See discussions, stats, and author profiles for this publication at: [632105]

See discussions, stats, and author profiles for this publication at:
https://www.researchgate.net/publication/269985551
CAPCANA LICHIDITATII
Article
· January 2014
CITATIONS
0
READS
21
1 author:
Cerna Silviu
West University of Timisoara
20

PUBLICATIONS

2

CITATIONS

SEE PROFILE
All content following this page was uploaded by
Cerna Silviu
on 24 December 2014.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

1

CAPCANA LICHIDITĂȚII
SILVIU CERNA
Economistul nr. 5, 17 februarie 2014

I

Expresia „capcana lichidității” ( liquidity trap ) desemnează situați a în care politica
monetară este ineficace pentru relansa rea activității economice . La prima vedere , conceptul
pare relativ simplu și inteligibil , însă expl icarea cauzelor, consecințelor și remediilor
fenomen ului amintit este destul de complexă.

1. Concepția originală a lui Keynes

În general, se consideră că p rimul economist care a fundamentat teoretic conceptul de
„capcana lichidității” a fost J. M. Keynes. Cu toate acestea, expresi a ca atare nu pare să-i
aparțin ă. De altfel, ea nici nu apare în „Indicele” primei ediții în limba română a celebrei sale
lucrări „Teoria generală a folosirii mîinii de lucru, a dobâ nzii și a banilor ” (Editu ra științifică,
București, 1970) .
Marele economist englez tratează această proble mă în capitolul XV al lucrări i amintite :
„Mobilurile psihologice și comerciale ale lichidității” , unde nu se afirmă însă nicăieri în mod
explicit că exist ă o „capcan ă a lichidității”, deși fenomenul este descris pe larg .
Keynes discerne două categorii de disponibilități bănești ale agenților economici: prima –
notată cu M 1 – echivalează cu cantitățile de bani lichizi pe care indivizii îi păstrează în scopul
efectuării tranzacțiilor și din motive de precauție; a doua – notată cu M 2 -, corespunde sumelor
de bani păstrate pentru satisfacerea mobilului speculației. Cererea de monedă emanată din
economie este suma cantităților M 1 și M 2.
Deținerea cantităților de monedă de tipul M1 este explicată de Keynes prin mai multe
motive , legate în principal de modul de form are și utilizare a veniturilor. Astfel, el precizează:

Vigoarea acestor mobiluri va depinde de asemenea de ceea ce am putea denumi
costul relativ al deținerii de numerar. Dacă numerarul poate fi păstrat numai
renunțându -se la cumpărarea unui bun aducător de profit, aceasta mărește costul și
astfel slăbește mobilul care îndeamnă la păstrarea unei anumite sume de bani lichizi.
(op. cit. , p. 214).

Într-adevăr , deținerea de monedă implică, în general, un „cost al opțiunii ” (opportunity
cost) destul de ridicat. De aceea, teoria economică clasică consideră că nu este „rațional” –
mai bine zis , că nu este compatibil cu conceptul de „homo oeconomicus” cu care ea operează
-, ca indivizii să păstreze bani din alte motive decât cele legate de mobilul temporar al
tranzacțiilor și, în gener al, al afacerilor . În analiza sa economică, Keynes renunță la această
viziune limitată asupra ființei umane și introduce ideea mobilurilor psihologice ale preferinței
pentru lichiditate , ceea ce justifică necesitatea deținerii unor cantități de bani de tipul M 2.

2. Mobilul speculației

Prin instrumentele sale (taxa de reescont , operațiunile open market , regimul rezervelor
obligatorii etc.) banca centrală poate modifica baza monetară a economiei (cantitatea de
monedă „primară ” sau „centrală ”), în scopul scăderii ratei dobânzii și, deci, stimulării
investițiilor și consumului – într-o perioadă de recesiun e, respectiv limitării creșterii prețurilor
– într-o perioadă de inflație. De exemplu, în cazul în care urmărește creșterea volumului

2

lichidităților , banca centrală cumpăr ă titluri de stat cu moneda pe care ea o cre ează (moneda
„primară ”), injectând aceast ă monedă „centrală” în sectorul bancar, care, la rândul său
alimentează economia cu formele de monedă utilizat e în mod obișnuit de sectoarele
nebancare (monedă scripturală și numerar) . Invers, în cazul în care urmărește reducerea
cantității de monedă în circulație, banca centrală vinde titluri de stat.
Cu toate acestea, gestionarea lichidități i nu este așa de simplă cum pare la prima vedere .
Căci, existența cererii de monedă de tipul M 2 – cerere provenită din dorința indivizilor de a
deține bani în scop speculativ -, complică foarte mult întregul proces . Într-adevăr, dacă nu ar
exista decât o cerere de monedă de tipul M 1, o politică monetară expansionistă („tipărirea” de
mai mulți bani) ar fi suficientă pentru relansarea unei economii aflate în recesiune, căci
creșterea cantității de monedă în circulație ar fi absorbit ă în întregime de necesitățile de
mijloace de plată pen tru efectuarea tranzacțiilor, investițiilor (afacerilor) și din mo tive de
precauție , determinând, deci , creșterea cererii de bunuri și servicii .
Însă, din cauza preferinței pentru lichiditate aferente ratei dobânzii în vigoare , creșterea
masei monetare M nu este însoțită neapărat de o creștere în aceiași proporție a cererii de
monedă M 1. O parte din masa monetară alimentează speculațiile, iar acestea duc adesea la
formarea bulel or de genul celor care s -au manifestat recent în sectorul imobiliar din SUA și
din alte țări ( inclusiv România ).
Deși nu stabilește o relaț ie univocă între rata dobânzii pe termen scurt și stocurile de
monedă păstrate în scopul speculației, Keynes afirmă că o reducere a ratei dobânzii face să se
diminueze intensitatea legătur ii dintre aceste variabile , deoarece moneda , pe lângă că este
percepută obișnuit ca fiind mai sigură și mai puțin riscantă ca alte active financiare ce pot fi
deținute, are un cost de deținere din ce în ce mai mic , pe măsură ce rata dobânzii scade . Ca
urmare, scăderea ratei dobânzii la un nivel aprop iat de zero antrenează o preferință pentru
lichiditate absolută :

Există posibilitate, pentru motivele examinate mai sus, ca după scăderea ratei
dobânzii la un anumit nivel preferința pentru lichiditate să devină practic absolută,
în sensul că aproape toată lumea preferă banii lichizi unei creanțe care aduce o rată
a dobânzii atât de scăzută. În acest caz autoritățile monetare au pierdut de fapt
controlul asupra ratei dobânzii. (op. cit., p. 223).

Expres ia „capcana lichidității” desemnează o situați e de aceste gen.
Există însă și alte motive care explică creșterea economiilor și a tezaurizărilor făcute de
agenți i economici , cum ar fi pierderea încrederii publicului în politica dusă de banca centrală:

Astfel, o politică monetară pe care opinia publică o apreciază drept
experimentală și supusă ușor schimbărilor poate să nu -și atingă obiectivul de a
reduce mult rata dobânzii la împrumuturile pe termen lung , pentru că M 2 poate avea
tendința de creștere apr oape fără limită, ca urmare a reducerii lui r (rata dobânzii –
n.n.) sub o anumită cifră. (op. cit., p. 220).

3. Capcana lichidității și teoria cantitativă a monedei

Teoria monetară keynesiană este în contradicție cu teoria cantitativă a monedei , care este
un capitol important al științei economice clasice . Într -adevăr, teoria cantitativă afirmă că
între cantitatea de monedă în circulație și nivelul general al prețurilor există o puternică
legătură cauzală. Conform acestei teorii, orice creștere a masei monetare care nu este însoțită
de o creștere proporțională a producției (PIB) generează automat inflație. Și, de fapt, acest
fenomen se observă adesea în realitate , deși într -un mod mai puțin automa tic decât cel descris

3

de teoria cantitativă . Însă, dacă e conomia este prinsă în capcana lichidității , creșterea masei
monetare poate foarte bine să nu antreneze o inflație perceptibilă, deoarece cea mai mare parte
a monedei injectate în economie este „înghețată” în economiile și tezaurele particulare . După
unii autori (P. Krugman, A. Orphanides , L. Svensson etc.), această situație a existat realmente
în economia Japoniei cu începere din anii ’90. Or, aceasta înseamnă că cel puțin în acest caz
teoria cantitativă este contrazisă de fapte.
După părerea lui P. Krugman, laureat al premiului Nobel pentru economie, această
situație se explică prin lipsa de credibilitate a băncii centrale:

Problema este că băncile centrale suferă de o lipsă de credibilitate – lipsă care
se dovedește a fi opusă îngrijorării tradiți onale cu privire la posibilitatea de a le
vedea tipărind prea mul ți bani. În schimb, există temerea că la primul semn bun
băncile centrale vor face stânga împrejur și vor dezumfla balonul. (Monetary Policy
In A Liquidity Trap , The New York Times, April 11, 2013 ; trad. ns.).

În ceea ce -l privește , Keynes rezumă ideea „capcanei lichidității ” astfel:

Putem să sintetizăm cele de mai sus arătînd că, p e fondul oricărei stări de
anticipare date, în sînul populației există o anumită dispoziție latentă de a păstra
mai mulți bani lichizi decît necesită mobilul tranzacțiilor sau mobilul precauției și că
măsura în care această dispoziție se va concretiza în stocuri efective de numerar
depinde de condițiile în care autoritățile monetare sunt dispuse să creeze bani
lichizi. (op. cit., p. 221 -222).

II

4. Soluții pentru ieșirea din capcană

În pofida inefic ienței politicii monetare inerent e capcanei lichidității , există totuși unele
soluții pentru depășire a acestei situații.
a) Efectuarea de cheltuieli și investiții publice . În situația în care economia este prinsă în
capcana lichidității , investițiile și consumul privat sunt aproape complet paralizate , iar
reducerea ratei dobânzii de către banca centrală se dovedește a fi ineficientă pentru stimularea
activității economice . De fapt, ineficacitate politicii monetare se explică adesea prin lipsa de
încredere în banca centrală , într-un climat economic caracterizat , în general , prin
incertitudine .
De aceea , economiștii neo -keynesieni recomandă compensarea reducerii – sau chiar a
absenței totale – a investițiilor și cheltuielilor private prin creșterea investițiilor și cheltuielilor
publice. De exemplu, P. Krugman răspunde astfel economiștilor ortodocși, care consideră că o
creștere a cheltuielilor și inves tițiilor publice este ineficientă, deoarece est e compensată în
mod automat de scăderea cheltuielilor și investițiilor private (teorema echivalenței ricardiene) :

Intuiția pe care se bazează această observați e este că dacă economia se află în
capcana lichidității, costul social marginal aferent cheltuielilor guvernamentale este
mic, deoarece cererea privată nu este suficientă de ridicată pentru a permite
ocupa rea integral ă a resursele existente în economie . Aceasta înseamnă că , în mod
norma l, până ce se atinge ocuparea deplină , se așteaptă o creștere a cheltuielilor
publice pentru a spori bunăstarea socială . În acel moment, costul marginal al
cheltuielilor guvernamentale începe să crească, deoarece acestea deturnează

4

resursele necesare pentru cheltuieli private. (Optimal Fiscal Policy in a Liquidity
Trap , The New York Times , December 29, 2008 ; trad. ns.).

Costul social marginal al cheltuielilor publice provine din faptul că fiecare unitate
monetară suplimentară cheltuită de stat costă societatea mai mult decât precedenta , deoarece
creșterea acestor cheltuieli peste un anumit nivel deturne ază o parte mai mare din resursele
destinate consumului și investițiilor private . – resurse a căror expresie bănească este cantitatea
de monedă M1. Cu alte cuvinte, argumentul economiștilor ortodocși este valabil, deși într -un
mod mai puțin mecanic decât este prezentat de obicei, într-o situație de ocupare deplină a
factorilor de producție , precum și pe termen lung , nu însă în cazul capcanei lichidi tății.
Într-adevăr, în condițiile capcanei , costul social marginal al cheltuielilor publice este
considerabil mai redus decât în situații nor male . Cererea privată agregată – a consumatorilor și
a întreprinderilor – se află la un nivel foarte jos. De aceea , prin majorarea impozitelor în
scopul finanțării unui volum de cheltuieli publice sporit, statul nu riscă să blocheze un volum
foarte mare de cheltuieli private .
În consecință, după Krugman, înlocuirea cheltuielilor private prin cheltuieli publice
permite atingerea ocupării depline a factorilor de producție și ieșirea din capcana lichidității .
Într-adevăr, veniturile suplimentare , obțin ute de la noile locuri de muncă create prin cheltuieli
publice , vor fi cheltuite de angajații respectivi și vor face să crească cererea agregată,
stimulând astfel întreprinderile private să investească mai mult și să angajeze , la rândul lor,
mai mulți lucrători .
b) Inflați a. Un alt mijloc propus de economiștii neo -keynesieni pentru depășirea situației
este crearea unor anti cipații inflaționiste. De exemplu, P. Krugman scrie:

În ceea ce mă privește, eu aș face apel la o reducere a ratei dobânzii reale,
dacă este posibil, prin creșterea nivelului inflației anticipate; […] (The Price Is
Wrong , The New York Times, March 30, 2013 ; trad. ns.).

Economiștii neoclasici consideră că problema șomajului rezidă într-o fiscalitate
constrângătoare sau în salarii prea mari în raport cu situația cere rii și ofertei de mână de lucru .
Neo-keynesienii afirmă că reducerea salariilor , reflectată printr -o diminuare a veniturilor
muncitorilor, determină reducerea cererii și în plus provoacă o deflație care mărește sarcina
datoriei private (rate scadente plus dobânzi) . Cu alte cuvinte, situația nu face decât să se
agraveze.
Într-adevăr , în condițiile capcanei , temerile de inflație sunt sensibil atenuate, din cauza
constanței învederate a nivelului general al prețurilor, în pofida tuturor injecțiilor de lichiditate
efectuat e de banca centrală . Creșterea țintei de inflație stabilite de banca centrală permite
mărirea ecartului dintre rata dobânzii scăzute (care nu poate fi mai mică decât zero) și rata
inflației, făcând astfel ca împrumuturile să devină mai atrăgătoare , deoarece debitorii vor
rambursa la scadență ( peste câțiva ani) o sumă a căre i valoare reală este mai mică decât cea a
sumei împrumutate. Desigur, acest avantaj va fi anulat de dobânzile mai ridicate ce vor exista
în perioada în care inflația va fi mai puternică. Însă, deocamdată , când economia s e află în
capcană , dobânzile vor rămâne scăzute , și anume până ce va avea loc o veritabilă relansare a
economi ei – obiectivul final al acestei strategii de relaxare a politicii monetare .
c) Încredere a. Mijlocul propus , de obicei , de economiștii neoclasici pentru relansarea
economiei este reducerea poverii fiscale a întreprinderilor . Aceasta, deoarece reduc erea
impozitelor suportate de întreprinderi le facilitează acestora efectuarea de investiții și le
stimulează să-și amplifice activitatea economică. Or, se constată că în loc să investească mai
mult și să-și sporească cheltuielile de producție, întreprinderile care beneficiază de reducerea
impozitelor acumulează lichidități , exact cum face toată lumea în condițiile capcanei

5

lichidității . De aceea, problema este una de încredere în eforturile guvern elor de a scoate
economia din criză.
Această problemă provine din faptul că, pe de o parte, un guvern care aplică această
strategie renunță la venituri bugetare i mportante, care i -ar fi permis să reducă mai repede
deficitul bugetar și datoria publică. Iar, având în vedere amintita ineficacitate a reduceri i
impozite lor, lipsa de încredere a investitorilor – strâns legată de deficitul bugetar și de datoria
publică – este cât se poate de normală .
Pe de altă parte, nu este exclus c a cererea agregată să fie insuficientă tocmai din cauză că
întreprinderile acționează în mod prudent ca urmare a consum ului foarte scăzut al diferitelor
categorii de clienți , inclusiv al sectorul ui guvernamental. Într-adevăr, este p osibil ca
întreprinderile să nu investească deoarece capacitățile lor de producție nu sunt complet
folosite din cauza cererii reduse față de produsele lor.
Cu alte cuvinte, e ste cât se poate de adevărat că în condiții de criză investitorii și
consumatorii nu au încredere , însă aceasta nu numai în guvern , ci și în perspectivele activității
economice.
În ceea ce -i privește, economiștii neo -keynesieni recunosc anumite influențe nefaste pe
care le pot exercita deficitele guvernamen tale asupra deciziilor investitorilor, în sensul că îi
face să se aștepte la o viitoare creștere a fiscalității , însă consideră că aceasta nu justifică
renunțarea la o politic ă de creștere prudentă a cheltuielilor publice :

[…] îngrijor area că datoria publică mărește costul marginal al lui G [cheltuielile
publice – n.ns. ] nu schimbă cu nimic faptul că acest cost va scădea după ce se va realiza
ocuparea deplină. Se poate, deci, prezuma întotdeauna că G trebuie să crească pentru a
face față capcanei li chidității și că trebuie să fie, probabil, suficient de ridicat pentru a
restabili ocuparea deplină. (Optimal Fiscal Policy in a Liquidity Trap; trad. ns.).

5. Concluzii

În prezent, unele economii dezv oltate , inclusiv economia americană și zona euro, par a se
afla în capcana lichidită ții. De exemplu, în SUA, inflația rămâne în continuare foarte scăzută,
în pofida tuturor măs urilor de politică monetară neconvenționale aplicate de Fed ( forward
quidance , quantitative easing, credit easing ). În aceste condiții, un rol important în relansarea
activită ții economice are politi ca bugetară , deși aceasta poate pune în pericol finanțele
publice.
Oricum, atunci când lumea este prinsă în „capcană”, abordarea ideologică a acestor
probleme complexe este și mai pernicioasă decât în vremuri normale .

View publication statsView publication stats