului Mondial UNESCO, în anul 1981.

Teatrul în Evul Mediu

Evul Mediu reprezintă o etapă importantă a cadrului religios și spiritual.

Se stiu foarte puține lucruri legate de teatru în perioada secolelor al VI-lea – al X-lea.

Interpretarea dramatică a antichității teatrale lipsește cu desăvărșire în Evul Mediu, datorită bisericii,principalul factor cultural al acelei perioade a oferit specatcolului teatral dramatic o nouă perspectivă și un nou sens.

Printre primele interpretări teatrale ale acestei perioade sunt în secolul al IX-lea, când biserica catolică a organizat modul și transpunerea activitățiilor religioase într-o formă de dialog în timpul slujbelor, toate aceste interpretări au fost denumite sub termenul de „dramă liturgică”.

Cu timpul această dramă liturgică își capătă o identitate proprie detașându-se de textele Eveangheliei, devenind un domeniu mai vast, se introduc îmbrăcaminte, personaje îmbrăcate în costume laice, introducerea în scenete modui din viața cotidiană.

Secolul al XIV-lea este reprezentativ pentru spectacolele teatrale ale Evului Mediu, deoarce își face apariția un gen dramatic denumir misterul. „Misterul nu era o piesă, ci o compoziție dramatică haotică, de dimensiuni uriașe, ce cuprindea un ciclu de câteva zeci de mii de versuri, numărul personajelor se ridica la câteva sute, iar reprezentarea lui ținea câteva zile în șir.”

Toate aceste scenete de teatru primesc o latură flexibilă de interpretare, organizări în spații diverse improvizate precum bisericile, curțiile bisericilor, spații din natură, ruine, astfel i-a naștere conceptul de „scenă simultană”.

Fig. 9 – 10. Scenă medievală tip platformă (stânga). Scenă medievală rotundă (dreapta)

Scena medievală de tip platformă fixă (fig. 9), fiind populară în zonele franceze și engleze: Întreaga platformă reprezenta o structură narativă cum ar fi reprezentarea raului (iadul într-o extremitate) și binele (raiul în cealaltă extremitate), iar distanța dintre cele două extremități reprezenta ciclul și parcursul vieții.

Organizarea pieselor de teatru în cadrul scenelor dezvoltate pe rotund (fig. 10), erau mai redus ca numar, în comparație cu celelalte organizări.

Teatrul în Renaștere

Teatrul din perioada Renașterii, avea drept scop distrarea oamenilor importanți din cadrul societării precum principele, spectacolele teatrale erau practic un accesoriu primordial al evenimentelor speciale din cadrul curțiilor princiare.

O caracteristică importantă care apare în cadrul teatrului renascentist, este expresia dramatică caracterizată prin idividualizare și laicizare. omul fiind cheia principală a obiectivului teatral și raportarea lui la semenii săi, teatrul dezvoltându-se spre o latură umanistă, ceea ce nu însemna că împiedică dispariția solidarității dintre spectacol și spectator.

Spectacolele perioadei renascentiste sunt supuse unei divizări în două categori de genuri: liric (destinat muzici) și cel dramatic (literal).

Construcțiile din perioada începutului Renașterii, erau orientate spre reluarea principiilor societățiilor clasice mult îndrăgite la acea vreme, așa cum este și în cazul construcțiilor destinate teatrelor care au dobândit o identitate universală prin noi realizări, fiind utilizată pentru o perioadă lungă de timp.

Fig. 11 – 12. Proiect pentru un teatru de Arh. Sebastiano Serlio. Plan (drepata), secțiune (stânga)

Baza creației arhitectului Sebastioano Serlio (1475 – 1552), a avut ca punct principal scena medievală a misterelor, organizat cu multiple decoruri. Decorul avea un rol dublu și anume cel propriu și un al doilea rol pe care il deservea, era acela de a ascunde actorii, practic culisele din zilele noastre.

Fig. 13 – 14. Teatrul „Olimpic” din Vicenza 1580, arh. Andreea Paladio, plan (stanga), secțiune (dreapta).

Un alt exemplu al acestei perioade foarte bine conservat în timp, este Teatrul „Olimpic” din Vicenza, realizat de arhitectul Andreea Paladio (1518 – 1580), folosind principiul amfiteatrului antic și un zid masiv puternic decorat ca fundal, zidul fiind realizat din trei porți tipic arhitecturii romane antice, care prin intermediul lor se realizau în perspectivă ansambluri de străzi și clădiri din cadrul orașelor antice.

Prin intermediul capodoperei lui Paladio, Teatrul „Olimpic”, devine moment marcant în care edificiul teatral, este realizat dintr-un volum unitar închis și acoperit.

Teatrul își dobândește caracterul de program autonom.

Teatrul Elisabetan Englez

Perioada Renașterii Engleze, este o etapă importantă și semnificativă pentru istoria teatrului european, care a atins apogeul în perioada de domnie a reginei Elisabeta a II-a.

Teatrul Elisabetan a luat naștere în urma unor inprovizații și adaptări de soluții datorită lipsei unui model tip de construcții destinate spectacolelor.

Spectacolele fiind realizate în general în curțiile nobiliare fie în incintele hanurilor, zone în care era posibilă strângerea unui numar mare de spectatori.

Datorită acestor organizări, teatrul Elisabetan, avea drept bază principiul și configurarea spațial – funcțională a unui han, devenind un nou gen de teatru și anume „court yard theatre (teatru de curte)”

Compoziția incintei teatrale era de forma circulară organizată astfel încât scensa să fie amplasată în mijlocul curții, iar spectatorii asistau la spectacol acoperin restul incintei (curte, coridoare, camere).

Scena Elisabetană era compusă din trei părți majore, prima parte avanscena, unde erau organizate scenetele în exterior fără decoruri, a doua parte fiind scena acoperită, unde erau amplasate decorurile, reprezentând fundalul pentru avanscenă. Ariescena, partea acoperită reprezintă un alt loc destinat susținerii spectacolelor. A treia parte componentă a scenei era o construcție formată din trei uși, la partea inferioară, iar la partea superioară un balcon sau terasă.

Scena Elisabetană a fost o bună moștenitoare a scenei multiple medievale, în care actorul beneficia de o varietate multiplă de joc, de mobilitate rapidă dintr-un loc în altul.
Fig. 15. Schemă octogonală a

teatrului Globe.

Fig. 16 – 17. Teatrul ,,Globe” la Southwork 1600 Fig. 18. Teatrul „Swan” la Londra (reconstituire Bernard Miles) plan și perspectivă. 1596 (după gravură de Jean de Witt)

Teatrul în secolul al XVIII-lea

Perioada secolului al XVIII-lea, s-a dovedit a fi o etapă prosperă în privința culturalizării în domeniul literaturii și evoluției tehnologice din cadrul teatrului și dezvoltarea artei spectacolului, având inovații noi în decorul scenic al teoriei dramei, actorul primește o latură artistică mai vastă în domeniul vestimentar, iar spre finalul secolului se atinge o etapă fundamentală a regiei moderne.

Arhitectura clădirilor destinate teatrelor nu s-a schimbat foarte mult față de cele ale secolului al XVI-lea, totuși în secolul al XVIII- lea au fost preluate sălile în formă semieliptică generalizându-se, ca rezultat al numeroaselor construcții cu săli monumentale din Franța și Italia.

Teatrul din Bordeaux (1777-1780), arhitect Victor Louis (1731-1800), reprezintă primul edificiu de teatru care deține în componentă un program complet de teatru și anume, accesul public, sală, scenă, cabine pentru actori etc.

Edificiul Teatrului din Bordeaux, devenind modelul universal de „teatru burghez”, aplicat într-un număr destul de mare în secolele următoare (secolul al XVIII-lea, al XIX-lea și chiar la începuturile secolului al XX-lea).

Fig. 19-20. Teatrul din Bordeaux 1777-1780, arh. Victor Louis (1731-1800). Plan (stânga). Auditorium (dreapta)

Arhitectul italian Geovanni Niccolo Servandoni (1695 – 1766), introduce noi concepte de organizare în domeniul scenografic, realizează decoruri cu axe oblice de perspectivă spresală, afirmând că axele perpendiculare folosite în arhitectura scenografică precedentă sunt un domeniu învechit.

O a doua inovație a arhitectului Servandoni, este aceea de aduce în prim plan decorul scenei, pentru a accentua mărimea reală a organizării scenografice, dar totodată acest decor era mascat prin intermediul perdelei, pânzei, atârnate deasupra scenei, această intervenție poartă numele de friză, ulterior au fost amplasate două sau mai multe rânduri de pânză, între care erau poziționate și mai multe șiruri de lumini, numite sofite. Tot acest mecanism sau aparat de iluminat era așa numita hersă, iar rândurile mascate de luminile din față fiind rivalta.

Prin inovațiile sale ingenioase Servandoni, a reușit prin efectul luminiilor și umbrelor să accentueze perspectivele și sporirea iluziei de înălțime și profunzime, prin toate aceste efecte apare în prim plan conceptul de scenă romantică.

Odată cu trecerea timpului și avansării tehnicii, tot acest sistem de iluminare a lustrelor cu lumânări au fost înlocuite cu lampioane cu ulei, spre sârșitul secolului al XVIII-lea, odată cu apariția lămpilor cu flacără și a extompării fumului prin intermediul închiderii cu sticlă, s-au introdus noi tehnici în ecleraj.

Teatrul în secolul al XIX-lea

Perioada secolului al XIX-lea, reprezintă o nouă etapă de formare și implementare a unor concepte în dezvoltarea dramaturgiei artistice și producției scenice. Astfel în anul 1827, Victor Hugo, anunță bazele dramaturgiei romantice în prefața „Cromwell”, care consta în eliberarea principiilor neoclasicismului și realismului.

O caracteristică a spectacolului din această perioadă, este accentul puternic asupra efectului scenic, actorii erau nevoiți să scrie scenarii de piese în care inovația decorului să fie în prim plan, iluminarea și mecanismul scenic fiind și ele părți importante din organizarea spectacolelor.

Epoca romantică reprezintă apogeul tiumfal al mizanscenei și decorului prin intermediul contribuției artiștilor de rangul lui Ferdinand Victor Eugene Delaciox (1798 – 1863).

Decorul romantic al teatrelor are un puternci caracter legat de panoramică, comparativ cu cele din epocile trecute, în acestă prespectivă, scena este dezvoltată mai mult pe lățime decât pe adâncime, decorul este organizat în așa fel încât să creeze senzația unui ercran, tablou. Decorurile se transformă treptat în decoruri de tip panoupe schelet de lemn, amplasate pe scene și prin intermediul lor se putea forma mediul artistic, construcții, fațade de clădiri, scări, balcoane, terase.

Decorurile interioare erau realizate sub forma panourilor orizontale, apare pentru prima dată acest concept, într-un final toată compoziția scenică era foarte încărcată de obiecte, mobilier și diverse accesorii pentru organizarea spectacolelor de teatru.

Odată cu avansarea tehnologiei din domeniu iluminatului și apariția sistemului de iluminare cu gaz aerian în anul 1820, era posibilă o controlare mai bună a intensității luminii și manevrarea mai eficintă a efectelor.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, spațiul teatral este un rezultat voit al exprimării și dezvoltării interioare, clădirile erau realizate în funcție de axele principale de circulații, practic sala de teatru era componenta principală de compoziție.

Teatrul „Opera” din Paris, realizat de arhitectul Charles Garnier, inaugurat în 5 ianuarie 1875, clădire reprezentativă pentru construcțiile de teatre ale secolului al XIX-lea, arhitectura exterioară trebuia să țină pasul cu funcțiunea din interior. Clădirea realizată de Garnier, a reușit să atingă așteptăriile printr-o arhitectură strălucitoare, o structură intimă și o desfășurare funcțională perfectă, o compoziție remarcabilă a spațiilor , holul de primire prevăzut cu o scară monumentală dezvoltată în două rampe, foaiere, sală și scenă puternic decorate.

Fig. 21 – 22. Teatrul „Opera” din Paris (1875), arh. Charles Garnier. Plan (stânga), vedere sală (dreapta)

Curentul „naturalist”, reprezintă o etapă marcantă a sfârșitului secolului al XIX-lea, provine drept rezultat din lupta oamenilor, actorilor de teatru împotriva așa numitului „teatrul iluziei”.

Acest nou concept de abordare naturalistă a pieselor de teatru, vizează jocul personajelor, mișcarea scenică, vorbirea într-un mod autentic. Spațiul scenic dinspre public suferă și el modificări, devenind mai opac, decorurile sunt mai greoaie mai voluminoase, de unde rezultă necesitatea formării spațiilor de tipul buzunarelor de scenă (laterale și spate).

Teatrul lui Wagner de la Bayreuth 1876, realizat de arhitectul G. Semper și arh. O. Bruckwald, destinat interpretărilor spectacolelor lirice. Prin intuiția lui Wagner, asupra spațiilor arhitecturale… „spațiul arhitectural contribuia la trăirea (mai profundă și mai intensă) de către public a unui spectacol”, reușește să realizeze și să impună un program în care rolul principal funcțional din cadrul spectacolelor teatrale, îl constituia sala dezvoltată sub formă de amfiteatru încadrată într-un sector de cerc, care prin această configurare a reușit să sporească efectul de concentrare asupra scenei și întărea relația spectacol – spectator.

Fig. 23 – 24. Teatrul lui Wagner 1876, arh.G.Semper și O Bruckwald, Plan (stânga) Vedere sală (dreapta).

Teatrul în secolul al XX-lea și al XXI-lea

În prima parte a secolului al XX-lea, se aduce în prim plan pentru prima dată conceptul de spațiu liber, flexibil.

O primă aplicare a conceptului de spațiu flexibil, este în proiectul „Teatrul total” al lui Piscator din anul 1927, realizat de arhitectul Walter Gropius.

Fig. 25. „Teatrul total” al lui Piscator 1927, arh. Walter Gropius. Trei ipostaze de organizare a săli de spectacol teatral.

Erwin Piscator (1893-1966), om al teatrului german, printer primii inițiatori și inovatori în domeniul mecanoscenei, împreună cu arhitectul Wlater Gropius își propun să realizeze un teatru cu o configurație spațială care să permit multifuncționalitatea complexului sală – scenă. „Proiectul propunea realizarea unui sector central luminat, care prin rotire să permit realizarea celor trei tipuri de dispunere a spectatorilor în raport cu scena: arena, elisabetană și Italian.”

În perioada interbelică cinematografele câștigau tot mai mult teren, din acea cauză majoritatea proiectelor de teatrerămâneau la nivel de schema de concept, ba chiar mai mult teatrele dezafectate erau transformate în cinematografe, în urma acestei concurențe puternice, noile teatre vor fi realizate pe principia inovatoare de flexibilitate și adaptabilitate.

Un prim exemplu al apicărilor noilor principii, este Teatrul „Pigalle” din Paris (1929), realizat de arhitectul Charles Siclis, în care baza compiziției teatrelor până în această perioadă tind să se diminueze, foaierele încep să își piardă rolurile, partiurile interioare încept să fie adaptate configurării mediului exterior urban (preluări de fronturi stradale, plombă în termen generic actual), iar monumentabilitatea expresiei plastice este redusă, chiar eliminate, sala avea o configurație circular compoziție inovatoare pentru acea perioadă, simplificarea scenei fiind strâns legată de tipul spectacolului.

Fig. 26. Teatrul „Pigalle” din Paris 1929, arh. Charles Siclis. Plan

„Laborator de creație”, reprezenta noul concept de abordare al teatrelor, rezultând din eliminarea totală a caracterelor „festiviste”.

Momentele care au marcat acestă perioadă a clădirilor de teatre au fost realizate în zona nordică a Europei, în orașele Finlandei.

Fig. 27. Teatrul din Malmo, Finlanda 1939 – 1944, arh. Sigrad Lewernts. Plan

Teatrul din Malmo, Finlanda 1939-1944, realizat de arhitectul Signard Lewerents, în care se încerca pentru prima data integrării în viata socială a orașului prin realizarea de expoziții și restaurant publice, introducerea unei noi tipologi planimetrice (două săli de spectacole conectate prin intermediul unei bare cu anexe), acest sitem va fi utilizat într-un număr foarte mare în Europa și în Statele Unite.

Sala principală, este desfășurată sub forma amfiteatrului continuu, ce-a de a doua sală juca roulul de studio care oferea o libertate majoră de experimetare a spectacolelor teatrale dramatice. O altă rezolvare ingenioasă se poate remarca în zona anexelor scenei, dezvoltate pe principiul planului liber.

Secolul al XXI-lea

În societatea contemporană a secolului al XXI-lea, resirsele din domeniul artei sunt într-un număr destul de mare. Datorită evoluției și evoluției istorice în domeniul teatrului se poate menționa, că arhitectura teatrelor a atins un punct impresionant de maturitate mai ales în domeniul tehnologiei applicate asupra spectacolelor de artă.

Realizarea unei clădiri ideale de teatru constă în capacitatea de a răspunde stării de spirit pe care o formează arta spectacolului, așa cum a afirmat Steave Tompkins „un teatru trebuie să se comporte ca o gazdă bună”.

Fig. 28. Teatrul Campos Eliseos Antzokia, Bilababo, Spania, realizat ăn 1901-1902, Jean Batiste Drraoquy, adaptat noilor principia contemporane, prevăzut cu o sala în contiună transformare.

Tehnologia își lasă puternic amprenta asupra clădirilor și spațiilor destinate teatrelor, acustica, iluminatul și efectele umbră – lumină sunt elementele primordial în realizarea spectacolelor.

Este dezvoltat un nou mod de accentuare al sălilor multifuncționale, flexibilie și adaptabile prin intermediul mobilității sală – scenă, transfromarea unui spațiu în diferite forme, mobilitatea perețiilor, gradenelor, scenei cu ajutorul mecanizării și controlului automatizat.

2.2. Sibiu (Hermannstadt), oraș al experiențelor culturale.

Scurtă descriere a evoluției istorice a orașului Sibiu.

Primul document de atestare a Sibiului, apare de la sfârțitul secolului al XII-lea (20 decembrie 1191) prin confirmarea papei Celestin al III-lea, existența propozițiunii libere a germanilor din Transivlania, cu sediul la Sibiu.

În secolul al XIV-lea, atestă Sibiul sub denumirea de Hermannsdorf în anul 1321, iar în 1366, Sibiul obține calitatea de „civitas”, primind numele de Hermannstadt.

Sfârțitul secolului al XV-lea reprezintă un moment important al orașului Sibiu, înființarea Universității Săsești (Universitas Saxonum), condusă de un jude regal și reprezenta topul ierarhiei administrative a saților.

În prima parte a secolului al XVI-lea, reprezintă ieșirea Transilvaniei de sub coroana magheară. Transilvania fiind nevoită să practice o politică duală între habsburgi și otomani, rezultând opresiuni și conflicte în ambele tabere.

Statutul Transilvaniei, la sfârșitul secolului al XVI-lea, era de principat în cadrul Imperiului Habsburgic, în urma înfrângerii turcilor de către austrieci, capital principatului fiind la Sibiu, unde în anul 1688 se instalează Comandantul Militar al Transilvaniei, care va fi present până în anul 1918.

În anul 1777, baronul Samuel von Brukenthal, devenea guvernatorul transilvaniei, în urmna numirii de către Curtea imperial de la Viena, jucând un rol important în cadrul politic, lăsând o amprentă impunătoare asupra economiei, culturii și societății Sibiului și a Transilvaniei din acea perioadă.

Secolele al XIX-lea și al XX-lea, sunt reprezentate de devenirea Sibiului, ca fiind unul dintre centerele cele mai active ale Transilvaniei.

În 1919, după integrarea Transilvaniei în România Mare, Sibiul prima titulatură de Municipiu. În perioada interbelică devenind un pol urban important, având o economie cu o ascendență remacrabilă, dar acestă ascendență a fost stopată cu începerea celui de al doilea Război mondial.

În 1968, Sibiul își recapătă titulatura de capital de județ.

Anul 1989, reprezintă o izbugnire seminificativă a culturii orașului, în urma evoluției istorice în cele opt secole, Sibiul, a devenit unul dintre centrele turistice și culturale importante ale ântregii tări.

În anul 2007, Sibiul devine Capitală Culturală Europeană, fiind primul oraș din România, care beneficiază de acest titul.

Sibiu, pol al experiențelor culturale

Printre primele apariții ale teatrului în orașul Sibiu, au fost atestate din punct de vedere istoric spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, activitate teatrală în cadrul Imperiului Habsburgic, cu o inspirație vieneză.

Un prim act teatral realizat la Sibiu, este marcat în anul 1752, realizat pe o scenă improvizată din lemn organizat în Piața Mare, „abia în 1787 Magistratul prin reprezentantul său Stephan Leopold Hirling, va oferi printr-un contract cu tipograful Martin Hochmeister, Turnul Gros, parte a fortificațiilor medieval ale cetății, spre amenajarea unui teatru modern.”

Fig. 29-30. Turnul Gros transfromat în teatru sec. al XVIII-lea (stânga). Turnul Gros – Actuala Sala Thalia sec. al XXI-lea, funcțiunea actuală de filarmonică (dreapta).

Contunuatorul tradiției teatrului din Sibiu, de aproape cinci secole, Teatrul Național „Radu Stanca” și Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, au reușit să obțină o performanță inedită, titlul de Capitală Culturală Europeană pentru Sibiu, în anul 2007.

Deținând un repertoriu vast de 85 de activități de spectacole, pornind de la tragedia greacă până la experimente inovatoare ale secolului al XXI-lea, Tetarul Nașional „Radu Stanca”, deține o colaborare cu unii dintre cei mai mari actori, regizori români și internaționali, precum Silviu Purcărete, Andrei Șerban, Andriy Zholdak și multi alții.

„Teatrul Național „Radu Stanca" a creat, împreună cu Festivalul Internațional de Teatru, Bursa de Spectacole de la Sibiu (singura din centrul și sud-estul Europei), școala de teatru din cadrul Universității „Lucian Blaga" Sibiu și școala de management cultural din cadrul aceleiași universități, devenind una dintre cele mai importante platforme de creativitate, dialog și mobilitate a artiștilor din întreaga lume.”

Spectacolele din cadrul Teatrului Național „Radu Stanca”, au reușit să se ridice la orice standard contemporane în domeniul artelor spectacolelor, pornind de la tradiție, imagine, ajungând la elemente flexibile inovatoare de instalații artistice, muzică, dans, teatru.

Fig. 31. Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu. Fig. 32. Sală de spectacole

Printre cele mai impresionante premii în cadrul teatrului se numără, ân anul 2003 este clasat ca primul teatru din țară, premiul UNITER pentru „Cel mai bun spectacol al stagiunii” din cadrul spectacolului „Othello”.

În anul 2008, ân cadrul megaspectacolului „Faust”, în regia lui Silviu Purcărete, „Ofelia Popii primețte premiul UNITER pentru cea mai bună actriță într-un rol principal pentru rolul Mefisto”.

August 2009, s-a înregistrat un success impresionant în cadrul Festivalului Internațional de la Edinburgh, unde s-au jucat cinci festivaluri cu casa închisă ale spectacolelor „Faust”, după Gheote în regia lui Silviu Purcărete.

„În anul 2013 Constantin Chiriac, director al Teatrului Național „Radu Stanca” Sibiu și președinte al Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu a câștigat Premiul pentru Teatru, oferit în cadrul Galei Superlativelor VIP, ce a avut loc la București pe data de 15 ianuarie.”

3. TIPOLOGI DE SPAȚII DEDICATE SĂLILOR DE SPECTACOLE

Clasificarea clădirilor pentru spectacole

Clădirile destinate spectacolelor se pot clasifica după anumite tipuri de criterii, conform cărții „Programe de arhitectură”, a lui Gheorghe Vais.

1.„Criterul modului de transport al mesajului artistic de la spectacol la spectator”.

Conform acestui criteriu se crează două sisteme de transport al informațiilor și anume direct și înregistrate (cum este în cazul cinematografelor).

Sistemul de transport direct, este compus din trei elemente de comunicare (vorbă, muzică, vorbă + muzică).

2. „Criteriul cadului construit”

Componentele acestui criteriu sunt două elemente de construcții, cum ar fi cele destinate spectacolelor în spații închise și construcțiile realizate în aer liber (teatre, cinematografe, concerte).

3. „Criteriulnumerelor de săli de spectacole”.

Construcțiile sălilor de spectacole pot fi de trei tipuri: cu o unică sală, cu două săli (una principală și una secundară) și construcții cu multiple săli dispuse în diferite moduri de compoziție.

4. „Criteriul flexibilității”.

Construcțiile din cadrul acestui criteriu sunt de două tipuri de partiuri: înghețat sau fix și flexibil (spectacolul se dezvoltă într-un spațiu unic sau divizat).

5. „Criteriul cadrului construit”.

Format din trei tipuri de construicții cele proiectate, reconvectite, demontabile.

Construcțiile proiectate, sunt destinate direct pentru un anumit tip de spectacol, program.

Construcțiile reconvectite, echivalentul reconversiei arhitecturale prin reamenajarea pentru un anumit tip de program, funcșiune, spectacol.

Construcțiile demontabile sau provizării destinate unui anumit program, sporesc conceptul mobilității, flexibilității și adaptabilității.

Tipologii și componente ale spațiilor teatrale.

Clădirile destinate spectacolelor de teatru au în componență trei elemente principale: zona pentru primire a publicului, sala de spectacol și scena cu anexele aferente.

Conform schemei funcționale generale a teatrului, realizat de Gheorghe Vais, în cartea „Programe de Arhitectură”,reieis cinci categori principale de distribuție:

„A1. Zona de distribuire a publicului (hol, casă de bilete, garderobe, foaiere, buffet)

A2. Zonă funcțiuni de bază (sală de spectacole)

B1. Zona deservirii directe (scena cu anexe, depozite)

B2. Zona deservirii indirecte (vestiare, ateliere de producție, administrație, depozite)

C. Zona funcțiunilor de întreținere ți alimentare energetică”

Fig. 33. Schema funcțională general a unui teatru

Fig. 34. Schema funcționala a unui teatru dramatic

Sala și scena sunt elementele principale, nucleul în jurul cărora se dezvoltă și restul spațiilor.

Elementele principale pentru realizarea unei săli de spectacole sunt: capacitatea spațiului, forma în plan, vizibilitate optimă, locuri adecvate pentru utlilizatori, acustica.

Capacitatea sălii de spectacolelor fiind strâns legat de amplasarea în teritoriu, rezultând în urma studiului de fezabilitate.

Forma în plan a sălilor, este variată, iar alegearea spațial planimetrică a săli se realizeză în funcție de capacitatea sălii, tipul de spectacole, nivelul flexibilității, acustică și vizibilitate.

Dezvoltarea în plan se bazează pe forme rotunde, semicirculare, în formă de potcoavă, trapezoidale, rectagulare și circulare.

Sălile de forme rotunde (fig. 35), realizate prin trasarea unui cerc întrerupt în dreptul portalului scenei, avantajul acestei compoziții, este permiterea adâncimilor mari pe axul longitudinal, perpendicular pe zona scenei, dar prezintă un dezavantaj în cadrul acustic, datorită formelor de concavitate create de pereți.

Fig. 35.-36. Săli de spectacole în forme rotunde (stânga), formă semirotundă (dreapta).

Sălile de formă semirotundă (fig. 36), inspirat din Grecia antică, gradul lor de utilizare fiind foarte redus, datorită problemelor de vizibiliate redusă și a nivelului scăzut al nivelului de preformanță acustică, format de pereții concavi.

Acest tip de plan fiind ușor adaptabil pentru teatrul italian și elisabetan.

Sălile în formă de potcoavă cu variante ovale sau eliptice, fiind rezultatul tipului de teatru practicat din secolul al XVIII-lea până în prezent. Acest tip de formă prezintă multe dezavantaje din punct de vedere al controlului acustic, al vizibilității limitate și lipsa flexibilității spațiului.

Fig. 37-38. Săli în formă de potcoavă (stânga), trapezoidală (dreapta).

Sălile de formă trapezoidale cu variante în sector de cerc, sunt unele dintre cele mai optime soluții de orientare a sălilor spre scenă și o bună vizibilitate, acustica este convenabilă datorită neparalelismului perețiilor longitudinli, monotonia spațială ar fi singurul disconfort al acestei organizări.

Sălile de formă rectagulară, apărute în perioada interbelică și reprezintă o formă nouă de organizare planimetrică, rezultatul acestor categorii de săli au fost generate din reconversia clădirilor în slăli de spectacole.

Acest tip de plan rectangular reprezintă arhietipul teatrelor contemporane.

Fig. 39. Săli de formă rectangulară Fig. 40. Săli de formă circulară.

Săli de formă circulară, autocentrarea reprezintă calitatea principală a acestui tip de formulă a teatrului arenă cu scena amplasată în centru. Reprezintă un grad mare de flexibilitate datorită modului de împărțire al săli în sectoare de cerc.

Scena reprezintă spațiul, zona unde au loc interpretările actelor artistice din cadrul unui spectacol.

Scena are în componență trei niveluri de cerințe.

Fig. 41. „Nivelurile de dotare ale unei scene”

„a) Nivelul cerințelor de bază (casa de cultură)”, reprezintă un nivel minim de dotare.

„b) Nivelul cerințelor medii (dramă și liric)”, variantă în care scena, este prevăzută cu un buzunar lateral și turnul pentru manevrarea decorațiilor, scenă rottivă (turnantă), la acest nivel mai apare și fosa orchestrei amplasate în fața portalului scenei.

„c) Nivelul cerințelor complete (nivel național), acest nivel prezintă complet al dotărilor, scena beneficiază de trei buzunare două laterale și una în spate, subsolul scenei pentru manevrarea și realizarea efectelor la nivelul pardoselii, fosă pentru orchestră și turnul scenei.

Fig. 42. „Scena cu anexele ei și mecano-scena”

Scena și anexele sunt dotate cu mecanisme și siteme de aparate indispensabile în producția spectacolelor teatrale. Toate aceste mecanisme poartă numele de mecano-scenă având în componența scena, podiumul scenei, subsolul scenei, turnul scenei, buzunarul din spatele scenei (arierscena), buzunarele laterale, fosa orchestrei, turnanta (scena mobilă).

4. RELAȚIA DINTRE TEATRU-ARHITECTURĂ-ORAȘ

4.1. Transformarea sapțiului urban în spațiu teatral.

Societatea contemporană, joacă un rol foarte important în evoluția arhitecturală a spațiului teatral.

Tranziția spațială a celor două spații, urban și cel teatral, oferă o semnificație senzorială, dinamică, anulează efectul și senzația monotoniei, reprezintă flexibilitate și adaptabilitate.

Teatrul este un „organism” viu care are nevoie de un proces continuu de transformare și adaptare la noile condiții și cerințe, nu poate avea un caracter și o abordare rigidă.

După cum bine se știe, în urma evoluției istorice ale ultimelor două secole au lăsat o amprentă puternică asupra spațiului teatral, datorită necesității de adaptare la noile curente și cerințe, lupta cu așa zisa concurență, apare conceptul de teatru experimental, drept manifest împotriva principiilor clasice, convenționalul spațiu scenic se schimbă, la fel și întregul mecanism teatral.

Ieșirea din abordarea clasică a elaborări spectacolelor de teatru din spații închise și organizarea lor în zone ne-teatrale, oferă o mai bună creație și un stimul important al imaginației. Cu alte cuvinte prestanța actului artistic și acapararea spațiului urban se pot transforma într-un spațiu teatral urban, realizat în diverse zone, pe străzi, parcuri, piețe publice.

Integrarea activitățiilor artistice ale spectacolelor în cadrul urban, reprezintă transformările fenomenelor artistice din cadrul spașiilor clasice, într-un teatru deschis, primitor, „viu”, care are o semnificație senzorială, fiind generator, un pol de propagare cultural în cadrul societății contemporane.

Spațiul urban devine un cadru al manifestărilor artistice, amplificand relația și conexiunea spectacol – spectator, creator (artist, actor) și public (privitor, spectator).

Spațiile neconvenționale sunt tot mai căutate de creatorii de artă din cadrul scenei contemporane, fiind o etapă și o alternativă importantă pentru descoperirea teatrului la adevaratul său potențial.

Spațiul urban, este un mediu vast cu o puternică șansă de metamorfozare într-un cadru teatral și o capacitate remarcabilă de transformare proprie într-un act artistic, mediul cotidian transformat într-un spațiu de teatru.

Spectacolul privit dintr-o perspectivă a locului de întâlnire între anumite domenii, precum arta și creatorii, oameni și produsul propriu de artă, ajunge la o capacitate remarcabilă, apt să primească orice domeniu, public nou, astfel arta spectacolului poate promova și expune valori inedite culturale din cadrul unei societăți „însetate” de cultură și artă.

„Teatrul în stradă”, reprezintă formula teatrului de tip „in”, modul de abordare al acestui teatru îl reprezintă în primul rând așa zisa „criză” a spectatorilor și a energiei proprii de dezvoltare, de aceea apar mișcările de „in-out”, mutarea din sală în stradă cu înreaga recuzită, formând o structură dinamică în aer liber, pe străzi, în piețe publice, parcuri.

„Teatrul de stradă”, în coparație cu cel anterior (teatrul în stradă), acest tip de teatru se prezintă cu o structură prorpie, repertoriu propriu, program estetic, actori profesionițti, are o misiune socio – culturală clar definită și asumată.

Teatrul de stradă, este una dintre cele mai active forme de teatru în cadrul spațiilor urbane, având o istorie lungă, prima apariție a acestui tip de teatru este atestată încă din perioada Evului Mediu, spectacolele de teatru erau cu tematică religioasă, purtând numele de „mister”.

Teatrul „Comedia della Arte”, fenoment marcant în perioada Renșterii din Italia, fiind o formă a teatrului de improvizație, fiind utilizată și în zilele de astăzi.

Mecanismul și principiul acestui tip de teatru avea in prim plan piețele publice mici, actori ambulanți, spațiul teatral fiind adaptat zonei.

În cazul societîții contemporane, prezența tot mai puternică a teatrului de stradă a apărut datorită regizorilor, deoarece vor să păstreze și să țină ot mai aproape de artă spectatorii, spațiile și zonele de organizare sunt foarte vaste, de la străzi, parcuri, grădini, piețe publice până la centre comerciale, zone industriale.

Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS), reprezintă un bun exemplu al spectacolelor de stradă, dedicate atât comunității cât și turiștilor.

„Spectacolele de stradă sunt forța acestui festival, iar calitatea lor a crescut de la un an la an. Pentru ca sibienii și cei care vin în Sibiu special pentru festival să se poată bucura de calitatea și diversitatea în artele spectacolului. Piața Mare, Pietonala Bălcescu, Piața Mică și alte spații în aer liber primesc cele mai importante compani în artele spectacolului de stradă care dau farmecul, emoția și marea așteptare pe care Festivalul le aduce an de an.”

Fig. 43. Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS)

Carnavalul reprezintă o altă latură a formei artistice a spectacolului din carul urban, fiind reprezentat ca un manifest artistic, având drept scop revitalizarea spectacolelor de stradă, cu o puternică latură de acaparare a publicului din toate categoriile sociale.

Două dintre cele mai impresionante și impunătoare festivaluri de acest gen sunt Carnavalul de la Veneția de pe continetul european și Carnavalul de la Rio de Janeiro, pe continetul amenrican, acest carnaval avându-si originea din Africa de Vest, datorită dansului samba, cu o performanță dezvoltată în aproximativ patru secole, Carnavalul de la Rio, a devenit o tradiție populară în Brazilia, ajungând la o capacitate foarte mare de acaparare a orărui cadrul socio – cultural.

4.2. Importanța relației dintre spectacol și arhitectură.

Patina timpului și-a lăsat puternic amprenta asupra societății în general, în cazul prezentului studiu asupra teatrului, acest „organism viu” și un puternic amplificator socio – cultural, se poate remarca prezența a trei elemente fundamentale din cadrul termenului general denumit spectacol și anume:

– teatrul denumit metaforic „arhitectura” spectacolului.

– spectacolul rezultat al unei interpretări artistice (scenete, festivluri, carnavaluri).

– spectacolul creat de arhitectură (spații – forme, cadrul construit – neconstruit).

O bună conexiune a celor trei elemente, poate forma un impart puternic asupra societății contemporane.

Teatrul (arhitectura spectacolului), este un generator, un pol al creației prin intermediul resurselor culturale, umane, materiale, la fel ca arhitectura, construiește, îmbogățește mediul socio cultural prin intermediul artei, inovației și creației.

Un teatru bun creează un spectacol artistic bun, pentru ca cele două elemente teatru – spectacol să prospere și să ajungă la un nivel de performanță ridicat, este nevoie de bază, resurse umane – materiale – culturale, toate acestea fiind realizate atât în cadrul construit cât și în spațiu liber vegetal și mineral, cu ajutorul celui de al treilea element, arhitectura.

Spectacolul arhitecturii reprezintă un termen general de punere în operă a conexiunii dintre formă și spațiu prin intermediul compoziției.

Termenul de spațiu dinamic, reultă dintr-o perspectivă conexiunii dintre spectacol și arhitectură.

Publicul din cadrul arhitecturii devine spectator, dar în același timp și actor, critic, „judecător”, așa cum este și în cazul spectatorilor din industriile teatrale, sunt „consumatori de artă”. În alte cuvinte spectatorul, este cel care confirmă preznța spectacolului.

Prin dimensiuniile superioare și atitudinile ei, arhitectura este arta în care se pot regăsi atât creatorii cât și spectatorii.

Arhitectura nu poate fi considerată arhitectură atât timp cât spectacolul nu este atins la potențialul lui maxim. O arhitectură de calitate reprezintă un spectacol de calitate și o artă de calitate.

5. TEATRUL ASTĂZI

5.1. De la teatrul clasic – sacru la teatrul experimental.

Primele apariții ale spațiilor de spectacole destinate teatrelor, au arătat că societatea avea nevoie să își canalizeze arta și cultura prin interpretare scenică, comunicare și expresivitate artistică, chiar dacă teatrul clasic (zona greciei antice), se baza pe interpretări sacre având în prim plan ritualurile, publicul – spectatorii, erau captivați de magia spectacolului. Cu alte cuvinte oricare dintre formele adoptate teatrului, erau foarte strâns legate de sacru, sacralitate, fiind centrul de polarizare al întâlnirilor oamenilor și creșterea relației dintre om și divinitate.

Spațiul privat al teatrului superă modificări radicale din punct de vedre al arhitecturii, mai ales în secolul al XX-lea, când teatrul trece printr-o așa numită criză culturală și o stagnare datorită noilor tendințe adin domeniul spectacolului.

Dezvoltarea experimentală, flexibilă, adaptabilă își face simțită rezența încă de lasfarșitul secolului al XIX-lea, cunoscut și sub numele de teatrul avangardist.

Teatrul experimental a fost creat în urma unor crize culturale puternice, devenind o revoltare și o abordare benefică pentru acestă problemă, fiind o negație, opunere a teatrului burghez (prototip al teatrelor), încercă șă introducă noi utilizări a limbajului, a modului de percepție și formarea unei noi relații mai interactive cu spectatorii.

Peter Brook, descria relația actorilor cu publicul din cadrul teatrului în cartea „The Empty Space”, există o diferență oarecum practică între spectatori și actori, dar nu una fundamentală.

Teatrele și spectacolele de teatru, exluzând parțial implicațiile publicului, au abordat rolul audienței într-un număr variat de moduri.

Audiențele sunt aduse la un nivel extrem de practic prin intermediul participării active la acțiune și interpretare scenică. Implicarea publicului la reprezentațiile artistice variază în funcție de cererile voluntarilor la apelarea actorilor din fața publicului. Acestă implicare a audienței, crează un anumit mod de a simții, de a trăii spectacolul și subiectul performanței, fără să își schimbe atuitudinea față de actul spectacolului.

7. BIBLIOGRAFIE

7.1. Cărți și articole

Alexandru Avram, Vasile Crișan. (1998). SIBIU, ghid cultural-turistic, Editura FF Press, București, Romania.

Alexandru Avram, Ioan Bucur. (1999). Topologia Monumentelor din Transilvania Municipiul Sibiu. Centrul Istoric. Vol. 5.1.1. Editura Rheinland Koln.

Dr. Arh. Horia Radu MOLDOVAN. Stadiul general privind evoluția istorică a țesutului urban al orașului Sibiu.

Gheorghe Vais. (2008). Programe de Arhitectură.Editura. U.T. PRESS. Cluj – Napoca.

Oscar BROCKETT and Franklin HILDY. (1968). History of the Theatre. 10th ed. 2010

Harold Burris-MEYER, Eduard C. Cole. Theatres and auditoriums

Ovidiu Drimbă. Istoria teatrului universal

Anca Florea. (2016 – 2018). Caietele Masca.Vol. 1 – 9.

Johan Huizinga. (1949)Homo ludens, Încercarea de determinare a elementului ludic al culturii. Traducere din olandeză H. R. RADIAN – București. Humanitas. (2003).

Silvia Ionescu Metamorfoza spațiului urban în spațiu teatral

Magdalena STĂNCULESCU, TEATRUL ÎN SPAȚIUL URBAN

Ioana-Claudia MAIOR Teză de doctorat științific în domeniul teatru și artele spectacolului

Revista Igloo nr.160 Arhitectura spectacolului, Elemente teatrale.

Mr. WILLIAM SHAKESPEARES COMEDIES, HISTORIES AND TRAGEDIES. Published according to the True Originall Copies. LONDON, Printed by Ifaac Iaggard and Ed. Blount. (1623), Ediția Folio 1623 cu gravura de Martin Droeshout, SHAKESPEARES , București, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carlol II” 1938.

COMPLETĂRI ULTERIOARE

7.2. Webografie

GALERIE FOTO – Imagini superbe cu Sibiul de altădată. Fotografiile care impresionează profund

7.3. Material iustrativ.

Fig. 1.