Șef de lucrări d r. Elena -Cristina Marcov Absolvent Beatrice -Maria Ronea BUCUREȘTI 2018 UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE „CAROL DAVILA” ,… [621187]

Licență

Șef de lucrări d r. Elena -Cristina Marcov Absolvent Beatrice -Maria Ronea BUCUREȘTI 2018 UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE „CAROL DAVILA” ,… [621187]

Byadmin ianuarie 1, 2024

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE
„CAROL DAVILA” , BUCURE ȘTI
FACULTATEA DE MEDICINĂ DENTARĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific
Șef de lucrări d r. Elena -Cristina Marcov

Absolvent: [anonimizat]
2018

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE
„CAROL DAVILA” , BUCUREȘTI
FACULTATEA DE MEDICINĂ DENTARĂ

RESTAURAREA MORFOLOGICĂ ȘI FUNCȚIONALĂ
A RELIEFULUI OCLUZAL

Coordonator științific
Șef de lucrări d r. Elena -Cristina Marcov

Absolvent: [anonimizat]
2018

Cuprins

Introducere
1. Morfologia suprafețelor ocluzale ……………………………………………………. ..2
2. Metode de restaurare a reliefului ocluzal …………………………………… …………. ..6
3. Materiale utilizate în restaurarea directă și indirectă a reliefului ocluzal …….15
4. Studiu clinic al incidenței leziunilor coronare ocluzale ……………………….. ….36
5. Restaurarea morfologică și funcțională a reliefului ocluzal – situații clinice ..41
Concluzii……………………………………………………………………………………………… ..61
Bibliografie………………………………. ………………………………………………………… …62

1

Introducere

Restaurarea suprafețelor ocluzale se poate realiza prin mai multe metode, fiecare
implicând tehnici și instrumente specifice. Alegerea metodei de obturare depinde, în primul
rând, de caracteristicile clinice ale leziunilor carioase ocluzale.
Scopurile acestei lucrări de licență sunt acelea de a evalua statistic incidența
diferitelor cazuri clinice reprezentând carii ocluzale pe un lot de pacienți și de a compara
eficacitatea clinică a două metode de refacere morfologică și funcțională a suprafețelor
ocluzale.
Primele trei capitole cuprind date din literatura de specialitate despre morfologia
suprafețelor ocluzale, despre metode le de restaurare a reliefului ocluzal, precum și despre
materiale le utilizate în restaurarea directă și indirectă a reliefului ocluzal .
Prima parte a cercetării personale cuprinde o analiză statistică a leziunilor coronare
ocluzale identificate pe un lot de șaptezeci și cinci de pacienți.
Scopul celui de-al doilea studiu personal a fost acela de a evalua eficiența clinică a două
metode de restaurare coronară directă de durată. Acestea au fost metoda de restaurare anatomic
stratificată a suprafeței ocluzale și metoda indexului ocluzal. Șaizeci de cazuri clinice au fost
rezolvate cu ajutorul primei metode, cu ace eași tehnică de lucru dar folosind trei categorii
diferite de instrumente de mână. Douăzeci de cazuri clinice au fost tratate cu ajutorul metodei
indexului ocluzal.
Concluziile studiului statistic privind incidența cariilor ocluzale pe un lot de pacienți, au
indicat o frecvență mare a cariilor primare și secundare, cu profunzime medie și mare, pe
molarii primi și secunzi, maxilari și mandibulari.
Rezultatele celui de-al doilea studiu au arătat că aplicarea anatomic stratificată cu
ajutorul instrumentelor de mână, spre deosebire de metoda indexului ocluzal, conduce la
realizarea unui număr mai mare de obturații ocluzale cu morfologie corespunzătoare și
închidere marginală corectă , deși este laborioasă și consumă mult timp.

2

1. Morfologia suprafeĠelor ocluzale

1. Morfologia ocluzală a premolarilor maxilari și mandibulari

SuprafaĠa ocluzală a primului premolar maxilar are următorul aspect:

ș Prezintă doi lobi, un șanț interlobar, două fosete proximale și două creste margi nale.
ș Cei doi lobi sunt așezați unul vestibular și unul palatinal, cel vestibular fiind mai mare
decât cel palatinal.
ș Ambii lobi au forma unei piramide cu baza patrulateră.
ș Crestele marginale de smalț sunt îngroșări liniare de smalț la limita proximală a suprafeței
ocluzale și au o dispoziție vestibulo -orală, leagând crestele sagitale meziale și distale ale celor
doi lobi.
ș Șanțul interlobar este rectiliniu și este orientat mezio -distal, separând lobul vestibular de cel
palatinal.
ș Fosetele sunt depresiuni triunghiulare la extremitatea mezială respectiv distală a șanțului
interlobar, acolo unde acest șanț este întrerupt de prezența crestelor marginale de smalț.1

SuprafaĠa ocluzală a celui de -al doilea premolar maxilar are următorul aspect:

ș Prezintă doi lobi, un șanț interlobar, două fosete proximale și două creste marginale.
ș Cei doi lobi sunt așezați unul vestibular și unul palatinal, cel vestibular fiind egal decât cel
palatinal.
ș Ambii lobi au forma unei piramide cu baza patrulateră.
ș Șanțul interlobar este rectiliniu, este orientat mezio -distal, la mijlocul distanței vestibule –
orale.
ș Suprafața ocluzală prezintă, în general, aceleași caracteristici ca cea a premolarului unu cu
excepția dimensiunii cuspizilor. 1

3 SuprafaĠa ocluzală a primului premolar mandibular are următorul aspect:

ș Prezintă doi lobi, un șanț interlobar, două fosete proximale și două creste marginale.
ș Prezintă oblicitate mare spre lingual (datorită unghiului obtuz cu deschiderea spre lingual
ce se realizează între axul coroanei și axul rădăcinii).
ș Cei doi lobi sunt așezați unul vestibular și unul palatinal, cel vestibular fiind mult mai mare
decât cel palatinal.
ș Cei doi lobi par sudați.
ș Șanțul interlobar este mic, orientat mezio -distal, curb cu concavitatea spre vestibular
separând lobul vestibular de cel palatinal, puțin adânc.
ș Fosetele sunt depresiuni triunghiulare la extremitatea mezială respectiv distală a șanțului
interlobar, acolo unde acest șanț este întrerupt de prezența crestelor marginale de smalț.
ș Crestele marginale de smalț sunt îngroșări liniare de smalț la limita proximală a suprafeței
ocluzale și au o dispoziție vestibulo -orală, legând crestele sagitale meziale și distale ale celor
doi lobi. 1

SuprafaĠa ocluzală a celui de -al doilea premolar mandibular are următorul aspect:

ș Suprafața ocluzală prezintă trei lobi (doi situați oral și unul situat vestibular), două șanțuri
interlobare (unul mezio- distal și unul centro -lingual perpendicular pe celălalt), trei fosete
(două proximale și una centrală) și două creste marginale.
ș Fața ocluzală prezintă șanțul mezio -central situat în mijlocul ei dar prezența concavității
șanțului spre vestibular mărește volumul acestui lob comparativ cu cel lingual și dă senzația
unei mari apropieri de fața linguală.
ș Prezența la nivelul feței ocluzale a premolarului doi inferior a trei lobi modifică întregul
aspect al acestui dinte, apropiindu- l de configurația molarilor. 1

2. Morfologia ocluzală a molarilor maxilari și mandibulari

SuprafaĠa ocluzală a primului molar maxilar are următorul aspect:

ș Relieful feței ocluzale este reprezentat de patru cuspizi, trei șanțuri (mezio -central, centro-
vestibular și disto -palatinal), fosete (două principale – mezială și distală și una secundară –
centrală) și două creste marginale (mezială și distală).

4 ș Cuspidul mezio -palatinal și disto -vestibular sunt uniți printr -o creastă oblică de smalț ce
formează un unghi obtuz deschis mezial.
ș Șanțul mezio -central unește foseta mezială cu foseta centrală.
ș Are direcție mezi o-distală și separă lobul mezio -vestibular de cel mezio- palatinal. Șanțul
disto- palatinal pornește din foseta distală și se termină pierdut pe fața palatinală. Are un prim
segment mezio- distal ce separă lobul disto -vestibular de lobul disto- palatinal după care face
un unghi de 900 căpătând o direcție vestibulo -palatinală terminându -se pierdut pe fața
palatinală deasupra convexității maxime. 1

SuprafaĠa ocluzală a celui de -al doilea molar maxilar are următorul aspect:

ș Are același număr de cuspizi, șanțuri și fosete ca și molarul unu maxilar.
ș Lobii nu sunt complet separați de șanțurile interlobare, existând linia oblică de smalț ce
leagă lobul mezio -palatinal de lobul disto-vestibular.
ș Linia oblică de smalț formează un unghi obtuz deschis către fața mezială și care prezintă o
întrerupere la nivelul zonei centrale a feței ocluzale. 1

SuprafaĠa ocluzală al celui de -al treilea molar maxilar are următorul aspect:

ș Un morfotip este cel în care numărul lobilor, fosetelor și șanțurilor de la nivelul feței
ocluzale este același cu cel întâlnit la molarii unu și doi maxilari.
ș Un alt morfotip al molarului trei maxilar este acela dat de dispariția lobului disto -palatinal.
Ocluzal se vor găsi doar trei lobi – doi vestibular și unul palatinal și numai două șanțuri.
Șanțul mezio -distal separă lobii vestibulari de lobul palatinal, este curb cu concavitatea
palatinal. Perpendicular pe el, mai distal de jumătatea sa este șanțul centro -vestibular ce
separă cei doi lobi vestibulari. Configurația celor două șanțuri ar e aspectul literei „Y”
semănând din acest punct de vedere cu premolarul doi inferior, dar orientarea fiind invers.
ș Mai rar, coroana molarului trei maxilar poate avea aspectul unui premolar superior a cărui
față ocluzală prezintă un lob vestibular și unu l palatinal.
ș La toate morfotipurile descrise, suprafața ocluzală are elementele morfologice mai
estompate, relieful ocluzal având un aspect mai estompat, încrețit datorită lipsei de spațiu în
care s- a format și s -a dezvoltat . 1

5 Supra faĠa ocluzală a primului molar mandibular are următorul aspect:

ș Prezintă cinci cuspizi, patru șanțuri, cinci fosete și două creste marginale.
ș Cuspizii sunt următorii (în ordinea descrescătoare a mărimii): mezio -lingual, disto-lingual,
mezio-vestibular, centro- vestibular și disto -vestibular, fiind complet separați între ei.
ș Șanțul mezio -distal are formă de zigzag, separând șirul lobilor vestibulari de cei linguali.
Este intersectat de șanțul centro -lingual și șanțul centro -vestibular mezial și centr o-vestibular
distal.
ș Fosetele sunt două principale (mezială și distală) și trei accesorii la intersecția celor patru
șanțuri.
ș Crestele marginale sunt în număr de două: una mezială și una distală.

SuprafaĠa ocluzală a celui de -al doilea molar mandibu lar are următorul aspect:

ș Prezintă patru cuspizi complet separați de șanțurile interlobare, două șanțuri, trei fosete și
două creste marginale.
ș Cuspizii sunt (în ordinea descrescătoare a mărimii): mezio -vestibular, disto-vestibular,
mezio- lingual și disto-lingual.
ș Șanțurile au o orientare mezio -distală și respectiv vestibulo -linguală intersectându -se în
unghi drept (șanț în cruce).
ș Fosetele sunt: proximale – mezială și distală și la intersecția celor două șanțuri – foseta
centrală.

SuprafaĠa ocluzală a celui de -al treilea molar mandibular are următorul aspect:

ș Prezintă două morfotipuri frecvente reprezentate de configurația coronară a primului molar
inferior sau a celui de-al doilea molar inferior.
ș În ambele cazuri suprafața ocluzală este mai estompată, vălurită, cu relieful ocluzal mai
puțin delimitat.
ș Poate prezenta, uneori, coroana ca un conglomerat neregulat format dintr -un număr
variabil de lobi.

6

2. Metode de restaurare a reliefului ocluzal

Restaurarea suprafeț ei ocluzale se poate realiza direct , semidirect și indirect.
Cariile ocluzale au orificii de deschidere și afectări variabile în profunzime al e
smalțului/dentinei/smațului ș i dentinei. În formele inițiale nu există o proporționalitate directă
între gr adul de deschidere de la nivelul smalțului și evoluția în profunzime .
Cazurile clinice identificabile pe suprafețe cu șanțuri și fosete pot avea următoarele
aspecte:
– carie cu orificiu mic de deschidere;
– carie cu orificiu mediu/mare de deschidere.
La nivelul aceluiași dinte, pot exista unul sau mai multe dintre cazurile clinice
descrise mai sus, separate de zone de țesut dentar cu grosime diferită.
La nivelul cariilor cu orificiu mediu și mare de deschidere se poate aprecia orientativ,
inițial, profunzimea cavităților carioase.
Examenul radiologic oferă informații suplimentare în cazul pierderilor mari de
structură dură dentară.
Etapele de tratament ale unei carii cavitare la acest nivel sunt:
– Excavarea țesuturilor dentare precum și a materialelor d e restaurare (unde este cazul)
care nu mai pot fi conservate și finisarea marginilor preparației (timp chirurgical);
– Dezinfectarea cavităĠii rezultate și protecĠia pulpo -dentinară (timp
medicamentos);
– Restaurarea morfofuncĠională a suprafeĠelor (timp ortopedic).

1. ETAPA DE EXCAVARE ȘI FINISARE A MARGINILOR CAVITĂğII

În orice situație clinică, se înregistrează, inițial, stopurile ocluzale cu ajutorul mediilor
de înregistrare la nivelul suprafeței respective.
Preparația este rezultatul îndepărtării țesuturilor dure dentare care nu mai pot fi
conservate (smalț demineralizat, dentină infectată).

7 În funcĠie de metoda și materialul de restaurare de durată , excavarea cariilor
localizate în șanĠuri și fosete generează :

a. În cazul metodelor directe:
– cavităĠi de clasa I clasice, pentru amalgam;
Cavitatea pentru amalgam are unghiuri interne bine exprimate, pereții verticali
perpendiculari pe peretele pulpar, peretele pulpar plan sau în trepte, pereții verticali paraleli
doi câte doi, unghiurile externe rotunjite, marginile cavității nu se bizotează și formează
unghiuri de 90° cu restul suprafeței ocluzale.
– cavităĠi modificate pentru materiale aderente, cu aspecte variate în funcĠie de
extinderea în suprafaĠă și evoluĠia în profunzime a procesu lui carios.
Cavitatea pentru materiale aderente are o configurație internă denivelată sau nu, cu
aspect rotunjit, unghiuri între pereții interni și suprafață de 90° sau mai mari, unghiuri externe
rotunjite, distanță dintre margini și crestele marginale de minim 1,5 mm la premolari și 2 mm
la molari. Marginile cavității nu se bizotează.

b. În cazul metodelor indirecte:
Diferențe le în prepararea cavității pentru inlay ceramic față d e cele pentru amalgam
sunt:
– preparația este mult mai conservatoare, îndepărtează numai țesutul distrus de procesul carios
până în dentină dură, normal colorată sau ușor pigmentată;
– designul cavității trebuie să permită prepararea piesei ceramice în laborator și să asigure o
localizare perfectă a incrustației în preparație;
– nu este necesară retenția prin fricțiune, aceasta fiind chiar contraindicată;
– nu e necesară îndepărtarea pereților de smalț subminați, se poate face o deretentivizare a
acestora și întărirea lor cu ionomeri de sticlă înainte de realizarea restaurației în ca vitatea bucală
sau pe model. În timpul cimentării, acest spațiu de sub cuspizii nesusținuți se poate căptuși cu
rășini compozite; efectul de întărire a acestora se datorează legăturilor dintre această rășină de
cimentare și incrustație;
– nu e necesar ă extensia preventivă în zonele de autocurățire și curățire artificială a dinților;
– se păstrează principiul rezistenței;
– grosimea ocluzală a incrustației trebuie, pentru a rezista stresului ocluzal, să fie de 1 -2,5 mm;

8 – datorită cimentării sale cu rășină compozită nu mai e necesar un paralelism perfect al pere ților
laterali ai cavității, ei trebuind să fie ușor divergenți față de podeaua cavității, în unghi de 4 -15
pentru a ușura introducerea și îndepărtarea incrustației în timpul probei sale.
– întâ lnirea dintre pereți se realizează prin linii și unghiuri rotunjite pentru ușurarea fabricării
piesei și reducerea riscului de propagare a fracturării unghiurilor ascuțite; acest lucru se va
realiza cu freze cilindro-conice foarte fine la vârf, pentru a nu distruge peretele pulpar;
– marginile preparației nu trebuie bizotate, spațiul dintre dinte și inlay fiind ocupat cu rășina
compozită ce asigură o sigilare net superioară cimentului tradițional. Marginile subțiri din
ceramică ce ar rezulta ca urmare a bizotărilor riscă să se fractureze în timpul manoperelor de
inserare. Unii autori recomandă margini ocluzale groase (butt joint), alții un prag rotunjit
(hollow- ground chamfer) care ajută la o sigilare perfectă, expunând prismele de smalț la 90 
față de linia de finisare ceea ce permite o bună gravare a acestora; în cavitățile verticale se
recomandă un perete gingival plan, cu marginea externă situată în smalț;
– forma și profunzimea peretelui pulpar rezultă ca urmare a reducerii pereților dentari cu
obturația de bază cu ionomeri de sticlă. El reprezintă factorul cheie al succesului pe termen
lung al restaurației, datorită reducerii forțelor de forfecare la interfața agent de
cimentare/restaurație. Forma peretelui pulpar depinde de evoluția procesului carios și el nu
trebuie să fie neapărat plan, perpendicular pe axul dintelui, el poate fi în zona centrală a
cavității în formă de V, cu laturile V -ului paralele cu înclinarea pantelor cuspidiene; această
formă depinde de profunzimea procesului carios. 2

Instrumentarul utilizat în cadrul acestei etape este reprezentat de:
1. Instrumentar pentru excavarea propriu- zisă;
2. Instrumentar pentru finisarea marginilor preparației.
A. Principalele categorii de instrumentar care pot fi utilizate pentru excavarea
propriu- zisă sunt reprezentate de:
I. Instrumentar manual
1. Instrumentar manual tăietor clasic. Principalele categorii sunt: dălți de smalț, linguri
Black, excavatoare, toporiști de smalț.
2. Instrumentar manual de raclare specific pentru tehnica chemomecani că
Instrumentarea chemomecanică este de elecĠie pentru cavităĠii profunde cu
depozit mare de dentină infectată și poate fi realizată prin intermediul a trei sisteme:
sistemul Carisolv, sistemul Papacarie și sisteme enzimatice. 3

9 II. Instrumentar mecanic
a. Instrumentar ul mecanic rotativ utilizabil este reprezentat de: frezele ceramice,
frezele polimerice, freze clasice extradure ( carbură de tungsten ), instrumentarul
specific tehnicii chemomecanice Carisolv;
b. Instrumentar mecanic nerotativ
Cazurile clinice care pot beneficia de excavare cu ajutorul instrumentarului nerotativ
sunt, frecvent, cariile de mici dimensiuni, cu depozit redus de dentină infectată. Aceste
instrumente sunt uneori utilizate în asociere cu instrumentarul rotativ clasic.
1. Instrumentarul ultrasonic utilizat modern în terapia minim invazivă limitează
distrugerea de țesut dentar sănătos în cazul accesului indirect și folosește piese de mână
sonice de înaltă frecvență cu vârfuri abrazive modificate.
2. Instrumentarul utilizat în abraziunea cu aer are ca principiu bombardarea
țesuturilor dure dentare cu un jet de aer bogat în particule abrazive (oxid de aluminiu),
obținându -se o ablație de mare precizie, minim invazivă. 3

III. Instrumentarea cu laser

B. Principalele categorii de instrumentar care pot fi utilizate pentru finisarea
marginilor preparației (îndepărtarea anfractuozităților, netezire, preparare cu configurare
specială) sunt: instrumente de mână: toporiști de smalț, dălți de smalț și instrumente
mecanice: rotative (tăietoare și abrazive) și nerotative (sonoabrazive) .
Toaleta cavităĠii se realizează prin îndepărtarea resturilor de țesuturi dure rezultate în
urma excavării, a urmelor de sânge, salivă cu uscarea ulterioară ușoară, neintempestivă.

2. ETAPA DE DEZINF ECTARE ȘI DE PROTECğ IE PULPO- DENTINARĂ

A. Dezinfectarea dentinară a preparației obținute se poate realiza cu ajutorul
ozonoterapiei și terapiei fotoactivate.
1. Ozonul are efect antiseptic puternic fiind oxidant pe microorganismele cariogene.
După expuner ea timp de 40 secunde acestea sunt inactivate.
2. Dezinfectarea fotoactivată reprezintă un concept relativ nou implementat în
stomatologia modernă. Tehnicile pe bază de PAD utilizează lasere de putere scăzută pentru a
induce o reacție fotochimică într -un fotosensibilizator, care la rândul său exercită un efect
letal pe celulele bacteriene.

10 B. ProtecĠia pulpo -dentinară
ConcepĠia clasică de protecție pulpo -dentinară are la bază tratamentul diferențiat în
funcție de profunzimea cavităților și de aspectul dentinei, iar concepĠia modernă susține
protecția pulpo -dentinară realizată prin intermediul tehnicilor de adeziune.
ProtecĠia pulpo -dentinară clasică se realizează:
– pasiv (protecție mecanică, electrică, termică, chimică) în cavități de profunzi me
medie prin intermediul obturației de bază propriu -zise. Se poate realiza cu: cimenturi
policarboxilice, ciment fosfat de zinc (nu se aplică în cavități profunde peste hidroxidul de
calciu), ciment eugenat de zinc (nu se aplică sub compozite), cimenturi ionomere de sticlă
clasice sau modificate cu răși ni, compozite fluide, compomeri etc.
– activ (protecție biologică) în cavități profunde. Protecția activă se realizează cu
ajutorul obturației de bază intermediară reprezentată de materialele cu efect sedativ și
antimicrobian (în principal pe bază de hidroxid de calciu) și care stimulează fenomenele de
depunere a dentinei terțiare (neodentinogeneza).

3. ETAPA DE REFACERE ORTOPEDICĂ

1. Alegerea unei metode și a unui material de restaurare de dura tă
corespun zător cazului clinic
Materialele utilizate în restaurarea directă de durată a pierderilor de structură dură
dentară sunt amalgamul sau materialele compozite (microhibride, cu nanoumplutură,
nanohibride), ormoceri, giomeri, compomeri, cimenturi cu ionomeri de sticlă).
Materialele utilizate în tehnicile indirecte sunt ceramica, aliajele metalice, compozitul.

1. Alegerea tehnicii de restaurare

A. În cazul tehnicilor directe, se selectează o tehnică de aplicare a materialului
de restaurare în concordanĠă cu caracteristicile acestuia și cu caracterisicile cazului
clinic.

1. În cazul aplicării amalgamului
Amalgamul este produs, frecvent astăzi, mecanic, cu ajutorul mixerelor, iar apoi este
preluat și transportat cu aju torul portamalgamelor. Apoi este fulat, porție cu porție în cavitate,
din centru spre periferie, pănă la ump lerea cu ușor exces. Se folosesc apoi brunisoarele care

11 favorizează realizarea unei închideri marginale foarte bune. Se efectuează apoi modelarea
morfologică cu gura deschisă cu ajutorul cioplitoarelelor (carverelor) și apoi cea funcțională,
cu gura închisă. Momentul în care se efectuează finisarea și lustruirea depinde de tipul de
amalgam utilizat.

2. În cazul aplicării compozitului vâscos
Aplicarea compozitului vâscos în cavităĠi de clasa I -a se realizează prin mai multe
tehnici:
– tehnica de aplicare anatomică în masă a compozitului (tehnica bulk) într- o singură
porție (doar masă de smalț) în cazul preparațiilor mici;
– tehnica de aplicare anatomică stratificată este tehnica de elecĠie în pr eparații
medii și extinse implicând aplicarea inițială a masei de dentină (unul sau mai multe porții),
urmat ă de aplicarea ulterioară stratificată de compozit , cu refacere a succesivă și
fotopolimerizare a fiecărui cuspid. Modelarea se realizează cu ajutorul instrumentarului
manual, anatomia fiecărui cuspid refăcându -se prin exprimarea fiecărui strat pe pantele
cuspidiene restante.
– tehnica de aplicare în straturi oblice a masei de dentină (1 -2 straturi) și a masei de
smalț din profunzime către suprafață în preparații medii și extinse;
– tehnica de refacere cu conformator ocluzal individual (stamp technique) . În
cazurile clinice în care suprafața ocluzală nu prezintă întreruperi extinse de origine ca rioasă,
la începutul tratamentului, înaintea excavării, se înregistrează o cheie de ocluzie din material
fluid (digă fluidă, compozit fluid, silicon transparent) (susținută frecvent de microaplicatoare)
la nivelul zonei respective. Aceasta se va reutiliza la finalul etapei ortopedice, aplicându-se
pe dintele protej at cu o folie de teflon înainte de așezarea ultimului strat de smalț.
– tehnica de refacere în ocluzie cu ajutorul unor benzi transparente. O bandă
transparentă se aplică pe fața ocluzală respectivă după aplicarea ultimului strat de smalț,
solicitând ulte rior pacientului să ocludă în intercuspidare maximă. Se fotopolimerizează din
toate direcțiile posibile, solicitându -se apoi dezocluzia cu fotopolimerizarea suplimentară din
toate sensurile.

B. În cazul tehnicilor semidirecte/indirecte

Incru staĠia reprezintă un corp rigid, confecționat în afara cavității bucale, după o
machetă directă sau după o amprentă și o machetă în laborator, având forma și dimensiunile

12 adecvate pentru a reconstitui exact cavitatea pregătită anterior în dinte, în care va fi apoi
fixată cu ciment. Acesta trebuie să corespundă exact cavității practicate în dinte.
Materialele de confecționare pot fi: metal – nobil cu continut ridicat de aur (916%0)
seminobil Au- Pd-Ag (Palidor);Ag-Pd (Paliag), porțelan , compozit (materiale hibride).
Avantajele sunt rezistență superioară , închidere marginală bună , arie de contact
corespunzătoare , preparare minimă.
Dezavantaje sunt prețul mai ridicat și tehnica mai laborioasă cu mai multe etape
intermediare.
ContraindicaĠii : în cazuri cu carioac tivitate crescută , în cazuri cu igienă defectuoasă ,
în leziuni coronare mici, în anomalii dentare.
Clasificare:
– După aspectul estetic: nefizionomice sau fizionomice;
– După zona restaurată: singulare sau elemente de agregare.

1. Etapele timpului ortopedic al metodei semidirecte:

– introducerea compozitului după lubrefierea preparației ;
– la cavitățile de clasa a II-a se aplică matrice transparentă și pana reflectorizantă ;
– fotopolimerizarea;
– îndepărtarea piesei din cavitate cu ajutorul unei sonde d entare;
– fotopolimerizarea în afara cavității bucale încă 60 de secunde;
– tratamentul termic și fototermic în cuptor la 123 grade timp de 5 minute, combinația dintre
lumină și căldură asigurând o polimerizare completă a compozitului;
– adaptarea finală la care se urmărește integritatea marginală a piesei, contactul cu dinții
vecini și antagoniști, culoarea inlay -ului;
– se mai pot efectua eventuale retușuri ;
– demineralizarea marginilor de smalț, aplicarea adezivului pe suprafața inlay -ului și plasarea
sa în cimentul de sigilare din cavitate, sub izolare cu digă;
– îndepărtarea excesului ocluzal și proximal, polimerizare scurtă și rapidă, după care se mai
verifică dacă în zona proximală nu mai există surplus, pentru a putea fi îndepărtat, deoarece
rășina parțial polimerizată permite îndepărtarea eventualelor resturi, apoi se face
polimerizarea definitivă, timp de 3 mi nute (1 minut ocluzal, 1 minut vestibular și 1 minut
oral).2

13
2. Etapele timpului ortopedic al metodei indirecte în restaurarea cu incrusta Ġii din compozit :

– amprentarea cu materiale elastomerice, bifazic ă sau monofazic ă, cu siliconi de poliadi ție sau
polieteri;
– modelul se toarn ă din gipsuri extradure (arcada) și dure (soclul);
– modelarea este direct ă, cu ra șină compozit ă, care se aplic ă pas cu pas în cavitatea
condi ționat ă în prealabil cu lac separator:
• se aplică stratul bazal, grosimea ~1mm;
• în cuptor se fotopolimerizeaza pentru 3 minute;
• se aplică straturi succesive de dentin ă (culoarea dominanta a inlay-ului);
• fotopolimerizare 3 minute pentru fiecare strat;
• în final, se aplic ă un strat de transparent total, care permit e vizualizarea integral ă a culorii
inlay-ului;
• se adaugă un alt strat transparent u șor opac, mai intens în zonele proximale (pentru culoarea
estetic ă);
• nuanțări estetice : pete, marmoraț ii cu mase speciale;
• stratul final este smalț ;
– modelul + inlay-ul modelat se introduc într-un cuptor pentru fotopolimerizare (60-90
secunde) ;
– examenul intaoral: presiuni moderate, se constat ă eventualele retu șuri marginale;
– tratament cavitate + inlay : gravaj acid al cavit ății (acid fosforic 37%), sp ălare, uscare,
aplicare de adezivi. 2

3. Etapele timpului ortopedic ale metodei indirecte în restaurarea cu incrustaĠii din ceramic:

– în cabinet , amprentarea cu materiale elastomerice, bifazic ă sau monofazic ă, cu siliconi de
poliadi ție sau polieteri;

– în laborator, turnarea modelului și realizarea incrustaților ceramic prin mai multe metode:
1. turnare (tehnologia DICOR)
(materialul ceramic topit este turnat in tipar, acest miez urmand a fi placat cu mase ceramice);
2. presare – injectare (tehnologia EMPRESS – SYSTEM) (metodă mai precisă );

14 3. modelare direct ă (tehnologia VITA in CERAM) (c eramică aluminoasă sau zirconică
modelată – cel mai sigur si economic procedeu pentru protezele integral ceramice);
4. frezare computerizata (tehnologia CEREC SYSTEM) (amprentarea este computerizat ă,
iar incrustatia este realizată direct î n cabinetul medicului stomatolog);
5. frezare mecanica (CELLAY SYSTEM – Mickronia), neasistată de calculator.

– în cabinet , se verifică corectitudinea execuției în laborator în afara gurii și apoi în gură:
culoarea, punctele de contact interdentare, ad aptarea marginală, ocluzia cu hâ rtie de
articulație;
– izolare cu digă;
– toaleta cavității și a inla y-ului;
– aplicarea sistemului adeziv pe inlay, uscare cu jet ușor de aer;
– aplicarea unui strat fin de material compozit dual de cimentare pe suprafața sa și
aplicarea lui în preparație;
– eliminarea excesului, polimerizare 5 secunde, eliminarea excesului, fotopolimerizare
3 minute.
Avantajele incrustațiilor ceramice în raport cu alte restaurări : oferă o estetică
superioară , sunt piese care conferă o rezistență foarte bună , sunt mult mai conservatoare.

15

3. Materiale utilizate în restaurarea reliefului ocluzal

Materialele utilizate în restaurarea reliefului ocluzal sunt nefizionomice
(amalgamul dentar) și fizionomice (materiale aderente).

AMALGAMUL DENTAR

Amalgamul dentar este un materi al de obturație de durată, nefizionomic, plastic în
momentul introducerii în cavitate, neaderent și care devine rigid după priză. El este rezultatul
amestecului dintre mercur și unul sau mai multe metale.
Tipurile de amalgam dentar
Amalgamul dentar, în f uncție de numărul de metale ce compun aliajul poate fi:
– binar – rezultat din combinația mercurului cu un singur metal și singurul care a fost
utilizat până de curând este amalgamul rezultat din combinarea Hg cu Cu.
Au mai fost încerca te și combinațiile cu cadmiu sau paladiu, dar aceste
amalgame s- au dovedit a fi nocive, friabile și casante;
– ternar – rezultat din amestecul mercurului cu două metale Ag și Sn în proporții egale;
– cuaternar – rezultat din amestecul mercur ului cu 3 metale Ag, Sn și Cu în proporție de
65%Ag, 25%Sn și 6% Cu.
După conținutul în Cu al aliajului , amalgamul dentar poate fi:
– cu aliaj convențional, sărac în Cu (mai puțin de 6%) și care conține:
– argint – 68 – 70%,
– staniu – 26 – 27%,
– cupru – 2 – 5%,
– zinc – 0 – 1%.
Proporția dintre mercur și aliaj este de 45 – 50%Hg / 50 – 55% aliaj.
Mai poate conține urme fine de aur, platină și mercur 2 – 3% și atunci aliajul se
numește preamalgamat.4

16 – aliaj cu conținut crescut de cupru , sub 2 forme, cu compoziție simplă Ag -Sn-Cu-Zn
și cu faza dispersată de aliaje Sn -Ag și eutectic Ag -Cu.
După tipul particulelor aliajului acestea pot fi:
– cu pilitură formată din particule neregulate, așchii, produse prin tăierea lingoului de
aliaj la un strung;
– cu particule sferice sau sferoidale, obținute prin pulverizarea aliajului încă lichid
într-un gaz inert(cele sferice) sau atomizate sub apă(sferoidale);
– cu particule sferice sau sferoidale și particule neregulate, în proporții difer ite. Un
astfel de aliaj este cel numit – de dispersie – în care particulele sferice sunt de eutectic A g-Cu
în proporție de 2 părți la 1 parte pilitură convențională.
Aceste tipuri de aliaje pot fi cu conținut scăzut sau crescut de Cu.
Metalele ce intră în compoziția aliajului au următoarele caracteristici princi pale:
Argintul
– mărește rezistența amalgamului, reduce curgerea lui(flow);
– în concentrație mai mare de 70%, el crește duritatea amalgamului dar devine
sfărâmicios și este mai greu de manipulat, priza este mai rapidă și crește tendința de
expansiune a acestuia;
– o concentrație mai mică de 65% duce la un amalgam cu o duritate mai mică, timp de
priză prelungit si are tendință de contracție. 4
Staniul
– ușurează amalgamarea, crește timpul de priză, scade expansiunea amalgamului după
priză și scade rezistența și duritatea acestuia, crește coroziunea amalgamului.
Cuprul
– crește rezistența amalgamului, păstrează în limite optime coeficientul de dilatare,
timpul de priză și rezistența la coroziune. În proporție de peste 15% este și antiseptic.
Zincul
– crește rezistența amalgamului, îi conferă un anumit luciu, previne oxidarea iar în
concentrații de peste 0,01% și în condiții de umiditate produce expansiunea amalgamului.
Aurul
– în unele aliaje se poate găsi în proporție de 2 -3% formând aliaje preamalgamate care
beneficiază de o amalgamare mai rapidă, dar în exces crește coeficientul de dilatare și

17 rezistența mecanică și prelungește timpul de priză; la o concentrație mai mică amalgamul
devine friabil.

ProprietăĠile fizico -chimice ale amalgamului

Rezistența la compresiune – este diferită de la un compus la altul (între 1000 și 5500
Kgf/cm²) dar depinde și de timpul parcurs de la reacția de priză. În general, după 7 zile de la
reacția de priză se atinge rezistența maximă la compresiune și după aceea creșterile sunt mici
și fără importanță. Aliajele convenționale au rezistență la compresiune între 1000 și
3500Kgf/cm², pe când aliajele non gama 2 au valori între 4500 și 5500Kgf/cm². Amalgamul
rezultat din ali aj sferic se pare că are cea mai mare rezistență la compresiune.
Rezistența la tracțiune – este mai mică decât cea la compresiune și are valori cuprinse
între 400 – 600 Kgf/cm², deci 1/5 din aceasta. Această rezistență este direct legată de
rezistența marginală a restaurației și în special a marginilor subțiri de aceea presupune
realizarea unor preparații în care unghiurile externe să fie în unghi de 90 , astfel încât
restaurația să realizeze cu pereții preparației legături cap la cap.
Cea mai rezistentă fază a amalgamului la această forță este faza gama, a particulelor
nereacționate. Nu e o diferență esențială la rezistența la tracțiune între amalgamele
convenționale și cele non gama 2.
Plasticitatea este posibilitatea de deformare permanentă sub acțiunea unei forțe.
Ea depinde de:
– cantitatea de argint din aliaj – cu cât e mai mare cu atât amalgamul e mai puțin plastic, mai
dur ceea ce justifică ad aosul de staniu, cupru, zinc ce- i îmbunătățesc plasticitatea;
– dimensiunea și forma particulelor – cu cât sunt mai mici și plast icitatea amalgamului e mai
bună;
– timpul de triturare care cu cât e mai lung cu atât amalgamul e mai plastic;
– raportul de aliaj- Hg care diferă după forma particulelor, fiind mai mare la cele neregulate și
mai mic la cele sferice (55% și 45%) pentru o plasticitate optimă.
Deformarea este proprietatea de a- și modifica volumul sub acțiunea unor solicitări
peste limitele de elasticitate ale materialului. După priză, amalgamul prezintă o modificare a
formei sale atât sub stres static cât și dinamic, cunoscută sub termenii de “ flow” și “creep ”
sau curgere și fluaj. Aceasta face ca la 7 zile de la priza amalgamului, sub presiune,

18 moleculele de amalgam să se reverse peste marginile cavității formând o muchie nesusținută
ce ul terior va fi slăbită de coroziune putând fi fracturată. 4,5,6
Modificările dimensionale – respectiv dilatația și contracția sunt determinate pe de o
parte de mecanismul de priză al amalgamului și pe de altă parte de temperatura din cavitatea
bucală. În timpul prizei, prin absorbția mercurului de către aliaj, se produce o contractare a
materialului (în faza gama) pentru ca în fazele gama 1 și 2 să se producă o dilatare rapidă a
acestuia după care are loc din nou o contracție datorată difuziunii mercurului în particulele
nereacționate ale fazei gama și apoi urmează o stabilizare. Ca urmare a acestei contracții la
interfața dinte -restaurație apare o fisură . 4
Modificările volumetrice depind de :
– compoziția aliajului;
– dimensiunea particulelor în raport direct proporțional;
– raportul aliaj- mercur tot direct proporțional (cu cât Hg e mai mult și expansiunea
amalgamului e mai mare);
– durata de triturare care dacă e prelungită crește expansiunea amalgamului;
– timpul scurs de l a triturare la condensare care nu trebuie să depășească 3 – 3,5
minute;
– contaminarea cu umezeală înainte de priză, ea crescând expansiunea amalgamului,
etc.
Diferența de temperatură a amalgamului determină dilatarea lui care e mult mai mare
decât cea a smalțului și dentinei; contracția de asemenea ceea ce duce la apariția percolării
marginale.
Adezivitatea amalgamului este nulă, el fiind un material de obturație neaderent și de
aceea aplicarea sa necesită cavități retentive. Astăzi pentru îmbunătățirea adezivității sale se
încearcă utilizarea unor lacuri pe suprafața preparației sau și mai eficace sunt sistemele
adezive speciale pentru amalgam cum ar fi Amalgambond, Amalgambond Plus, All-Bond 2,
Panavia etc.

ProprietăĠile chimice
Coroziunea – reprezintă degradarea electrochimică a metalului sub acțiunea mediului
bucal.
Amalgamul prezintă mai multe tipuri de coroziune:
– coroziune de suprafață – chimică, ce se caracterizează prin pierderea luciului și
modificarea de culoare dato rită sulfurării și oxidării. Ca urmare, pe suprafața restaurației

19 apare un film de oxizi, sulfuri sau hidroxizi ce se poate distruge rezultând produși de
coroziune ce determină apariția unei suprafețe rugoase;
– coroziunea la interfața dinte/restaurație – ce apare doar dacă între diferitele zone ale
unei obturații există diferențe de concentrație în oxigen. Aceasta apare mai ales între pereții
cavității și suprafața restaurației unde cantitatea de oxigen este mai mică decât pe suprafețele
libere ale obturației. Faza cea mai sensibilă a mecanismului de priză la coroziune este gama
2, de aceea, pentru micșorarea acesteia se folosește amalgam non gama 2, mai rezistent la
coroziune. Se realizează chiar, cu ajutorul produșilor chimici rezultați rezistenți la coro ziune,
o sigilare a spațiului dintre preparație și restaurație. 4,6
– coroziunea galvanică – apare datorită contactului dintre amalgam și alte metale sau
aliaje în mediul bucal electrolitic cum ar fi cel între amalgam-aur, amalgam-aliaje protetice,
amalgam nou- amalgam vechi, fenomen care diminuă în 2 -3 zile prin coroziune.

ProprietăĠile biologice
– are propriet ăți ușor antiseptice datorate acțiunii argintului și cuprului;
– prin manipulare incorectă în cabinet de către medic sau asistenta medicală, cum ar fi
malaxarea între degete, în podul palmei, fără protecția mănușii , aruncarea pe jos a resturilor
de mercur, șlefuirea și finisarea restaurațiilor de amalgam fără răcire, lipsa de aerisire
corespunzătoare a cabinetului, depozitarea incorectă, etc., vaporii de mercur sau contactul
direct cu acesta pot determina o intoxicație mercurială.

CalităĠile amalgamului
– este ușor de preparat și manipulat;
– are preț de cost redus;
– este foarte rezistent la factorii chimici ș i mecanici din mediul bucal;
– se finisează și se lustruiește ușor;
– este radioopac;
– are stabilitate bună în mediul bucal;
– rezistența la abraziune este similară smalțului;
– are longevitate clinică mare;
– are proprietăți de autosigilare a interfeței restaurare/preparație;
– este cel mai puțin influențat de abaterile de la tehnica de utilizare;
– nu este iritant pentru pulpa dentară și parodonțiul marginal. 4

20 Defecte :
– nu are aderență la pereții cavității;
– este nefizionomic, de culoare cen ușie, putând colora în timp țesuturile dure
dentare;
– foarte bun conducător de căldură și electricitate;
– poate crea bimetalism în contact cu alte aliaje sau metale din cavitatea bucală;
– amalgamează lucrările din aur deteriorându -le;
– suferă contracții și dilatări după inserarea în cavitate;
– suferă în timp coroziune electrochimică.

IndicaĠiile amalgamului de argint :
– obturarea cavităților de clasa I -a situate pe fețele vestibulare și orale ale molarilor și
pe fețele ocluzale ale molarilor și premolarilor;
– obturarea cavităților de clasa I -a situate pe fețele palatinale ale dinților frontali când
grosimea coroanei este mare nelăsând să transpară culoarea metalului;

MATERIALELE COMPOZITE

Rășinile compozite sunt materiale restaurative complexe, trifazice și au în compoziția
lor:
– o fază organică polimorfă, continuă, constituind matricea;
– o fază minerală dispersată, formată din particule de umplutură;
– agentul sau faza de cuplare care realizează unirea componentei organice cu ce a
minerală.
Pe lângă aceste elemente de bază, rășinile compozite mai conțin sistemul de inițiere al
prizei, stabilizatori sau inhibitori ai po limerizării, pigmenți și coloranți, impurități
necontrolate și necontrolabile, elemente cu rol în obținerea unor calități optime ale
compozitelor.

CompoziĠia chimică
Faza organică
Este o fază continuă, polimorfă, constituită dintr -un a mestec de monomeri și aditivi
(5%). Monomerii fazei organice sunt: – monomeri principali, de bază;
– monomeri de diluție, de adiție.

21
Monomerii principali
Monomerii p rincipali au masă moleculară mare, contracție de priză mică, datorită
structurii voluminoase, capacitate bună de umectare a țesuturilor dure dentare. Dezavantajul
lor este că sunt toxici pentru țesutul pulpar și își modifică culoarea în timp.
Din cauza grupărilor OH secundare ce formează cu alte grupări OH din molecula de
BisGMA punți de hidrogen, precum și datorită masei moleculare mari, monomerii de bază tip
BisGMA, au vâscozitate crescută. Pentru a mări proprietățile hidrofile ale rășinii și pentru a -i
scădea vâscozitatea s -a încercat eliminarea grupărilor OH secundare, precum și utilizarea
unor monomeri alternativi bazați pe uretan dimethacrilați, care să înlocuiască parțial sau total
BisGMA. Aceștia au vâscozitatea mai mică, sunt mai hidrofili și au o duritate mai mare.
Proprietățile cerute monomerilor de bază sunt:
– contracție minimă de polimerizare;
– vâscozitate și volatilitate mică;
– absorbție minimă de apă;
– aderență la țesuturile dure dentare;
– toxicitate minimă pentru pulpa dentară. 2

Monomerii de diluție
Monomerii de diluție au rolul de a dilua monomerul de bază. Ei au o masă moleculară
mai mică decât monomerii de bază și au fost introduși în compoziția fazei organice a
materialelor compozite pentru a le reduc e vâscozitatea și a permite manipularea clinică mai
bună a materialului. Aceștia sunt:
– TEG -DMA, un trietilen glicol dimetacrilat;
– EG-DMA, etilen glicol dimetacrilat;
– HEMA -hidroxietil metacrilat.
Denumiți în raport cu grupele polimerizabile ca monomeri diluanți:
– monofuncționali, cu o grupare polimerizabilă;
– bifuncționali, cu două grupări polimerizabile;
– trifuncționali, cu trei grupări polimerizabile,
ei reprezintă cam 25% din totalul masei organice.
Scăderea vâscozității masei organice, datorată acestor monomeri de diluție, permite
umectarea ușoară a suprafețelor de smalț gravate acid. Diferențele de vâscozitate ale
diferitelor materiale compozite aflate pe piață, se datorează proporției de monomeri de diluție

22 pe care îi conțin. Grupările polimerizabile permit participarea monomerilor de diluție la
reacția de polimerizare. 2
Aditivii , în proporție de 5% din componența fazei organice a compozitelor, diferă în
raport cu modul de polimerizare.

Faza anorganică
Este cunoscută și sub denumirea de umplutură și conține, în general, substanțe
minerale. Astăzi, majoritatea compozitelor noi conțin ca umplutură sticlă de silice cu conținut
de bariu, silicat de aluminiu/litiu, siliciu amorf coloidal, florură de bariu, fibre de sticlă, oxizi,
triclo rură de yterbiu.
Particulele ce compun umplutura se deosebesc nu numai prin compoziția lor chimică ci
și prin mărimea particulelor care pot fi:
– megaparticule (mai mari de 100 m);
– microparticule (între 10-100 m);
– midiparticule (între 1-10 m);
– microparticule (între 0,01-0,1 m);
– nanoparticule (între 0,005-0,001 m),
Particulele mari se prepară din cuarț, sticlă, ceramică prin măcinare (mărunțire) și
cernere, obținându -se particule ascuțite, sub forma de așchii. Mărimea lor se încadrează între
10-100 m. Pentru a se obține radioopacitate, la acestea se adaugă bariu, stronțiu, lantan.
Microparticulele cu diametru mediu de 0,01 m se prepară prin hidroliză și
precipitare, sunt radiotransparente și alcătuite din SiO 2 amorf. 2

Compozite convenționale moderne
Compozitele convenționale moderne încearcă să micșoreze neajunsurile semnalate ale
primei generații, utilizând alte tipuri de umplutură, particule mai puțin dure decât cuarțul,
care să permită obținerea prin măcinare a unor particule mai fine, care să realizeze suprafețe
mai netede, mai ușor de șlefuit.
Apar astfel particulele cu dimensiuni submicronice, de ordinul a 0,1-0,04 m, realizate
din silice coloidală. Aceasta se obține prin procese chimice și anume, prin arderea
tetraclorurii de siliciu într-un amestec de H și O gazos, obținându -se hidrolizarea și
precipitarea la temperaturi înalte a particulelor de oxid de siliciu, de unde și denumirea de
silice pirolitică sau pirogenă. Particulele astfel obținute fiind foarte mici, cantitatea lor pe

23 unitate de volum al materialului este mai mare, crescând foarte mult greutatea materialului.
Ele permit o ameliorare importantă a aspectului estetic al restaurației permițând o finisare ce
lasă în urmă suprafețe mai fine, mai netede.
Datorită particulelor mici, nu poate fi asigurat un conținut suficient de mare de
umplutură, ceea ce face ca proprietățile mecanice ale acestor tipuri de materiale compozite să
nu fie foarte bune. Ele au:
– o vâscozitate mare;
– un procent crescut de mas ă organică;
– un coeficient de expansiune termică mai mare decât celelalte materiale compozite;
– un coeficient crescut de absorbție al apei;
– un modul de elasticitate scăzut;
– sunt mai vulnerabile la abraziune.
Toate aceste neajunsuri au dus la apariția de noi tehnologii prin care microumplutura
este încorporată în matricea organică. S -au realizat astfel:
– particule omogene – realizate doar experimental, obținute prin dispersarea particulelor
mici de sil iciu coloidal în matricea organică nepolimerizată, ceea ce duce la creșterea mare a
vâscozității la concentrații mici de silice. Ele dau un aspect fizionomic foarte bun dar
proprietățile materialului sunt slabe.
– particule heterogene – menite să mărească concentrația de microumplutură din
compozit până la nivelul care să permită îmbunătățirea proprietăților lor mecanice
nesatisfăcătoare cu particule omogene.
S- au folosit soluții tehnologice prin care să se realizeze p articule cu dimensiuni mai
mari de 20-30 m denumite complexe, care să permită o împachetare mai densă, dar să
păstreze structura de microparticule. Aceste complexe sunt dispersate în faza organică în care
anterior s- a dispersat silice coloidală pirolitică . Aceste particule pot fi:
– particule prepolimerizate sub formă de așchii. Pentru obținerea lor, rășina cu
microparticule este polimerizată și apoi mărunțită sub formă de particule de umplutură și
acestea sunt încorporate în rășini ce conțin microparticule de silice coloidală care apoi vor fi
polimerizate după inserarea materialului în cavitate; prin această metodă se reduce contracția
de polimerizare. 2,4
– particule prepolimerizate sferice, care permit o condensare optimă;
– complexe de microparticule condensate. Microparticulele de SiO 2 sunt sinterizate într-
o masă poroasă care se va măcina pentru a forma particule condensate de SiO 2 cu diametrul

24 de 25 m. Acestea se încorporează, alături de microparticulele adiționale, în rășini
nepolimerizate.
Rășina compozită microîncărcată poate fi BisGMA sau UDMA, și rășinile compo zite
astfel obținute pot fi auto sau fotopolimerizabile. Folosind o combinație de particule
prepolimerizate sub formă de așchii cu complexe de microparticule condensate (aglomerate),
va crește conținutul de microumplutură anorganică până la 75% (în greutate).
Pentru că acestea nu sunt radioopace, li se va încorpora yterbiu sau zirconiu care să le
confere radioopacitatea necesară.

Compozite hibride
Acestea conțin o combinație de macro și microparticule, și sunt probabil cele mai
folosite compozite. Datorită combinației amintite, îmbină calitățile celor două tipuri de
particule și anume, calitățile fizice ale compozitelor cu particule convenționale cu cele
estetice ale compozitelor cu microumplutură.
Principala modificare a acestora este în proporția și distribuția particulelor de diferite
mărimi, pentru că, în funcție de acestea se mărește procentul de umplutură al rășinii. Ele
conțin cam 70 -80% umplutură organică, particulele umpluturii anorganice având dimensiuni
ceva mai mici decât cele din compozitele convenționale, până la cele submicronice din
compozitele cu mic roumplutură.
Particulele mici, submicronice, se găsesc dispersate și ocupă spațiile dintre particulele
anorganice mari, neregulate. Astfel se îmbină proprietățile fizice ale celor două tipuri de
compozite.
Rășina de bază a acestor compozite hibride este în general BisGMA, dar poate fi și
UDMA și sunt, în general, radioopace și cel mai frecvent fotopolimerizabile.
Azi, în nomenclatura materialelor compozite apar termeni meniți să scoată în evidență
mai clar compoziția și structura lor. Astfel, se utilizează în raport cu conținutul în umplutură
minerală termenii de:
– compozite monomodale care la rândul lor pot fi:
– compozite convenționale, cu macroumplutură;
– compozite cu microumplutură:
– de înaltă densitate, create pentru dinții laterali, cu proprietăți fizico -chimice
ameliorate, cu structură heterogenă, cu comple xe prepolimerizate, ce permit
o încărcare minerală suficientă;

25 – sferoidală, măcinate, indicate în special pe dinții laterali, a căror forme
neregulate și dimensiuni mici ale particulelor permit realizarea unei densități
ridicate a umpluturii;
– compozite bimodale – compozitele de primă generație tip Occlusion FulFil. 2,4

Prop rietăĠile rășinilor compozite

Proprietățile rășinilor compozite depind de o serie de factori precum:
– tipul matricei, a rășinilor fazei organice;
– dimensiunea și compoziția particulelor de umplutură ale fazei minerale;
– tipul și cantitatea agentului de cuplare silanic.

Proprietățile mecanice
Duritatea
Unitatea de măsură pentru duritatea suprafeței rășinii compozite este indicele Knopp .
Acesta diferă în funcție de tipul de material compozit. Astfel, la materialele compozite cu
macroumplutură și la cele hibride, indicele Knopp este de 35 – 65 kg/mm², pe când la cele cu
microumplutură este de doar 18 – 30 kg/mm². Duritatea restaurației depinde și de gra dul de
polimerizare și ea poate fi crescută cu 2 – 4% printr- o polimerizare adițională, după adaptarea
ocluzală și finisarea restaurație i.
Rezistența la uzură
Materialele de restaurație trebuie să prezinte o rezistență la uzură egală cu a smalțului
din zona restaurată. Rășinile compozite au o uzură complexă:
– o degradare chimică, hidrolitică a componentelor sale;
– o degradare fizică a suprafeței restaurațiilor.
Degradarea fiz ică a restaurației la nivelul suprafeței sale este determinată de doi factori:
– abraziunea,
– oboseala materialului restaurator asociată cu stresul intermitent la care este
supus în timpul proceselor de ma sticație.
Această uzură se asociază cu o asprire a suprafeței restaurației datorată parțial (l a
compozitele cu microumplutură) zgârierii compozitului și pierderii particulelor de suprafață
și datorită fricțiunii (la compozitele cu macroumplutură), ducând la o pierdere de substanță
verticală importantă, neomogenă .

26 Pe suprafețele expuse unor forțe masticatorii mari apar microfisuri atât la suprafața
restaurației cât și sub particulele de macroumplutură.
I mportantă este și uzura smalțului dinților antagoniști care depinde de tipul de
compozit utilizat. Cu cât particulele de umplutură sunt mai mari cu atât uzura suprafeței
compozitului este mai mare și uzura dinților antagonisti mai importantă.
Compozitele cu particule de cuarț dau o uzură mai importantă smalțului dinților
antagoniști decât cele cu bariu, staniu sau alte materiale de umplutură.
Fenomenul de oboseală a materialului compozit determină compromiterea restauraț iei,
cu apariția de fisuri în matricea organică, ca urmare a solicitărilor masticatorii. În interiorul
materialului de restaurație se produc modificări ce nu sunt vizibile cu ochiul liber și care
mobilizează particulele de umplutură și subminează integritatea restaurației prin apariția de
fisuri.
Modulul de elasticitate
Modulul de elasticitate indică rigiditatea materialului de restaurație și este măsurat în
GPa. El diferă în raport cu tipul materialului compozit astfel:
– compozitele cu microumpluturi au modulul de elasticitate de 4-8 GPa;
– compozitele cu macroumpluturi și cele hibride au un modul de elasticitate de 8 -19 GPa.
Cu cât canti tatea de umplutură este mai mare cu atât rigiditatea compozitului este mai
mare, asemănătoare cu cea a dentinei (18,5 GPa ), dar mai mică decât a smalțului (82,5 GPa).
Materialele de restaurație cu un modul de elasticitate mic se deformează ușor sub
acțiunea forțelor de masticație puternice, de aceea trebuie folosite materiale compozite cu
modul de elasticitate ridicat, cu o valoare apropiată de cea a dentinei, mai ales în restaurarea
dinților laterali.
Rezistența
Este p roprietatea fizică care se referă la rezistența materialului compozit la
compresiune și tracțiune. Ea este inferioară materialelor de obturație metalice (amalgame).
Rezistența la compresiune este mai mare decât cea la tracțiune, fără implicații clinice
deosebite.
Rezistența la fractură este importantă și ea se referă la energia necesară pentru a
propaga o fractură în masa materialului compozit.
După priza finală a materialului, apar în masa restaurației microfisuri care pot duce în
timp la fracturi, mai ales în zonele de minimă rezistență. Cu cât cantitatea de umplutură este
mai mare și particulele au dimensiuni mai mari, cu atât rezistența la fractură a compozitelor
este mai mare, astfel:

27 – compozitele cu microumplutur i au rezistența la fractură de 0,7 -1,2 MN/m²
– compozitele cu macroumplutură și cele hibride au o rezistență la fractură de 1,4 -2 MN/m².
Rezistența la fractură scade în timp în mediul bucal datorită absorbției apei și
degradării fizice. 2,4

Proprietățile fizice
Coeficientul de dilatare termică
La rășinile compozite, coeficientul de dilatare termică este mult mai mare decât cel al
dentinei, acest lucru având o i mportanță clinică deosebită. Astfel:
– coeficientul de dilatare termică al dentinei = 8×10 –6 C;
– coeficientul de dilatare termică al smalțului =11×10 –6 C;
– coeficientul de dilatare termică al compozitelor convenționale cu macroumplutură și
hibride = 30×10-6 – 40×10 –6 C;
– coeficientul de dilatare termică al compozitelor cu microumplutură = 40×10-6-70×10-
6 C.
Acest coeficient de dilatare termică face ca, la modificările de 1 grad ale temperaturii,
restaurațiile de compozit să -și modifice dimensiunile de 3 ori mai mult decât dintele, și
etanșeitatea închiderii marginale se alterează.
Difuzibilitatea termică a materialului arată capacitatea acestuia de a reacționa la
stimulii termici temporari existenți în cavitatea bucală. Ea stopează transmiterea variațiilor
termice din mediul bucal spre pulpa dentară.

Radioopacitatea
Pentru materialele compozite obținerea radioopacității necesită:
– utilizarea unor monomeri ce conțin brom, iod
– utilizarea umpluturilor anorganice radioopace cum ar fi sulfatul de bariu,
wolframatul de calciu, fluorurile lantanidelor, care însă modifică proprietățile rășinilor
compozite. Se mai poate utiliza trifluorura de yterbiu, zirconiu.
Radioopacitatea compozitelor este foarte importantă ea permițând clinicienilor să
depisteze cariile secundare ce apar mai ales la nivelul restaurațiilor pr oximale, la marginea
gingivală a acestora. Radioopacitatea se măsoară prin comparație cu aluminiul și e constantă
în mediul hidric.

28 Absorbția apei și solubilitatea
Rășinile compozite reacționează în mediul bucal prin absorbție de apă. Această apă
absorbită modifică proprietățile fizice și mecanice ale restaurației în sens negativ, al alterării
lor, datorită scindării hidrolitice a silanului de umplutură. De asemenea, duce la prelungirea
duratei polimerizării deci a tensiunilor de contracție.
Absorbția maximă de apă pentru o săptămână admisă de Specificația ADA e de
1,7 mg/cm², iar saturarea se produce după 2 -5 zile.
Rășinile cu microumplutură au o absorbție mai mare a apei, de 1,5 -2 mg/cm² pe când
cele hibride și convenționale au un indice de absorbție al apei de 1,1 mg/cm² datorită
volumului mai mare de procent de rășină.
O cantitate limitată de apă absorbită e benefică obturațiilor mari și aceasta pentru că ea
va compensa într- o oarecare măsură contracția de priză.
După polimerizarea completă a rășinii compozite, solubilitatea acesteia în apă este
relativ scăzută, de 0,01 -0,06 mg/cm².
Absorbția apei și solubilitatea rășinilor compoz ite depind de:
– tipul și cantitatea de monomer de bază și diluanți; rășinile bazate pe UDMA au
tendință mai mică de absorbție și solubilitate mai mică;
– este invers proporțională cu cantitatea de umplutură a rășini i. Cu cât procentul de
umplutură este mai mic, cu atât absorbția de apă este mai crescută.
– gradul de polimerizare; cu cât monomerii reziduali sunt în cantitate mai mare cu atât
crește și solubilitatea rășinii, un timp de polimerizare redus cu 25% face să crească absorbția
de 2 ori, iar solubilitatea de 4-6 ori.
– interacțiunea dintre monomer și particulele de umplutură;
– gradul de solubilitate al moleculelor, cea mai puțin hidrofilă fiind TEGDMA ;
– compoziția salivei, vâscozitatea ei. 4

Degradarea în mediul bucal
În timp, în mediul bucal se produce un proces de degradare al compozitului chiar dacă
acesta nu e supus forțelor de masticație ci doar variațiilor chimice și termice. În acest proces
de degradare sunt implicate:
– grupările metacrilat nereacționate, rămase după polimerizare care degradându -se mai
repede, pot fi extrase din masa rășinii;
– degradarea hidrolitică a bariului și stronțiului ce poate duce la apariția unei presi uni
la interfața rășină/umplutură și în consecință la apariția de microfisuri;

29 – apa sau atacul chimic, ca și variațiile termice duc, în timp, la cedarea agentului
silanic de cuplare.

Stabilitatea coloristică
Restaurațiile compozite suferă în timp, în mediul bucal, o modificare a culorii. Aceasta
apare datorită unor cauze : – extrinseci;
– intrinseci;
– o combinație între acestea.
Colorațiile extrinseci sunt determinate de alimente precum: ceaiul, Coca -Cola, cofeina
și aceasta prin absorbția maximă de apă care are loc în primele 7 -10 zile după inserarea
materialului restaurator în preparație. Înainte de polimerizarea completă, ele pot pătrunde 3 -5
m în masa compozitului ducând la colorarea acestuia.
Porozitatea sau rugozitatea suprafețelor restaurațiilor devin în timp favorabile colorării
compozitului, datorită alimentelor dar și bacteriilor cromogene din placa bacteriană, ce au o
suprafață prielnică de depunere. Cu cât polimerizarea este mai deficitară, cu atât aceste două
defecte sunt mai importante.
Colorațiile intrinseci se datorează oxidării aminelor în exces în sistemul de inițiere
chimică a polimerizării și în 1 -3 ani apare o îngălbenire a restaurației.
La compozitele fotopolimerizabile se observă o deschidere a culorii și creșterea
transl ucidității care se accentuează în 24 – 48 ore, datorită probabil descompunerii
camforchinonei. Ele, pe termen lung, sunt stabile coloristic dacă polimerizarea a fost făcută
corect. 4

Contracția de polimerizare
În timpul polimerizării, rășinile compozite suferă un proces de contracție de
polimerizare care afectează foarte mult legătura la interfața dinte/restaurație.
Pentru compozitele convenționale, contracția volumetrică este de 10 – 25 %, ca și
pentru compozitele hib ride, pe când pentru compozitele cu microumplutură contracția de
polimerizare are valori cuprinse între 20-25%.
La compozitele fotopolimerizabile, cam 60% din contracția totală are loc în primul
minut de fotoinițiere și prelungirea timpului de activare nu duce la creșterea contracției totale.
Contracția acestor materiale este centrifugă, spre sursa de lumină, ea este aceea ce tinde să
îndepărteze rășina de pereții restaurației.

30 Ormocerii sunt materiale compozite cu rezistență mecanică superioară care sunt
rezistenți la uzură și sunt, deci, indicați pentru restaurarea suprafețelor ocluzale.

CIMENTURILE IONOMERI DE STICLĂ (CIS)

Cimenturile ionomeri de sticlă s -au afirmat în ultimii ani tot mai mult în domeniul
tratamentului restaurator, medicii stomatologi au căpătat experiență clinică în ceea ce privește
tehnica de aplicare și a beneficiilor pe care le aduc.
 După utilizarea lor sunt:
♦ cimenturi ionomeri de sticlă pentru cimentarea lucrărilor protetice;
♦ cimenturi ionomeri de sticlă pentru restaurații coronare indicate în:
– restaurarea leziunilor cervicale de etiologie carioasă sau necarioasă;
– tratamentul cariilor radiculare;
– restaurări ocluzale minimal invazive;
– restaurări proximale minimal invazive tip – tunel;
– cavitate în galerie (în șanț).
– restaurări provizorii (de urgență sau de așteptare);
– restaurarea dinților temporari;
– reconstituiri coronare în scop protetic;
– obturații apicale retrograde.
♦ cimenturi ionomeri de sticlă pentru – obturații de bază – tehnica sandwich clasică;
– tehnica sandwich deschisă.
– ca lineri – autopolimerizabili;
– fotopolimerizabili.
 După compoziție chimică sunt : – CIS convenționale bicomponente,
pulbere-lichid;
– CIS anhidru;
– CIS fotopolimerizabile;
– CIS cu adaos de pulberi metalice.
 După mecanismul de priză: – autopolimerizabile;
– fotopolimerizabile.
 După modul de prezentare : – sistem bicomponent – nedozat;
– în capsule dozate.

31 – sistem anhidru dizolvat în – apă distilată;
– acid tartric.
– sistem monocomponent, fotopolimerizabil. 2,4

CompoziĠie chimică
Din punct de vedere chimic, cimenturile ionomeri de sticlă sunt poliacrilați complecși
sau polialchenolați rezultați în urma combinării soluției apoase a copolimerului acidului
acrilic cu un silicat dublu de aluminiu și calciu. Compoziția lor chimică e puțin cunoscută dar
se știe că ei conțin silice și fluorite în raport de 1/1,7 și pot avea în proporție de până la 23%
fluor.
Cimenturi ionomeri de sticlă convenționale
Cimenturile ionomeri de stic lă convenționale se prezintă sub forma bicomponentă :
 pulbere , formată din :
– particule de sticlă cu diametrul de 20 -50m care:
– la CIS de primă generație era o sticlă ternară de tip aluminosilicat poli-
alchenoic acid;
– la CIS moderne au o compoziție mai complexă, ele mai conțin:
– fluoruri de aluminiu, calci u, natriu care se adaugă în scop:
– cariopreventiv;
– pentru creșterea rezistenței mecanice;
– scăderea gradului de transluciditate.
– particule de bariu, stronțiu, lanthan și o cantitate de corindon cu
scopul de a îmbunătăți: – transparența;
– opalescența;
– transluciditatea.
 lichid , care:
– la prima generație de CIS este acidul poliacrilic;
– la cimenturile moderne este constituit din acizi policarboxilici, acizi organici,
acidul poliacrilic obținut din polimerizare fiind indispensabil pentru legăturile CIS cu
țesuturile dure dentare. Aceste molecule ale acidului determină, direct proporțional, creșterea
rezistenței dar și a vâscozității cimentului, ducând la o îngreunare a realizării amestecului
lichid- pulbere. La acizii utilizați în soluție apoasă se adaugă, pentru îmbunătățirea calității lor
fizice:

32 ฀ acid itaconic sau maleic ce permit:
– o limitare a creșterii vâscozității cimentului;
– crește stabilitatea poliacizilor în soluții apoase.
฀ acizi di și tricarboxilici (3 -buten 1,2,3 dicarboxilic) pentru a crește:
– rezistența mecanică finală;
– reactivitatea cimentului;
– aciditatea sa.
dar scade în același timp legăturile CIS cu structurile dure dentare.
฀ acid tartric (~ 10%) ce permite: – prelungirea timpului de lucru;
– crește viteza reacției de priză.

Cimenturi ionomere de sticlă anhidre
Cimenturile ionomeri de sticlă anhidre sunt varianta recentă de CIS care prezintă
acidul policarboxilic sub forma deshidratată (liofilizată), concentrat și amestecat direct cu
pulberea. Pentru realizarea cimentului se amestecă pulberea astfel obținută cu apă distilată
sau acizi (acid tartric).
Această malaxare va permite realizarea unui ciment foarte fin, utilizat pentru sigilare –
cimentare.
Cimenturile ionomeri de sticlă autopolimerizabile fac priză prin inițiere acido -bazică,
acidul fiind reprezentat de electroliți și baza de pulberea de sticlă.
Prin această reacție a sistemelor bicomponente particulele de sticlă sunt dizolvate, cu
formarea unei soluții acide ortosilicic ă. 4

Cimenturi ionomeri de sticlă fotopolimerizabile
O cucerire relativ recentă, o reprezintă cimenturile ionomeri de sticlă care prezintă în
plus fotoinițiatori de polimerizare, asemănători celor care se găsesc la rășinile compozite
fotopolimerizabile rezultând astfel un compus hibrid.
Cimenturile ionomeri de sticlă fotopolimerizabile pot fi :
-sistem bicomponent – pastă – lichid sau pastă – pastă;
-sistem monocomponent – pastă.
Sistemele bicomponente pot fi – nedozate;
– dozate (capsule).

33 Pulberea CIS fotopolimerizabile conține un amestec de sticlă fluoro -alumino-silicat,
acid tartric și acid poliacrilic modificat, iar lichidul lor este o soluție apoasă pe bază de
HEMA , inițiatori solubili și activatori fotosensibili.
Reacția lor de priză este dublă:
– o reacție chimică clasică tip acid – bază, cu formarea unui gel poliacrilat;
– o reacție de formare a unui gel de silice (silicogel) care întărește și leagă particulele
de sticlă.
Aplicarea cimenturilor ionomeri de sticlă în această formă cere mult timp (10 minute)
de lucru și lasă grupări metacrilat nepolimerizate; de aceea, s -a introdus un sistem
tripolimerizabil, ce prezintă o a treia reacție de priză relativ rapidă, inițiată de un catalizator.
Ea permite dezvoltarea unor proprietăți fizice optime și acolo unde lumina nu poate
pătrunde. Este o autopolimerizare la întuneric a grupurilor me tacrilice ce se desfășoară în 3
faze:
– reacția acid -bază inițiată în momentul în care pulberea intră în contact cu lichidul și care se
poate derula și la întuneric;
– o reacție autoinițiată a radicalilor liberi metacrilici, inițiată to t de contactul pulbere-lichid;
– o reacție fotoinițiată a radicalilor liberi metacrilici, declanșată de lumina lămpii de
fotopolimerizare.
Ea produce fotopolimerizarea materialului până în zona în care lumina poate penetra
materialul. 4,5,6

Cimenturi ionomeri de sticlă modificate cu particule metalice
Cimenturile ionomeri de sticlă modificate cu particule metalice reprezintă o altă
variantă a cimenturilor ionomeri de sticlă, apărute din dorința continuă de a îmbunătăți une le
din proprietățile fizice ale CIS convenționale, în principal rezistența la abraziune. Acestea
prezintă două categorii:
– un sistem mixt, alcătuit din sticlă de alumino -fluoro- silicat care reacționează cu un
acid acrilic și formează o matrice de săruri ce înconjoară particulele de sticlă nereacționate și
pulberea metalică;
– ciment alcătuit din sticlă reactivă ce a fost fuzionată termic cu particule metalice
(Ag) înainte de a fi transformată în pulbere.
Această sticlă îmbogățită cu argint va reacționa cu acidul acrilic și va forma o matrice
de săruri ce va înconjura particulele nereacționate.

34 Diferența dintre cele 2 tipuri de CIS îmbogățite cu pulbere metalică este că, la a doua
categorie de cim enturi modificate, nu există particule metalice libere în compoziție după
priza materialului.
Un astfel de material este Cermet la care, între particulele de sticlă și metal s -au
stabilit legături omogene foarte puternice și care conține partic ule de metale nobile (Au, Ag,
dioxid de titan, paladiu) sau sistemul de cimenturi ionomere Ketac-Silver.
Aceste cimenturi cu adaosuri de metale au următoarele caracteristici:
– rezistență la abraziune, compresiune, duritate superioară CIS convenționale;
– o cromatică mai asemănătoare smalțului, datorită oxidului de titan;
– priză rapidă;
– sunt mai puțin sensibile la contaminarea cu apă.
Aceste proprietăți le indică pentru restaurarea dinților temporari. 4

ProprietăĠile cimenturilor ionomeri de sticlă
Cimenturile ionomeri de sticlă se caracterizează prin:
฀ contracție de priză minimă;
฀ expansiune termică similară cu cea a țesuturilor dure dentare și o conductibilitate
termică redusă, asemănătoare cu cea a dentinei;
฀ sunt sen sibile la umezeală atât în timpul inserției cât și în primele ore de la
aplicare;
฀ rezistența la uzură este scăzută, ceea ce le face inutilizabile în zone în care există
stopuri ocluzale în ocluzie centrică, contacte interdentare sau funcții incizale;
฀ au o suprafață rugoasă care determină acumulare de placă bacteriană dar sunt bine
tolerate de parodonțiul marginal, ceea ce le indică în restaurările leziunilor de colet de tip
abraziv sau eroziv. Au o mare rezisten ță la abraziune.
฀ modulul de elasticitate este mai mic decât al cimenturilor convenționale;
฀ duritatea de suprafață și rezistența la compresiune este mai bună decât a
cimenturilor policarboxilice;
฀ aderență foarte bună atât la nivelul smalțului cât și al dentinei asigurând o închidere
marginală bună.
La nivelul smalțului aderența lor este mai bună decât la nivelul dentinei, permițând
reducerea infiltrațiilor marginale și această aderență se realizează prin mijloace fiz ico-
chimice, prin legături ionice și legături polare (punți de hidrogen).

35 Aderența nu necesită gravare acidă, ci doar o condiționare a plăgii dentinare cu acid
poliacrilic 10% timp de 20 secunde sau acid poliacrilic 40% (Durelon) pentru 10 secunde,
urmată de spălare cu apă călduță 30 secunde. Aderența se produce și în mediu umed.
฀ biocompatibilitatea asupra țesutului pulpar și a parodonțiului marginal este
recunoscută, totuși, în cavitățile profunde, la care se apreciază că stratul de dentină este sub
0,5 mm, se indică aplicarea lor peste un liner cu hidroxid de calciu și aceasta pentru că s -a
constatat că în aceste situații pot determina necroză pulpară.
฀ au efect cariostatic fiind donat oare de fluor și după priză, cu efect în prevenirea
cariei secundare marginale și a recidivei de carie. Ele pot absorbi și alți ioni de fluor din
mediu pe care ulterior pot să -i elibereze în țesuturile dentare înconjurătoare.
฀ stabilit atea coloristică este mai bună decât a cimentului silicat în timp însă, suferă o
infiltrare a materialului care determină creșterea opacității sale. Sunt mai puțin estetice decât
compozitele și mai opace. Transluciditatea lor depinde de grosimea stratului de ciment, o
grosime de 1 mm, oferindu- le o transluciditate optimă.
฀ timpul de priză inițial este de 3 – 8 minute, iar cel final de 24 h fiind influențat de
umiditate, temperatura mediului ambiant care cu cât e mai ridicată cu atât timpul de priză se
scurtează, de raportul dintre părțile componente ale cimentului și de mărimea particulelor.
฀ au o manevrabilitate relativ simplă și rapidă și sunt mai rezonabili din punct de
vedere economic.
În ultimii ani asistăm la apariția a o serie de cimenturi ionomeri de sticlă cu calități
mecanice din ce în ce mai performante. Un astfel de preparat este Ketac-Molar, ionomer
de sticlă cu vâscozitate mare, indicat pentru zona posterioară a arcadelor dentare și
care se remarcă print r-o putere mare la compresie, abraziune minimă, solubilitate
scăzută dar și printr -un comportament la fulare similar cu cel al amalgamului dentar.
Prezintă 4 culori ce asigură o bună estetică dinĠilor posteriori. 2,
Un alt preparat din gama glassionomerilor convenĠionali este ChemFlex
recomandat de către fabricant pentru utilizarea lui în zone de stres ocluzal și în cavităĠi
situate pe dinĠii posteriori și este socotit un material ideal pentru utilizarea în tehnica
restauratoare atrau matică.

36

4. Studiu clinic al incidenĠei leziunilor coronare ocluzale

Prima parte a cercetării personale cuprinde o analiză statistică a leziunilor coronare
ocluzale identificate pe un lot de pacienți .

Material și metodă

Studiul statistic a implicat analiza a 90 de leziuni carioase cavitare ocluzale.
Acesta s- a desfășurat în cadrul unui cabinet individual de medicină dentară din mediul
urban, pe o perioadă de un an. Cazurile clinice au fost reprezentate de carii cavitare, prim are
și secu ndare, cu orificiu mic/mediu/mare de deschidere. Analiza a cuprins 75 de pacienți (40
de femei și 35 de bărbați), cu vârste cuprinse între 16 ani și 48 de ani (fig.1).
Etapele principale ale protocolului de lucru au fost: curățarea dinților , întocmirea foilor
de observație, obținerea acordului pacientului, înregistrarea cazurilor clinice de interes și
întocmirea graficelor statistice.

Fig. 1 – Repartiția pacienților pe grupe de vârstă

37 Rezultate și discuĠii

57% dintre leziunile carioase ocluzale identificate au aparținut suprafețelor ocluzale
maxilare, restul fiind diagnosticate la mandibulă (fig.2).

Fig. 2 – Distribuția cariilo r ocluzale la nivelul arcadelor

21% dintre carii le ocluzale maxilare au fost carii primare localizate pe molarii de 6
ani, iar 27% au fost identificate pe molarii de 12 ani. 16% și, respectiv, 6% au reprezentat
carii primare și, respectiv, secundare pe premolarii secunzi (fig.3).

Fig. 3 – Distribuția cariilor ocluzale la maxilar

38 Cele mai multe leziuni carioase ocluzale la mandibulă au fost cele primare de pe
molarii de 6 ani (26%), urmate tot de carii primare dar identificate pe molarii de 12 ani.
Premolarii primi și secunzi au prezentat același număr total de leziuni carioase (8%) (fig.4 ).

Fig. 4 – Distribuția cariilor ocluzale la mandibulă

Aproape un sfert dintre cariile maxilare cu orificiu mediu și mare de deschidere au fost
diagnosticate pe primii molari. Leziunile carioase cu orificiu mic de deschidere au avut
incidență redusă, atât molarii, cât și premolarii fiind implicați în aceeași măsură (18%)(fig. 5).

Fig. 5 – Distribuția cariilor ocluzale la maxilar în funcție de dimensiunea
orificiului de deschidere

39 La mandibulă, cariile cu orificiu mare de deschidere au fost i dentificate în ac eeași
proporție pe cei doi molari (13%), iar cele cu deschidere medie au reprezentat 32% din totalul
leziunilor ocluzale identificate la acest nivel (fig.6 ).

Fig. 6 – Distribuția cariilor ocluzale la mandibulă în funcție de dimensiunea
orificiului de deschidere

Cele mai profunde carii ocluzale maxilare au fost găsite pe molari în proporții aproape
egale (15%), 12% dintre cele cu adâncime medie fiind diagnosticate pe premolari. Cariile
superficiale au reprezentat o cincime din total (10% pe premolari, 8% pe molari) (fig.7 ).

Fig. 7 – Profunzimea leziunilor carioase ocluzale maxilare

40 Aproape jumătate dintre cariile mandibulare au avut profun zime foarte mare, molarii
fiind cei mai afectați (20% pe primii molari, 15% pe molarii secunzi). 36% dintre cariile
ocluzale ale acestei arcade au avut adâncime medie, molarii fiind mai afectați (26%) (fig. 8).

Fig. 8 – Profunzimea leziunilor carioase ocluzale mandibulare

Rezultatele acestui studiu statistic indică o incidență ușor mai mare a cariilor ocluzale
la maxilar decât la mandibulă, cele mai multe leziuni carioase fiind localizate pe molari și
având profunzime mare și medie (în proporții apropiate). Cele mai numeroase cazuri clinice
au avut profunzime medie atât la maxilar, cât și la mandibulă. Cariile secundare au
reprezentat aproape o treime din leziunile carioase identificate, 70% dintre ele fiind
marginale unor obturații coronare fizionomice.

41

5. Restaurarea morfologică și funcĠională a reliefului ocluzal – situaĠii
clinice

Scopul acestui studiu personal a fost acela de a evalua eficiența clinică a două me tode
de restaurare coronară directă de durată.

MATERIAL ȘI METODĂ

Acest studiu personal a inclus 80 de situații clinice reprezentând leziuni carioase
cavitare ocluzale. Acestea au fost primare și secundare, orificiile carioase de deschid ere
având dimensiuni mici/medii/mari.
Acestea au fost refăcute ortopedic cu ajutorul a două metode de restaurare: metoda de
restaurare anatomic stratificată și m etoda indexului ocluzal. 60 de cazuri clinice au fost
rezolvate cu ajutorul primei metode (cu ace eași tehnică de lucru , dar folosind trei categorii
diferite de instrumente de mână), iar 20 de cazuri clinice au fost tratate cu ajutorul metodei
indexului ocluzal.
Situațiile clinice au beneficiat de tratament în cadrul unui cabinet medical individual
de medicină dentară într -un interval de un an și jumătate. Cazurile clinice au aparținut la 71
de pacienți, cu vârst e cuprinse între 19 de ani și 48 de ani (60% femei, 40% bărbații) .
Cazurile clinice au beneficiat de un protocol de lucru comun, particular itățile clinice
ale fiecăruia generând etape specifice diferitelor situații. Etapele generale au fost:
1. Curățarea suprafețelor dentare;
2. Examinarea clinică și întocmirea fișei de observație;
3. Alegerea culorii;
4. Evidențierea stopurilor ocluzale cu ajutorul mediilor de înregistrare;
5. Asigurarea controlului umidității câmpului operator;
6. Etapa de excavare și finisare a marginilor preparației;
7. Toaleta cavității prin îndepărtarea resturilor de țesuturi dure rezultate în urma excavării, a
urmelo r de sânge, salivă;

42 8. Etapa de dezinfectare și de protecție pulpo -dentinară:
În preparaĠiile de profunzime medie , etapa s-a realizat prin aplicarea la nivelul
peretelui parapulpar a unei obturații de bază propriu -zise din cimenturi cu ionomeri de sticlă
modificate cu rășini, urmată de hibridizarea plăgii dentinare restante.
Sistemul de adeziune folosit a fost un sistem de generația a V -a, etapele principale
fiind următoarele:
– demineralizarea (gravajul acid) diferențiat cu acid ortofosforic 35% timp de 3 0 de
secunde pe smalț și 15 secunde pe dentină (aplicare inițială pe smalț pentru 15 secunde
urmată de aplicare ulterioară pe dentină pentru încă 15 secunde);
– spălare cu apă pentru 15 -30 de secunde și uscare intermitentă, neintempestivă, în
reprize de maxim 1-2 secunde;
– aplicare de primer pe bază de acetonă și adeziv în sistem monocomponent.
Prima etapă a constat în frecarea suprafețelor dentinare cu ajutorul periuțelor sau
aplicatoarelor speciale timp de 30- 60 de secunde pentru a face legătura între dentina hidrofilă
și adezivul hidrofob, urmată de uscarea foarte ușoară a suprafețelor dentinare.
A doua etapă a constat în aplicarea a unul sau două straturi cu fotopolimerizare
succesivă (20 -40 de secunde) cu rol de adeziv, cu aplicarea de fiecare dată a unui jet ușor de
aer pentru subțierea și extinderea stratului.
În preparaĠiile profunde , protecția pulpo -dentinară s -a realizat mai întâi activ prin
aplicarea în zonele cele mai profunde ale peretelui parapulpar a unei baze intermediare de
hidroxid de calciu autopo limerizabil care a fost ulterior acoperită cu o obturație de bază
propriu- zisă din cimenturi cu ionomeri de sticlă modificate cu rășini.
Etapele ulterioare de hibridizare a plăgii dentinare sunt cele enumerate mai sus.

9. Etapa de refacere mor fofuncțională a implicat utilizarea aceluiași compozit nanohibrid și al
aceluiași compozit fluid pentru modelare.
Cele două tehnici de reface re a reliefului ocluzal au fost:
– tehnica anatomic stratificată de aplicare a materialului de restaurare cu reface rea
cuspizilor în ordinea d escrescătoare a dimensiunii lor.
Materialul a fost aplicat în porții mici, întâi la nivelul zonelor dentinare supraiacente
materialului ionomer de bază propriu -zisă și apoi la nivelul smalțului. Compozitul a fost
aplicat consecutiv sprijinirii capului activ al instrumentului la nivelul pantelor cuspidiene
restante, cu exprimarea porției de material și modelarea conform reliefului -reper.

43 Compozitul vâscos a fost aplicat și modelat cu ajutorul a trei categorii de instrumente
de mână.
– tehnica de refacere morfofuncĠională cu conformator ocluzal individualizat (metoda
indexului ocluzal).
În cazurile clinice cu orificiu de deschidere foarte mic, s-a realizat o amprentare
inițială a suprafeței ocluzale cu aj utorul unui material siliconic transparent. Un microaplicator
a fost introdus în masa de material înainte de priză, având rol , ulterior, în manevrarea
amprentei. Materialul de restaurare de durată a fost aplicat în straturi și fotopolimerizat
succesiv, stratul superficial fiind modelat consecutiv aplicării amprentei pe suprafața de
compozit moale, nefotopolimerizat.
Instrumentele de mână utilizate pentru aplicarea și modelarea compozitului
nanohibrid au fost:
1. CompoRoller (Kerr) a re în alcătuire o piesă de mână autoclavabilă, activă la
ambele capete, cu gâtul în contraunghi și vârfuri interșanjabile rigide, de forme diferite, din
elastomer termoplastic de unică folosință (fig. 9, fig.10A-F).

Fig. 9 – Instrumentul de modelat CompoRoller

A B C D E F
Fig. 10 – Vârfurile de plastic dur ale instrumentului CompoRoller:
A- spatul ă; B- cilindru; C- conic; D- ovoid; E- roată; F – cilindro-conic.

44 2. OptraSculpt (Ivoclar Vivadent) are în alcătuire un instrument de mână din oțel
inoxidabil și plast ic, autoclavabil, și vârfuri de silicon, cu diferite forme, de unică folosință
care se adaptează la capetele acestuia (fig.11 ).

Fig. 11 – Două dintre capetele active ale i nstrumentul OptraSculpt:
A- sferă; B – cilindru bizotat.

Vârfurile din silicon prezintă șase forme diferite (spatula, cilindru, cilindru bizotat,
piramida, vârf, sferă) și se pot roti 360ș, putând fi utilizate în orice poziție . Materialul din care
sunt confecționate reduce lipirea compozitului ușurând manipularea și favorizând aplicarea
acestuia.

3. OptraSculpt Next Generation (Ivocl ar Vivadent) reprezintă o variantă modernă a
lui OptraSculpt (fig.12).

Fig. 13 – Instrumentul OptraSculpt Next Generation

Prezintă un instrument de mână autoclavabil cu două capete activ e la care se pot
adapta trei tipuri de vârfuri flexibile de silicon de unică folosință (fig.13).

Fig. 13 – Instrumentul de mână OptraSculpt NG

45

Fig. 14 – Extremitățile instrumentului de mână

Cele trei configurații ale capetelor active sunt: daltă, fuloar cu cap rotunjit și minge de
rugby și se pot roti. Materialul din care sunt realizate vârfurile active este flexibil, compozitul
nu se lipește, manipularea acestuia fiind, astfel, foarte comfortabilă.
Vârfurile sunt depozitate într- o cutie specială cu tr ei compartimente de unde pot fi
adaptate în foarte multe poziții direct la nivelul capetelor instrumentului de mână (fig.15).

A B C
Fig. 15 – Capetele active din silicon adaptate la extremitățile instrumentului de mână :
A- capul-fuloar; B- capul daltă; C – capul ovoid.

46 REZULTATE ȘI DISCUğII

1. Cazul clinic 4
Pacienta D.C., 42 de ani, s-a pr ezentat la medic solicitând înlocuirea obturației vechi de
pe molarul mandibular stâng. Examenul clinic obiectiv a evidențiat prezența la 36 a unei carii
secundare unei obturații vechi de amalgam (fig.16).

Fig. 16 – 36 – carie secundară marginală

Etapa chirurgicală a îndepăr tat structurile care nu au mai putut fi conservate (material
de obturație vechi, dentină infectată, smalț deminer alizat), rezultând o cavitate de clasa I
foarte profundă modificată pentru materiale aderente (fig. 17).

Fig. 17 – 36- cavitate profundă
modificată pentru materiale ader ente

47 Etapa chirurgicală s-a realizat cu ajutorul frezelor sferice la turație înaltă și
convențională și a unor instrumente abrazive cu forme variate și cu granulație mare (pentru
finisarea marginilor cavității ).
Tratamentul plăgii dentinare a constat în aplicarea unei baze intermediare de hidroxid
de calciu autopolimerizabil și a unei baze propriu -zise cu ciment ionomer de sticlă modificat
cu rășini. Stratul hibrid corespunzător pereților dentari restanți pentru aplicarea materialului
de restaurare de du rată de tip compozit nanohibrid a fost realizat cu ajutorul unui sistem
adeziv de generația a V -a (fig.18).

Fig. 18 – 36 protejat pulpo- dentinar activ și pasiv

În acest caz clinic compozitul nanohibrid hibrid a fost aplicat cu ajutorul
instrumentului OptraSculpt (Ivoclar Vivadent) (vârful cilindru bizotat). Cuspizii au fost
refăcuți anatomic stratificat, pantă cu pantă, în următoa rea ordine: mezio-lingual (fig.19A,B),
disto-lingual (fig.19C), mezio-vestibular (fig.21A,B), centro-vestibular (fig.21C,D), disto-
vestibular (fig.21 E).

A B

48

C
Fig. 19 – Restaurarea cuspizilor linguali:
A,B – cuspidul M-L ; C – cuspidul D-l.

Restaurarea anatomic stratificată a celor doi cuspizi lingual este prezentată în
imaginea 20.

Fig. 20 – Aspectu l cuspizilor lingual restaurați

A B

49

C D

E
Fig. 21 – Restaurarea cuspizilor vestibulari:
A,B – cuspidul M-V; C,D – cuspidul C-V; E – cuspidul D- V.

Imaginea lui 14 restaurat fizionomic morfofuncțional este prezentată în figura 22.

Fig. 22 – 36- aspectul final al restaurării

50 2. Cazul clinic 10
Pacienta D.G., 38 de ani, s-a prezentat în cabinetul de med icină dentară solicitâ nd
tratamentul pierderii de structură dură dentară și modificărilor de culoare de pe al doilea
molar mandibular drept. Examenul clinic obiectiv a detectat o carie ocluzală cu orificiu
mediu de deschidere pe 47 (fig.23).

Fig. 23 – 47- carie ocluzală

În cadrul etapei chirurgicale s- a îndepărtat smalțul demineralizat și dentina infectată
cu ajutorul unor freze sferice la turație redusă. Marginile cavității obținute au fost finisate cu
ajutorul unor instrumente abraziv e cu granulație variată (fig.24). Cavitatea de clasa I
modificată pentru materiale aderente rezultată a avut profunzime mare . Astfel, protecția
pulpo-dentin ară a fost realizată cu hidroxid de calciu aut opolimerizabil și a unui CIS
modificat cu rășini. A fost utilizat un sistem adeziv de generația a V -a (fig. 25).

Fig. 24 – 47 – cavitate de clasa I Fig. 25 – 47 – protejat pulpo-dentinar

51 În acest caz clinic compozitul hibrid utilizat a fost aplicat cu ajutorul instrumentului
CompoRoller (Kerr). Cuspizii au fost restaurați anatomic stratificat în următoarea ordine:
mezio-vestibular (fig.26A,B), disto-vestibular (fig.26C,D), mez io-lingual și disto -lingual
(fig.26E,F). Au fost folosite vârful spatulă și cel conic.

A B

C D

E F
Fig. 26 – Restaurarea cuspizilor :
A,B – cuspidul M-L; C,D – cuspidul D-V; E – cuspidul D-L.

Restaurarea lui 47 este prezentată în imagi nea 27.

52

Fig. 27 – 47 – restaurat morfologic și funcțional

3. Cazul clinic 46
Pacientul D.I., 26 de ani, a solicitat tra tamentul modificării de culoare de pe primul
premolar stâng maxilar . Examenul clinic obiectiv a evidențiat o carie ocluzală cu orificiu mic
de deschidere la 24 (fig. 28).

Fig. 28 – 24 – carie ocluzală

Excavare a a îndepărtat structurile care nu au mai putut fi conservate, rezultatul fiind
reprezentat de o cavitate de clasa I modific ată pentru materiale aderente superficială (fig.29 ).
Tratamentul plăg ii dentinare s- a realizat cu ajutorul sistemului adeziv de generația a
V-a.
În acest caz clinic compozitul hibrid utilizat a fost aplicat cu ajutorul instrumentului
OptraSculpt NG (Ivoclar Vivadent) (vârful daltă și vârful ovoid) și a pensulelor cu păr de
animal. Primul a fost restaurat cuspidul vestibular (fig.30A,B,C), iar apoi cel palatinal (fig.31
A,B,C,D). Șanțurile și fosetele au fost accentuate cu ajutorul capului ovoid (fig.32).

53

Fig. 29 – 24- cavitate de clasa I superficială

A B

C
Fig. 30 – Refa cerea cuspidului vestibular cu ajutorul capului daltă OptraSculpt NR:
A- Refacerea pantei meziale; B- Utilizarea pensulei pe panta mezială;
C- Refacerea pantei distale.

54

A B

C D
Fig. 31 – Refacerea cuspidului oral cu ajutorul capului daltă OptraSculpt NR :
B- Refacerea pantei meziale; B- Utilizarea pensulei pe panta mezială;
A- Refacerea pantei distale; D- Utilizarea pensulei pe panta mezială;

Fig. 32 – Accentuarea șanțurilor și fosetelo r cu capul ovoid OptraSculpt NR

55 Imaginea lui 24 restaurat morfofuncțional este prezentată în figura 33.

Fig. 33 – 24- aspectul final al r estaurării

4. Cazul clinic 63
Pacienta B.A., 29 de ani, a solicitat tratamentul colorației prezente pe al doilea molar
mandibular stâng. Examenul clinic obiectiv a identificat o leziune carioasă în șanțurile și
fosetele ocluzale ale lui 37 (fig.34 ).

Fig. 34 – 37 – carie ocluzală

Acest caz clinic a fost rezolvat cu ajutorul metodei de realizare a indexului ocluzal
(stamp technique). Înaintea etapei chirurgicale, sup rafața ocluzală neîntreruptă de orificii
mari de deschidere s-a amprentat cu ajutorul unui material siliconic transparent
(fig.35)(Registrado Clear, Voco)(fig.36A), în care a fost înglobat capătul activ al unui
microaplicator (fig.36B).

56

Fig. 35 – Materialul de amprentă transparent

A B
Fig. 36 – Amprenta suprafeței ocluzale : A- pe dinte; B- după priză.

Preparația de clasa I realizată cu freze sferice la turație înaltă și convențională a a vut
profunzime medie și a fost protejată pulpo -dentinar cu ajutorul unui ciment ionome r de sticlă
modificat cu rășini și a unui sistem adeziv bicomponent (fig.37 ).

Fig. 37 – 37 – cavitate de clasa I protejată pulpo-dentinar

57 Aplicarea compozitului s-a realizat strat cu strat, anatomic, de la cuspidul cel mai
mare la cuspidul cel mai mic, cu fotopolimerizarea succesivă a fiecărei porții de compozit
aplicate. Amprenta de silicon transparent a fost aplicată peste ultimul strat (superficial) de
compozit nefotopolimerizat întins pe toată suprafața ocluzală, cu exercitarea unei ușoare
presiuni. Suprafața ocluzală rezultată a reprodus caracteristicile morfologice o riginale ale lui
37 înainte de tratament. Marginile preparației au avut, însă, nevoie de finisare care s -a
realizat cu instrumentar mecanic adecvat.
Imaginea restaurării lui 37 restaurat cu material compozit nanohibrid este prezentată
în figura 38.

Fig. 38 – Aspectul restaurării ocluzale a lui 37

Fiecare dintre modalitățile descrise de restaurare ocluzală a fost utilizată p entru câte
20 de cazuri clinice.
Obturațiile realizate au fost evaluate clinic de către doi medici (un medic specialist și
un medic rezident) la sfârșitul tratamentului, după trei luni și după șase luni de la restaurare.
Fiecare medic a analizat obturaț iile realizat e și a acordat un calificativ. Acestea au
avut valorile 1, 2 sau 3: 1 – obturație corectă; 2 – obturație incorectă (care trebuie corectată) ;
3 – obturație incorectă (care trebuie reaplicată) .
Criteriile care au stat la baza calificativelor acordate au fost:
1 – rest aurarea morfologică și funcțională a suprafeței ocluzale ;
2 – calitatea adaptării marginale a materialului de restaurare de durată;
3 – alegerea culorii.
Analiza statistică s -a realizat după înregistrarea valorilor oferite de către cei doi
practicieni cu pregătire clinică diferită.

58 La sfârșitul tratamentului, 80% dintre obturațiile realizate cu OptraSculpt (Ivoclar
Vivadent) au fost corecte, 15% au avut nevoie de corectări, o singură obturație necesitând
înlocuirea (fig.39 ).

Fig. 39 – Obturațiile realizate cu OptraSculpt la sfârșitul tratamentului

Aplicarea compozitului cu CompoRoller (Kerr) a condus la realizarea a 15 obturații
corecte, 3 obturații care au avut nevoie de corectări și 2 obturații pentru care s -a indicat
reaplicarea (fig.40).

Fig. 40 – Obturațiile realizate cu CompoRoller la sfârșitul tratamentului

59 OptraSculpt NG (Ivoclar Vivadent) a contribuit la realizarea celui mai mare procent
de obturații corecte (80%), doar 2 obturații având nevoie de corectare (fig. 41).

Fig. 41 – Obturațiile realizate cu OptraSculpt NG la sfârșitul tratamentului

Metoda realizării indexului ocluzal a generat la sfârșitul tratamentlui cele mai multe
obturații incorecte, câte 20% dintre ele având nevoie de corectare, respectiv, de înlocuire
(fig.42 ).

Fig. 42 – Obturațiile realizate cu metoda indexului ocluzal la sfârșitul tratamentului

60 Obturațiile incorecte au fost corectate sau reaplicate cu ajutorul aceleiași metode cu
care au fost realizate inițial. Principala deficiență detectată a fost închiderea marginală
incorectă.
După trei luni, nici una dintre obturațiile realizate (după refacere și corectare) nu a
prezentat d eficiențe, iar după șase luni, 1 obturație realizată cu OptraSculpt (Ivoclar
Vivadent), 1 obturație realizată cu CompoRoller (Kerr) și 3 obturații realizate cu metoda
indexului ocluzal au avut nevoie de corectări.
Utilizarea tuturor instrumentelor de mână a avut rezultate bune, OptraSculpt NG
(Ivoclar Vivadent) dovedindu-se a fi cel mai eficient , urmat de CompoRoller (Kerr) și
OptraSculpt ( Ivoclar Vivadent) cu rezultate asemănătoare.
Metoda indexului ocluzal a condus la realizarea celui mai mare număr de obturații cu
închidere marginală incorectă . Motivul acestor r ezultate este faptul că toate obturațiile
realizate cu această metodă au avu t nevoie de finisare la nivelul închiderii marginale,
materialul compozit refluând ușor consecutiv aplicării conformatorului ocluzal individualizat
peste materialul de restaurare nefotopolimerizat.
Metoda d e aplicare anatomic stratificată cu ajutorul dif eritelor instrumente de mână
realizează închiderea marginală pas cu pas, o dată cu refacerea fiecărei pante cuspidiene.
Consecutiv adaptării în ocluzie, finisarea este frecvent necesară , dar nu obligatoriu la nivelul
închiderii marginale.

61

Concluzii

1. Studiul statistic privind incidența cariilor ocluzale pe un lot de pacienți, a indicat o
frecvență mare a cariilor primare și secundare, cu profunzime medie și mare, pe molarii primi
și secunzi, maxilari și mandibulari.

2. Al doilea studiu personal a indicat că utilizarea tuturor instrumentelor de mână a
avut rezultate bune, OptraSculpt NG (Ivoclar Vivadent) dovedindu-se a fi cel mai eficient,
urmat îndeaproape de CompoRoller (Kerr) și OptraSculpt (Ivoclar Vivadent) cu rezulta te
asemănătoare.

3. Metoda indexului ocluzal a condus la realizarea celui mai mare număr de obturații
cu închidere marginală incorectă.
Motivul acestor rezultate poate fi acela că toate obturațiile realizate cu această metodă
au avut nevoie de finisar e la nivelul zonei de închidere marginală, materialul compozit
refluând ușor consecutiv aplicării conformatorului ocluzal individualizat peste materialul de
restaurare nefotopolimerizat.

4. Metoda aplicării anatomic statificate a compozitului vâscos co nduce la o adaptare
foarte bună a materialului de restaurare în fiecare zonă de închidere marginală, capetele
active ale instrumentelor și pensulele adaptând corect fiecare porție de compozit la țesutul dur
al pantei cuspidiene existente. Ajustarea ocluzal ă este frecvent necesară consecutiv adaptării
funcționale , finisarea neimplicând, de cele mai multe ori, regiunile de închidere marginală.

5. Aplicarea anatomic stratificată cu ajutorul instrumentelor de mână, spre deosebire
de metoda indexului ocluzal, este laborioasă și necesită timp de lucru crescut dar este mai
eficientă din punct de vedere clinic, conducând la realizarea unui număr mai mare de
obturații ocluzale cu morfologie corespunzătoare și închidere marginală corectă.

62

Bibliografie

1. Romînu M, Bratu D, Uram- ğuculescu S, Muntean M, Fabricky M, Carmen
Colojoară, Meda NegruĠiu, Bratu E. Aparatul dento-maxilar. Date de morfologie
funcțională clinică, Ed. Helicon, Timișoara, 1997: 324 -359, 415-417.

2. Mari ana Brândușa Popa . Estetica în Odontoterapia Restauratoare, Ed. Editura
Universitară „Carol Davila ”, București, 2002: 80 -140.

3. Elena-Cristina Marcov . Manual de odontoterapie restauratoare, vol. 2, Instrumentarul
utilizat în odontoterapia restauratoare, Ed.Ars Docendi, București, 2012: 260-329.

4. Andreescu C, Mariana Brândușa Popa . Odontoterapie Restauratoare, Ed. Editura
Universitară „Carol Davila ”, București, 2003.

5. Hilton TJ, Ferracane JL, Broome JC. Summitt ’s Fundamentals of Operative Dentistry,
A Contemporary Approach, 4th Ed, Quintessence Publishing, 2013.

6. Heymann HO, Swift EI, Jr., Ritter A. Sturdevant ’s Art and Science of Operative
Dentistry, 6th Ed, Elsevier, 2014.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Șef de lucrări d r. Elena -Cristina Marcov Absolvent Beatrice -Maria Ronea BUCUREȘTI 2018 UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE „CAROL DAVILA” ,… [621187] (ID: 621187)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Șef de lucrări d r. Elena -Cristina Marcov Absolvent Beatrice -Maria Ronea BUCUREȘTI 2018 UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE „CAROL DAVILA” ,… [621187]

Copyright Notice

Learn English with BBC World Service BBC World Service broadcasts radio programmes for learners and teachers of English. Many programmes include… [609435]

Prof. dr. ing. Călin DENEȘ [610810]

DOMENIUL INGINERIE ȘI MANAGEMENT PROGRAMUL DE STUDIU INGINERIE ECONOMICĂ ÎN DOMENIUL MECANIC FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ID PROIECT DE DIPLOMĂ COORDONATOR… [310573]

INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 2… [629728]

Specializarea Comunicare și Relații Publice [605609]

Învăţământul profesional şi tehnic în domeniul TIC [307690]

Copyright Notice

Similar Posts