See discussions, st ats, and author pr ofiles f or this public ation at : https:www .researchgate.ne tpublic ation331994072 [621669]

See discussions, st ats, and author pr ofiles f or this public ation at : https://www .researchgate.ne t/public ation/331994072
Limbajul de specialitate, particularit ă ț i ș i caracteristici
Conf erence Paper · May 2017
CITATIONS
0READS
891
1 author:
Galina Ple ș ca
Moldo va St ate Univ ersity
9 PUBLICA TIONS    0 CITATIONS    
SEE PROFILE
All c ontent f ollo wing this p age was uplo aded b y Galina Ple ș ca on 26 Mar ch 2019.
The user has r equest ed enhanc ement of the do wnlo aded file.

186
punct de vedere al numărului de exemple, este cea realizată de către Serghei Vla –
hov și Sider Florin. De asemenea, am putut observa că pentru a grupa cuvintele
realități, lingviștii se conduc după principiul tematicii. Astfel, categoriile cultura –
le esențiale sunt: 1. Cuvinte realități geografice; 2. Cuvinte realități etnografice și
3. Cuvinte realități socio-politice.
Referințe bibliografice
1. Armellino E ., Translating Culture-Bound Elements in Subtitling—
An Example of Interlinguistic Analysis: a scene from Scent of a Wo –
man, V olume 12, No. 2 , April 2008, http://translationjournal.net/
journal/44culturebound.ht m
2. Cintas J. D., Remael A., Audiovisual Translation: Subtitling, London and
New York: Routlege, 2014, 272 p.
3. Nedergaard-Larsen B., Culture-bound problems in subtitling, Perspecti –
ves: Studies in Translatology, 1993, V olume 1, Issue 2, p. 207-240
4. Newmark P . , A Textbook of Translation, Hertfordshire: Prentice Hall In –
ternational, 1988, 306 p.
5. Влахов C., Флорин C., Непереводимое в переводе, Международные
отношения, 1980, 342 с.
LIMBAJUL DE SPECIALITATE,
PARTICULARITĂ ȚI ȘI CARACTERISTICI
Galina PLEȘCA (CIUDIN)
Universitatea de Stat din Moldova
Rezumat. În ultimii ani interesul față de limbajele de specialitate a sporit enorm,
iar în domeniul lingvisticii aplicate, termenul de „limbaje de specialitate” a obținut o
importanță considerabilă. Prin urmare, ținând cont de faptul că limbajul specializat este
definit drept comunicare în cadrul unei activități profesionale determinate sau în cadrul
unui domeniu de cunoștințe specifice, se poate afirma cu certitudine că acesta este un
cod, utilizat de un grup relativ restrâns de vorbitori, care are drept scop asigurarea unei
comunicări cât mai puțin ambiguă atât cu referire la destinatar, cât și la scopul propus:
fie discursul științific, fie divulgarea sau semidivulgarea materiei.
Cuvinte – cheie: limbaj de specialitate, vocabular specializat, limbaj comun,
particularități, funcție referențială, domeniu de cunoștințe, calități ale limbajului.

Abstract. The interest in specialized languages has greatly increased recently and
the term ‘specialized languages’ has achieved a considerable importance in the domain
of applied linguistics. Therefore, taking into account that specialized languages are defi –

187
ned as communication within a particular professional activity or communication within
a domain of specific knowledge, it can be stated that a special language is a code used by
a relatively narrow group of speakers who aim at ensuring a less ambiguous communica –
tion for both the receiver of the specialized message and the set purpose: either we refer
to the scientific discourse or the disclosure of the specific knowledge information.
Keywords: specialized language, specialized vocabulary, common language, parti –
cularities, referential function, knowledge domain, language qualites.
În lumea modernă, unde progresul uluitor al științei și tehnicii se mani –
festă cu o dinamică de nemaivăzut, termenul de limbaje de specialitate a ob –
ținut o importanță considerabilă. Astăzi se propun cursuri de limbă străină în
scop de specialitate practic în toate domeniile, iar interesul sporit în shimburi –
le inter-culturale și acumularea de cunoștințe din diverse domenii specializate
este și mai vădit. Toți acești factori atrag după sine necesitatea cunoașterii și
înțelegerii particularităților și caracteristicilor a ceea ce noi numim limbaje de
specialtate.
Se poate cu certitudine de menționat că în literatura lingvisticii aplicate is –
toria limbajelor de specialitate nu este una lungă. S-ar putea chiar spune că ori –
ginea conceptului de limbaj specializat derivă din lucrările cercului lingvistic de
la Praga, când s-a definit limbajul funcțional. Recunoașterea rolului comuniativ
al limbilor și a stilurilor sale funcționale a permis descrirea diferitor categorii fă –
când astfel referire la utilizarea limbii în diferite situații și discipline. Acest fapt
i-a condus pe lingviști la concluzia că în orice limbă există elemente specifice,
caracteristice diferitor domenii.
Astfel, în anii 30 ai secolului XX, lingviștii germani introduc pentru prima
dată conceptul de Fachsprachen (limbajul afacerilor, meseriilor și profesiilor) ,
iar în 1953, Savory publică The Language of Science. Its Growth, Character and
Usage, care, de fapt, pune bazele teoriei limbajelor specializate.
Majoritatea lingviștilor anglofoni (Mackey și Mountford, 1978; Hutchin –
son și Waters, 1987; Anthony, 1997; Dudley-Evans și St.John, 1998; Gatehouse,
2001) totuși declară că adevărata mișcare în limbajele de specialitate pornește în
anii 60 ai secolului XX, deoarece potrivit lor, în această perioadă are loc o adevă –
rată revoluție în limbajele de specialitate.
Limbajul specializat nu mai este văzut ca un sistem fără context, ci ca un
instrument de communicare, utilizat în multe contexte diverse. Din acest motiv,
specialiștii se concentrează pe aspectului lexical al acestuia, menționând că cele
mai importante diferențe în cazul limbajelor de specialitate se regăsesc la nivel
lexical, în terminologia specifică, deoarece terminologiile prezintă grade diferite
de specializare, în funcție de domeniu și nivelul de abstractizare.
Tot în această perioadă, și mai exact în 1968, Consiliului Britanic organizea –
ză congresul “Languages for special purposes (LSP) ” care mai apoi, în 1980

188este redenumit în “Languages for specific purposes” , pentru a sublinia specifi –
cul necesităților lingvistice ale cursanților.
Prin urmare, observăm că de la sfârșitul anilor ’80 așa și nu s-a stabilit o ter –
minologie unică cu referire la limbajele specializate. Fiecare cultură, românească,
italiană, anglofonă, etc. numesc aceste coduri diferit, ba chiar există situații când pe
un singur teritoriu același concept este numit în diferite moduri: limbaj specializat,
limbaj profesional, comunicare specializată, comunicare profesională, tehnolect,
terminologii, etc. Linguaggi settoriali, microlingue, lingue speciali, linguaggi spe –
cialistici, și linguaggio delle scienze sunt variantele găsite în limba italiană. Iar
limba engleză este cea mai bogată în nume și abordări: languages for special pur –
poses, languages for specific purposes, specialized languages, special languages,
technical English, scientific English, English for special or specific purposes-ESP ,
English for Occupational Purposes, Academic and Professional Languages, etc.
Majoritatea specialiștilor din domeniu (A. Bidu-Vranceanu, T. Cabre, T. Du –
dley-Evans, M. St. John, T. Hutchinson, A. Waters, P . Strevens, J. Swales, K.
Westerfield, etc.) definesc limbajul specializat drept comunicare în cadrul unei
anumite activități profesionale sau în cadrul unui domeniu de cunoștințe specia –
lizate. Aceasta ne permite să afirmăm că limbajele de specialitate prezintă un cod
utilizat de un grup relativ restrâns de vorbitori, care are drept scop asigurarea unei
comunicări cât mai puțin ambiguă atât cu referire la destinatar cât și la scopul
propus: fie discursul științific, fie divulgarea sau semidivulgarea materiei.
Potrivit autoarei A. Bidu-Vranceanu, „ Limbajele specializate sau terminolo –
giile sunt diversificate, individuale, și relativ independente. Studiul lor presupu –
ne, deci, o abordare specială, proprie fiecărei terminologii care își identifică, în
primul rând, trăsăturile definitorii .
Găsirea unor caracteristici comune,
stabilirea unui lexic specializat in –
terferent sunt probleme de mare in –
teres pentru limbile moderne în faza
actuală” [1, p. 10].
După cum ea menționează,
„distincția lexic comun/lexic speci –
alizat presupune raportarea la tota-
litatea lexicului unei limbi , care este
alcătuit din mai multe submulțimi
(numite și vocabular(e) ). Delimita –
rea ține seama de mai multe criterii
interdependente: circulația sau frecvența cuvintelor , factorul stilistico – funcțio –
nal (interesul grupelor de vorbitori în funcție de profesiunea și apartenența social
– culturală) ” [1, p. 9]. Vezi. Fig.1

3
limbajele de specialitate prezintă un cod utilizat de un grup relativ restrâns de vorbitori, care
are drept scop asigurarea unei comunicări cât mai puțin ambiguă atât cu referire la destinatar
cât și la scopul propus: fie discursu l științific , fie divulgarea sau semidivulgarea materiei.
Potrivit autoarei A. Bidu -Vranceanu, „Limbajele specializate sau terminologiile sunt
diversificate, individuale, și relativ independente. Studiul lor presupune, deci, o abordare
specială, proprie fiecărei terminologii care își identifică, în primul rând, trăsăturile
definitorii . Găsirea unor caracteristici comune, stabilirea unui lexic specializat interferent sunt
probleme de mare interes pentru limbile moderne în faza actuală ” [1, p. 10].
După cum ea menționează, „distincția lexic comun/lexic specializat presupune
raportarea la totalitatea lexicului
unei limbi , care este alcătuit d in mai
multe submulțimi (numite
și vocabular(e) ). Delimitarea ț ine
seama de mai multe criterii
interdependente: circulația
sau frecvența cuvintelor , factorul
stilistico – funcțional (interesul
grupelor de vorbitori în funcție de
profesiunea și apartenența social –
culturală) ” [1, p. 9]. Vezi. Fig.1
Fig 1
Prin urmare, observăm că Bidu -Vrânceanu identifică 3 categorii de bază ale
vocabularului:
1. Comun , care constituie nucleul oricărei limbi , indiferent cum îl numim: limbă generală sau
vocabular comum;
2. Literar mediu , caracteristic limbii literare, sau standard , cu excepția celui științific și
artistic;
3. Specializat , care cuprinde limbajele specializate sau terminologiile, diferite de la una la
cealaltă.
Trebuie să mențion ăm, de asemenea , că specialiștii din România au manifestat un
anumit interes mai degrabă pentru terminologii , decât pentru studiul a ceea ce este cunoscut
ca limbaje fun cționale sau specializate. O cităm în continuare pe Bidu -Vranceanu
„Terminologia înseamnă, în primul rând, disciplina care se ocupă de comunicarea specializată ,
realizată fără echivoc într-un anumit domeniu științific, tehnic, profesional ” [2, p. 19]. După
Fig 1

189Prin urmare, observăm că Bidu-Vrânceanu identifică 3 categorii de bază ale
vocabularului:
1. Comun, care constituie nucleul oricărei limbi, indiferent cum îl numim:
limbă generală sau vocabular comum;
2. Literar mediu, caracteristic limbii literare, sau standard, cu excepția ce –
lui științific și artistic;
3. Specializat, care cuprinde limbajele specializate sau terminologiile, di –
ferite de la una la cealaltă.
Trebuie să menționăm, de asemenea, că specialiștii din România au mani –
festat un anumit interes mai degrabă pentru terminologii, decât pentru studiul a
ceea ce este cunoscut ca limbaje funcționale sau specializate. O cităm în con –
tinuare pe Bidu-Vranceanu „ Terminologia înseamnă, în primul rând, disciplina
care se ocupă de comunicarea specializată , realizată fără echivoc într-un anumit
domeniu științific, tehnic, profesional” [2, p. 19]. După cum obsevăm, interesul
specialiștilor români se axează mai mult pe aspectele practice, decât pe cele pur
teoretice. De aici și lipsa de literatură care să abordeze limbajele de specialitate
în dimensiunea sa teoretică.
Specialiștii anglofoni, pe de altă parte, au creat o întreagă mișcare în abordarea
limbajelor specializate. În 1965, Fishman, fondatorul sociologiei limbii, definește
limbajele de specialitate ca domenii ale comportamentului limbii, prin care explică
că acestea sunt, de fapt, grupuri majore de situații de interacțiune constrânse de
ansambluri de teme de discuții, raporturi de roluri și scenarii [3, p. 88].
O altă încercare de a defini limbajele de specialitate, potrivit lui Turner
(1980) o găsim la Sager, Dungworth și McDonald, care în 1980 publică o lucrare
intitulată English Special Languages: Principles and practice in science and te –
chnology, în care oferă o definiție „neobișnuit de expicită”, dacă e să-i cităm, în
care autorii susțin că limbajele specializate sunt sisteme semi-autonome, comple –
xe și semiotice, care se bazează și derivă de la limbajul general, iar utilizarea lor
presupune o pregătire specială și este limitată la comunicarea între specialiștii din
același domeniu sau din domenii înrudite. Turner susține viziunea că limbajele
specializate sunt sisteme semi-autonome și încearcă să reflecteze asupra relației
dintre limbajul specializat și cel comun. După el, limbajele specializate sunt de –
scrise în moduri diferite, fie ca „varietăți”, „coduri”, „sub-coduri”, „registre”, etc.
și nicidecum ca limbi aparte. Din acest motiv, ele nu pot fi autonome, deoarece se
suprapun cu lexicul comun, și împreună cu acesta formează familii sau grupuri de
varietăți. Și atunci, autorul ridică această ptoblemă și astfel marchează începutul
dezbaterilor pe marginea demarcării limbajelor de specialtate [4, p. 2-4].
Încă un autor demn de menționat este T. Cabre, care a contribuit substațial
la înțelegerea noastră a ceea ce este cunoscut ca limbaje de specialitate. Cabre ne
vorbește de limbaje speciale sau specializate, făcând referire la un set de sub-co –

190duri, care parțial se suprapun cu sub-codurile limbajului comun, fiecare din aces –
tea poate fi cara cterizat de anumite particularități, precum domeniul de activitate,
tipul de interlocutori, situație, intențiile vorbitorului, contextul în care are loc
schimbul de informații, tipul și forma acestui schimb de informații, etc. Potrivit
ei, limbajele speciale au multe caracteristici comune cu limbajul comun, așa că o
definiție a limbajului specializat trebuie să includă următoarele caracteristici:
Elementele distinctive ale limbajelor specializate nu sunt fenomene izo – 1.
late, ci mai degrabă seturi înrudite ale caracteristicilor;
Scopul comunicativ este important, comparativ cu alte funcții comple – 2.
mentare ale limbii;
Natura specifică se constituie din diferențele din domeniul de activitate, 3.
cunoștințele utilizatorului și aria utilizării sale [5, p.62].
În cartea sa, Terminology. Theory, methods and applications , Cabre folosește
termenul de limbaje speciale, făcând referire la un sub-cod al limbajului general,
caracterizat de următoarele:
Domeniile specializate sunt acelea care nu fac parte din cunoștințele ge – 1.
nerale ale vorbitorului, ci constituie un obiect specific de studiu.
V orbitorii care posedă astfel de cunoștințe sunt utilizatorii limbajelor 2.
specializate, prin alte cuvinte, experți în domeniu, deși trebuie făcută
distincția între emițători/locutori și receptori/interlocutori ai mesajului
specializat. Emițătorii care produc mesajul specializat trebuie să pose –
de cunoștințe obținute prin instruire într-un domeniu de activitate spe –
cific. Interlocutorii pot fi alți experți sau publicul general, care în mod
pasiv recepționează mesajul specializat în procesul de dobândire a
cunoștințelor.
Comunicarea în limbajele specializate este, de regulă, formală și are loc 3.
în situații guvernate de criterii științifice sau profesionale.
Limbajele speciale sunt definite de un număr de caracteristici bazate pe 4.
limbă, cum ar fi reguli și unități lingvistice, și de caracteristici bazate pe
text, cum ar fi tipuri de texte și de documente.
Un limbaj special nu este un subset structural monolitic, ci mai degrabă 5.
permite următoarele variații în funcție de utilizare și de situația comuni –
cativă:
gradul de abstractizare, care depinde de domeniul de activitate, interlo – a.
cutorii informației și scopul comunicativ al emițătorului;
scopul comunicativ, care determină variații în tipul textului;b.
dialecte geografice, istorice și sociale;c.
stilul personal.d.
Limbajele speciale împărtășesc un număr de caracteristici pragmatice și 6.
bazate pe limbaj, astfel permițându-ne să ne referim la ele ca la un subset
al limbajului general, care prezintă o unitate întreagă.

191 Limbajele speciale sunt un subset al limbii în ansamblu. Ele se inter – 7.
sectează cu limbajul general, cu care nu numai că împărtășește anumite
caracteristici, dar și menține schimburi constante de unități și convenții
[5, p.65-66].
În baza celor spuse, putem afirma deci că în comparație cu vocabularul uzu –
al, limbajele de specialitate sunt relativ închise, întrucât cu ajutorul termenilor se
transmit cunostințe cât mai precise într-un anumit domeniu.
Michele Cortellazzo, în lucrarea sa Le lingue speciali , susține că prin lim –
baje de specialitate se are în vedere o varietate funcțională a unui limbaj natural,
dependent de un domeniu de cunoștințe sau o sferă de activitate profesională,
utilizată pe deplin de un grup de vorbitori mai puțin restrâns decât totalitatea de
vorbitori ai limbii, varietatea funcțională a căreia este de a satisface necesitățile
de comunicare (în primul rând cele referențiale) al acelui domeniu specializat.
[6, p.8].
Limbajele de specialitate, specifice unei activități profesionale sau unor do –
menii ca stiința si tehnica, informatica, economia , etc., au termeni și reguli pro –
prii de organizare a enunțului lingvistic.
Ele produc texte cu un grad de dificultate, care pot constitui un obstacol în
comprehensiunea textului, mai ales pentru cei care studiază limba ca limbă stăi –
nă. Cauzele acestor dificultăți se pot regăsi în mai multe direcții: nivelul înalt de
construire al unui astfel de text de specialitate, utilizarea unei terminologii adesea
dificile (cuvinte străine, arhaisme, împrumuturi, etc.) , apariția unor fenomene
precum nominalizarea și/sau ‘depersonalizarea’ unor termeni care pot reda în
mod special problematica lizibilității.
În domeniul științific și tehnic, specialistul caută să fie cât mai exact și, pen –
tru a se face clar înțeles, recurge la formule tip, evitând pe cât e posibil formulă –
rile noi. Însă toate schimbările din domeniul stiinței presupun modificări în siste –
mul denumirilor. Denumirile noi pot fi create prin aplicarea regulilor de formare
a termenilor sau pot fi împrumutate. Respectiv, se stabilește o legătură specială
între terminologie și tehnologie.
Pentru comunicarea tehnico-stiințifică, de exemmplu, se selectează un lim –
baj abstract, capabil să exprime un înalt nivel de precizie sau mai bine zis, exacti –
tate. În cazul științelor exacte, de exemplu, exprimarea se poate face și prin litere,
cifre, grafice, sau alte simboluri, iar în cazul altor terminologii (din medicină,
artă, sau oricare text din stilul publicistic), desemnarea conceptelor se face cu
ajutorul limbilor naturale.
Aspectul textual al limbajelor de specialitate trebuie redat în mod clar și
exact, ținându-se cont de următoarele: precizie și exactitate – fiecare termen tre –
buie să facă referire direct la sensul său; obiectivitate – nu se admit interpretări
și comentarii personale; neutralitate emotivă – se exclud conotațiile; lipsă de

192ambiguitate – fiecare cuvânt indică doar un concept; impersonalitate – este
important fenomenul și nu cercetătorul; coerență logică – caracterizată prin o
linie clară a dezvoltării textului; utilizarea termenilor tehnici, a simbolurilor
și figurilor .
Corectitudinea, obiectivitatea și accesibilitatea sunt calitățile de bază ale
limbajului specializat. În comunicarea specializată se preferă variantele litera –
re ale sistemelor limbii (corectitudine). Comunicarea specializată este lipsita
de încarcătură afectivă, se pune accent pe comunicarea de noțiuni, cunoștințe,
idei, fapte, etc. Autorul prezintă un adevăr științific de necontestat, iar recep –
tarea se face obiectiv, pentru că se adresează intelectului, gândirii abstracte și
logice (obiectivitate) . Comunicările specializate se disting prin claritate, prin
precizie si proprietate. Formulările sunt clare și precise iar topica frazei este fi –
reasca, făra inversiuni. Se apelează adesea la tabele, diagrame, fotografii, etc.,
pentru a facilita comprehensiunea (accesibilitate) .
În esență, caracteristicile de bază ale limbajului specializat pot fi analizate
pe următoarele niveluri:
La nivel lexical acest limbaj se poate caracteriza printr-un bogat vocabu –
lar specializat, bine elaborat, diversificat și inovativ la capitolul formare a cu –
vintelor, dat fiind faptul că cuvintele împrumutate din alte limbi, siglele, cuvin –
tele internaționale, acronimele, etc., sunt doar câteva aspecte, care constituie
caracteristicile lexicale. Se observă o tentație deosebită de a folosi cât mai mult
împrumuturile, termenii neologici, mai ales cei de origine anglo-americană.
„Această atracție spre neologism este justificată din două puncte de vedere: pe
de-o parte, termenul neologic, având semnificația exactă a conceptului definit
circulă cu mai mare ușurință într-o limbă în comparație cu termenii creați sau
traduși, care au nevoie de timp pentru a se impune ca termeni de specialitate. Pe
de altă parte, specialistul este mai sigur de corectitudinea informației pe care o
transmite termenul original” [7, p. 5].
Termenii, fiind aspectul principal care diferențiază limbajul comun de cel
specializat, sunt unități lexicale, organizate sistematic, aparținând unui dome –
niu de specialitate, de regulă, monoreferențiali, monosemantici și indepen –
denți de context. Se evită sinonimia, fiecare cuvânt are o definiție univocă. Se
utilizează cuvinte cu sens propriu, denotativ, lipsite de vreo încărcătură afec –
tivă, cuvinte formate cu pseudoafixe de origine greacă și latină. Prin aceste
particularități, termenii se deosebesc de cuvintele din limba comună, care se
caracterizează printr-o largă expresivitate si accesibilitate, servind comunicării
obisnuite. Terminologia identificată în text va reflecta în mod direct domeniul
de specialitate.
Acest nivel este caracterizat și prin:
trecerea termenilor din limbajul comun în cel specializat și in vers; •

193 formarea cuvintelor noi pentru a reflecta exigențele progresului tehno – •
logic și științific, adesea utilizând împrumutul ca sursă princi pală;
utilizarea neologismelor și calcurilor (se preferă neologismul în locul •
calcului);
se recurge la utilizarea siglelor, a simbolurilor și acronimelor. •
Utilizarea simbolurilor (calculele matematice și formulele fizice, de exem –
plu) redă discursul mai sintetic, formând și menținând semnificația indepen –
dent de limbajul utilizat.
La nivel morfologic se observă o mare frecvență ale substantivelor de –
verbale și ale celor abstracte, ale pronumelor relative sau adverbialelor, ale
cuvintelor de legătură. Formele verbale se folosesc cu precădere la prezent sau
conjunctiv, iar persoana I plural este preferabilă persoanei I singular.
La nivel sintactic, relația în cadrul enunțului este una de cauză-efect, iar
constructiile sintactice (absolute gerunziale și infinitivale) au functia de deper –
sonalizare ale limbajului, cunoscut și ca obiectivizarea limbajului. Subiectul
este apersonal precedat de un verb copulativ iar predicatele sunt complexe (cu
participiu sau supin ca în trebuie dovedit / arătat că ) . Este preponderentă dia –
teza reflexivă cu valoare impersonală. Se utilizează formele pasive și imperso –
nale, pentru a evidenția fenomenul sau experimentul dar nu agentul, precum și
fraze lungi, cu structuri interne complexe, bazate pe structuri le nominale.
Structura textului sau a discursului specializat trebuie să fie bine orga –
nizată, logică, i.e. textul sau discursul este divizat în unități structurale: indice
general, partea introductivă, concluzii. Se utilizează structur ile standard.
Cea mai relevantă particularitate a textului de specialitate este prezența
schemelor, tabelelor, diagramelor, graficelor și a ilustrațiilor. Prin urmare, tex –
tul specializat utilizează codurile semiotice extralingvistice, pentru a clarifica
mesajul transmis, iar acestea trebuie să fie, în primul rând, funcționale, i.e. să
ajute la comprehensiunea discursului și a structurii sale, precum și curate, în –
grijite, fără greșeli.
În baza celor expuse în acest studiu, putem trage următorele co ncluzii:
Limbajul de specialitate nu se limitează la utilizarea doar a jargonului,
simbolurilor sau siglelor. El poate fi accesibil unui număr mare de oameni, doar
că gradul de specializare diferă. Foarte bine rezumă acest fapt Cabre, mențio –
nând că fiecare limbaj de specialitate poate fi actualizat la diferite niveluri de
specializare. Vârful piramidei corespunde cu comunicarea dintre specialiști, pe
când poalele corespund cu comunicarea din publicul general. Tot Cabre spu –
ne că tema definește limbajul de specialitate, iar textul nu încetează a fi unul
de specialitate. Atâta timp cât țintește spre vulgarizare/popularizare, gradul de
specializare a textului dat e pur și simplu mai mic [8, p. 12-1 6].

194
Lexicul comun este format din totalitatea cuvintelor și îmbinărilor, care se
folosesc în mod curent, în timp ce lexicul specializat este format din cuvinte
ce sunt legate de o activitate specifică, de un domeniu științifico-profesional și
este folosit de un grup de vorbitori în cadrul unui domeniu al existenței sociale,
profesionale și/sau culturale.
Indiferent de domeniul de activitate profesională, toate terminologiile sunt
formate atât din cuvinte din limba comună, cât si din cuvinte strict specializate,
care individualizează fiecare limbaj de specialitate.
Referințe bibliografice
BIDU-VRĂNCEANU, Angela. Lexic comun, lexic specializat. București: 1.
Editura universității din București, 2000, 177p.
BIDU-VRĂNCEANU, Angela. Lexicul specializat în mișcare de la 2.
dicționare la texte. București: Editura universității din București, 2007,
265p.
FISHMAN, J. A. Who speaks what language to whom and when? În: La 3.
Linguistique, (S.l.), (s.n.), 1965, V ol. 2, pp. 88-108, [citat 20 februarie
2016]. Disponibil: https://www.pdf-archive.com/2014/02/12/fishman-
who-speaks-what-language-to-whom-and-when/fishman-who-speaks-
what-language-to-whom-and-when.pd f
TURNER, R. A Note on ‘Special Languages’ and ‘Specific Purposes’. 4.
În: Unesco Ased-LSP Newsletter, LSP Centre, CBS, Denmark, 1980,
V ol. 4, No.1 (11), pp. 2-13, [citat 20 februarie 2016]. Disponibil: http://
rauli.cbs.dk/index.php/UANL/article /viewFile/2345/233 6
CABRE, Teresa. Terminology. Theory, methods and applications, Am – 5.
sterdam /Philadelphia, John Benjamins Publishing Company, 1999,
247p.
CORTELAZZO, Michele A. Le lingue speciali. Padova, Unipress, 1994, 6.
121p.
ATHU, Cristina. Delimitarea terminologiilor de specialitate. În: EURO – 7.
MENTOR, București, V ol. I, No.2/ iunie 2010 – English version [citat
20 februarie 2016]. Disponibil: http://euromentor.ucdc.ro/NR1_v2/DE –
LIMITAREA%20TERMINOLOGIILOR%20DE%20SPECIALITATE.
pdf
BOGDAN-DASCĂLU, Doina. Limbajul publicistic actual: de la per – 8.
spectiva funcțională la cea funcționalistă, Timișoara, Artpress, 2006,
137p.
View publication statsView publication stats