See discussions, st ats, and author pr ofiles f or this public ation at : https:www .researchgate.ne tpublic ation315668411 [618654]

See discussions, st ats, and author pr ofiles f or this public ation at : https://www .researchgate.ne t/public ation/315668411
Handbook of International Relations
Book · Januar y 2006
CITATIONS
10READS
1,381
8 author s, including:
Some o f the author s of this public ation ar e also w orking on these r elat ed pr ojects:
Security , sovereignty and int ernational instt utions View pr oject
Mor ality and V iolenc e in the Pr ocesses of Defining P olitic al Communities View pr oject
Radu Seb astian Ungur eanu
National Univ ersity of P olitic al St udies and Public Administr ation
16 PUBLICA TIONS    23 CITATIONS    
SEE PROFILE
Andr ei Mir oiu
Mac quarie Univ ersity
27 PUBLICA TIONS    20 CITATIONS    
SEE PROFILE
All c ontent f ollo wing this p age was uplo aded b y Andr ei Mir oiu on 26 A ugust 2018.
The user has r equest ed enhanc ement of the do wnlo aded file.

COLLEGIUM
Rela]ii interna]ionale

' 2006 by Editura Polirom
www.polirom.roEditura POLIROM
Ia[i, B-dul Carol I nr. 4, P.O. Box 266, 700506Bucure[ti, B-dul I.C. Br\tianu nr. 6, et. 7, ap. 33, O.P. 37 ; P.O. BOX 1-728, 030174
Descrierea CIP a Bibliotecii Na]ionale a României:
Manual de rela]ii interna]ionale / coord.: Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu ;
Daniel Biró, Lucian-Dumitru Dîrdal\, Olivia Toderean,… – Ia[i : Polirom, 2006
ISBN (10) 973-46-0429-5
ISBN (13) 978-973-46-0429-6
II. Miroiu, Andrei (coord.)
II. Ungureanu, Radu-Sebastian (coord.)
III. Biró, Daniel
IV. D‘rdal\, Lucian-Dumitru
V. Toderean, Olivia
327(100)(075.8)
Printed in ROMANIASeria Collegium. Rela]ii interna]ionale este coordonat\
de Lucian-Dumitru D‘rdal\ [i Andrei Miroiu.

POLIROM
2006Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord onatori),
Daniel Biró, Lucian-Dumitru Dîrdal\, Olivia Toderean,
Ionu] Apahideanu, Simona Soare, Stanislav Secrieru
MANUAL DE RELA}II
INTERNA}IONALE

Cuprins
Prezentarea autorilor ………………………………………………………………………. 7
Prefață (Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu) …………………………………… 9
Introducere: domeniul Relațiilor Internaționale
(Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu ) ……………………………………….. 11
Evoluția sistemului internațional până la 1914 ( Andrei Miroiu ) ………………………. 15
Evoluția sistemului internațional după 1914 ( Andrei Miroiu ) ………………………….. 31
Actori în sistemul internațional ( Lucian-Dumitru Dîrdală ) …………………………… 43
Problema nivelurilor de analiză în Relațiile Internaționale ( Ionuț Apahideanu ) ……… 61
Teoriile geopolitice clasice ( Andrei Miroiu ) …………………………………………….. 71
„Idealismul utopic” sau gândirea internaționali”tilor liberali
în perioada interbelică ( Daniel Biró ) ……………………………………………….. 77
Realismul ( Andrei Miroiu, Simona Soare ) ……………………………………………… 95
“coala engleză a Relațiilor Internaționale ( Olivia Toderean, Ionuț Apahideanu ) ….. 105
Teorii marxiste ale Relațiilor Internaționale ( Radu-Sebastian Ungureanu ) …………. 1 15
Neorealismul ( Lucian-Dumitru Dîrdală ) ………………………………………………. 127
Neoliberalismul ( Lucian-Dumitru Dîrdală ) ……………………………………………. 139
Constructivismul în Relațiile Internaționale ( Olivia Toderean ) ……………………… 155
Feminismul în Relațiile Internaționale ( Olivia Toderean ) ……………………………. 165
Conceptul de „securitate” ( Radu-Sebastian Ungureanu ) …………………………….. 179
Extinderea conceptului de „securitate” ( Radu-Sebastian Ungureanu ) ………………. 187
Balanța de putere ( Andrei Miroiu, Simona Soare ) ……………………………………. 199
Alianțele militare ( Andrei Miroiu, Simona Soare ) ……………………………………. 209
Securitatea colectivă ( Radu-Sebastian Ungureanu ) …………………………………… 223
Regimuri de securitate ( Radu-Sebastian Ungureanu )…………………………………. 233
Comunități de securitate ( Radu-Sebastian Ungureanu ) ………………………………. 243
Teza pacifismului democratic ( Daniel Biró ) …………………………………………… 257

Perspective asupra cauzelor ”i transformării războaielor
(Daniel Biró, Stanislav Secrieru ) …………………………………………………… 273
Război ”i securitate nucleară ( Andrei Miroiu, Simona Soare ) ……………………….. 291
Globalizarea între concept ”i realitatea desemnată ( Ionuț Apahideanu ) …………….. 303
Ordinea mondial㠖 concepte ”i perspective ( Daniel Biró, Stanislav Secrieru ) …….. 31 1
Bibliografie ………………………………………………………………………………. 329
Index ……………………………………………………………………………………… 343

Prezentarea autorilor
Ionuț Apahideanu este licențiat al Facultății de “tiințe Politice a Universității „Babe”-Bolyai”
din Cluj-Napoca (2004); masterat în „Analiza ”i soluționarea conflictelor”, Departamentulde Relații Internaționale, “coala Națională de Studii Politice ”i Administrative din Bucure”ti(SNSP A, 2006); cercetător la Institutul Român de Studii Internaționale, Departamentulde Studii Strategice ”i de Securitate (2004-2005); coordonator al grupului internaționalde lucru IAPSS „Towards Security and Good Governance în the Middle East” (2005-2006).Este director al Centrului de Studii Prospective „Strategikon”, redactor-”ef al revisteibianuale Romanian Journal of Society and Politics ”i colaborator al Comisiei pentru
Politică Externă a Senatului României.
Daniel Biró este doctorand în Relații Internaționale la Research School of Pacific and
Asian Studies, Australian National University (Canberra, Australia). A absolvit studiimasterale în Relații Internaționale ”i Studiul Conflictelor la SNSPA (Bucure”ti), în RelațiiInternaționale ”i Studii Europene la Central European University (Budapesta), în StudiiStrategice la Aberystwyth, University of Wales (Marea Britanie). A publicat numeroasestudii pe teme privind securitatea internațională, cauzele războiului ”i teoria relațiilorinternaționale în reviste precum Sfera Politicii , Monitor strategic , Strategic Issues Review ,
Globalt focus . Este sau a fost membru al Asociației Britanice de Studii Internaționale
(2003-), al Societății Române de “tiințe Politice (2003-2006) ”i, recent, al Asociației de“tiințe Politice din zona Australasia (2006).
Lucian-Dumitru Dîrdală este absolvent al Universității Tehnice din Ia”i (1991) ”i al
Facultății de “tiințe Politice (studii academice postuniversitare) din cadrul SNSP A (Bucure”ti)(1993). Master în Relații Internaționale ”i Studii Europene la Central European University(Budapesta) (1997). Doctorand în “tiințe Politice la Universitatea „Al.I. Cuza” din Ia”i.
Lector universitar la Universitatea „Mihail Kogălniceanu” din Ia”i. A publicat peste 20 dearticole în reviste de specialitate ”i volume colective. Domenii de interes: teoria democrației,politica comparată, teoria relațiilor internaționale.

PREZENTAREA AUTORILOR 8
Andrei Miroiu este doctor în “tiințe Politice al SNSPA (Bucure”ti) (2004), cu o teză
privind politica puterilor minore. A fost vicepre”edinte al Societății Române de “tiințe
Politice. A publicat studii în Romanian Journal of Society and Politics , Revista de istorie
militară , AnAlize , Monitor strategic , Strategic Issues Review , Studii de securitate , Sfera
Politicii . Cea mai recentă lucrare publicată este Balanță ”i hegemonie. România în politica
mondială, 1913-1989 , Bucure”ti, 2005. Domeniile sale de expertiză sunt studiile strategice
”i de securitate ”i analiza de politică externă.
Stanislav Secrieru este originar din Chi”inău (Republica Moldova); absolvent al Academiei
de Poliție „“tefan cel Mare” (1996-2000), licențiat în drept; studii academice postuniver-sitare în cadrul SNSPA (Bucure”ti) (bursier al guvernului român), specializarea „RelațiiInternaționale ”i Integrare European㔠(2001-2003); cercetător ( PfP Research Fellow ) la
Colegiul de Apărare NATO de la Roma (aprilie-iulie 2006); începând din 2003, doctorand
în cadrul Departamentului de Relații Internaționale ”i Integrare Europeană, SNSPA
(bursier al guvernului român). Domenii de interes major: politica energetică a Rusiei,securitatea în Caucazul de Nord ”i Orientul ˛ndepărtat, politica externă a Federației Ruseîn spațiul ex-sovietic, evoluția parteneriatelor strategice Rusia-SUA, Rusia-UE, Rusia-China.
Simona Soare a absolvit Facultatea de “tiințe Politice din cadrul SNSP A (Bucure”ti).
Domenii de interes: paradigmele clasice ale relațiilor internaționale ”i cauzele ”i tipologiaconflictelor internaționale.
Olivia Toderean a absolvit Facultatea de “tiințe Politice ”i Administrative a Universității
„Babe”-Bolyai” din Cluj-Napoca ”i masteratul de Government , specializarea „Relații
Internaționale”, la Universitatea din Manchester. Din 2001, este doctorandă la SNSPA
(Bucure”ti). ˛n perioada 1999-2005, a fost cadru didactic la Facultatea de “tiințe Politice”i Administrative a Universității „Babe”-Bolyai” din Cluj-Napoca, unde a predat cursuri”i seminarii de teoria relațiilor internaționale, organizații internaționale, introducere înrelațiile internaționale contemporane. ˛n prezent, este angajată la Ministerul AfacerilorExterne al României ”i este lector asociat al Universității „Babe”-Bolyai” ”i al SNSPA.Este autoarea unui volum despre reforma Fondului Monetar Internațional, a numeroasearticole despre teoriile relațiilor internaționale ”i teoriile dezvoltării în plan internațional.Domenii de interes: teoriile relațiilor internaționale după 1989, economia politicăinternațională, studiile dezvoltării.
Radu-Sebastian Ungureanu este licențiat în sociologie-politologie al Universității
„Al.I. Cuza” din Ia”i (1997) ”i absolvent al unui program de studii postuniversitare în
Relații Internaționale ”i Integrare Eur opeană la SNSP A (Bucure”ti) (1999). ˛n p rezent este
doctorand la SNSPA, tema de cercetare fiind evoluția instituțiilor securității internaționaledupă încheierea Războiului Rece.

Prefață
Acest manual este un produs cu o istorie particulară. Coordonatorii săi au urmat
cursuri ”i programe de Relații Internaționale în ultimul deceniu al secolului trecut, con-fruntându-se aproape permanent, în România, cu noutatea studiilor din acest domeniu.Condițiile de formare a acestei educații sunt bine cunoscute: absența bibliografiei despecialitate în limba română, de multe ori chiar a celei în limbi străine, lipsa profesorilorcu specializare de profil ”i chiar incoerențele unor linii de studii abia înființate.
Trecând de la experiența învățării la cea a predării, necesitatea unui manual de Relații
Internaționale în limba română, scris de autori români, a apărut din ce în ce mai evidentă.
După o lungă pregătire – ”i în urma consultării cu editorul –, s-a alcătuit o astfel de echipă
de cercetători ai domeniului formați în perioada postrevoluționară, pentru transpunerea înfapt a acestui proiect. Inițial – ”i prin prisma experienței noastre didactice –, manualul afost conceput ca fiind destinat cursului introductiv de Relații Internaționale la specializărilede profil (“tiințe Politice ”i Relații Internaționale). Datorită vastității subiectelor abordate,ce acoperă perspective istorice, teoriile cele mai influente, problematica securității interna-ționale ”i teme majore de reflecție ale domeniului netratate de către alte cursuri alecurriculei de specialitate, credem că manualul poate fi folosit pe întregul parcurs alstudiilor universitare ”i masterale de profil, precum ”i de către toți cei interesați de otratare academică introductivă a acestor subiecte.
Din motive obiective, ne-am concentrat asupra acelor subiecte care dau specificul
Relațiilor Internaționale, abandonând tratarea temelor care în universitățile române”ti
sunt acoperite de către alte discipline – de exemplu, procesele integrării. Fiind un manual,
am ales o abordare strict teoretică, fără a discuta probleme specifice, chiar dacă foarterelevante, precum fenomenul terorismului internațional. Dat fiind faptul că este primulmanual de profil editat în România, fiecare dintre autori a avut deplină libertate în ceea ceprive”te alegerea modului de prezentare a informațiilor. Preferințele ”i orientările teoreticeale fiecăruia sau modul în care î”i concepe misiunea didactică au determinat redactareacapitolelor, de unde ”i stilul diferit adoptat de semnatari.
Proiectul a fost considerat de către autorii săi o provocare dintre cele mai importante.
Din motive didactice, am insistat mai mult pe claritatea informațiilor ”i a argumentelor

PREFAȚˆ 10
decât pe originalitatea expunerii. Ne-am asumat responsabilitatea de ne ghida demersul
după manuale foarte cunoscute în lume. De un ajutor deosebit ne-au fost: John Baylis,
Steve Smith (eds.), The Globalization of World Politics. An Introduction to International
Relations , ediția a II-a, Oxford University Press, Oxford, 2001; Robert Jackson, Georg
Słrensen, Introduction to International Relations , Oxford University Press, Oxford, 1999;
Paul R. Viotti, Mark V. Kauppi, International Relations and World Politics. Security,
Economy, Identity , ediția a II-a, Prentice-Hall, Upper Saddle River, NJ, 2001; Charles W .
Kegley Jr., Eugene R. Wittkopf, World Politics. Trend and Transformation , ediția a VIII-a,
Bedford/St. Martin’s, Boston, 2001; Scott Burchill, Richard Devetak, Andrew Linklater,Matthew Paterson, Christian Reus-Smit, Jacqui True, Theories of International Relations ,
ediția a II-a, Palgrave, Londra, 2001; Joseph S. Nye Jr., Understanding International
Conflicts: An Introduction to Theory and History , Longman, New Y ork, 2003; Walter
Carlsnaes, Thomas Risse, Beth Simmons (eds.), Handbook of International Relations , Sage
Publications, Londra, 2002; Joshua S. Goldstein, International Relations , ediția a III-a,
Longman, New Y ork, 1999 (edițiile folosite variază).
Coordonatorii acestui volum adresează mulțumiri speciale lui Felix Ciută, de la
University College London, School of Slavonic and East European Studies, pentru ajutoruloferit în structurarea manualului. Mulțumim Editurii Polirom, ”i în special directoruluiSilviu Lupescu, pentru încrederea acordată în derularea acestui proiect.
Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu
Iulie 2006

Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu
Introducere:
domeniul Relațiilor Internaționale
Chiar ”i printre ”tiințele sociale, tinere încă prin acceptarea lor în universitățile
lumii abia la jumătatea secolului al XIX-lea, Relațiile Internaționale figurează caun domeniu relativ recent. S-au scurs doar opt decenii de la inițierea primeicatedre de Relații Internaționale în Țara Galilor, la Aberystwyth, iar primii autoricare au realizat specificitatea domeniului, Edward Hallett Carr ”i Hans Morgenthau,au scris imediat înainte ”i după al doilea război mondial.
Desigur, preocupările legate de natura relațiilor dintre state, cauzele războ-
iului, problemele păcii, cooperării internaționale, recunoa”terii actorilor inter-naționali au precedat cu milenii apariția domeniului academic. Istoricul Tucididea meditat în secolul al V-lea î.Hr. asupra cauzelor conflictului interstatal. Creatoride sistem în filosofia politică precum Machiavelli (secolul al XVI-lea) ”i ThomasHobbes (secolul al XVII-lea) au studiat raportul dintre natura umană ”i relațiileinterstatale. Juri”ti de marcă precum Hugo Grotius (la începutul secolului al XVII-lea)au încercat să codifice juridic practici ale relațiilor internaționale, iar economi”tiprecum Adam Smith (secolul al XVIII-lea) s-au interesat foarte serios de impactulpoliticilor economice interne asupra legăturilor dintre state. Drept urmare, de-alungul câtorva secole, disciplina Relațiilor Internaționale a fost înglobată îndomenii de cercetare mai largi, a căror influență se manifestă ”i astăzi.
Multă vreme s-a crezut că doar istoria relațiilor diplomatice, relatările privind
războaiele, descrierea evoluțiilor crizelor internaționale, istoria forțelor militarepot face lumină în privința relațiilor interstatale, domeniul fiind astfel subsumatstudiului istoriei politice. Nemulțumirile față de o asemenea abordare veneau înprincipal din neputința acestui domeniu de a oferi căi de modificare a relațiilor

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 12
internaționale, ca ”i față de nivelul relativ scăzut de conceptualizare propriu
”tiințelor istorice.
Un alt domeniu major care ”i-a arogat studiul Relațiilor Internaționale a fost
Dreptul Internațional, interesat în principal de normele care definesc relațiile
diplomatice, negocierile, încheierea ”i formularea instrumentelor juridice. Principalele
lipsuri ale abordării erau legate de trecerea sub tăcere a numeroaselor situații încare principiul pacta sunt servanda („convențiile trebuie respectate”) nu se aplică
în relațiile dintre state, precum ”i de ignorarea modurilor în care nu considerentele
morale, ci raporturile de putere duc la încheierea anumitor înțelegeri internaționale.
Economia Politică Internațională a părut o vreme să fie domeniul privilegiat alstudiului relațiilor dintre state – însă cum acesta avea prea puține de spus despreraporturile violente dintre actorii internaționali, nu a putut îngloba întreaga
disciplină.
Desprinderea de aceste orientări tradiționale, extrem de utile pentru studiul
sectorial al domeniului, s-a produs prin afirmarea autonomiei sale de cercetare îninteriorul “tiinței Politice. Potrivit unei celebre afirmații a lui Morgenthau, ce
formula chiar domeniul noii discipline, Relațiile Internaționale se ocupă cu studiul
raporturilor de putere dintre actorii internaționali (vezi ”i capitolul „Realismul”).
A”ezând în centrul preocupărilor conceptul de putere, în toate accepțiunile lui –ca putere-forță, putere-influență, cu raportările sale inerente la concepte precum
cele de autoritate, legitimitate sau suveranitate –, Relațiile Internaționale se
subsumează domeniului mai larg al “tiinței Politice. Definind aria de studiu cafiind cea a raporturilor dintre actori internaționali, domeniul î”i afirmă spe-cificitatea, aceste raporturi de putere având o realitate epistemică aparte. Cu alte
cuvinte, nu putem asimila analiza puterii în Relațiile Internaționale cu celelalte
abordări din “tiința Politică, respectiv cu cercetarea raporturilor de putere dintreforțele politice interne.
Manifestarea cea mai vizibilă ”i mai plină de consecințe a puterii este cea
făcută prin implicarea forței – care, în momentul în care scapă acțiunii unui
singur stat, se traduce în realitatea războiului. Se poate spune că apariția RelațiilorInternaționale ca disciplină academică s-a datorat primei conflagrații mondiale.Milioanele de victime, distrugerile materiale greu de măsurat sau consecințele
politice ale acestei confruntări au determinat căutarea unor explicații ”tiințifice cu
privire la cauzele ce au condus la această catastrofă ”i a felului în care vor putea fi
evitate pe viitor asemenea înfruntări armate. Nu este de mirare că noul domeniu destudiu a pus de la bun început problemele războiului ”i ale păcii în centrul
preocupărilor sale.
Treptat, domeniul s-a extins, cuprinzând toate formele de interacțiune socială
care scapă unei voințe supreme ce reglementează pe un teritoriu dat, adică

INTRODUCERE: DOMENIUL RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE 13
statului. O împărțire mai degrabă tradițională a preocupărilor din cadrul R elațiilor
Internaționale cuprinde cinci subdomenii. Acestea sunt Teoria Relațiilor Interna-ționale (unde se construiesc abordările intelectuale specifice de natură a oferi oînțelegere cât mai profundă a fenomenelor studiate), Istoria Relațiilor Internaționale
(pentru evoluția în timp a politicii mondiale), Studiile de Securitate (unde sunt
cuprinse mai ales cercetările legate de supraviețuirea statelor ”i comunităților),Studiile Strategice (aspectele militare ale politicului, cu accent pe factorul nuclear)”i Economia Politică Internațională (care urmăre”te evoluția schimburilor ce
traversează frontierele).
˛n mod firesc, prin extinderea ”i aprofundarea studiilor, cercetătorii în Relațiile
Internaționale au făcut apel ”i au integrat tot mai mult cuno”tințe ”i din altedomenii, precum geografia, istoria, ”tiințele militare, economia, dreptul, ”tiințele
sociale, ca să le numim doar pe cele cu influențe mai vizibile. Diversitatea
aparatului conceptual ”i instrumentarului metodologic folosite azi în RelațiileInternaționale demonstrează, totodată, pluralitatea informațiilor folosite ”i comple-xitatea construirii cunoa”terii ”tiințifice într-un domeniu în continuă expansiune.
Ca ”tiință a socialului, Relațiile Internaționale au parte de problemele episte-
mologice ”i metodologice cunoscute din alte domenii, doar că mult augmentate.Originile filosofice ale tuturor formelor de cercetare ale interacțiunii umane suntînsă cu mult mai evidente în acest domeniu, dată fiind ”i gravitatea temelor
discutate. Doar dacă ne gândim la subiectul războiului vom observa că se poate
identifica o serie de întrebări – de pildă, „Poți să-ți ucizi semenul? Dacă da,când, cum ”i de ce? Dacă nu, care e alternativa?” – la care nu se poate răspundecu „adevărat” sau „fals” . Istoria acestei discipline este una a dezbaterilor intelec-
tuale ce urmează în cascadă, atât datorită abordării unei realități din ce în ce mai
complexe, cât ”i din cauza subtilității teoretice crescânde.
Dezbaterile majore purtate până în prezent au vizat, pe rând, raportul între
natura umană prezumată ”i evoluția politicii internaționale, opțiunea între metoda
calitativă ”i cea cantitativă, adevăratul rol al instituțiilor internaționale în politica
mondială sau provocările la adresa epistemologiei pozitiviste. Liberalii ”i reali”tiis-au confruntat asupra binomului putere-valori ”i relevanțele lor asupra politiciiinternaționale. Cea de-a doua dezbatere a fost declan”ată de provocarea adresată
de curentul behaviorist – ce insista asupra căutării maximei obiectivități în ”tiințele
sociale – teoriilor ”i metodologiilor dominante ale epocii. A treia dezbatere avizat natura ”i implicațiile relațiilor între actorii internaționali. Ultima dezbatere,încă în desfă”urare, se poartă mai cu seamă pe tema regulilor ce trebuie urmate
în generarea cunoa”terii. Manualul de față, având scopuri predominant didactice,
a urmărit, pentru un plus de coerență ”i claritate, prezentarea celor mai influentecurente teoretice, discutarea acestor dezbateri făcându-se în subsidiar.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 14
Relațiile Internaționale î”i datorează numele faptului că, cel puțin inițial, s-au
concentrat asupra raporturilor dintre entitățile politice suverane care sunt statele.Doar statele poartă războaie, încheie păci, semnează tratate, doar statele acționeazăca ”i cum ar fi nemuritoare. Ca ”i celelalte domenii ale ”tiinței politicului,
Relațiile Internaționale au constatat o puternică presiune a altor actori asupra
mediului în care evoluează statele. Organizații interguvernamentale, corporații,rețele sociale diverse ”i chiar indivizi ce acționează în nume propriu invadează unspațiu transfrontalier până de curând rezervat acțiunii etatice. Din acest punct de
vedere, numele disciplinei ar trebui, probabil, revizuit ”i transformat în Relații
Transfrontaliere sau Politică Mondială. Actualul manual va păstra, în linii mari,o abordare în care principalele subiecte de discuție sunt statele, fiind făcutecorecțiile necesare ori de câte ori tema specifică discutată o impune.
Ca în orice altă ”tiință, ”i în Relațiile Internaționale se poate constata o
continuă rafinare teoretică. Este responsabilitatea oricărui cercetător de a selectaacele instrumente intelectuale care îi permit să ajungă la cea mai bună înțelegereposibilă a fenomenelor unei lumi în continuă schimbare, în care observatorul se
află întotdeauna cu un pas în urma evenimentelor. Pentru nici o altă formă a
cunoa”terii provocările nu sunt atât de vizibile ”i de irepetabile. Răspunsurileoferite de feluriți teoreticieni de-a lungul timpului pentru decriptarea lumii potoferi indicii în descoperirea marilor tendințe ale politicii mondiale ”i pot constitui
un ghid pentru decidenți politici. Din acest punct de vedere, ”i Relațiile Interna-
ționale sunt un domeniu pe care fiecare cercetător îl recreează individual. Scopulfundamental al acestui manual este acela de a oferi lectorilor săi cuno”tințele ”ideprinderile academice minime necesare pentru a-”i construi propria cheie în
înțelegerea unei realități vaste, dinamice ”i provocatoare.

Andrei Miroiu
Evoluția sistemului internațional
până la 1914
Domeniul Relațiilor Internaționale este pe cât de recent, pe atât de complex.
Teoria Relațiilor Internaționale, Istoria Relațiilor Internaționale, Dreptul Inter-
național, Studiile Strategice, Analiza de Politică Externă ”i Economia PoliticăInternațională sunt toate ramuri ale domeniului Relațiilor Internaționale.
Spre deosebire de celelalte ramuri însă, Istoria Relațiilor Internaționale se
preocupă exclusiv de istoria relațiilor de putere dintre actorii internaționali încă
de la formarea sistemului internațional ”i până în zilele noastre. Desigur, se
poate vorbi despre o politică interstatală încă din vremea primelor organizăripolitice omene”ti alcătuite pe malurile Tigrului ”i ale Eufratului. Unii autori,
precum Robert Gilpin, consideră că se poate vorbi despre un sistem internațional
chiar ”i în vremea ora”elor-state antice grece”ti, de exemplu, sau a imperiilor(mai ales europene) din Evul Mediu. Diferența, susține Gilpin, constă tocmai înfaptul că de-a lungul timpului a existat o semnificativă schimbare de sisteme ,
modificându-se însă”i natura actorilor internaționali ai r espectivului sistem. Astfel,
ora”ele-state antice au lăsat loc în Evul Mediu imperiilor multinaționale ca actoridominanți ai sistemului internațional, iar acestea, la rândul lor, au făcut locstatelor-națiuni chiar de la sfâr”itul secolului al XV-lea. Este adevărat că în cazul
acestor ora”e-state antice sau al imperiilor medievale putem vorbi despre o politică
interstatal㠖 totu”i, despre politica internațională putem vorbi doar din momentul
în care principalul, dacă nu unicul actor internațional devine statul suveranmodern, cel mai adesea constituit pe un teritoriu locuit de un anumit grup
național.
Din această perspectivă, cadrele teoretice care vor ghida analiza sunt cuprinse
în două mari teorii structurale ale sistemului internațional. Prima este teoria lui

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 16
George Modelski (1978, pp. 214-235; Modelski ”i Morgan, 1985, pp. 391-417),
care concepe evoluția sistemului internațional în termenii unor cicluri succesive
ale marilor puteri. Din acest punct de vedere, Modelski deosebe”te cinci cicluriale sistemului internațional, reprezentat fiecare de dominarea sistemului de cătreuna dintre următoarele puteri: Portugalia, Olanda, Marea Britanie (care dominădouă cicluri) ”i Statele Unite ale Americii. Acestea se desfă”oară după cumurmează:
1.Ciclul portughez – din 1497 (expediția lui V asco da Gama în India) ”i până în
momentul cuceririi în 1580 a Portugaliei de către Spania.
2.Ciclul olandez – începe aproximativ în 1580 ”i se sfâr”e”te odată cu Pacea de
la Utrecht (1713).
3.Ciclul britanic I – începe în preajma anilor 1710 ”i se sfâr”e”te în 1783, după
războiul de independență al coloniilor americane.
4.Ciclul britanic II – începe odată cu Congresul de la Viena (1815) ”i ia sfâr”it
după primul război mondial.
5.Ciclul american – începe în jurul anului 1918 ”i este încă în plină desfă”urare.
Principalele caracteristici asupra cărora se centrează Modelski în descrierea
fiecărui ciclu sunt legate în special de dominația acestor puteri asupra mărilor a
celor mai importante rute comerciale ”i de punctele de sprijin de interes strategic
ale acestora , având în vedere că, până la revoluția industrială, transportul maritim
era predominant (”i chiar ”i după aceea, în mare măsură).
Având în vedere importanța pe care Modelski o acordă marilor puteri – mai
exact, puterilor-hegemon –, este absolut necesar să abordăm această analiză din
perspectiva polarizării sistemului internațional. Teoreticienii relațiilor internaționalese centrează asupra a trei mari tipuri de configurare a sistemului:
–Unipolaritatea – presupune existența unei singure puteri majore (sau super-
puteri după sfâr”itul Războiului Rece), care domină sistemul internațional.
Unipolaritatea intervine cel mai adesea în cazul puterilor-hegemon.
–Bipolaritatea – este considerată deseori ca fiind cea mai stabilă configurație a
sistemului internațional, implicând existența a două mari puteri oponente cedomină fiecare o anumită parte a sistemului; se pot raporta ideologic ”imilitar una la cealaltă, ajungându-se la o cursă a înarmărilor; situația bipolarătipică este cea a Războiului Rece, cu Statele Unite ale Americii ”i UniuneaRepublicilor Socialiste Sovietice ca singure puteri mondiale.
–Multipolaritatea – implică existența a cel puțin trei mari puteri care să domine
sistemul, fiind adesea considerată o configurație stabilă a sistemului internațional;istoricii relațiilor internaționale consideră îndeob”te că sistemul internaționala fost multipolar între Pacea de la Westfalia (1648) ”i sfâr”itul celui de-al
doilea război mondial.

EVOLUȚIA SISTEMULUI INTERNAȚIONAL P´Nˆ LA 1914 17
A doua mare teorie a structurii sistemului internațional îi aparține lui Immanuel
Wallerstein (1992-1993, vol. I-IV)1, care consideră că sistemul internațional a
fost încă de la începuturile sale (”i continuă să fie ”i în zilele noastre) împărțit întrei cercuri concentrice . Este un mod de reflecție asupra sistemului internațional
care nu mai are în vedere o singură putere care domină întregul sistem într-o
anumită perioadă de timp, ci stabile”te o structură triadică, determinată delegăturile economice fundamentale ce lasă loc controlului exercitat asupra sistemuluide către o putere-hegemon . Această structură constă din:
1.Centru – alcătuit din puterile majore; acestea sunt nu numai puterile care au
interese la scară mondială, având ”i capacitățile de a le apăra, ci sunt ”i aceleputeri care dețin o influență mare asupra formulării regulilor (îndeosebi
economice) care ghidează sistemul internațional ”i asupra respectării lor.
2.Semiperiferie – constă în principal din trei mari categorii de state:
a.foste puteri centrale aflate într-o poziție descendent㠖 sunt fostele mari
puteri aflate în decădere, joacă încă un rol destul de important în sistem.
Este cazul Spaniei în secolul al XVII-lea sau al Rusiei în perioada interbelică;
b.puteri aflate în zona periferică ”i care se află într-o poziție ascendent㠖
este vorba despre mari puteri în devenire, în ascensiune. Sunt puteri careîncearcă să-”i maximizeze puterea în sistemul internațional. Este cazul
Statelor Unite la sfâr”itul secolului al XIX-lea, al Japoniei de la începutul
secolului XX sau al Chinei din zilele noastre.
c.puterile regionale, subsistemice – puteri ale căror interese ”i capacități nu
depă”esc aria propriului subsistem al relațiilor internaționale. Este cazul
unor state precum T aiwan, Singapore, Coreea de Sud etc.
3.Periferie – este compusă din acele state care nu au nici interese sistemice, dar
nici capacități semnificative, chiar raportate la sfera propriului subsistem al
relațiilor internaționale. Sunt state cu economii slab dezvoltate, cu capacități
militare foarte reduse ”i a căror securitate depinde în mare măsură de aranjamenteleinternaționale ale marilor puteri. Este cazul unor state precum Portugalia,
Irlanda, țările din sud-estul Europei, statele africane etc.
Asupra momentului apariției statului modern în istorie există încă o polemică
puternică între istorici. Majoritatea istoricilor occidentali consideră că primele
state moderne, Anglia ”i Franța, s-au modelat în timpul confruntărilor directe
dintre ele în secolele al XIV-lea ”i al XV-lea, perioadă cunoscută sub numele deRăzboiul de 100 de ani.
1. Pentru mai multe referiri privind influențele marxiste asupra lui Wallerstein, vezi ”i
capitolul „Teorii marxiste ale Relațiilor Internaționale”.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 18
Alți autori consideră că momentul de debut al statului modern în istorie este
reprezentat de anul 1494 (vezi Levy, 1982, pp. 278-300), când regele Franței, Carolal VIII-lea, invadează Italia ”i declan”ează prima luptă pentru hegemonie europeană
în care valorile religioase devin obscure ca mod de a ralia în jurul lor tabereunitare formate din diver”i actori internaționali . Sub unul dintre succesorii săi,
Francisc I (1515-1547), Franța inaugurează strategia „alianței cu infidelul”, aliindu-se
cu sultanul turc împotriva Habsburgilor. Flota otomană iernează în porturilefranceze, dovedind întregii Europe că trecuseră de mult vremurile în care statelepuneau solidaritatea religioasă mai presus de considerații de securitate ”i putere.
Dar, indiferent de poziția pe care o adoptă în ceea ce prive”te momentul
apariției statului-național modern, majoritatea istoricilor sunt de acord că sistemul
internațional modern apare ”i se dezvoltă în Europa, ca o creație a statelor
europene . Treptat, puterile europene depă”esc barierele continentale ale Europei
”i cuceresc întreaga lume, purtând cu ele ”i modelul de organizare european.Astfel, după realizările istorice ale lui Cristofor Columb (care descoperă, în1492, pentru regele Spaniei, Indiile de V est – de fapt, continentul nord-american)”i ale lui V asco da Gama (care descoperă în 1497, pentru regele Portugaliei,
trecerea pe mare către Indiile de Est), statele vest-europene , mici ”i relativ
înapoiate după standardele imperiilor multinaționale ale vremii, se lansează într-o
campanie de cucerire a lumii cunoscute, proces prin care modelul jocului deputere european se va extinde la nivel global . Trei motive principale au favorizat
succesul puterilor maritime europene:
a.Centralizarea politică a acestor state, reflectată în două elemente extrem de
importante:
–translatarea deciziei din domeniul politicii externe ”i interne la nivel
central , eliminându-se astfel feudalii ”i Biserica (papalitatea) ca factori
politici autonomi;
–colectarea taxelor ”i a impozitelor era de acum reglementată la nivel
central, iar distribuirea lor se făcea la acela”i nivel , ceea ce a permis
statelor europene să finanțeze flote de război, forțe terestre expediționarepermanente care să protejeze sau să impună interesele statelor în colonii.
b.Fragmentarea sistemului internațional într-un număr foarte mare de actori
internaționali, ceea ce a determinat o politică a acestora întemeiată pe cerințele
supraviețuirii prin acumulare de putere. Aceasta a însemnat căutarea unui
avantaj față de celelalte state, menținerea ”i adâncirea lui în interes propriu, fieel în domeniul militar, politic, tehnologic, al invențiilor etc. Acest lucru afăcut posibilă dominarea de către statele europene a altor teritorii o perioadăîndelungată de timp.

EVOLUȚIA SISTEMULUI INTERNAȚIONAL P´Nˆ LA 1914 19
c.Cople”itoarea dominație tehnologică a statelor vest-europene asupra propriilor
adversari , posibilă pe baza a două elemente militare fundamentale:
–folosirea la scară largă a prafului de pu”că în conflictele militare ;
–apariția galionului, mai ales a celui înarmat cu tunuri . Galionul a fost
prima navă capabilă să acționeze la distanțe mari de propriile baze,permițând traversarea marilor întinderi de apă planetare, spre deosebire depredecesoarea sa, galera – care, fiind propulsată de forța vâsla”ilor, eralimitată numai la cabotaj (navigarea de-a lungul țărmurilor). Or, aparițiagalionului înarmat cu tunuri a însemnat că, oriunde puteau ajunge acestenave, voința politică ”i activitatea economică a statului ce le comanda seimpuneau de la sine.
Pacea din Westfalia (1648)
Semnarea la Münster ”i Osnabrück a Tratatelor Westfalice în 1648 , după o
îndelungată dezbatere asupra termenilor păcii (între 1644 ”i 1648), pune capăt
unuia dintre cele mai semnificative conflicte din istoria Europei – Războiul de 30
de ani (1618-1648) – , care simbolizează sfâr”itul dominației habsburgice în
Europa ”i conferă libertate Țărilor de Jos. Conflictul care a atras toate marileputeri europene ale acelui timp a reprezentat momentul ce a consacrat în mod
formal existența unui sistem internațional. Importanța acestui moment este dată
de un set de caracteristici ale sistemului internațional ”i ale actorilor acestuia pe
care a reu”it să le impună.
˛n primul rând, Tratatele Westfalice stabilesc principiul după care singurul
actor internațional din punct de vedere legal este statul. Astfel că, începând din
1648, alți actori transstatali importanți până în acel moment, precum Papalitateasau Imperiul, sunt sco”i în afara relațiilor internaționale, neavând dreptul legal ”i
legitim recunoscut de a semna tratate internaționale care să oblige în măsuri
diferite entitățile reprezentate. Ceea ce numim astăzi actori infrastatali, precum
ordinele cavalere”ti sau Hansa nord-germană, nu mai puteau semna tratate internațio-
nale decât dacă î”i constituiau un stat propriu. De asemenea, nici actori substatali,precum nobilii sau ora”ele libere, nu puteau să facă parte din sistemul internațional.
˛n al doilea rând, statele care erau parte a sistemului internațional dețineau un
atribut primordial: suveranitatea . Suveranitatea reprezintă totodată capacitatea
”i dreptul unui actor de a-”i defini propriile interese, de a-”i construi ”i purta o
politică internă ”i externă corespunzătoare intereselor percepute ”i de a reprezenta
singurul factor de decizie în ceea ce prive”te propriile căi ”i mijloace de a acționa

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 20
în sistemul internațional. Ea constituie elementul esențial care a modelat sistemul
internațional ”i atributul esențial care a permis includerea sau excluderea unuiactor din acest e”afodaj. Suveranitatea reprezintă a”adar principiul de bază alconstituirii sistemului internațional, recunoscând faptul că numai statul reprezintă
sursa întregii autorități legitime, în sensul în care el nu recunoa”te nici o autoritate
superioară sie însu”i în sistemul internațional (ceea ce face ca sistemul internaționalsă fie unul anarhic) (vezi Armstrong, 1993, p. 25). Recunoa”terea suveranitățiiînsemna implicit ”i recunoa”terea libertății de acțiune a statelor în sistemul
internațional.
˛n al treilea rând, Tratatele Westfalice au stabilit egalitatea între state pe baza
suveranității lor egale . Astfel, se recuno”tea o egalitate a suveranităților tuturor
statelor indiferent de diferențele care puteau să existe între ele din alte puncte de
vedere, în baza faptului că nici una dintre suveranități nu era mai legitimă sau mai
puțin legitimă decât celelalte atât timp cât era recunoscută ca atare. Aceastăegalitate între state a fost inițial statuată numai la nivel religios, pentru a preveniviitoare conflicte cu substrat religios între statele europene – însă, curând, ea a
fost extinsă ”i la nivel politic. De aici a decurs că statele erau singurele care se
puteau obliga internațional în anumite circumstanțe, adică erau singurele care î”iputeau lua angajamente internaționale bazate pe consimțământul lor liber, fără afi supuse coerciției altei puteri.
˛n al patrulea rând, balanța de putere
1 este acceptată ca instrument al relațiilor
internaționale prin care se caută stabilitatea, ”i nu pacea, mai curând limitarea
conflictelor ”i a extinderii lor prin atragerea de terți decât eliminarea sau stoparealor. De fapt, scopul declarat al balanței de putere ca instrument al relațiilor
internaționale a fost acela de a împiedica o singură putere (europeană) să le
domine pe toate celelalte. De”i ea nu a fost statuată în mod explicit în Tratate, eraevident că însu”i Războiul de 30 de ani reprezentase o încercare de a se ajungemai degrabă la o împărțire teritorială ”i de putere care să asigure un echilibru de
putere în Europa. Echilibrul de putere înlătura astfel visul unui imperiu universal
ca motor al acțiunii internaționale a marilor actori ai sistemului internațional dinacea perioadă.
˛n al cincilea rând, se ridică problema necesității legitimității internaționale .
Aceasta însă trebuie văzută într-un dublu sens: pe de o parte, într-un sens
specific, este vorba despre modul efectiv în care este transmisă puterea de la unconducător la altul la nivel național – ”i care până în secolul al XIX-lea a fost unulpreponderent dinastic, ereditar –, iar pe de altă parte, într-un sens mai general,
este vorba despre legitimitatea dată de suveranitatea teritorială, care este esențială
1. Balanța de putere este tratată pe larg într-un capitol ulterior.

EVOLUȚIA SISTEMULUI INTERNAȚIONAL P´Nˆ LA 1914 21
în recunoa”terea de către ceilalți actori internaționali a calității de stat a unui actor
particular.
˛n al ”aselea rând, este implicit recunoscută existența unui drept internațional
incipient, înțeles ca un set de reguli voluntar acceptate de către statele ceparticipau în sistemul internațional. Acesta devine astfel un instrument al relațiilorinternaționale, reglementând relațiile dintre actorii sistemului.
˛n al ”aptelea rând, Tratatele Westfalice reprezintă recunoa”terea implicită a
diplomației ca instrument al relațiilor internaționale , care poate contribui la
rezolvarea pa”nică a unor conflicte de interese, acțiuni contradictorii, conflictemilitare etc. dintre statele sistemului internațional (Armstrong, 1993, p. 28).
Astfel, odată cu Tratatele W estfalice sunt trasate caracteristicile esențiale ale
sistemului internațional, care funcționează în mare măsură chiar ”i în politicainternațională contemporană. Sistemul internațional instituit de aceste tratatefuncționează în baza unui set de scopuri implicite: este vorba, în primul rând,despre conservarea sistemului, despre păstrarea independenței ”i suveranitățiifiecărui stat al sistemului, despre păstrarea păcii ca relație normală între actoriisistemului etc. (vezi Bull, 1998, p. 8).
Având în vedere că sistemul internațional din secolele XVI-XVIII a fost unul
extrem de competitiv ”i de conflictual, cuplat cu faptul că principala caracteristicăa sistemului internațional era tocmai aceea de a fi anarhic, statele nu se puteaubaza decât pe propria lor putere pentru a face față amenințărilor externe. Prin
urmare, asigurarea intereselor naționale (siguranța națională) a devenit principala
grijă ”i responsabilitate a politicii externe a statelor europene . Această teză a fost
reiterată de cardinalul Richelieu , prim-ministru al Franței între 1624 ”i 1642, care
introduce conceptul raison d’Etat , ce susținea existența unui primat al intereselor
naționale de securitate. Interesele naționale ”i apărarea lor scuzau mijloacele princare erau obținute. Acest concept reu”e”te să-l înlăture pe acela de moralitate
universală al imperiilor multinaționale cu aspirații la o monarhie universală .
Criteriul securității naționale reu”e”te a”adar să înlăture criteriul universalității camotor al acțiunii internaționale a actorilor sistemului. Politica externă ”i acțiunileacesteia făceau parte dintr-o dimensiune morală cu totul diferită de cea individuală;nu era esențială calitatea de acte morale, ci eficiența lor în asigurarea securitățiistatului ”i a intereselor lui. Această abordare a condus la un primat al politicii
externe în detrimentul reformelor interne. Prin intermediul acestor două abordări,
statul este conceput la nivelul sistemului internațional al secolelor XVI-XVIII, ca
un garant ”i un furnizor al ordinii interne ”i al siguranței externe (Armstrong,1993, p. 29). Criteriul de constituire a alianțelor devenea de acum unul legatstrict de securitate.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 22
Trebuie precizat însă faptul că acest concept a luat na”tere ca rezultat al unei
situații tensionate ”i potențial conflictuale existente în Europa, din rațiuni pur
strategice ”i de securitate: pentru a împiedica o hegemonie habsburgică în Europa
(cu atât mai periculoasă cu cât Habsburgii ajunseseră ”i în Spania, încercuind
practic complet Franța). ˛mpăratul Ferdinand al II-lea, aflat în fruntea Sfântului
Imperiu Roman, nu renunțase încă la visul său de a uni întreaga Europă Centrală”i de Nord într-un singur imperiu universal ce ar fi acaparat o mare parte a
teritoriului francez. ˛n plus, există în permanență pericolul de a avea graniță
comună cu un imperiu ce se dorea mondial. Succesul politicii raison d’Etat a
Franței a constat tocmai în faptul că a reu”it să slăbească în foarte mare măsură
Sfântul Imperiu Roman – ”i Spania, odată cu el. Acest lucru a constituit însăulterior un stimul pentru regele Ludovic al XIV-lea, animat de dorința de a
controla centrul Europei.
Pacea de la Utrecht (1713)
˛n urma semnării în 1713, la Utrecht, a păcii care a încheiat războiul de succesiune
la tronul Spaniei (1701-1713), sistemul internațional suferă din nou o serie deschimbări importante. Este vorba în primul rând despre recunoa”terea explicită a
balanței puterii ca instrument al relațiilor internaționale . ˛ncepând din acest
moment, balanța de putere devine un mijloc prin care se menține stabilitatea ”iordinea în cadrul sistemului, urmărindu-se împiedicarea apariției unui hegemoncontinental, prin aceasta formalizându-se practic politica de putere a statelor
sistemului internațional din secolul al XVIII-lea.
˛n plus, aceasta era dublată de statuarea unui principiu extrem de important al
relațiilor internaționale, respectiv principiul nonintervenției în problemele de
politică internă ale unui stat. Astfel, statul devenea pe deplin liber în acțiunilesale interne ”i internaționale, singurele limite ”i constrângeri ce i se impun fiindacelea legate de comportamentul celorlalți actori ai sistemului ”i de poziția ocupatăde către respectivul stat în sistem.
Sistemul internațional în secolele al XVII-lea ”i al XVIII-lea
Până în momentul de față am operat cu conceptul de sistem internațional , însă
fără a-l defini. Astfel, sistemul internațional sau sistemul de state

EVOLUȚIA SISTEMULUI INTERNAȚIONAL P´Nˆ LA 1914 23
se formează atunci când două sau mai multe state au un contact suficient între ele ”i
un impact suficient unul asupra deciziilor celuilalt pentru a le face să se comporte –
cel puțin într-o oarecare măsur㠖 ca părți ale unui întreg (Bull, 1998, p. 8).
Odată ce definiția conceptului cu care operăm a fost clar stabilită, putem
identifica ”i particularitățile sistemului internațional al secolelor al XVII-lea ”i
al XVIII-lea.
O primă caracteristică o reprezintă faptul că statul nu era încă pe deplin
închegat; cu alte cuvinte, statul era adeseori confundat cu monarhul care îl
conducea. Astfel că cele două secole de început ale sistemului internațional aufost unele monarhiste, absolutiste. Acest lucru ridică mari probleme în ceea ce
prive”te modul în care se purtau războaiele între puterile europene. Majoritatea
confruntărilor din aceste două secole se desfă”urau între monarhii diferitelor
state, din rațiuni personale ce se confundau în acel moment cu cele naționale, ”i
nu între statele respective. Marea parte a războaielor din această perioadă priveaudreptul de succesiune feudală (este aici cazul războaielor pentru succesiunea
bavareză, spaniolă, austriacă). De”i Tratatele Westfalice au consemnat în mod
legal statul ca fiind unicul actor în relațiile internaționale, totu”i, în acele momente,
statul există din punct de vedere teritorial ”i prin monarhul său – puterea se
transmitea pe cale dinastică, ereditară, iar „dreptul cuceritorului” (în sensul de
stăpânire absolută) încă mai există ”i avea să mai existe o bună perioadă de vreme.
Statele erau într-adevăr angajate într-o competiție pentru putere ”i resurse, însărămâneau ancorate în structurile fundamental feudale.
˛n plus, o astfel de conceptualizare a statului ridică probleme ”i în ceea ce
prive”te preeminența în relațiile internaționale. Atâta vreme cât s-a menținut
sistemul absolutist, principiul acestuia a fost unul strict personal. ˛nsă Revoluția
franceză de la 1789 avea să introducă, la rându-i, o serie de modificări extrem deimportante la nivelul sistemului internațional. ˛n primul rând, schimbă baza de
legitimare a statului , pe care o identifică acum cu o nouă entitate politică:
națiunea . Astfel că sistemul se schimbă treptat de la unul absolutist la unul
național sau popular. Legitimitatea conducătorilor încetează să mai fie una divină
”i ereditară, devenind cu necesitate populară . Ca atare, se produce o separație
clară între stat ”i conducătorul acestuia în relațiile internaționale. Prin urmare, se
produce ”i separația dintre interesele personale ale conducătorului ”i celenațional-politice ale respectivului stat. Acesta este de fapt pasul care încheie un
lung proces de formare ”i perfecționare a sistemului de organizare statal, sistem
ce rezistă chiar ”i în zilele noastre. ˛n acest context, politica de putere a statelor
europene încetează să mai fie una a monarhului ”i devine una a statului
propriu-zis.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 24
O altă caracteristică importantă a sistemului internațional european al secolelor
al XVII-lea ”i al XVIII-lea este numărul relativ mic ”i stabil de actori care
interacționează pe scena politică internațională . De fapt, tocmai pe baza sistemului
compensațiilor teritoriale în scopul menținerii echilibrului de putere între cele
cinci mari puteri ale secolului al XVIII-lea (Anglia, Franța, Prusia, Rusia ”iAustria) s-a ajuns ca numărul statelor europene să scadă dramatic între 1648 ”i1815. ˛n principal, este vorba despre cele câteva state naționale din acea perioadă,care continuau să coexiste alături de imperii multinaționale precum ImperiulOtoman ”i Rusia țaristă, dar ”i despre micile formațiuni statale ale Germaniei ”iItaliei. Există încă o mare diversitate – peste care nu se poate trece în analizaacestei perioade – în ceea ce prive”te tipul de actori internaționali ce alcătuiescsistemul. Această diversitate a ajutat la menținerea îndelungată a unor acțiuniinternaționale de tip feudal. De”i statul reprezenta deja actorul principal în relațiile
internaționale, iar procesele internaționale reflectau lupta pentru putere ”i resurse
între ace”ti actori, motivele care determină acțiunile acestora rămân în esențăunele ale erei feudale (Teschke, 2002, pp. 5-48) . Astfel că lupta pentru putere ”i
resurse era una fundamental teritorială . Orice avantaj de putere asupra celorlalți
actori din sistem se putea obține printr-o cucerire teritorială. Ca urmare, ”ibalanța de putere europeană se sprijinea puternic pe o anumită configurație ”i oanume împărțire a teritoriului . Iar încercările de schimbare a acesteia erau privite ca
un semn clar al revizionismului. A”a au fost tratate Franța lui Ludovic al XIV-leasau Imperiul Habsburgic, care urmărea să smulgă o provincie prusacă aflată chiarla granița de nord.
Dacă, inițial, sistemul internațional se limita strict la continentul european
(incluzând aici ”i Anglia), treptat, odată cu marile descoperiri geografice ”i cuînceputurile colonialismului, granițele sistemului internațional încep să se întindă
”i să cuprindă teritorii mai vaste în America de Nord, America Latină, Africa,
Asia ”i Oceanul Indian etc. De pildă, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea,Imperiul Otoman intră în sistemul internațional odată cu o serie de cuceriri aleImperiului Habsburgic pe seama acestuia în zona Balcanilor.
˛n plus, existența unui număr foarte mare de state germane în partea centrală
a Europei, rezultate în urma fărâmițării Sfântului Imperiu Roman, devenea din ceîn ce mai mult o tentație pentru toate celelalte puteri majore europene precumFranța, Prusia sau Austria. De”i, multă vreme, politica europeană fusese aceea dea menține aceste state în număr mare, vulnerabile ”i slabe, pentru a evita reînchegareaunui stat mare ”i puternic, cu potențiale pretenții de hegemon european, dar ”ipentru păstrarea unei zone-tampon între puterile europene occidentale (în specialFranța) ”i cele central- ”i est-europene (în special Austria, Prusia ”i Rusia),
această strategie avea să fie regândită în timp. Statele mici ”i vulnerabile dinEuropa Centrală au condus la revenirea expansionismului european în perioada

EVOLUȚIA SISTEMULUI INTERNAȚIONAL P´Nˆ LA 1914 25
lui Napoleon Bonaparte. Dorința acestuia de a vedea întreaga Europă, precum ”i
teritorii importante din Africa unite sub conducerea sa a provocat – în preajmasecolului al XIX-lea – turbulențe în Europa continentală. Anglia î”i simțea peri-
clitată poziția de putere în Europa, Prusia vedea în colosul francez un pericol
iminent chiar la granița sa, Rusia î”i simțea amenințată siguranța odată cu
înaintarea către est a trupelor lui Napoleon, iar Imperiul Otoman, deja foarte
slăbit, se vedea mult prea expus în fața francezilor.
Congresul de la Viena (1815) ”i Concertul European
˛n 1815, alianța împotriva lui Napoleon Bonaparte – alcătuită din Anglia, Prusia,Austria ”i Imperiul Țarist – reu”e”te să-l învingă pe acesta ”i să stopeze comporta-mentul revoluționar al Franței în cadrul sistemului internațional. Congresul de laViena, care a pus capăt acestui îndelungat conflict, a marcat câteva schimbărisemnificative în domeniul relațiilor internaționale.
˛nainte de Congres, într-o întâlnire a Aliaților în martie 1814 la Chaumont,
ace”tia semnează un acord de constituire a unei armate aliate împotriva luiNapoleon. Pentru prima dată în istorie, în acest acord se introduce o distincțieclară între puterile majore ”i puterile minore. Din punct de vedere teoretic,
meritul acestui tratat este acela de a fi stabilit o conexiune directă între capacitateamilitară propriu-zisă a unui actor ”i ansamblul intereselor sale, la un moment dat.Astfel, putem afirma că puterile majore sunt acele state ale căror interese suntglobale în esență ”i care posedă totodată capacitățile militare necesare pentruatingerea respectivelor obiective chiar ”i prin forță, oriunde pe glob. De asemenea,
ele apar de obicei în urma unui război împotriva unei alte mari puteri, din care iesvictorioase
1. Spre deosebire de acestea, puterile minore sunt acele puteri care au
un set de interese foarte limitat, subsistemice (unele pot avea ca singur interes
1. Din acest punct de vedere, se consideră, de pildă, că Marea Britanie devine o mare
putere încă din 1688, când î”i asumă rolul de conducător în alianța împotriva luiLudovic al XIV-lea, luptă pe care o câ”tigă; în plus, Glorioasa Revoluție contribuie la
afirmarea statutului de mare putere al Angliei. Rusia devine o mare putere în secolul
al XVIII-lea prin înfrângerea Suediei în Marele Război Nordic (1700-1721). Prusiadevine o mare putere în urma Războiului de ”apte ani (1756-1763). Japonia devine omare putere în urma războiului ruso-japonez (1904-1905), iar China – în urmarezistenței puternice împotriva Japoniei în perioada 1931-1945. SUA constituie oexcepție în acest caz, în sensul că devine o mare putere abia în urma războiului
americano-spaniol pentru Cuba ”i Filipine (1898); vezi Wight (1998, pp. 52-55).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 26
prezervarea independenței naționale), neposedând individual capacitățile militare
de a apăra decât acest set foarte limitat de interese, sau chiar sunt susceptibile de
a nu fi capabile să ”i le apere singure1.
Pe baza acestei distincții operate în timpul întâlnirii de la Chaumont, s-a
stabilit că statutul de putere majoră revenea următoarelor state: Anglia, Prusia,
Austria, Rusia ”i Franța. Inițial fusese inclusă ”i Spania, însă aceasta este exclusă
în timpul dezbaterilor, refuzându-i-se titulatura de către celelalte puteri majoreale sistemului.
La Congresul de la Viena din 1815 s-au stabilit câteva repere ale sistemului
internațional care aveau să devină, din acel moment, reguli ale funcționăriiacestuia. Primul dintre acestea l-a constituit însu”i principiul balanței de putere ,
care, dintr-un principiu teoretic al relațiilor internaționale, se permanentizează ”idevine o instituție a relațiilor internaționale, asupra căreia consimt toate puterilemajore ale sistemului. Diferența față de sistemul echilibrului de putere din secolulal XVIII-lea este una uria”ă, în sensul în care Congresul de la Viena declarăbalanța de putere ca reprezentând regula de bază a funcționării sistemului, pecare statele aveau să o urmeze în mod planificat ”i deliberat, în comun. Mai mult
decât atât, ea tinde să nu mai funcționeze pe principiul compensațiilor sau prin
calcularea forțelor din punctul de vedere al teritoriului, populației ”i capacitățilorfinanciare, ori prin gestionarea crizelor prin alianțe sau coaliții ostile între marileputeri (vezi Schroder, 1992, pp. 683-706). Acest principiu este înțeles acum însensul unei echilibrări a puterilor relative ale statelor (sau alianțelor acestora) din
sistem, astfel încât nici una dintre ele să nu atingă stadiul de hegemon, unechilibru militar ”i politic între marile puteri care presupunea un echilibru aldrepturilor ”i obligațiilor acestora, dar ”i un echilibru al angajării lor în sistem.
Din acest punct de vedere, balanța de putere viza menținerea unui statu-quo ce
reprezenta o configuranție particulară a distribuției puterii în sistem ce convinetuturor puterilor majore ale acestuia la un anumit moment dat. ˛n sensul luiRobert Gilpin, nici unul dintre polii de putere ai sistemului nu este nemulțumit deprezenta distribuție de putere într-o măsură suficient de mare încât să o schimbe,
sau pur ”i simplu nu consideră că poate avea beneficii care să depă”ească costurile
unei astfel de întreprinderi în momentul respectiv (Gilpin, 2000). Acest tip dereglementare a relațiilor între actorii sistemului a fost deseori acuzat de a fi unulal marilor puteri ”i în favoarea marilor puteri, ceea ce este perfect adevărat, cuatât mai mult cu cât echilibrul de putere nu poate fi gândit în afara cadrului largal politicii de forță europene ”i în cel mai larg al caracteristicii sistemului
internațional de a fi anarhic. El este menit să împiedice ridicarea unui stat
1.Ibidem , pp. 58-61, 73. Pentru o discuție lărgită privind definirea puterilor majore ”i
minore, vezi ”i Miroiu (2005, pp. 26-66).

EVOLUȚIA SISTEMULUI INTERNAȚIONAL P´Nˆ LA 1914 27
revizionist care să urmărescă schimbarea statu-quo-ului existent în favoarea sa,
achiziționând astfel un avantaj relativ asupra celorlalți. ˛n acest context, ideea de
ordine sistemică începe să devină tot mai importantă. Astfel că orice tentativă,
fără a ne limita exclusiv la cele militare, de a o schimba se transformă într-un actrevizionist împotriva căruia ceilalți actori se vor coaliza. Principiul echilibruluide putere presupunea intervenția preventivă , în sensul că trebuie acționat –
inclusiv pe teritoriul respectivului stat revizionist – înainte ca acesta să devinărevizionist din punct de vedere militar sau ideologic ”i înainte ca el să dețină oputere suficientă, a”a încât coalizarea celorlalți împotriva lui să fie inutilă.
Astfel, în secolele XVIII-XIX, sistemul internațional a fost unul multipolar,
ceea ce ridică o serie de semne de întrebare asupra diferențelor mari în ceea ceprive”te frecvența conflictelor. Unii autori (precum Jack S. Levy) susțin căstabilitatea considerabilă a secolului al XIX-lea în raport cu precedentul a avut la
bază îndeosebi u”urința relativă cu care marile puteri ale momentului au reu”it,
prin forța diplomației, să treacă peste schimbări sistemice importante, care s-aumanifestat sub forma unor conflicte precum Războiul Crimeii (1853-1855),războiul austro-prusac (1866), războiul franco-prusac (1870-1871) etc.
Modul în care acest echilibru de putere se putea exercita în mod deliberat ”i
comun de către puterile majore europene era acela al diplomației. Astfel, prininaugurarea unei serii neregulate de congrese ale marilor puteri europene –
cunoscute sub numele de Concertul European – diplomația devine o instituție a
sistemului internațional; pentru prima dată, apare ideea prevenirii conflictelorputernice prin intermediul consultărilor ”i negocierilor dintre marile puteriparticipante. ˛nsă momentul 1815 conturează în relațiile internaționale tocmai oformă de organizare a sistemului internațional de-a lungul unei ierarhii statale ,
care, la prima vedere, părea puternic contrastantă cu principiul westfalic al
egalității statelor. Realizarea importanței puterii relative a statelor (mai ales din
punct de vedere militar ”i tehnologic, corelat cu cel economic) conduce la creareaunei ierarhii de putere europene, ale cărei trepte superioare se constituie într-ocategorie deosebită de mari puteri ce țin balanța, hotărându-i destinul. Acesteasunt marile puteri ale Concertului Europei, care au un rol managerial în sistemulinternațional, spre deosebire de marile puteri din secolul al XVIII-lea, carefoloseau balanța puterii ”i diplomația într-o manieră descentralizată. Spre deosebirede acestea din urmă, marile puteri ale Concertului Europei utilizau balanța
puterii ”i diplomația în comun, într-o manieră formală, ca o „hegemonie împărtă”ită”
ce avea la bază con”tiința unor interese comune
1 ale acestora. ˛n plus, acestea î”i
1. Aceste interese comune ale marilor puteri ale Concertului Europei erau definite de-a
lungul a două linii directoare: prosperitatea națiunilor Europei ”i menținerea păcii în
Europa. V ezi Armstrong (1993, p. 75).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 28
asumau un rol managerial deosebit în sistemul internațional, în sensul în care ele
aveau dreptul ”i responsabilitatea exercitării unei forme de tutelaj asupra puterilorminore din sistem , tutelaj ce le oferea puteri extinse în ceea ce prive”te intervenția
în afacerile interne ale puterilor minore, precum ”i o oarecare formă de controlasupra politicii lor externe
1.
De asemenea, dreptul internațional devine o instituție a relațiilor interna-
ționale, în sensul în care sunt consemnate reguli generale, voluntar consimțite, cereglementează comportamentul internațional al actorilor din sistem ”i dreptul deintervenție al acestora în cazul în care balanța sau fundamentele sistemuluiinternațional sunt amenințate de doctrine ”i politici revoluționare. Din acest punctde vedere, se produce o schimbare fundamentală a politicii internaționale, ”ianume, odată cu 1815, dreptul cuceritorului este înlocuit în practica politică dedreptul internațional, acționând alături de echilibrul de putere. Astfel se explicăfaptul că, de”i Franța este exclusă inițial din Concertul Europei, în 1815, ea esteprimită la congrese, cu statutul de mare putere, începând cu Congresul de laAix-la-Chapelle din 1818. Acest lucru a rezultat în mod firesc din teama pe careactorii internaționali majori o resimțeau în 1815 față de Franța revoluționară,
precum ”i din teama acestora că, excluzând-o complet din Concert, ea va fi mai
puțin controlabilă ”i, eventual, va nutri ”i în viitor acelea”i dorințe hegemonice.
Mecanismele asupra cărora au convenit marile puteri europene la Viena au
avut un succes deosebit pe o perioadă mare de timp, între 1815 ”i 1914, când nua existat nici un război sistemic care să atragă în conflict, de o parte sau de cealaltă,toți polii de putere din sistem. Aceasta nu înseamnă că întregul secol al XIX-leaa fost complet lipsit de conflicte. Dimpotrivă, au existat războaie, chiar războaiece implicau o mare putere ”i una sau mai multe puteri minore, însă durata ”iintensitatea lor au fost relativ mici. Acest lucru s-a datorat în bună măsură tocmaifaptului că balanța sistemică a fost una permanent echilibrată. Dar dacă în secoleleXVII-XVIII echilibrul puterii pornise de la o bază teritorială ”i de populație,
începând cu secolul al XIX-lea, dar mai ales în secolul XX, el are o bază strict
tehnologică, militară etc .
˛n decursul secolului al XIX-lea au existat însă o serie de factori (trei la
număr) care au determinat dinamica relațiilor internaționale. Este vorba despre:
1.Tranzițiile de putere ale marilor puteri implică decăderea unor mari puteri ”i
ridicarea unor noi puteri europene. Acest lucru are loc în primul rând în urmaapariției unor noi state revizioniste care au alterat în mare măsură echilibrul deputere sistemic: Germania ”i Italia, pe de o parte, ”i SUA ”i Japonia, pe dealtă parte. Unificarea Germaniei nu era agreată de nici unul dintre vecinii săi,
1.Ibidem.

EVOLUȚIA SISTEMULUI INTERNAȚIONAL P´Nˆ LA 1914 29
cu atât mai puțin cu cât cre”terea sa a fost una rapidă, pe baza unei dezvoltări
industriale ”i tehnologice foarte mari. De”i potențialul de putere al Italiei după
unificare era unul la fel de mare ca ”i cel al Germaniei, dezvoltarea acesteia afost mult mai lentă. ˛n plus, în afara continentului european se ridică douămari puteri revizioniste: Statele Unite ale Americii ”i Japonia. SUA urmăreau
să-”i asigure hegemonia asupra întregii emisfere de vest, îndeosebi asupra
celor două continente americane. Prin urmare, doctrina Monroe (1823) vineîn întâmpinarea voinței americane, stabilind un nou echilibru în OceanulAtlantic ”i încercând să împiedice orice altă putere europeană să-”i extindăsfera de influență în emisfera vestică. ˛n schimb, J aponia urmărea obținerea
hegemoniei în Asia de Răsărit, de unde ”i constantele confruntări cu Rusia ”iChina, care aspirau la acest statut deopotrivă.
2.Colonialismul nu este un proces nou al secolului al XIX-lea, el existând încă
din secolul al XV-lea, din vremea marilor descoperiri geografice. ˛nsă dupăCongresul de la Viena, capătă o anvergură mondială, achizițiile de noi colonii
”i extinderea imperiilor coloniale devin o politică națională a marilor puteri
europene , care ajung astfel, până la sfâr”itul secolului, să-”i împartă întregul
glob pământesc. De pildă, în secolul al XIX-lea, numai Marea Britanie î”imăre”te imperiul colonial cu peste o sută de mii de mile pătrate anual.Colonialismul trebuie înțeles în calitatea sa de factor determinant al relațiilorinternaționale ale secolului al XIX-lea, prin intermediul consecințelor saleimediate: odată ce marile puteri ”i-au extins imperiile coloniale astfel încât săacopere întregul glob pământesc, ele au ajuns să aibă granițe comune . Acest
lucru a condus la o rivalitate de proporții între marile imperii coloniale, maiales în afara Europei, conflictele izbucnite dezvoltându-se strict la nivel local,punctual la granițele dintre colonii. Cu toate acestea, competiția extrem destrânsă pentru colonii a condus la o competiție mult mai strânsă a marilor
puteri ”i în Europa. Sunt chiar autori precum Paul Kennedy, care consideră
colonialismul ca reprezentând cauza ce a condus la decăderea unor mari puteriprecum Marea Britanie sau Franța, care ”i-au extins imperiile coloniale într-omăsură extrem de mare, de”i beneficiile marginale de pe urma acestor noiachiziții teritoriale erau nule sau net inferioare costurilor de achiziție ”i demenținere. Alți autori au mers până într-acolo încât au considerat colonialismulca fiind principala cauză a primului război mondial.
3.Fragmentarea sistemului internațional a fost posibilă odată cu începutul
procesului de formare de noi state-națiuni, care a început în Europa Centrală”i de V est imediat după Viena. El a culminat cu unificarea Germaniei ”i a
Italiei. Europa Estică intră în acest proces de formare a statelor-națiuni mult
mai târziu (începând cu 1870-1880), urmând să-l încheie definitiv abia după

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 30
terminarea celui de-al doilea război mondial. Balcanii constituie însă una
dintre zonele cu cel mai mare potențial conflictual, fiind alcătuită dintr-o seriede state mici ”i vulnerabile, ce se dorea a fi o zonă-tampon între A ustro-Ungaria,
Rusia ”i Turcia. Una dintre consecințele imediate ale procesului de fragmentare
a sistemului internațional a fost cre”terea foarte mare a numărului actorilor
internaționali, o tendință inversă față de cea din secolul precedent, cândnumărul actorilor tindea să se mic”oreze. Această cre”tere a numărului deactori ai sistemului a produs o serie de dezechilibre foarte mari în diverse
subsisteme ale sistemului internațional, dezechilibre ce au putut fi ulterior
constatate ”i la nivel sistemic ”i care au determinat în cele din urmă prăbu”ireabalanței puterii.
˛mpreună, ace”ti trei factori au condus la subminarea balanței de putere
menținute timp de aproximativ o sută de ani de către marile puteri europene, care,în final, a determinat izbucnirea primului război mondial, a cărui cauzalitate afost de natură politico-militară: gruparea marilor puteri europene în două alianțe
militare antagonice, având ca bază o anumită cultură militar-strategică, ceea ce a
dus la transformarea balanței complexe într-una simplă, cu doar două talere.

Andrei Miroiu
Evoluția sistemului internațional
după 1914
Războaiele mondiale ”i conferințele de pace
Impactul primului război mondial asupra politicii internaționale a fost unul foarte
profund. Distrugerile materiale ”i pierderile de vieți omene”ti au lăsat întreagaEuropă în ruină. Conferințele de pace au urmărit să instituie o nouă ordinemondială, complet diferită de cea care condusese la Marele Război. Soluția uneiastfel de situații internaționale a fost adusă de Statele Unite, singura putere carela sfâr”itul conflagrației era considerabil mai influentă decât în 1917, când intraseîn război. Această soluție a constat în instituirea unui nou principiu al relațiilor
internaționale – principiul securității colective (vezi ”i capitolul „Securitatea colec-
tivă”). Idealismul wilsonian a condus sistemul către o recunoa”tere a imoralității
războiului în calitatea sa de instituție a sistemului internațional . Mai precis, s-a
încercat scoaterea războiului în afara legii, prin intermediul unor mecanisme institu-
ționale. Sistemul securității colective – care statua principiul interdependenței în
materie de securitate a tuturor actorilor sistemului ”i al necesității cooperării dintre
ace”tia în ceea ce prive”te securitatea – opera prin intermediul unor organizații de
securitate, cum a fost Liga Națiunilor (1919). Se dorea înlocuirea balanței deputere cu un sistem instituțional care să-i suplinească absența ”i să reglementezerelațiile internaționale.
Acest fapt a schimbat radical principiul de reglementare al relațiilor interna-
ționale, de la politica de putere a sistemului european la o politică a cooperării.
˛n plus, pentru prima dată, sistemul se confruntă cu o mare putere care, în mod
deliberat, refuză să ia parte la echilibrul de putere, sustrăgându-i-se. Tulburările

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 32
cele mai puternice ale sistemului în urma acestor schimbări s-au resimțit întocmai
în Europa, unde marile puteri europene cu tradiția unei politici de forță au privit
cu suspiciune politica nouă a cooperării sau au folosit-o în propriul interes. Crizaeconomică a accentuat ”i mai mult tensiunile politice deja existente între puterile
europene, până când, în 1939, războiul izbucne”te din nou.
˛n urma celui de-al doilea război mondial au fost aduse o serie de noi schimbări
în ceea ce prive”te sistemul internațional, pe de o parte, ”i acțiunile statelor, pe
de altă parte. ˛n primul rând, pentru prima dată în istorie, la începutul anilor ’30,
sistemul internațional era dominat de trei mari puteri diferite de tipul tradiționalde putere europeană: Statele Unite, Germania ”i Rusia sovietică. Configurația
sistemului era una tripolară, extrem de instabilă, după cum apreciază Randall
Schweller (1994, pp. 72-107), ”i asta cu atât mai mult cu cât doi dintre ace”ti poli(Rusia ”i Germania) erau revizioni”ti.
˛n al doilea rând, un aspect important îl reprezintă înțelegerea de către SUA a
rolului de balansator pe care îl juca în Europa, în sensul în care, în ambeleconflicte mondiale, intervenția sa în război a înclinat considerabil ”i decisiv
raportul de forțe. Acest lucru a pornit tocmai din realizarea faptului că securitatea
Statelor Unite ”i a intereselor sale depinde în mare măsură de balanța de putereeuropean㠖 ca atare, contravine intereselor Statelor Unite ca o mare putere
europeană, îndeosebi una cu un pronunțat caracter hegemonic precum Germania,
să domine Europa. Odată cu intrarea în război a SUA în decembrie 1941, raportulde forțe dintre beligeranți se schimbă în defavoarea puterilor Axei. De altfel, Paul
Kennedy susține că din acest moment se produce un dezechilibru puternic la nivel
sistemic, care la sfâr”itul războiului se va traduce în schimbarea configurației
sistemice – lumea devine bipolară , cu doi poli de putere ce se întâlnesc într-un
registru al puterii superior celui al puterilor europene (Kennedy, 1990). Este
momentul în care puterile europene î”i pierd rolul esențial în politica interna-țională, iar sistemul internațional tradițional al puterilor europene se prăbu”e”te,
centrul de putere mutându-se la Washington, unde va rămâne până în zilele noastre.
˛n plus, la sfâr”itul celui de-al doilea război mondial începe procesul de
decolonizare , ale cărui consecințe asupra sistemului se vor resimți imediat. Acesta
apare ca o continuare a procesului de fragmentare a sistemului internațional
inițiat încă din secolul al XIX-lea. ˛nainte de toate, popoarele din vechile colonii
î”i dobândesc acum libertatea fie prin simpla dezangajare a puterilor majore din
zonele respective, fie ca urmare a dezvoltării extraordinare a ideologiilor naționaliste
în colonii; însă procesul formării statale ridică foarte multe probleme. Acestlucru le transformă imediat în ținte sigure ale extinderii sferelor de influență ale
celor două superputeri. Astfel iau na”tere statele Lumii a Treia, care cuprind
teritorii extinse în Africa, Asia Centrală ”i de Sud ”i America Latină. Mai mult

EVOLUȚIA SISTEMULUI INTERNAȚIONAL DUPˆ 1914 33
decât atât, cre”terea numărului de actori în sistemul internațional creează noi falii
mondiale de conflict, care nu sunt neapărat legate de interesele marilor puteri,dar care atrag foarte repede terți ”i se accentuează cu violență maximă. Estecazul, de pildă, al conflictelor din Orientul Mijlociu sau din Africa subsahariană,
precum ”i al celor din Indochina ”i din America Latină.
Războiul Rece (1945-1991)
Configurația sistemului internațional în timpul Războiului Rece se distinge caprincipală particularitate a acestuia – lumea este bipolar㠖 , iar politica interna-
țională este monopolizată aproape în întregime de către cei doi mari poli de
putere: SUA ”i URSS. Politica internațională, chiar ”i la nivelul subsistemelor,
este controlată de cele două superputeri. Termenul superputere se aplică acestor
doi colo”i pentru a surprinde capacitățile militare, tehnologice, economice,
politice etc. de care dispun. De”i la sfâr”itul celui de-al doilea război mondial au
existat trei puteri considerate învingătoare (SUA, Marea Britanie ”i URSS), doardouă controlau într-o manieră covâr”itoare capacitățile economice, politice ”i
militare ale momentului. Factorii ce au alimentat tensiunea crescândă dintre cele
două superputeri ”i au condus la declan”area Războiului Rece au fost:
1. fundamentalul caracter ideologic al confruntării „pa”nice” dintre cei doi poli –
care, fiecare în parte, adoptă ideologii incompatibile în esență. ˛ntr-adevăr,
între SUA ”i URSS a existat o alianță în timpul celui de-al doilea război
mondial, însă acesta este un lucru complet nefiresc, deoarece sistemele politice,economice etc. ale celor două țări sunt complet diferite ”i incompatibile. ˛n
plus, această alianță nici nu a pretins vreodată să aibă la bază mai mult decât
interesul punctual ”i izolat de a împiedica hegemonia Germaniei în Europa ”ia Japoniei în Asia ”i Pacific;
2. confruntarea directă a celor două puteri expansioniste, în lupta pentru hegemonie
asupra sistemului;
3. existența în sistem a unei puteri revoluționare: URSS. Aceasta este profund
antisistem, contestă întregul sistem internațional, începând chiar cu bazele
acestuia ”i terminând cu modul în care este construită puterea în toate celelaltestate ”i modul în care ea este distribuită la nivel internațional.
˛n al doilea rând, caracteristica esențială a Războiului Rece constă tocmai în
faptul că el nu a fost un conflict armat, deschis, în sensul tradițional al conceptului.
Războiul Rece a constat mai curând într-o extinsă cursă a înarmărilor pe fundalul
unei incompatibilități ideologice ireconciliabile între doi actori angrenați într-o

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 34
lupt㠄pa”nic㔠pentru putere în sistemul internațional. Confruntări directe între
trupele americane ”i cele sovietice nu au existat pe teritoriul nici unuia dintre cele
două state. Ceea ce nu înseamnă că nu au existat confruntări între ele. Dimpotrivă,confruntări între SUA ”i URSS au existat, însă, de obicei, într-o manieră indirectă,
prin intermediul ”i pe teritoriul unor terți de la periferia sistemului internațional.
Este cazul războiului din Vietnam, de pildă, cu siguranță cel mai celebru dintreacestea.
˛n al treilea rând, sistemul s-a întors la tradiționala balanță de putere, în
maniera sa simplă însă, cu doar două talere. Echilibrul puterii nu a fost unulconstant ”i egal între cele două părți ale balanței pe tot parcursul Războiului Rece.
Pentru o perioadă relativ scurtă de timp, SUA ”i-au asigurat un avantaj comparativ
față de URSS, prin dezvoltarea încă din timpul celui de-al doilea război mondiala armei nucleare. Acest avantaj este contrabalansat în 1949, când Rusia î”i
construie”te ”i ea propria armă nucleară.
˛n al patrulea rând, cele două superputeri î”i împart întregul glob pământesc
în sfere de influență . Prin intermediul politicii de „îngrădire” ( containment ) a
Statelor Unite ”i a uneia de expansiune teritorială a Uniunii Sovietice, cele două
superputeri ajung să-”i delimiteze sferele de influență la nivel global, ajungând„să aibă granițe comune”. Astfel că, din acest moment, nu se mai pune problema
câ”tigării de noi teritorii, ci de convertirea lor la propria parte. Acest lucru face ca
tensiunile dintre cele două superputeri să crească treptat, iar Războiul Rece sătreacă prin perioade succesive de „încălzire” ”i „răcire” – este vorba despre patru
etape:
Prima etapă a Războiului Rece ține de debutul acestuia la sfâr”itul celui de-al
doilea război mondial, în 1945-1946. Două momente au marcat debutul Războiului
Rece: primul este discursul prim-ministrului Marii Britanii, W . Churchill, la5 martie 1946, la Fulton (Missouri), care a tras semnalul de alarmă asupra unei
„cortine de fier” ce coboară asupra Europei, „din Sttetin, în Balcani, până în
Triest, în Adriatica” (Kissinger, 1998, p. 388). Al doilea moment semnificativ îlreprezintă iulie 1947, când Foreign Affairs publică articolul „The Sources of
Soviet Conduct”
1 semnat de George Kennan, fost diplomat al ambasadei Statelor
Unite la Moscova, care susține că Uniunea Sovietică urmăre”te o politică expan-
sionistă deliberată (confirmând temerile lui Churchill că sovieticii duceau o
politică imperialistă) ”i recomandă politica de „îngrădire” (containment ) ca mijloc
1. Articolul este inspirat de „Telegrama lung㔠pe care George Kennan o trimisese (în
februarie 1946) de la Moscova autorităților americane pentru a le avertiza asupraintențiilor expansioniste ale Uniunii Sovietice ”i în care recomanda aplicarea imediată”i efectivă a unei politici de îngrădire a sovieticilor (Kissinger, 1998, pp. 387-389).

EVOLUȚIA SISTEMULUI INTERNAȚIONAL DUPˆ 1914 35
de a stăvili ”i învinge Uniunea Sovietică. Aceasta, alături de politica extinsă de
alianțe pe care se baza containment -ul, urmăreau să împiedice URSS să depă”ească
sfera de influență ”i teritoriul propriu-zis pe care îl ocupa în a doua parte a anilor ’40.˛n ultimă instanță, acest tip de politică a dus la încheierea Războiului Rece.
˛ntreaga primă etapă a Războiului Rece se află sub influența doctrinei Truman
(1947), bazată pe politica de „îngrădire” a Uniunii Sovietice. Harry S. Truman,
pre”edinte al Statelor Unite între 1945 ”i 1953, a mo”tenit un context internaționalextrem de tensionat, îndeosebi prin ambiguitățile pe care Conferința de pace dela Potsdam (1945) ”i ulterioarele întâlniri ale mini”trilor de Externe nu le rezolvaseră.Dintre acestea, cele mai periculoase erau, desigur, soarta teritoriilor eliberate dearmatele americane ”i sovietice, una înaintând dinspre vest, iar cealaltă dinspreest. Situația era cu atât mai îngrijorătoare cu cât pozițiile marilor puteri europenenu erau foarte temeinice în această perioadă: Franța ”i Marea Britanie erauepuizate în urma războiului, Germania era împărțită în patru sfere de ocupațiemilitară, iar Rusia î”i continua extinderea spre V est, având în față numai priveli”teadezolantă a statelor balcanice – sfâ”iate de război ”i incapabile să se apere – ”i amarilor puteri incapabile să-i opună rezistență. ˛n acest context, Truman a reu”it
să obțină o foarte largă solidaritate din partea statelor aliate, care aveau să devină
o parte integrantă a politicii externe americane pentru cel puțin încă patru decenii.
Truman a realizat astfel dubla necesitate a politicii externe americane: în primul
rând, necesitatea unei contribuții financiare majore a Statelor Unite la sprijinireastatelor din vestul Europei în scopul redresării economice în urma celui de-al doilea
război mondial. A”a a luat na”tere, la 12 martie 1947, Planul Marshall , considerat
politica Statelor Unite pentru sprijinirea popoarelor libere ce se opun încercărilor de
subjugare venite din partea unor minorități înarmate sau a unor opresori străini(declarația pre”edintelui Truman, apud Kissinger, 1998, p. 397),
care presupunea acordarea unor ajutoare financiare consistente statelor din Europa
Centrală ”i de V est pentru ca acestea să lupte împotriva instaurării comunismului.
˛n al doilea rând, este vorba despre securitatea Europei Centrale ”i de V est. Caatare, el a dezvoltat ideea creării Organizației Tratatului Nord-Atlantic (NATO) în
1949, prima alianță militară pe timp de pace din istoria Statelor Unite, după cea
cu Franța, la sfâr”itul Războiului de independență din 1776-1783. Astfel, politica
externă americană este conturată la două niveluri: la un prim nivel î”i propuneasă îngrădească orice tendință de extindere diplomatică a Uniunii Sovietice, iar laal doilea – să oprească orice extindere militară a URSS.
˛n această primă perioadă a Războiului Rece se constată o revenire la politica
de securitate colectivă ”i la o perspectivă inspirată de wilsonianism asupra
relațiilor internaționale, în sensul interpretării acțiunilor statelor mai curând în

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 36
termeni de principii morale – sau imorale, după caz –, decât în termeni de mi”cări
strategice. Această abordare a avut consecințe importante, confruntarea SUA-URSSfiind prezentată mai degrabă ca o luptă între Bine ”i Rău decât ca o luptă pentru
hegemonie asupra sistemului internațional. Cu toate acestea însă, ea se con-
figurează ca atare, pe măsură ce sferele de influență sunt treptat conturate cu tot
mai multă precizie: Europa Centrală ”i de Vest e unită sub conducerea Statelor
Unite, în timp ce URSS î”i alătură statele Europei Orientale ”i de Sud-Est.
Momentul ce marchează sfâr”itul primei etape
1 a Războiului Rece ”i, totodată,
începutul celei de-a doua etape l-a constituit izbucnirea Primei Crize a Berlinului
(1948-1949) . Spre deosebire de etapa anterioară, această a doua etapă este una
mult mai activă în ceea ce prive”te politica externă americană. ˛n plus, este
marcată de profunde confruntări ”i crize, fiind ”i cea mai dură ”i mai sângeroasă
dintre toate etapele Războiului Rece. ˛ncepând cu Prima Criză a Berlinului,
războiul din Coreea (1950-1953) ”i până la A Doua Criză a Berlinului (1957-1962),„criza rachetelor” din Cuba (octombrie 1962) ”i războiul din Vietnam (1965-1975),
această a doua etapă este zguduită de numeroase ciocniri violente între cei doi mari
poli sistemici.
Dacă în Prima Criză a Berlinului SUA se regăseau oarecum în aceia”i parametri
strategici ai politicii externe gândite în prima etapă a Războiului Rece, odată curăzboiul din Coreea, ace”ti parametri se schimbă ”i ei radical. Atacarea Coreei de
Sud de către Coreea de Nord la adăpostul ajutorului promis de către URSS în
iunie 1950 a impus Statelor Unite o serie de ajustări majore ale politicii de
containment . O astfel de ajustare majoră a fost tocmai faptul că Statele Unite au
realizat necesitatea unei implicări internaționale active ”i, mai mult decât atât,globale. URSS î”i redirecționa strategia de extindere, iar dacă politica de îngrădire
avea să aibă succes, trebuia să se extindă la nivel global. Legitimarea acțiunilor
americane continua să se centreze asupra dezinteresului Statelor Unite din punct
de vedere strategic în teritoriile în care interveneau, susținându-se lupta pentru
apărarea principiului universal al democrației.
Cele două superputeri î”i consolidează în această perioadă legitimitatea de a
interveni pe teritoriul unor terți pentru a apăra o balanță de putere existentă (”iconfigurată de politica de îngrădire), declarându-se informal păstrătorii acesteia.
Particularitatea esențială a acestei perioade ”i a întregului Război Rece în ansamblu
este tocmai faptul că între cele două superputeri nu există o ciocnire militară
directă propriu-zisă . De asemenea, nu există confruntări – nici măcar indirecte –
între cei doi poli sistemici pe teritoriul vreunuia dintre ei. Confruntările se petrec
1. Pentru etapizarea Războiului Rece, vezi McCauley (1999).

EVOLUȚIA SISTEMULUI INTERNAȚIONAL DUPˆ 1914 37
pe teritoriul unor terți ”i prin intermediul acestora. Războiul din Coreea ”i, mai
târziu, cel din Vietnam sunt exemple elocvente ale acestei particularități. De obicei,
aceste confruntări sunt situate la periferia sistemului internațional, de regulă înzonele în care sferele de influență ale celor două superputeri se întâlnesc sau în
zonele strategic vizate de ambele state: Cuba, Asia de Sud-Est etc.
„Criza rachetelor” din Cuba a fost cea care a determinat iminența unei ciocniri
directe între cele două superputeri. Posibilitatea atât de clară a unei ciocniri cupotențiale efecte catastrofale pentru întregul sistem internațional a conferit o
perspectivă diferită asupra confruntării de ambele părți ale balanței, ducând la o
înțelegere extrem de serioasă între cele două superputeri – absența intervențieireciproce în sfera de influență a celeilalte. Această înțelegere este marcată deacordul Statelor Unite de a nu interveni în Cuba ”i de a-”i retrage rachetele
nucleare din Turcia, contra promisiunii Uniunii Sovietice de a-”i retrage rachetele
din Cuba. ˛n acest context însă, se prefigurează o altă particularitate a acesteietape: absența unei strategii formale ”i formal recunoscute de politică externă aUniunii Sovietice (bineînțeles, dincolo de nivelul declarativ), spre deosebire de
SUA, care are o politică externă coerentă ”i consistentă: respingerea oricărei
tendințe de expansiune a URSS, fie ea diplomatică, teritorială, militară etc.
Pierderea avantajului strategic al Statelor Unite în 1948, când URSS dezvoltă
”i testează bomba nucleară, a condus la o tensionare ”i mai mare a relațiilor dintre
cele două state, însă pe o perioadă relativ scurtă de timp, deoarece principiul
distrugerii mutuale asigurate ”i posibilitatea unui al doilea atac (răspuns) dinpartea ambelor părți a echilibrat balanța de forțe militare, producând o relaxaretreptată a relațiilor dintre cele două părți. De asemenea, această relaxare treptată
s-a produs ”i pe fondul înțelegerii de nonintervenție reciprocă în sfera de influență
a celeilalte puteri, a echilibrării raportului de forțe militare prin constituirea în1955 a Pactului de la V ar”ovia, precum ”i în contextul luptelor interne din cadrulUniunii Sovietice care au urmat după moartea lui Stalin ”i până la obținerea puterii
de către Nikita S. Hru”ciov. Toate acestea au determinat URSS să se concentreze
asupra treburilor interne o perioadă relativ scurtă de timp ”i asupra problemelorce începeau să apară în sfera ei de influenț㠖 cum a fost, de pildă, Revoluția dinUngaria (1956).
Această relaxare treptată a relațiilor dintre SUA ”i URSS a marcat începerea
celei de-a treia etape a Războiului Rece , fiind caracterizată de o încercare politică
de cooperare între cei doi poli sistemici. Astfel că în intervalul cuprins aproximativîntre 1968 ”i 1978 se produce o destindere a relațiilor SUA-URSS. ˛n această
perioadă nu mai există crize între cele două superputeri, nici măcar crize indirecte,
conduse prin intermediul terților. Odată cu semnarea tratatelor SALT I ”i SALT II(Strategic Arms Limitation Treaty ) – bazate pe o logică a cooperării în privința

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 38
reducerii armamentului nuclear –, precum ”i odată cu „momentul Helsinki”
(1975) – când are loc Conferința pentru Securitate ”i Cooperare în Europa (care
a generat instituirea CSCE, redenumită ulterior OSCE) – se observă o schimbarea tonului relațiilor dintre SUA ”i URSS, ambele state fiind dispuse să-”i facă unele
concesii minime unul celuilalt. Astfel, în 1975, la Helsinki, cele două superputeri
rezolvă problema granițelor în Europa, recunoscându-”i fiecare, în mod formal,sferele de influență europene. ˛nsă relativa relaxare a relațiilor ruso-americane nu a
mers niciodată atât de departe încât să se ajungă la un acord de coexistență
pa”nică.
˛n plus, această relaxare s-a produs ”i pe fundalul con”tientizării de către SUA
a angajamentului global pe care ”i-l asumaseră (”i pe care Roosevelt se luptase
atât de mult să-l evite) ”i a costurilor pe care le implica respectivul angajament.Această perspectivă este treptat aprofundată de e”ecul Statelor Unite în Vietnam,
război a cărui pierdere i-a costat pe americani o proporție considerabilă din
capitalul lor de imagine, din credibilitatea ”i prestigiul internațional. Situația aprodus o schimbare fundamentală în politica externă americană față de URSS ”i
întregul sistem în ansamblul său. Accentul politicii externe americane cădea
acum tocmai pe interesul național, pe fondul unei nevoi de eliberare de subpresiunile internaționale pe care ”i le asumase încă de la începutul Războiului
Rece. Mai mult decât atât, spre deosebire de doctrina Truman – care presupunea
o politică de îngrădire a Uniunii Sovietice care să o determine în cele din urmă săimplodeze, prăbu”indu-se sub greutatea propriului sistem –, doctrina lui Richard
Nixon (pre”edinte în perioada 1969-1974) nu mai face din schimbarea societății
sovietice o precondiție a negocierilor.
Cu toate acestea însă, relațiile dintre cele două superputeri revin la un trend
ascendent din punctul de vedere al violenței odată cu izbucnirea războiului din
Afghanistan, după ce URSS atacă ”i invadează Afghanistanul în iarna anului1979. Momentul marchează începutul celei de-a patra ”i ultima etapă a Războiului
Rece. ˛ncepând cu ultima parte a anilor ’70 ”i până la sfâr”itul Războiului Rece se
produce o retensionare a relațiilor dintre cele două superputeri, cunoscută ”i subnumele de al doilea Război Rece . Această ultima etapă este marcată doar de o
singură criză: războiul din Afghanistan. Se revine astfel la desfă”urarea indirectă
a conflictului între cele două superputeri, prin intermediul terților. Acest lucru acondus în mod necesar la tensionarea relațiilor politice ”i militare dintre cele două
state. La sfâr”itul anilor ’70, URSS deținea deja un avantaj în privința armelor
convenționale (în condițiile în care echilibrul nuclear tindea să se stabilizeze). Caatare, SUA provoacă la începutul anilor ’80 o reluare a cursei înarmărilor
convenționale, pentru a echilibra balanța militară ”i convențională. Simultan,
doctrina lui Ronald Reagan (pre”edinte între 1981 ”i 1989) ajunge să propulseze

EVOLUȚIA SISTEMULUI INTERNAȚIONAL DUPˆ 1914 39
pe agenda internațională problema construirii scutului antirachetă, care ar fi
protejat SUA ”i pe aliații lor de un eventual atac nuclear din partea Uniunii
Sovietice. Cele două elemente – considerate împreună ”i privite în contextul
incapacității sistemului economic sovietic de a genera o cre”tere economică în stare
să susțină această cursă a înarmărilor – au produs în cele din urmă colapsul
comunismului (1991). Sfâr”itul anilor ’80 este zguduit în toată Europa de Est de
revoluții, în urma cărora se creează o serie nouă de state democratice, iar
dezbinarea Uniunii Sovietice marchează încheierea Războiului Rece. Unele teorii,
cum este ”i cea a lui Paul Kennedy, susțin faptul că acest colaps al comunismului
se datorează supraextinderii teritoriale – URSS ”i-a extins imperiul în a”a măsură,
încât beneficiile obținute de pe urma extinderilor succesive au fost depă”ite de
costurile unor astfel de întreprinderi, ceea ce a condus la o imposibilitate efectivă
a Uniunii Sovietice de a face față cheltuielilor uria”e generate de menținerea
imperiului (Kennedy, 1990).
Sfâr”itul Războiului Rece a condus la crearea unui mediu internațional ce se
întâlnea pentru prima dată în istorie la nivel sistemic: unipolarismul . ˛n sistemul
internațional există acum o singură superputere, cu interese globale ”i capacitatemilitară aptă să le susțină. Această situație există ”i în zilele noastre la nivel
sistemic, de”i în decursul anilor ’90 sistemul suferă o serie de schimbări importante.
Sistemul internațional după sfâr”itul Războiului Rece
˛n primul rând, principiul de ordonare al sistemului este unipolar, ceea ce face ca
balanța de putere la nivel sistemic să dispară după sfâr”itul Războiului Rece.
Statele Unite constituie singura superputere la nivel mondial, iar poziția sa nu
este contestată de nici un alt stat. ˛n plus, în anii ’90, avem de-a face cu un proces
intens de fragmentare a sistemului internațional, ceea ce conduce încă o dată la
cre”terea numărului membrilor sistemului internațional. Acest proces este accentuat
suplimentar de războaiele etnice din Europa de Sud-Est (mai ales în fosta
Iugoslavie) ”i de procesul de constituire ”i consolidare a statelor africane, sud-asiatice,
din Orientul Mijlociu, America Latină etc.
Pe fondul hegemoniei sistemice americane, politica statelor din sistemul
internațional suferă un proces de orientare cu preponderență către nivelul subsis-
temului propriu de relații internaționale. Astfel, se produce o regândire a politicii
externe a statelor, din punct de vedere diplomatic, economic ”i militar, la nivel
subsistemic. Această tendință este marcată de apariția ”i dezvoltarea unui set de
organizații internaționale de tipul UE, ASEAN ( Association of South-East Asian
Nations – Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est), NAFTA ( North American Free

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 40
Trade Agreement – Acordul Nord-American de Liber-Schimb), Mercosur ( Mercado
Comœn del Sur – Piața Comună a Sudului), Uniunea Statelor Africane etc.
De asemenea, una dintre caracteristicile principale ale acestei perioade o
reprezintă transformările din cadrul sistemului legate de natura actorilor ce
acționează în interiorul său. Teoriile globalizării susțin că epoca westfalică s-a
încheiat în jurul anilor ’60-’70, iar acum trăim de fapt într-o lume postwestfalică ,
pe care procesul de globalizare o transformă în mod radical, în sensul multi-plicării exponențiale a interdependenței dintre statele sistemului internațional
crescând astfel responsabilitatea reciprocă a statelor sistemului. Această epocă
postwestfalică este marcată de actori transnaționali ca jucători semnificativi însistemul internațional. Odată cu apariția organizațiilor regionale, a grupărilor saurețelelor teroriste, a organizațiilor multinaționale etc., se vehiculează ideea eludării
rolului central al statului în sistemul internațional ”i faptul că era acestuia s-a
înscris deja pe o traiectorie descendentă. Cu toate acestea, chiar ”i în zilelenoastre, statul rămâne principalul actor al sistemului internațional (actorul lui
definitoriu). Sistemul internațional contemporan recunoa”te ”i actori nonstatali în
relațiile internaționale, care sunt susceptibili de a avea putere de influență asupra
relațiilor internaționale. Existența acestora modifică modul de operare al relațiilorinternaționale (a”a cum s-a întâmplat, de pildă, în cazul instituției războiului,care a devenit predominant asimetric în secolul XXI), dar nu într-o manieră
radicală. ˛n ultimă instanță însă, tipul de organizare care strânge cea mai mare
putere ”i deține monopolul asupra deciziei în relațiile internaționale rămânestatul. Se păstrează în continuare sistemul securității colective, care este însăpropulsat de interesul național (în care, în zilele noastre, sunt incluse ”i valorile
sau interesele de natură pur principială).
Această tendință este însoțită de orientarea spre un multipolarism în dezvol-
tare. Deja există la nivel mondial o serie de mari puteri în ascensiune, deopotrivădin punct de vedere militar ”i economic. O astfel de mare putere în afirmare este
China, a cărei cre”tere economică a depă”it-o de două decenii pe cea americană
”i care are un arsenal militar în plină dezvoltare, ce culminează cu un program deconstrucție de arme nucleare. Japonia este ”i ea o mare putere, mai degrabă dinpunct de vedere economic decât din punct de vedere militar, având în vedere
faptul că încă de la sfâr”itul celui de-al doilea război mondial ”i până în prezent,
Japonia a depins într-o măsură foarte mare de SUA în privința asigurării securitățiisale. Un al treilea caz – de departe cel mai controversat – este Uniunea Europeană,pe care o serie de anali”ti ai relațiilor internaționale o consideră o mare putere în
ascensiune, având în vedere cre”terea sa economică; mai mult decât atât, demararea
programelor PESC ( La Politique ÉtrangŁre et de SØcuritØ Commune – Politica
Externă ”i de Securitate Comună) în UE a impus credința transformării acesteia

EVOLUȚIA SISTEMULUI INTERNAȚIONAL DUPˆ 1914 41
într-o mare putere militară pe măsura puterii sale economice. Scepticii consideră
însă că UE nu poate fi considerată nici măcar o mare putere economică (luând înconsiderare cre”terea slabă pe care a înregistrat-o în acest domeniu în ultimii zeceani). “ansele ca PESC să transforme UE într-o mare putere europeană sunt
extrem de mici, având în vedere faptul că o condiție necesară pentru ca acest
program să funcționeze este aceea ca statele membre ale Uniunii Europene să-icedeze acesteia o parte (foarte mare) din responsabilitățile lor de apărare națională”i, implicit, de suveranitate. Tabloul este unul foarte complex, care va necesita o
perioadă foarte lungă de timp pentru a fi soluționat într-un fel sau altul.
Toate aceste caracteristici delimitează lumea relațiilor internaționale în care
trăim astăzi, iar greutatea interpretării vine ”i din faptul că traversăm o perioadăde schimbare în sistemul internațional, a cărui analiză nu o putem definitiva decât
în momentul încheierii sale.

Lucian-Dumitru Dîrdală
Actori în sistemul internațional
˛n disciplina Relațiilor Internaționale, dezbaterile pe tema actorilor au rămas
mult timp pe un plan secundar, pe fondul dominației intelectuale exercitate decătre ”coala realistă. Teza potrivit căreia statul este unicul actor semnificativ în
relațiile internaționale a fost o constantă a teoretizărilor realiste, mai vechi sau
mai noi. De-a lungul timpului, realismul a fost criticat pentru „statocentrismul”său, unele dintre aceste critici provocând dezbateri consistente, iar enunțuriledespre actori au ajuns să facă parte, în mod natural, din nucleul dur al programelorde cercetare ce concurează în cadrul disciplinei.
Mutațiile din cadrul raporturilor internaționale au influențat, desigur, teoretizările
asupra actorilor. Se poate aprecia c㠄monopolul” conferit statului de cătrereali”ti a intrat într-o fază de contestare sistematică mai ales începând din anii ’70,când evoluțiile la nivel internațional au stimulat „dezagregarea” statului ”i tratareaca actori autonomi a agențiilor birocratice guvernamentale, dar mai ales privi-legierea actorilor nestatali, în special a celor transnaționali.
Noii actori transnaționali au fost învestiți, adesea, cu un considerabil potențial
de schimbare în politica internațională. Din această perspectivă, optimismul
studiilor liberal-pluraliste asupra interdependenței î”i găse”te astăzi corespondentul
în înțelegerea relațiilor internaționale drept „politică globală”. La fel se întâmplă,într-o oarecare măsură, ”i cu organizațiile internaționale interguvernamentale,de”i tendința cea mai răspândită este aceea de a nu mai trata aceste organizații caactori, ci mai degrabă ca structuri politice ce servesc drept arene de interacțiunepentru state (guverne). ˛n sens larg însă, aceste organizații produc efecte pe scenainternațională ”i, în plus, dezvoltă modele de dialog ”i cooperare cu actoriitransnaționali – exemplul cel mai notabil este rețeaua creată în ultimii ani de cătreOrganizația Națiunilor Unite.
O mențiune specială trebuie rezervată procesului de integrare regională europeană.
“i în acest caz, o cântărire sumară a literaturii ar scoate în evidență extraordinara

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 44
încărcătură normativă asociată proiectului Uniunii Europene. Mult mai importantă
însă (din punct de vedere teoretic) a fost tendința unor cercetători de a porni cu
începutul – problematizarea calității de actor – pentru a integra experiența practicăa Uniunii Europene ”i a putea răspunde la întrebări relevante: dacă, în ce condițiisau în ce arii tematice ar putea UE să fie tratată drept un actor autonom pe scena
internațională.
Concurenții statului-națiune
˛n ultimele decenii, raporturile internaționale au fost influențate de o multitudine
de actori , concept definit provizoriu drept „orice entitate care joacă un rol
identificabil în relațiile internaționale”. Este cea mai cuprinzătoare definițieposibilă, permițând – la limit㠖 includerea în această categorie chiar ”i aindivizilor. ˛n timp însă, în cadrul disciplinei s-a ajuns la un consens privindtratarea drept actori exclusiv a colectivităților (de”i există ”i unele excepții).Această definiție permite o trecere în revistă a „candidaților” la statutul de actor,urmând ca în secțiunile ulterioare să revenim asupra unor probleme în ceea ceprive”te definirea. Ele sunt importante, pentru că diversele programe de cercetareî”i definesc, fiecare, o sferă a actorilor, contestând această calitate altor entități.
A”adar alături de statul-națiune, în lumea contemporană î”i mai fac simțită
influența ”i alți actori: organizațiile internaționale – (inter)guvernamentale (OIG)
”i neguvernamentale (OING) – ”i corporațiile transnaționale sunt primele entitățicare ies în evidență, pe baza definiției prezentate anterior. Această tipologieconturează peisajul „politicii globale” instituționalizate, însă ea nu acoperăîntregul spectru al raporturilor internaționale contemporane. Perspectiva trebuiecompletată prin analiza actorilor „nelegitimi”, precum mi”cările teroriste transna-ționale (a căror relevanță este evidentă, în lumea contemporană) ”i alte grupuritransnaționale ale crimei organizate.
Adoptarea dihotomiei legitim-nelegitim este însă riscantă, pentru că nu ne
permite să încadrăm teoretic actori precum mi”cările de gherilă sau milițiile, alecăror activități, în diverse părți ale globului, au un caracter transnațional.
Tabloul actorilor devine ”i mai complex dacă abandonăm separarea radicală a
politicii internaționale de cea internă. Urmând mai vechea strategie de cercetare
liberal-pluralistă, statul poate fi privit drept o rețea de agenții (ministere, departamente)care pot intra, fiecare, în rețele transnaționale; acela”i lucru se poate spunedespre municipalități sau alte organe regionale ”i locale. ˛n sectorul neguvernamental,organizațiile dintr-o anumită țară pot stabili relații cu organizațiile internaționalesau chiar cu guverne ale altor state, fără ca guvernul statului de origine să poată
constrânge sau modela, în vreun fel, interacțiunile.

ACTORI ˛N SISTEMUL INTERNAȚIONAL 45
Aceasta nu înseamnă că toate aceste entități trebuie considerate actori în
relațiile internaționale. ˛nsă modelul „politicii globale”, amintit mai sus, reducemult din semnificația pe care modelele mai pronunțat statocentrice (cum ar fi cele desorginte realistă) o conferă graniței dintre politica internă ”i cea internațională.
˛ntrucât în paginile următoare vor fi folosite conceptele actori nestatali ”i
actori transnaționali , este importantă precizarea că, dacă excludem OIG din
categoria actorilor nestatali (ceea ce este justificat, dat fiind că ele sunt structuricu participare exclusiv etatică), între cele două categorii există o omologie aproape
perfectă. Astfel, pentru William Wallace ”i DaphnØ Josselin, în categoria actorilor
nestatali intră organizații în mare măsură sau complet autonome față de finanțarea”i controlul guvernului central, emanând din societatea civilă, din economia depiață sau din impulsuri politice care exclud controlul ”i conducerea etatice. Ace”ti
actori operează ca rețele sau participă în rețele care depă”esc granițele a două sau
mai multe state – deci se angajează în relații „transnaționale” ce leagă sistemelepolitice, economiile, societățile. ˛n fine, actorii nestatali acționează în a”a felîncât să produc㠖 mai mult sau mai puțin deliberat – consecințe într-unul sau mai
multe state sau în organizațiile internaționale (Josselin, Wallace, 2001, pp. 3-4).
˛ntr-un mediu internațional populat de actori nestatali tot mai influenți,
statul-națiune este supus unor presiuni cu care nu se confruntase în trecut. ThomasBiersteker arată că aceste provocări devin mai u”or sesizabile dacă privim suverani-
tatea ca un construct social (vezi ”i capitolul „Constructivismul în R elațiile Interna-
ționale”) ce implică, pe lângă identitate ”i teritoriu, ”i acceptarea de către altestate a revendicărilor de autoritate finală, într-un număr de arii tematice ( issue
areas ) (Biersteker, 2002, p. 167). ˛n lumea contemporană asistăm la o variație –
în timp ”i de la o arie tematică la alta – a sferei în care autoritatea finală este
revendicată de stat ”i/sau este recunoscută ca legitimă de către alte state. Aceastapermite delimitarea a trei tipuri de provocări.
˛n primul rând, în anumite arii tematice, statele tind să-”i atenueze unele
dintre revendicările privind autoritatea finală. De”i nu se manifestă intens sau
egal în toate regiunile sau în toate ariile tematice ale vieții internaționale,fenomenul este sesizabil. Statele-membre ale Uniunii Europene ”i-au atenuataceste revendicări în planul politicii economice ”i monetare, în favoarea structu-
rilor Uniunii Europene. Organizația Națiunilor Unite ”i celelalte instituții din
sistemul ONU au beneficiat, la rândul lor, de această tendință, într-un set de ariitematice care exclude, totu”i, securitatea națională sau alte domenii pe carestatele-membre le consideră vitale.
˛n al doilea rând, se face simțită o modificare a normelor de recunoa”tere
externă a unora dintre revendicările de autoritate emise de stat. Intensificareaeforturilor normative la nivel universal ”i regional în sfera drepturilor omului este

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 46
un factor care pune serios în discuție viziunea tradițională (weberiană) asupra
autonomiei statului în afacerile interne. De exemplu, un stat membru al ConsiliuluiEuropei trebuie să recunoască jurisdicția Curții Europene a Drepturilor Omului,care prevalează asupra celei interne. Eforturi similare sunt vizibile ”i în domeniiprecum democrația ”i economia de piață.
˛n fine, statul, ca actor al sistemului internațional, se confruntă tot mai mult
cu revendicări concurente de autoritate, venite din partea unor actori nestatali.Astfel, piața internațională integrată a devenit o locație a autorității de care stateletrebuie să țină cont, sub amenințarea sancțiunilor specifice. Pe de altă parte, înanumite domenii de impact pentru opinia publică internațională, cum ar fi mediulînconjurător, rețelele tematice ( issue networks ) transnaționale au dobândit influență
”i prestigiu, devenind exponente ale unei societăți civile mondiale. Statele nu potignora aceste condiționări, atât în ceea ce prive”te politica internă, cât ”i comporta-mentul lor pe arena internațională.
„Concurența” între actorii nestatali – în particular, cei transnaționali – ”i
statele-națiuni nu trebuie privită în termeni exclusiv conflictuali. Această perspectivăeste caracteristică mai degrabă teoriilor statocentrice, care, analizând cazurile de
conflict, conchid, invariabil, că influența actorilor nestatali este limitată. ˛ncă de
la începutul anilor ’70, Joseph Nye ”i Robert Keohane sugerau că întrebările detipul „Cine câ”tigă duelurile dintre state ”i actorii transnaționali?” sunt insuficiente.˛ntr-o analiză care să țină cont de „politica transnațională”, ca dimensiune arelațiilor internaționale contemporane, este mult mai relevantă studierea negocierilor,coalițiilor ”i alianțelor formate între actorii transnaționali, precum ”i între ace”tia”i segmente ale guvernelor ”i organizațiilor internaționale interguvernamentale(Nye, Keohane, 1971, p. 723).
Tipuri de organizații internaționale
Aparent neproblematică, separarea între organizațiile internaționale guvernamentale
”i organizațiile internaționale neguvernamentale este, de fapt, destul de dificilă.
Aceasta pentru că densitatea relațiilor transnaționale din ultimele decenii a creat
multiple modele de interacțiune între agenții etatice ”i entități neguvernamentale,unele dintre ele concretizându-se în forme hibride. ˛n lucrările de Relații Interna-ționale, dar ”i în domeniile conexe, sintagma organizații internaționale se folose”te
adesea ca sinonim pentru OIG.
Sintagma organizație internațională poate fi definită pornindu-se de la cea de
instituție internațională , de”i ultima este mai nouă în vocabularul teoretic. Astfel,
prin instituție internațională se înțelege un set persistent ”i conectat de reguli ”i

ACTORI ˛N SISTEMUL INTERNAȚIONAL 47
practici care prescriu roluri, constrâng activitatea ”i modelează a”teptările unui
anumit grup de actori din sistemul internațional. O organizație internațională este
o instituție cu proceduri formale, în sensul că se bazează pe un act fondator careîi afirmă valorile ”i scopurile ”i îi precizează criteriile de apartenență, pe reguli
explicite de funcționare etc. Participarea la o organizație internațională presupune
un act de voință al actorului (fie el statal sau nestatal). De asemenea, organizațiileinternaționale î”i desemnează lideri care le reprezintă în relațiile cu alți actori,
dispun de personal propriu, de bugete etc. Organizațiile internaționale constituie
sisteme la nivelul politicii mondiale, în sensul că densitatea interacțiunilor dintreactori determină apariția unor proprietăți ale sistemului ca întreg, care, la rândul
lor, influențează comportamentul entităților constituente, dezvoltă norme ”i gene-
rează procese de socializare a noilor membri (Willets, 2005, p. 440).
Organizația internațională guvernamentală este o organizație internațională
din care pot face parte, de drept, doar statele, iar autoritatea decizională revine
reprezentanților guvernelor statelor membre. Organizația internațională neguverna-
mentală este o organizație internațională ce reune”te entități care nu fac parte din
sistemul guvernamental, provenind din mai multe state. Ace”ti actori pot fi
ONG-uri naționale (inclusiv biserici, sindicate, patronate), companii, partidepolitice, nu însă ”i agenții guvernamentale. Participarea acestora din urmă transformă
organizația într-o OING hibridă .
Peter Willets (2005, p. 440) menționează condiția – care poate fi considerată
relevantă mai ales în cazul organizațiilor internaționale guvernamentale – ca
participarea la o organizație internațională să provină din cel puțin trei țări,
întrucât forma de cooperare promovată este una multilaterală, mai complexădecât cea bilaterală. Alți autori însă admit posibilitatea ca OIG să capete un
caracter bilateral (Goldstein, Pevehouse, 2004, p. 254).
Organizațiile internaționale guvernamentale
Organizațiile internaționale (inter)guvernamentale sunt forme de asociere liberăîntre state, create pe baza unor tratate internaționale de constituire. ˛n structuralor instituțională se regăsesc, cu regularitate, organe plenare – în care sunt
reprezentate toate statele-membre – ”i secretariate – organe cu caracter permanent,
în cadrul cărora activează funcționari internaționali. Altfel, peisajul instituționaleste extrem de divers, a”a cum o ilustrează Uniunea Europeană (care a evoluatcătre un sistem de guvernare tot mai îndepărtat de cel al OIG ”i mai apropiat de
cel etatic) sau chiar Organizația Națiunilor Unite (ONU), în cadrul căreia
ponderea marilor puteri învingătoare în cel de-al doilea război mondial este

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 48
marcată prin statutul lor de membre permanente, cu drept de veto, ale Consiliului
de Securitate. O tendință manifestă, în ultimele decenii, este aceea de a creaadunări parlamentare transnaționale, care să introducă o componentă democraticăîn funcționarea OIG.
Există multiple criterii pe baza cărora se pot enunța tipologii ale OIG, însă ele
trebuie tratate întotdeauna cu precauție. Astfel, criteriul sferei geografice conducela distincția dintre OIG globale – cum ar fi Organizația Națiunilor Unite ”i
organizațiile componente ale sistemului ONU – ”i OIG regionale , precum Consiliul
Europei sau Organizația Unității Africane (OUA). ˛n primul rând, această tipologie
nu surprinde caracteristicile unei OIG precum Organizația Țărilor Exportatoarede Petrol ( Organization of the Petroleum Exporting Countries – OPEC) ”i nici pe
cele ale organizațiilor întemeiate pe adeziunea la un set de valori, cum ar fi
Organizația Conferinței Islamice sau defunctul Consiliu de Ajutor Economic
Reciproc (CAER) al statelor comuniste din zona de influență a Uniunii Sovietice.De asemenea, caracterul „regional” este discutabil în cazul unor alianțe militare(care iau forma unei OIG) în care puteri extraregionale se implică în problematica
de securitate a unei regiuni definite geografic.
Un alt criteriu frecvent utilizat în elaborarea tipologiilor se referă la scopurile
organizațiilor – unele au scopuri cu caracter general, altele î”i asumă scopurifuncționale specifice (Goldstein, Pevehouse, 2004, p. 254). ONU este organizația
cu caracter global care ilustrează cel mai bine prima categorie ”i a cărei activitate
este marcată de o lărgire permanentă a sferei de interes. Celelalte OIG cu caracterglobal intră, de regulă, în a doua categorie, iar analize similare se pot efectua ”ipentru organizațiile regionale. Important este însă faptul că acest criteriu face
trimitere la ariile tematice conturate în ansamblul raporturilor internaționale, iar
teoria regimurilor (vezi ”i capitolul „Neoliberalismul”) oferă explicații convingătoarepentru fenomenul contemporan de extindere a competențelor OIG: statele-națiunesesizează că este mai u”oară extinderea unui regim de cooperare deja existent
într-un domeniu anterior neacoperit decât crearea unuia nou.
˛n perioada postbelic㠖 ”i cu precădere după sfâr”itul Războiului Rece –,
numărul OIG a crescut semnificativ, ajungând astăzi la peste 300 (Goldstein,Pevehouse, 2004, p. 256). De asemenea, am asistat la o tendință de institu-
ționalizare a cooperării, care a dus la crearea unor OIG pe „scheletul” unor
instituții internaționale preexistente: Organizația pentru Securitate ”i Cooperareîn Europa (OSCE) a înlocuit Conferința pentru Securitate ”i Cooperare în Europa(CSCE) – sau, pentru a ne referi la o organizație cu vocație universală, Organizația
Mondială a Comerțului (OMC) a luat ființă pe baza mai vechiului Acord General
asupra Tarifelor ”i Comerțului ( General Agreement on Tariffs and Trade – GATT).
Pe de altă parte, ultimii ani au marcat reducerea componenței ”i chiar declinul

ACTORI ˛N SISTEMUL INTERNAȚIONAL 49
unor organizații, în condițiile în care modelul de cooperare propus de ele a fost
abandonat de multe dintre statele membre – este cazul Asociației Europene aLiberului-Schimb ( European Free Trade Association – EFTA), părăsită în etape
succesive de către membrii care au optat pentru integrarea în ComunitateaEconomică Europeană (CEE) ”i, ulterior, în Uniunea Europeană.
Timp de decenii, literatura consacrată calității de actor a OIG a fost dominată
de preocupările vizând funcționarea ONU; în ultimii ani însă, Uniunea Europeanăs-a impus ca subiect major de studiu, mai ales datorită faptului că dinamica sainternă a condus, în multe arii tematice, la niveluri de cooperare ce depă”escpracticile OIG ”i sugerează apariția unui nou tip de actor pe scena internațională.˛n fine, trebuie menționat faptul că literatura de factură neoliberală nu a ocolitnici OIG cu caracter de alianță politico-militară. Astfel, hegemonia statocentrismuluirealist în cadrul Studiilor de Securitate a fost, pe alocuri, pusă în discuție,sugerându-se că dezvoltarea organizațională a Organizației Tratatului Nord-Atlantic(NATO) a avut un anumit impact asupra deciziilor ”i comportamentului NATOdupă sfâr”itul Războiului Rece. Totu”i, dintre OIG, alianțele militare se numărăprintre „candidații” cu cele mai puține ”anse de a fi tratate drept actori autonomipe scena internațională.
Organizațiile internaționale neguvernamentale
Organizațiile internaționale neguvernamentale sunt recunoscute, de regulă, drept
actori în sistemul internațional, în condițiile în care ele manifestă un gradsemnificativ de omogenitate internă. De asemenea, se admite faptul că elegenerează consecințe pe scena internațională, problema fiind dacă aceste con-
secințe sunt suficient de importante pentru ca OING să fie incluse într-o analiză
a politicii internaționale. Răspunsul realist este unul negativ, în consonanță cuviziunea statocentrică a acestei ”coli teoretice. Prin contrast, diverse alte curentes-au dovedit deschise față de impactul OING, iar atenția acordată acestora a devenit
tot mai pronunțată în ultimii ani, pe fondul conturării modelului empirico-normativ
al „politicii globale” .
Au apărut nenumărate studii care scot în evidență semnificația acțiunii interna-
ționale a unor OING precum Amnesty International, Human Rights Watch,
Freedom House, Greenpeace, MØdecins sans FrontiŁres, Reporters sans FrontiŁres,
Oxfam sau Transparency International. Multe dintre ele au secțiuni sau audesfă”urat activități ”i în România, unde publicul este familiarizat, indiscutabil, ”icu activitatea altor entități care satisfac definiția unui OING, cum ar fi Open
Society Foundation (Fundația pentru o Societate Deschisă) sau SOS – Villages

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 50
Roumains. Nu face obiectul acestui capitol discutarea sferei de activități a OING,
nici elaborarea unei liste a celor mai importante organizații, ci doar e vidențierea
extraordinarei diversități a peisajului OING. Astfel, în această categorie intrăstructuri ecleziastice precum Biserica Catolică, probabil cel mai vechi ”i mai
influent actor neguvernamental din istoria Occidentului. De asemenea, alte
structuri importante sunt cele cu caracter politic – mai vechi, precum Internaționalele,sau mai noi, precum fundațiile asociate partidelor americane ”i germane, cu ointensă activitate peste hotare. Tot în categoria OING „mai vechi” intră numeroase
structuri sindicale ”i asociații profesionale internaționale, dar ”i Comitetul Internațional
Olimpic sau alte federații sportive internaționale. Preexistă erei globalizării ”iunele OING prin intermediul cărora companiile transnaționale desfă”oară activitățicaritabile sau în alte scopuri de interes general, însă fenomenul a sporit în
intensitate pe măsură ce – în mare parte, tot sub efectul acțiunii sectorului
neguvernamental – companiile ”i-au asumat o responsabilitate socială sporită.
Sintagma organizație internațională neguvernamentală este problematică, din
mai multe motive. ˛n primul rând, unii autori preferă să folosească sintagma mai
generală de organizație neguvernamentală (ONG), ceea ce sugerează o atenuare
a distincției între ONG ”i OING ”i, în sens larg, între politica internă ”i ceainternațională. A”a cum o sugerează ”i lista de mai sus, această relaxare s-arputea dovedi utilă, în sensul că atributul „internațional” poate fi justificat ”i prin
sfera activității, nu doar pe considerente structurale (existența unor secțiuni în
țări diferite). Chiar fără a avea structuri în mai multe țări, unele ONG-uri seimplică în jocul politicii globale.
˛n al doilea rând, dacă problema participării unor actori etatici (agenții
birocratice naționale) a condus la separarea teoretică utilă între OING ”i OING
hibride, există autori care susțin delimitări similare ”i în cazul în care într-unOING sunt angrenate partide politice (de exemplu, „Internaționalele” doctrinare)sau actori ai pieței (de pildă, o companie transnațională prezentă într-un stat sau
într-o regiune a globului se poate angrena într-un OING care să promoveze
obiective de mediu sau de sănătate publică). Pe de altă parte, se poate izola cazulspecial al unor OING ai căror membri sunt orientați către profit – de”i lucrul nueste valabil ”i pentru organizația în sine –, cum ar fi Camera Internațională de
Comerț sau Consiliul Mondial al Afacerilor pentru o Dezvoltare Durabilă. Astfel
de organizații sunt uneori incluse în categoria „grupurilor de interes corporatiste”(GIC) sau a OING orientate către afaceri ( business ) („BINGO”).
˛n al treilea rând, ultimele decenii au evidențiat apariția unor forme de agregare
transnațională mai puțin instituționalizate, precum comunitățile epistemice sau
rețelele de susținere ( advocacy ), care pot lua sau nu formă organizațională.
Rețelele sunt forme de agregare ”i de organizare mai flexibile, caracterizate prin

ACTORI ˛N SISTEMUL INTERNAȚIONAL 51
patternuri de comunicare voluntare, reciproce ”i orizontale (Keck, Sikkink, 1998,
apud Risse, 2002, p. 255). Rețelele reprezintă structuri de comunicare pentru
actori (individuali sau colectivi), utilizate pentru a schimba informații, a împărtă”iexperiențe sau a discuta scopuri ”i tactici politice. ˛n conexiune cu rețelele poatefi discutat ”i cazul „mi”cărilor sociale globale”, al căror impact asupra politiciiinternaționale este – în viziunea unor autori – considerabil. Cele mai prezente înarena publică actuală sunt mi”cările antiglobalizare, însă există numeroase altemi”cări care promovează, de regulă, valori ”i obiective ce țin de schimbareaordinii mondiale.
Atât în cazul rețelelor transnaționale, cât ”i în cel al mi”cărilor sociale globale,
se pune problema dacă ele au un grad suficient de omogenitate încât să poată fitratate drept actori ai vieții internaționale. Contestarea calității lor de actori esteo chestiune strict analitică ”i nu presupune negarea faptului că ele pot produceefecte pe scena internațională. Autorii care nu insistă asupra exigenței ca actorulsă fie unitar pot trata rețelele de advocacy ca actori ai vieții internaționale ”i se
pot concentra asupra consecințelor ”i semnificației demersurilor lor pe scenainternațională (Keck, Sikkink, 1998, pp. 89-90).
˛n al patrulea rând, domeniul internațional nu este imun față de relațiile
specifice instituite între guverne ”i ONG naționale, ceea ce face relevantă observațiacă ONG cu baze societale – inclusiv mi”cările sociale care pot lua formă global㠖sunt caracteristice mai ales democrațiilor liberale, în timp ce în alte regiuni pot fiidentificate „GONGO” (ONG organizate de guverne), „MANGO” (ONG manipulate)sau „GRINGO” (ONG reglementate ”i inițiate de către guverne) (Higgott, Underhill,Bieler, 1999, pp. 1-2).
˛n fine, există tendința de a circumscrie sfera ONG (inclusiv OING) entităților
recunoscute explicit de către ONU, adică acelora care se implică în mod conven-țional în „politica global㔠– astăzi, în număr de peste 2.000. Astfel, pentru cao organizație neguvernamentală să poată dobândi un statut consultativ pe lângăConsiliul Economic ”i Social ( Economic and Social Council – ECOSOC) din
cadrul ONU, ea trebuie să satisfacă o serie de criterii inspirate de principiile ”iobiectivele activității ONU – inclusiv pe acelea de a susține obiectivele ONU, dea avea un anumit grad de „democrație internă”, de a nu folosi sau susține violența”i de a nu promova amestecul în afacerile interne ale unui stat (Willets, 2005,pp. 435-436). Din punct de vedere analitic, această circumscriere nu poate fi
considerată o „definiție” a ONG (OING), însă ea este utilă pentru o mai bunăînțelegere a implicării ONG (OING) în politica globală.
˛n ultimii ani, globalizarea comunicațiilor a încurajat ONG să facă trecerea
„de la local la global” (Willets, 2005, pp. 437-438). Această lărgire a câmpului

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 52
de acțiune a fost dictată de nevoia de a găsi căi mai eficiente de promovare a
valorilor ”i a intereselor specifice fiecărei ONG, iar procesul nu este nici general,nici uniform.
˛n multe cazuri, organizațiile promovează o agendă specific „internă”, ceea ce
le oferă mai puține stimulente pentru internaționalizarea sau transnaționalizareaactivității. ˛n anumite situații însă, o ONG deja consolidată pe plan intern poatealege, ulterior, să formeze o OING sau să participe în cadrul acesteia. O altăposibilitate este aceea ca, în contextul demersurilor pe plan intern, o ONG săsolicite sprijinul unor guverne ”i ONG din străinătate. Prin contrast, alte ONGpot decide încă din start că ar fi mai eficiente dacă ar lua forma unor organizațiitransnaționale ”i, în consecință, î”i creează secțiuni în mai multe țări.
Există ”i organizații care încep prin a se implica în activități transfrontaliere,
abia ulterior deschizându-”i secțiuni în străinătate. ˛n fine, unele ONG pot utilizamecanismele create de organizațiile internaționale guvernamentale pentru a încercasă influențeze politicile publice ale autorităților naționale.
De altfel, accelerarea procesului de „internaționalizare” a ONG a fost considerabil
favorizată de opțiunea OIG de a crea mecanisme de consultare instituționalizatăcu sectorul neguvernamental. Dacă, la nivel global, ONU a conturat un mecanismal politicii globale care împuternice”te actorii neguvernamentali, un proces similarse manifestă ”i la nivel regional, cu precădere în Uniunea Europeană. Pe măsurăce Comisia Europeană sau Parlamentul European ”i-au sporit competențele îndiverse arii tematice, era de a”teptat ca ONG (OING) să caute influențareaprocesului politic din UE.
Corporațiile transnaționale
O companie sau corporație transnațională (CTN) este acea companie care deține
sucursale sau subsidiare în afara țării de origine (Willets, 2005, p. 429). Această
exigență are scopul de a individualiza sfera mai restrânsă a CTN în raport cu
multitudinea de companii care intră în relație cu actori politici din străinătate – de
exemplu, o companie care desfă”oară activități de import-export poate întreprindeactivități transnaționale de lobby pe lângă guverne străine. ˛n cazul CTN însă,
caracterul transnațional al activității este definitoriu pentru companie. Se poate
recurge ”i la diferențieri suplimentare, cum ar fi cea operată de Higgott, Underhill
”i Bieler între corporațiile multinaționale ”i cele transnaționale. Astfel, în timp ce
primele încearcă să deconcentreze producția în mai multe țări sau regiuni, pentru
a evita impactul negativ al barierelor comerciale, corporațiile transnaționale ar

ACTORI ˛N SISTEMUL INTERNAȚIONAL 53
tinde în mod deliberat către o „diviziune a muncii” intrafirmă extinsă la nivel
global (Higgott, Underhill, Bieler, 1999, p. 1). A”adar numai o parte a corpo-rațiilor multinaționale ar putea fi considerate, în mod strict, transnaționale. Seobservă că sfera CTN din prima definiție coincide cu cea a corporației multi-
naționale din a doua, astfel că definirea CTN prin prisma existenței sucursalelor în
străinătate este pe deplin satisfăcătoare. Totu”i, este important de sesizat faptul căexistă grade diferite de intensitate în ceea ce prive”te „transnaționalizarea”activității corporațiilor, iar globalizarea economică le poate stimula pe multe
dintre ele să adopte strategii deliberate de grăbire ”i accentuare a acestui proces.
Corporațiile transnaționale sunt prezențe mai vechi pe scena internațională,
dar epoca postbelică a marcat cre”terea dramatică atât a numărului de CTN, câtmai ales a ponderii lor în economia mondială. Ultimii ani au reprezentat o etapă
specială, în sensul că o serie de CTN ”i-au creat rețele globale de afaceri utilizând
progresele în domeniul transporturilor ”i în cel al comunicațiilor. Aceste rețele suntadministrate de la sediul din țara de origine – SUA, Japonia ”i alte state dezvoltate”i, în număr foarte mic, economii emergente, în curs de industrializare rapid㠖
”i cuprind filialele, subcontractanții, clienții ”i alți actori economici din sfera
corporațiilor transnaționale (Held, McGrew, Goldblatt, Perraton, 2004, p. 297).
La baza expansiunii CTN se află investițiile externe directe (IED), iar guvernele
țărilor-gazdă optează uneori pentru măsuri de limitare sau chiar de blocare a
intrărilor de inv estiții (fie pentru a favoriza capitalul intern, fie din alte motive,
cum ar fi cele ideologice). Astfel de fenomene au fost mult mai frecvente în țărilecu economii emergente sau în curs de dezvoltare, ale căror guverne s-au doveditînsă mai vulnerabile în fața presiunilor venite din lumea dezvoltată. ˛n aceste
condiții, CTN au căutat – ”i deseori au reu”it – să impună aranjamente care să le
fie favorabile. Exceptând cazurile în care CTN presau pentru condiții preferențialepe o piață sau alta, demersurile lor au vizat în mod constant liberalizarea climatuluiinvestițional. Pentru aceasta, ele au exercitat presiuni directe asupra guvernelor-gazdă
”i – din ce în ce mai mult în ultimele decenii – ”i-au făcut simțită influența pe
lângă guvernele țărilor dezvoltate sau pe lângă foruri precum Organizația pentruCooperare ”i Dezvoltare Economică (OCDE) (OIG ce reune”te statele industrializate),pentru a le determina să facă, la rândul lor, presiuni asupra statelor recalcitrante.
˛n condițiile actualei configurații a economiei mondiale, „delocalizarea” acti-
vităților către alt stat reprezintă o armă redutabilă pe care CTN o poate folosiîmpotriva statului-gazdă, atunci când acesta din urmă are în vedere adoptareaunor reglementări sau politici ce ar leza interesele de profit ale companiei.
Flexibilitatea sporită a corporațiilor le asigură avantaje în negocierile cu
autoritățile birocratice ale statelor: ele pot transfera u”or bani, tehnici de producție”i chiar forță de muncă înspre state cu regimuri investiționale mai favorabile.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 54
De mai bine de trei decenii, studiul relațiilor internaționale a fost marcat de
interferențe cu economia politică internațională, iar acest lucru a favorizat, printre
altele, ”i dezvoltarea unui set consistent de teoretizări privind CTN ”i efectele lorasupra raporturilor internaționale. Programele de cercetare liberal-pluraliste ”i
cele neomarxiste, de exemplu, s-au dovedit interesate de interacțiunile state
(guverne)-corporații, din unghiuri diferite ”i, evident, cu implicații normativediferite. Dincolo de particularitățile fiecăruia în ceea ce prive”te definirea actorilor,
se recunoa”te capacitatea CTN de a provoca consecințe pe arena internațională.
O recunoa”tere a calității lor de actori a venit ”i din interiorul ”colii realiste, cuprecădere de la cercetătorii interesați de economia politică internațională. Totu”i,
reali”tii au evidențiat faptul că CTN nu pot fi considerate total autonome în raport
cu guvernele statelor de origine. Acest tip de dezbatere se regăse”te ”i în literaturacontemporană asupra globalizării, impactul CTN constituind una dintre marile
teme de controversă. Astfel, curentul (hiper)globalist vede în CTN rivali serio”i
ai statelor, dacă nu chiar învingători siguri în acest duel. Modelul „corporațieidezlănțuite” care sfidează autoritatea etatică ”i î”i impune propriile reguli asupra
piețelor ”i a politicilor economice naționale este un produs de prim rang al
teoretizărilor (hiper)globaliste. La cealaltă extremitate a spectrului, scepticii(adesea asociați programelor de cercetare realiste) readuc în atenție argumente –
mai vechi sau mai noi – în sprijinul tezei că nu asistăm la o schimbare calitativă
în relațiile internaționale, iar exagerarea rolului CTN poate conduce la pierdereadin vedere a modalităților remarcabile prin care statul-națiune se adaptează, î”i
extinde competențele ”i chiar se întăre”te, în noile condiții globale.
Terorismul transnațional
Dacă actori legitimi precum organizațiile neguvernamentale sau companiile s-au„transnaționalizat” considerabil în ultimele decenii, nu trebuie să surprindă penimeni faptul că stimulente similare – dacă nu chiar mai mari – au intervenit în
calculele unor actori nelegitimi precum grupările teroriste. După 1 1 septembrie
2001, comunitatea ”tiințifică a reevaluat tratamentul acordat terorismului internațional,transferându-l, dintr-o poziție marginală, în chiar centrul preocupărilor dinsubdisciplina Studiilor de Securitate.
Dintr-o perspectivă istorică, se poate observa că activitățile teroriste au
încorporat frecvent o dimensiune transnațională, chiar dacă au reprezentat instru-mente ale conflictului politic din interiorul unei societăți. Terori”tii au beneficiatfrecvent, în acțiunile lor, de sprijin din partea unor grupuri sau chiar a unor
guverne străine, adesea constituindu-”i baze de antrenament ”i rețele de finanțare

ACTORI ˛N SISTEMUL INTERNAȚIONAL 55
peste hotare. Actele teroriste propriu-zise nu s-au limitat la teritoriul național al
țării vizate din punct de vedere politic, fiind atacate obiective ”i interese aleacesteia din străinătate. “i, nu în ultimul rând, au căzut victime cetățeni ai altorstate decât cel care constituia ținta politic㠖 iar lista ar putea continua. Dincolo
de această componentă transnațională definitorie pentru diverse tipuri „mai vechi”
de terorism, se apreciază că despre terorism transnațional propriu-zis putem vorbide la sfâr”itul anilor ’60, pe fondul unor evoluții specifice în mediul internațional.Expansiunea transporturilor aeriene a sporit mobilitatea terori”tilor ”i, în plus,
le-a oferit ținte vulnerabile, în acest context proliferând cazurile de deturnare.
Cre”terea semnificativă a sferei potențiale de audiență a televiziunii le-a oferitterori”tilor mijloace eficiente de propagandă ”i, în acela”i timp, i-a ajutat sărăspândească frica în rândul populației. ˛n sfâr”it, afinitățile de interese ”i convin-
geri au stimulat cooperarea între diverse organizații teroriste (Kiras, 2005, p. 482).
Se apreciază că, în ceea ce prive”te terorismul internațional, organizația
teroristă islamică Al-Qaida, condusă de Osama bin Laden, a făcut trecerea de lapalierul transnațional la cel al rețelei transnaționale globale (Willets, 2005, p. 434).
˛nsă efectele globalizării asupra terorismului internațional nu pot fi limitate la
Al-Qaida sau la relația cu „subsidiarele” ei din Afghanistan, Pakistan, Indoneziasau lumea arabă. De globalizare profită ”i actori ale căror ținte politice sunt mailimitate, dar care dispun astăzi de resurse superioare. Astfel, tehnologiile asociate
globalizării permit coordonarea de la distanță a unor acte teroriste programate a
avea loc în locuri diferite (atentatele Al-Qaida de la 1 1 septembrie 2001 din SUAsau cele de la 1 1 martie 2004 din Spania) sau chiar în țări diferite (exploziile din1998 de la ambasadele SUA din Kenya ”i Tanzania). ˛n al doilea rând, tehnologiile
moderne – în primul rând Internetul – ajută grupările teroriste să-”i securizeze
mai bine activitatea. De asemenea, mobilitatea sporită a membrilor grupărilorteroriste facilitează organizarea acțiunilor, inclusiv din perspectiva nevoilor financiare”i de infrastructură. ˛n fine, noile tehnologii pun practic la îndemâna grupărilor
teroriste arme ”i materiale din ce în ce mai letale: în acest context, o preocupare
majoră a comunității internaționale este aceea de a împiedica dotarea terori”tilorcu arme de distrugere în mas㠖 chimice, biologice sau chiar nucleare (Kiras,2005, pp. 490-492).
Aceste fenomene conduc deseori la lanțuri cu adevărat globale, care leagă
etapele preliminare ale operațiunilor (finanțare, recrutare) de atacul propriu-zis.Din această perspectivă, este mai puțin important dacă Al-Qaida – ca orga-nizație-umbrel㠖 trebuie tratată ca actor unitar sau ca rețea de interacțiune ce
leagă mai mulți actori „locali” cu grade diferite de transnaționalizare. Mai
relevantă este observația că, sub diverse forme ”i în diverse grade, chiar activitateasubsidiarelor sale (reminiscențele saudite ”i afghane, Jemaah Islamiyah din Indonezia,

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 56
Al-Jihad din Egipt, mai „vârstnicul” Grup Islamic Armat din Algeria, Harakat
ul-Mujahedin din Pakistan sau, mai nou, organizația Al-Qaida din Irak) sugereazăcă ele sunt „ONG ale crimei” cu un caracter transnațional accentuat sau, oricum,în cre”tere. Aceea”i componentă este evidentă în cazul organizației palestiniene
Hamas, născută sub egida vechii organizații islamiste transnaționale „Frățiile
musulmane” (cu originea ”i centrul ideologic în Egipt). “i anumite grupări dincadrul Organizației pentru Eliberarea Palestinei au trecut prin „faze teroriste” cucaracter transnațional, în perioada luptei armate antiisraeliene. ˛n fine, prin
conexiunile cu guverne străine ”i prin stilul acțiunilor, lupta mi”cării musulmane
”iite Hezbollah (Liban) poate fi la rândul ei catalogată drept terorism transnațional.
Caracterul transnațional al activităților Armatei Republicane Irlandeze ( Irish
Republican Army – IRA), a fost mo”tenit, cel puțin din punctul de vedere al
finanțării ”i cooperării cu alte structuri teroriste, după intrarea IRA în procesul de
pace din Irlanda de Nord, de către IRA Provizorie ( Provisional IRA – PIRA).
Lupta grupării separatiste basce ETA ( Euskadi Ta Askatasuna – Patria bască ”i
libertatea) pentru secesiunea de Spania este organizată, în mare măsură, de pe
teritoriul francez, iar lista ar putea continua cu exemple de pe toate continentele.
Grupări ale criminalității organizate
Concentrarea atenției asupra terorismului internațional, în ultimii ani, a încurajat
”i interpretarea drept amenințări la adresa securității internaționale a structurilor
de a căror finanțare depinde, în cele mai multe cazuri, funcționarea „ONG-urilor
crimei” . Grupările criminalității organizate sunt, la rândul lor, abordate dinperspectiva actorului. Cartelurile drogurilor – cu centrele în ora”ele columbieneCali sau Medellin – sunt (sau, în orice caz, au fost) veritabile corporații transna-
ționale ilegale. ˛n general, structurile traficanților de droguri au un pronunțat
caracter transnațional, iar părți din profit sunt adeseori investite în alte activitățiilegale, inclusiv în finanțarea unor acțiuni teroriste. Una dintre consecințe a fostlansarea unei mari campanii, pe ambele țărmuri ale Atlanticului, pentru detectarea
”i oprirea fluxurilor de bani din activități ilegale. Atenția cercetătorilor ”i mai ales
a practicienilor s-a îndreptat ”i înspre grupurile infracționale transnaționaleimplicate în traficul de armament ”i materiale militare, în migrația ilegală ”i înalte domenii sensibile. Chiar dacă asemenea structuri nu sunt recunoscute drept
„actori” ai vieții internaționale, analiza lor poate contribui la o mai bună înțelegere
a efectelor globalizării.

ACTORI ˛N SISTEMUL INTERNAȚIONAL 57
Mi”cări de gherilă ”i miliții
Plasarea unor organizații precum IRA nord-irlandeză sau ETA bască în categoria
grupărilor teroriste ar putea fi contestată, în virtutea faptului că violența pe care
au promovat-o sau o promovează ar fi, în esență, legitimă. Organizațiile de acestgen sunt numite „teroriste” de către cei ostili scopurilor lor, „de eliberarenațional㔠de către susținători, iar sintagma „mi”care de gheril㔠are un caracter
mai neutru (Willets, 2005, p. 433). Comun tuturor celor trei concepte este că ele
presupun utilizarea violenței – care, în practica organizațiilor internaționale,poate obține legitimitate în cazul în care adversarul (guvernul unui stat oarecare)adoptă politici opresive ”i închide orice canal de comunicare pa”nică a reven-
dicărilor. Chiar ”i în acest caz, violența trebuie să fie îndreptată exclusiv asupra
„țintelor militare”, iar nu împotriva civililor (Willets, 2005, p. 434). De exemplu,organizații precum Congresul Național African, condus de Nelson Mandela(Republica Africa de Sud), sau Organizația Poporului din Africa de Sud-V est,
actualmente Namibia (SW APO), au beneficiat, în anii ’80, de o bază considerabilă
de legitimitate pe plan internațional, în lupta lor împotriva politicii de apartheiddin Africa de Sud (Willets, 2005, p. 434).
Consecințe asupra raporturilor internaționale pot decurge ”i din acțiunea
„conducătorilor de miliții” (sintagmă ce redă satisfăcător înțelesul cuvântuluiwarlords – „seniori ai războiului” [civil], ”efi ai unor miliții). Fenomenul „seniorilor
războiului” î”i găse”te fundamentul teoretic în interpretarea istoriei chineze, iar
introducerea sa în teoria relațiilor internaționale este justificată de consecințele
internaționale ale acțiunilor milițiilor combatante. Este vorba despre un produs alLumii a Treia de după Războiul Rece, dar care s-a manifestat ”i în Bosnia (milițiiconstituite pe baze etnice), Albania (sub forma bandelor criminale) ”i în anumite
părți din fosta Uniune Sovietică. Mult timp disimulate în spatele „mi”cărilor de
eliberare națională”, milițiile din Lumea a Treia au ie”it la iveală, ca actori, dupăepuizarea presiunii ideologice ”i pierderea interesului marilor puteri pentrurespectivele state. Milițiile sunt produsul colapsului unor structuri etatice slabe;
ele apar în contextul unor „state e”uate” (Rich, 1999, p. 14), cazurile Somaliei
”i Rwandei fiind, cu siguranță, cele mai dramatice. ˛n Somalia, misiunea militarăcu caracter umanitar trimisă de Statele Unite în 1993 a fost suspendată, după cetrupele americane au suferit pierderi grele în confruntarea cu milițiile colonelului
Mohamed Farrah Aidid, sub reflectoarele mass-media internaționale. La nici un
an după aceea, ONU ”i comunitatea internațională asistă pasive la transformareaputerii etatice rwandeze (dominată de etnicii hutu, majoritari) într-o veritabilă„miliție” coordonatoare a genocidului împotriva etnicilor tutsi, minoritari.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 58
Realism versus politică globală
˛n secțiunile anterioare am pornit de la o definiție extrem de permisivă a actorului:
„Orice entitate care joacă un rol identificabil în relațiile internaționale” . Aceastădefiniție permite inclusiv tratarea indivizilor ca actori în sistemul internațional,
opțiune abandonată de mainstream -ul disciplinei Relațiilor Internaționale. O variantă
utilă este, în acest sens, definiția lui Oran Y oung într-un studiu publicat în 1972,potrivit căruia prin actor trebuie să înțelegem
orice entitate organizată care este compusă, cel puțin indirect, din ființe umane ”i nu
este total subordonată, în termeni efectivi, vreunui alt actor din sistemul mondial, ”iparticipă la relații de putere cu alți actori ( apud Geeraerts, 1995).
Această definiție poate fi contrapusă în mod productiv perspectivelor realiste,
prin faptul că vine în întâmpinarea preocupării acestora față de fenomenul puterii,
însă extinde calitatea de actor ”i înspre alte entități decât statele-națiune. Pentru
reali”tii clasici, calitatea de actor (etatic) depinde de trei criterii: suveranitate,recunoa”terea statalității ”i controlul asupra teritoriului ”i populației ( ibidem ). ˛n
privința unor entități precum organizațiile internaționale interguvernamentale sau
corporațiile transnaționale, participarea lor la interacțiunile internaționale este
uneori recunoscută, însă reali”tii consideră că funcțiile lor se subordoneazăfuncțiilor statelor ( ibidem , pp. 18-19).
Versiunea structurală a realismului – neorealismul – păstrează intact statocen-
trismul studiilor mai vechi, precum ”i perspectiva lor orientată către putere.
Kenneth Waltz recunoa”te că statele nu sunt singurii actori, însă, la fel cumeconomi”tii definesc piețele pornind de la firme, el define”te structura sistemuluipolitic internațional pornind de la state. Justificarea sa este aceea că statele
prevalează aproape întotdeauna în confruntările cu actori nestatali (precum corpo-
rațiile transnaționale), au o durabilitate mai mare ”i, de”i pot rămâne mult timp înplanul secund al vieții economice, pot influența în mod esențial termenii interacțiunilordin acest domeniu (Waltz, 1979, p. 93).
O opoziție puternică la adresa statocentrismului realist s-a conturat în interiorul
programului liberal-pluralist, în anii ’70, în jurul lui Joseph Nye ”i RobertKeohane. Modelul „politicii transnaționale” – dezvoltat ”i amendat ulterior subforma „interdependenței complexe” – punea accentul pe apariția unei noi com-
ponente a raporturilor internaționale: relațiile transnaționale. Ele aduceau în
centru „noii” actori nestatali: corporațiile transnaționale ”i organizațiile inter-naționale neguvernamentale. Ace”ti actori erau transnaționali, în sensul că

ACTORI ˛N SISTEMUL INTERNAȚIONAL 59
interacțiunile în care se angrenau nu mai erau filtrate de autoritățile (diplomația)
statului de origine.
Această perspectivă a stat ulterior la baza modelului „politicii globale”,
influent în mediile liberal-instituționaliste contemporane. S-a făcut simțită tendințade inspirație pluralistă de a înțelege relațiile internaționale cu ajutorul metaforei
nonierarhice a rețelei, iar interacțiunile actorilor nu mai sunt constrânse de
granițele naționale, ca în modelul realist. Astfel, se poate evidenția un domeniual politicii globale în care interacționează guvernele, organizațiile internaționale(guvernamentale ”i neguvernamentale), corporațiile transnaționale (cu sucursalelelor localizate în diverse țări) ”i organizațiile neguvernamentale interne (Willets,2005, pp. 442-443). Ceea ce caracterizează acest model este densitatea interacțiunilor,mai ales datorită angrenării în activități transnaționale a actorilor nestatali dininteriorul diverselor societăți. Cre”terea densității raporturilor este favorizată dedezvoltarea rapidă a tehnologiei, care facilitează comunicarea la nivel global.
Thomas Risse propune o tipologie a actorilor transnaționali bazată pe două
criterii: structura internă ”i motivațiile diverselor tipuri de actori. Primul criteriune ajută să distingem între organizații formale (de la CTN la OING) ”i rețele, iar
al doilea, între actorii cu motivații instrumentale ”i cei motivați să promoveze
propria viziune despre „binele comun” (Risse, 2002, pp. 255-256).
˛n plan teoretic, modelul constituie ”i un răspuns la tentativa realistă de a
încorpora ascensiunea actorilor nestatali, fără însă a le conferi un rol semnificativîn sistemul internațional. Aceast㠄viziune ortodox㔠a reali”tilor asupra relațiilorinternaționale (Willets, 2005, p. 442) postulează existența unei distincții calitativeîntre high politics – în care sunt angrenate guvernele naționale ”i OIG – ”i low
politics – unde î”i fac simțită prezența actori precum CTN, OING ”i ONG de la
nivel societal. Evident, această distincție are la bază ariile tematice, sugerândexistența unui domeniu rezervat statelor-națiune ”i OIG, conturat în jurul proble-maticii militare ”i de securitate, un monopol tradițional al guvernelor ”i în epocile
anterioare. Chiar ”i în ariile tematice considerate deschise actorilor nestatali – ”i
în care este recunoscut aportul OING –, modelul „ortodox” de sorginte realistănu include activitățile cu caracter transnațional.
Rămâne de explicitat felul în care cele două modele percep rolul OIG, entitatea
cea mai problematică din punctul de vedere al calității de actor. ˛n acest sens, se
poate porni de la observația lui Charles Pentland (1976/1989, p. 12) că
a deveni un actor înseamnă, în esență, a dobândi un anumit grad de autonomie ”i o
anumită capacitate de a influența alți actori.
Din această perspectivă compatibilă cu teoretizările liberal-pluraliste – ”i care
nu accentuează exigența unității (omogenității) actorului –, unele OIG pot fi

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 60
considerate, în anumite condiții, actori ai sistemului internațional. Există OIG
care dispun de resursele necesare pentru a influența alți actori: expertiză, finanțe,capacitate decizională, sprijin ”i legitimitate populară, capacități de impunere adeciziilor ”i abilități diplomatice ( ibidem ) – ONU ”i UE satisfac în mod evident
aceste exigențe, însă nu la fel se întâmplă cu toate organizațiile internaționale
guvernamentale. Din perspectivă realistă, a”a cum s-a sugerat anterior, OIG nupot reprezenta actori în sistemul internațional, rolul lor fiind acela de instrumentede politică externă ale statului sau, în cel mai bun caz, dintr-o perspectivă mai
pronunțat structurală, „modificatori” indu”i de sistem asupra comportamentului
statelor ( ibidem , pp. 6, 9).

Ionuț Apahideanu
Problema nivelurilor de analiză
în Relațiile Internaționale
˛n disciplina Relațiilor Internaționale, discuția structurată privind nivelurile de
analiză a fost inaugurată în 1959, odată cu publicarea de către Kenneth N. Waltz
a cărții Omul, statul ”i războiul – o formă rafinată a tezei sale de doctorat
susținute în 1954. Termenul „niveluri” a fost menționat explicit, însă tangențial ”iizolat de către Waltz, care i-a preferat o altă etichet㠖„imagini”, pentru a
semnifica diferite categorii de factori care determină războiul: factori depinzând
de oameni, de state, respectiv de sistemul internațional. Sintagma explicit㠄nivelde analiz㔠a fost consacrată în 1961 într-un articol publicat de David J. Singer,care sugera că diferitele concluzii asupra cauzelor războiului izvorăsc de fapt din
distincții analitice necesare între explicații ale evenimentelor internaționale construite
unele la nivelul statului, altele la cel al sistemului în ansamblul său.
Confuziile ”i controversele ulterioare pe marginea nivelurilor de analiză pot fi
sugerate de multitudinea de întrebări frecvent asociate problematicii în discuție:
La ce/cine anume ne uităm atunci când dorim să analizăm un eveniment internațional?
Despre cine este util să ascultăm ”tiri, pentru a înțelege politica internațională?Care evenimente au importanță ”i care nu, atunci când ne propunem să înțelegemrelațiile internaționale contemporane? Ce actori contează? Ce fel de explicație
poate fi dată unor aspecte din relațiile internaționale?
De”i sunt menite a răspunde tocmai unor asemenea întrebări, nivelurile de
analiză rămân în continuare subiectul unor largi controverse, posibil de explicatprin chiar recursul la cei doi autori sus-menționați, ale căror conceptualizări
diferă substanțial: în timp ce Waltz se referă la categorii de factori explicativi ai
evenimentelor internaționale (ai războiului, prin excelență), Singer se referăpreponderent la diferite tipuri de entități sociale ca obiecte ale unor descrieri,

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 62
explicații sau predicții. Pornind de la această distincție originară, literatura de
specialitate a Relațiilor Internaționale consemnează în continuare două accepțiuni”i, aferent, funcții ale conceptului nivel de analiză : a. identificarea, izolarea ”i
analiza unei entități (pe linia conceptualizării lui Singer), pentru a înțelege
evenimente, procese, fenomene; b. localizarea sursei explicației unui eveniment,
fenomen, proces (pe linia lui Waltz).
˛nțelese ca semnificând entități de studiat, nivelurile de analiză luate în
considerare de marea majoritate a autorilor sunt în număr de trei, în ordinea
relației de incluziune: individual (în special, dar nu exclusiv, decidenții politici),
statal (intern, național) ”i sistemic (internațional, global). Alternativ , unii autori
iau în considerare un nivel „birocratic” situat între individual ”i statal, alții includun nivel „proces” între statal ”i sistemic, pentru a completa dimensiunea structurală
a clasificării; iar alții, pornind de la aceea”i clarificare, divizează nivelul sistemic
într-unul „structural” ”i altul „al interacțiunilor” . ˛n sfâr”it, fără a epuiza lista,alți autori extind la cinci numărul nivelurilor de analiză, suplimentând triada clasicăcu nivelul subunităților (grupuri organizate în cadrul unităților care sunt capabile să
influențeze comportamentul celor din urmă: grupuri de interes, partide politice ”.a.)
”i cu cel al subsistemelor, regionale sau nonregionale (grupuri de unități puternicinterdependente ”i interacționând într-un mod aparte în cadrul sistemului).
Dacă diferențele de conceptualizare de mai sus sunt determinate în cele din
urmă de diferențe de denumire ”i izolare a acelora”i entități (ca unități de analizat)
”i, ca atare, avem de a face cu aceea”i operație analitică, abordarea nivelurilor deanaliză ca surse explicative ale relațiilor internaționale este mult mai problematică.˛n această a doua accepțiune, nivelurile de analiză sunt considerate în continuare
a fi cele distinse de Waltz – însă ceea ce diferă între teoriile relațiilor internaționale
”i, uneori, chiar de la un autor la altul, în cadrul aceleia”i teorii, este pondereaatribuită fiecăruia dintre niveluri ca sursă explicativă. De aceea, în cele ceurmează vom prezenta cele trei niveluri separat, împreună cu principalele critici
la adresa lor ”i cu schițarea unor exemple, pentru o mai bună înțelegere ”i
contextualizare a subiectului în abordarea Relațiilor Internaționale.
Primul nivel de analiză (individual ) caută explicațiile evenimentelor interna-
ționale pornind de la indivizi. ˛ntr-o accepțiune mai exactă, la acest nivel se
remarcă două categorii de variabile independente (factori cauzali), ambele ținândde indivizi, care determină evenimentele internaționale (ca variabilă dependentă):prima este natura umană într-o reprezentare generică, iar a doua se referă la
personalitatea ”i, pornind de aici, deciziile liderilor considerați individual.
Identificarea cauzei evenimentelor internaționale în natura umană porne”te de
la asumpția că politica internațională este finalmente expresia instinctelor umane

PROBLEMA NIVELURILOR DE ANALIZˆ ˛N RELAȚIILE INTERNAȚIONALE 63
în general, dincolo de diferențele specifice dintre indivizi ”i de contextul temporal
sau spațial particular. Prezumția metodologică a acestei explicații este analogia
dintre individ ”i stat, conform căreia statul se comportă în arena internaționalăprecum un individ în „starea de natură”, acea stare imaginată anterioară autoritățiipolitice ”i a societății. De”i tehnica acestei analogii este comună tuturor adepțilorprimului nivel de analiză, interpretarea naturii umane ”i, de aici, a istoriei ”i avieții internaționale diferă fundamental între cele două ”coli de gândire care staula baza disciplinei: idealismul (de factură optimistă) versus realismul (clasic, dar
numit inițial „biologic” tocmai datorită accentului pus în explicație pe naturaumană), de factură pesimistă.
Pentru optimi”ti (în speță ideali”tii, adepții liberalismului în relațiile interna-
ționale), oamenii au o structură psihică rațională, fiind capabili să evaluezecosturile ”i beneficiile asociate acțiunilor lor. E adevărat, în condiții particulare,
precum incertitudinea ”i insecuritatea din relațiile internaționale, emoționalitatea
poate interfera cu raționalitatea, însă ideali”tii apreciază că natura umană esteperfectibilă prin educație, de unde ”i posibilitatea stăpânirii emoțiilor. Consecutiv,viziunea ideali”tilor asupra istoriei umane este evolutivă, de progres continuu aloamenilor ”i al istoriei lor, susținut prin rațiune ”i educație.
Pentru pesimi”ti (sau sceptici, în speță reali”tii), natura umană a rămas aceea”i
dintotdeauna – fundamental slabă, egoistă, conflictuală, failibilă, dominată dedorința de putere, iar posibilitatea ameliorării ei este o utopie, istoria nefiinddecât o demonstrație a acestei afirmații. ˛ntr-un mediu anarhic precum celinternațional, lipsit de autoritate, ierarhie ”i ordine, natura umană se manifestăliber, iar statele se comportă precum oamenii din starea de natură descrisă deHobbes în Leviathanul – de aici a”adar anarhia ”i ostilitatea culminând cu
conflictele militare din relațiile internaționale. Astfel, în viziune realistă, istoria
este o constantă, posibil de figurat sub forma unei repetiții de secvențe cauză-efect
”i determinată, în ultimă instanță, de limitele naturii umane.
Analiza variabilei independente „indivizi” porne”te de la identificarea liderilor
relevanți ocupând poziții de autoritate ”i continuă prin căutarea cauzelor acțiunilor”i evenimentelor internaționale în trăsăturile psihice, biografia, contextul deliberativ,deciziile lor ”i tipul de leadership al indivizilor analizați. ˛n general, utilizarea
variabilei în discuție acoperă inițial o arie largă de indivizi, care apoi este restrânsăprogresiv la liderii considerați relevanți. Demn de remarcat este faptul că indiviziisupu”i analizei nu sunt exclusiv lideri de stat, ci pot fi lideri ai unor organizațiiinternaționale (de exemplu, secretarul general ONU), ai unor companii trans- saumultinaționale (de pildă, pre”edinții unor concernuri petroliere a căror influențăo poate egala sau chiar depă”i regional pe cea a liderilor statelor furnizoare),
fondatori, ideologi ”i lideri ai unor organizații de eliberare sau membri ai unor
organizații teroriste, pentru a oferi doar câteva categorii de exemple.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 64
˛nțelegând astfel primul nivel de analiză, izbucnirea ”i desfă”urarea celui de-al
doilea război mondial, de exemplu, ar trebui explicată prin recursul la analiza
personalității lui Hitler, a principalilor lui consilieri, a influențelor doctrinare ”ipersonale asupra lui, acelea”i investigații cuvenindu-se a fi extinse ”i asupra luiStalin, Roosevelt, Churchill… La acest nivel de analiză fac recurs, de pildă, aceledocumentare istorice asupra hotărârii ”i a convingerii aproape iraționale a luiChurchill în capacitatea Marii Britanii de a rezista ”i de a învinge (atitudine decisivăîn rezistența britanicilor ”i poziția Marii Britanii în perioada războiului) ”i asupraimpactului medicației psihostimulatoare combinate cu consumul de alcool asupradeciziilor premierului britanic. Similar, intervenția militară din 2003 în Irak s-arexplica prin preferințele, valorile ”i convingerile pre”edintelui american GeorgeW . Bush ”i ale secretarului Apărării Donald Rumsfeld, prin acțiunile ”i deciziilefostului pre”edinte Saddam Hussein, prin personalitatea secretarului general al
ONU, Kofi Annan, pregătirea profesională, convingerile ”i personalitatea inspectorilor
ONU ”i AIEA din Irak ”.a.m.d.
Ambele variante ale primului nivel de analiză comportă diverse critici în
literatura de specialitate. Utilizarea variabilei „natura uman㔠este criticată, deexemplu, ca fiind prea simplistă ”i ne”tiințifică în a explica războiul ”i paceapreponderent în baza viciilor/virtuților firii umane. Cât prive”te analiza indivizilor,principalul ei inconvenient rezidă în dificultatea empirică a colectării de datesuficiente ”i corecte pentru conturarea unei imagini clare, complete ”i veridicereferitoare la decidenții politici individuali, în condițiile în care majoritatea unorastfel de informații „din culise” devine accesibilă doar la mult timp după consumareaevenimentelor, de unde ”i utilitatea ei mai mult istorică decât predictivă. Maimult, contextul instituțional ”i social al adoptării deciziilor de politică externă areadeseori un impact specific asupra deciziilor luate, însă unul dificil de identificat
”i cuantificat. ˛ntr-o dictatură, precum cea a lui Hitler sau Stalin, deciziile se iau
într-un anumit mod, în timp ce într-o democrație parlamentară sau prezidențială,deciziile se iau altfel, „lanțul” posibilelor influențe ”i determinisme individualerămânând greu de detectat. Deciziile, indiferent de conținutul lor, sunt adoptateîntr-un anumit context social, în numele ”i pentru o societate cu un anumit istoric”i anumite valori ”i interese de politică externă. Toți ace”ti factori, care exercităun impact cert în determinarea deciziilor ”i acțiunilor care alcătuiesc sau genereazăevenimente internaționale, rămân nereflectați la primul nivel de analiză. Consecutiv,majoritatea autorilor nu îi recunosc nivelului individual o utilitate semnificativăîn înțelegerea relațiilor internaționale, ci cel mult un rol de completare, defurnizare a unor detalii suplimentare în înțelegerea evenimentelor.
Al doilea nivel de analiză (statal ) (intern, național) orientează explicația în
direcția inside→out [lb. engl. „din interior în afar㔠], în sensul în care structura

PROBLEMA NIVELURILOR DE ANALIZˆ ˛N RELAȚIILE INTERNAȚIONALE 65
”i procesele politice, economice ”i sociale din interiorul statelor constituie cauza
proceselor ”i evenimentelor internaționale. Principalele variabile independente
decelate la acest nivel sunt: tipul de regim (democratic sau nedemocratic),
structura ”i activitățile economice (economie liberă de piață sau centralizată,
tipul de producție internă, interese legate de accesul la materiile prime, nevoiaunor piețe de desfacere externe), populația (omogenă sau fragmentată etnic,
religios, cultural, puternic sau slab polarizată socioeconomic, coezivă sau nu dinpunct de vedere socioidentitar etc.), resursele (de toate tipurile) ”i caracteristicile
societății (istorie, tradiții, valori relevante pentru prezența internațională a statului),
toate participând la determinarea în mod direct a comportamentului internațional
al statului, ca variabilă dependentă.
Pentru a oferi câteva exemple, utilizarea acestui nivel de analiză ar explica:
extinderea democrației la nivel global (variabila dependentă), prin dezvoltarea îninteriorul statelor a mi”cărilor ”i solicitărilor de democratizare (variabila indepen-dentă); colonizarea ”i cucerirea de noi teritorii, prin nevoia statelor puternicindustrializate de a avea piețe de desfacere tot mai mari sau acces la materii primevitale; decolonizarea ”i cre”terea numărului statelor lumii, prin ascensiuneami”cărilor de eliberare națională ”i istoricul lor; izbucnirea celui de-al doilea războimondial, pornind de la ascensiunea politică, într-un anumit context social, politic ”ieconomic, a extremei drepte în Germania ”i în Italia ”i revizionismul celor două state.
La acest nivel doi se înscrie ”i teza cristalizată în anii ’90 – ”i de mare
actualitate în sferele academică ”i politică din SUA: pacea democratică (vezi ”i
capitolul „Teza pacifismului democratic”). Teza identifică drept variabilă inde-pendentă tipul de regim politic ”i statuează că democrațiile se comportă mai puțin
conflictual între ele (variabila dependentă fiind comportamentul lor în arenainternațională). Subsecvent ”i prescriptiv, răspândirea democrației în lume arrestrânge războaiele până la posibila lor dispariție.
Problemele utilizării în general a nivelului al doilea de analiză constau în
primul rând în nevoia unui studiu extrem de detaliat ”i de laborios. ˛n analizaguvernului ca variabilă independentă, de exemplu, trebuie urmărită nu doar
structura în sine a instituției guvernamentale, ci ”i aspectele subsidiare ținând de
macroprocesul guvernării, precum cadrul legislativ ce reglementează actul guvernării,relațiile politice dintre ministere, departamente ”i organele administrației, grupurilede lobby, de interes ”i de presiune etc. ˛n al doilea rând, o dificultate majoră într-oastfel de analiză constă în distingerea efectului separat al fiecărui factor din sferainternă ”i ponderea sa în cadrul efectului agregat exercitat de toate variabileleasupra comportamentului internațional al statului. ˛n al treilea rând, adepțilornivelului doi li se impută, mai ales de către cercetătorii care optează pentrunivelul trei de analiză, faptul că accentuează descrierea în detrimentul explicației.Cei din urmă, de pildă, susțin că toate statele, fie ele democratice sau nu, alocă

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 66
resurse semnificative pentru domeniul militar, ”i că există o regulă generală a
sistemului internațional de formare a unei balanțe de putere atunci când un stat
tinde spre hegemonie, fapt independent ”i inexplicabil prin recursul la variabileleinterne, naționale. ˛n acest spirit, Waltz, de pildă, contestă în Omul, statul ”i
războiul utilitatea celei de-a doua „imagini”, pe care o apreciază ca nesurprinzând
cele mai importante cauze ale fenomenelor internaționale ”i având, prin urmare,o putere explicativă insuficientă. Teoriile ce operează la primele două niveluri,realiste sau idealiste, sunt considerate astfel „reducționiste” ”i „inductive” – ”i deaceea viciate explicativ, spre deosebire de teoria ce operează la al treilea nivel,considerat㠄sistemic㔠”i „deductivă”.
Al treilea nivel de analiză (sistemic ) (internațional, global) se referă la sistemul
internațional în ansamblul său ”i susține ca variabile independente, în funcție de
autor ”i teoria îmbrăți”ată, structura sistemului (în special de către neoreali”ti),
dinamica (procesele din sistem) ”i instituționalizarea sa (în special de cătreinstituționali”tii neoliberali). Prin contrast cu nivelul precedent, al treilea orienteazăobservația ”i explicația în direcția outside→in [lb. engl. „din afară în interior” ],
în sensul în care – în formularea lui Waltz – „statele nu acționează, ci reacționează”la presiunile sistemului. Sistemul este caracterizat de structuri, reguli ”i principiicare constrâng statele să se comporte pe plan internațional într-un anumit mod,indiferent de factori care țin de indivizi sau de specificul intern al fiecărui stat.Astfel, sistemul internațional este cauza (variabila independentă) care determină (cavariabilă dependentă) comportamentul statelor, cauzalitatea inversă ( inside→out)
fiind mult mai slabă sau chiar inexistentă.
Pentru neoreali”ti, structura sistemului este esențială în înțelegerea relațiilor
internaționale. Compunând, împreună cu unitățile (statele), sistemul internațional,
ea se define”te (după Waltz) prin trei elemente: principiul ordonator – ierarhie sau
anarhie; diferențierea funcțională a unităților – inexistentă în sistemul internațional,statele îndeplinind acelea”i funcții de reprezentare a populației în f orurile interna-
ționale, de organizare a propriei apărări ”i de asigurare a supraviețuirii lor economice;
distribuția capabilităților între unități – ca indicator al puterii fiecărui stat.
Ca principiu ordonator caracterizând sistemul internațional, anarhia nu înseamnă
haos ”i conflictualitate, ci doar absența unei autorități mondiale juridice, politice”i/sau militare superioare statelor, a unui guvern mondial care să ordonezeautoritativ relațiile internaționale, să adopte decizii general obligatorii în sistem”i să le implementeze.
Anarhia internațională este însoțită de incertitudine ”i insecuritate, ceea ce
face ca dinamica sistemului să fie dictată finalmente de structura sistemului – mai
exact, de distribuția capabilităților, care constrânge statele să urmeze anumitecursuri de acțiune ”i să renunțe la altele. Regula care stă la baza acestei dinamici

PROBLEMA NIVELURILOR DE ANALIZˆ ˛N RELAȚIILE INTERNAȚIONALE 67
este cea a self-help -ului („autoajutorare”); bazându-se astfel preponderent pe
propriile resurse sau pe alianțe flexibile ”i temporare în tiparul general al balanței
de putere în funcție de distribuția capabilităților în sistem, fiecare stat urmăre”tesă se apere de încercările potențiale sau manifeste de cotropire, atac, subjugare,influență economică etc. venite din direcția altor state. ˛n această viziune, indiferentde natura particulară a regimului politic, personalitatea liderilor sau natura umană,scopul supraviețuirii ”i al sporirii capabilităților pentru asigurarea supraviețuiriieste comun tuturor statelor. Regula sistemului îi constrânge pe toți ”i determinădirect acțiunile fiecăruia, fără a putea fi schimbată de unul sau altul dintre actori.
Utilizând al treilea nivel de analiză, atentatul de la 1 1 septembrie, de exemplu,
s-ar explica prin existența unei singure superputeri în sistem – SUA (variabilaindependentă) –, judecând după distribuția capabilităților, ceea ce cauzeazăfrustrări ”i tendințe antihegemonice, de echilibrare, din partea multor altor actori
statali ”i nonstatali (variabila dependentă). La acela”i nivel, se cuvine remarcată
ca explicație ”i actuala răspândire difuză ”i incontrolabilă a armamentului, ceeace pare să indice pe viitor luarea în considerare, în calculele balanței de putere,nu doar a statelor, ci ”i a unor actori nonstatali cu interese politice majore.
Raportându-ne la acela”i nivel de analiză, al doilea război mondial (variabila
dependentă) s-a produs într-o logică a balanței de putere, prin echilibrarea decătre SUA, URSS ”i Marea Britanie a Axei Germania-Italia-Japonia, a căreiconcentrare de capabilități risca să dezechilibreze sistemul internațional ”i amenințasupraviețuirea altor state. Cât prive”te ordinea bipolară instaurată, ea nu a fostcauzată nici de expansionismul constitutiv al Uniunii Sovietice ”i internaționalismulideologiei comuniste, ”i nici de încercarea Statelor Unite de a-”i instaura ”iextinde sfera de influență în Europa, ci ca urmare a „vidului de putere” creatîntr-o Europă slăbită, care a fost acoperit în mod mecanic ”i automat de către cele
două puteri. Mai recent, faptul că SUA, Franța ”i Germania au manifestat poziții
divergente față de intervenția militară în Irak, în ciuda faptului că toate suntdemocrații ”i economii de piață (nivelul doi), s-ar putea explica prin temereaultimelor două față de consolidarea hegemoniei americane în sistem – o explicațiea”adar structurală, a cărei sursă se află la al treilea nivel de analiză.
˛n sfâr”it, variabila instituționalizarea sistemului internațional este considerată
(în special de către adepții instituționalismului neoliberal) ca exercitând un impactmajor asupra relațiilor internaționale. Opus neoreali”tilor, care consideră că statelerămân principalii actori ai sistemului, iar instituțiile ar fi cel mult o variabilădependentă, o expresie a intereselor statelor, autorii aparținând acestui curentatribuie o importanță majoră instituțiilor internaționale ”i actorilor nonstatali îngeneral, fie ei organizații inter- sau nonguvernamentale, convenții sau regimuri
internaționale. Indiferent de motivația creării lor, instituțiile internaționale diminuează
anarhia, modificând ulterior percepțiile ”i comportamentul statelor membre sau

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 68
nonmembre, pe care le impulsionează înspre interacțiuni mai cooperante ”i mai
puțin conflictuale. Alternativ ”i de pe o poziție de acomodare a celor două perspective,
unii autori consideră că statele membre ”i instituția deopotrivă se cuvin consideratesimultan variabilă independentă ”i dependentă, într-un mecanism biunivoc în care
statele creează, mențin ”i modifică instituțiile internaționale pentru a-”i satisfaceinteresele, dar acestea le influențează subsecvent ”i direct deciziile ”i comportamentul.
Pentru a parafraza un autor contemporan de prestigiu, „instituțiile conteaz㔠în
sistemul internațional. Puterea lor de explicare a relațiilor internaționale variază,în funcție ”i de alte coordonate, dar rămâne în orice circumstanță importantăpentru a înțelege dinamica relațiilor internaționale ”i a sistemului internațional.
Asemenea primelor două niveluri de analiză, ”i al treilea comportă diverse
observații critice. Dincolo de natura independentă sau nu a variabilei instituții
internaționale (sau, altfel spus, „cât” din relațiile internaționale pot explica
instituțiile internaționale – problemă care constituie de altfel unul din punctele-cheie
ale dezbaterii dintre neorealism ”i neoliberalism), o critică majoră la adresanivelului al treilea vizează caracterul pe cât de general, pe atât de simplu alexplicațiilor oferite – ”i, poate tocmai de aceea, aparent infailibil. Deloc întâmplător,Waltz însu”i recomandă analize integrate combinând nivelurile al doilea ”i altreilea, la fel cum mulți autori ulteriori apreciază că analiza la nivelul al treileafurnizează explicații generale ”i profunde, analiza la al doilea nivel reliefeazăcauze intermediare, iar cea de la primul nivel pune în lumină cauze imediate aleproceselor ”i evenimentelor internaționale.
Alte două critici vizează preponderent maniera neorealistă de abordare a
nivelului al treilea de analiză. Prima este o critică mai generală la adresa ”colii degândire realiste a disciplinei ”i se referă la accentul tradițional pus asupra statelorca unități de analiză ”i, totodată, variabile independente. Ascensiunea actorilor
nonstatali de-a lungul ultimelor decenii (a organizațiilor teroriste transnaționale, de
exemplu, dar ”i a corporațiilor multinaționale, dintre care unele cu cifre de afaceri
ce depă”esc net bugetele multor state ale lumii) complică mult „calculele” balanțeide putere din sistem, oferind surse alternative de explicație. Cea de-a doua criticăse referă la posibilitatea schimbării în relațiile internaționale: dacă sistemulconstrânge statele ”i nu invers, atunci cum se explică tranzițiile de la un sistem laaltul în decursul istoriei? Răspunsul oricărui adept al utilității nivelului al treileade analiză ar fi, probabil, acela că schimbările inteligibile, de explicat, sunt doarcele în cadrul sistemului, nu ”i cele de sistem.
˛n general, diversele teorii ”i modele explicative din Relațiile Internaționale
recurg în explicațiile lor la unul sau două dintre cele trei niveluri de analiză, ceea
ce explică în bună măsură ”i diferențele specifice între descrierile, explicațiile,judecățile normative ”i predicțiile lor. Idealismul, de pildă, oferă explicații atât la

PROBLEMA NIVELURILOR DE ANALIZˆ ˛N RELAȚIILE INTERNAȚIONALE 69
nivel individual (vezi rolul potențial sau faptic acordat indivizilor în formularea
politicii externe), cât ”i la cel statal, la care se formulează, de exemplu, teza păcii
democratice. Realismul clasic consideră statele ca principale unități ale sistemului
internațional ”i având ca scop menținerea-maximizarea puterii, indiferent de alte
variabile domestice. Reali”tii neoclasici păstrează în general explicațiile lanivelul al doilea, cu precizarea că unii dintre autorii săi (de exemplu, John J.
Mearsheimer – cu teoria politicii marilor puteri –, Randall L. Schweller – cu teoriabalanței intereselor – sau Dale Copeland – cu teoria cooperării marilor puteri) seplasează între nivelurile doi ”i trei atunci când încearcă să explice simultanevenimentele sistemice ”i comportamentul politic extern al unor state individuale.V ersiunea realistă structurală (neorealismul) operează strict la nivelul sistemic,considerând că structura anarhică a sistemului constrânge statele la aplicareaprincipiului autoajutorării ”i la formarea de balanțe de putere. Opus neorealismului,
instituționalismul neoliberal operează tot la nivel sistemic, însă î”i orientează
observația nu doar asupra statelor, ci ”i (sau poate mai ales) asupra instituțiilorinternaționale ca variabilă independentă modelând comportamentele statelor,indiferent de puterea lor, ”i relațiile internaționale în general.
˛n afara celor două mari linii de gândire – realistă ”i idealist㠖, marxi”tii
rămân greu încadrabili, întrucât folosesc nivelurile de analiză în accepțiuneasingeriană, vizând ca entități în principal clasele ”i capitalul, ale căror interese ”idinamică transgresează statele ”i națiunile. Teoria dependenței ”i cea a sistemelormondiale, ca exemplificări particulare ale unor proiecții de influență marxistă îndisciplina Relațiilor Internaționale, se plasează la nivelul al treilea, analizând însăcomplementar ”i procese care aparțin de nivelul doi. ˛nrudit acestora, unii autoridin economia politică internațională (de exemplu, Susan Strange) oferă explicațiila nivelul sistemului (economic) internațional, la acela”i nivel plasându-se ”i autorii
unor modele ”i teorii normative precum cele al societății mondiale (J. Burton) sau
a cosmopolitismului (D. Held). ˛n ceea ce prive”te constructivismul, ca una dintre
cele mai recente „producții” teoretice majore ale Relațiilor Internaționale, tr ebuie
precizat că raportarea la niveluri a adepților lui diferă mult de la un caz la altul,oscilând între nivelurile doi ”i trei. El se constituie însă ca o ”coală de gândireaparte, relativ nouă ”i cert înclinată spre latura teoretizării
1, dificultatea precizării
nivelurilor de analiză prezente în teoria constructivistă reie”ind inclusiv dinabsența unei tradiții solide de studii empirice.
˛n concluzia discuției pe marginea nivelurilor de analiză în Relațiile Internaționale
probabil că remarca esențială este că ele nu se exclud reciproc ”i nu sunt alternative
decât în interpretări izolate ale unor autori. Poziția dominantă în cadrul disciplinei
1. Vezi ”i infra, capitolul „Constructivismul în Relațiile Internaționale” .

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 70
este însă aceea a recunoa”terii complementarității lor, combinarea acestora având
potențialul de a elimina inconvenientele fiecăruia în parte. ˛n lumina acesteiînțelegeri a utilității ”i a modului de utilizare a nivelurilor de analiză, o explicațiepertinentă a celui de-al doilea război mondial, ca exemplu repetat în capitolul de
față, ar trebui să combine toate cele trei niveluri de analiză, pornind de la
explicații profunde, la nivel trei, bazate pe dezarticularea balanței de putereinternaționale din sistemul interbelic ”i reafirmarea Germaniei ca mare putere,continuând cu cauze intermediare legate de ascensiunea extremei drepte pe fondul
deprecierii economice ”i al climatului public revan”ard în Italia, dar mai ales în
Germania, ”i terminând cu rolul personalității lui Hitler, Stalin, Churchill ”.a.m.d.Similar, o explicație comprehensivă a intervenției militare din 2003 în Irak artrebui să integreze, inter alia , factori legați de structura unipolară a sistemului
internațional ”i tensiunile sistemice, distribuția capabilităților, accesul la resurse,
regimul nedemocratic ”i expansionist regional din Irak, convingerile ”i opiniilesocietății americane după 1 1 septembrie, tradițiile politicii externe ale StatelorUnite, valorile predominante ale elitelor politice ”i ale cercurilor de influență din
jurul Casei Albe, ale Departamentului de Stat ”i ale Departamentului Apărării ”i
personalitățile lui George W. Bush ”i Saddam Hussein, ca indivizi în poziții deautoritate.
˛n căutarea înțelegerii ”i a explicării cu acuratețe a evenimentelor ”i proceselor,
relațiile internaționale nu pot fi separate deplin de indivizi particulari jucând
roluri excepționale, reprezentând autoritatea politică, sau de natura umană îngeneral. Oamenii influențează în forme diferite societățile în care trăiesc, inclusivpe plan internațional, le modelează, dar, în mod cert, determinismul este reciproc.
La fel, procesele interne din cadrul statelor determină în proporții diferite o
anumită prezență internațională ”i influență a statelor asupra regulilor sistemului,dar sistemul impune statelor anumite constrângeri, prin structura ”i caracteristicilesale. Ponderea explicațiilor diferă în funcție de contextul considerat ”i de cadrul
conceptual la care un autor sau altul aderă, iar posibilitatea cuantificării lor
rămâne o sursă de controverse ”i, ca atare, o provocare deschisă. Astfel deprovocări tind să ia forma unor întrebări metateoretice, filosofice, dar cu atât maiinteresante, referitoare la legătura dintre natura umană ”i societățile în care ea se
organizează, dintre comunități ”i statele care le guvernează, dintre legitimarea
internă ”i cea internațională ”i autoritatea internă ”i cea internațională, dintrecaracte risticile statelor, deciziile ”i acțiunile reprezentanților statelor ”i sistemul
internațional în g eneral
1.
1. Pentru această temă, vezi, de exemplu, Buzan (1995, pp. 198-216), Nye (1997, pp. 29-32),
Singer (1961, pp. 77-92), Ray (2001, pp. 355-388), W altz (2001, cap. II, IV, VI).

Andrei Miroiu
Teoriile geopolitice clasice
Geopolitica reprezintă, probabil, cel mai înrădăcinat tip de reflecție asupra
politicii internaționale. Ea porne”te de la o convingere fundamentală asupraființei umane: aceasta este limitată la ”i de către mediul în care viețuie”te. Caurmare, statul – cea mai înaltă proiecție instituțională a relațiilor dintre ființeleumane – va fi la rândul său limitat de cadrele sale fizice. Prin urmare ”i relațiile,interacțiunile dintre actorii internaționali, vor fi modelate de mediul în careacestea se desfă”oară. Față de aceste reacții – până la urmă de bun-simț –, teoriilegeopolitice introduc o afirmație nouă, în care se ascunde atât fascinația, cât ”ie”ecul lor ultim: relațiile dintre state ”i, ca urmare, politica externă sunt modelatede realitățile geografice. Pasul pe care geopolitica îl face este introducerea unuideterminism dinspre mediu înspre acțiunile oamenilor ”i ale statelor, care nu suntaltceva decât proiecția ultimă a ființelor umane. ˛n esență, geopolitica susține că
politica internațională este un determinism geografic, iar politica externă astatelor este constrânsă de cadrul natural în care acestea există .
Prin însă”i natura lor, afirmațiile geopolitice constituie o formă simplă de
determinism. Napoleon Bonaparte, unul dintre cei mai însemnați practicieniavant la lettre ai geopoliticii, susținea încrezător că, înarmat cu harta regiunii în
care se află o anumită putere, va putea descrie cu precizie politica ei externă.Acela”i statut îl au ”i afirmațiile mai multor generații de istorici români: întrucâtRomânia s-a aflat mereu într-o zonă de intersecție a intereselor mai multor mariputeri, ea constituie cu necesitate un subiect esențial în strategiile lor politice.
Dar acest determinism primar, pornind de la constatarea simplă că omul ”i
statul trăiesc în cadre geografice ”i de mediu u”or discernabile, a fost masivinfluențat de două orientări filosofice ”i politice fundamentale de la jumătateasecolului al XIX-lea. ˛ntâi, curentul naționalist ”i-a pus amprenta asupra reflecției

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 72
geografice privind realitatea internațională. Naționalismul revoluțiilor de la 1848
susținea că un grup etno-lingvistic dotat eventual cu un set valoric ”i cu o
memorie comună are dreptul să ceară să formeze un stat independent. Or, un stats-ar putea simți în siguranță numai dacă ocupă un teritoriu bine delimitat geografic,în care bariere fizice solide îl separă de posibila agresiune a unui alt grup etnic.Ca urmare, statele-națiune sunt îndrituite să aspire la ni”te frontiere naturale . A”a
apare, în esență, teoria după care Franța are dreptul natural la o frontieră situatăpe malul stâng al Rinului, că grupul etnic român trebuie să domine o arie bazatăpe reduta carpatică ”i limitată de Dunăre ”i Nistru, că Anglia poate fi protejatădoar dacă nici un stat nu amenință ocuparea Țărilor de Jos, de unde se poate lansao invazie asupra Insulelor Britanice cu sorți de izbândă. Al doilea curent teoreticcare va influența major teoriile geopolitice este darwinismul social . Aplicarea în
”tiințele sociale a teoriilor legate de apariția ”i evoluția speciilor formulate de
Charles Darwin a dus la o convingere politico-teoretică: doar cele mai puternice
”i mai bine adaptate organisme sociale (a se citi state) au ”anse de supraviețuireîntr-un mediu internațional aspru ”i competitiv. Darwinismul social a impusreflecției geopolitice ”i prototeoriei Relațiilor Internaționale de la sfâr”itul secoluluial XIX-lea un tip de principiu al selecției naturale care încuraja o viziune agresivă,a războiului preventiv ”i a desconsiderării principiului westfalic după care toatestatele se bucură măcar de o egalitate juridică formală.
Din punctul de vedere al relațiilor internaționale, este util de reținut faptul că
geopolitica face legătura între lupta pentru putere a actorilor internaționali ”igeografia politică .
Termenul geopolitică ”i-a întârziat cu mult apariția față de formularea primelor
reflecții legate de determinismul geografie – politică internațională. Primul carea folosit acest termen cu un înțeles apropiat de cel de astăzi este profesorul suedez
de drept Rudolf Kjellen, în deceniul al nouălea al secolului al XIX-lea. Anterior,
conceptul preferat pentru acest tip de reflecție era cel de geografie politică ,
sintagmă agreată ”i de germanul Friedrich Ratzel, considerat primul geopolitician.Geografia politică este, în esență, un domeniu fundamental controversat. Inițial,unii autori au pretins că ea face parte din domeniul mai larg al geografiei umane”i se ocupă cu studiul modului în care relațiile de putere dintre grupurile umanesunt modelate de teritoriul pe care acestea îl locuiesc. Ratzel, care, pentru a-”idenumi teoriile, prefera să folosească termenul de antropogeografie , era profund
influențat de darwinismul social. Pornind de la afirmația potrivit căreia structurilegeografice ”i climatice determină forma ”i structura entităților politice care leocupă, geografia politică afirma că cel mai adaptat stat la subansamblul geograficîn care este situat va fi cel mai puternic actor zonal.
Cele mai negative influențe politice ale reflecției naționaliste ”i darwiniste se
vor regăsi în geopolitica interbelică germană , ai cărei principali reprezentanți vor

TEORIILE GEOPOLITICE CLASICE 73
fi Karl Haushofer ”i Otto Maull. Haushofer – fost ofițer în armata wilhelmiană,
fost ata”at militar înainte de primul război mondial în Japonia ”i, de la începutul
anilor ’20, un apropiat al ideologului național-socialist Rudolf Hess – a făcutparte din curentul celor care încercau să justifice înfrângerea Germaniei în 1918prin alte cauze decât cele militare. ˛mpreună cu Maull, principala sa contribuțieteoretică la dezvoltarea geopoliticii va fi alăturarea elementului rasial celui
geografic în reflecția asupra politicii internaționale. Justificarea înfrângerii Germanieiîn primul război mondial a fost formulată astfel: rasa pură, germanică, a fostînfrântă datorit㠄poluării genetice” a acesteia prin contactul cu alte rase impure,dintre care evreii se deta”au cu precădere. Rasa, în viziunea geopoliticienilorgermani, este un organism viu, care trăie”te pe un teritoriu bine determinat ”icăruia trebuie să i se adecveze. Elementul principal care dă vigoarea unei raseeste puritatea ei în sensul sangvin. Rasa nu este o entitate statică, ci una evolutivă:
pentru Haushofer, o rasă puternică spore”te numeric ”i este cu atât mai puternică
cu cât este mai numeroasă decât celelalte rase. Consecința cre”terii numerice aunei rase este ”i apariția celuilalt concept fundamental al teoriilor geopoliticegermane: teoria spațiului vital . Pentru național-sociali”tii care au îmbrăți”at
aceste teze, frontierele interstatale, precum ”i egalitatea între națiuni sunt simpleficțiuni teoretice. Forța determinantă care pune în mi”care relațiile internaționaleeste tocmai cre”terea numerică a unei națiuni. ˛n momentul în care cre”tereanumerică a unei rase devine prea însemnată, este o lege naturală ca ea să-”i caute,eventual prin forță, sporirea teritoriului în care supraviețuie”te ”i se dezvoltă. ˛ncazul geopoliticienilor germani putem vorbi despre un determinism dublu:cre”terea unei rase este determinată de trei factori, anume puterea, puritatea ”iadecvarea ei la un teritoriu determinat, iar cre”terea rasei implică, la rândul său,acapararea de noi teritorii . ˛ntrucât maxima după care se ghidau practicienii ”i
teoreticienii germani ai geopoliticii era legată de stăpânirea lumii prin acapararea
teritorială, pentru ei nu exista o problemă legală sau morală în anexarea deteritorii aparținând altor state. Consecințele practice ale unei asemenea reflecțiiau fost instaurarea Protectoratului Boemiei ”i Moraviei, a GuvernământuluiGeneral al Poloniei, a teritoriilor conduse de gauleiteri în Uniunea Sovietică.De”i reflecția geopolitică germană pare astăzi depă”ită, există surprinzător demulte situații în care se folosesc raționamente legate de presiunea rasială asuprafrontierelor. De exemplu, un număr de anali”ti contemporani ai relațiilor interna-ționale susțin că presiunea demografică chineză asupra unor teritorii aflate înOrientul Extrem al Federației Ruse va duce în mod natural ”i la o politică aRepublicii Populare Chineze bazată pe extinderea ei în spațiile siberiene.
Precedând cu câteva decenii teoriile geopolitice germane, dar depă”indu-le pe
acestea prin perenitatea lor, avem reflecția geopolitică anglo-saxonă . Cheia de
boltă a ”colilor teoretice din spațiul american ”i britanic este următoarea afirmație:

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 74
stăpânirea lumii nu se face prin deținerea de teritorii, ci prin controlul asupra
principalelor rute comerciale ”i prin stăpânirea principalelor puncte de pe traseul
lor (insule, canale, strâmtori, puncte de aprovizionare) . Primul teoretician semni-
ficativ este căpitanul din Marina SUA Alfred Thayer Mahan, autor în 1889 al uneilucrări extrem de importante intitulate The Influence of Sea Power Upon History,
1660-1783 . Pentru Mahan, în orice conflict internațional major, purtat între ceea
ce astăzi am numi doi poli ai sistemului internațional, întotdeauna succesul finala fost de partea celui care a deținut controlul căilor maritime. ˛n reflecția de tipgeopolitic, prin „stăpânirea mărilor” se înțelege îndeob”te capacitatea de atransporta trupele proprii în teatrul de operațiuni împiedicând inamicul să facăacela”i lucru, protejarea propriului comerț simultan cu împiedicarea comerțuluimaritim al adversarului ”i neutralizarea sau distrugerea flotei de război a inamicului.Totodată, afirmațiile lui Mahan trebuie percepute nuanțat: teoreticianul american
nu pretinde că puterea navală prin sine poate câ”tiga un conflict internațional. ˛n
schimb, convingerea strategică generală consideră că este imposibilă câ”tigareaunui război în absența dominației navale. Puterea navală în sine nu este un scop –ea este dezvoltarea militară naturală a comerțului maritim. Există o succesiunenaturală în construcția instrumentului militar naval: flota maritimo-militarătrebuie să fie precedată de existența unei flote comerciale puternice. Stăpânirealumii este dată de stăpânirea comerțului mondial, pentru că în lumea lui Mahan(”i realitățile nu sunt atât de diferite la începutul secolului XXI), cel mai ieftinmod de a transporta mărfurile rămâne cel naval. Principalele rute comerciale caretrebuie stăpânite de o putere care dore”te să controleze fluxul economic global sunt:
a. ruta care leagă Oceanul Atlantic, prin Marea Mediterană, cu India ”i Golful
Persic, ceea ce duce la necesitatea controlării unor puncte strategice precumGibraltarul, Canalul de Suez ”i portul Aden, având eventual ca puncte desprijin Malta ”i Ciprul;
b. prelungirea acestei rute: calea maritimă ce leagă resursele petroliere din
Golful Persic de economiile industriale majore din Asia de Est (Japonia, China,
„Tigrii” asiatici), punctul nodal al acestei rute fiind strâmtoarea Malacca;
c. ruta comercială care face legătura între Atlantic ”i Pacific prin Canalul
PanamÆ.
Autorul central al geopoliticii anglo-saxone rămâne geograful englez Halford
Mackinder, creatorul faimoasei London School of Economics ”i al “colii de geografie
de la Oxford. ˛ntr-un articol al său din 1904 intitulat „The Geographical Pivot of
History”, Mackinder preia o serie din tezele lui Ratzel pentru a demonstra căprincipalele amenințări la adresa securității internaționale (a se citi securitatea
entităților politice din Occidentul european) vin dinspre migrațiile populațiilor din
Asia Centrală către Europa. Criticând implicit tezele lui Mahan, profesorul britanic

TEORIILE GEOPOLITICE CLASICE 75
susține că avantajul pe care l-a avut o putere maritimă asupra uneia continentale este
depă”it de apariția ”i dezvoltarea altor modalități ”i rute de transport în interiorulcontinentelor , cu o trimitere expresă la transportul feroviar (o critică contemporană
la adresa lui Mackinder ar aminti faptul că transportul feroviar nu s-a putut impune
întrucât trenul are o capacitate de transport relativ redusă, iar, pe de altă parte, există
o limită de garnituri ce pot fi suportate zilnic de căile ferate). Potrivit lui Mackinder,datorită dezvoltării căilor ferate în Rusia de Vest ”i în Europa Centrală (zonă numităheartland ), acest teritoriu va deveni spațiul cu cea mai mare dezvoltare economică, de
unde rezultă că cine va stăpâni această regiune va controla „insula-lume” (ansamblul
alcătuit din Europa ”i Asia sau Eurasia, plus teritoriul Africii). Argumentul luiMackinder extins la realitățile începutului de secol XXI ar schimba un pic referențialulzonal, în sensul în care ar identifica heartland -ul fie în Golful Persic, bogat în petrol,
fie în economiile emergente din Asia de Sud-Est, însă liniile teoretice ar rămâne
identice: cine stăpâne”te zona industrială ”i comercială esențială la un momentdat va controla „insula-lume” ”i, odată cu aceasta, va stăpâni politica internațională.
Ultimul mare reprezentant al “colii geopolitice anglo-saxone este americanul
Nicholas J. Spykman, autor al unor lucrări foarte lecturate în perioada celui de-al
doilea război mondial ”i în cea imediat următoare. Spykman este autorul teorieigeografice a „îngrădirii”, pe care George F . Kennan o va fundamenta în sfera eipolitică. Obiectul esențial al scrierilor sale este reprezentat de modul în care
poate fi controlat heartland -ul atunci când acesta este ocupat de o putere continentală
ostilă puterilor maritime, fie că această putere este Germania sau Rusia sovietică.Pentru Spykman, heartland -ul trebuie „îngrădit” prin stăpânirea teritorială a unei
zone numită rimland , care cuprinde în mod esențial țărmurile heartland . Această
teorie e bazată fundamental pe considerentele blocadei navale, care constă în
închiderea pe continent a unei mari puteri care ocupă heartland -ul, concomitentă
cu împiedicarea acesteia de a-”i dezvolta o flotă militară ”i comercială puternică.Astăzi ne putem imagina că un rimland ar putea cuprinde bazele militare NATO
(sau americane) din statele baltice, Polonia, România, Bulgaria, eventual Georgia,
Uzbekistan ”i Afghanistan, ”i menite să îngrădească Rusia; sau un rimland
cuprinzând Coreea de Sud, Japonia ”i Taiwanul, care să îngrădească China
1.
1. Lucrarea esențială a lui Alfred Thayer Mahan este The Influence of Sea Power Upon
History, 1660-1783 , Sampson Low, Londra, f.a.; articolul seminal al lui Halford
Mackinder este „The Geographical Pivot of History”, The Geographical Journal , 23 (4),
aprilie 1904, pp. 421-437; pentru considerațiile lui Spykman, vezi articolul său„Geography and Foreign Policy I”, The American Political Science Review , 32 (1),
februarie 1938, pp. 28-50; pentru geopolitica germană sunt utile citatele ”i parafrazeledin cartea ideologizată a marxistului est-german Günter Heyden, Critica geopoliticii
germane , Editura Politică, Bucure”ti, 1960.

Daniel Biró *
„Idealismul utopic” sau
gândirea internaționali”tilor liberali
în perioada interbelică
Geneza unei discipline ”i vecinătăți disciplinare
˛nceputurile Relațiilor Internaționale ca disciplină autonomă sunt în mod formal
identificate cu stabilirea de către lordul Davies, în 1919, a primei Catedre deRelații Internaționale în cadrul Universității din Wales (Aberystwyth). Purtând
numele pre”edintelui american Woodrow Wilson, onoarea primei titularizări i-a
revenit lui Alfred Zimmern, unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai abordării
* Țin să mulțumesc unui grup impresionant de oameni a căror prezență, într-o formă
sau alta, a fost indispensabilă scrierii acestor capitole. ˛n primul rând, sunt recunoscător
editorilor acestui proiect pentru încrederea pe care au avut-o în capacitatea mea de aservi în această formulă. ˛n acela”i timp, îi mulțumesc lui Stanislav pentru promptitudinea”i calitatea cu care a răspuns solicitării mele de a colabora la redactarea a două dintrecapitole. Pentru capitolul dedicat discuției asupra tezei democratice rămân profundîndatorat contribuției Dianei Biró, în absența căreia discuția ar fi suferit, fără îndoială.Ca întotdeauna, Cristina “andru a încercat să îmbunătățească nu doar calitateaexprimării, dar ”i claritatea ideatică. ˛n sfâr”it, dar nu în ultimul rând, un cuvânt demulțumire lui Mihail E. Ionescu, pentru constanta sa prezență nu doar în dimensiuneaacademică a vieții mele. Fără sprijinul constant al fratelui meu, mă îndoiesc că a” fiparcurs acest drum. Ca de obicei, scrierea unui material – ”i în special a unui materialde această natur㠖 este în sine rezultatul numeroaselor influențe. Răspunderea pentru
inevitabilele erori aparține însă, desigur, celui care î”i pune semnătura pe acest
material.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 78
care, mai mult sau mai puțin justificat, va fi cunoscută sub numele de „idealism
utopic” . Ca în orice disciplină însă, formalizarea instituțională marchează doar
etapa finală a dezvoltării unui domeniu care adesea î”i revendică/identifică ideilefondatoare în dezbateri ”i poziții exprimate cu decenii, dacă nu cu secole în urmă.Acesta este ”i cazul Relațiilor Internaționale, în care adepții „realismului” serevendică de la o linie ilustră pornind uneori de la antica Arthasashtra , dar cel mai
adesea de la istoricul Tucidide, în timp ce linia liberală se identifică de la autori aiIluminismului european, incluzând nume precum John Locke, Hugo Grotius, AdamSmith, Immanuel Kant, John Stuart Mill, Richard Cobden sau Jeremy Bentham.
Una dintre modalitățile de abordare a evoluției teoriei Relațiilor Internaționale –
de”i cu siguranță nu singura – o reprezintă încercarea de a descrie eforturileintelectuale ce o compun ca derivând din două poziții arhetipale aflate într-un dialogpermanent, de”i nu întotdeauna în mod con”tient ”i, mai ales, nu întotdeauna de
pe poziții contradictorii. Astfel, Hollis ”i Smith prezintă anii formativi ai existenței
teoriei relațiilor internaționale ca disciplină academică drept o perioadă marcatăde existența unei dezbateri între o ”coală de gândire – realism – ”i o abordare –
idealism/liberalism (Hollis, Smith, 1990, p. 10)
1. Desigur, ambele părți ale acestei
diviziuni cunosc numeroase transformări de-a lungul timpului, transformări datoratenu doar unei constante dezbateri interparadigmatice, dar ”i consistentelor dezbateriintraparadigmatice. ˛ntr-o încercare de a construi o tipologie a evoluției abordăriiliberale în Relațiile Internaționale, Jackson ”i S łrensen, de exemplu, identifică
existența mai multor etape: ei consideră prima fază a disciplinei academice cafiind marcată de „idealism” (sau „liberalism utopic”), care domină gândireateoretică ”i practica politică în perioada anilor ’20 ”i începutul anilor ’30, ”i alecărei documente programatice reprezentative ar fi cele semnate de teoreticieniprecum Alfred Zimmern, Norman Angell sau Leonard Woolf sau de politicieni
precum Woodrow Wilson
2. A doua fază a tipologiei temperamentului liberal în
Relațiile Internaționale este constituită dintr-un complex teoretic (dezvoltat întreanii ’50 ”i ’70) cuprinzând scrieri ale lui Karl Deutsch, David Mitrany – asociat
teoriei funcționaliste a integrării –, Ernst Haas (asociat teoriei neofuncționaliste ”i
1. Spațiul nu permite o detaliere exhaustivă a distincției necesare între conceptele „”coală”
”i „abordare” . Cu riscul caricaturizării acestei dinstincții, este suficient în acest
moment să considerăm că principalul criteriu care distinge o „”coal㔠de o „abordare”
este autoidentificarea apartenenței la un cadru mai mult sau mai puțin instituționalizat.
2. Chiar titlurile principalelor opere ale acestor autori oferă o bună indicație asupra
ideilor fundamentale ai căror avocați pasionați devin: Norman Angell, jurnalist ”i
laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1933), autorul Marilor iluzii (1909) ”i al
Fundamentelor organizației politice internaționale (1914); Leonard Woolf, autorul
Guvernării internaționale (1916); Alfred Zimmern, autorul uneia dintre cele mai
importante lucrări, ce poartă semnificativul titlu Liga Națiunilor ”i domnia Legii (1935).

„IDEALISMUL UTOPIC” SAU G´NDIREA INTERNAȚIONALI“TILOR LIBERALI… 79
culminând cu teoria interdependenței complexe în formularea inițială a lui Robert
Keohane ”i Joseph Nye). Anii ’80 sunt dominați de confruntarea dintre neorealism,
a”a cum a fost el dezvoltat de Kenneth Waltz, ”i instituționalismul neoliberal , printre
reprezentanții căruia îi regăsim pe Keohane ”i Nye. ˛n sfâr”it, cea mai recentăconcretizare a ideilor liberale începând cu anii ’90 ”i continuând să influențeze politicilepromovate astăzi o reprezintă teoria „păcii democrate” (Jackson, S łrensen, 2003) .
O mare parte dintre subiectele care domină astăzi politica mondială sunt mult
asemănătoare ideilor vehiculate în perioada interbelică de reprezentanți ai a”a-numitei”coli idealiste în Relațiile Internaționale, justificând „interogații în legătură custatutul liberalismului contemporan ca ideologie devenită hegemonic㔠(Richardson,1997, p. 5). Astfel, perceperea rena”terii paradigmei idealist-liberale derivă dinconstatarea unei paralele între anumite idei ”i instrumente de politică externăpropuse de curentul de gândire liberal la începutul secolului XXI ”i cele vehiculate
la debutul disciplinei Relațiilor Internaționale ca obiect academic de studiu (vezi
tabelul 1
1). ˛n acest context, este cu atât mai importantă (re)cunoa”terea rădăcinilor
ideatice ale instituționalizării disciplinei. ˛n cele ce urmează, vom prezenta înacest capitol nucleul teoretic al ideilor ce stau la baza teoriei liberale, a”a cum aufost ele exprimate în perioada interbelic㠖 mai întâi vom trece în revistă conținutulidealismului interbelic reflectat în literatura clasică a disciplinei, iar în a douaparte vom prezenta posibilele erori ale viziunii convenționale prin abordarea noului
val, revizionist, al istoriografiei Relațiilor Internaționale.
Tabelul 1. Agenda de cercetare a relațiilor internaționale – ieri ”i azi
1. Tabelul 1 prezintă o selecție a principalelor aspecte contemporane ale politicii
mondiale reflectate în cele 14 puncte ale lui Woodrow Wilson, ca întrupare a principiilorinternaționalismului liberal în perioada interbelică, a”a cum au fost ele prezentate îndiscursul pre”edintelui Asociației de Studii Internaționale pe anul 1993, CharlesKegley Jr. (1993, pp. 131-146).Aspecte contemporane
ale politicii mondiale Propunerile pre”edintelui Woodrow Wilson
Sprijinul pentru întărirea
legislației internaționale Ideile de promovare a păcii prin intermediul legislației
internaționale reflectate în pledoaria sa de înlocuire a diplomației secrete cu „convenții ”i organizații internaționale
transparente” (punctul I) ”i importanța restaurării încrederii
națiunilor în principiile domniei unor legi la a căror
formulare au contribuit în mod deschis (punctul VIII)
Redescoperirea rolului
organizațiilor
internaționale Punctul XIV – „o asociere generală a națiunilor trebuie
organizată sub forma unor convenții ( covenants ) specifice,
cu scopul de a oferi garanții reciproce de interdependență politică ”i integritate teritorială tuturor statelor, indiferent de
puterea/importanța lor”

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 80
Sursa : Kegley (1993, pp. 135-138)
Poate nici o altă perioadă nu ilustrează mai bine teza conform căreia „Relațiile
Internaționale au răspuns preocupărilor intelectuale ale generației precedente”(Hollis, Smith, 1990, p. 13) decât o face, la început de secol, grupul de ideali”ti
ce apelează la tiparul gândirii liberale a secolului al XIX-lea. ˛ntr-o formulare
elegantă, formalizarea Relațiilor Internaționale ca disciplină autonomă este într-adevărdominată de structura mentală a paradigmei liberale de secol al XIX-lea, accen-tuând credința în raționalitate, egalitate, libertate, proprietate ”i, mai ales, încrederea
în posibilitatea progresului uman (Knutsen, 1999). Mai mult, spre deosebire de
etapele ulterioare în care disciplina se află sub dominația metodologiilor „”tiințifice”ale ”tiințelor sociale, debutul Relațiilor Internaționale este marcat de influențainvestigației istorice ”i a jurisprudenței. Această influență este vizibilă atât în
educația principalilor promotori, cât ”i în conținutul curricular inițial, dominat de
istorie, teorie politică, drept internațional ”i studiul organizațiilor internaționale,diplomație, geografie etc. ˛n acest context trebuie interpretată acuzația lui E.H. Carrreferitoare la naivitatea fazei infantile de construcție a disciplinei, acuzație adesea
reducționistă ”i nedreaptă, care ”i-a lăsat însă amprenta asupra studiului Relațiilor
Internaționale timp de mai bine de o jumătate de secol. Totu”i, a”a cum vomvedea, tentativa de „construcție a istoriei disciplinei de către o anumită comunitatede cercetători [reali”ti ] ce au construit imaginea falsă a unui a”a-numit «idealism»
unitar ”i hegemonic în perioada interbelică servind propriile interese” este substanțial
contestată începând cu anii ’90 (Thies, 2002, p. 147).Interesul pentru
promovarea democrației „A face lumea mai democratică echivalează cu a o face mai
sigură ( secure ) ”i mai propice vieții ( fit to live in )”
Interesul pentru studiul
infrastructurii economice a
relațiilor internaționale Punctul III – de inspirație cobdenit㠖, conform căruia pacea
poate fi promovată prin „îndepărtarea cât de mult posibilă a
tuturor barierelor economice ”i stabilirea unor condiții de
liber-schimb egale tuturor națiunilor asociate în vederea menținerii păcii”
Problema controlului armamentului, inclusiv problematica neproliferării
armelor nucleare Punctul IV – care leagă posibilitatea menținerii păcii de
existența unor garanții adecvate, conform cărora arsenalele naționale vor fi reduse la minimum, în concordanță cu
capacitatea de asigurare a securității naționale
Interesul pentru promovarea individului ca
principală unitate de analiză în relațiile interna-ționale, precum ”i atenția
reînnoită acordată
legitimității principiului autodeterminării Reflectă, fiecare într-o manieră diferită, premisa de bază a
principiului autodeterminării – indivizii sunt cei care
conteaz㠖, a”a cum este înscris în punctul V: „Principiul confom căruia, în determinarea tuturor aspectelor legate de suveranitate, interesele populațiilor afectate trebuie avute în
vedere în egală măsură ca ”i pretențiile rezonabile ale
guvernelor respective”

„IDEALISMUL UTOPIC” SAU G´NDIREA INTERNAȚIONALI“TILOR LIBERALI… 81
Dar, înainte de toate, ce se ascunde în spatele unui nume controversat? Este
interesant de remarcat, considerând importanța momentului în dezvoltarea disciplinei,că nu există o etichetă unanim acceptată care să grupeze totalitatea teoreticienilorfluturând stindardul liberal în domeniul Relațiilor Internaționale la început desecol XX ”i cu care ace”tia s-ar fi identificat. Cei mai vehiculați termeni sunt„utopism” (consacrat de Carr însu”i) ”i „idealism”
1. Este adevărat că termenul
„idealism”, a”a cum notează Lucian Ashworth, spore”te confuzia prin „folosireaunei terminologii uzitate în ”tiința politică pentru a descrie curentul filosoficasociat lui Kant ”i Hegel” (Ashworth, 2002, p. 36).
Totu”i, eticheta „idealism” nu este complet hazardată dacă acceptăm că, în
ultimă instanță, teoreticienii perioadei interbelice î”i fundamentează propunerilede reformare a ordinii mondiale pe
accentuarea impactului ideilor asupra comportamentului, egalitatea, demnitatea ”i
libertatea individului, precum ”i necesitatea protejării acestuia împotriva abuzurilorautorității centrale (Kegley, Wittkopf, 2006).
Desigur însă, utilizarea unor termeni precum „idealism” sau „utopism” se
face în asociere cu naivitatea ”i, mai ales, cu accentuarea caracterului nerealistatât al premiselor teoretice, cât ”i al propunerilor derivând din acestea. Astfel,Herz refuză ancorarea în realitate a idealurilor liberale,
întrucât idealismul politic este fundamentat pe premise defectuoase ce împiedică
transformarea lor în realitate […] utopia este transformată în idealism politic în
momentul încercării de impunere a unei legături între ideal ”i istoria reală atât prinpromovarea idealurilor politice ca motor al acțiunii politice, cât ”i prin tentativa dedemonstrare a realizării idealurilor politice în prezentul istoric ( apud Thies, 2002,
p. 165).
După cum vom vedea însă, acuzațiile de naivitate nu sunt complet justificate,
ceea ce îndreptățe”te identificarea unei etichete mai puțin încărcate de conotațiipeiorative. Dintre alternative, merită atenție termenii „liberali internaționali”ti””i „plurali”ti”, însoțit fiecare de calificativul „interbelic”, pentru a-i separa de
1. Clasa de etichete peiorative desemnate să identifice alternativa liberală interbelică în
domeniul Relațiilor Internaționale este mai vastă, incluzând termeni precum „legalism”sau „moralism”, ambii referindu-se la trăsături prezente în scrierile autorilor liberali,dar exagerate până la caricaturizare de către autori ai realismului clasic, în scopuripropagandistice.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 82
teoreticienii liberali ai secolului al XIX-lea ”i, respectiv, de cei asociați tradiției
politico-juridice americane, accentuând varietatea actorilor politici, domnia legii”i legătura dintre anarhie ”i suveranitate
1.
Idealismul utopic – principalele caracteristici
A”adar, în majoritatea descrierilor, istoria formală a disciplinei Relațiilor Internațio-nale începe cu un moment idealist. Dar acest moment idealist nu s-a născut dinneant. Experiența traumatizantă a primului război mondial conduce la cristalizareaunei alternative de sorginte liberală la politica de putere a secolului al XIX-lea
(Realpolitik ), acuzată, a”a cum vom vedea, de iraționalitate. De aici concluzia
răspândită conform căreia
dimensiunea internațională a liberalismului este doar cu puțin mai mult decât transferarea
liberalismului intern la o scară mondială (Hoffmann, 1995, p. 160).
Această perspectivă este cea mai răspândită în comunitatea academică, având
o genealogie impresionantă, care-l include, printre alții, ”i pe Hans Morgenthau –pentru care
na”terea idealismului în perioada interbelică este marcată de [proiectul ] combinării
raționalismului ”i liberalismului din domeniul politicii interne în arena politicii externe(Thies, 2002, p. 166).
Suganami descria în 1989 acela”i proces ca fiind rodul „analogiei domestice”
prin care autorii liberali din perioada interbelică înțeleg explicarea fenomenelor
politice ”i economice internaționale prin extrapolarea experiențelor politice ”i
economice interne ( apud Sylvest, 2004, p. 422; vezi ”i Dunne, 2005).
Acestea toate confirmă faptul că
fundamentele internaționalismului liberal contemporan s-au cristalizat în secolele
al XVIII-lea ”i al XIX-lea, datorită gânditorilor liberali aplecați asupra unor principiide organizare a lumii pe baze pa”nice (Burchill, 2001, p. 32).
1. Distincția analitică la care trimite calificativul „interbelic” nu are intenția de a nega
influența ideilor din secolul anterior; intenția este mai degrabă aceea de a accentuadiferențele dintre cele două categorii. Pentru mai multe detalii, vezi Dunne (2005,
pp. 185-205) sau Rich (2002, pp. 1 17-133). O excelentă tratare a tradiției politico-
-juridice americane în domeniul Relațiilor Internaționale se regăse”te în Schmidt(1998, pp. 433-459; 2002, pp. 9-31); vezi ”i Thies (2002).

„IDEALISMUL UTOPIC” SAU G´NDIREA INTERNAȚIONALI“TILOR LIBERALI… 83
Printre ace”tia, o influență semnificativă au avut-o ideile politice promovate
de Immanuel Kant în Pacea Eternă (1795) ”i cele economice promovate de
Richard Cobden. ˛n vreme ce Kant militează de pe poziții raționaliste pentruprivilegierea democrației ca principiu alternativ de guvernare în primul rând
internă, dar ”i externă, prin proiectul federalist propus, pentru Cobden, cea mai
sigură politică de instaurare a păcii o constituie liberul-schimb , care, la rândul
său, promovează prosperitatea economică ”i intensifică gradul de interdependențăîntre state diminuând astfel (dacă nu eliminând) necesitatea apelării la forța
militară. Mo”tenirea tradiției liberale se face resimțită ”i prin promovarea domniei
legii ”i a statului de drept (tradiția Rechstaat ) ca formulă de depă”ire a „stării
naturale” de anarhie. ˛n ciuda criticii principiului balanței de putere de cătreRichard Cobden sau a discreditării ideii de diplomație secretă între marile puteri
de către Bright (elemente care indică prezența in nuce a unei noi teorii), ace”ti
gânditori liberali nu pot fi priviți ca teoreticieni ai Relațiilor Internaționale per se
(Richardson, 1997, p. 16).
Imaginea internaționalismului interbelic de sorginte liberală ar fi incompletă
dacă nu s-ar menționa fundamentele filosofice din care derivă propunerile de
guvernare, fundamente ce au atras criticile susținute ale realismului ”i acuzele de„naivitate” ce se ascund în spatele etichetei de „idealism utopic” . Acestea sunt
1:
a. perspectiva pozitivistă în ceea ce prive”te natura umană , mo”tenire a mi”cării
iluministe, din care derivă;
b. credința în armonizarea naturală a intereselor (indivizilor, precum ”i ale
statelor), corespunzând doctrinei liberale a secolului al XIX-lea, din care
derivă negarea inevitabilității războiului sau a consecințelor belicoase ale
anarhiei – principala țintă a atacurilor lui E.H. Carr;
c. principiile liberale de filosofie a istoriei – ”i anume viziunea lineară , direcțională
”i teleologică ce conduce la credința în ideea de progres vehiculată de internațio-
nali”tii liberali interbelici, în opoziție cu perspectiva ciclică a istoriei utilizată
de adepții Realpolitik -ului;
d. dezvoltarea organizațiilor internaționale ca instrument al creării, menținerii ”i
consolidării păcii la nivel internațional, susținută printr-o politică de dezarmare ”i
respectarea principiului nonintervenției în afacerile externe – acesta din urmă
1. Motivațiile ce susțin argumentele liberale împotriva intervenției, a”a cum sunt ele
identificate de Richardson, au un ecou puternic în dezbaterile contemporane asupravirtuților ”i limitelor intervenției: „Consecințele intervenției […], faptul că o guvernare
instalată prin forț㠖 ”i cu atât mai mult prin forță extern㠖 este condamnată sărămână dependentă de sprijinul extern, faptul că o reală libertate politică nu poate fiimpusă, ci doar obținută direct de către populația în cauz㔠(Richardson, 1997, p. 15).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 84
devenit principiu liberal al politicii externe la mijlocul secolului al XIX-lea, ca
reacție împotriva practicilor intervenționiste ale puterilor conservatoare ale vremii;
e. principiile de „ securitate colectiv㠔.
Curentele de gândire liberale ce apelează la aceste idei în perioada interbelică
pentru a prezenta principii alternative de organizare a unei noi ordini mondiale la
sfâr”itul primului război mondial – superficial atribuite unei ”coli unitare „idealiste” –
sunt asociate cu anumite politici (precum dezarmarea, arbitrajul internațional sau
securitatea colectivă) ”i instituții (Liga Națiunilor) ”i judecate prin prisma (in)succe-
sului acestora în a preveni o nouă conflagrație mondială. ˛n dimensiunea conceptuală,
respingerea principiilor „idealiste” de către reprezentanți clasici ai realismului –
mai ales E.H. Carr ”i Hans Morgenthau – se face pornind de la premisa disjuncției
dintre sfera internă ”i sfera externă a politicii. Pentru Morgenthau, de exemplu,
principiile internaționalismului pot opera în sfera politicii interne tocmai datorită
existenței unei autorități supreme însărcinate cu implementarea legislației, în
vreme ce persistența politicii de putere caracteristice sferei internaționale se
datorează absenței unei autorități suverane la scară globală: astfel, în domeniul
Relațiilor Internaționale, pacea derivă nu atât din exploatarea principiilor inter-
naționalismului liberal (raționalitate, justiție/drept, organizații internaționale ”i
securitate colectivă), cât din respectarea principiilor perene ale balanței de putere
(Ashworth, 2002, p. 37). ˛mpotriva acestei poziții, avocații principiilor liberale
se opun separării necesare între regulile ”i normele interacțiunii din sfera politicii
interne ”i cele din politica internațională. Mai mult decât atât, preferința pentru
statul minimal în sfera internă este proiectată în preferința pentru pluralism ”i în
sfera internațională, preferință a cărei expresie este pomovarea oganizațiilor
internaționale, cel puțin pentru o anumită parte a gânditorilor liberali1.
˛n ultimele două decenii asistăm la dezvoltarea unei mi”cări revizioniste a
istoriografiei disciplinei, mi”care ce contestă realitatea unei prime „mari dezbateri”
ca principal moment în geneza Relațiilor Internaționale ca disciplină academică
1. ˛n ciuda faptului că principalul document programatic pe baza căruia se face analiza
”i, în ultimă instanță, condamnarea proiectului internaționalismului liberal interbelic
este declarația pre”edintelui american Woodrow Wilson în fața senatului („Cele 14puncte”), până relativ recent, literatura convențională a Relațiilor Internaționale aignorat contribuția intelectualilor americani, continuând să se limiteze (pe liniadeschisă de Carr) la opera reprezentanților britanici. ˛n acest fel se pierde din vedereaportul „plurali”tilor” americani, mai ales argumentele acestora împotriva separăriiîntre principiile de organizare ale sferei interne ”i cele ale sferei externe, precum ”ifascinanta legătură între suveranitate ”i anarhie. Această pierdere a u”urat misiuneaasumată de Carr în a denunța „naivitatea idealismului utopic”. Pentru recuperareaacestei secvențe, vezi scrierile lui Brian C. Schmidt.

„IDEALISMUL UTOPIC” SAU G´NDIREA INTERNAȚIONALI“TILOR LIBERALI… 85
autonomă. ˛n această fascinantă literatură în dezvoltare, autorii se situează pe un
continuum între poziția de negare a existenței unei ”coli „idealiste” unitare (Peter
Wilson sau Cameron Thies) ”i eforturile de recuperare a „adevăratului” liberalism
internațional din perioada interbelică (Osiander). ˛n ultima parte a acestui capitol,
voi folosi pretextul prezentării literaturii revizionist-recuperatorii cu scopul de a
îmbogăți cunoa”terea acestui moment definitoriu pentru Relațiile Internaționale
prin accesarea câtorva raționamente interne care adeseori sunt ignorate.
Internaționalismul liberal interbelic – o arheologie
revizionistă a raționamentelor „idealiste”
Istoria convențională a teoriei Relațiilor Internaționale ce descrie na”terea disciplinei
ca urmare a unei prime „mari dezbateri” între o ”coală de gândire idealistă
dominantă în perioada interbelică ”i o ”coală de inspirație realistă ce pretinde
victoria conceptuală în perioada de după al doilea război mondial este tot mai
contestată în ultimele două decenii de autori care, prin diverse strategii, acuză
întemeietorii ”colii realiste de inventarea unei ”coli rivale cu scopul de a-”i
legitima propria poziție. Un prim argument al acestei contestări derivă din
diversitatea ideologică, metodologică ”i epistemologică a curentului internațio-
nalismului liberal interbelic (Ashworth, 2002, p. 36), diversitate care, de fapt,
reflectă la un alt nivel de analiză (internațional) diversitatea curentului liberal1.
Peter Wilson este cel care argumentează, contrar imaginii unitare descrise ”i
atacate de E.H. Carr în influenta sa Criză a celor douăzeci de ani (Twenty Years’
Crisis ), că grupul de autori inclu”i de Carr în categoria confuză de „utopici” este
de fapt o grupare eterogenă de autori nutrind diverse speranțe privind noua ordine
mondială. Cu alte cuvinte, „”coala utopic㔠a internaționalismului liberal interbelic
nu este altceva decât un set amalgamat de discursuri ”i problematici ale căror locuricomune nu ating masa critică ce justifică contopirea lor într-o categorie unitară
2.
1. Fără a intra în detaliile diversității pozițiilor liberale în domeniul politicii interne,
merită menționat articolul lui James Richardson în care acesta analizează tensiuneaexistentă între dimensiunea politică (democrație) ”i cea economică (egalitate) a
liberalismului, a”a cum este ea reflectată în arena internațională între ceea ce el nume”te
„liberalismul pieței [economice ]” ”i „liberalismul reformelor sociale ”i instituționale”.
Printre alți factori care conduc la această dihotomie se înscrie binomul libertate„negativ㔠( freedom from ) – libertate „pozitiv㔠( freedom to ); vezi Richardson (1997).
2. Vezi Wilson (1998). ˛n aceea”i direcție scrie, de pildă, ”i Andrew Moravcsik, care
prezintă trei variante majore ale unei teorii liberale în Relațiile Internaționale: „libera-lismul ideațional”, „idealismul comercial” ”i „idealismul republican” (Moravcsik, 1997).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 86
Celălat pilon al contestării istoriografiei convenționale a disciplinei este
constituit din expunerea limitelor conceptualizării confruntării „idealim”- „realism”
sub forma unei „dezbateri”. Este evident că, în măsura în care ”coala idealistă nu
constituise o ”coală în adevăratul sens al cuvântului, serioase semne de întrebare
planează asupra conceptului de „dezbatere” între ”coli adverse. ˛nsă dincolo de
acest aspect, existența unei dezbateri presupune un dialog consistent ”i consecvent
între diver”i autori, în jurul anumitor teorii sau problematici conceptuale, dialog
ce nu pare să fi existat în con”tiința presupu”ilor participanți, în ciuda unor replici
date lui Carr de către Leonard Woolf sau Alfred Zimmern (Wilson, 1998, în
special pp. 2-8). Ca atare, perioada interbelică nu se constituie în câmp de bătaie
al unei dezbateri unitare, ci mai degrabă în cel al unei colecții de luări de pozițiiîn jurul mai multor aspecte incluzând
relația dintre capitalism ”i război, definirea strategiilor de adaptare la provocările
agresive ale statelor totalitare sau disputa – clasică în politica externă american㠖dintre adepții intervenționismului ”i cei a izolaționismului (Ashworth, 2002, p. 33)
1.
Devine tot mai clar faptul că prin mitul „primei dezbateri” conceptele internațio-
nalismului liberal interbelic sunt interpretate dintr-o perspectivă realistă. Se ridică
astfel întrebarea: Care au fost mecanismele prin care E.H. Carr ”i alți avocați ai
perspectivei realiste au reu”it această adevărată lovitură de imagine? ˛n primul rând,
reu”ita a fost asigurată de inventarea unei artificiale „diviziuni a muncii” între
domeniul „idealist” ”i cel „realist” în Relațiile Internaționale. ˛n procesul de „con-
strucție” a idealismului, susținători ai ”colii realiste introduc pretenția separării
între studiul dreptului internațional – ca element definitoriu al a”a-numiților
ideali”ti – ”i studierea politicii internaționale de către discipoli ai proiectului realist.
˛n al doilea rând, probabil una dintre cele mai fascinante ipoteze de lucru lansate
în ultimii ani o reprezintă teza lui Thies privind relația dintre idealism ”i realism.
Astfel, în „inventarea” ”colii idealiste, avocați ai tradiției realiste ignoră o importantă
componentă a gândirii liberale interbelice în domeniul Relațiilor Internaționale –
problematica anarhiei ”i a relației sale cu conceptul de suveranitate – numai pentrua deforma prin simplificare cealaltă componentă, problematica federalismului
2.
1. Interesant este că, a”a cum tot el arată, „ [în anii ’20 ”i la începutul anilor ’30 ] studiul
academic al Relațiilor Internaționale rămâne puternic liberal […]. ˛n Marea Britanie,
imaginea sa este aceea a unui internaționalism liberal amenințat nu de curentulrealist, ci mai degrabă de ideile socialiste, în vreme ce internaționalismul liberalamerican se vede amenințat mai degrabă de curentul izolaționist decât de realism”(Ashworth, 2002, p. 34).
2. Această acțiune este facilitată de analiza exclusivă a internaționalismului liberal
interbelic britanic; vezi supra , p. 81, nota 1.

„IDEALISMUL UTOPIC” SAU G´NDIREA INTERNAȚIONALI“TILOR LIBERALI… 87
Simultan, din această perspectivă, proiectul realist pare construit într-o manieră
antitetică, prin „amplificarea dimensiunii anarhiei ”i suprimarea dimensiuniifederale” (Thies, 2002, p. 169)
1. ˛n sfâr”it, al treilea element al strategiei de
legitimare a ”colii realiste constă în respingerea conceptelor liberale în urma uneifalse analize, Carr proiectând în mod superficial conceptele liberalilor din secolul
al XIX-lea asupra gânditorilor liberali de la începutul secolului XX (Dunne, 2005).
Pentru a ilustra acest lucru, este nevoie de o întoarcere la fundamentele internațio-nalismului interbelic, de astă dată fidele contextului în care acestea au fost exprimate.
Fără a-”i datora originea acestei experiențe istorice, este adevărat că ideile
internaționalismului liberal au înflorit ca urmare a cataclismului social ”i politicasociat primului război mondial. Pentru liberali, „idealismul” s-a constituit înprimul rând ca o mi”care ce se opunea atât politicii de putere, cât ”i diplomațieisecrete a Realpolitik -ului, politici dovedite falimentare ca urmare a Marelui
Război. Construcția teoretică a acestei alternative porne”te de la constatareadisfuncționalității războiului pentru epoca în care trăiau: pentru Norman Angell,de exemplu, victoria obținută de aliați nu este mai mult decât o victorie à la
Pyrrhus . Pe scurt, cucerirea teritorială devenise un obiectiv perimat din cauza
costului uria” impus de dezvoltarea tehnologică a revoluției industriale ”i progresele
defensivei militare, dar mai ales ca urmare a consistentei interdependențe economiceîntre principalii actori ai vieții politice internaționale, deopotrivă amici ”i inamici.
˛n al doilea rând, a”a cum subliniază Hollis ”i Smith, un alt aspect esențial
derivă din înțelegerea faptului că războiul din 1914 a fost mai degrabă impus deo reacție mecanică, în lanț, inițiată printr-un incident – asasinarea arhiduceluiFranz-Ferdinand – care a condiționat mobilizarea automată a principalelor armateale continentului european în concordanță cu principiul balanței de putere. Caatare, în spiritul curentului liberal al secolului trecut, războiul a fost perceput cao tragedie a erorilor, a neînțelegerilor ce nu pot fi evitate în absența constrângerilorimpuse de instituții politice de natură democratică. Atunci, ca ”i în prezent,
principalele mecanisme pentru instaurarea unei noi ordini mondiale au fost
considerate generalizarea statului de drept modern (respectarea legii) ”i răspândireademocrației (Hollis, Smith, 1990). ˛mpotriva tradiției „balanței de putere” camecanism de asigurare a stabilității sistemului mondial – ce pune accent pe natura
conflictuală a intereselor principalilor actori –, teoreticieni precum Zimmern sau
Woolf, dar ”i practicieni ca Woodrow Wilson propun o alternativă dominată de
1. ˛n ceea ce prive”te relația dintre idealism ”i realism, o altă sugestie ce merită explorată
a fost introdusă, încă din 1951, de către un ilustru reprezentant al ”colii realiste, JohnHerz. Acesta ia în considerare compatibilitatea dintre indealism ”i realism, notând că„idealismul este realism […] [întrucât ] cooperarea este avantajoasă ”i serve”te interesului
național” ( apud Kegley, 1993, p. 142).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 88
ethosul liberal al „armoniei naturale a intereselor” atât în sfera economicului, cât
”i în cea a politicului. Din aceasta derivă soluția securității colective, accentul puspe rolul organizațiilor internaționale ”i pe promovarea liberului-schimb. Cum se
poate însă răspunde acuzațiilor de naivitate?
a.Cauze ale războiului ”i mijloace ale păcii
Utilizând o metaforă din medicină, Scott Burchill notează că, în viziunea liberală,
războiul, departe de a constitui domeniul normalității în sfera internațională,
aparține domeniului anormalității, considerat fiind drept un cancer al corpului
politic; o boală în al cărui tratament liberalii includ doi factori înrudiți: democrația
la nivel politic ”i liberul-schimb ca principiu funcțional esențial pentru domeniul
economicului (Burchill, 2001, p. 33). ˛nsă liberul-schimb, de exemplu („spirit alcomerțului” extras în “coala cobdenită), este promovat ca principal instrument al
păcii nu doar într-o manieră moralistă, ci mai ales dintr-o perspectivă utilitariană:
argumentul principal este că, dacă principalul scop al războiului este prosperitatea
prin acumularea de resurse, într-o lume puternic interdependentă, liberul-schimb
este o alternativă nu doar mai pa”nică, dar chiar mai profitabilă ținând cont decapacitatea distructivă ”i disruptivă a războiului. ˛n plus, dacă, a”a cum consideră
avocații principiilor liberale în domeniul Relațiilor Internaționale, războiul ia
na”tere din lipsa de înțelegere sau din neînțelegerile între națiuni, odată în plus
comerțul este văzut ca un panaceu, datorită efectelor sale pozitive în domeniul
conectării diferitelor națiuni. Comerț – interacțiune – bună înțelegere – cooperare ”i
prietenie: aceasta este rețeta anticipată de ideali”ti.
Totu”i, departe de a anunța un sfâr”it al istoriei în maniera în care o va face
Francis Fukuyama la începutul anilor ’90, teoreticienii liberali ai timpului avertizează
asupra distanței ce separă realitatea interdependenței economice ”i continuarea
practicării cu urmări catastrofale a politicilor „realiste” . Leonard Woolf (1916),
de exemplu, arată cum intensificarea interacțiunilor economice spore”te pericolul
transformării conflictului local într-unul regional, dacă nu chiar global. Conco-mitent, pentru W oolf, acela”i context – ceea ce astăzi numim interdependență
economic㠖 pune sub semnul întrebării abstracția statului ca unitate autarhică,
de sine stătătoare. ˛n ceea ce-l prive”te pe Norman Angell, analiza impactului
sporirii interdependenței economice asupra relațiilor internaționale îl conduce la
concluzia transformării războiului, în contextul epocii industriale dintr-un instrument
predilect al politicii externe într-o soluție irațională („disfuncțională”). Dar Angell
este departe de a se opri la denunțarea iraționalității războiului din perspectivăutilitariană ”i, cu atât mai mult, departe de a anunța imposibilitatea sa, avertizează
asupra pericolului lărgirii prăpastiei ce separă realitatea disfuncționalității războiului

„IDEALISMUL UTOPIC” SAU G´NDIREA INTERNAȚIONALI“TILOR LIBERALI… 89
ca instrument al politicii externe ”i persistența actanților politici în a continua
practicarea relațiilor internaționale prin intermediul războiului (Osiander, 1998,pp. 416-418).
b. Rolul naturii umane în propunerile internaționalismului liberal interbelic
Descrierea locului ocupat de natura umană în gândirea liberală a începutului de
secol XX, a”a cum apare ea în textele convenționale ale istoriei disciplinei,păcătuie”te nu atât prin eroare, cât printr-o deformare rezultată din parțialitate.Este adevărat că precursorii liberali ai secolelor al XVIII-lea ”i al XIX-lea, cumar fi Kant sau Rousseau, acordă un tratament preferențial aspectelor pozitive alenaturii umane, precum capacitatea rațională ”i empatia, chiar altruismul. Pentruliberalii internaționali”ti, realitatea stării conflictuale ce a culminat cu primulrăzboi mondial are însă efectul temperării tentației de a construi o viziune apoliticii internaționale pornind exclusiv de la credința în natura umană pozitivă.Astfel, atât Angell, cât ”i Woolf afi”ează în realitate o viziune mult mai subtilăasupra relației dintre natura umană ”i comportamentul politic: într-o primăinstanță, ei consideră comportamentul uman ca fiind dictat de efectele cumulativeale instinctului, dar ”i ale rațiunii. Iar pe acest fundament construiesc argumentulconform căruia rațiunea are potențialul de a corecta deficiențele naturii umaneastfel încât comportamentul uman nu trebuie redus la domeniul instinctelor sau alemoțiilor (Ashworth, 2002, p. 38)
1.
˛n acest sens, sâmburele de adevăr cu privire la rolul naturii umane în viziunea
liberală în relațiile internaționale se referă la credința în perfectibilitatea condiției
umane ca urmare a capacității intelectuale ”i, de aici, la încrederea în posibilitatea
evoluției progresiste. Nimeni altul decât Norman Angell este cel care argumenta,încă din 1918, că
transformările semnificative la nivel conceptual/ideatic sunt cele care determină compor-
tamentul politic ”i social al umanității în absența unor transformări radicale a naturiiumane ( apud Sylvest, 2004, p. 425).
c.Critica ideii armonizării naturale a intereselor
Opozanții Realpolitik- ului – sau cel puțin o parte dintre ei – sunt în acela”i timp
avocați ai domniei legii la nivel internațional ”i susținători ai securității colective
1. Este interesant de observat că în sânul paradigmei realiste, Kenneth Waltz este unul
dintre primii teoreticieni care avertizează asupra complexității naturii umane ”irespinge explicațiile reducționiste ale „primei imagini”, pentru a promova explicațiilestucturale ale cauzelor războiului.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 90
pornind de la vechea idee liberală a armonizării intereselor. A”a cum remarca
Ashworth în analiza raționalismului ca sursă a idealismului, această poziție estealimentată de credința în capacitatea rațiunii de a crea o anumită formă a armonieiintereselor (Ashworth, 2002, p. 38). Departe însă de internaționali”tii liberali ai
secolului XX ideea că această armonie a intereselor este absolută , ”i cu atât mai
mult ideea că această armonie este naturală . ˛ntr-un sens, a”a cum reiese din
răspunsul lui W oolf la critica lui Carr,
existența Ligii Națiunilor este în sine o dovadă a admiterii existenței unei dizarmonii
a intereselor ”i necesitatea medierii prin intermediul organizațiilor internaționale(ibidem ).
˛n aceea”i direcție, Angell este ”i mai elocvent în eseul său din 1925:
…ideali”tii ignoră importanța naturii umane. Omul, în ultimă instanță, este un animal
agresiv, emotiv, dominat de pasiuni, ilogic […]. Exact de aceea este important să
instituim anumite organizații internaționale, o Ligă a Națiunilor sau alte instrumente,în vederea disciplinării instinctelor distructive într-o manieră potrivită ( apud Sylvest,
2004, p. 424).
˛n acest context, putem spune că adepții modelului liberal în politica internațională
dintre cele două războaie mondiale corectează ideea armonizării naturale a
intereselor, a”a cum a fost ea prezentată de precursorii lor liberali în secolele
precedente: armonizarea intereselor poate fi transformată din potențială în reală
prin utilizarea rațiunii, prin educație ”i experiență. La aceea”i concluzie ajungem”i dacă luăm în considerare toate cele trei elemente ale instrumentelor interna-
ționalismului liberal din perioada interbelică (arbitrajul internațional, securitatea
colectivă ”i dezarmarea) – care, împreună sau separat, sunt fundamentate pecredința că pacea trebuie construită ”i menținută, nu doar enunțată ”i a”teptată
1.
Doctrina armoniei naturale a intereselor, inspirată din modelul economic al
liberului-schimb ”i metafora „mâinii invizibile” (Adam Smith), este corectată de
spectrul primului război mondial prin pulverizarea noțiunii iluzorii conform căreiaarmonizarea intereselor statelor participante poate avea loc de la sine (pe calenaturală). Dimpotrivă, această armonizare trebuie construită, iar pentru realizarea
acestei construcții este împrumutată varianta lockeană a contractului social în
maniera legalistă ce a condus la na”terea proiectului Ligii Națiunilor.
1. ˛n acest sens, dacă folosim limbajul teoriei Relațiilor Internaționale de la sfâr”itul
secolului XX, internaționalismul liberal al perioadei interbelice înclină balanța binomului
agent-structură în favoarea agenției ( advocates of the agency in the agent-structure
binome ).

„IDEALISMUL UTOPIC” SAU G´NDIREA INTERNAȚIONALI“TILOR LIBERALI… 91
d.Sensul direcțional al istoriei
Celebra formulare a lui Francis Fukuyama referitoare la „sfâr”itul istoriei”,
enunțată în urma prăbu”irii comunismului în Europa Răsăriteană (dispariția
alternativei conceptuale la ideologia liberală), este adesea considerată ca o
rearticulare îndrăzneață a teleologiei liberale. Burchill, de exemplu, notează că,
asemenea multor liberali, [Fukuyama ] vede istoria ca fiind progresivă, lineară ”i, mai
ales, ca având o direcție, fiind convins că este dominată de un proces fundamental ceimpune un anumit model evoluționar tuturor societăților umane […], pe scurt, ceva
asemănător unei Istorii Universale a întregii umanități în direcția democrației liberale(Burchill, 2001, p. 30).
Am văzut cum Angell anunța redundanța războiului ca instrument predominant
al politicii externe. Să însemne asta, pentru Angell sau pentru cei care îi împăr-tă”esc ideile, că pacea se va revărsa ireversibil asupra umanității, a”a cum ar
reie”i din prezentările celor care îi acuză de fundamentarea conceptelor lor în
dogmatica viziunii lineare, progresiste a istoriei? La o analiză mai atentă,răspunsul trebuie să fie negativ cel puțin pentru intelectuali ca Norman Angellsau Leonard Woolf, pentru care posibilitatea progresului în istoria umanității nu
echivalează cu inevitabilitatea acestuia. Premisa fundamentală a posibilității
progresului rămâne acceptarea rațională a capacității de transformare a condițiilorîn care are loc jocul politic, însoțită de voința politică a transformării. Sau, încuvintele lui Leonard Woolf,
numai atunci când toate forțele favorabile păcii – de la pacifi”ti la internaționali”ti, de
la oameni de stat la simpli cetățeni – demonstrează voința politică [necesară acestei
transformări ], roțile istoriei se vor roti în direcția păcii ( apud Sylvest, 2004, p. 426)1.
e.Securitatea colectivă
˛n ceea ce prive”te traducerea în practica internațională a principiilor derivând
din gândirea liberală, poate nici un alt element nu a atras atenția mai mult decât
1. ˛n acela”i timp, merită menționat argumentul lui Sylvest conform căruia Carr ”i alți
autori critici la adresa filosofiei istoriei etalate de internaționali”tii liberali interbeliciatacă simultan două aspecte diferite, notând c㠄optimismul afi”at cu privire la viitoreste în acest caz, în mod substanțial, optimismul ideologului, ”i nu al teoreticianului –
”i, ca atare, nu trebuie asimilat unei filosofii a istoriei” (Sylvest, 2004, p. 426). Dacă
acceptăm această distincție, de pe poziția de ideologi ai valorilor liberale, era dedatoria lor să anunțe posibilitatea unei alternative la conceptul de Realpolitik asupra
inevitabilității războiului, în timp ce, de pe poziția de teoreticieni ai acestor valori,este de datoria lor să analizeze condițiile în care această alternativă poate fi realizată.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 92
a făcut-o principiul securității colective. Astfel, existența ”i, mai ales, deficiențele
principalului sistem al securității colective în perioada interbelică, ”i anumeproiectul Ligii Națiunilor, au atras cele mai aprige critici asupra întregului proiectliberal din partea adepților revenirii la principiile realiste în perioada interbelică,
cum ar fi E.H. Carr. ˛n acest sens, varianta convențională în teoria Relațiilor
Internaționale este de a opune mecanismului realist al balanței de putere, principiul(internaționalismului) liberal al securității colective. Mult mai expusă contro-versei, dar ”i mai productivă din punct de vedere intelectual, este încercarea de
a privi opțiunea securității colective ca o formă particulară de instituționalizare a
balanței de putere în vederea descurajării agresiunii într-o primă fază, dar ”i caformă de contrabalansare a agresiunii în cazul e”ecului descurajării
1. Este evident
că pentru teoreticienii liberali, primul război mondial a fost interpretat esențial-
mente ca o dovadă a e”ecului politicii internaționale bazate pe principiile balanței
de putere. O parte a acestui e”ec derivă din incapacitatea de a răspunde provocăriilegate de efectele revoluției industriale ”i ale interdependenței ulterioare, pe liniaargumentului divergenței dintre caracterul disfuncțional al războiului ”i menținerea
acestuia ca instrument al politicii externe, a”a cum face Norman Angell (Osiander,
1998, pp. 409-432). Pe de altă parte însă, în gândirea liberală a vremii, practicabalanței de putere are o responsabilitate mult mai directă în declan”area războiuluimondial, ținând cont de faptul că,
în loc să ofere opțiunea flexibilă a realinierii într-o alianță împotriva agresiunii, marile
puteri [operând în conformitate cu logica balanței de putere ] s-au văzut închise în
două blocuri antagonice (Burchill, 2001, p. 46).
˛n consecință, în încercarea de a proiecta idealul domniei legii din sfera
internă în sfera internațională, liberalii propun instituționalizarea acesteia sub
1. Două comentarii sunt necesare. A privi principiul securității colective a”a cum a fost el
expus de susținătorii liberali, ca un efort de instituționalizare a principiului balanței deputere, nu este echivalent cu a răspunde ”i, cu atât mai mult, a nega principala critică
realistă referitoare la posibilitatea unei asemenea instituționalizări într-un sistem politic
dominat de principiul anarhiei. Aceasta este o dezbatere separată în care trebuie con-semnate argumentele confruntării dintre neorealism ”i instituționalismul neoliberal, dar”i analize ale conceptului de anarhie a”a cum derivă din varianta structurală a construc-tivismului reprezentată de Alexander W endt. ˛n al doilea rând, dezbaterile în jurul propu-nerii unei Forțe Polițiene”ti Internaționale evidențiază varietatea conceptuală a internațio-nalismului liberal în perioada interbelică: dacă unii dintre susținătorii acestei forțe selimitează strict la rolul acesteia ca principal instrument al descurajării agresiunii, personali-tăți impunătoare ale gândirii libe rale, precum lordul Davies, au în vedere un rol mult mai
activ nu doar în prevenirea, dar ”i în corectarea agresiunii. V ezi Pugh (2002, pp. 97-1 15).

„IDEALISMUL UTOPIC” SAU G´NDIREA INTERNAȚIONALI“TILOR LIBERALI… 93
forma securității colective, cu speranța că agresiunea va fi astfel balansată prin
cooperarea tuturor membrilor acestui sistem. Mai mult, contrar acuzației deignorare a rolului puterii în politica mondială, internaționali”tii liberali pragmaticimilitează pentru o înzestrare a acestui sistem al securității colective cu o forță
polițienească capabilă să vegheze asupra respectării normelor internaționale ”i să
intervină în cazul încălcării lor
1.
˛n loc de concluzii
Nu putem încheia înainte de a oferi o definiție a colecției de propuneri aleinternaționali”tilor dintre cele două războaie mondiale care să țină cont, pe câtposibil, de observațiile prezentate în acest capitol. Una dintre cele mai convenabile
definiții este oferită de Charles Kegley Jr. ”i Eugene Wittkopf (2006, p. 33):
Program de cercetare construit pe convingerea că aplicarea raționalismului ”i a
universalismului etic în domeniul Relațiilor Internaționale poate conduce la creareaunei lumi mai cooperante, caracterizată prin ordine ”i principii etice, în care anarhiainternațională ”i războiul pot fi controlate prin intermediul organizațiilor internaționale ”ialte reforme instituționale ce asigură domnia legii
2.
Se poate spune că mare parte dintre propunerile liberalilor interbelici au fost
făcute înainte ca vremea lor să fi sosit. ˛n acela”i timp, înfrânt de realitățileanilor ’30 – apariția ”i dezvoltarea regimurilor totalitare ”i incapacitatea Ligii
Națiunilor de a răspunde provocărilor acestor regimuri –, liberalismul pare a trăi
o nouă tinerețe la începutul secolului XXI. Luând serios în considerare apelul luiCharles Kegley de a nu cădea în capcana acceptării necondiționate ”i prematurea teoriilor redescoperite, nu putem să nu reflectăm asupra îndemnului său de a
reconsidera conceptele propuse de reprezentanții interbelici ai internaționalismului
liberal, cu speranța că,
într-un sistem internațional alterat [de schimbări epocale ], ideile ”i idealurile [lor] pot
apărea mai puțin nerealiste ”i mult mai convingătoare (Kegley, 1993, p. 134).
1. Titulatura acestei forțe aruncă (o dată în plus) lumină asupra prezumțiilor proiectului
liberal: consecvenți refuzului de a accepta o distincție calitativă între sfera politiciiinterne ”i cea a politicii internaționale, capacitatea de intervenție revine unei forțepolițiene”ti , ”i nu unei forțe militare internaționale. Această distincție corespunde
distincției clasice dintre rolul intern al poliției ”i rolul extern al armatei.
2. ˛n traducerea acestei definiții, mi-am luat libertatea de a înlocui conceptul de „paradigmă”,
ce apare în original, cu acela de „program de cercetare”.

Andrei Miroiu, Simona Soare
Realismul
Realismul este una dintre paradigmele centrale ale domeniului Relațiilor Inter-
naționale, ce structurează înțelegerea evenimentelor, conceperea ”i desfă”urarea
politicii externe, configurarea conflictelor internaționale o mare parte a secolului XX.˛n mod fundamental, acesta are la bază o serie de considerații filosofice asupra naturiiumane: omul este rău, egoist ”i supus unei înclinații naturale către căutarea
puterii, a dominației; ca atare, el trăie”te într-o permanentă nesiguranță, fiind
marcat de o profundă neîncredere în oameni ”i suspiciune la adresa celorlalți .
˛n consecință, ”i societățile ”i instituțiile create de om vor avea acelea”i parti-cularități. De la aceste prezumții pleacă ”i construcția realismului clasic.
Gândirea politică în domeniul Relațiilor Internaționale a fost însă structurată,
încă de la început, de două mari direcții de gândire filosofică, deja dezvoltate degânditori clasici precum Thomas Hobbes, Immanuel Kant, Jean-Jacques Rousseausau Machiavelli. Aceste două mari tradiții filosofice dominante sunt: realismul ”i
liberalismul. Realismul susține că omul este rău ”i egoist. Natura însă”i sau
condițiile în care trăie”te omul îl fac pe acesta rău. Natura sa este inevitabil ”ifundamental înclinată spre căutarea puterii în raport cu ceilalți, a dominației saleasupra celorlalți. O astfel de viziune conduce către un război al tuturor împotriva
tuturor – bine cunoscutul „homo homini lupus” al lui Hobbes; pe ea se sprijină
în mare parte realismul relațiilor internaționale.
˛nsă la nivelul politicii internaționale s-a produs următoarea distincție funda-
mentală: în relațiile internaționale lucrăm cu două tipuri de oameni – omul,
individul ca e”afodaj al domeniului relațiilor internaționale, ”i conducătorul , cel
care întemeiază ”i conduce statul. Prin urmare, la nivelul relațiilor internaționalene lovim de un dublu determinism: pe de o parte intervine natura umanănealterată de-a lungul secolelor, iar pe de altă parte pot interveni înclinațiile către

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 96
răutate, intențiile rele ale conducătorilor. Pentru autorii reali”ti, nu există nici o
schimbare în natura umană , de unde decurge în mod necesar că nu există progres .
Din acest punct de vedere, realismul este o paradigmă conservatoare. A”adar
realismul, ca ”i idealismul, de altfel, urmăre”te în ultimă instanță să investigheze
acele concepte fundamentale ”i cadre de gândire pe care le folosim în mod uzual
pentru a explica ”i exprima realitatea: putere, rațiune, interes etc. Mai mult decâtatât, principala lor premisă este una esențialmente filosofic㠖 natura umană (”i
anumite considerații specifice asupra acesteia). Ca atare, este îndreptățit să numim
realismul (ca ”i idealismul) mai degrabă o filosofie a relațiilor internaționale .
Cele două paradigme trebuie privite în mod fundamental antitetic, având teze
complet diferite. După sfâr”itul primului război mondial (1914-1918) ”i confe-rințele de pace care i-au succedat, s-au căutat o serie de mecanisme internaționale
care să facă războiul blamabil sau, eventual, să-l elimine în totalitate, pentru ca
lumea să nu se mai confrunte niciodată cu distrugerea ”i pierderile impresionantedin timpul Marelui Război. Idealismul wilsonian susținea tocmai teza conformcăreia omul nu este în mod necesar înclinat spre conflict, ci, dimpotrivă, înclinația
lui naturală este mai degrabă către pace. Prin înființarea Ligii Națiunilor, se
urmărea eliminarea definitivă a războiului din rândurile instrumentelor universalacceptate ale relațiilor internaționale.
E”ecul Ligii Națiunilor ”i a sistemului de securitate colectivă reprezentat de
aceasta de a stopa izbucnirea, în 1939, a celui de-al doilea război mondial a
condus la o critică masivă a wilsonianismului. Prin raportare critică la idealismulliberal interbelic ”i ca reacție la acesta din urmă, se construie”te, în anii ’20-’30, ”irealismul clasic al relațiilor internaționale. Reali”tii clasici ai secolului XX au criticat
dur caracterul efervescent al wilsonianismului ”i inadecvarea lui fundamentală la
natura domeniului politicii internaționale.
˛n cartea sa The Twenty Years’ Crisis 1919-1939 (1939), Edward Hallett Carr
(1892-1982) se angajează într-o critică susținută la adresa idealismului interbelic,
promovat de marea majoritate a statelor occidentale. Acest model de gândire
utopică, susține autorul, este cel care a grăbit izbucnirea celui de-al doilea războimondial în 1939, deoarece nu avea nimic în comun cu realitatea politică interna-țională a momentului, ignorând o serie de principii definitorii ale acesteia. ˛n
primul rând, wilsonianismul este produsul unui anumit tip de politică ”i a unei
configurații particulare a statu-quo-ului internațional. Ea se bazează pe experiențaistorică a Marii Britanii ”i a Franței ”i pe echilibrul de putere pe care aceste stateîl păstraseră vreme relativ îndelungată. Gre”eala vine tocmai din posibilitatea de
a extinde această experiență particulară la nivelul întregului sistem internațional
alcătuit din state diferite din punctul de vedere al puterii de care dispune fiecare”i al poziției lor în sistemul internațional. Cele trei mari puteri – SUA, Marea

REALISMUL 97
Britanie ”i Franța – au făcut o serie de considerații cu privire la natura morală a
sistemului, în sensul în care un sistem care este fundamental bun pentru ele estebun pentru întregul sistem internațional. Presupoziția ascunsă este aceea că toatemarile puteri ale sistemului internațional din acel moment sunt fundamental
mulțumite de statu-quo-ul existent ”i că acceptă în mod rațional un sistem
considerându-l ca fiind cel mai bun. Se ignoră însă faptul că sistemul care esteconsiderat ca fiind cel mai bun este adesea impus în relațiile internaționale decătre statul sau statele cele mai puternice. Or, acestea folosesc puterea de care se
bucură în sistemul internațional în mod prioritar pentru a-”i promova propriile
interese ”i pentru a-”i asigura un status cât mai satisfăcător în cadrul acestuia.Pentru E.H. Carr, problema inevitabilă a tuturor concepțiilor unei ordini mondialebazate pe ascendența unei puteri superioare este aceea că implică, în ultimă
instanță, recunoa”terea dreptului celui mai puternic de a conduce lumea . Războiul
nu este generat de o incapacitate a statelor de a se înțelege între ele, ci este în modfundamental rezultatul unor interese conflictuale care, într-un mediu internaționalanarhic, conduc la tensiuni în relațiile internaționale ”i, în cele din urmă, la
conflict armat. Războiul este inevitabil deoarece nu există nici un alt mijloc viabil
de a rezolva interesele conflictuale ale statelor – actori raționali ”i egoi”ti –într-un sistem internațional anarhic. Iar asta face din idealismul wilsonian o caleneviabilă de construcție a politicii externe ”i a celei internaționale în general,
întrucât pacea nu poate fi instaurată prin concepte morale ”i legislative care sunt
aplicabile ”i, posibil, de conceput numai la nivel statal sau individual.
După sfâr”itul primului război mondial, Statele Unite se afirmă ca principalul
pol de putere în sistemul internațional, Marea Britanie î”i continuă declinul
început chiar înaintea Marelui Război, în timp ce toate celelalte state europene
beligerante sunt în fața colapsului financiar ”i statal rezultat în urma distrugerilorrăzboiului. Ca atare, în această configurație este foarte u”or să afirmi o armonienaturală de interese, de”i războiul care abia se încheiase o dezmințea în mod
fundamental. Statele Unite infirmau în anii ’20-’30 interesul național egoist ca
bază a politicii lor externe ”i susțineau un interes în sens umanitar ”i altruist,pentru întreaga lume, pentru democrație ”i libertate, afirmând cooperarea întrenațiunile „iubitoare de pace” . ˛nsă acest obiectiv este fundamental benefic politicii
externe americane – de”i extindea în mod fundamental aria de interes ”i implicare
a Statelor Unite de la emisfera vestică la nivel global. ˛n plus, SUA, cea maientuziastă susținătoare a acestei politici, era ”i marea putere incontestabilă asistemului internațional după primul război mondial. La sfâr”itul anilor ’20 ”i
începutul anilor ’30 însă, în Europa, Germania era una dintre puterile care se
simțeau tot mai constrânse în capacitatea lor de apărare ”i acțiune liberă de cătrehotărârile de dezarmare de la conferințele de pace care au urmat Marelui Război.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 98
Aceasta a dus în cele din urmă la încălcarea respectivelor prevederi ”i începerea
înarmării, semn că în sistem î”i făcea apariția o putere revizionistă. Franța ”iMarea Britanie resimt însă foarte târziu pericolul iminent reprezentat de Germania”i, în speranța că tensiunile vor fi aplanate pe cale diplomatică, prin negociere,e”uează în a-”i urmări prioritar interesul național: apărarea.
De”i consideră că, aplicate separat realității, nici perspectiva ”colii idealiste,
nici cea a ”colii realiste nu sunt suficiente, Carr î”i exprimă însă încrederea cărealismul este mai adecvat studiului relațiilor internaționale decât idealismul.˛nsă, ceea ce este cu adevărat dezirabil, de”i neînfăptuit încă, este o întrepă-trundere a celor două viziuni în manieră complementară, deoarece utopia nupoate exista ”i nu ar avea sens fără raportare la realism ”i nici realismul fărăraportare la utopie.
La rândul său, un alt teoretician al relațiilor internaționale preocupat de relația
dintre realitate ”i ceea ce este dezirabil este Hans Morgenthau (1904-1980). ˛nlucrarea sa Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace (1948),
Morgenthau susține necesitatea separării absolute dintre ceea ce este moraldezirabil ”i ceea ce este politic real. Astfel că nu putem aplica în domeniul
politicii concepte morale abstracte. Morgenthau susține că realismul politic nu
solicită ”i nici nu scuză indiferența față de idealurile politice sau principiilemorale, dar, într-adevăr, necesită o distincție clară între ceea ce este dezirabil ”iceea ce este posibil, între ceea ce este dezirabil oriunde ”i oricând ”i ceea ce esteposibil în condiții concrete de timp ”i spațiu.
Viziunea lui Morgenthau asupra realismului politic este mult mai complexă
decât cea a lui Carr, complexitatea sa fiind dată de cele trei niveluri ale construcțieifilosofice:
a. Nivelul individual – natura umană este viciată, egoistă prin na”tere,
îndreptată către lupta pentru putere, caracterizată de o dorință nesățioasă dedominație (acel animus dominandi ) ”i neschimbătoare . Acesta este omul „politic”.
˛nsă el nu constituie decât o parte a omului „real”, care, în realitate, este uncompozit de om politic, economic, religios, moral etc. Aceste caracteristici alenaturii umane se grupează în cele trei dimensiuni fundamentale ale acesteia:biologică, spirituală ”i rațională. Diferența dintre cele trei dimensiuni o face înprincipal dorința omului de putere, care este caracteristică dimensiunii politice,raționale. Din acest punct de vedere, putem judeca deciziile oamenilor de stat dinpunctul de vedere al intențiilor pe care le urmăresc în căutarea unor anumite
poziții de putere în sistemul internațional. ˛n 1939, Hitler a conceput o politică a
relațiilor externe care să-i justifice scopul de a transforma Germania într-unhegemon continental. Acest lucru se explică foarte u”or prin intermediul naturii
umane a conducătorului însu”i, care resimte acel animus dominandi cu atât mai

REALISMUL 99
mult cu cât i se arată perspectiva unei puteri mai mari. ˛n acest caz, nu numai că
ia decizii politice în perspectiva interesului național orientat către maximizareaputerii naționale, dar ca om, el ia decizii care să-i maximizeze propria putere.
b. Nivelul statal – statul (a se citi statul-națiune) este principalul actor în
relațiile internaționale . Sistemul internațional este definit ”i caracterizat de
relațiile (în cadrul său) dintre actori de un anume tip – statele-națiune care dominăgândirea în politica internațională în epoca postwestfalică. Pentru Morgenthau,
statul-națiune este „punctul fundamental de referință al politicii externe” . Statul
este extrem de important în construcția teoretică a lui Morgenthau, deoarecemediul internațional este format strict din relațiile între statele-națiune în anumitecondiții. Astfel că statul are o serie de interese pe care ”i le define”te în termeni
de putere, într-un mod rațional ”i egoist, ”i pe care le urmăre”te în vederea
maximizării puterii ”i securității proprii. Aceste interese pot fi uneori conflictuale,ceea ce poate determina declan”area de conflicte armate. De exemplu, în 1916,SUA declara război Germaniei pe baza faptului că politica sa era una inacceptabilă
din punct de vedere moral. ˛n realitate însă, miza ”i interesul Statelor Unite de a
interveni în război au mers mai departe de atât: SUA încercase încă din vremearăzboiului americano-spaniol să limiteze accesul oricărei alte puteri europene în
zona lor geografică de interes, emisfera vestică. ˛n 1914, când în Europa cele trei
puteri revizioniste, reunite sub numele de Puterile Axei, având în frunte Germania,declară război Serbiei, SUA realizează gravitatea situației din punct de vedere alpropriului interes național: o putere revizionistă în Europa, în special una precum
Germania, ar putea periclita statusul Statelor Unite în emisfera vestică ”i mai ales
supremația americană asupra mărilor ”i principalelor puncte ale rutelor comercialedin această zonă geografică. Ca atare, este perfect întemeiat motivul american dea intra în război împotriva Germaniei ”i de partea Puterilor Centrale, pentru a
restabili balanța de putere în Europa. Dar Statele Unite nu au intrat în război
pentru a opri injustiția ”i imoralitatea politicii Germaniei, ci pentru că poziția sade putere în cadrul emisferei vestice era amenințată de destabilizarea balanței deputere europene.
c. Nivelul sistemic – caracteristica principală a sistemului internațional,
care determină în mod fundamental relațiile între statele-națiune, este lipsa uneiautorități superioare recunoscută de state . Cu alte cuvinte, sistemul internațional
este anarhic . Acest principiu de ordonare a sistemului internațional conferă
statelor din interiorul său libertatea de a decide în mod suveran ”i autonom carele sunt interesele ”i care sunt cele mai bune metode ”i căi de urmare ”i promovarea acestora. Tensiunea existentă la nivelul sistemului – impusă de caracteristica sa
de a fi anarhic – este amplificată de faptul că puterea statelor în sistem este inegal

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 100
distribuită . Altfel spus, statele se diferențiază între ele în funcție de puterea pe
care o dețin. ˛nsă puterea este întotdeauna relativă, ea nu poate fi măsurată cu
exactitate , fiind mai degrabă o funcție a unor elemente ale puterii naționale:
a”ezarea geografică, resursele naturale, demografia, moralul național, caracterul
național, calitatea guvernării ”i a diplomaței, capacitățile tehnologice, economice
”i militare . ˛n funcție de aceste variabile, fiecare stat î”i concepe propria politică
externă. Dacă Statele Unite au avantajul de a avea o dimensiune continentală,
fiind înconjurate de ape, un stat precum Franța, care se situează pe continent,
trebuie să-”i conceapă în mod diferit politica de apărare. ˛n plus, un stat aflat în
plină dinamică demografică are o bază de recrutare mult mai largă decât unul care
se confruntă cu fenomenul îmbătrânirii populației. Nivelul dezvoltării economiceal unui stat este extrem de important din perspectiva potențialului transformării
capacităților economice în capacități militare. Astfel că, la începutul primului
război mondial, Statele Unite erau clar avantajate, având în vedere nivelul înalt de
dezvoltare economică ce a putut fi rapid convertită în capacități militare – spre
deosebire de Franța, care, aflându-se în recesiune încă dinaintea izbucnirii
războiului, nu ”i-a putut reconverti cu aceea”i u”urință capacitățile economice în
putere politică.
Considerațiile de la aceste trei niveluri de construcție teoretică sunt prezentate
de Morgenthau în cele ”ase principii ale realismului pe care le formulează în
lucrarea sa Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace :
1.Politica (internațională) este guvernată de legi obiective ce se regăsesc în
natura umană. Aceasta, susține Morgenthau, este neschimbătoare ”i orientată
către câ”tigarea de putere ”i dominație asupra celorlalți. Pe baza acestor legiobiective ale politicii ce î”i au originea în natura umană este posibil să concepem
o teorie rațională a politicii internaționale care să le reflecte fidel. Prin teorie,
Morgenthau înțelege atât afirmarea faptelor, cât ”i conferirea unui anumit sens
acestora prin intermediul comparației obiective ”i deta”ate dintre alternativele
raționale ale unui actor politic în anumite circumstanțe ”i alegerea făcută deacesta. Comparația interesează însă în măsura în care ne raportăm la consecințele
politice ale alegerii făcute. ˛n viziunea lui Morgenthau, există două posibilități:
fie investigăm motivele ”i intențiile actorului politic în alegerea politică făcută,
fie investigăm consecințele acelei politici. ˛n ceea ce prive”te însă prima variantă,
ea nu ajută construcția rațională deoarece faptul că îi cunoa”tem unui actor politic
motivele ”i intențiile nu garantează succesul politicii respective. Mai mult decât
atât, faptul că un actor are o motivație bună ”i intenții bune în aplicarea uneipolitici nu garantează succesul acesteia ”i nici o serie de consecințe benefice pe
care, eventual, le-ar putea produce.

REALISMUL 101
2.Interesul statelor este definit în termeni de putere – conceptul de putere
este absolut necesar ”i definitoriu pentru relațiile internaționale care, în esență ,
sunt relații de putere între statele naționale ale sistemului internațional. Puterea
este un concept central al viziunii realiste , întrucât este motorul care determină
toate raportările reciproce ale statelor în sistemul internațional. Totodată, puterea
este conceptul care transformă politica într-o sferă autonomă în raport cu economia,morala, religia ”i alte domenii. Totodată, conferă continuitate politicii externe a
unui stat ”i o consistență ”i o coerență interne, în ciuda legislaturilor interne
diferite. Din acest punct de vedere, puterea nu mai lasă loc în relațiile inter-
naționale unor interpretări fundamental eronate care explică politica externă prin
motivele oamenilor politici care o concep sau prin preferințele ideologice aleacestora. Toți conducătorii ”i oamenii politici ”i toate statele caută să-”i maxi-
mizeze puterea ”i securitatea în raport cu celelalte state din sistemul internațional.
Aceasta este logica pe care ele î”i structurează în orice moment politică externă,
indiferent de motivație sau coloratură politică.
Interesul național, în sensul folosit de Morgenthau, este foarte aproape de acel
raison d’Etat al lui Richelieu, care susținea decizia politică ”i acțiunea externă
printr-o serie de motive circumscrise interesul statului de a câ”tiga cât mai multăputere în sistemul internațional. Statul impune luarea unor decizii politice ”i
realizarea unor acțiuni externe care nu trebuie judecate în termeni morali, pentru
că interesul statului este în primul rând acela de supraviețuire ”i siguranță națională
prin maximizarea puterii sale.
3.Interesul definit în termeni de putere este o categorie obiectivă, universal
valabilă, dar fără un înțeles fix ”i definitiv. Acesta este conceptul-cheie al
realismului clasic ”i al politicii internaționale. Toate statele acționează în funcție
de interesele pe care ”i le definesc singure în baza suveranității naționale, în
termeni de putere. Astfel că interesul devine parte a esenței politice ”i nu se
alterează în timp sau spațiu. A”a cum susținea ”i George Washington, citat de
Morgenthau, „interesul este principiul guvernant” al statelor ”i acțiunilor lor.Chiar dacă interesul ca putere este neschimbat în ceea ce prive”te statul, circum-
stanțele ”i condițiile particulare în care acesta operează se modifică totu”i în timp
”i spațiu, ele depinzând de contextul cultural ”i politic general în care este plasat
statul. Ca atare, politica externă, urmărind interesul fundamental al statului de
a-”i maximiza puterea, este afectată de contextul imediat în care este elaborată ”i
aplicată. Astfel că pozițiile statelor în sistemul internațional se modifică, balanțele
de putere se modifică ”i ele, ceea ce necesită implicit o adecvare a politiciiexterne, în vederea interesului fundamental, la noile condiții în care se regăsesc.
Iar reconsiderarea politicii externe a statului trebuie făcută având în vedere legile

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 102
obiective ale politicii provenite din natura umană ”i nu principiile morale abstracte
(a”a cum sugerează idealismul).
4.Principiile morale universale nu pot fi aplicate acțiunilor statelor naționale
în forma lor abstractă, ci trebuie filtrate prin intermediul circumstanțelor concrete
de spațiu ”i timp. Principiile morale nu se pot substitui legilor obiective ale
politicii internaționale, deoarece ele nu sunt universale. Morala nu este unică în
timp ”i spațiu – or, relațiile internaționale au nevoie de o serie de principii
universal valabile în timp ”i spațiu. Puterea este astfel principiul suprem al
relațiilor internaționale în paradigma realistă . Mai mult decât atât, nu putem
judeca relațiile internaționale în termeni morali, pentru că ace”tia nu sunt adecvați
unei analize politice. Nu putem aplica acțiunii statelor acelea”i precepte morale
care funcționează la nivel individual sau național, deoarece acestea se sprijină pe
autoritatea națională pentru a fi respectate ”i aplicate. ˛n sistemul internațional
anarhic însă, nu există o astfel de autoritate superioară care să reglementeze
relațiile dintre state – ca atare, aceste relații sunt reglementate de raporturile de
putere dintre acestea. Mai mult decât atât, nu putem cădea în eroarea de a
considera principiile morale individuale ca fiind aplicabile ”i acțiunilor statului –
deoarece, spre deosebire de individ, acesta are alte funcții. Din acest punct de
vedere, pentru stat, supraviețuirea națională este un imperativ moral. Gre”eala de
a construi politica externă în termeni strict morali conține două mari erori: pe de
o parte, nu consideră cadrele de analiză a realității politice a”a cum este ea, legată
de interesul național; pe de altă parte, nu ține cont de faptul că la nivelul
sistemului internațional, în ciuda normelor legale universal recunoscute, statele
nu sunt egale între ele (în termeni de putere, libertate etc.). Aceste lucruri le
repro”ează Morgenthau ”i izolaționismului ”i wilsonianismului american, care
s-au concentrat pe o armonie de interese universale, în detrimentul interesului
național american în emisfera vestică; astfel, wilsonianismul a condus la o
extindere la nivel global a acțiunii Statelor Unite, care presupunea eforturi
financiare mai mari, neglijând însă interesul propriu-zis american.
Din acest motiv, în relațiile internaționale este recomandată prudența , în
sensul în care trebuie să judecăm acțiunile (chiar ”i cele aparent morale, sau mai
ales acestea) în funcție de consecințele politice pe care le vor produce . Astfel,
trebuie dezvoltată ”i asumată o etică politică prin care acțiunile politice să fie
judecate în funcție de consecințele lor, spre deosebire de morala abstractă, care
investighează conformitatea lor cu legile abstracte ale moralei. Există însă o mare
interdependență între morală ”i politică, în sensul că o politică fără nici un
principiu moral călăuzitor s-ar transforma într-o Realpolitik lipsită de scrupule.
5.Trebuie făcută o distincție clară între aspirațiile morale la un moment dat
ale unei națiuni ”i legile morale. ˛n lupta lor pentru maximizarea puterii ”i

REALISMUL 103
securității, statele care dețin o putere semnificativ mai mare decât celelalte pot
exercita presiuni pentru universalizarea, generalizarea aspirațiilor lor morale.
Aceasta este o formă ascunsă de politică imperialistă, dar care nu trebuie să
devină categorie obiectivă de analiză a moralității statelor sistemului internațional.
De”i puterile majore sunt cele care impun regulile după care se ghidează relațiile
interstatale, totu”i trebuie evitată situația în care acestea urmăresc să transformesistemul după chipul ”i asemănarea lor. Acest lucru ar antrena o libertate ”i mai
mică a puterilor minore ale sistemului de a acționa în relațiile internaționale. ˛n
plus, această situație lasă puterea majoră respectivă într-o situație relativ dificilă,
transformând-o din promotoare în agent de menținere ”i îndeplinire a respectivelor
norme morale. Mai degrabă decât să aducă pacea, o astfel de situație stabile”teparametrii unui nou conflict, deoarece statele vor căuta întotdeauna o politică de
putere unele în raport cu celelalte, alegând riscurile care provin din promisiunea
câ”tigurilor rezultate dintr-un război în defavoarea păcii. Astfel, politica inter-
națională este percepută în mod esențial ca fiind un joc cu sumă nulă, gândit în
termeni de „câ”tigul propriu, pierderea adversarului”.
6.Principiile realismului mențin autonomia sferei politicii în raport cu toate
celelalte care trebuie să i se subordoneze. Astfel, dimensiunea biologică ”i cea
spirituală vor fi considerate secundare în raport cu cea rațional㠖 politică. Lupta
pentru putere ”i dominație în raport cu ceilalți, puterea ”i voința de putere în sine
diferențiază politica în mod fundamental de orice altă sferă, fie ea economică,
morală, religioasă etc. Mai degrabă decât a se constitui într-un principiu propriu-zis,
cel de-al ”aselea punct reprezintă o statuare a autonomiei domeniului politicii
internaționale ca domeniu de activitate ”i cercetare distinct în raport cu celelalte.Acest lucru trebuie înțeles în contextul dificultăților pe care le-a întâmpinat încă
de la început domeniul Relațiilor Internaționale, adesea încorporat ad-hoc în sfere
mult mai cuprinzătoare, precum ”tiințele politice, economia etc.
˛n concluzie, realismul este o paradigmă conservatoare a relațiilor internaționale,
ce are la bază o concepție a naturii umane neschimbătoare, dominată de voința de
putere, de egoism ”i de răutate. Ea este produsul încercărilor teoretice de a construi
o teorie care să explice comportamentul statelor prin identificarea unor factori
pereni, care se deta”ează de circumscrierile situaționale ”i influențează compor-
tamentul statelor în sistemul internațional. Principalul factor de acest fel este puterea .
Punctul de plecare al teoriei realiste este natura sistemului internațional, care
este anarhic , ceea ce înseamnă că în cadrul sistemului internațional nu există nici
o autoritate executivă superioară statului, care să-i reglementeze comportamentul.
Ca atare, statele nu sunt constrânse în comportamentul lor extern decât de acțiunile

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 104
celorlalte state ”i de propriile lor interese ”i capacități. ˛n momentul în care apar
conflicte majore de interese între două sau mai multe state, conflictul esteinevitabil, în lipsa unor mecanisme care să-l suplinească. A”adar, în sistemulinternațional, statele sunt întotdeauna suspicioase cu privire la amenințarea cu
folosirea forței asupra lor de către alte state. De aceea, ele caută constant să-”i
maximizeze puterea în vederea maximizării propriei securități. Balanța de putereîn această situație nu este decât un mecanism de reducere a posibilităților deizbucnire a războiului ”i a conflictelor. Această concepție realistă asupra sistemului
internațional se potrive”te în foarte mare măsură cu modelul mesei de biliard , în
care sistemul internațional este privit ca o masă de biliard pe care evolueazăstatele, asemenea unor bile de biliard, între care ciocnirile sunt neregulate ”iinevitabile
1.
1. Textele esențiale ale realismului clasic sunt date după E.H. Carr, The Twenty Years’
Crisis: 1919-1939. An Introduction to the Study of International Relations , Macmillan,
New Y ork, 1978 ”i Hans Morgenthau, Politics among Nations: The Struggle for
Power and Peace , ediția a VI-a, Alfred A. Knopf Inc., New Y ork.

Olivia Toderean, Ionuț Apahideanu
“coala engleză a Relațiilor Internaționale
Introducere
Raționalismul s-a conturat ca o linie distinctă de reflecție ”i cercetare a relațiilor
internaționale în mediile academice din Marea Britanie, începând cu anii ’60 ”icontinuând, printr-o serie de autori care se consideră descendenți ai acestei
„tradiții”, până astăzi. ˛nainte de a prezenta pe larg trăsăturile distinctive ale
“colii engleze, modalitatea ei proprie de înțelegere a relațiilor internaționale ”icriticile pe care le-a generat de-a lungul timpului, sunt necesare câteva precizărigenerale. Pentru unii autori ”i raportori ai „stării disciplinei Relațiilor Interna-
ționale”, autorii consacrați ai “colii engleze (Hedley Bull, în special) fac parte
din tradiția realistă, neexistând un curent aparte specific englez. Privind scrierilede aproape ”i în detaliu, ”i mai ales lecturând literatura engleză a RelațiilorInternaționale ”i a teoriei acestora, o astfel de ”tergere a contururilor ”i a
delimitărilor sărăce”te prea mult diversitatea literaturii de specialitate, contopind totul
în doar două tradiții: cea realistă ”i cea idealistă. O a doua precizare necesarăpentru fixarea unor repere clare vizează distincția dintre raționalism ca teorie arelațiilor internaționale, specifică spațiului academic al Commonwealth-ului
1 –
sinonim cu “coala engleză a Relațiilor Internaționale ”i „raționalism” ca denumire-
-etichetă dată de autorii contemporani unui grup de teorii care pleacă de la câtevaipoteze comune: raționalitatea actorilor internaționali, utilitatea metodelor pozitivistepentru explicarea fenomenelor internaționale, posibilitatea unor teorii obiective,
verificabile empiric ”i generalizabile, referitoare la realitatea internațională.
Aceste teorii înrudite sunt denumite, de către alte surse de specialitate, cu termenul
1. Printre autorii ei mai vechi sau mai noi numărându-se canadieni, englezi ”i austrialieni.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 106
„pozitivism”, pe care îl recomandăm tocmai pentru că elimină confuzia dintre
“coala engleză a Relațiilor Internaționale ”i o categorie întreagă de teorii înrudite
între ele doar prin asumpții metodologice ”i gnoseologice.
Explicarea sociologică a apariției unei ”coli distincte a Relațiilor Internaționale în
lumea britanică ține, fără îndoială, de poziția diferită a țărilor Commonwealth-ului,
în ierarhia de putere internațională, față de cele două superputeri, mai ales în anii
’60-’70. Ea se construie”te în acela”i timp peste o tradiție imperială, dar ”i
academică, îndelungată ”i particulară, cu norme, cutume, practici diplomatice,
medii academice, modalități de reflecție sociopolitică ”i teorii politice consacrate.
Pentru autorii proveniți din acest mediu ”i influențați de această tradiție, lumea
relațiilor internaționale era ”i este în bună măsură diferită de percepția autorilor
americani din Relațiile Internaționale – în mare parte marcați decisiv sau chiar
formați în perioada celui de-al doilea război mondial ”i aparținând unei superputeri –
în mijlocul Războiului Rece.
Printre cele mai importante nume ale raționalismului se numără Hedley Bull,
probabil cel mai celebru autor al acestui curent, Martin Wight, R.J. Vincent ”i
Adam Watson.
Raționalismul sau “coala engleză
a Relațiilor Internaționale
“coala engleză a Relațiilor Internaționale (raționalismul) poartă amprenta unor
teoreticieni ai politicii foarte importanți, ale căror idei au fost (re)descoperite ”i
dezvoltate, dobândind valențe internaționale. Precursorii evocați în scrierile “colii
engleze sunt Grotius ”i V attel, sub aspectul importanței pe care ace”tia o acordădreptului internațional ”i primelor teoretizări sistematice ale acestuia. Un altautor al teoriei politice clasice, ale cărui idei se regăsesc în asumpțiile fundamentaleale raționalismului, este John Locke. Concepția sa despre starea naturală ( state of
nature ), fundamental diferit㠖 în ipotezele ”i implicațiile ei cele mai profunde –
de concepția lui Hobbes, atât de invocată în cazul realismului clasic, constituie osursă importantă de inspirație ”i legitimare a “colii engleze. ˛n lumea stăriinaturale descrisă de John Locke, nu amenințarea cu suprimarea fizică este ceamai importantă temere, fundamentul comportamentului individual, ci absențaunei autorități superioare care să fie răspunzătoare de împărțirea dreptății întreindivizi ”i care să vegheze la respectarea înțelegerilor („contractelor”) dintre ei.
Marile riscuri la adresa existenței unei comunități, a stabilității ”i securității
indivizilor, în starea de natură, derivă din imposibilitatea acordării încrederii,obi”nuința în”elăciunii, în lipsa unor norme ”i a unor instrumente de pedepsire,

“COALA ENGLEZˆ A RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE 107
nerespectarea contractelor ”i nesiguranța generalizată care rezultă din toate aceste
aspecte. Prin extrapolare, în relațiile internaționale, războiul poate fi o amenințareimportantă, din cauza efectelor sale dramatice pentru existența statelor. Cea maifrecventă amenințare ”i, de aceea, cel puțin la fel de importantă, nu este războiul
”i posibilitatea suprimării fizice a statelor, ci imposibilitatea atingerii unor înțelegeri
între state care să fie respectate sistematic. Această situație generează ”i favorizeazăcontinuu un mediu internațional noncooperant, incert, lipsit de reguli stabile caresă fie respectate de marea majoritate a actorilor internaționali. ˛n consecință, autorii
“colii engleze vor căuta să identifice acele condiții în care înțelegerile, „contractele”
”i un anumit grad de certitudine sunt posibile în politica internațională.
O altă trăsătură caracteristică raționalismului constă în înțelegerea istorică
aparte, explicită sau implicită, a evoluției relațiilor internaționale. Potrivit lui
Hedley Bull, relațiile internaționale au evoluat de-a lungul timpului în trei etape,
calitativ diferite, din punctul de vedere al Relațiilor Internaționale. Cele trei etapese disting în primul rând prin modul de conceptualizare a lor, putând fi aplicateretrospectiv realității istorice a diferitelor perioade din trecut. O prima etapă se
caracterizează prin existența statelor ca entități de sine stătătoare, independente,
fără legături între ele. Relațiile internaționale sau sistemul internațional nu existăîn acest stadiu – există doar state separate. Un exemplu istoric ar putea fi lumeaEvului Mediu timpuriu, în care nu existau contacte între toate regiunile ”i
comunitățile politice ale lumii despre a căror existență nu se ”tia (de pe continentul
african, sud-american sau asiatic). ˛n acea perioadă existau unele contacte politiceîntre comunități, dar ele nu pot fi caracterizate ca fiind relații internaționalepropriu-zise, viața politică concentrându-se în mare măsură în jurul unor comunități
restrânse. O a doua etapă se distinge prin apariția sau întemeierea unui sistem de
state, caracterizat de existența
unor contacte suficiente între două sau mai multe state ”i a unui impact suficient al
fiecăruia asupra deciziilor celuilalt (celorlalte), astfel încât toate să se comporte, celpuțin într-o anumită măsură, ca părți ale unui întreg (Bull, 1977, p. 9).
A treia etapă se identifică prin apariția unei societăți de state sau societăți
internaționale – cu alte cuvinte, a unui
grup de state, con”tiente de existența unor interese ”i valori comune, [care] formează
o societate în sensul că se percep ca fiind legate printr-o serie de reguli comune ”i[care] împărtă”esc funcționarea unor instituții comune ( ibidem , p. 13).
Trebuie remarcat că stadializarea concepută de Bull respectă criteriul organizării
instituționale progresive a relațiilor internaționale ”i nu neapărat pe cel cronologic.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 108
Deplasările de la o etapă la alta pot avea loc în ambele sensuri, neexistând un
determinism unidirecțional. ˛nsă orice perioadă istorică am alege, ea poate fi
încadrată, potrivit raționalismului, într-una dintre cele trei etape.
Conform autorilor “colii engleze, în ultimele trei secole avem de-a face cu o
societate internațională, ale cărei limite geografice s-au extins treptat, pornind dela spațiul european ”i ajungând să cuprindă, actualmente, întreaga planetă.Societatea internațională a ultimelor trei secole poate fi descrisă prin trei vectoridefinitorii, cărora le corespund trei tradiții de abordare în Relațiile Internaționale,caracterizată fiecare de anumite procese specifice pe care le accentuează, îndauna celorlalte. O primă tradiție este cea hobbesiană, centrată pe conflict ”irăzboi; o a doua tradiție este cea lockeană, care accentuează relațiile contractuale,de schimb, din relațiile internaționale (cum sunt relațiile de cooperare economică);a treia tradiție este cea kantiană, a societății globale, care se concentrează asupra
proceselor de solidarizare transnațională ”i asupra a ceea ce astăzi includem în
ideea de guvernare globală ( global governance ). A”adar societatea de state a
ultimelor secole se structurează în jurul a trei procese esențiale: războiul(conflictul), schimbul (cooperarea) ”i solidarizarea (comuniunea). Celor treifenomene le corespund, potrivit lui Wight, trei ”coli de gândire în RelațiileInternaționale: realismul , raționalismul ”i revoluționismul . ˛n privința identificării
celor trei linii de abordare, este interesant faptul că, în viziunea lui Wight, dar ”ia lui Bull, de pildă, la orice moment în timp al existenței unei societăți inter-naționale întâlnim reunite procesele specifice fiecăreia dintre cele trei tradiții,coexistând în condițiile prevalenței temporare a unuia sau altuia dintre ele.
˛n prezentarea viziunii referitoare la relațiile internaționale se cuvine remarcat
faptul că autorii “colii engleze pleacă ”i ei de la premisa anarhiei existente în
mediul internațional – însă, la fel ca idealismul ”i, mai apoi, neoliberalismul, trec
dincolo de ea. Anarhia nu înseamnă automat haos total ”i violență perpetuă, cidoar absența unei autorități centrale, superioară statelor. De”i recunoa”te anarhiaca punct de plecare în înțelegerea politicii internaționale, raționalismul accentueazăelementele de ordine existente. Astfel, autorii raționali”ti (Bull, în primul rând)
încearcă să găsească răspunsuri argumentate la întrebarea pe care ei o considerăvitală: Există sau nu ordine în relațiile internaționale? Ulterior, ei pun problemaformelor pe care le îmbracă aceasta, diferențelor existente între „ordinea” inter-națională ”i „ordinea” specifică societăților naționale, fiind preocupați în modfundamental de maniera în care ordinea poate fi menținută pe plan internațional”i dacă ea merită sau nu păstrată, din punct de vedere normativ. ˛n context, poate fisubliniată o altă caracteristică distinctivă a “colii engleze, mult valorificată de autorii
contemporani: acceptarea argumentelor normative în abordarea relațiilor internațio-
nale ca elemente constitutive necesare ”i, în acela”i timp, legitime ale teoretizării.

“COALA ENGLEZˆ A RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE 109
Pentru raționali”ti, societatea internațională de astăzi, prima societate inter-
națională universală, are o cultură comună minimă, dar nu poate atinge nivelul
unei comunități de limbă, religie sau de norme extinse ”i detaliate. Există multetensiuni ”i multă diversitate în societatea internațională contemporană, a căroreliminare nu trebuie în mod necesar căutată. Tocmai de aceea, politica interna-țională a ultimelor decenii străbate o perioadă de transformări profunde ”i extinse,cauzate de faptul că societatea internațională a zilelor noastre a fost construităpotrivit unui model de reguli, norme ”i premise de inspirație occidentală, în timpce, în prezent, majoritatea membrilor ei de drept (statele) nu au tradiții occidentalesemnificative. Societatea internațională va trebui deci să se ajusteze ”i să găseascăun echilibru între păstrarea ordinii existente, în baza unor reguli caracteristiceunui număr minoritar de state, ”i schimbarea ei în conformitate cu valorile ”iinteresele majorității statelor, ca actori „nou-veniți” în urma decolonizării, destră-
mării Uniunii Sovietice etc. Desigur, relațiile de putere dintre minoritatea influentă
”i majoritatea lipsită de influență nu sunt ignorate în lucrările “colii engleze, însăargumentele autorilor pun accentul mai ales pe presiunile de schimbare existenteîn societatea internațională contemporană. Sistemul internațional este caracterizatde tensiuni fundamental relevante, atât pentru teoria, cât ”i pentru practica politiciiinternaționale. Ele apar ca tensiuni între păstrarea ordinii internaționale, favorabilălumii dezvoltate, Occidentului sau „Nordului”, ”i presiunile pentru realizareaunei alte ordini internaționale (a justiției internaționale, pentru unii autori), însensul unei responsabilizări față de majoritatea „recent㔠a statelor lumii, a uneimai mari influențe a acestora, a unei regândiri a legitimității internaționale,inclusiv în sensul unor elemente de redistribuire globală a puterii ”i a resurselor.
Una dintre dimensiunile esențiale în caracterizarea oricărei teorii a relațiilor
internaționale se referă, a”a cum rezultă ”i din prezentarea celorlalte teorii din
volumul de față, la actorii considerați importanți în domeniul Relațiilor Interna-
ționale. ˛n această privință, “coala engleză recunoa”te statele ca actori primordiali.Dacă însă discuția se poartă la nivel normativ, atunci actorii ultimi, din punct devedere moral, sunt indivizii. Contradicțiile sau eventualele tensiuni care potapărea între cele două niveluri, unul de facto, pragmatic, ”i unul moral, absolut,sunt decelabile de altfel în textele autorilor “colii engleze, inclusiv la Hedley Bull.
Cea mai semnificativă contribuție pe care raționalismul o aduce în studierea
relațiilor internaționale este teoretizarea ordinii , a elementelor care fac posibilă
stabilitatea ”i reducerea incertitudinii în interacțiunile internaționale. Evaluând înprofunzime aportul “colii engleze, această conceptualizare a ordinii ”i regulilor,însoțită de analiza implicațiilor ei pe plan practic ”i normativ, reprezintă opropunere de a schimba perspectiva, unghiul de abordare, „cheia” de interpretare
a relațiilor internaționale. Ordinea este definită de Hedley Bull ca un aranjament
menit să asigure urmărirea unor scopuri comune, care constituie tocmai factorii

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 110
de menținere a coeziunii, de structurare a societății internaționale. Societatea
internațională de astăzi ”i, prin urmare, ordinea existentă în cadrul ei vizează
menținerea următoarelor scopuri (în ordinea descrescătoare a importanței):
1. păstrarea sistemului în sine;
2. păstrarea independenței statelor (suveranitate externă);
3. pacea (definită ca absență a războiului, o condiție firească a relațiilor interstatale);
4. limitarea violenței;5. respectarea promisiunilor ( pacta sunt servanda , în sens de acorduri, înțelegeri,
tratate)
1;
6. stabilitatea posesiunilor.
Din opera lui Bull nu reiese cu exactitate care sunt criteriile în baza cărora
păstrarea sistemului în sine este consacrată ca scop primordial. ˛n privința niveluluila care se plasează responsabilitatea menținerii sistemului, scrierile autorilor“colii engleze indică ”i tratează, nu întotdeauna suficient de explicit, rolul marilorputeri, dar ”i al instituțiilor internaționale ”i al regulilor internaționale. Discutareabalanței de putere, considerată de Bull o instituție internațională, î”i găse”te locul,fără îndoială, în acela”i context al păstrării sau schimbării sistemului în sine.
Limitarea violenței, al patrulea scop pentru care există ordine internațională,
are două componente: limitarea recursului la violență ( jus ad bellum ) ”i reglemen-
tarea ”i restricționarea mijloacelor ”i modalităților de utilizare a violenței, odatădeclan”at conflictul deschis ( jus in bello ).
˛n ceea ce prive”te al ”aselea scop, el se referă la recunoa”terea suveranității
interne, adică la principiul neamestecului în treburile interne ale unui stat ”i la cel
al reprezentării internaționale unice a tuturor cetățenilor ”i a întregului teritoriude către un singur stat.
Cele ”ase scopuri sunt identificate ca alcătuind interesul comun minim pe care
statele lumii îl pot recunoa”te pentru a putea vorbi despre o societate internaționalăa zilelor noastre. Altfel spus, cele mai multe dintre statele lumii, în majoritateainteracțiunilor lor, vor recunoa”te că au un interes în realizarea acestor scopuri.Toate statele sunt interesate de salvarea sistemului în sine, fără de care anarhiariscă să devină, în practică, echivalentul haosului ”i al incertitudinii. ˛n cele mai multeinteracțiuni ”i momente, toate statele lumii sunt interesate ”i de independența lorfață de alte centre de decizie externe, de reducerea/reglementarea războiului ”.a.m.d.
Tocmai de aceea, aceste scopuri stau la temelia valorilor ”i regulilor societății
internaționale. Pentru realizarea lor, de-a lungul timpului au apărut câteva categorii
importante de instituții internaționale (înțelese în sens larg), identificate de diver”i
autori ai “colii engleze ca fiind: balanța de putere, dreptul internațional,
1. Recunoa”tem aici influența teoriei lui John Locke.

“COALA ENGLEZˆ A RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE 111
diplomația, războiul, marile puteri ”i, mai recent, organizațiile internaționale ”i
drepturile omului.
Ordinea descrescătoare ca importanță atribuită de Bull acestor scopuri nu este
problematizată ca atare, ea construindu-se, cum rezultă din scrierile primilor
autori ai “colii engleze, pe criterii obiectiv-descriptive: acestea sunt scopurile
comune ale statelor societății internaționale a ultimelor decenii. Totu”i, nu sepoate ignora faptul că ordonarea scopurilor ca atare constituie un argumentnormativ implicit prin care, de exemplu, salvarea sistemului este mai importantă
decât menținerea păcii. ˛n acest punct poate fi identificată o apropiere între
raționalism ”i realism. Oricum, rămâne valabilă observația că avem de-a face nucu o „constatare” a scopurilor ”i a unei ierarhii existente, în relațiile internaționale,independent de autori, ci cu ordonarea axiologică a unor principii, împărtă”ită de
raționalism, în comun cu alte teorii, nu neapărat determinată de „realitate” .
O interpretare reținută de literatura de specialitate ”i reiterată în special în
dezbaterile mediilor academice britanice în anii ’90, se referă la scenariile deevoluție a societății internaționale propuse de Hedley Bull, în 1977, spre finalul
celei mai importante cărți a sa, The Anarchical Society . „Scenariul”, preluat în
mod predilect ”i analizat în alte lucrări, vizează posibila emergență a unui nou
medievalism – cu alte cuvinte, a unei epoci internaționale în care se regăsesc
componente ale lumii medievale. Similitudinile între viitorul politicii interna-
ționale (a”a cum era el gândit de Bull la momentul scrierii cărții) ”i Evul Mediu
se concentrează în jurul următoarelor repere: existența ”i amplificarea integrării
regionale , coexistența unor loialități supranaționale ”i subnaționale (în Evul
Mediu: Biserica Catolică, dar ”i ducatul, comitatul, regiunea; astăzi: Uniunea
Europeană, dar ”i regiunea – vezi cazurile cunoscute ale Scoției, Cataloniei);
tendința de dezintegrare statală (dezintegrarea imperiilor în Evul Mediu ”i a
monarhiilor importante, la diferite momente în timp; astăzi: fragmentareastatelor plecând de la revendicarea dreptului la autodeterminare – de pildă,
Cehoslovacia, Iugoslavia); practicarea violenței private internaționale (în Evul
Mediu, fiecare suzeran avea vasalii săi, ace”tia, la rândul lor, dispunând degrupuri de supu”i înarmați ”i loiali, existau flotele piraților, flotele puternicînarmate ale companiilor navale engleze; astăzi, lumea se confruntă cu bande
mafiote acționând pe plan internațional, mi”cări de gherilă, grupări teroriste,
firme private de pază, protecție ”i culegere de informații acționând în spații deconflict); ascensiunea organizațiilor transnaționale (Biserica Catolică, Liga
Hanseatic㠖 în Evul Mediu; astăzi, Crucea Ro”ie, Greenpeace etc.); unificarea
tehnologică a lumii (Bull se referă la sfâr”itul Evului Mediu, mai exact, la
Rena”tere ”i începuturile modernității, cu toate descoperirile în fizică, geografie,cu apariția tiparului).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 112
Ca orice tradiție de gândire în Relațiile Internaționale, “coala engleză nu a
rămas neatinsă de critici. ˛ncercarea de a le rezuma pe cele mai importante
trebuie să-i cuprindă, în primul rând, pe cei care consideră că încercarea rațio-nalismului de a oferi o „a treia cale”, o via media între tradiția realistă ”i cea
idealistă, creează confuzie ”i exclude literatura raționalistă din toate curentele
teoretice importante, marginalizând-o. Mai mult, identificarea celor trei abordăriale relațiilor internaționale (hobbesiană, lockeană ”i kantiană) nu-”i găse”te
reflectarea adecvată în literatura Relațiilor Internaționale ”i în clasificările posibile
ale autorilor ei. Prin cei trei „R”, “coala engleză nu face decât să-”i justificepropria existență, ca o a treia cale, pe baza unei înțelegeri reducționiste a
idealismului – de care, altfel, ar fi mult mai apropiată.
Multor autori ai “colii engleze le este imputată lipsa de claritate, de coerență
internă a contribuțiilor personale, câteva exemple fiind menționate anterior (de
exemplu, oscilarea între nivelul descriptiv ”i cel normativ , între rolul statelor ”i
cel al indivizilor, între păstrarea stabilității ”i realizarea justiției în relațiileinternaționale). Unii critici au văzut în raționalism o profeție care se autoîmpli-
ne”te ( self-fulfilling prophecy ), în sensul în care, pornind dintru început cu
întrebarea dacă există ordine în relațiile internaționale, dacă normele au importanță,el tinde automat să o găsească, să se concentreze preferențial pe acele aspecte
care se pot constitui ca argumente ale existenței ordinii ”i importanței normelor,
minimalizând alte aspecte ale interacțiunilor internaționale. Chiar dacă autoriiconsideră, explicit sau implicit, că se vor lăsa condu”i de argument „oriunde îi va
duce acesta”, argumentul este totu”i gândit ”i scris de autor, ”i nu invers,
răspunsurile preexistând adesea în convingerile ”i înțelegerea autorului referitoarela fenomenul studiat.
O ultimă critică pe care o menționăm aici se referă la metoda “colii engleze,
strict argumentativă ”i filosofică. Date fiind aspirațiile ”i tendințele unei părțiimportante a autorilor din domeniu de a fundamenta metode de cercetare empirică
prin care să se permită verificarea ipotezelor emise, metoda de investigare ”i
reflecție istorică specifică ”colii a fost considerată tradiționalistă (eseistică) ”i,prin urmare, ne”tiințifică (nefundamentată empiric).
Concluzii
“coala engleză constituie primul curent de teoretizare a relațiilor internaționale
care a subliniat ideea că, de”i în relațiile internaționale nu avem o autoritate
centrală, ordinea nu este cu totul absentă. Politica internațională poate fi caracterizatăde anumite regularități, de interacțiuni ordonate, de existența unor instituții ”i

“COALA ENGLEZˆ A RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE 113
norme ”i, mai mult, a unor minime interese comune. ˛n pofida atâtor exemple de
conflict, violență ”i nerespectare a înțelegerilor, relațiile internaționale nu suntechivalentul haosului internațional, fiind departe de a fi ilustrate în mod adecvatde descrierea hobbesiană a stării naturale. Indirect, “coala engleză atrage atenția
că vizibilitatea maximă a încălcării regulilor internaționale ”i a conflictelor
deschise, mai ales într-o epocă a puterii mass-media ”i a globalizării, ascunde,prin omitere, faptul că majoritatea statelor lumii, în marea parte a interacțiunilor
dintre ele (între care le includem pe cele politice, militare, economice, sociale,
până la acele interacțiuni foarte specializate ”i rutinate, cum ar fi cooperarea
po”tală, asistența externă în caz de calamitate naturală, procurarea resurselorvalutare ”i plata schimburilor comerciale internaționale), respectă înțelegerile(normele) ”i nu recurg la agresiune. Cu alte cuvinte, pactele sunt într-adevăr
respectate pe scena internațională, de cele mai multe ori, ceea ce constituie
realitatea de rutină a politicii internaționale. Fiind vizibile ”i, adeseori, generândriscuri serioase, încălcările înțelegerilor internaționale rămân mult mai frecventîn percepția colectivă cu privire la ceea ce înseamnă politica internațională.
Pentru un autor ca Andrew Linklater, principala contribuție a “colii engleze
constă tocmai în această conceptualizare a ordinii, această căutare extinsă amodalităților în care state caracterizate prin culturi foarte diferite pot conveniasupra unor principii minimale ale ordinii ”i justiției internaționale, formând o
societate a statelor (Linklater, 1996).
Situând teoriile în ordinea cronologică a elaborării lor, “coala engleză comple-
tează, pe celălalt țărm al Atlanticului, pionieratul lui Robert Keohane ”i JosephNye (prin lucrarea lor Transnational Relations and World Politics , apărută în
1972) în domeniul recunoa”terii potențialului ideilor ”i interacțiunilor transnaționale.
Raționalismul se distinge în acea perioadă prin importanța acordată instituțiilorinternaționale, valorilor, normelor ”i regulilor, al căror rol în formarea, păstrarea”i schimbarea societății internaționale constituie preocuparea primordială a tuturor
autorilor acestui curent. Ulterior, instituționalismul neoliberal, ca un curent de
gândire predominant american, va regăsi o parte dintre aceste idei ”i interese decercetare, adoptând însă un traseu diferit de interogare ”i cercetare, fără a puteavalorifica tradiția “colii engleze, pe care nu a (re)cunoscut-o ca atare.
V alorea ideatică a “colii engleze constă ”i în diversitatea de autori, lucrări ”i
interpretări pe care le-a influențat. O dovadă este existența, în zilele noastre, a uneilinii de cercetare ”i teoretizare solide, reprezentată de autori din Canada, Australia”i Marea Britanie, care se revendică de la această tradiție ”i dore”te să o continue,
prin cercetarea permanenței anumitor instituții internaționale de-a lungul timpului,
prin problematizarea drepturilor omului ”i a respectării lor, ca un posibil nouscop comun al statelor, prin introducerea unor concepte normative care să ghideze

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 114
cercetarea conduitei statelor pe scena internațională (vezi ideea de stat ca „bun
cetățean” internațional, care a influențat politica externă a Guvernului Blair înperioada primului mandat), prin analizarea posibilităților ”i obstacolelor în caleaunui dialog între societăți cu valori diferite, dar membre, în acela”i timp, ale unei
societăți internaționale globale.
Prin echilibrul pe care îl găse”te între acceptarea premisei anarhiei internaționale
”i acomodarea intereselor între statele societății internaționale, raționalismuldeschide posibilitatea unei căi de mijloc între absolutizarea războiului ca fenomen
constitutiv unic al politicii internaționale, realiz ată de realism, ”i extrapolarea
incertă a ordinii interne la scară internațională, dorită ”i propusă de idealism
1.
1. Alături de titlurile deja menționate, pentru această temă, mai vezi, de exemplu, ”i:
Hedley Bull, Justice in International Relations , University of Waterloo Press,
W aterloo, Ont., 1984; Tim Dunne, Inventing International Society: A History of the
English School , St Martin’s Press, New Y ork, 1998; Martin Griffiths, „Teoria
societății internaționale”, în Relații internaționale. “coli, curente, gânditori , Ziua,
Bucure”ti, 2003; Richard Little, „The English School’s Contribution to the Study of
International Relations”, European Journal of International Relations , 6 (3), 2000;
Christian Reus-Smit, „Imagining Society: Constructivism and the English School”,British Journal of Politics and International Relations , 4 (3), octombrie 2002.

Radu-Sebastian Ungureanu*
Teorii marxiste ale Relațiilor Internaționale
De aproape un secol ”i jumătate, opera lui Marx are un impact dintre cele mai
importante asupra ”tiințelor sociale. Teoreticianul german nu a avut o concepție
unitară în domeniul Relațiilor Internaționale, dar cercetătorii inspirați de ideilesale au generat mai multe curente ”i în această disciplină. Departe de a fi osingură ”coală de gândire, „marxismele” au în comun câteva elemente de natură
să justifice filiația intelectuală. Capitolul de față identifică mai întâi câteva dintre
punctele importante comune acestor abordări, tr atând apoi contribuțiile marxiste
cele mai influente, discutate în funcție de orientări. ˛ntr-o secțiune specială suntexpuse criticile aduse frecvent perspectivelor marxiste, iar încheierea este dedicată
concluziilor.
Elemente comune teoriilor marxiste
Cercetătorii marxi”ti împărtă”esc o concepție comună asupra socialului. Lumeaeste văzută de ace”tia ca un întreg în care nu este posibilă o separare clară a
diferitelor aspecte ale vieții sociale. Pentru ei, economicul, politicul ”i socialulsunt extrem de strâns legate. Această gândire holistă este transpusă ”i în strategiilede cercetare, astfel încât teoreticienii marxi”ti consideră că partajarea cunoa”terii
prin introducerea unor frontiere interdisciplinare – ”tiințele economice separate
de cele sociale, de istorie etc. – sunt doar piedici în calea înțelegerii.
* La redactarea acestui capitol ”i a celor dedicate securității am beneficiat de ajutorul
”i comentariile lui Felix Ciută, căruia doresc să-i mulțumesc ”i pe această cale. Estede la sine înțeles că responsabilitatea pentru orice eroare îmi revine în totalitate.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 116
O altă trăsătură întâlnită în toate perspectivele de inspirație marxistă este
concepția materialistă asupra istoriei. ˛n interiorul bazei economice a unei societăți
există o legătură dinamică permanentă ”i conflictuală între mijloacele ”i relațiile
de producție – dezvoltarea mijloacelor de producție atrage modificarea acestor
relații. Schimbarea întregii baze economice presupune una ”i la nivelul suprastruc-
turii, al ansamblului instituțiilor sociale, politice ”i culturale ori al ideologiilordintr-o societate
1. Există o preeminență a economicului asupra politicului, schimbarea
socială fiind, de-a lungul istoriei, o consecință a dezvoltării tehnologice.
Afirmând importanța claselor sociale, definite prin proprietatea asupra mijloa-
celor de producție, marxismul postulează conflictul dintre acestea. Nu există
societate care să nu cunoască lupta de clasă, adevărata forță a dinamicii sociale.Lupta de clasă determină istoria unei societăți. Istoria este privită în mod
teleologic, scopul ultim fiind societatea comunistă fără lupta de clasă
2.
˛n perioada când Marx î”i scria opera, modul de producție era capitalist,
clasele sociale aflate în conflict fiind burghezia – de pe poziția exploatatorilor –
”i proletariatul – de pe aceea a exploataților. Marx deschide o tradiție intelectuală
care presupune că la această luptă nu se poate asista pasiv, iar ordinea socială
nedreaptă trebuie schimbată. Trebuie provocată căderea orânduirii capitaliste,pentru ca regimul comunist, unde proprietatea privată, cauza tuturor relelor, nu
mai există, să poată deveni posibil
3.
Se poate spune că, în teoriile marxiste, adevărații actori ai vieții politice sunt
clasele sociale ”i reprezentanții lor. Faptul prezintă o importanță aparte pentru
domeniul Relațiilor Internaționale, deoarece confruntarea dintre clase devine mai
importantă decât cea interstatală. Statele capitaliste sunt conduse, de fapt, de
interesele de clasă ale elitei economice, adică de interesele burgheziei. Dinperspectivă marxistă, explicația cea mai importantă pentru izbucnirea războaielor,
de exemplu, este competiția economică dintre capitali”tii diferitelor state. Datorită
logicii sale concurențiale, capitalismul este un sistem economic în continuă
expansiune. Capitalurile vor căuta continuu noi resurse ”i piețe de desfacere – în
secolele trecute prin cursa pentru colonii, iar în zilele noastre prin multiplicareacorporațiilor multinaționale (Jackson, S łrensen, 1999, p. 185).
1. Pentru o explicare succintă a concepției marxiste asupra bazei ”i suprastructurii, vezi,
de exemplu, Țăranu (2005, pp. 65-67).
2. O teză centrală a marxismului e aceea c㠄istoria tuturor societăților este istoria
luptelor de clas㔠– aceasta reprezintă chiar prima afirmație a celebrului Manifest al
Partidului Comunist din 1848 (Marx, Engels, 1958, p. 466).
3. Pentru elementele comune teoriilor marxiste, vezi Hobden ”i Wyn Jones (2001,
pp. 203-205).

TEORII MARXISTE ALE RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE 117
Pentru ca o lume mai dreaptă să fie posibilă, proletarii de pretutindeni trebuie
să-”i unească eforturile pentru a scăpa de implacabila logică a concurenței. Unuldintre cele mai cunoscute exemple în acest sens datează din preajma primuluirăzboi mondial. ˛n momentul în care viitoarea conflagrație părea inevitabilă,
liderii stângii europene, marxi”ti sau nu, au chemat la grevă generală: proletarii
nu ar trebui să plătească cu sângele lor confruntarea dintre interesele capitali”tilor.˛n ciuda acestor apeluri, solidaritatea națională a câ”tigat în fața celei de clasă, iaroamenii din întreaga lume au plecat cântând să lupte în Marele Război.
Dincolo de elementele comune, între teoriile de influență marxistă din Relațiile
Internaționale există numeroase diferențe. Ca punct de plecare în discutarea lor,acestea vor fi clasificate în două categorii. Mai întâi vor fi abordate cele care punun accent deosebit asupra aspectelor materiale care generează inegalitățile din
lume. A doua colecție de teorii se referă mai ales la rolul ideilor în construirea
lumii. Putem spune astfel, în termeni marxi”ti, că există teorii ale „bazei” ”iteorii ale „suprastructurii” asupra relațiilor internaționale.
Lumea bogaților ”i lumea săracilor
Imperialismul
Dintre numeroasele încercări de a construi o teorie marxistă a Relațiilor Interna-ționale, cea mai influentă a fost, cel puțin inițial, cartea lui V .I. Lenin din 1917,intitulată Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului .
Lenin afirmă că, în cei 50 de ani care despart Capitalul lui Marx (apărut în
1867) de cartea sa, capitalismul s-a schimbat, intrând într-o nouă fază. Etapaultimă ”i cea mai înaltă a acestui mod de producție, capitalismul monopolist secaracterizează prin exploatarea, în cadrul economiei mondiale, a unei periferii
(reprezentată, în epocă, mai ales de colonii, dar ”i de țările mai puțin dezvoltate)
de către un centru (marile puteri economice). Lenin define”te imperialismul princinci caracteristici:
1. concentrarea producției ”i a capitalului, concentrare care a atins o treaptă de
dezvoltare atât de înaltă, încât a creat monopolurile, care au un rol hotărâtor în viațaeconomică; 2. contopirea capitalului bancar cu cel industrial ”i formarea, pe bazaacestui „capital financiar”, a unei oligarhii financiare; 3. exportul de capital, spredeosebire de exportul de mărfuri, capătă o însemnătate deosebit de mare; 4. se
formează uniuni monopoliste internaționale ale capitali”tilor, care împart între ele
lumea; ”i 5. împărțirea teritorială a globului pământesc între cele mai mari putericapitaliste a luat sfâr”it (Lenin, 1970, p. 169).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 118
Prin împărțirea lumii în centru ”i periferie, relațiile dintre proletariat ”i
burghezie apar mult mai complexe decât fuseseră postulate de Marx. ˛n perspectivaleninistă, burghezia din centrul economiei mondiale are, datorită exploatăriiperiferiei, resursele necesare spre a îmbunătăți situația propriului proletariat.
Muncitorii din centru având mai puține motive de a se revolta împotriva structurării
puterii în societate decât cei aflați la periferie, solidaritatea proletariatului mondialnu mai poate fi presupusă doar pe baza apartenenței la aceea”i clasă.
Teoria dependenței
Teoria dependenței nu este o abordare unitară, fiind mai degrabă o dezbatere întregânditori de toate nuanțele, de la liberali la marxi”ti, care încearcă să explicemodul în care statele dezvoltate î”i exercită influența economică, politică ”i
culturală asupra celor mai puțin dezvoltate. Ea a pornit de la constatarea făcută de
directorul din anii ’50 al Comisiei Economice a Națiunilor Unite pentru AmericaLatină, Raœl Prebisch, conform căreia cre”terea economică din țările bogate nuantrenează decât probleme suplimentare pentru statele sărace. Rolul acestor țări
în economia mondială este de a exporta materii prime ieftine ”i de a importa
produse finite scumpe. Influența economică se transferă ”i pe plan politic ”icultural, centrul având controlul asupra capitalurilor, tehnologiei ”i cunoa”teriinecesare dezvoltării periferiei. Țările sărace sunt dependente, în politicile de
dezvoltare, de atitudinea pe care statele bogate o au față de ele. Altfel spus, teoria
dependenței încearcă să explice diferențele de dezvoltare a statelor prin prismarelațiilor inechitabile dintre ele.
˛n definirea componentei marxiste a discuției despre dependență este clară
contribuția perspectivei leniniste. Teoreticieni precum Andre Gunder Frank au
subliniat dimensiunea istorică a exploatării de către centru a periferiilor. Sistemulcapitalist a format ”i întărit această diviziune internațională a muncii ai căreibeneficiari sunt statele bogate, dar care este defavorabilă țărilor sărace. Perpe-
tuarea acestei situații se datorează alianței dintre interesele claselor exploatatoare
din centru ”i periferie, dezvoltarea industrială a statelor dezavantajate fiindposibilă doar în momentul în care acestea se vor separa de puternicii lumii(Linklater, 2001, p. 140)
1.
Este semnificativ faptul că teoria a apărut în America Latină, regiune unde
majoritatea statelor se bucură de mai bine de un secol de independență, fără a
1. ˛n discuția asupra teoriei dependenței, Linklater se referă mai ales la influenta carte
a lui A.G. Frank Capitalism and Underdevelopment in Latin America: Historical
Studies of Chile and Brazil , Monthly Review Press, New Y ork, 1967.

TEORII MARXISTE ALE RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE 119
reu”i însă să pătrundă în centru. Teoria dependenței a câ”tigat mult în vizibilitate
”i influență în contextul procesului de decolonizare din anii ’50-’80, fiind folositănu numai în stabilirea politicilor de dezvoltare, dar ”i ca armă din arsenalulideologic al Războiului Rece. Influența sa este vizibilă astăzi în discutarea
dezvoltării Lumii a Treia, argumentele sale fiind folosite de adversarii procesului
de globalizare.
Teoria sistemului mondial
Teoria sistemului mondial s-a constituit în timp, bazându-se la origini pe criticaimperialismului. O formulare complex construită îi aparține lui Immanuel Wallerstein,care, în cea mai cunoscută cartea a sa, Sistemul mondial modern , dezvoltă multe
dintre ideile lui Lenin ”i cele exprimate în cadrul teoriei dependenței (Wallerstein,
1992-1993; în traducerea românească, termenul folosit este „economie mondială”).
Preluând o idee a lui Fernand Braudel, Wallerstein afirmă că sistemul global acunoscut, din momentul constituirii sale, două formule de organizare: imperiul-lume”i economia-lume. ˛ntr-un imperiu-lume există un singur centru, care î”i folose”te
puterea pentru a distribui resursele în interiorul lumii pe care o conduce. Roma
imperială este cel mai cunoscut exemplu de acest fel – resursele adunate dinprovincii sau prin tributul statelor aflate pe orbita sa erau redistribuite prin voințaputerii centrale.
˛n economia-lume, puterea nu mai este concentrată într-un singur punct, mai
multe centre concurând, în cadrul unui sistem anarhic, pentru acelea”i resurse.Dincolo de diferențele de organizare, cele două formule se aseamănă în scop:utilizarea de către centru a resurselor periferiei.
Wallerstein afirmă că actualul sistem de economie-lume î”i are originile la
sfâr”itul Evului Mediu, în secolul al XVI-lea. Mai multe procese simultane s-aususținut reciproc: expansiunea lumii europene, datorită marilor descoperirigeografice, sau destrămarea ordinii medievale ”i constituirea primelor state
moderne au fost însoțite de o schimbare profundă a societăților, prin apariția ”i
dezvoltarea spiritului capitalist.
Sistemul mondial cuprinde, potrivit lui W allerstein, trei zone: între centru ”i
periferie se află o regiune intermediar㠖 semiperiferia. ˛n semiperiferie î”i au
locul statele care cunosc o schimbare de statut (cele care decad din poziția de
mare putere sau, dimpotrivă, aspiră la această recunoa”tere) sau care nu potdeveni jucători globali din diverse motive. Regiunile sunt legate între ele înrelațiile mondiale: spre deosebire de statele din periferie, care, de cele mai multe
ori, sunt doar furnizoare de materii prime ”i importatoare de produse finite,
statele din semiperiferie au resurse industriale ”i umane care pot fi folosite în

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 120
momentul în care anumite ramuri industriale nu mai sunt profitabile/dezirabile în
centru. Regulile întregului circuit sunt formulate de centru, destinatarul final albogăției produse de schimburi.
Wallerstein respinge orice analiză statică. Toate instituțiile sociale, la nivel
intern ”i internațional, se află în permanentă schimbare datorită încercărilor de
adaptare la un sistem mondial dinamic. Crizele pe care acesta le cunoa”te îi
determină modificările ”i îi anunță sfâr”itul.
Ideile care schimbă lumea
Antonio Gramsci reprezintă un punct de cotitură în evoluția intelectuală a marxis-
mului, prin importanța pe care o acordă nu numai factorilor materiali, ci ”iideilor. Gramsci constată că revoluția nu s-a produs în societățile dezvoltate ”i
explică acest fapt nu numai prin controlul asupra instituțiilor de forță ale statului,
ci ”i prin dominația cultural-valorică a claselor superioare asupra celor inferioare.Ideologia claselor superioare devine acceptată ca legitimă în întregul corp social.Societatea civilă, prin mecanismele ”colii, Bisericii, mass-media etc., va conservaaceastă dominație – „hegemonie”, în termenii lui Gramsci.
Gramsci folose”te sintagma „bloc istoric” pentru a desemna binomul dinamic
format din bază ”i suprastructură, elemente ce au darul de a se întări reciprocîntr-o orânduire socială. Spre deosebire de majoritatea teoreticienilor marxi”ti,Gramsci consideră că cele două elemente au înțeles doar dacă sunt analizateîmpreună. Schimbarea bazei este posibilă prin schimbarea suprastructurii: Gramsciconsideră că, pentru ca răsturnarea sistemului capitalist să fie posibilă, clasamuncitoare trebuie să-”i creeze propria intelectualitate, capabilă să impună o
„contrahegemonie”, pentru ca ulterior să constituie un nou bloc istoric.
Ideile gramsciene au exercitat o puternică influență asupra economiei politice
internaționale. ˛n domeniul Relațiilor Internaționale, ele sunt vizibile mai alesdatorită operei lui Robert Cox, care a preluat concepția teoreticianului italian cuprivire la modul în care relațiile sociale determină un anumit mod de a privi ”iinterpreta lumea. Prin urmare, nu există obiectivitate în ”tiințele sociale, cunoa”tereadin aceste domenii fiind foarte strâns legată de circumstanțele în care a fostdobândită. Cox este amintit mai ales datorită afirmației c㠄Teoria este întotdeaunapentru cineva ”i pentru un scop” (Cox, 1986, p. 207)
1 – toate încercările de a
construi perspective ”tiințifice în domeniul socialului se lovesc de constrângerilecontextului în care au fost formulate.
1. Articolul a fost publicat pentru prima dată în Millennium: Journal of International
Studies , 10 (2), 1981, pp. 126-155.

TEORII MARXISTE ALE RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE 121
Cox face distincție între două tipuri de teorii. ˛ntr-o primă categorie sunt cele care,
într-un anumit context, încearcă să explice un set de evenimente, de procese etc. –le nume”te „teorii de rezolvare a problemei” ( problem-solving theories ), care nu
fac decât să legitimeze starea de fapt la care se referă, cu toate nedreptățile sale.
O a doua categorie de teorii con”tientizează acest context, analizează starea de
lucruri ”i propune soluții pentru rezolvarea nedreptăților – acestea sunt „teoriilecritice” ( critical theories ). ˛n cea mai bună tradiție marxistă, Cox cere abandonarea
neutralității academice ”i implicarea activă a cercetătorilor.
Cox provoacă teoriile dominante ale momentului (începutul anilor ’80), rea-
lismul ”i liberalismul, ”i se folose”te în acest scop de noțiunea „hegemonie” a luiGramsci, aplicând-o domeniului internațional. Realismul epocii nu face decât săconstate Războiul Rece dintre cele două superputeri ”i să-l accepte ca făcând parte
din ordinea firească a lucrurilor, perpetuând în acela”i timp hegemonia celor doi
mari actori asupra restului lumii. Pe de altă parte, liberalismul, cu permanentulsău apel la comerțul liber, nu face decât să proclame interesele hegemonilor (maiîntâi Marea Britanie, apoi Statele Unite) ”i să le propună întregii lumi ca fiind
interesele tuturor, cu toate că, în cazul statelor mai puțin dezvoltate, acest schimb
economic neîngrădit e mult mai puțin profitabil, dacă nu e chiar împotrivaintereselor lor. Ambele teorii sunt din categoria celor de rezolvare a problemelor,afirmă Cox, ”i nu fac decât să legitimeze dominația celor puternici, celorlalți
nerămânându-le altceva de făcut decât să încerce să se descurce cât pot de bine în
condițiile hotărâte de marii jucători
1.
Cox recunoa”te rolul hegemonilor de a menține stabilitatea internațională,
însă afirmă în acela”i timp ”i posibilitatea schimbării. Respingerea dominației
celor puternici se poate face printr-un efort al celor aflați la periferia sistemului
mondial. O coaliție a Lumii a Treia ar putea duce la o mi”care contrahegemonică,cu ”anse mari de reu”ită în condițiile crizelor inevitabile ale capitalismului
2.
1. De remarcat că, în perioada în care Statele Unite erau doar o putere economică
secundară, guvernul de la Washington promova protecționismul economic. Una dintreexplicațiile economice pentru Războiul Civil american dintre 1861 ”i 1865 este căNordul industrializat dorea să se protejeze în fața produselor industriale ale MariiBritanii – statul cel mai dezvoltat în epoc㠖, în timp ce Sudul agricol avea nevoie detarife cât mai mici pe această piață pentru desfacerea producției de bumbac. StateleUnite au devenit campioane ale comerțului liber abia după primul război mondial,când dezvoltarea lor industrială nu mai putea fi amenințată. Vezi, de exemplu,Hobsbawm (2002, pp. 167-174).
2. Pentru influența lui Gramsci asupra teoriilor marxiste ale Relațiilor Internaționale,
în particular asupra lui Robert Cox, vezi, de exemplu, Hobden ”i Wyn Jones (2001,pp. 209-213).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 122
Sintagma „teorie critic㔠este cel mai adesea ata”ată cercetărilor care pornesc
de la o altă tradiție marxistă, cea a “colii de la Frankfurt, din care fac partegânditori precum Max Horkheimer, Herbert Marcuse sau Theodor Adorno – ori,într-o a doua generație, Jürgen Habermas. Tema centrală a preocupărilor lor oconstituie problema emancipării sociale. “coala de la Frankfurt are în vedere
modul în care felurite instituții – de la familie la birocrație sau la cultura de mas㠖
au erodat capacitatea proletariatului de a amenința sistemul capitalist, prinpierderea con”tiinței de clasă ”i a potențialului revoluționar.
Teoria critică este o abordare prin care se caută mijloacele de constituire a
unei societăți mai democratice ”i mai umane. Indivizii au dreptul de a-”i controlapropria societate ”i propria istorie. Implicațiile normative ale teoriei critice suntevidente: scopul oricărui demers ”tiințific trebuie să fie îmbunătățirea condițieiumane
1.
˛n ceea ce prive”te influența asupra Relațiilor Internaționale, teoria critică a
generat multe perspective ce încearcă să provoace interpretările tradiționale.O temă precum războiul va fi studiată nu prin prisma statelor, ci din punctul devedere al celor direct afectați, dar fără putere de decizie (de exemplu, victimele
civile colaterale), suveranitatea statelor va fi chestionată prin prisma respectării
drepturilor omului etc. ˛n această direcție, emanciparea, în feluritele sale înțelesuri,este scopul ultim al oricărui demers, practic sau teoretic, din domeniul politicului
2,
concepțiile marxiste fiind vizibile prin modul în care Habermas ”i cei care l-auurmat înțeleg atingerea acestui obiectiv final. Pentru partizanii acestor abordări,emanciparea nu este posibilă în absența eradicării „asimetriilor” sociale, inclusiva formelor de excluziune datorate patriarhalismului, dominației etnice ”i rasialeori inegalităților sociale (Linklater, 2001, p. 147).
Habermas ”i urma”ii săi intelectuali consideră că pentru traducerea în realitate
a emancipării trebuie înlăturată orice piedică pusă în calea participării politice aindivizilor. Pentru semnificația acestui deziderat în politica mondială, un exemplu
potrivit este opera lui Andrew Linklater, unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți
contemporani ai teoriei critice. Linklater consideră că statul modern este definitîn termeni etici, în sensul că există diferențe majore între drepturile ”i obligațiilepe care cetățeanul le resimte față de această comunitate politică ”i cele pe care le
ia în considerare în raport cu cei aflați în afara frontierelor naționale. Pentru
1. Chiar dacă în teoria critică poate fi observată influența mai multor curente intelectuale,
dat fiind că în prezentul manual este urmărită mai ales coerența expunerii, am optatpentru observarea doar a componentei marxiste a acestei abordări, prin legăturile sale
cu perspectiva “colii de la Frankfurt.
2. Hobden ”i Wyn Jones (2001, pp. 214-216). Pentru implicațiile epistemologice ale
teoriei critice, vezi, de exemplu, Shapcott (2004, pp. 278-279).

TEORII MARXISTE ALE RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE 123
Linklater, un proiect cum este cel al Uniunii Europene, ce presupune scăderea
importanței acordate statului, reprezintă o tendință emancipatorie importantă,anunțând intrarea într-o epocă postwestfalică a guvernării (Hobden, Wyn Jones,2001, pp. 215-216)
1.
Criticile aduse teoriilor marxiste
Evoluția capitalismului
De”i a influențat în mod decisiv evoluția tuturor ”tiințelor sociale din ultimii 140de ani, dimensiunea fundamentală a marxismului este cea economică. Proprietateaasupra mijloacelor de producție determină relațiile de producție, structurareasocietății, lupta de clasă ”i programul politic al actorilor sociali. Pornind de lacritica pe care o face proprietății private ”i capitalismului, marxismul a evoluat întimp, putând fi considerat astăzi, în egală măsură, o filosofie, un program politic”i un proiect de cercetare. Această capacitate de penetrare a unor domenii atât dediferite constituie ”i forța, dar ”i slăbiciunea sa.
˛n ansamblu, se poate spune că marxismul a e”uat, ca oricare altă încercare,
în momentul în care a căutat să prezică evoluția socialului. Capitalismul nu s-aprăbu”it, ci, dimpotrivă, pare să fie pe punctul de a cuceri întreaga lume. Lupta
finală dintre proletariat ”i burghezie nu s-a produs, iar societatea comunistă nu a
fost nicăieri proclamată. Dimensiunea sa deterministă a făcut marxismul incapabilsă explice formidabila capacitate a societăților de a răspunde provocărilor.
Prăbu”irea regimurilor comuniste în Europa de Est ”i, mai ales, în Uniunea
Sovietică dă motive temeinice pentru a afirma că experimentele de sorgintemarxistă au e”uat definitiv. La ora actuală, puținele care au mai rămas ar părea,la prima vedere, condamnate. Sunt evidente e”ecurile unor regimuri – precumcele din Cuba sau Coreea de Nord – de a gestiona în mod centralizat problemeledezvoltării. Pentru a rezista într-o formulă viabilă, un regim comunist trebuie săse reformeze până la a deveni de nerecunoscut, după cum arată cazul vietnamezsau, mai ales, cel chinez. Pentru a evita soarta Uniunii Sovietice, în Chinacomunistă s-a construit un hibrid teoretic, numit „economie socialistă de piaț㔠.
1. Comentarii pertinente asupra teoriei critice, cu un accent pe contribuțiile lui Linklater –
dintre care cele mai cunoscute titluri sunt Men and Citizens in the Theory of International
Relations , Macmillan, Londra, 1990; Beyond Realism and Marxism: Critical Theory
and International Relations , Macmillan, Londra, 1990; ”i The Transformation of
Political Community , Polity Press, Cambridge, 1998 –, pot fi găsite în Devetak (2001,
pp. 155-180).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 124
˛n această formulă, Partidul Comunist păstrează monopolul puterii, dar economia
este, din ce în ce mai mult, guvernată de legile concurenței – fiindcă, explicăDeng Xiaoping, artizanul programului de modernizare, „nu contează ce culoareare pisica atât timp cât prinde ”oareci” . O abordare foarte pragmatică, ce lasă însă
în suspensie problema accesului la putere a unor categorii sociale din ce în ce mai
dinamice. Dacă ”i când se vor acutiza aceste conflicte rămâne de văzut. Pânăatunci, China a devenit în ultimele două decenii un gigant economic în continuăexpansiune, membru al or ganizației celei mai reprezentative pentru capitalismul
universal – Organizația Mondială a Comerțului.
Clasă ”i națiune
De o importanță specială în discutarea marxismului pe planul politicii internaționaleeste modul în care acesta tratează problemele de ordin național. Marxismul
privilegiază solidaritatea de clasă în fața celei naționale, iar apelul la grevăgenerală din ajunul primului război mondial a fost făcut potrivit acestei logici.Oamenii au ales însă să fie cetățeni mai înainte de a fi proletari, iar greva nu a mai
avut loc.
Prin apelul la solidaritate internațională adresat muncitorilor de un partid
declarat marxist ajuns la putere ”i schimbarea orânduirii sociale, marxismul aînspăimântat restul lumii. La sfâr”itul primului mare conflict armat al seco-
lului XX, puterile de statu-quo au intervenit militar în Rusia ”i Ungaria împotriva
regimurilor instituite de partidele bol”evice ajunse la guvernare, consideraterevoluționare. Mai târziu, au constituit celebrul „cordon sanitar” împotrivasovieticilor, cărora nu le-au permis decât foarte târziu reintegrarea în sistemul
internațional.
Relația regimurilor comuniste cu fervoarea națională s-a modificat în timp.
Punctul de cotitură în integrarea naționalismului în retorica de tip comunist parea fi cea de-a doua conflagrație mondială. ˛n încercarea de mobilizare a populației,
simpla ideologie oficială nu a fost de ajuns, astfel încât autoritățile sovietice, în
uria”ul lor efort pentru câ”tigarea „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”, auapelat ”i la argumente de ordin național.
Este greu de argumentat că în timpul Războiului Rece statele comuniste ”i-ar
fi coordonat acțiunile internaționale pe baza solidarității muncitorilor ajun”i la
putere în aceste țări. O analiză a relațiilor de putere în termeni clasici este multmai potrivită: un hegemon (URSS) ce-”i administrează sfera de influență (înparticular, estul Europei, dar ”i alte state din lagărul socialist), care are un
competitor cu aceea”i sursă de legitimitate (China comunistă) ”i care evoluează
într-un sistem global în care există ”i alte mari puteri (mai ales Statele Unite).

TEORII MARXISTE ALE RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE 125
Intervenția hegemonului în sfera sa de influență este justificată de celebra doctrină
Brejnev, a suveranității limitate, formulată în 1968. Aceasta prevede dreptul
țărilor comuniste (de fapt, al Uniunii Sovietice) de a interveni prin orice mijloace,inclusiv militare, în momentul în care în vreunul dintre statele surori este amenințată
orânduirea politică ”i socială.
˛n perioada postbelică, practica politică a făcut ca în Lumea a Treia forțele de
inspirație marxistă să-”i unească de cele mai multe ori eforturile cu cele de ordin
național, mai ales în procesul decolonizării, în lupta împotriva marilor puteri
capitaliste. Acolo unde această alianță a fost câ”tigătoare, în multe cazuri regimurileinstituite s-au declarat fie socialiste, fie au recurs la cele mai multe dintre
instrumentele marxiste de gestionare a puterii: naționalizarea industriei, coope-
rativizarea agriculturii etc. Pe plan extern, ele au beneficiat, de regulă, de sprijinulsovieticilor ”i au păstrat o atitudine cel puțin binevoitoare față de Moscova în
timpul Războiului Rece.
Indiferent de motivațiile sale în desfă”urarea evenimentelor, fluiditatea relației
marxismului cu naționalismul a blocat formularea unei perspective unitare, iar
această lipsă de claritate împiedică, afirmă criticii, posibilitatea ca teoriile marxiste
să fie aplicate în mod convingător în explicarea multor procese ”i fenomenecontemporane.
Concluzii
Datorită multitudinii atât a teoriilor de sorginte marxistă, cât ”i a formelor pe careacestea le-au luat când au fost transpuse în practică, este greu de decelat operspectivă unitară asupra acestui curent teoretic. Cele două planuri se interpunde foarte multe ori, iar deta”area perspectivei academice de evoluția evenimentelor”i proceselor din lumea reală riscă să o transforme în speculație. O legătură preastrânsă dintre aceste două puncte de analiză poate genera însă înțelegeri parțiale,
circumstanțiale.
Simplul fapt că nu există, cel puțin în Relațiile Internaționale, o teorie marxistă
unitară, ci o colecție de abordări ce au câteva puncte de vedere comune, dovede”tefaptul că este un proiect în continuă evoluție în ultimii 150 de ani, obligat să seadapteze unei realități economice, politice ”i sociale în permanentă schimbare.Au fost deja prezentate elementele comune teoriilor de inspirație marxistă. A încercaidentificarea mai multor teme de legătură este un demers mai degrabă inutil, dacănu chiar în”elător. ˛n definitiv , între lumea lui Lenin, a imperiilor colonizatoare,”i cea a emancipării globale despre care vorbesc adepții teoriilor critice sunt preamulte diferențe pentru a putea fi tratate într-un mod unitar.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 126
Dincolo de interpretările, generalizările ”i previziunile – de multe ori gre”ite –
ale adepților acestor curente, se poate spune că marxismele reprezintă una dintrecele mai importante provocări intelectuale aduse liberalismului triumfător. Falsaprofeție nu este apanajul unei anume perspective – după cât se pare, Istoria nu s-a
sfâr”it, după cum afirma un neoliberal marcant precum Francis Fukuyama, după
încetarea Războiului Rece. Politicul nu poate fi gândit ca un moment înghețat. ˛nprobleme precum relațiile Nord-Sud în condițiile globalizării sau relațiile cetă-țeanului cu un stat din ce în ce mai restrâns în manifestarea suveranității sale,
marxismele se pot dovedi în continuare un teren fertil pentru formularea temelor
de reflecție ”i a problemelor.
Influența teoriilor marxiste în ”tiințele sociale este greu de estimat, dar
împreună compun, în mod cert, una dintre cele mai bogate ”i prolifice curente
intelectuale ale epocii moderne. Prin simplul fapt că, într-un fel sau altul, orice
abordare a trebuit să răspundă nelini”tilor marxiste a avut darul ca în acestedomenii, printre care se numără ”i Relațiile Internaționale, să fie construitepuncte de vedere de natură a le răspunde. Nedreptățile sociale care continuă să
existe în lume, la toate nivelurile de analiză, nu justifică lipsa de acțiune în sensul
îndreptării lor. Marxismele nu constituie numai o colecție de teorii academice, ci”i un plan de schimbare a lumii. Slăbiciunile ”i forța acestor teorii rezidă tocmaiîn renunțarea la atitudinea de asistare pasivă la felul în care este structurată lumea
”i în a accepta provocarea de a încerca îndreptarea ei.

Lucian-Dumitru Dîrdală
Neorealismul
Evoluția disciplinei Relațiilor Internaționale din ultimele trei decenii a fost
puternic influențată de programul de cercetare neorealist, ale cărui începuturi
sunt asociate cu lucrarea lui Kenneth N. Waltz Theory of International Politics
(1979). Noua direcție de teoretizare a generat dezbateri numeroase ”i consistente,s-a dezvoltat enorm din punct de vedere cantitativ, ”i-a asumat noi teme de
cercetare, a intrat în dialog cu tot mai mulți competitori. Astfel că, de”i Waltz
continuă să fie recunoscut ca fondator, neorealismul a evoluat ”i prin reacțiile ”icriticile la adresa viziunii sale. Nu se poate elabora o tipologie statică a programuluide cercetare neorealist, pentru că el a rămas expus evoluțiilor teoretice din
”tiințele sociale, interferențelor cu alte arii disciplinare ”i, nu în ultimul rând,
imperativelor de politică publică ale zilei.
Kenneth Waltz ”i teoria structuralăa politicii internaționale
Ambiția lui W altz este aceea de a elabora o teorie a politicii internaționale, de areu”i acolo unde, consideră el, predecesorii săi au e”uat. Ca domeniu de studiu,
politica internațională este caracterizată de „legi”, adică enunțuri care evidențiază
relații – invariante sau probabile – între variabile (mărimi care pot lua diferitevalori). ˛ntre legi ”i teorii există o deosebire esențială, teoriile fiind constructeintelectuale menite să explice legile, iar pentru aceasta este nevoie ca ele să
creeze un tablou mental simplificat, abstras din realitate, al domeniului cercetat.
˛n cadrul unei teorii se combină enunțuri descriptive ”i enunțuri nonfactuale(asumpții) teoretice, rolul acestora din urmă fiind acela de a da sens datelor.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 128
Asumpțiile trebuie judecate nu după corespondența lor cu realitatea, ci pornind
de la capacitatea teoriei care le include de a explica domeniul cercetat. Un demersstrict inductiv, concretizat prin emiterea de ipoteze pornind de la observarearealității, este ineficient: el va pune în evidență legi, însă nu va genera teorii.
Teoria presupune îmbinarea inducției cu deducția, pornind de la o idee novatoare,
care ar trebui să se refere, sub o formă sau alta, la conexarea părților disparate dincadrul tabloului simplificat, în a”a fel încât să se poată spune lucruri noi ”irelevante despre acel domeniu – în cazul de față, politica internațională.
Waltz porne”te de la sesizarea caracterului sistemic al politicii internaționale
”i, în acest context, îl frapează continuitatea vieții politice internaționale de-alungul secolelor, comportamentul uniform al unor unități (de exemplu, statele–națiune) extrem de diverse din punctul de vedere al trăsăturilor interne. Evidența
regularității nu le era în nici un caz străină unor teoreticieni precum Morgenthau,
după cum nu le scăpase nici protagoni”tilor „celei de-a doua dezbateri” dincadrul disciplinei Relațiilor Internaționale. Utilitatea teoriilor la nivelul sistemuluiera larg recunoscută, problematic fiind însă faptul că aceste teorii sfâr”eau prin a
explica funcționarea sistemului făcând apel la variabile de la nivelul unității. Cum
în arena internațională rezultatele nu corespund decât rareori intențiilor actorilor,înseamnă că trebuie să existe un nivel de cauzalitate care scapă teoriilor cepornesc de la actori – altfel nu s-ar putea explica similaritățile ”i repetițiile din
politica internațională.
Răspunsul lui Waltz începe prin delimitarea abstractă a unui sistem politic
internațional, înțeles ca sistem de state. Un enunț teoretic fundamental este acelacă interacțiunile din acest sistem suportă efectul regulator al structurii sistemului.
Structura este definită drept un set de condiții constrângătoare ce afectează
comportamentul actorilor, modelând astfel procesul politic din sistem. Structuraface posibilă însă”i conceptualizarea sistemului, este un concept la nivel desistem. ˛n definirea ei nu trebuie incluse elemente care țin de atributele sau
interacțiunile unităților, pentru că astfel s-ar comite exact eroarea „reducționistă”,
pe care Waltz le-o atribuie celor care încearcă să explice funcționarea sistemuluipornind de la cercetarea unităților. Structura sistemului este definită prin aranja-mentul părților sale ”i prin principiul acelui aranjament (este instituită prin
abstragere din realitate), iar nu prin enumerarea unor caracteristici materiale ale
sistemului. Ea creează o perspectivă strict pozițională asupra sistemului. Rolulsău seamănă cu cel al unui selector: fără a determina comportamentele actorilor,ea le recompensează pe unele, pedepsindu-le pe altele, prin intermediul a două
mecanisme: socializarea actorilor ”i competiția între ei (Waltz, 1979, pp. 73-74).
Structura este definită prin trei e”aloane, dintre care primul este principiul
organizator al sistemului . Pentru sistemul politic internațional, principiul organizator

NEOREALISMUL 129
este anarhia: nu există nici o autoritate deasupra statelor. Astfel este separat
domeniul politicii internaționale de cel al politicii interne, organizată ierarhic.
Pentru a ilustra modul în care anarhia constrânge comportamentele actorilor,Waltz recurge la analogia cu echilibrul pieței din teoria economică neoclasic㠖un domeniu „similar din punct de vedere structural” ( ibidem , p. 89) cu sistemul
politic internațional, în sensul că în ambele funcționează principiul autoajutorării.
Piața condiționează comportamentul actorilor economici, recompensând ”i sancțio-nând, la rândul ei, anumite tipuri de comportamente. ˛ntr-un astfel de mediu,asumpția lui Waltz despre unități (state) este aceea că ele vor căuta să supraviețuiască,modelându-”i comportamentele în acest sens.
Al doilea e”alon al structurii se referă la specificația funcțiilor unităților . ˛n
domeniul intern, relațiile de supraordonare-subordonare încurajează diferențiereaîntre unități, fiecare specializându-se în îndeplinirea anumitor funcții. ˛n domeniulinternațional, unitățile (statele) se află în relații de coordonare, astfel încât nuapare o diferențiere funcțională: statele sunt unități „asemenea” . Waltz argu-mentează că, în ciuda complexității domeniului (datorată, printre altele, prezențeiactorilor nestatali), este justificată opțiunea sa de a defini sistemul internațional
ca sistem de state – la fel cum, în corpul de teorie economică ce stă la baza analogiei,
unitățile sistemului sunt firmele. Statele diferă considerabil între ele ca mărime,avuție ”i putere, dar se aseamănă prin faptul că au de îndeplinit acelea”i sarcini.
˛n fine, cel de-al treilea e”alon al structurii se referă la distribuția capacităților .
Statele se deosebesc prin prisma capacităților de a îndeplini sarcini similare,capacități subsumate conceptului de putere. ˛nsă acest al treilea parametru sereferă nu la putere ca atribut al unităților, ci la o caracteristică la nivel de sistem:polaritatea, definită prin numărul marilor puteri din sistem. Polaritatea va condiționaacțiunile statelor în arena internațională la fel cum în politica internă, un anumittip de sistem de partide (definit prin numărul de partide relevante) va condiționaacțiunea unui partid politic oarecare. ˛n domeniul internațional, distincția importantăeste aceea între sisteme bipolare ”i sisteme multipolare (Waltz consideră căsistemele unipolare nu reprezintă decât faze tranzitorii, iar logica lor se aseamănă,
într-o anumită măsură, cu cea a sistemelor multipolare).
Astfel definită, structura permite conceptualizarea politicii internaționale:
de”i î”i mențin autonomia, statele ocupă poziții specificabile unele în raport cucelelalte, iar interacțiunile lor pot fi teoretizate. Conceptul de structură permitediferențierea între schimbările la nivel de unitate ”i cele la nivel de sistem. ˛ncazul acestora din urmă, unicul e”alon la care ele pot apărea este al treilea(polaritatea); primele două (anarhia, respectiv absența diferențierii funcționale)sunt parametri, nu variabile.
O teorie strict sistemică a politicii internaționale ar trebui să expliciteze
presiunile exercitate ”i posibilitățile de acțiune oferite de sisteme având diferite

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 130
structuri, fără a intra însă pe terenul politicii externe – adică fără a trata modul
sau eficacitatea cu care unitățile vor răspunde acestor presiuni ”i posibilități.Teoria trebuie să lege nivelul sistemic de cel al actorului, în sensul că, pornind dela un set minimal de asumpții despre stat ”i motivația acțiunii sale, trebuie să aratecum constrângerile structurale generează rezultatul a”teptat.
O asemenea teorie este cea a balanței de putere. Astfel, într-un mediu anarhic,
caracterizat de autoajutorare, statul are drept scop suprem supraviețuirea, caprecondiție pentru atingerea tuturor celorlalte scopuri. Pentru aceasta, el va căutasă-”i sporească puterea, ceea ce nu înseamnă neapărat maximizarea ei. Puterea nueste un scop în sine, ci un mijloc pentru atingerea securității. La nivel de sistem,din acțiunile statelor vor rezulta balanțe ale puterii, însă un asemenea deznodământapare independent de dorința sau acțiunea con”tientă a unui stat sau altul –structura va influența comportamentele în această direcție.
La nivel de unitate, teoria trebuie să abordeze modul în care va fi prescris
comportamentul statului. Există două tipuri de comportament: contrabalansarea”i alinierea. Imperativul securității face ca rațional să fie primul – contrabalansareaputerii superioare a unui stat sau a unei alianțe de state. Alinierea la statul mai
puternic nu este o soluție, întrucât mai târziu acesta se poate întoarce împotriva
actualilor parteneri, iar statul va rămâne descoperit în fața amenințării. Contraba-lansarea unui potențial agresor (”i oricine poate fi, mai devreme sau mai târziu,un potențial agresor) nu va lua în calcul motivele, ci exclusiv capacitățile acestuia.Ea se poate realiza prin eforturi interne (sporirea propriilor capacități) sau externe(crearea de alianțe). Alegerea de către stat a comportamentului de contrabalansarenu are nevoie de nici o asumpție de raționalitate a statului – el este „prescris” dela nivelul structurii, prin intermediul mecanismului de socializare.
Waltz porne”te de la premisa că orice teorie trebuie să treacă proba falsificabilității,
însă recunoa”te că,
deoarece se prezice doar o vag definită ”i inconstantă condiție de echilibru, e greu de
spus dacă vreo distribuție dată a puterii falsifică teoria (Waltz, 1979, p. 124).
De asemenea, în ceea ce prive”te comportamentul statelor, Waltz susține că
adoptarea alinierii în locul contrabalansării, frecventă în istoria sistemului interna-
țional, nu face parte dintre preocupările teoriei sistemice, ci este de resortul
teoriilor la nivel de unitate (teorii ale politicii externe). Waltz arată că teoria sa
este parcimonioas㠖 e simplă ”i explică lucruri importante cu ajutorul a puține
variabile, ceea ce compensează caracterul ei parțial. Dar, din moment ce conținutul
ei are legătură cu domeniul politicii externe, ea este ”i o teorie a politicii externe,
deci poate fi criticată ”i comparată cu alte teorii din domeniu (Mouritzen, 1997,
p. 76). Problema capacității neorealismului de a genera teorii în domeniul politicii

NEOREALISMUL 131
externe a fost reluată în cursul dezbaterilor dintre reali”tii defensivi ”i cei ofensivi,
în cadrul Studiilor de Securitate.
John Mearsheimer ”i realismul ofensiv
Teoria structurală avansată de John Mearsheimer (2003) nu se limitează la nivelul
sistemului, ci î”i propune să fie ”i o teorie a politicii externe. “i în acest caz,viziunea fundamentală asupra domeniului redă o lume de state căutând să supravie-țuiască într-un mediu anarhic, caracterizat de autoajutorare. Cea de-a doua ipotezăeste aceea că statele posedă o anumită capacitate militară ofensivă, care le face săfie periculoase unele pentru celelalte. ˛n această lume, statele nu pot fi niciodată
sigure că nu vor fi atacate, există o permanentă incertitudine cu privire la intențiile
celorlalți – aceasta este a treia ipoteză teoretică a lui Mearsheimer. Urmeazăipoteza referitoare la țelul fundamental al statelor, supraviețuirea, ceea ce face capreocupările de securitate să primeze asupra oricărui alt domeniu. ˛n fine, ultimaipoteză este aceea că statele sunt actori raționali, cu o gândire strategică. Cumulate,aceste ipoteze stimulează statele să se comporte ofensiv unele față de celelalte,conturându-se trei modele generale de comportament: teama, autoajutorarea ”imaximizarea puterii.
Raportarea teoriei lui Mearsheimer la cea a lui Waltz sugerează că realismul
lui W altz este unul „defensiv”, în sensul că anarhia internațională încurajeazăstatele să urmărească menținerea echilibrului balanței de putere. Mearsheimer
(după exemplul lui Morgenthau) avansează un realism „ofensiv”: în condițiile
anarhiei ”i dilemei securității, marile puteri caută să-”i maximizeze puterearelativă în raport cu competitorii, având drept țel fundamental hegemonia.
Puterea unui stat este definită în termeni de capacități ”i include componente
precum populația ”i forța economică, însă decisivă este puterea militară. Mariputeri sunt statele care au armate capabile să se confrunte de la egal la egalîntr-un război convențional împotriva celui mai puternic stat din lume. Cum înera nucleară ”ansele de hegemonie globală sunt reduse, statul s-ar putea mulțumicu postura de hegemon regional, tinzând să devină o putere de statu-quo .
Tipurile de structură internațională sunt definite pe baza a două criterii:
distribuția capacităților prezente sau latente din sistem (bipolarism, multipolarism)”i decalajul dintre primele două state (echilibrat, neechilibrat). Rezultă, în principiu,
patru posibilități, dintre care doar trei au corespondență în realitate: bipolarismul
echilibrat, multipolarismul echilibrat ”i multipolarismul neechilibrat.
Prin comparație cu statele lui W altz, cele ale lui Mearsheimer sunt mai deschise
către risc, mai dispuse să ia în considerare ”i alte obiective decât securitatea, mai

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 132
satisfăcute cu o doză mai mică de securitate. Dacă lumea lui Waltz este populată
de puteri de statu-quo, cea a lui Mearsheimer cuprinde puteri revizioniste: cândnu pot trece la ofensivă (principala strategie ofensivă fiind războiul), acesteputeri încearcă fie să contrabalanseze eventualii agresori, fie alte strategii, între
care se distinge pasarea responsabilității către alt actor, evitând astfel costurile
presupuse de contrabalansare.
V ariabilele geografice – dacă agresorul ”i statele amenințate au graniță comună,
respectiv sunt despărțiți de ape – sugerează că statele vor alege să contrabalanseze
în primul caz ”i să paseze responsabilitatea în al doilea. Cuplând cele două seturi
(structură ”i geografie), Mearsheimer concluzionează că, în cazul sistemelormultipolare echilibrate, cu precădere când statul amenințat este protejat deîntinderi de apă, strategia cea mai avantajoasă ar fi pasarea responsabilității. Pe
de altă parte, când sistemul este multipolar dezechilibrat, în special când există
vecinătate pe uscat, realismul ofensiv prescrie contrabalansarea.
Pasarea responsabilității este atrăgătoare mai ales în sistemele multipolare,
unde se poate găsi o mare putere care să accepte responsabilitatea înfruntării
agresorului. O astfel de confruntare i-ar putea uza pe ambii combatanți, astfel că
statul poate câ”tiga putere relativă în raport cu ei. ˛n fine, statul poate recurge laaceastă strategie pentru a evita lupta cu mai mulți adversari coalizați. Aflate îndefensivă, statele tind de cele mai multe ori să aleagă pasarea responsabilității.
De obicei, aceasta se dovede”te o strategie perdantă pe termen lung: statul care
o aplică poate obține câ”tiguri absolute, însă va suferi de regulă pierderi relativefață de statul agresor.
Mearsheimer oferă, în fine, ”i o teorie structurală a incidenței războiului între
marile puteri, argumentând că sistemele multipolare sunt mai instabile – deci mai
predispuse la război – decât cele bipolare. Războiul este mai frecvent în sistemelemultipolare din trei motive. ˛n primul rând, numărul mai mare de actori importanțispore”te oportunitățile de război, prin aceea că apar mult mai multe situații de
conflict. ˛n al doilea rând, asimetriile de putere sunt mai răspândite în sistemele
multipolare decât în cele bipolare. De”i statele ar putea recurge mai u”or lamăsuri de contrabalansare, opțiunea larg răspândită în favoarea pasării responsa-bilității face dificilă prevenirea războiului. ˛n fine, în sistemele multipolare cre”te
riscul erorilor de calcul în privința puterii relative, dar ”i a hotărârii cu care
statele î”i urmăresc interesele. Multipolarismul neechilibrat este mai predispus larăzboi decât cel echilibrat, pe două considerente: tentația hegemonului potențialde a forța obținerea hegemoniei regionale, respectiv nivelul sporit de teamă la
nivelul celorlalte state, care le poate face să adopte politici riscante.
Mearsheimer apreciază că evidența istorică susține explicațiile realismului
ofensiv (pentru o discuție succintă despre puterea explicativă a altor teorii realiste,

NEOREALISMUL 133
vezi considerațiile despre dezbaterea neorealism – neoliberalism din capitolul
„Neoliberalismul”). El constată că raporturile dintre marile puteri, între 1792 ”i1990, au luat forma unor conflicte între state revizioniste, singurele puteri destatu-quo fiind hegemonii regionali. Japonia (în perioada 1868-1945), Uniunea
Sovietică (1917-1991), Italia (1861-1943), Marea Britanie (1792-1945) ”i Statele
Unite (1800-1990) se comportă, apreciază el, în conformitate cu enunțurilerealismului ofensiv. ˛n toate aceste cazuri, evidențele istorice susțin – apreciazăMearsheimer – enunțurile realismului ofensiv, iar cazurile de nonexpansiune s-au
datorat descurajării reu”ite: astfel, Germania nu se manifestă agresiv în perioada
1871-1900 întrucât, după unificare, tentativa de hegemonie continentală erablocată de celelalte mari puteri europene. ˛n privința „echilibratorilor de pestemări”, Marea Britanie ”i Statele Unite, neglijarea de către ace”tia, în anumite
perioade, a imperativului realist-ofensiv de maximizare a puterii poate fi explicată
în cadrul teoriei făcându-se apel la discuțiile despre puterea blocantă a apei sauparticularitățile de comportament ale hegemonului regional. Charles Kupchanse întreabă însă dacă nu cumva în ecuație ar putea intra factorul „regim politic
intern”, întrucât acestea erau singurele două state democratice din e”antionul lui
Mearsheimer, iar pe de altă parte, puterea blocantă a apei nu pare să se fimanifestat în cazul expansiunii japoneze în perioada premergătoare celui de-aldoilea război mondial. De asemenea, Kupchan pune problema modului în care
”i-au dobândit SUA hegemonia continental㠖 întrucât teoria lui Mearsheimer
stipulează că această poziție nu se poate obține decât prin război –, precum ”i peaceea a motivului pentru care alte state de pe continent nu au acționat, în secolulal XIX-lea, în sensul contrabalansării puterii americane, de”i teoria lui Mearsheimer
ar fi prescris un astfel de comportament. Ultima sa rezervă se referă la motivul
pentru care SUA au fost mulțumite cu statu-quo-ul de după cel de-al doilea războimondial, în condițiile în care teoria ar fi prezis încercarea de obținere a hegemonieimondiale (Kupchan, 2003). Alte critici au scos în evidență nevoia ca realismul
ofensiv să justifice apropierea dintre Marea Britanie ”i SUA, la începutul secolu-
lui XX, precum ”i modul în care Uniunea Europeană a reu”it să provoaceschimbări de asemenea amploare în relațiile dintre marile puteri de pe continent.
Pe de altă parte, Mearsheimer susține că, în privința incidenței războiului la
nivel de sistem, toate predicțiile teoriei realismului ofensiv au fost, în mare,
confirmate pe intervalul studiat, iar epocile de multipolarism neechilibrat (1793-1815,
1903-1918 ”i 1939-1945) sunt marcate de războaie majore: războaiele napoleoniene
”i cele două războaie mondiale.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 134
Realismul defensiv
Realismul defensiv combină perspectiva structurală cu un set de asumpții despre
stimulentele conflictului sau ale cooperării interstatale. ˛n primul rând, interpretânddilema securității, reali”tii defensivi arată că încheierea de alianțe sau înarmarea,în scopul atingerii obiectivelor de securitate ale statului, pot conduce la o
diminuare a securității, prin aceea că un potențial rival ar putea judeca gre”it
intențiile statului respectiv, suspectându-l de agresivitate.
Reali”tii defensivi accentuează importanța „modificatorilor structurali”, care
se referă la distribuții relative ale capacităților la nivel de sistem, care să permită
statelor să îndeplinească anumite strategii diplomatice sau militare. Un exemplu
important în acest sens îl reprezintă a”a-numita „balanță ofensivă-defensiv㔠îndomeniul tehnologiei, utilizată intens de neoreali”ti pentru a explica aspecte alepoliticii internaționale ”i ale politicii externe. Avantajul acestui modificator structural
este că are aceea”i valoare pe întreg globul, în condițiile în care toate statele au
acces la tehnologie. Predicția cea mai generală a teoriei este aceea că probabilitateaconflictului internațional cre”te atunci când balanța se înclină către ofensivă:tehnologia va face mai puțin costisitoare ofensiva, iar ca răspuns, statele vor
adopta strategii ofensive. Tehnologic însă, în viziunea reali”tilor defensivi, balanța
a fost în general înclinată în favoarea defensivei, iar armele nucleare au avut unimpact decisiv în acest sens, pentru că deținerea unei capacități de contraloviturănucleară face ca prețul plătit de agresor să fie enorm (Lynn-Jones, 2000).
Teoriile balanței ofensivă-defensivă (încorporate în realismul structural waltzian)
pot ajuta la explicarea ”i predicția unui anumit război, precum ”i a condițiilor încare pacea devine mai probabilă. Reali”tii defensivi sunt mai optimi”ti decâtWaltz în privința ”anselor de cooperare între state, inclusiv în domeniul securității.
De exemplu, Charles Glaser consideră că realismul structural waltzian pune în
mod nejustificat semnul de egalitate între autoajutorare ”i adoptarea unor compor-tamente competitive, trecând cu vederea aspectele cooperative ale acțiunii statelorpe arena internațională anarhică. El pledează pentru o transformare a teoriei
structurale, pornind de la dilema securității: statul trebuie să-”i întărească propria
capacitate de descurajare ”i de apărare, fără a submina astfel capacitățile dedescurajare ”i apărare ale altor state. Aceasta ar presupune transformarea teorieistructurale bazate pe putere înțeleasă ca resurse agregate într-o teorie bazată pe
capabilități militare ”i strategie. Statul ar trebui să-”i poată dezvolta capacitățile
militare pentru a efectua anumite misiuni ”i, totodată, să-”i interzică alte misiuni,ceea ce va oferi mai multă securitate potențialilor rivali, atenuând dilema securității.

NEOREALISMUL 135
Pentru aceasta, teoria structurală ar trebui să încorporeze considerații legate de
balanța ofensivă-defensivă ”i de distinctibilitatea ofensivă-defensivă (o altă temă
fundamentală în dilema securității) (Glaser, 1994-1995).
˛n mod similar, ”i teoriile reali”tilor neoclasici (vezi secțiunea următoare) pot
fi îmbogățite prin încorporarea balanței ofensivă-defensivă, un concept care la
reali”tii neoclasici nu mai este unul pur structural, ci include ”i factori nestructuraliprecum diplomația, politica internă sau competența conducătorilor.
Indiferent de afilierea la programul neorealist sau realist neoclasic, adepții
defensivei apreciază că statele pot găsi soluții de cooperare, în condiții de anarhie.
Gândire realistă ”i teorie neorealistă
Kenneth Waltz pretinde că demersul său aduce teoriei politicii internaționale acea
legitimitate ”tiințifică pe care reali”tii clasici sau protagoni”tii „celei de-a doua
dezbateri” nu încercaseră (sau nu reu”iseră) să i-o confere. Lui Hans Morgenthau,sarcina edificării unei teorii raționale a politicii internaționale i se părea necesară,
dar imposibilă, iar Raymond Aron contesta ambițiile teoretice dincolo de pragul
analizei istorice sau sociologice a relațiilor internaționale, respingând explicitanalogia cu teoria economică. Acest scepticism se datora, în viziunea lui Waltz,
faptului că nici ei, nici alți teoreticieni reali”ti nu î”i asumaseră răspunderea de a
imita demersul fiziocraților în teoria economic㠖 de a abstrage un domeniu pretabilstudiului ”tiințific din complexitatea raporturilor internaționale (Waltz, 1990).
De”i sesizase importanța anarhiei internaționale, Morgenthau era un realist al
primei imagini: cauzele războiului erau adânc înrădăcinate în natura umană(instinctul individual de a căuta puterea). Teoria lui asupra balanței de putere nu
putea fi, pentru Waltz, o teorie explicativă a politicii internaționale. Ea era
produsul unei analize considerate deficitare ”i, în plus, cuprindea elementeprescriptive la nivel de unitate. Construcția teoretică alunecă astfel înspre reducțio-
nism – eroarea de a încerca să explice funcționarea sistemului internațional
pornind de la atributele unităților. Despărțirea lui Waltz de vechea „gândirerealist㔠se datorează în primul rând caracterului structural al teoriei sale. O altă
temă de separație este înțelegerea de către neorealism a puterii ca mijloc, nu ca
scop al acțiunii statului, ”i încorporarea distribuției de putere (polaritatea) înstructura sistemului internațional. ˛n fine, tot modul de conceptualizare a structurii
îi face pe neoreali”ti să configureze statele ca unități asemenea, prin contrast cu
atenția acordată de reali”tii clasici diferențelor dintre ele.
Pe de altă parte, a”a cum ar trebui să sugereze chiar drumul parcurs de Waltz
de la „gândire” la „teorie”, neorealismul reprezintă o dezvoltare, nu o abandonare

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 136
a programului realist. Toți reali”tii, indiferent de epoca sau contextul intelectual
în care scriu, împărtă”esc un set de presupoziții referitoare la: importanța statuluiîn teoria relațiilor internaționale; supraviețuire, ca obiectiv fundamental alstatului; ”i autoajutorare, ca logică a sistemului internațional (Dunne, Schmidt,
2005, p. 172).
Contribuțiile lui Waltz ”i Mearsheimer sunt esențiale pentru programul de
cercetare neorealist, iar diferențele evidente de abordare sugerează amploareadezbaterilor din interiorul acestuia. Termenul „neorealism”, de”i invariabil legat
de numele lui Waltz, a ajuns să includă un număr imens de cercetări – astfel că,
inevitabil, apar contradicții între diverse tipologii. Un motiv evident al acestuifenomen este întărirea identităților subdisciplinare, de exemplu, Studiile deSecuritate sau economia politică internațională.
Pentru o mai bună înțelegere a încercărilor de tipologizare a neorealismului,
se pot utiliza criteriile utilizate de Stefano Guzzini în elaborarea „hărții” teoriilorîn relațiile internaționale: criteriul epistemologic (axa naturalism-interpretivism)”i criteriul metodologic (axa individualism-holism). Teoria waltziană este naturalistă,
în sensul în care naturalismul presupune monismul metodologic; face din căutarea
legilor generale programul legitim din punct de vedere ”tiințific; susține subsumareateoretică a explicației ”tiințifice, în sensul că ipotezele sunt deduse din legileacoperitoare, iar cazurile particulare sunt subsumate ”i, astfel, explicate; falsificarea
este considerată criteriu ”tiințific de demarcare, separând ”tiința de celalalte
abordări (Guzzini, 2001, p. 364).
De asemenea, teoria waltziană este mai degrabă holistă, în sensul în care
holismul trebuie distins de simpla acțiune colectivă. Acțiunea colectivă este derivată
din acțiunea ”i intenționalitatea individuală, de”i ea nu o reflectă în mod necesar pecea din urmă. Prin contrast, o abordare holistică vede dinamica întregului ca perpe-tuându-se de la sine ( ibidem , p. 367).
Aceste criterii se pot aplica unei tipologii care vizează explicit ”i integral
ansamblul de teoretizări realiste. Ea distinge între realismul clasic, realismul
structural (exemplificat prin contribuțiile lui Waltz ”i Mearsheimer ”i, în secolul
al XVIII-lea, ale lui Rousseau) ”i două reacții contemporane față de realismulstructural: realismul neoclasic ”i realismul alegerii raționale (Dunne, Schmidt,2005, p. 166)
1.
Distincția între realismul clasic ”i cel structural are la bază, evident, opțiunea
acestuia din urmă pentru „a treia” imagine, anarhia internațional㠖 realismul
1. Trebuie menționat faptul că, în alte tipologii, create pe baza altor criterii, Mearsheimer
este inclus în categoria reali”tilor neoclasici.

NEOREALISMUL 137
structural este naturalist din punct de vedere epistemologic, în timp ce realismul
clasic este mai degrabă interpretivist.
Totodată, critica lui Waltz la adresa „reducționismului” lui Morgenthau sau
chiar al lui Aron este în primul rând o critică la adresa individualismului lormetodologic. Pe de altă parte, teoria lui Waltz nu este chiar atât de holistă: ea nuexplică efectele sistemice direct pe baza structurii sistemului, ci prin intermediulinteracțiunilor între actori. Statele fac politica internațional㠖 structura nudetermină, ci selectează comportamente.
Reacția concretizată prin realismul neoclasic are la bază nevoia completării
explicațiilor sistemice cu explicații aferente celei de-a doua imagini (modul încare este percepută puterea, modul în care se exercită conducerea la nivelulunității) – este a”adar o tendință de relaxare atât a naturalismului, cât ”i (totu”i)a holismului lui W altz în direcția lui Morgenthau, dar fără a parcurge chiar tot
drumul până la Morgenthau.
Reacția concretizată prin „realismul alegerii raționale” este o reacție individu-
alistă la holismul metodologic al realismului structural, fără a-i pune însă îndiscuție naturalismul epistemologic. Astfel de cercetători reali”ti, preocupați decooperarea ”i conflictul internațional (dilema securității, problema câ”tigurilorrelative ca obstacol în calea cooperării) împărtă”esc, în mare, viziunea despre”tiință a lui Waltz. De aceea a ”i fost relativ facilă încorporarea acestor contribuții,pentru a completa sau combate realismul structural waltzian. ˛n alte tipologii,foarte multe dintre aceste teoretizări sunt asociate „neorealismului”. T ot în acestsens poate fi înțeleasă ”i dezbaterea între neoreali”tii ”i neoliberalii adepți aialegerii raționale, care l-a făcut pe Robert Keohane să opineze că mulți neoliberaliparticipă la conturarea unui program de cercetare neorealist lărgit sau să sugerezeexistența unei tabere comune raționaliste, opusă reflectivismului.
Subdisciplina Studiilor de Securitate a produs o tipologie bazată pe reunirea a
două criterii de diferențiere: asumpțiile referitoare la anarhie (care fundamenteazămai vechea separare între realismul ofensiv ”i cel defensiv) ”i fenomenele cetrebuie explicate de teorie (delimitându-se astfel neorealismul ”i realismul neoclasic).
Astfel, neorealismul ar reuni teoriile care încearcă să explice rezultatele
internaționale – de exemplu, probabilitatea războiului între marile puteri, dura-bilitatea alianțelor sau probabilitatea cooperării internaționale. Pot fi delimitate
două cadrane: defensiv ”i ofensiv . Primul cuprinde teorii bazate pe asumpția că
sistemul internațional oferă statelor stimulente pentru expansiune doar în anumitecondiții. Aici se regăsesc, printre altele, teoria waltziană a balanței de putere sauteoriile preponderent structurale în privința dilemei securității. ˛n cadrul celui de-al
doilea, o poziție proeminentă este deținută de teoria lui Mearsheimer
1.
1. Vezi p. 136, n. 1.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 138
Realismul neoclasic reune”te teorii despre comportamentul statelor – de
exemplu, doctrina militară, preferințele în domeniul alianțelor, tipul de diplomațiepromovat. “i aici există două cadrane: în cel defensiv se află teoria balanțeiamenințărilor sau teoriile (orientate spre agent) asupra balanței ofensivă-defensivă.
De partea cealaltă, în zona ofensivă, întâlnim teoria hegemonică a politicii externe
(William Wohlforth) sau realismul centrat pe stat al lui Fareed Zakaria (Taliaferro,2000-2001, p. 135).
Tabloul se bazează însă pe separarea netă între contribuțiile realiste în Studiile
de Securitate ”i cele subsumate economiei politice internaționale, excluzând astfel
o componentă importantă a studiilor realiste în domeniul Economiei PoliticeInternaționale, efectuate mai ales de exponenți ai realismului alegerii raționale,precum Steven Krasner sau Joseph Grieco. Dacă facem abstracție de această
omisiune ”i de apariția distincției între curentul ofensiv ”i cel defensiv, ale cărei
rădăcini țin – a”a cum s-a discutat în secțiunile anterioare – de interpretareaimplicațiilor anarhiei, delimitarea realismului neoclasic față de neorealism poatefi interpretată tot prin prisma relaxării asumpțiilor naturaliste ”i holiste găsite în
versiunea structurală a lui Waltz. De asemenea, prin plasarea împreună, în
cadranul neorealismului defensiv, a teoriei structurale waltziene ”i a versiunilorrealist-defensive axate pe teoria jocurilor, se observă că ”i această tipologiereflectă ideea continuității între orientări. “i în Studiile de Securitate, neorealismul
waltzian a constituit o bază de elaborare a unor demersuri mai puțin parcimonioase,
dar poate mai relevante din perspectiva politicii externe.

Lucian-Dumitru Dîrdală
Neoliberalismul
Programul de cercetare neoliberal s-a conturat, începând cu anii ’80, pe
fondul nevoii de reconsiderare ”i reconfigurare a teoretizărilor liberale ”i instituțio-
naliste, a căror influență intrase într-un aparent declin. Evoluțiile din politicainternațională, în primul rând deteriorarea raporturilor între superputeri în primiiani ai administrației Reagan – se vorbea despre un nou Război Rece, izbucnit
odată cu lansarea Inițiativei de Apărare Strategică („războiul stelelor”) – păreau
a justifica adoptarea unei viziuni realiste asupra lumii. Conflictul (nu cooperarea)se impunea ca temă dominantă de cercetare, dacă disciplina academică a RelațiilorInternaționale dorea să-”i mențină relevanța asupra politicii publice. Evoluțiile
anticipate în anii destinderii nu se concretizaseră (încă) de o manieră convingă-
toare: impactul organizațiilor internaționale ”i al actorilor transnaționali rămăseselimitat, cel puțin în sfera securității, pe care reali”tii o defineau drept esențială.
“i totu”i, în această lume „realist㔠exista un grad semnificativ de cooperare
între state – este intuiția fundamentală de la care pornesc teoreticieni precum
Robert Keohane, David Baldwin sau Robert Powell. Domeniul Relațiilor Interna-ționale avea nevoie de o teorie care să abordeze fenomenul cooperării, imperativce a servit drept liant al programului neoliberal de cercetare.
Această viziune asupra lumii nu era, desigur, nouă: cooperarea internațională
a fost dintotdeauna o dominantă a reflecției liberale. Neoliberalismul a profitatînsă, în plan teoretic, de revenirea în centrul atenției, în ”tiința politică, a unorpersonaje întru câtva uitate sau chiar discreditate: instituțiile . „Noul instituțio-
nalism” a oferit o nouă viziune asupra cadrelor generale ale politicii, inclusiv ale
politicii internaționale, accentuând constrângerile pe care mediul instituțional leimpune asupra comportamentului actorilor. Instituțiile internaționale încep astfelsă fie abordate din ce în ce mai mult ca „variabile independente”, cercetările

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 140
concentrându-se asupra efectelor lor, asupra comportamentelor statelor ”i, în
general, asupra vieții internaționale. Desigur, în ”tiința politică s-a pus adeseoriîntrebarea: „Ce este atât de nou în noul instituționalism?”, în sensul că nicicercetătorii mai vechi nu rămăseseră insensibili față de această problematică. ˛nRelațiile Internaționale este greu să afirmi, de exemplu, că un Robert Keohane nuse preocupase ”i înainte de efectele instituțiilor internaționale. Noul instituțio-nalism oferă însă un cadru legitim ”i influent din punct de vedere ”tiințific pentruconfigurarea unei agende de cercetare coerente.
Influențele marcante venite dinspre teoria economică, sociologie ”i alte discipline
fac ca noul instituționalism să contribuie la integrarea mai accentuată a ”tiințeipolitice în spațiul ”tiințelor sociale. ˛n Relațiile Internaționale, neoliberalii augăsit în această perspectivă un sprijin extrem de util pentru eforturile lor deextindere a sferei politicii internaționale. Era important ca domenii precumcomerțul internațional sau mediul înconjurător să fie considerate sfere legitimede interes pentru cercetătorul în Relațiile Internaționale, pentru ca discursul”tiințific despre cooperarea internațională să fie validat. ˛n plus, neoliberalii î”idefineau astfel un extrem de vast domeniu de cercetare: în domeniile nonsecuritareexistau mult mai multe instituții internaționale, iar efectele lor asupra comporta-mentelor statelor promiteau să valideze teza potrivit căreia „instituțiile conteaz㔠.
Există multe alte argumente în sprijinul ideii că noul instituționalism a influențat
decisiv dezvoltarea programului neoliberal de cercetare în Relațiile Internaționale.˛nsă discuția nu se poate încheia fără a sublinia faptul că statul este „readus” încentrul atenției – una dintre consecințele de lungă durată ”i importanță majoră alenoului instituționalism. ˛n relațiile internaționale, statul este actorul principal,de”i nu unicul; în orice caz, orientarea neoliberalilor către studierea fenomenuluicooperării între state va conferi o prioritate clară actorilor etatici.
Există multiple căi de ilustrare a genezei programului de cercetare neoliberal.
˛n cele ce urmează va fi privilegiată abordarea lui Robert Keohane, care apreciazăcă este nevoie de o abordare multidimensională a politicii mondiale, care săîncorporeze mai multe cadre analitice:
Unul dintre acestea trebuie să fie realismul structural, care are meritul de a fi
parcimonios ”i clar, de”i sfera fenomenelor pe care le cuprinde este limitată. Altul […]
trebuie să fie un program de cercetare structural, modificat, care să relaxeze uneledintre asumpțiile realismului structural, dar să rețină destul din nucleul dur pentru a
putea genera predicții a priori pe baza informațiilor despre mediul internațional. ˛n
fine, avem nevoie de teorii mai bune despre politica internă, luarea deciziilor ”iprocesarea informațiilor, astfel încât golul dintre mediile extern ”i intern să fie umplutîn mod sistematic (Keohane, 1986, p. 191).

NEOLIBERALISMUL 141
˛n viziunea lui Keohane, programul de cercetare structural modificat trebuie
să pornească de la meritele demonstrate de neorealism, care
ne ajută să înțelegem politica mondială drept un fenomen în parte sistemic ”i ne oferă
o teorie logic coerentă care stabile”te contextul pentru acțiunea statului. Aceastăteorie, fiind relativ simplă ”i clară, poate fi modificată progresiv pentru a atinge ocorespondență mai strânsă cu realitatea ( ibidem ).
Noul program trebuie să păstreze cele două mari calități ale teoriei neorealiste:
caracterul sistemic ”i caracterul structural. O teorie sistemică este necesară
deoarece, pentru a înțelege acțiunea statului pe arena internațională, trebuie să sepornească de la cunoa”terea contextului în care ea se produce. Caracterul structural
este important deoarece, pornind de la influența structurii sistemului internațional,
se pot face predicții cu privire la comportamentul actorilor.
Programul de cercetare enunțat de Keohane se bazează pe o serie de asumpții
ale realismului structural care suferă însă unele modificări:
– statele sunt principalii actori în politica mondială, însă organizațiile inter-
guvernamentale ”i actorii nestatali joacă roluri mai importante decât sunt
dispu”i să accepte reali”tii;
– actorii sunt caracterizați de raționalitate, în sensul că tind să se comporte în
a”a fel încât să-”i maximizeze beneficiile pe ansamblul unei game de obiective,
ordonate consistent din punct de vedere logic; raționalitatea actorului nu
presupune că el dispune de informație perfectă, că ia în considerare toate
alternativele posibile sau că preferințele sale rămân neschimbate;
– puterea ”i influența rămân centrale în definirea intereselor statelor, însă de aici
nu decurge că statele caută întotdeauna puterea; în condiții sistemice diferite,
statele î”i vor defini interesele în mod diferit.
˛n ceea ce prive”te întrebările care trebuie formulate în cadrul cercetărilor,
Keohane oferă următoarele sugestii:
1. în explicarea evenimentelor din politica mondială, trebuie luată în considerare
ipoteza potrivit căreia acestea reflectă resurse fundamentale de putere, fără
însă a se limita la ele;
2. atunci când se iau în considerare patternuri diferite de evenimente, în arii
tematice ( issue areas ) diferite, trebuie avută în vedere ipoteza că resursele de
putere sunt distribuite în mod diferit între aceste arii tematice ”i trebuieinvestigate modurile în care aceste diferențe constrâng actorul să conexeze
ariile tematice, spre a folosi într-o anumită arie resursele de putere de care
dispune într-o altă arie;

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 142
3. atunci când se analizează modurile în care statele î”i definesc interesele,
trebuie explorate efectele asupra intereselor venind din partea structurii interna-ționale, precum ”i din partea altor factori internaționali ”i a structurii interne.
˛n această matrice evidențiată de Keohane poate fi încadrat, ca origine,
programul de cercetare neoliberal. Acesta va respecta solicitarea lui Keohane dea se oferi o interpretare structurală emergenței regulilor la nivel internațional ”imotivelor pentru care statele respectă aceste reguli, precum ”i de a se acorda
atenție rolului instituțiilor (Keohane, 1986, p. 194).
Liberalism ”i neoliberalism
Limitările percepute ale realismului structural contribuie semnificativ la conturareaprogramului de cercetare neoliberal, însă confluența agendelor de cercetare ”i a
metodologiilor între neorealism ”i neoliberalism nu trebuie să treacă în plansecund faptul că ultimul se dezvoltă totu”i în spațiul reflecției liberale. Termenul„neoliberalism” este folosit de Joseph Nye în 1988 (Nye, 1988), iar în acela”i an,
cercetătorul realist Joseph Grieco folose”te sintagma „instituționalism neoliberal”, în
textul unui articol al cărui titlu face referire la „cel mai nou ( newest ) instituționalism
liberal” (Grieco, 1988). Unii autori preferă să vorbească despre „instituționalismliberal” fără alte calificări, acceptând drept implicită continuitatea între cele două
programe de cercetare, mai „vechi” ”i mai „nou” .
Se pot distinge patru mari curente în spațiul liberalismului contemporan:
liberalismul comercial, liberalismul republican, liberalismul sociologic ”i institu-ționalismul liberal (Nye, 1988, pp. 245-246; Baldwin, 1993, p. 4).
Liberalismul comercial susține că liberul-schimb ”i o economie internațională
bazată pe principiile pieței contribuie la dezvoltarea unui climat internaționalcaracterizat de pace ”i prosperitate. Această viziune inspiră, în mare măsură,activitatea organizațiilor internaționale postbelice, precum ”i deciziile economice
”i de politică externă ale guvernelor democrațiilor occidentale.
Liberalismul republican , ale cărui origini mai îndepărtate se regăsesc în
reflecția internațională a lui Immanuel Kant ”i care a reprezentat o dominantă agândirii internaționale liberale din secolul al XIX-lea, afirmă că statele democratice
sunt mai puțin predispuse să poarte războaie; acest filon teoretic s-a concretizat,
în ultimele decenii, în teoria păcii democratice.
Liberalismul sociologic insistă asupra procesului prin care comunicarea ”i
activitățile transnaționale tind să creeze noi solidarități ”i comunități, în lumea
contemporană. Acest corp de teorie, influent în domeniul studiilor asupra globalizării,

NEOLIBERALISMUL 143
evidențiază presiunea exercitată de societatea civilă asupra guvernelor ”i interdepen-
dența tot mai accentuată între acestea din urmă, în diverse arii ale vieții internaționale.
˛n fine, al patrulea curent major este instituționalismul liberal , considerat, de
regulă, matricea neoliberalismului contemporan în Relațiile Internaționale. Dacă
replierea operată de neoliberali înspre teorii structurale îi distanțează de corpul
clasic al instituționalismului liberal, prioritatea acordată instituțiilor ”i viziunealor relativ optimistă asupra ”anselor cooperării internaționale justifică, în bună măsură,tratarea neoliberalismului drept o variant㠄mai nou㔠de instituționalism liberal.
Pe de altă parte, dezbaterea curentă în diverse arii de politici publice a făcut
ca prescripțiile liberalismului republican ”i cele ale liberalismului comercial săfie adesea incluse în conceptul de „neoliberalism”. Din acest motiv , pentru a evitaconfuzia, nu de puține ori în literatură se face mențiunea că prin „neoliberalism”
se înțelege în mod strict curentul academic, nu ”i ansamblul de prescripții generate
de liberalismul republican ”i de cel comercial. Aceasta va fi ”i perspectiva adoptatăîn capitolul de față.
Abordarea canonică a originilor teoriilor neoliberale debutează cu etapa
studiilor funcționaliste ale integrării internaționale, încadrate în sfera mai largă a
teoriilor modernizării. Astfel, David Mittrany argumenta că rezolvarea problemelorcomune ale umanității va genera o cooperare transnațională, în paralel cu atenuareanaționalismului ”i consolidarea păcii. Fiind vorba în principal despre probleme cu
caracter „tehnic”, guvernele aveau să confere responsabilitatea soluționării lor
experților. Succesul înregistrat într-un anumit domeniu va stimula statele săcolaboreze ”i în alte domenii, proces pe care Mittrany îl nume”te „ramificare” . Pemăsură ce statele ”i societățile vor deveni, astfel, mai integrate, liderii politici vor
sesiza costurile ridicate ale întreruperii colaborării, dezvoltându-se astfel integrarea
politică. Primii ani ai integrării europene, de exemplu, au contribuit mult laresuscitarea interesului pentru ideile lui Mittrany ”i, în general, pentru teoriilefuncționaliste.
Literatura consacrată integrării europene a adus în centrul atenției un program
de cercetare numit „neofuncționalism”, printre ai cărui exponenți s-au număratteoreticieni precum Stanley Hoffmann, Karl Deutsch ”i Ernst Haas. Neofuncționali”tiiau influențat semnificativ teoretizările liberale (pluraliste) în Relațiile Internaționale,
prin tendința lor de a „dezagrega” statul, scoțând în evidență importanța birocrațiilor,
a elitelor sau a opiniei publice în analiza fenomenului politic internațional. Dinnou, integrarea regională europeană a constituit un domeniu predilect de cercetare:neofuncționali”tii au pus accentul pe importanța creării de instituții supranaționale –
prin opoziție cu cele interguvernamentale, care mențin guvernele naționale ca arbitri
ai jocului politic. Dacă obțin o poziție proeminentă, instituțiile supranaționale vorcapta loialitățile actorilor substatali (grupuri de interese) din statele participante,

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 144
consolidându-se astfel procesul de integrare. Neofuncționali”tii au impus un
concept înrudit cu „ramificarea”: este vorba despre spillover („revărsare”), prin
care ei se refereau la un proces de extindere pe orizontală a integrării politice. Prinintegrare politică, Haas înțelegea procesul prin care actorii î”i transferă loialitățile,
expectanțele ”i activitățile politice către un nou centru, ale cărui instituții posedă
sau solicită jurisdicție în detrimentul statelor-națiune ( cf. Martin, Simmons, 1998,
p. 735). Potrivit logicii de tip spillover , pe măsură ce procesul de integrare într-un
anumit domeniu progresează, guvernele vor sesiza că obținerea beneficiilor sperate
este condiționată de extinderea procesului de integrare ”i în domenii conexe.
Pe de altă parte, Ernst Haas ”i alți neofuncționali”ti au fost nevoiți să reintroducă
în ecuație factorul politic, neglijat de Mittrany în favoarea „tehnocrației” . Influențamarilor proiecte ideologice asupra birocrației guvernamentale era, desigur, în
declin, însă neofuncționali”tii au admis că logica spillover este influențată de
calculele individualiste ale actorilor ”i, pentru a se concretiza, are nevoie devoință politică. Haas a insistat asupra necesității de a se găsi modalități destimulare a comportamentului cooperant, într-un mediu internațional confuz,
caracterizat de incertitudine în privința relației scopuri-mijloace. ˛ntr-un asemenea
mediu, sesizează Haas, statele (guvernele) ar putea prefera ca, în anumite domenii,integrarea regională să lase loc altor forme de cooperare, nonregionale. ˛n timp,el ajunge la concluzia că teoriile asupra integrării regionale trebuie subsumate
unei teorii generale a interdependenței (Viotti, Kauppi, 1993, pp. 241-243).
Literatura liberal-pluralistă asupra interdependenței este considerată a fi un
precursor direct al programului de cercetare neoliberal. Trebuie menționat însăfaptul că interdependența a fost abordată ”i în cadrul teoretizărilor realiste, fiind
interpretată în special ca vulnerabilitate a unui stat față de altul – ”i, în consecință,
având o conotație negativă. Studiile liberal-pluraliste nu au contestat dimensiuneavulnerabilității, însă au evidențiat o alta, extrem de importantă: interdependențaca senzitivitate. ˛n această accepțiune, interdependența presupunea existența unor
efecte reciproce între țări sau între actori din țări diferite, o situație generatoare
nu doar de costuri, ci ”i de beneficii. Valorizarea interdependenței în teorialiberală (pluralistă) a anilor ’70 trebuie înțeleasă pe fondul tendinței de a dezagregaraporturile internaționale pe arii tematice ”i, în acest context, de a contesta
primatul specific realist al securității naționale. ˛n domenii precum comerțul,
finanțele sau mediul înconjurător, interdependența între societăți se concretizeazăprin existența unor canale de comunicare transnaționale. Aceste canale, createprin interacțiunile unei game variate de actori nestatali (dintre care unii pot fi
considerați transnaționali), ajung să definească un nou palier al interacțiunilor în
politica mondială: relațiile transnaționale. ˛n acest mediu, percepțiile ”i convingeriledecidenților politici se modifică, sporind astfel ”ansele cooperării internaționale,

NEOLIBERALISMUL 145
inclusiv prin instituirea unor „regimuri internaționale” – un concept care va
deveni central în cadrul programului de cercetare neoliberal.
Lucrarea lui Keohane ”i Nye Power and Interdependence (1977) are o importanță
specială în acest context, pentru că impune un model de înțelegere a politicii
mondiale: interdependența complexă.
Asumpțiile situate la baza acestui model erau următoarele:
1. societățile sunt conectate prin multiple canale: interstatale (canalele normale
asumate de reali”ti); transguvernamentale (sesizabile în cazul în care se
relaxează asumpția realistă că statele acționează coerent, ca unități); ”itransnaționale (sesizabile în cazul în care se relaxează asumpția realistă căstatele sunt singurele unități cu rol de actori în politica internațională);
2. agenda relațiilor interstatale constă dintr-o multitudine de teme, care nu sunt
aranjate într-o ierarhie clară sau consistentă;
3. guvernele nu utilizează forța militară acolo unde prevalează interdependența
complexă.
Interpretat, de regulă, drept o critică devastatoare la adresa realismului,
modelul interdependenței complexe este, de fapt, o completare a acestuia. Interdepen-dența complexă, arată Nye, este o „lume antirealistă”: realismul ”i interdependența
complexă sunt tipuri ideale, iar lumea reală se află undeva între cele două (Nye,
2005, p. 191). ˛n funcție de statele implicate ”i de aria tematică vizată, situațiaeste descrisă mai bine fie de realism, fie de interdependența complexă.
A”a cum afirmă Keohane ”i Nye într-o reevaluare a lucrării Power and
Interdependence , la zece ani de la publicare, ei au privit teoretizările realiste ”i
cele liberale ca fiind nu opuse, ci complementare:
Atât realismul, cât ”i liberalismul î”i au rădăcinile într-o viziune utilitaristă asupra
lumii […] [ Ambele ] sunt consistente cu asumpția că, în mare, comportamentul statului
poate fi interpretat ca o activitate rațională sau cel puțin inteligentă. De aceea, realis-mul ”i liberalismul nu sunt două paradigme incomensurabile (Keohane, Nye, 1987,pp. 728-729).
Recunoscând că în trecut omiseseră a se poziționa explicit în spațiul liberal – ceea
ce a generat anumite confuzii –, autorii admit că studiul lor venea pe fondul preo-
cupărilor liberale asupra interdependenței, încercând să evite argumentele de factură
teleologică. ˛nsă excluderea acestui tip de argumentație, prezentă în alte variantede reflecție liberală, nu însemna absența oricăror preocupări normative din parteateoreticienilor liberali (plurali”ti) ai interdependenței ”i, ulterior, a neoliberalilor.
Cooperarea internațională este un obiectiv ce trebuie promovat, inclusiv prin
recomandările de politică publică transmise de cercetători decidenților politici.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 146
Cooperarea internațională după hegemonie
Tema cooperării internaționale este fundamentală pentru teoriile neoliberale.
Cooperarea este definită de Keohane drept
un proces prin care politicile urmate în fapt de guverne ajung să fie privite de
partenerii acestora ca facilitând realizarea propriilor obiective, ca rezultat al coordonăriila nivel de politici (Keohane, 1984, p. 63).
Cooperarea nu este un sinonim pentru armonia intereselor, ci ia na”tere dintr-o
stare de conflict sau potențial conflict. ˛n acest context trebuie înțeles caracteruldeliberat al ajustării la nivel de politici practicate de state, în relația reciproc㠖ajustare care nu conduce în mod obligatoriu la cooperare. Pentru a se putea vorbidespre cooperare, este nevoie ca fiecare stat să perceapă ajustările operate departeneri ca servind propriilor sale interese.
Cooperarea internațională este facilitată de existența unor instituții internațio-
nale – seturi persistente ”i conectate de reguli ”i practici care prescriu roluri,constrâng activitatea ”i modelează a”teptările actorilor. ˛n categoria instituțiilorintră organizații, agenții birocratice, tratate ”i acorduri, precum ”i practici informalepe care statele le acceptă drept constrângătoare.
Un tip particular de instituții îl constituie regimurile internaționale, adică
instituții sociale care se bazează pe principii, norme, reguli ”i proceduri decizionaleacceptate ”i care guvernează interacțiunile diver”ilor actori, în diverse arii tematice(Lamy, 2005, p. 214). Regimurile sunt aranjamente de cooperare mai specializatedecât alte tipuri de instituții, în sensul că ele vizează activități, resurse sau ariigeografice bine definite (Goldmann, 2005, p. 366). Nu toate instituțiile internaționalesunt, în acela”i timp, regimuri internaționale – de exemplu, balanța de putere esteo instituție, dar nu ”i un regim, pentru că nu este condiționată de drepturi ”i reguliexplicite (Haggard, Simmons, 1987, pp. 495-496).
Pentru regimuri, Keohane folose”te definiția cercetătorului realist Stephen
Krasner (1982, p. 186):
Seturi de principii, norme, reguli ”i proceduri decizionale, implicite sau explicite,
în jurul cărora converg a”teptările actorilor într-o arie dată a Relațiilor Interna-ționale.
Regimurile transmit participanților injoncțiuni privind comportamentul, fără însă
a-l determina. Astfel, ele pot fi privite ca variabile intermediare, care intervin în relația

NEOLIBERALISMUL 147
dintre caracteristicile fundamentale ale politicii mondiale ”i comportamentul actorilor
(Keohane, 1984, p. 64; vezi ”i discuția despre regimuri din acest volum).
Lucrarea After Hegemony. Corporation and Discord in the World Political
Economy este fundamentală pentru programul de cercetare neoliberal în primul
rând pentru că autorul, Robert Keohane, demonstrează empiric faptul că regimurile
internaționale pot supraviețui ”i în absența (după declinul) unui hegemon. Prinurmare, el contrazice teza realistă potrivit căreia prezența hegemonului esteesențială pentru asigurarea conformării participanților. Keohane nu este la fel de
optimist în ceea ce prive”te formarea regimurilor: aici, prezența unui hegemon
care să impună termenii cooperării facilitează mult instituționalizarea acesteiasub forma unui regim. Actorii raționali ”i egoi”ti pot ajunge la concluzia căinstituirea unui regim într-o arie tematică dată este profitabilă, însă în practică
există dificultăți considerabile. Din acest motiv, în loc să încerce crearea unor
regimuri noi, este rațional ca statele să caute modificarea ”i adaptarea celorexistente – de exemplu, lărgindu-le sfera de cuprindere.
Enunțuri centrale ale neoliberalismului
Neoliberalii acceptă că statele sunt actorii-cheie în relațiile internaționale, de”i
recunosc ”i existența altor actori. Statul este privit ca un actor unitar ”i rațional
care încearcă să-”i maximizeze beneficiile în toate ariile tematice ale politiciiinternaționale. Preferințele sale în ceea ce prive”te rezultatele interacțiunilorinternaționale pot varia în timp, însă ele pot fi în orice moment ierarhizate de o
manieră consistentă, în fiecare dintre aceste arii.
˛n viziunea neoliberalilor, sistemul internațional este anarhic, prin anarhie
înțelegându-se absența unui guvernământ la nivel mondial. Acest mediu, caracterizatde autoajutorare, structurează preferințele ”i comportamentele statelor. Anarhia
nu exclude însă existența unor niveluri ridicate de interdependență, cel puțin între
anumite state. ˛ntr-un astfel de mediu, statele pot coopera atunci când sesizeazăun interes comun.
˛n cadrul unui aranjament de cooperare, statul este un maximizator de utilitate,
fiind interesat strict de câ”tigurile absolute pe care le va obține de pe urma
cooperării. Principalul obstacol în calea succesului cooperării îl reprezintă nerespec-tarea angajamentelor de către unul sau mai mulți parteneri (defectarea) – acestcomportament apare atunci când statul, interpretând mediul internațional, ajunge
la concluzia că procedând astfel î”i serve”te propriul interes. Pentru a spori
”ansele cooperării, statele pot încerca să modifice contextul în care au locinteracțiunile, creând instituții ”i regimuri internaționale.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 148
˛n viziunea neoliberalilor, instituțiile ”i regimurile internaționale reprezintă
factori independenți care facilitează cooperarea, reducând incertitudinea, sporindinformația disponibilă în contextul respectivului set de interacțiuni internaționale,stabilind ”i confirmând reputații de credibilitate ale actorilor participanți. Statelevor aloca resurse ”i vor da dovadă de loialitate față de normele promovate de
instituții, atât timp cât acestea le vor servi interesele. ˛n timp însă, apreciază
neoliberalii, instituțiile internaționale pot modela percepțiile liderilor politici înceea ce prive”te interesele naționale, facilitând astfel cooperarea internațională.
˛nainte de a prezenta coordonatele dezbaterii neorealism-neoliberalism, trebuie
menționat că între cele două ”coli a avut loc o „reconciliere” asupra unor temecare, anterior, făcuseră obiectul unor dispute. Astfel, neoliberalii s-au despărțitde abordarea politicii internaționale în termeni morali, caracteristică teoretizărilorliberale din anii ’30-’50, considerând statul ca fiind egoist ”i maximizator deutilitate. ˛n al doilea rând, tratând statul drept principal actor în relațiileinternaționale, neoliberalii ”i-au cucerit rigoarea analitică cu prețul trecerii înplan secund a actorilor nestatali, naționali ”i transnaționali (Martin, Simmons,1998, p. 738). ˛n fine, ambele teorii acceptă faptul că atât conflictul, cât ”i
cooperarea sunt componente intrinseci ale politicii internaționale: de”i neoreali”tii
vor tinde să accentueze mai mult dimensiunea conflictului, iar neoliberalii pe ceaa cooperării, au fost depă”ite dihotomiile care marcaseră dezbaterile anterioare
între reali”ti ”i liberali (Baldwin, 1993, p. 9).
Repere teoretice ale dezbaterii
neorealism-neoliberalism
Literatura consacrată dezbaterii neorealism-neoliberalism a evidențiat mai multe
teme de controversă, între care există, evident, multiple conexiuni. ˛n cele ce
urmează, vor fi abordate patru teme ce pot oferi o perspectivă utilă asupradezbaterii: problema anarhiei internaționale; câ”tiguri relative versus câ”tiguri
absolute; cooperarea internațională; ”i, în fine, instituțiile internaționale.
Anarhia internațională
Atât neoreali”tii, cât ”i neoliberalii definesc anarhia ca fiind absența unui guvernământ
central, însă diverg în privința constrângerilor pe care aceasta le exercită asupra
comportamentului statelor. Neoreali”tii afirmă că statul va căuta să supravie-țuiască, iar mediul anarhic îl va face să se preocupe de putere ”i securitate ”i îl vapredispune la conflict ”i competiție cu alte state; adeseori, statele nu cooperează,

NEOLIBERALISMUL 149
chiar ”i în situația unor interese comune (Grieco, 1988, p. 488; studiul este reeditat
în Baldwin [ed.], 1993). Pe de altă parte, fără a contesta că obiectivul central al
statului este supraviețuirea sau că relațiile internaționale implică un grad considerabilde conflict, neoliberalii se concentrează asupra modului în care statele coopereazăîn condiții de anarhie, încercând să-”i promoveze interesele în diverse arii tematice.
Ei atrag atenția asupra interdependenței statelor ”i a societăților, arătând că aceasta
spore”te nevoia de cooperare la nivel guvernamental. ˛nsă, într-un mediu anarhic,în care nu există nici o autoritate care să impună respectarea angajamentelor,cooperarea este dificilă, mai ales din cauza incertitudinii privind acțiunile partenerilor.Cu toate acestea, neoliberalii arată că statele aflate în interacțiune pot adopta strategiicare să sporească ”ansele cooperării internaționale, atenuând astfel efectele anarhiei.
Argumentele neoliberale sunt sintetizate ”i enunțate de Keohane încă din
1984, anul apariției volumului After Hegemony… ; ele aveau să fie reluate, sub
diverse forme, de neoliberali ”i respinse de reali”ti. Importantă, în acest context,este replica lui Grieco, prin care se va deschide „frontul” câ”tiguri absoluteversus câ”tiguri relative: pentru reali”ti, anarhia – absența guvernământului
central – nu înseamnă doar inexistența unei agenții care să impună respectareaangajamentelor, ci, în primul rând, absența
unei autorități supreme care să-i împiedice pe alții să folosească violența sau amenințarea
cu violența, pentru a distruge sau subjuga [statul ] (ibidem , pp. 497-498).
Pentru reali”ti, în orice relație, scopul major al statului nu este acela de a atinge
cel mai mare câ”tig sau beneficiu posibil, ci de a-i împiedica pe alții să înregistrezeprogrese relative în planul capabilităților, comparativ cu statul ( ibidem , p. 498).
Câ”tiguri absolute versus câ”tiguri relative
Controversa se referă la obiectivele urmărite de stat, în cazul participării la o
formă oarecare de cooperare internațională. Neoliberalii accentuează, de regulă,caracterul „atomist” al statului: el se preocupă de maximizarea propriei utilități,adică de obținerea unor câ”tiguri absolute. Pe de altă parte, neoreali”tii defensivi –principalii lor interlocutori în cadrul dezbaterii „neo-neo” – consideră că statuleste „poziționalist defensiv”: posibilitatea ca, în contextul unei oportunități decooperare, unele state să caute câ”tiguri relative va face ca statul să refuze aceaoportunitate, de teamă ca alții să nu obțină avantaje pe seama sa. Aceasta face ca,
în viziunea neoreali”tilor, cooperarea între state să fie mult mai greu de atins
decât consideră neoliberalii.
Neoliberalii au recunoscut că statele urmăresc, în anumite interacțiuni, evitarea
pierderilor relative (ipoteza neoreali”tilor defensivi), însă aceasta nu justifică

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 150
pesimismul neoreali”tilor în privința cooperării. Astfel, Robert Powell conchide
că statele sunt preocupate de câ”tiguri relative atunci când, în interacțiunile dintre
ele, folosirea forței nu poate fi exclusă. Dacă folosirea forței nu este o opțiune(fiind prea costisitoare), atunci statul nu are motive să se teamă că o pierdererelativă se va întoarce împotriva sa, în viitor: câ”tigurile relative nu mai contează,iar cooperarea devine posibilă (Powell, 1993, p. 229).
Acest argument ar putea fi considerat, în mod paradoxal, unul de factură
realistă, în sensul că într-un sistem în care balanța ar fi înclinată către defensivă,preocuparea pentru câ”tigurile relative ar fi mai mică (Mearsheimer, 1994-1995,p. 22). ˛n replică, Grieco afirmă că reali”tii s-ar a”tepta ca, în fața incertitudinilorpoliticii mondiale, statele să dea dovadă de o pronunțată aversiune față de risc, iarpreocupările pentru câ”tigurile relative să apară nu doar în chestiunile legate desecuritate, ci mult mai frecvent decât sugerează Powell. ˛n al doilea rând, anarhia
internațională determină statele să se preocupe nu doar de supraviețuire ”i
securitate, ci ”i de autonomie ”i independență, ele devenind astfel ”i mai sensibilefață de câ”tigurile relative (Grieco, 1993, p. 315).
O altă critică la adresa ipotezei neorealiste privind centralitatea câ”tigurilor
relative îi aparține lui Duncan Snidal, care pune în discuție argumentul neorealist,potrivit căruia căutarea câ”tigurilor relative reduce serios ”ansele cooperăriiinternaționale. Acest argument ar fi relevant cu precădere în condițiile uneibipolarități stricte a sistemului internațional, în care superputerile ar tinde să sepreocupe exclusiv de câ”tiguri relative. Pe măsură ce sistemul se îndepărtează deacest model, evoluând către multipolarism, problema câ”tigurilor relative î”ipierde din importanță, iar neoreali”tii comit o eroare atunci când extrapoleazăconcluziile primului caz la cel de-al doilea (Snidal, 1993, pp. 201-202).
˛n replică, Grieco sugerează că Snidal a presupus faptul că, într-un aranjament
de cooperare cu un număr mare de state, acestea obțin câ”tiguri egale din
cooperare, iar dezechilibrele în câ”tiguri, dacă apar, sunt corectate rapid. ˛nlumea reală însă, chiar ”i într-un aranjament multilateral (cum este cazul sistemuluiinternațional multipolar), statele sunt preocupate de decalajele în câ”tiguri, ceeace împiedică uneori cooperarea (Grieco, 1993, pp. 320-321).
Trebuie menționat faptul că neoliberalii contestă enunțul neorealist potrivit
căruia preocuparea statului față de câ”tigurile relative derivă din anarhia interna-țional㠖 enunț care, a”a cum s-a menționat anterior, stă la baza controversei.Astfel, dintr-o perspectivă neoliberală, Powell concluzionează că gradul de preocuparepe care îl manifestă un stat față de câ”tigurile relative este condițional ”i variazăîn funcție de mediul strategic în care se găse”te statul. Aceasta înseamnă căpreocuparea pentru câ”tigurile relative nu poate fi o cauză a obstacolelor în calea
cooperării, ci avem de-a face doar cu o covariație: ambele sunt cauzate de mediulstrategic în care se găse”te statul.

NEOLIBERALISMUL 151
Powell susține că nu doar neoliberalii, ci ”i neoreali”tii acceptă că preocuparea
față de câ”tigurile relative este indusă: ”i în teoria lui Grieco, senzitivitateastatului față de câ”tigurile relative depinde de tipul situației în care pot apăreapierderi relative (economică sau militară) (Powell, 1994, pp. 335-337).
Această dependență este exprimată prin faimosul „factor k” al lui Grieco
(coeficientul de senzitivitate la decalajele între beneficii) prezent în funcția deutilitate pe care el o asociază statului:
U=V–k(W–V),
unde U este utilitatea extrasă de stat; V este beneficiul (câ”tigul absolut)
extras de stat; iar W este beneficiul extras de partenerul din relația de cooperare.
Prin comparație, afirmă Grieco, neoliberalii postulează o funcție de utilitate
definită prin:
U=V, adică statul este interesat doar de câ”tigul absolut.
Coeficientul „k” este întotdeauna pozitiv; el ia valori apropiate de zero atunci
când între cele două state relațiile se apropie de modelul „comunității de securitate”,în care războiul este practic exclus (caz în care funcția de utilitate a neoreali”tilor
se apropie de cea a neoliberalilor), ”i ia valori mari atunci când relațiile se
apropie de modelul „stării de război” (Grieco, 1988, pp. 500-501).
Cooperarea internațională: colaborare ”i coordonare
Descrierea situațiilor internaționale cu ajutorul teoriei jocurilor a contribuit multla dezvoltarea teoriilor privind cooperarea internațională.
„Dilema prizonierului” se referă la doi deținuți suspectați de o infracțiune
majoră; anchetatorul nu are dovezi să-i condamne decât pentru o infracțiune
minoră, în afara cazului în care unul ar defecta (l-ar trăda pe celălalt). Anchetatorulpromite că defectorul va fi eliberat, iar celălalt va primi o sentință grea. Dacădeținuții cooperează (nu se trădează unul pe altul), vor primi, ambii, o sentință
u”oară. Dacă ambii defectează, vor primi o sentință moderată.
Mai jos este ilustrată ordonarea preferințelor privind rezultatul pentru fiecare
jucător (două persoane), unde D este defectare, C – cooperare, prima literă estestrategia primului jucător, iar cea de-a doua liter㠖 strategia celui de-al doilea jucător.
DC>CC>DD>CD
Fiecare jucător va prefera să defecteze – preferința privind strategia – pentru
a evita situația cea mai proastă (celălalt defectează singur, CD) ”i sperând la cea
mai bună (jucătorul defectează singur, DC). Rezultatul va fi DD, inferior lui CC,care s-ar fi obținut în urma cooperării.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 152
Urmându-l pe Keohane, neoliberalii tind să problematizeze relațiile internaționale
cu ajutorul „dilemei prizonierului”, accentuând faptul că în interacțiunile interna-
ționale există un potențial de cooperare nerealizat, care, dacă s-ar concretiza, ar
împinge lucrurile către frontiera lui Pareto (a optimalității). ˛n replică, neorealistul
Stephen Krasner arată că, în multe interacțiuni, statele se află deja pe frontiera lui
Pareto (au cooperat), problema care se pune ținând de distribuția beneficiilor;
din acest punct de vedere există mai multe stări de echilibru (puncte pe frontiera
lui Pareto), iar alegerea uneia sau alteia – în urma unui proces de „coordonare” –
poate fi explicată doar printr-o analiză bazată pe putere (Krasner, 1993, p. 245),
pentru că va reflecta dorințele actorilor mai puternici (Baldwin, 1993a, p. 340).
Keohane recunoa”te că, în volumul After Hegemony… , a neglijat problemele
distributive:
A arăta că statele folosesc instituțiile internaționale pentru a-”i atinge obiectivele […]
este relativ u”or […] Dar explicațiile funcționale sunt incomplete, pentru că există
multe seturi diferite de reguli ”i organizații care le permit statelor să obțină câ”tiguricomune (Keohane, 1993, pp. 292-293).
A”adar în interpretarea neoliberală, bazată pe „dilema prizonierului”, statele
se confruntă cu probleme de „colaborare”: cum să-”i transforme comportamentul
propriu ”i pe cel al partenerilor pentru a atinge frontiera Pareto; neoreali”tii,
acceptând relevanța problemei colaborării, pun accentul pe faptul că statele trebuie
să se preocupe ”i de rezolvarea problemelor distribuționale, printr-un proces de
„coordonare” în care pot apărea ”i preocupări legate de câ”tigurile relative.
O perspectivă utilă asupra temei cooperării în dezbaterea „neo-neo” este
oferită de neorealistul defensiv Robert Jervis, care pune accentul pe conflictul
internațional. ˛n bună măsură, neoreali”tii ”i neoliberalii studiază ceea ce Jervis
nume”te „lumi diferite”: primii sunt preocupați mai ales de război ”i securitate
națională, în timp ce ultimii se orientează cu precădere către aria economică sau
cea ecologică. Totu”i, diferența majoră între cele două programe de cercetare,
apreciază Jervis, nu rezidă în faptul că neoliberalismul „vede” mai multă coope-
rare, ci în aceea că neoliberalii sesizează existența unui grad mai mare de conflict
care nu este necesar ”i este evitabil. Concluzia lor este că, în absența instituțiilor,
politica internațională produce rezultate suboptimale pentru toți cei implicați
(Jervis, 1999, pp. 45-47).
Din acest punct de vedere, cei care se diferențiază cel mai radical de neoliberali
sunt neoreali”tii ofensivi, care apreciază că
natura constrângătoare a mediului internațional ”i ciocnirea preferințelor statelor în
ceea ce prive”te rezultatele limitează drastic măsura în care conflictul poate fi redusprin politici alternative fezabile ( ibidem , p. 62).

NEOLIBERALISMUL 153
Neoreali”tii defensivi se situează undeva între aceste două poziții: există
situații în care conflictul nu este necesar, însă mai puține decât consideră liberalii;de asemenea, ei sunt mai sceptici decât neoliberalii în privința abilității actorilorde a atinge interesele comune ( ibidem , p. 49).
Instituțiile internaționale
Rolul instituțiilor ”i regimurilor internaționale este, probabil, tema cea mai
importantă în contextul dezbaterii „neo-neo” . ˛ntr-o secțiune anterioară au fost
definite instituțiile internaționale ”i regimurile internaționale, acestea din urmă
fiind interpretate drept un tip particular de instituții. ˛n cele ce urmează, regimurilenu vor mai fi individualizate în cadrul categoriei mai largi a instituțiilor, aceastăopțiune bazându-se ”i pe o observație făcută de Simmons ”i Martin (2002, p. 194):
Literatura regimurilor a dat na”tere unei asemenea confuzii definiționale, încât cercetătorii
din anii ’90 au căutat o concepție mai simplă, precum ”i o nouă etichetă. Cuvântul
instituție a înlocuit de acum, în bună măsură, termenul regim în literatura academică
din domeniul Relațiilor Internaționale.
Urmând tendința noului instituționalism în ”tiința politică, neoliberalii analizează
instituțiile nu doar ca variabile dependente (de exemplu, explicându-le formarea
sau declinul), ci le privesc ”i ca variabile independente, preocupându-se deefectele lor în raporturile internaționale. Teza lor centrală este aceea că instituțiileatenuează anarhia internațională ”i facilitează cooperarea, făcând posibilă funcționarea
mai eficientă a principiului reciprocității, prin asigurarea unei cantități mai mari
de informații despre preferințele, intențiile ”i comportamentul altor state. Instituțiileinternaționale, afirmă neoliberalii, pot schimba preferințele actorilor asuprastrategiilor, facilitând astfel cooperarea între state. Pe aceste coordonate s-a
dezvoltat, de altfel, ”i programul neoliberal de cercetări empirice, inaugurat de
Keohane în After Hegemony …
Afirmația survine în contextul unei importante dezbateri despre „promisiunile” –
reale sau false – ale instituțiilor internaționale, (re)declan”ată de neorealistul John
Mearsheimer, care reafirmă tran”ant concluzia realistă potrivit căreia instituțiile
internaționale nu au un efect independent asupra comportamentului statelor(Mearsheimer, 1994-1995, p. 7). Keohane ”i Martin răspund că efectul instituțiiloreste „independent”, în sensul că ele controlează efectele puterii ”i ale intereselor;
această condiționare „independent㔠este posibilă chiar dacă instituțiile în sine
sunt produse ale unor considerații de putere ”i de interese. De altfel, neoliberaliinici măcar nu anticipează apariția unor instituții internaționale în arii tematice încare statele nu percep existența unor potențiale interese comune. Acolo unde

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 154
această percepție există însă, instituțiile le permit statelor să se deplaseze către
frontiera Pareto (Griffiths, 2003, p. 304) ”i chiar să contribuie la rezolvareadisputelor pe frontieră, în sensul că pot contribui ”i la rezolvarea conflictelordistribuționale ”i pot conferi statelor asigurări în ceea ce prive”te repartizarea
câ”tigurilor obținute în urma cooperării (Keohane, Martin, 1995, pp. 45-46).
˛n loc de concluzii
Programul de cercetare structural modificat, anticipat la mijlocul anilor ’80 de
către Robert Keohane, a apărut ”i a produs rezultate extrem de semnificative în
teoria relațiilor internaționale. A persistat, în toți ace”ti ani, o oarecare ambiguitate
în ceea ce prive”te relația sa cu (neo)realismul.
De exemplu, Keohane ”i Martin, explicând semnificația teoretică a dezbaterii
privind instituțiile, sugerează că teoria instituționalistă subsumează, întru câtva,
realismul:
Căutând să specifice condițiile în care instituțiile pot avea impact ”i poate apărea
cooperarea, teoria instituționalistă arată în ce condiții sunt valide propozițiile realiste(1995, p. 42).
˛nsă Keohane a susținut în mod constant ideea complementarității celor două
programe de cercetare, iar acela”i lucru reiese ”i din observația lui Powell potrivitcăreia multe aspecte importante ale instituționalismului neoliberal ”i ale realismuluistructural pot fi văzute drept cazuri speciale ale unui model mai general de sistem
internațional (Powell, 1993, pp. 210-21 1).
Referitor la metafora privind cele două lumi diferite pe care le studiază
neorealismul ”i neoliberalismul, ea este valabilă doar într-un sens „cantitativ”:neoliberalii se orientează cu predilecție înspre alte fenomene internaționale decât
cele care țin de securitate. ˛nsă aceasta nu înseamnă că ei neglijează sau recunosc
vreo supremație incontestabilă a realismului în domeniul Studiilor de Securitate:teoria instituționalistă ar urma s㠄invadeze” gradual ”i acest domeniu, dominatcategoric de reali”ti.

Olivia Toderean
Constructivismul în Relațiile Internaționale
Introducere
Constructivismul s-a conturat în ultimii ani ca una dintre cele mai noi, inovatoare
”i des invocate curente teoretice uzitate pentru a înțelege relațiile internaționale ”i
a progresa în cercetarea lor. Popularitatea lui a devenit atât de mare în cercurile
academice ale relațiilor internaționale, mai ales în spațiul euro-atlantic, încâtadeseori conceptele sale, limbajul său ”i maniera sa de a concepe o agendă propriede cercetare s-au banalizat, devenind o „mod㔠care se insinuează chiar ”i îndiscursul politic. Nu este primul fenomen de acest tip, „interdependența complexă”propusă de Keohane ”i Nye fiind în vogă în anii ’70. ˛n momentul de față,constructivismul în Relațiile Internaționale este cel mai frecvent asociat cu numelelui Alexander Wendt, actualmente profesor la Ohio State University, autorul carea publicat câteva articole de răsunet în anii ’90, printre care celebrul „Anarchy iswhat States Make of It: The Social Construction of Power Politics” (1992). ˛nurma unui efort teoretic notabil, pornind de la reunirea ”i elaborarea argumentelorsale prezente în studiile anilor ’90, Wendt a publicat, în 1999, prima ediție acărții sale de acum celebre, intitulată Social Theory of International Politics
1.
O prezentare riguroasă ”i onestă a constructivismului trebuie să pornească însă
de la recunoa”terea faptului că acesta nu a debutat odată cu primele articole alelui W endt, ci câțiva ani mai devreme. Popularitatea lui în cre”tere se datoreazăunor elemente contemporane precum sfâr”itul Războiului Rece, problemele deidentitate formulate pregnant în relațiile internaționale după 1989, dezamăgirea
multor teoreticieni, confruntați cu noile realități, față de ideea importanței primordiale
1. Titlul este o parafrază la lucrarea lui Waltz din 1979, Theory of International Politics ,
constituind ea însă”i un mesaj.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 156
a factorilor materiali, a realității dure ”i a chestiunilor de tip hard security pe plan
internațional. V alul de contestare postpozitivistă (Tickner, 2005) a constituit
proiecția elaborată a unei atare stări de spirit asupra ”tiințelor sociale. Ideea că
realitatea socială nu este un dat obiectiv, exterior acțiunii ”i percepțiilor umane,
alături de con”tientizarea faptului că studierea realității sociale nu este independentă
de obiectul său de studiu, ci parte inseparabilă a lui, au creat indubitabil un teren
fertil pentru tipul de întrebări, argumente ”i cercertări pe care ”i le va asuma
constructivismul.
Retrospectiv , aspecte ale constructivismului pot fi detectate în scrierile din
anii ’50 ale lui Karl Deutsch ”i Ernst Haas, în cartea lui Peter Berger ”i Thomas
Luckmann The Social Construction of Reality , în lucrările lui Hayward Alker,
Emanuel Adler, Peter Haas, Peter Katzenstein, Andrew Linklater, Richard Ashley,
Nicholas Onuf ”i Friedrich Kratochwill de la finele anilor ’80 ”i începutul anilor ’90.
Toți ace”ti autori împărtă”esc anumite premise metodologice, epistemologice ”i
ontologice constructiviste, fără a fi fost etichetați drept constructivi”ti ”i grupați
în aceea”i ”coală de gândire, în acea perioadă; avansarea constructivismului la
rang de teorie a relațiilor internaționale este meritul unei generații noi de autori,
în frunte cu Wendt. Ca ”i în alte situații similare din istoria disciplinei Relațiilor
Internaționale, acest fenomen a fost mult facilitat de apartenența autorilor la
cercurile academice din SUA ”i de publicarea studiilor lor în câteva dintre cele
mai renumite reviste ”i edituri de specialitate. Chiar dacă autori din mediile
academice europene (britanice, germane ”i scandinave, în principal) construiseră
în paralel argumente similare, dinamica proprie competiției academice pe plan
internațional ”i-a pus încă o dată amprenta specifică asupra istoriei ”colilor de
gândire din Relațiile Internaționale, paternitatea curentului fiind astfel atribuită
autorilor americani.
˛nainte de a prezenta sintetic principalele caracteristici ale acestei noi abordări
a lumii internaționale, se impune o precizare de natură conceptuală terminologică:
ca termen, „constructivismul” a ajuns în ultimii ani să desemneze două aspecte
distincte. ˛ntr-o primă accepțiune, el se referă la o anumită abordare teoretică a
relațiilor internaționale ”i a ”tiințelor sociale în general, cu implicații asupra
agendei de cercetare ”i a metodelor folosite, împărtă”ită de mai mulți autori.
˛ntr-o a doua accepțiune, constructivismul desemnează o poziție metateoretică
referitoare la ”tiințele sociale, bazată în principal pe argumente de factură epistemo-
logică ”i ontologică, reunind un număr mare de teorii distincte1. Capitolul de față
1. Din păcate, ”tiințele sociale par să nu reu”ească performanța de a fi la fel de sistematice
ca ”i ”tiințele exacte nici la capitolul terminologie. ˛n Relațiile Internaționale, realismul,
raționalismul, teoria critică ”i postmodernismul sunt câțiva dintre termenii care
generează confuzii similare.

CONSTRUCTIVISMUL ˛N RELAȚIILE INTERNAȚIONALE 157
adoptă primul sens, studiind constructivismul ca o teorie a relațiilor internaționale.
Al doilea sens se suprapune în mare măsură peste ceea ce Keohane denumea, în1998, curent reflectivist sau ceea ce autorii din ”tiințele sociale britanice ”i oparte dintre autorii americani numesc postpozitivism (Tickner, 2005).
Premise, principii ”i linii de cercetare
ale teoriei constructiviste
Pentru constructivism, lumea interacțiunilor dintre actorii internaționali este
eminamente un spațiu social. Sistemul internațional este o creație socială în
ansamblul său, la fel cum componentele sale definitorii – mai exact, procesele,actorii ”i structurile internaționale – sunt produse sociale. Potrivit adepțilorconstructivismului, lumea socială se constituie din înțelesuri intersubiective
(sensul pe care membrii unei comunități îl atribuie unui lucru), cunoa”tere
subiectivă (cunoa”terea deținută de fiecare actor) ”i obiecte materiale, a cărorexistență fizică este incontestabilă.
Una dintre premisele esențiale ale constructivismului este că factorii materiali
prezenți în relațiile internaționale – de exemplu, teritorii, distanțe, capacități
militare, resurse naturale – nu semnifică nimic în absența unor procese socialecomplexe prin care li se atribuie un anumit sens.
Resursele materiale dobândesc un sens pentru acțiunea umană numai prin intermediul
structurii de cunoa”tere larg împărtă”ite în care sunt inculcate (Wendt, 1995, p. 73).
Pentru a evoca aici o exemplificare sugestivă dată de Kratochwill (2000, p. 74)
acestei teze, înțelegerea unor semne trasate pe o hârtie drept „semnătur㔠poate
avea loc doar într-un anumit context social, caracterizat de reguli, sensuri culturale,
de o anumită limbă ”i de utilizarea unui anumit alfabet. Schimbarea contextuluisocial poate genera diferența dintre o semnătură-autograf, cu semnificațiile ei, ”io semnătură pe un contract privat sau pe un tratat internațional, toate aparținând
chiar aceleia”i persoane. Date materiale identice produc consecințe sociale distincte
în diferite contexte sociale. Pentru cineva din afara acestor contexte, datelemateriale, semnele pe o hârtie, pot fi simple mâzgăleli fără sens ”i fără valoare.
Mutând accentul spre lumea internațională, dacă statul B ”i statul C, vecini ai
statului A, au capacități militare similare, aceasta nu înseamnă automat, cum ar
rezulta din aplicarea unei scheme neorealiste, că B ”i C reprezintă un risc similarpentru statul A. Depinde de istoria relațiilor A-B, A-C ”i B-C, de încărcăturaactuală a acestora, de identitatea pe care statul A o atribuie fiecăruia dintre

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 158
celelalte două, plecând de la aceste aspecte. Dacă statele A ”i B se recunosc
reciproc ca state partenere, state prietene sau sunt state membre ale unei organizațiiinternaționale funcționale, gradul de risc pe care îl reprezintă unul față de celălaltpoate fi semnificativ mai redus decât cel pe care statul C îl presupune, ca stat
inamic, fost inamic sau ca membru al unei alianțe cu interese opuse statului A.
Constructivismul vine să sublinieze că acelea”i coordonate dure, de tip hard
security , pot să semnifice lucruri complet diferite, în funcție de modul în care
actorii implicați se percep pe sine, se percep reciproc ”i percep raporturile dintre ei.
O a doua premisă fundamentală a teoriei sociale constructiviste este că actorii
acționează față de obiectele sociale (fenomene, procese, alți actori) în bazasemnificației percepute a acestora. Exemplul statelor A, B ”i C ilustrează ”i acestprincipiu. La prima lectură, el pare un principiu evident al lumii sociale. Rămâne
însă meritul constructivismului de a-l fi sesizat, definit ”i a fi făcut conexiunea cu
lumea internațională, ca spațiu social. Este un principiu exemplificat de-a lungulistoriei internaționale în momentele de schimbare majoră ”i rapidă sau atuncicând sunt analizate perioade îndelungate de timp. State care multă vreme au fost
inamice tradiționale, acum sunt partenere tradiționale autentice, precum Germania
”i Franța. Dacă în acest caz a fost nevoie de o jumătate de secol pentru „reconstru-irea” identităților ”i recunoa”terea lor reciprocă, intersubiectiv㠖 în limbajconstructivist –, în alte situații, reconfigurarea de sensuri, de „etichete” de
identificare pe plan internațional se produce mult mai repede: după revoluțiile
din 1989 a fost nevoie de mai puțin de un an pentru ca NATO ”i statele EuropeiCentrale ”i de Est să nu se mai perceapă reciproc ca inamici inveterați ”i chiar săinițieze un proces de interacțiune ”i de constituire reciprocă prin care, în timp, să
devină parteneri. ˛n perioada 1989-1990, distribuția capabilităților la nivel statal
nu s-a schimbat esențial. Un constructivist ar argumenta că schimbările relevantes-au petrecut în modul în care societățile est-europene s-au redefinit pe sine, ”i-auredefinit relațiile cu ceilalți actori internaționali – care, la rândul lor, s-au redefinit
în noul context ”i au regândit relațiile cu fo”tii inamici.
A treia premisă majoră a teoriilor constructiviste este că înțelesurile pe care le
atribuim lumii sociale, inclusiv lumii internaționale, rezultă din interacțiunileagenților. Cu alte cuvinte, actorii internaționali (statele, organizațiile, corporațiile)
atribuie sensuri, identități, roluri celorlalți actori ”i structurilor (ca de altfel ”i
sistemului internațional în ansamblul său) plecând de la interacțiunile trecute,prezente ”i anticipate cu ace”tia. Interesele actorilor sunt ingredientul de bază alidentităților, iar identitățile (”i interesele) se constituie prin interacțiune. Actorii
nu apar în relațiile internaționale dotați ab initio , în mod autonom, cu un set de
interese, ci î”i construiesc ”i reconstruiesc interesele ”i, prin ele, identitatea înprocesul de definire a situațiilor în care se află. ˛n limbajul constructivi”tilor,

CONSTRUCTIVISMUL ˛N RELAȚIILE INTERNAȚIONALE 159
înțelesul ”i existența „real㔠a lumii internaționale rezultă din atribuirea, confirmarea,
reconfirmarea ”i contestarea intersubiectivă a identităților ”i a sensurilor de către
agenți, acționând în cadrul structurilor.
De pildă, un stat este o mare putere la nivel global în măsura în care se
percepe pe sine ca mare putere, î”i define”te interesele ”i î”i planifică acțiunile înconsecință, iar celelalte state cu care interacționează îi recunosc această identitate”i acționează, la rândul lor, în consecință. Pentru a extrage doar valoarea academicădintr-o dezbatere care nu face obiectul prezentului capitol, se discută mult, înultimii ani, despre rolul Chinei ca viitoare superputere la nivel mondial. Adoptândpremisele constructiviste, China va fi o superputere în momentul în care seautodefine”te ca atare, î”i asumă un rol în consecință pe plan global, iar aceastăidentitate îi este recunoscută în interacțiunile cu ceilalți actori internaționali. O altăfațetă a aceluia”i principiu al interacțiunilor ca producătoare de sens subliniază că
nici un comportament, nici un actor ”i nici o structură din spațiul social nu are
înțeles altfel decât într-un context social intersubiectiv (între mai mulți agenți).Aceea”i conduită poate avea un înțeles complet diferit în contexte sociale diferite.Aceea”i acțiune internațională a unui actor poate avea o semnificație diferită încontexte internaționale distincte ”i poate duce, în baza acestor semnificații, laconsecințe diferite.
Sistemul internațional este a”adar, în accepțiunea constructivi”tilor, un fapt
social. La fel ca oricare fapt social, „existența” lui depinde de con”tientizarea eila nivelul actorilor – ”i chiar al indivizilor – ”i de elaborarea unei „codificări” aacestei con”tientizări în limbaj. Constructivi”tii atrag atenția, cu alte cuvinte, cărealitatea socială există doar dacă există con”tientizarea ei la nivelul percepțiilorumane colective ”i dacă ea este depozitată, gândită ”i comunicată prin limbaj.
Pornind de la premisele sus-amintite, constructivismul statuează că sistemul
internațional, ca parte a realității sociale, „construie”te” actorii, contribuie la
constituirea lor ”i la modul în care ei se autodefinesc. ˛n egală măsură, sistemul
internațional este „construit”, „constituit” ”i reconstituit prin fiecare interacțiunedintre actorii sistemului. Cu alte cuvinte, în termenii clasicei dileme a ”tiințelorsociale – care se întreabă dacă structura determină agenții sau agenții determinăstructura –, constructivismul este una dintre încercările solide de a rezolva dilemaprin afirmarea modalităților sociale complexe ”i continue prin care agenții ”istructurile sociale se construiesc reciproc. Sistemul internațional este rezultatulagregat al interacțiunilor actorilor internaționali. Orice interacțiune îl reafirmăsau îl modifică, incremental sau radical. O serie de interacțiuni inovatoare potaduce, pentru constructivi”ti, o schimbare a sistemului. Simultan însă, actoriiinternaționali există ca actori sociali determinați doar prin înțelesul, rolul ”i
acțiunea lor, toate concepute în interiorul ”i în funcție de percepția asupracoordonatelor sistemului internațional.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 160
Argumentul constituirii reciproce a sistemului ”i actorilor internaționali poate
fi u”or accesibil dacă îl proiectăm la nivelul societății interne: nici o societate nu
există fără oamenii ”i instituțiile care o compun ”i care, în măsura în care setransformă, produc în final o transformare a societății. Simultan, oamenii ”iinstituțiile acționează, interpretează mediul lor extern ”i se percep pe sine înfuncție de coordonatele societății în care există, ca indivizi sau grupuri
1.
Una dintre cele mai importante modalități în care sistemul internațional
construie”te actorii este influențarea decisivă a proceselor prin care actorii î”idefinesc interesele. ˛ntr-un sistem internațional ghidat de principii (neo)realiste,un stat superputere î”i va defini interesul în anumite coordonate. Un sisteminternațional dominat de principii neoliberale va determina o definire diferită ainteresului național.
˛n procesele de atribuire a identităților ”i definire a intereselor, actorii internaționali
sunt ghidați de anumite reguli. ˛n sens larg, ele sunt depozitarele succinte ale
a”teptărilor unei colectivități date (comunități intersubiective) referitoare la identitatea,rolul ”i conduita agenților ”i structurilor.
Una dintre cele mai importante implicații ale acestor teze este cea dezvăluită
de Wendt în legătură cu anarhia ”i principiul autoajutorării ( self-help ). Anarhia,
ca structură, ”i politica de putere, bazată pe autoajutorare ca proces, nu existăindependent de practicile care le creează ”i le dau conținut. Structura nu existăfără proces, iar procesul nu există fără reiterările lui în fiecare interacțiune dintreactori. Autoajutorarea ”i politica de putere sunt instituții ale anarhiei, nu caracteristiciexogene ”i imuabile ale ei. Acela”i statut îl au ”i concepțiile despre securitate carese bazează exclusiv pe considerarea propriului interes; ele sunt doar instituțiiparticulare existând într-un mediu anarhic – cel internațional, unde instituțiile se
definesc ca seturi relativ stabile de identități ”i interese (Wendt, 1992, p. 399).
Odată ce realizăm că politica de putere, securitatea concepută ca un joc cu sumăzero sunt instituții ”i nu părți definitorii, determinate exogen ale sistemuluiinternațional anarhic, se deschide, conceptual ”i practic, posibilitatea pentruschimbarea acestor instituții. Cea mai importantă cale sugerată de Wendt esteschimbarea imaginii despre sine, acest sine ( self) care trebuie ajutat, ”i despre
ceilalți actori similari. Dacă sinele ( self) devine sistemul internațional, de exemplu,
o comunitate de state apropiate prin valori comune sau specia umană în ansamblulei, concepțiile despre securitate ”i instituțiile de prezervare a ei se vor modificafundamental odată cu identitatea de sine ”i identitatea atribuită celorlalți actori.Ei pot să devină, din surse de risc perpetuu, surse de sporire în comun acapacităților de asigurare a unei securități „construite” altfel.
1. De altfel, constructivismul este ”i o ”coală teoretică în alte ”tiințe sociale.

CONSTRUCTIVISMUL ˛N RELAȚIILE INTERNAȚIONALE 161
După cum reiese implicit din rezumarea argumentului lui Wendt, una dintre
direcțiile de cercetare bogat reprezentate de autori constructivi”ti, în ultimii ani,este cea a Studiilor de Securitate. Constructivismul propune regândirea conceptuluide securitate, schimbându-i subiectul de referință (individ, umanitate, ecosistem)
”i accentuând rolul proceselor de construire a identității proprii ”i de atribuire a
identității celorlalți actori în determinarea interesului național ”i de modelareapoliticii externe a statelor (vezi ”i capitolele „Extinderea conceptului de «securitate»””i „Comunități de securitate”).
Teoria constructivistă a adus în studiile internaționale o reevaluare a importanței
discursului ”i limbajului, în absența cărora realitatea internațională nu există ”i nupoate fi comunicată. Actele de comunicare internațională, modalitățile în carediscursul internațional modelează realitatea prin generarea unor a”teptări de
convergență între normele declarate ”i conduita practică, modalitățile în care
realitățile construiesc discursul politic, toate acestea au devenit subiecte decercetare pentru constructivi”ti. O ramură interesantă în cadrul acestor preocupărieste constituită de autorii care î”i concentrează atenția asupra modalităților în care
limbajul ”i discursurile academice despre relațiile internaționale contribuie la
„construirea” realității internaționale. Autorii constructivi”ti, precum Kratochwill,subliniază că actele de vorbire sunt mijloace de construire a înțelesurilor intersu-biective. La fel de important, ele au ”i o dimensiune „ilocuționară”, cuvintele
având consecințe practice directe în anumite cazuri. Anunțarea descoperirii unor
noi resurse de petrol, de exemplu, va duce imediat la consecințe directe pe piațabursieră internațională ”i la anumite acțiuni ale actorilor internaționali, chiarînainte de demararea măsurării acestor resurse ”i de inițierea exploatării lor. Ca
atare, actele de vorbire nu descriu pur ”i simplu realitatea, ci – de multe ori – o
”i „construiesc” .
Printre temele de interes deosebit pentru constructivi”ti se numără, după cum
se poate deduce cu u”urință, studiul identităților, intereselor ”i normelor, a”a cum
sunt ele constituite prin interacțiunea actorilor internaționali. ˛n această categorie
se înscriu identitățile etnice ”i impactul lor asupra relațiilor internaționale, intereselepolitice, de securitate, economice, în plan global, procesele de construire a unoridentități proprii statelor (stat terorist, stat democratic, stat european – toate au
implicații distincte pentru conduita actorilor internaționali) sau organizațiilor
internaționale, guvernamentale sau nonguvernamentale. ˛n construirea identităților,normele existente ”i modul lor de înțelegere de către actori au un rol decisiv. Deaceea, constructivi”tii acordă o foarte mare importanță studiului modalității în
care normele se conturează în spațiul internațional ”i se „umplu” cu un conținut
particular, prin procese de construcție socială. ˛n acela”i spirit, întâlnim în ”coalaconstructivistă multe cercetări valoroase referitoare la construcția suveranității,

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 162
identitatea instituțiilor internaționale precum ONU, NATO, UE, FMI, rolul rețelelor
transnaționale militante în constituirea lumii internaționale contemporane ”.a.
Se cuvine poate, aici, să aducem ”i o nuanțare legată de metodologie. De”i una
dintre cele mai viguroase critici la adresa constructivismului este eclectismul luimetodologic – care include metode cantiative, calitative, pozitiviste, postpozitivistesau combinarea lor sui generis –, în planul manierei de tratare a subiectelor,
constructivismul accentuează rolul teoriilor constitutive ca fundamental distinctede teoriile cauzale ”i caracterul central al interpretării ca instrument de cunoa”tere
al teoriilor constitutive, spre deosebire de explicare , proprie teoriilor cauzale.
De”i atât de popular în ultimii zece ani – sau poate tocmai datorită popularității
sale –, constructivismul a stârnit numeroase critici. Pentru unii autori, încercareaexplicită a constructivi”tilor de a găsi o altă cale de mijloc, celebra via media între
neorealism ”i neoliberalism, pozitivism ”i postpozitivism, materialism ”i idealism,îl face să fie o construcție teoretică ”ubredă, mozaicată, cu un grad de generalitatecare se pretează la adaptări în fiecare dintre cele două tabere enumerate îndihotomiile de mai sus ”i căruia, prin urmare, îi lipse”te unitatea proprie unui noucurent de gândire. ˛n acela”i context, adepții radicali ai fiecăreia dintre pozițiilemenționate critică teoria constructivistă tocmai pentru că este diferită, în anumiteaspecte, de convingerile ”i asumpțiile lor elementare. Din acest punct de vedere,într-un mod radical, constructivismul poate fi atacat ca neaparținând nici uneiadintre abordările clar conturate în Relațiile Internaționale ”i contestat ca atare dincauza eclectismului său. Pentru un adept al premiselor ”i viziunii constructivistedespre lumea internațională, constructivismul reu”e”te să constituie, în modcoerent ”i promițător pentru viitorul disciplinei, al treilea pol teoretic în RelațiileInternaționale.
O altă critică, amintită succint anterior, este diversitatea metodologică excesivă.
Tocmai pentru că este o poziție metateoretică laxă, constructivismul poate fiafiliat, în funcție de metodologia aleasă de un cercetător sau altul, diferitelor”coli de gândire deja existente, fapt care nu contribuie, desigur, la întărireaidentității ”i contribuției sale distincte la dezvoltarea disciplinei. Adler considerăcă adevăratul impact al constructivismului asupra domeniului Relațiilor Internaționalese va judeca în primul rând în funcție de gradul în care adepții lui vor reu”i săconstituie o bază metodologică proprie, solidă ”i coerentă (2002).
˛n categoria criticilor se situează ”i autorii care consideră că abordarea
constructivistă s-a dezvoltat predominant în plan metateoretic ”i filosofic mai larg(vezi Wendt, 1999), elaborarea implicațiilor internaționale ale acesteia sau, cualte cuvinte, a unei teorii constructiviste a relațiilor internaționale fiind încăîntr-un stadiu incipient. Completarea acestei critici subliniază nevoia de a cre”te

CONSTRUCTIVISMUL ˛N RELAȚIILE INTERNAȚIONALE 163
cantitativ ”i calitativ numărul cercetărilor care tratează implicațiile teoriei construc-
tiviste pentru practicile internaționale ”i pentru transformarea acestora.
Concluzii
O contribuție majoră a constructivismului este (re)descoperirea caracterului de
„produs social” al lumii internaționale. Sistemul internațional anarhic nu este un
fapt natural al vieții comunităților umane, precedând actorii internaționali ”iexistând în afara interacțiunii umane, ci este un construct social validat ”i revalidatprin „reificarea” lui, prin prezentarea lui ca dat obiectiv. Ceea ce considerăm a
fi realitatea internațională este produsul percepțiilor ”i identităților sedimentate
de-a lungul timpului, confirmat sau transformat prin interacțiunile internaționale”i procesele de construcție ale actorilor de astăzi.
Constructivismul nu vine să afirme că lumea este mai bună, mai rea sau
fundamental diferită decât o descriu marxi”tii, reali”tii sau ideali”tii. El susține că
resorturile înțelegerii lumii internaționale sunt altele decât cele propuse deparadigmele anterioare, ceea ce se reflectă în modalitățile prin care poate ficunoscută, comunicată ”i transformată ceea ce considerăm îndeob”te a fi „realitate”
internațională. Este cu siguranță o teorie socială a realității internaționale care
deschide, cu generozitate, nu lipsit însă de probleme metodologice ”i epistemologice,calea spre transformarea relațiilor internaționale prin reconstruirea conceptuală aactorilor, intereselor, identităților, structurilor ”i sensurilor interacțiunii dintre ele
1.
1. ˛n afară de titlurile deja citate, vezi, de exemplu, Checkel (1998), Guzzini (2000),
Hopf (1998), Onuf (1998).

Olivia Toderean
Feminismul în Relațiile Internaționale
Introducere
˛n economia cărții de față, o abordare a ansamblului contribuțiilor feministe la
studierea relațiilor internaționale este o încercare dificilă, întrucât presupune o
sinteză a mult mai mult decât o anumită teorie sau chiar ”coală de gândire. Se
impun, tocmai de aceea, câteva precizări dintru început. Ca o primă observație,
acest capitol discută modul în care abordările de gen au devenit parte a Relațiilor
Internaționale, a”a cum sunt ele concepute astăzi, ca domeniu distinct de cercetare.
Este principalul motiv pentru care, spre deosebire de unele manuale consacrate
de Relații Internaționale utilizate în cercurile academice occidentale, capitolul se
referă la feminism în Relații Internaționale, nu la feminism ”i Relații Internaționale.
Parcurgerea unei bibliografii extinse ”i înțelegerea ei sedimentată ”i filtrată de
timp duc la concluzia că genul sau teoriile feministe î”i au rostul lor numai atunci
când sunt scrise ”i receptate ca parte a domeniului Relațiilor Internaționale,
nicidecum în cazul alăturării stranii, forțate, a două domenii distincte precum
feminismul (de obicei deloc sau prost înțeles, ca termen) ”i Relațiile Internaționale.
A doua observație este că, atunci când discutăm despre feminism în Relațiile
Internaționale, dacă dorim să respectăm rigoarea ”tiințifică, trebuie să tratăm de
fapt în mod clar cele câteva tipuri distincte de teorii de inspirație feministă în
Relațiile Internaționale ”i, în acela”i timp, abordările de gen ale unor fenomene
concrete ale realității ”i politicii internaționale de astăzi. Pentru cititorii care au
lecturi din literatura feministă sau cuno”tințe de studii de gen, nu va fi o surpriză
ideea că nu există un singur feminism, ci o pluralitate de curente feministe,
inclusiv în Relațiile Internaționale. Pentru ceilalți, sperăm ca acest capitol să
aducă, printre altele, ”i noutatea descoperirii unei multitudini de idei ”i curente,
uneori contradictorii, desemnate în mod obi”nuit prin eticheta „feminism” .

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 166
Mergând înspre esența dezbaterii despre rostul genului în contextul acestui
volum, a treia observație este că feminismul aduce în Relațiile Internaționale atâto agendă teoretică nouă, cât ”i o agendă de cercetare nouă, regândind fenomeneinternaționale mai vechi ”i comunicându-le într-un nou limbaj sau punând în
centrul atenției realități internaționale ignorate până acum în cercetările tradiționale
(acel mainstream /malestream ).
Odată cu cre”terea exponențială a literaturii de gen în Relațiile Internaționale,
s-a ajuns ”i la nevoia clasificării, a ordonării ei. Există mai multe versiuni
propuse pentru sistematizarea acestui subdomeniu (vezi T oderean, 2002). Margot
Light ”i Fred Halliday disting două categorii de contribuții feministe în RelațiileInternaționale: scrierile care consideră femeile o categorie de studiu ”i cele careiau genul ca reper epistemologic (Light, Halliday, 1999). O autoare feministă
importantă în studierea relațiilor internaționale, Jacqui True, ajunge la concluzia
că există trei modalități – chiar etape – de integrare a „genului” în studiulrelațiilor internaționale: genul ca variabilă , genul ca element constitutiv ”i genul
ca element transformator (True, 1996)
1. A existat mai întâi etapa în care femeile
au fost „descoperite” ca fiind totu”i prezente în relațiile internaționale ”i, în
concluzie, a fost inițiată studierea prezențelor lor. Diferența de gen, împărțireaoamenilor în cele două sexe, a devenit unul dintre factorii integrați în abordarearelațiilor internaționale, ajungându-se la cercetări de tipul celor privind legăturile
dintre purtarea războiului ”i femei (ca victime), dintre mi”cările pacifiste ”i femei
(ca opozanți, ulterior ca rezervă automată de forță de muncă ”i ca electorat),dintre decidenții politici ”i identitatea lor de gen. A doua etapă, aceea a genuluica element constitutiv, are în vedere reliefarea caracterului distorsionat, masculin
”i masculinizant, dar aparent neutru ”i abstract, pe care teoriile relațiilor internaționale
1. Problematica regândirii de gen a relațiilor internaționale a crescut în amploare în
ultimul deceniu, astfel încât astăzi nici o temeinică trecere în revistă a domeniului nuo poate ignora. Pentru o prezentare mai amplă, de”i sintetică, a acestei problematici,vezi Toderean (2004), de unde preiau aici, nuanțez ”i dezvolt anumite fragmente. Sepoate observa însă că acest subdomeniu al disciplinei apare uneori p rezentat ca
„feminism”, alteori ca „perspective de gen”. Reducând o dezbatere majoră a studiilorde gen în general, putem afirma că, în Relațiile Internaționale, cele două sintagme sereferă la acela”i lucru, anume chestionarea cercetării ”i a practicii internaționaleținând cont de existența diferenței de gen ”i a implicațiilor ei ontologice, episte-
mologice, axiologice ”i metodologice. Privite în ansamblul lor, contribuțiile feministe
nu vorbesc doar despre prezența nevăzută a femeilor în relațiile internaționale, ci,mult mai mult, despre construcția feminității ”i a masculinității, despre modul în carecele dou㠄se ascund” în teoretizare, despre dihotomiile înlănțuite care structureazăîntreaga gândire de inspirație occidentală.

FEMINISMUL ˛N RELAȚIILE INTERNAȚIONALE 167
”i, în general, întreaga înțelegere a domeniului internațional se sprijină în mod
insesizabil. ˛n sfâr”it, a treia etapă constă în indicarea transformărilor pe careintegrarea perspectivei genului le aduce în modul de definire, studiere ”i practicarea relațiilor internaționale – cu alte cuvinte, în construirea unor teorii ”i practicialternative, care merg mai departe decât simpla criticare a teoriilor mainstream ,
redenumite sugestiv malestream . Sunt, de altfel, etape similare, de”i plasate
ulterior temporal, cu parcursul studiilor feministe în ansamblul ”tiințelor sociale,mergând de la descoperirea femeilor ca subiecți sociologici la regândirea teoriilorsociologice ”i politice ”i ajungând la propunerea unor noi fundamente teoretice,a unor metode alternative ”i a unor recomandări de politici publice alternativenondiscriminatorii ”i echitabile față de diferențele de gen.
O caracterizare foarte succintă a fiecărui curent teoretic feminist al Relațiilor
Internaționale poate aduce mai mult conținut ”i claritate acestor considerațiiintroductive. Reducerea lor la un singur curent este imposibilă din cauzadiversității ”i, mai ales, dat fiind că între ele există diferențe epistemologice,metodologice, ontologice ”i axiologice semnificative. ˛n ultimele decenii, majo-ritatea teoriilor politice feministe au dobândit proiecții în domeniul RelațiilorInternaționale, ca disciplină, de”i au apărut mult mai târziu decât „echivalentul”lor în teoria politică pură. Literatura de specialitate este foarte recentă (primeleîncercări datând din anii ’70), iar dezvoltarea sa impresionantă din ultimii ani aconsfințit progresiv tratarea ei distinctă, prin includerea, spre exemplu, a unuicapitol referitor la „gen în relațiile internaționale” între cele patru capitolededicate relațiilor internaționale din Manualul de ”tiință politică coordonat de
Goodin ”i Klingemann, publicat în România în 2005 (Tickner, 2005), ”i înimpresionantul Handbook of International Relations publicat de Carlsnaes, Risse
”i Simmons (2002).
Teoriile feministe în Relațiile Internaționale
Feminismul liberal , asociat sau nu cu feminismul empirist (ca reflecție metodologică
a unei poziții ontologice), este, într-o abordare cronologică, primul curent feminist
în Relațiile Internaționale. El se înscrie în prima etapă identificată de True, aceea
a genului ca variabilă. Scrierile feminismului liberal nu contestă granițele RelațiilorInternaționale ca domeniu academic, modul de stabilire a lor, conceptele fundamentalesau agenda de cercetare. ˛ntr-un cadru preexistent ”i necontestat, feminismulliberal „descoper㔠prezența femeilor în relațiile internaționale ”i necesitateaincluderii lor mai largi în categoria factorilor de decizie, în categoria obiectelor

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 168
de studiu ”i cea a autorilor de studii. Feminismul liberal construie”te pe baze
pozitiviste, pornind astfel de la premisa că obiectivitatea studierii relațiilorinternaționale este deopotrivă posibilă ”i necesară. Ca atare, nu va detecta limitele”i „subiectivitatea” ascunse în abstractizările larg împărtă”ite ale descrierii lumii
internaționale, limitându-se la a fi reformist, nu revoluționar. Pe agenda de
cercetare a acestei abordări a politicii internaționale se regăsesc subiecte precum:evaluarea gradului în care drepturile omului, a”a cum sunt ele consacrate pe planinternațional, sunt echitabile față de femei; promovarea femeilor în lumea
relațiilor internaționale; introducerea unor probleme de tip low politics , în mod
discutabil asociate doar cu universul feminin, pe agenda de politică externă ”i pecea internațională (de exemplu, problema imigrantelor, a refugiatelor, munca lanegru ”i traficul de carne vie, violența împotriva femeilor pe plan internațional,
cercetarea teoretică ”i incriminarea victimizării în masă a femeilor, în timpul
conflictelor ”.a.).
Feminismul marxist se înscrie în a doua etapă de teoretizare menționată în
introducerea acestui capitol, genul ca punct de sprijin pentru critica teoriilor ”i
practicilor internaționale consacrate. Caracteristică feminismului marxist esteînțelegerea relațiilor de gen ca elemente constitutive ale relațiior sociale, cainstituții fundamentale pentru bunul mers al societăților, întemeiate prin impunere
sau negociere între grupuri a căror putere este substanțial diferită. Diferența de
gen nu este o chestiune individuală, a”a cum relațiile între sexe nu sunt în primulrând o chestiune privată. Ele sunt realități sociale, manipulate de-a lungul timpuluipentru a servi, prin înțelegerea ”i organizarea acestor relații, interesele clasei
dominante.
Feminismul marxist propune analiza relațiilor de gen însu”indu-”i fundamentele
lecțiilor inegalității de clasă expuse de teoreticienii marxi”ti, pentru a înțelegeinegalitățile dintre statutul, resursele ”i puterea de care dispun bărbații, respectiv
femeile, la scară globală. Agenda de cercetare a feminismului marxist este
predominant economică, inegalitățile de gen fiind teoretizate ca un alt tip deinegalitate față de cea de clasă, dar reductibile, la rândul lor, la cauze materialede tipul: distribuția resurselor, structura proprietății, regimul drepturilor de
proprietate (vezi țările în care femeile încă nu au dreptul să dețină terenuri
agricole, de exemplu), interesele transnaționale ale capitalului, structura producțieila scară globală.
Distinct ”i remarcabil la feminismul marxist este faptul că autoarele acestui
curent realizează cel mai adesea o abordare combinată a relațiilor de putere la
scară globală (centru-periferie, dezvoltat-subdezvoltat, metropolă-colonie, rasăalbă-alte rase, bărbați-femei). Stabilirea unor mecanisme interne comune tuturor

FEMINISMUL ˛N RELAȚIILE INTERNAȚIONALE 169
acestor relații de putere, profund asimetrice, contribuie în mod esențial la înțelegerea
genului ca relație socială între grupuri care dispun de resurse de putere inegale,indiferent de granițe, dar ”i invers, la stabilirea modului în care relațiile de putere
adoptă discursuri ”i tipare genizate. Un exemplu pentru această din urmă afirmație
este analiza discursurilor „Nordului” despre iraționalitatea, primitivismul, depen-
dența, neajutorarea, lipsa de civilizație ”i caracterul „natural”, ata vic al popoarelor
din „Sud” (în special popoarele africane), în mod similar cu percepțiile ima-ginarului colectiv, de-a lungul secolelor ”i până astăzi, despre femei, prin opoziție
cu raționalitatea, civilizația, spiritualitatea ”i caracterul independent, autonom, al
prototipului uman masculin.
Feminismul teoriei critice este o altă teorie importantă în studiile feministe
contemporane ale Relațiilor Internaționale care poate fi încadrată etapei genului
ca element constitutiv . Fiind un curent mai recent (anii ’90), se resimt asupra luianumite influențe marxiste, îndeosebi importanța cauzelor materiale în evoluția
societăților, influențe gramsciene – orice societate este scena unui conflict dialectic
între forțele interesate de statu-quo ”i cele interesate de schimbare – ”i influențe
postpozitiviste, în sensul conceperii cunoa”terii ca subiective, limitate ”i aservite
întotdeauna unor interese greu perceptibile. Feminismul teoriei critice încor-porează distincția fundamentală operată de Robert Cox între teoriile orientate
spre rezolvarea problemelor ”i cele critice (vezi ”i capitolul „Teorii marxiste ale
Relațiilor Internaționale”). Astfel, feminismul teoriei critice în Relațiile Interna-
ționale nu î”i propune cercetarea obiectivă a unor aspecte din Relațiile Interna-
ționale, ci teoretizarea contestatară a structurilor hegemonice de cunoa”tere ”i deputere existente, completată prin reflecția asupra surselor de transformare a
sistemului prin identificarea ”i cultivarea forțelor sociale cu interese contrahe-
gemonice. Feminismul teoriei critice, aidoma teoriei critice, aduce în plus recon-
siderarea rolului ”i a valorii urmăririi evoluțiilor istorice care au modelat actualul
sistem internațional, instituțiile ”i practicile care îl constituie, precum ”i conceptele
care îl descriu. Problemele de pe agenda de teoretizare ”i cercetare a feminismului
teoriei critice se referă la dinamica pieței la nivel global, la dinamica ”i structuracapitalurilor, la termenii comerțului global, la doctrinele ”i programele organi-
zațiilor internaționale (Organizația Internațională pentru Migrație, Organizația
Internațională a Muncii, Banca Mondială, organizații nonguvernamentale având
sediul central în statele occidentale), toate privite din perspectiva politicilor pe care
le promoveaz㠖 „oarbe” la diferența de gen ”i, uneori, prin această orbire, dăunătoarefemeilor ”i chiar dinamicii interne, intraorganizațională, a raporturilor de gen.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 170
Feminismul constructivist este al patrulea curent teoretic important în studierea
relațiilor internaționale, caracterizat în principal prin abordarea problemeloridentității în politica internațională, a mecanismelor de producere a identitățilorcolective ”i instituționale ”i a implicațiilor interacțiunii internaționale pentru
construirea, recunoa”terea sau infirmarea identităților asumate pe plan extern. ˛n
literatura constructivistă a Relațiilor Internaționale găsim cercetarea unor problemeprecum identitatea statelor ca mari puteri, neutralitatea istorică a unor state,statele „buni cetățeni internaționali” (de exemplu, statele scandinave) – în general,
discursul despre stat ca prezență pe scena internațională ”i identitatea statală
construită prin acest discurs, rolul identităților naționale, construirea rolurilorspecifice organizațiilor internaționale ”.a. Feminismul constructivist preia dihotomiileesențiale peste care s-au construit relațiile de gen (masculin-feminin, rațional-irațional,
autonomie-dependență, ordine-dezordine) ”i relevă modul în care cei doi termeni
se construiesc ”i se intercondiționează reciproc ”i, implicit, generează ierarhii devaloare, precum ”i impactul lor asupra Relațiilor Internaționale ca practică ”idomeniu de studiu. Feminismul constructivist reflectează asupra modului în care
imaginea „anarhiei” internaționale este construită prin opoziție cu o presupusă
„ierarhie” internă, prin care regulile sociale care guvernează viața internă suntanulate pe plan internațional, prin care prezența ”i acțiunea internațională astatelor este gândită descriptiv, dar ”i normativ, ca o sferă distinctă de politica
internă, de existențele concrete ale indivizilor, de considerente legale sau morale,
chiar distinctă de corporalitatea, particularitatea acelor oameni care de faptreprezintă statul pe plan internațional. Feminismul constructivist este preocupatde construcția normelor, instituțiilor, identităților pe plan global ”i de valorizarea
lor genizată. Statul, a”a cum este el prezentat sau dedus din majoritatea teoriilor
relațiilor internaționale, este un construct puternic genizat, o prezență abstractăcu atribute masculine, similare cetățeanului rațional al teoriei politice liberale. Esterațional, suveran (autonom), interesat de atingerea obiectivelor sale prin maximizarea
câ”tigurilor ”i/sau diminuarea pierderilor. El se raportează la semenii lui (alte state)
în mod conflictual sau cooperant, prin contracte (tratate ”i înțelegeri internaționale).La fel, dihotomia anarhie-ierarhie, suprapusă celei internațional-național ”i con-struită pe caracteristicile ”i valorizările dihotomiei public-privat, construirea
imaginii războinicului ca un superlativ al masculinității, construirea genizată a
imaginii inamicului cu atribute feminizate-inferiorizante (în special în domeniulplanificării strategiilor militare) devin toate subiecte de cercetare pentru femi-nismul constructivist.
Feminismul constructivist inovează studierea relațiilor internaționale ”i prin
accentul pus pe rolul limbajului, discursului, normelor în modelarea realității ”iîn construirea ei ca un „adevăr” acceptat, deci validat de o anumită comunitate,

FEMINISMUL ˛N RELAȚIILE INTERNAȚIONALE 171
mai restrânsă sau mai largă. Relațiile internaționale sunt a”adar o practică socială,
alcătuită din fapte sociale, constituite ”i comunicate, deci existând, prin limbaj,norme ”i valori, ”i acceptarea lor intersubiectivă, între părțile participante. Abordareaistorică a internaționalului are ”i aici rostul ei – generează cunoa”terea modului în
care s-a construit social, de la o epocă la alta, realitatea internațională, înțelesurile
ei ”i, subsecvent, a evoluat discursul despre ea. Feminismul constructivist nu esteatât de mult un curent transformator. Potențialul său normativ ”i de schimbarevine din înțelegerea implicită a caracterului fluctuant, în continuă construcție ”i
reconstrucție, al realităților sociale (inclusiv cele de gen) ”i deci a posibilității de
modelare, în timp, a instituțiilor naționale ”i internaționale ”i a identității lor, maiales în sensul integrării diferențelor de gen ”i a unor valori ambigene.
Feminismul perspectival (standpoint ) este astăzi una dintre cel mai bine repre-
zentate linii de cercetare feministă în Relațiile Internaționale, axată pe evidențierea,analiza ”i critica asumpțiilor de gen implicite domeniului, a”a cum a fost el definit”i teoretizat până în acest moment. Feminismul perspectival consideră că identitatea
istorică, socială, de gen a autorului, a teoreticianului, influențează modul de
teoretizare. Identitatea masculină a tuturor autorilor din Relațiile Internaționaleconstituie una dintre explicațiile faptului că atât disciplina, cât ”i realitatea interna–țională sunt înțelese ”i proiectate confom unei viziuni masculine asupra lumii.
O observație este crucială aici: feminismul perspectival nu afirmă că realitatea
internațională este proiectată conform viziunii bărbaților luați ca indivizi, cispune că ea este reflecția, pe plan extern, a unor constructe teoretice consacrateîn teoria politică clasică, infiltrate de caracteristicile-prototip ale masculinității ”i
apoi prezentate ca obiective ”i universale. Femeile, în relațiile internaționale, nu
există. ˛n puținele cazuri în care prezența lor nu poate fi negată, ele se definescîn funcție de rolul lor raportat la o lume de sine stătătoare, cu care nu au aproapenici o legătură, care este rațională, superioară, autosuficient㠖 „lumea relațiilor
interna ționale ca lume a bărbaților”, pentru a parafraza o autoare din domeniu.
Femeile ca existențe concrete pot fi, eventual, mamele soldaților sau potențiale
mame ale soldaților, simbolul căminului, al păcii ”i al tradițiilor, eroine caritabile,soțiile diplomaților sau, rareori, decidenți masculinizați într-o lume accesibilă ”i
inteligibilă doar bărbaților excepționali, „oameni de stat” (vezi exemplul Margaret
Thatcher – „doamna de fier”). Feminismul perspectival reprezintă un curentteoretic complex în care preocupările despre ceea ce există în Relațiile Internaționalese îmbină cu preocupările despre cum putem cunoa”te ceea ce există. Alături de
unele scrieri ale feminismului teoriei critice, este un alt curent care parcurge toate
cele trei etape identificate în introducerea acestui capitol. Teoretizarea este făcutădintr-un punct de vedere ”i de cunoa”tere asumat al femeilor ”i se centrează pe

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 172
femei, cu valorile lor, existențele lor ”i modul în care ele au existat dintotdeauna
întrețesute în lumea internațională, dar invizibile. Experiențele pe care feminismulperspectival construie”te o cunoa”tere alternativă a internaționalului, care alcătuiescagenda sa specifică de cercetare, vizează în principal reteoretizarea independenței/
dependenței, a subordonării, a excluderii, a invizibilității, a puterii sau a lipsei ei,
plecând de la asumarea identității feminine a teoreticienelor, a experiențelorspecific feminine relevante pe un plan mai larg ”i a valorilor recunoscute aleuniversului feminin, precum valoarea relaționării, experiența dependenței în ambele
posturi, de subiect ”i obiect, de exemplu, în calitate de soție ”i mamă simultan.
Pentru a rezuma una dintre liniile de argumentare importante ale feminismului
perspectival, J. Ann Tickner, una dintre primele ”i cele mai reputate autoarefeministe din domeniul Relațiilor Internaționale, afirmă în cercetările sale că universul
feminin este unul relațional prin definiție, nicidecum competitiv sau dihotomic.
Teoretizarea lumii internaționale dintr-o asemenea perspectivă, relațională, a nece-sității ”i inevitabilității raporturilor cu celălalt (stat, organizație, țară vecină) pentrupropria existență, prin opoziție cu lumea eminamente conflictuală a teoriilor consa-
crate, poate avea un impact semnificativ asupra teoriilor ”i practicii internaționale.
O altă contribuție a feminismului perspectival este chestionarea metaforei
„starea de natur㔠din teoria politică clasică ”i contestarea implicațiilor profunde”i numeroase pe care aceasta le-a avut asupra teoriilor internaționale. ˛n acea
etapă anistorică, originară, imaginată de teoreticieni politici clasici precum
Hobbes, Locke, Rousseau, oamenii î”i erau reciproc du”mani în lupta pentruresurse ”i supraviețuire, fiindu-”i simultan propriii stăpâni, gata de luptă ”iautonomi în deciziile pentru supraviețuire. Este parabola de întemeiere a societăților
democratice ”i liberale de astăzi ”i, sub forme diferite, a teoriilor relațiilor
internaționale. A”a cum subliniază însă multe autoare feministe, este o analogieartificială, distorsionată, dintre existența ”i coabitarea ființelor umane, fie ”iîntr-o etapă istorică primitivă, ”i existența ”i coabitarea statelor în relațiile
internaționale. ˛n starea de natură nu există relații de afectivitate, de grijă, nu
există ființe dependente unele de altele, nu există ființe care cooperează, ci doarindivizi autonomi care resimt amenințarea suprimării din partea oricărui altindivid autonom mai puternic, asemenea statelor în sistemul internațional. Nu
există femei, nu există copii, nu există vârstnici, nu există prieteni, nu există
într-ajutorare. Fiecare individ este ”i trebuie să fie autosuficient, a”a cum statele,in extremis, trebuie să-”i fie autosuficiente. Artificialitatea ”i falsitatea uneiasemenea înțelegeri a conviețuirii sociale la nivel național este similară cu
artificialitatea ”i falsitatea, cel puțin în perioada contemporană, a unei astfel de
viziuni asupra relațiilor internaționale. Autosuficiența ”i autonomia derivate dinea sunt – judecând în ansamblul unei vieți umane, dar ”i în ansamblul unei

FEMINISMUL ˛N RELAȚIILE INTERNAȚIONALE 173
colectivități – mai degrabă stări de excepție decât regula. ˛n mod similar, autonomia
totală a unui stat este astăzi aproape o imposibilitate pe plan politic, economic,social, cultural.
Feminismului perspectival i se datorează una dintre cele mai serioase construcții
teoretice pentru regândirea conceptului de securitate ”i a securității naționale ca
obiectiv fundamental al statelor. ˛nțeleasă în linii mari ca siguranță ”i stabilitatea unui stat, asigurată prin puterea de care acesta dispune, prin forța sau capacitățilesale ofensive ”i defensive, securitatea unui stat este exact sursa insecurității
celorlalte state. Nu putem vorbi a”adar despre securitate internațională câtă vreme
statele concep ”i asigură securitatea națională prin mecanisme care generează ”ialimentează insecuritatea altor state. Din punctul de vedere al feminismuluiperspectival, securitatea trebuie văzută ca un bun colectiv, cu componente interde-
pendente. Dacă un stat î”i realizează securitatea pe seama insecurității altor state,
va exista întotdeauna posibilitatea ca distribuția de putere, de forță, să se schimbe.Securitatea ”i insecuritatea vor fi două fețe ale aceleia”i monede. Securitatea esteasigurată, în mod plenar, doar atunci când este un bun construit ”i împărtă”it de
toți participanții în sistem. Mai mult, din punct de vedere normativ, securitatea
nici nu trebuie să se centreze pe state, în plan internațional, ci pe ființe umane. ˛nacest context, un stat nu-”i poate asigura securitatea dacă ia excesiv din resurselenecesare pentru existența ”i bunăstarea cetățenilor lui, de ambele sexe, ”i le alocă
sectorului militar, accentuând spirala insecurității (pe plan internațional) ”i sacrificând
bunăstarea populației (pe plan intern).
Poate cea mai interesantă ”i importantă linie de cercetare deschisă de femi-
nismul perspectival rămâne regândirea conceptului de putere ”i a implicațiilor
acesteia asupra practicii relațiilor internaționale. Definită prin capacitatea unui
actor de a-”i atinge scopurile – sau, mai detaliat (coercitiv), capacitatea lui A dea-l determina pe B să acționeze a”a cum î”i dore”te A ”i B nu ”i-ar fi dorit, înabsența capacității lui A
1 –, puterea rămâne, în relațiile internaționale, capacitatea
de a constrânge, persuada, influența, de a determina un curs de acțiune în pofida
unor circumstanțe defavorabile sau a opoziției altor actori. Puterea se define”teîntr-un registru predominant negativ, accentuat de fapul că unii actori prezintăaceastă capacitate ”i o exercită în detrimentul ”i asupra altor actori, care nu
dispun de capacitatea respectivă.
Plecând de la experiențele existențiale ale femeilor, de la capacitatea grijii,
transformată în etică a grijii, precum ”i de la realitățile interdependenței (umane”i, extins, statale), feminismul perspectival propune substituirea puterii coercitive
cu puterea coactivă. Puterea exercitată asupra celuilalt poate fi transformată în
1. O prelucrare a unei definiții date de Keohane ”i Nye (1977).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 174
puterea de a face ceva împreună cu celălalt, care să aducă beneficii reciproce ”i
să cimenteze o relație de putere împărtă”ită. Este un pas conceptual care poateduce la deconflictualizarea domeniului Relațiilor Internaționale, la regândirea
legăturilor dintre comunități, state, umanitate în ansamblu (iar aici orice feministă
perspectivală are în v edere inclusiv comuniunea cu generațiile care vin, tocmai în
spiritul grijii ”i al relaționării). Un pas mai departe în inventarea unui concept
alternativ de putere este realizat prin postularea puterii proactive, adică a puteriide a da putere, preluată ”i ea din experiențele de viață comune femeilor prin
na”tere, îngrijire, susținere morală a copiilor ”i a partenerilor. Este o tendință
reflectată treptat, chiar dacă încă insuficient, în ideea de empowerment din teoriile
dezvoltării ”i în conceperea programelor de cooperare ”i asistență internațională
cu țările în curs de dezvoltare conform unei asemenea viziuni.
Feminismul postmodern este un curent de teoretizare a relațiilor internaționale
care a câ”tigat teren mai ales în a doua parte a anilor ’90 ”i în anii 2000
1. Desigur,
dacă respectăm ideile postmodernismului în general, asocierea dintre feminism ”i
postmodernism este problematică în sine, câtă vreme postmo dernismul contestă
orice esență obiectivă, „natural㔠a realității, inclusiv o identitate comună a
femeilor în spațiu ”i timp, care ar putea alimenta o abordare feministă. Cu toateacestea, feminismul postmodern este adoptat ca linie de teor etizare distinctă în
Relațiile Internaționale de autoare precum Christine Sylvester, V. Spike Peterson,
Anne Sisson Runyan. Cu precizarea că feminismul postmodern este mai degrabă
o sumă de contribuții critice la înțelegerea politicilor mondiale, nu a relațiilor
internaționale care presupun posibilitatea împărțirii lumii în intern ”i internațional,acest curent de teoretizare este susținut de majoritatea autorilor postmoderni ai
disciplinei, chiar dacă nu sunt femini”ti (de exemplu, R.B.J. Walker, James Der
Derian). Teoretizarea feministă postmodernă este de altfel, la rândul ei, o sintagmă
improprie, pentru că feminismul postmodern înseamnă atacarea epistemologică ”i
metodologică a teoretizării existente, deconstruirea ei, a conceptelor pe care le
vehiculează, devoalarea dependențelor interne ale dihotomiilor-cheie ale domeniului.
Acuzând discursul raționalizant, logocentric al relațiilor internaționale ca fiindunul masculin, care forțează în tipare opresive, prin acte de cunoa”tere, deci acte
de putere, o realitate diversă, plurală, în continuă schimbare, feminismul postmodern
deconstruie”te întregul discurs ”i universul consacrat al relațiilor internaționale,
mergând până la recuperarea sau inventarea unui alt limbaj, a unui alt tip de
1. ˛n timp ce feminismul perspectival se impune, încă din anii 1980, prin câteva lucrări
de referință ale lui Cynthia Enloe, Jean Bethke Elshtain ”i Sara Ruddick.

FEMINISMUL ˛N RELAȚIILE INTERNAȚIONALE 175
scriere a teoriei ”i a unei alte metodologii. Fidel spiritului postmodern – ”i tocmai
de aceea, o dată în plus, problematic în raport cu spiritul feminist –, feminismulpostmodern chestionează ideea emancipării femeilor la scară globală, pentru că
neagă orice posibilitate a unui plan progresist al lumii acesteia, al istoriei sau al
dezvoltării umanității, în ansamblul ei sau în anumite grupuri. Ceea ce desemnămprin „realitate” (inclusiv realitate internațională) reprezintă o colecție de fapte ”iactori disparați, în care teoreticienii ”i practicienii (im)pun un sens, o ordine pe
baza căreia concep proiecte de progres. Ignorând aceste acte de impunere alte
curente feministe riscă să devină parte a lumii ”i a cunoa”terii pe care încearcă săo critice, tocmai prin rolul emancipator pe care ”i-l asumă.
˛n consecință, feminismul postmodern valorizează, asemenea postmodernismului
în general, alteritatea, diversitatea, marginalizarea, deconstrucția, metanararea.
El aduce în limbajul relațiilor internaționale chestionarea identităților, a semni-ficației frontierelor geografice, a ideii de suveranitate ”i a celei de stat. Există unpotențial transformator al feminismului postmodern, diferit de la o autoare la
alta, permanent suspicios ”i dispus să se autochestioneze ”i autodeconstruiască.
El aduce valorizarea pozitivă a punctelor de vedere ale celor mai exclu”i (”i celormai excluse), ale celor invizibili, ale celor care tac. De aceea găsim în feminismulpostmodern un alt tip de „narare” (metanararea), care încearcă să evite logocen-
trismul
1 ”i care dore”te s㠄dea glas” „tăcerilor disciplinei”, care caut㠄comunități
ale rezistenței”, care reimaginează domeniul, care întoarce dihotomiile pe dos, prinrelevarea anarhiei din viața internă a statelor ”i a unor tipare ordonate din viațainternațională ”i, mai mult, prin anularea oricărei distincții, de altfel pur concep-
tuale, între ceea ce se întâmplă în interiorul statelor ”i ceea ce este în afara lor.
Concluzii
O abordare onestă, dar puțin informată referitoare la problematica genului înRelațiile Internaționale, mai ales în peisajul literaturii de specialitate existente în
România, ar porni, cel mai probabil, de la ideea că puține lucruri pot fi maidiferite ”i mai lipsite de legătură cu lumea internațională decât existența incon-testabilă a unor diferențe de gen. Dată fiind imaginea standard a relațiilor
internaționale – ca lume a puterii, a conflictului, a războiului ”i anarhiei, într-adevăr,
ce poate fi mai departe, aparent, decât existența femeilor ”i universul asumatelorvalori specific feminine ale emoționalului, esteticului, naturalului, grijii, slăbiciunii
1. ˛nțeles ca preocupare a gândirii occidentale pentru cunoa”terea rațională, exprimată
prin cuvânt.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 176
”i dependenței, fără puncte de intersecție cu valorile lumii internaționale. Cu
toate acestea, capitolul de față sintetizează cele mai importante curente teoreticefeministe în Relațiile Internaționale, arătând, pas cu pas, modalitatea în caredefinirea domeniului a dus la excluderea altor valori, concepte, conduite din sfera
internațională ”i, ca un corolar, modalitatea în care redefinirea poate extinde ”i
modifica sfera internațională.
Studiind lucrările feministe despre lumea internațională, putem constata că
acestea se orientează, cel mai adesea, spre trei direcții. Prima î”i propune să
evidențieze faptul că femeile au existat în relațiile internaționale ”i până acum,
dar rolul lor a fost ignorat. Este o abordare prezentă mai ales la feministeleliberale, fără a se limita totu”i doar la acestea. Războiul însu”i este descris într-oaltă formă. ˛n timpul războiului femeile constituie, mai ales în ultimele decenii,
marea majoritate a victimelor. Există forme de violență asociate războaielor care
le vizează în mod organizat ”i sistematic pe ele. ˛n acela”i timp însă, femeileîndeplinesc roluri vitale ”i permanente în susținerea războaielor, asumându-”iîngrijirea medicală, amuzamentul ”i relaxarea soldaților, devenind forță de muncă
masivă în producție, pentru a înlocui bărbații absenți. Cercetări feministe (începând
cu lucrările Cynthiei Enloe [1989]) au arătat că aceste fenomene nu sunt incidente
separate, ci parte a unor politici de gestionare a situațiilor de război.
O a doua categorie importantă a literaturii feministe în Relațiile Internaționale
se concentrează pe critica profundă a teoriilor consacrate, de la premise ”i până
la ultimele consecințe teoretice ”i chiar practice. Este categoria cel mai binereprezentată în literatura ultimelor două decenii ”i în marea majoritate a curentelorteoretice feministe. Lucrările critice î”i propun să aducă la lumină modul în care
asumpțiile de gen care stau la baza organizării societăților noastre ”i a înțelegerii
pe care o dezvoltăm de-a lungul vieții despre noi în”ine ”i lumea înconjurătoaresunt la fel de prezente ”i în modalitatea de înțelegere a relațiilor internaționale, înconstruirea teoriilor ”i fundamentarea recomandărilor de politică. Securitatea,
puterea, drepturile omului, pacea, conflictul, capitalul, comerțul, informația,
toate aceste subiecte de pe agenda globală î”i au premisele lor genizate ”iconsecințele lor, adesea discriminatorii.
˛n fine, al treilea tip de literatură feministă în domeniul internațional a prins
contur în ultimii zece ani, pe măsură ce depărtarea de începuturile timide ”i
dezvoltarea uimitoare a subdomeniului a facilitat un salt calitativ al cercetării. A treiacategorie reune”te acele lucrări care transgresează criticile sau le duc mai departe,pentru a propune reteoretizări coerente, fundamentate ale realității internaționale
”i, chiar mai mult, pentru a genera procese de inovare a practicilor, actorilor ”i
regulilor. Feminismul perspectival, feminismul de inspirație marxistă ”i celconstructivist sunt cele care au tatonat depă”irea criticii în direcția propriei

FEMINISMUL ˛N RELAȚIILE INTERNAȚIONALE 177
construcții alternative ”i a transformării. Contribuțiile la această a treia categorie
devin, în acest stadiu al subdomeniului, cele mai promițătoare, mai inovatoare ”imai importante, etapa criticilor radicale epuizându-”i, după două decenii, poten-țialul de originalitate
1.
1. Lucrărilor deja menționate li se pot adăuga ”i altele, precum Steans (1998),
Tickner (1992).

Radu-Sebastian Ungureanu
Conceptul de „securitate”
˛n capitolul introductiv al acestei cărți s-a arătat că, în momentul constituirii
Relațiilor I nternaționale ca domeniu autonom în studierea politicului, specificul noii
discipline a f ost definit ca preocuparea față de problematica războiului. După cele
două conflagrații mondiale ale secolului XX, devenise o necesitate pentru mediileacademice să caute o modalitate de a cerceta într-o manieră ”tiințifică originile
conflictelor, cum pot fi ele evitate, iar dacă izbucnesc, cum sunt conduse, cum se
încheie pacea ”i ce urmează după aceea. Pe măsura dezvoltării Relațiilor Internațio-
nale, studierea folosirii forței ”i a amenințării cu forța între state nu a mai fost
decât o parte dintr-un întreg mult mai larg, toate preocupările intelectuale legate
de posibilitatea utilizării coerciției între actorii internaționali fiind grupate în
subdomeniul Studiilor de Securitate.
Prin importanța consecințelor, conflictele interstatale au obligat fiecare dintre
curentele teoretice majore din Relațiile Internaționale să propună o explicație
generică pentru apariția acestora. Se poate spune că explicația oferită pentru
confruntările armate dintre actorii suverani a fost unul dintre criteriile de diferen-
țiere cele mai importante între marile perspective. Pentru reali”ti, războiul esteinevitabil, cauzat fiind de agresivitatea naturală a statelor. Tradiția liberală afirmă
că războaiele apar ca urmare a nedezvoltării mecanismelor democratice sau din
cauza neînțelegerilor, ele putând fi evitate prin dezvoltarea unor instituții specifice.
Din punct de vedere marxist, motivul principal pentru care statele apelează la
violență unul împotriva altuia este capitalismul: războiul ține de logica însă”i a
competiției dintre statele capitaliste.
Dezvoltate în perioada Războiului Rece, Studiile de Securitate au fost în
particular tributare concepțiilor realiste ”i neorealiste, dominante în epocă. Con-
fruntarea dintre cele două superputeri a influențat întreaga lume, iar o viziune

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 180
anarhică ”i competitivă asupra sa era firească. Prezentul capitol se va concentra
mai întâi în direcția acestei concepții tradiționale în ceea ce prive”te securitatea.Ulterior este prezentată problema centrală, din acest punct de vedere, a relațiilor
dintre state, cunoscută sub numele de „dilema securității”. Noțiunea este abordată
apoi la nivel sistemic prin intermediul locului special pe care îl ocupă marile
puteri în discutarea sa, iar ultima secțiune este dedicată formulării câtorva
concluzii ”i observații.
Securitatea națională ca lipsă a amenințărilor
la adresa statului
Termenii „pace” ”i „securitate” sunt folosiți de multe ori într-o manieră puțin
diferențiată. ˛n Carta Națiunilor Unite , de exemplu, sunt tratați împreună. Cu
toate acestea, înțelesurile lor diferă: starea de „pace” desemnează lipsa unuiconflict armat, pe când „securitatea” se referă la lipsa amenințărilor. Ca noțiuneimpusă în relațiile internaționale de realism – paradigmă teoretică statocentric㠖,amenințările în cauză sunt de obicei cele cu care se confruntă statul. ˛n capitolulde față, termenul „securitate” va fi prezentat în lumina acestei abordări.
Ca pentru oricare alt concept din ”tiințele sociale, ”i pentru acesta este greu de
formulat o definție clară ”i general acceptată. Una dintre cele mai cunoscute ”ifolosite îi aparține lui Arnold Wolfers (1952, p. 485), care afirmă că
securitatea, în sens obiectiv, măsoară absența amenințărilor la adresa valorilor dobândite,
iar într-un sens subiectiv, absența temerii că asemenea valori vor fi atacate.
˛n privința valorilor de apărat, perspectivele de inspirație realistă presupun că
obiectivul fundamental al oricărui stat este propria supraviețuire.
˛n anarhie, supraviețuitea este scopul cel mai înalt. Statele pot căuta să-”i îndeplinească
alte obiective precum lini”tea, beneficiul sau puterea doar dacă supraviețuirea este
asigurată (Waltz, 1979, p. 126).
O asemenea formulare cuprinde practic întreaga gândire tradițională asupra
securității. Securitatea este definită în primul rând drept asigurarea perpetuăriiexistenței statului, cea mai înaltă datorie a acestuia, scopul ultim al existențeisale.
Pentru teoreticienii ata”ați tradiției intelectuale realiste, ca ”i pentru alte curente
centrate pe stat, entitățile politice suverane moderne, prin simpla lor existență,

CONCEPTUL DE „SECURITATE” 181
împart spațiul în două regiuni distincte. ˛năuntrul frontierelor, statul reglementează
o parte a sferei relațiilor sociale, păstrarea monopolului asupra violenței legitimeîn virtutea suveranității fiind totodată scop ”i mijloc în atingerea acestui obiectiv.Pe de altă parte, statul se angajează, în regiunea delimitată prin granițe, să-”i
apere cetățenii în fața pericolelor „de afară”, inerente unui mediu anarhic ”i
presupus ostil. Mediul internațional este, afirmă reali”tii, o lume hobbesiană, acompetiției, în care nu există o autoritate centrală de natură să impună ordinea.Acest fapt face ca fiecare dintre unitățile componente ale sistemului – statele –
să-”i urmărească pe cont propriu supraviețuirea ca entitate suverană sau, mai larg,
apărarea valorilor ori intereselor, în primul rând a celor considerate fundamentale(independența, integritatea teritorială etc.). Ca termen generic, „securitatea”unui stat se referă în primul rând la lipsa amenințărilor la adresa acestor valori ”i
interese, precum ”i la capacitatea sa de a le apăra cu succes în caz de pericol.
Prin împărțirea spațiului politic în „reglementat” ”i „anarhic”, statul trebuie
să facă față, în primul rând, amenințărilor venite din exterior. ˛n regiunea internăexistă autoritatea legitimă care poate impune ordinea, statul preocupându-se de
securitatea indivizilor. Controlul asupra violenței îi permite să împiedice sau
măcar să pedepsească orice folosire neautorizată a forței împotriva cetățenilorsăi. Mediul extern în care evoluează este însă împărțit cu alți actori înzestrați cusuveranitate, care î”i urmăresc, la rândul lor, propriile obiective. ˛n momentul în
care interacționează, participanții la sistemul internațional pot ajunge la conflict
în urma căutării egoiste a acoperirii intereselor. ˛n consecință, statul trebuie să sepregătească pentru apărarea/impunerea cu forța, împotriva altor actori, a propriilorvalori sau interese, mai ales a celor pe care le consideră de importanță cardinală,
astfel încât, în mod tradițional, securitatea este gândită în special în termeni militari.
˛n această perspectivă devenită clasică, statul ocupă prim-planul discutării
securității tocmai datorită suveranității sale. Prin faptul că oferă cadrul în care seexercită ordinea ”i este, totodată, cea mai înaltă sursă a autorității de guvernare,
statul devine principalul obiect de referință al securității – în sensul că se vorbe”te
mai ales despre securitatea statului ca entitate politică, ”i nu despre securitateaindivizilor, a feluritelor grupuri sociale etc. Temele legate de „securitatea națională”(în context, a statului) vor fi privite cu o grijă deosebită în orice dezbatere politică
(Buzan, 1991, p. 34).
Se poate nota aici unul dintre punctele cele mai sensibile ale discuțiilor cu
privire la securitate. Prin simpla aplicare a definiției acesteia, întrebarea „Cinedefine”te valorile ”i interesele fundamentale ale unui stat?” este mai mult decât
legitimă. Răspunsul firesc ar fi „decidenții politici”, moment în care va trebui
luată în considerare coborârea nivelului de analiză. Rămânând în interiorul logiciirealiste, Arnold Wolfers a ridicat încă din 1952 problema definirii securității

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 182
naționale în asemenea termeni. El arată că volatilitatea politicului face ca identificarea
valorilor ”i intereselor considerate cardinale să fie mai degrabă temporară, ”i nudefinitivă. Wolfers observă că există componente obiective ”i subiective aleintereselor naționale, precum ”i ale amenințărilor la care acestea sunt supuse.Politicile pe care le vor adopta statele în vederea asigurării securității vor fidefinite în funcție de interesele naționale identificate ”i a amenințărilor la adresaacestora (Wolfers, 1952).
Dintr-o asemenea formulare reiese că problematica securității unui stat este,
mai întâi de toate, o chestiune de percepție. Modul în care sunt identificate decătre state (de fapt, mai degrabă de către elite ”i de către decidenții politici) interesele”i amenințările determină ”i politica statului respectiv, precum ”i comportamentulsău în arena internațională. Latura subiectivă a abordării problematicii securitățiiunui stat face ca modul în care un decident prime”te informațiile (de multe oriincomplete), le analizează, le acordă sau nu credibilitate ori anticipează, maimult sau mai puțin corect, reacțiile altor actori să determine gestionarea uneicrize – o situație în care o amenințare se acutizează, putând trece într-un timpfoarte scurt din sfera posibilului în cea a faptelor. Consecințele unor eventualepercepții gre”ite pot fi extrem de dramatice (Jervis, 1988).
Discutarea securității în grila de tip realist implică luarea în considerare ”i
a presupunerii făcute de teoreticienii acestei perspective potrivit căreia stareafiecărui actor din sistemul internațional depinde de caracteristicile sistemului încare evoluează. Mediul internațional fiind unul competitiv , securitatea fiecăruistat este relaționată ”i dependentă de securitatea celorlalți participanți. ˛ntr-unmediu anarhic, securitatea nu va putea fi astfel niciodată absolută, ci doar relativă,afirmă Barry Buzan (1991, p. 34).
Dilema securității
Caracteristicile mediului, precum anarhia ori competitivitatea, fac din asigurarea
securității o prioritate absolută pentru orice stat, ce trebuie să caute să-”i maximizeze
”ansele de a face față cu succes unei eventuale amenințări. Statele î”i vor pregăti
instrumentul militar pentru protejarea propriilor interese. Pregătirile pentru
apărare – cum ar fi, de exemplu, înarmarea sau retehnologizarea arsenalului – vorfi însă privite drept potențial amenințătoare de către alte state care, la rândul lor,
vor trebui să-”i ia propriile măsuri. ˛narmarea unui stat antrenează astfel înarmarea
celorlalte. Statul care, inițial, căuta să-”i îmbunătățească securitatea va trebui să
observe eforturile celorlalte state ”i să ia măsuri în consecință, înarmându-se în

CONCEPTUL DE „SECURITATE” 183
continuare. Se declan”ează o spirală a înarmărilor fundamentată, potrivit concepțiilor
realiste, pe natura anarhică a sistemului ”i pe neîncrederea dintre actori.
Procesul de mai sus este cunoscut ca „dilema securității”. Descrisă de John
Herz în 1950, dilema constă în faptul că încercările de asigurare a securității unuistat generează o stare de insecuritate pentru alți actori, care, la rândul lor, î”icaută propria securitate. Căutarea individuală a securității duce, de fapt, lacre”terea insecurității în sistem (Herz, 1950).
Dilema securității se bazează pe neîncrederea ”i frica resimțite de state unul
față de altul. ˛ntr-un mediu competitiv ”i anarhic, statele nu se pot baza pe buneleintenții ale celorlalți. Cre”terea puterii unui alt actor este amenințătoare în sine,astfel încât nu se poate asista pasiv la dezvoltarea sa. Printr-o logică a acțiunii ”ireacțiunii, se declan”ează un proces de escaladare a insecurității pentru toțiparticipanții la (sub)sistemul internațional.
˛n gândirea realistă, cea mai potrivită metodă aflată la dispoziția unui actor
pentru a avea parte de o mai mare securitate este să încerce să echilibrezecre”terea puterii unui competitor prin atragerea de aliați – mecanism al „balanțeide putere”. Abordarea liberală respinge această politică de formare a taberelor,afirmând că nu face decât să mute dilema la un alt nivel, ”i propune o atitudineprin care dilema să poată fi îmbunătățită. Liberalii afirmă că soluția poate figăsită fie prin unirea forțelor tuturor membrilor sistemului în cazul în care unuldintre ei este atacat (concepție a „securității colective”). Partizanii liniei luiGrotius privilegiază negocierile bi- ”i multilaterale, ce au ca scop căutarea comunăa soluțiilor (construirea unui „regim de securitate”). Toate aceste instituții vor fitratate pe larg în capitolele următoare.
Rolul marilor puteri în definirea securității internaționale
Se observă că, dacă înțelesul fundamental al termenului „securitate” desemnează
o stare în care un stat nu se confruntă cu amenințări (nu le percepe), noțiunea a
fost extinsă la nivel sistemic. „Securitatea internațional㔠indica inițial o situație
neconflictuală între state, mai ales între marile puteri. Prin simpla lor definiție,
marile puteri au interese ce se extind asupra întregului sistem internațional, astfelîncât este destul de probabil ca aceste state să intre în conflct la un moment dat.
Un eventual război între ele ar avea consecințe dintre cele mai grave în ansamblul
relațiilor internaționale, generând o stare de insecuritate ”i pentru ceilalți actori.
Practic, nici un membru al sistemului nu poate să nu ia în considerare faptul că, mai
devreme sau mai târziu, o asemenea confruntare îl va afecta într-un mod sau altul.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 184
˛n acest sens, războaiele napoleoniene sau cele două conflagrații mondiale
sunt exemple dintre cele mai puternice. Ele se deosebesc de alte conflicte militare,chiar între marile puteri, nu numai prin imensele pierderi înregistrate, dar ”i prinurmările majore pe care le-au avut. Teoretic, acestea pot fi tratate drept „războaie
hegemonice”, iar la sfâr”itul fiecăreia s-a putut afirma c㠄lumea s-a schimbat”
într-o manieră incontestabilă ”i irevocabilă. Modificările suferite de ordineainternațională au depă”it cu mult intențiile inițiale ale principalilor beligeranți:ele au fost însoțite de puternice transformări de ordin politic, social, economic ”i
cultural în toate societățile din statele sistemului, participante sau nu la înfruntările
armate.
Con”tientizarea de către marile puteri a responsabilităților ce le revin ”i
încercarea de a evita o escaladare, chiar neintenționată, a conflictelor le-a făcut
să dezvolte în timp mai multe mecanisme de natură să evite confruntările directe,
cu consecințe grave. Aceasta este semnificația „Europei Congreselor” de lasfâr”itul epopeii napoleoniene: prin stabilirea unui concert de putere, a consul-tărilor dintre cei mai importanți actori asupra problemelor majore ale scenei
internaționale, s-a reu”it, pentru mai multe decenii, să se evite o conflagrație
continentală generalizată. ˛n secolul al XIX-lea ”i la începutul secolului XX auexistat mai multe momente când marile puteri s-au luptat între ele (războiul dinCrimeea sau etapele expansiunii prusace sunt doar câteva exemple), însă urmările
au fost limitate – oricum, incomparabil mai mici ca anvergură ”i durată decât cele din
perioada precedentă. Declan”area primului război mondial a semnificat faptul căsecuritatea internațională nu a mai putut fi păstrată de principalii săi gestionari ”i,cel puțin în Europa, conflictul s-a generalizat, aproape toate statele participând la el.
Un alt argument pentru care securitatea internațională se ocupă în particular
de marile puteri ar fi că acestea au, în plus față de actorii de mai mică anvergură,o gamă mai largă de interese, pe care le proiectează în întregul sistem. Un astfelde stat poate considera ca ținând de „securitatea național㔠apărarea unor interese
care depă”esc supraviețuirea ”i propriile frontiere, definind ca interese fundamentale
obiective precum conservarea statutului de mare putere ori limitarea posibilitățiide a intra într-o spirală a dilemei securității, prevenindu-i apariția. Expresiileistorice ale acestei concepții asupra securității sunt cunoscute de multă vreme,
cardinalul Richelieu, cu al său raison d’Etat , sau cancelarul Bismarck, prin
Realpolitik , oferind, dincolo de diferențe, exemple dintre cele mai cunoscute.
Modul în care marile puteri î”i înțeleg statutul, acționând pe scena internațională,
”i relațiile dintre ele au determinat în linii mari câmpul la începuturile cercetării
academice a Studiilor de Securitate, ca subdomeniu specific al Relațiilor Interna-
ționale. Competiția bipolară în perioada Războiului Rece, prin componenta sanucleară, a adus în epocă un plus de dramatism ”i actualitate acestei direcții de

CONCEPTUL DE „SECURITATE” 185
studiu – nimeni nu se putea considera la adăpost de un eventual conflict nuclear
în care s-ar fi confruntat Statele Unite ”i Uniunea Sovietică.
Perioada postbelică a cunoscut mai multe confruntări armate, cu sau fără
implicarea celor două superputeri. Această realitate a conflictului interstatal amodelat timp de decenii abordarea securității. Problematica legată de război saude posibilitatea ajungerii la el – fie că se concentrează asupra duratei, intensității,mizei, participanților sau asupra oricărui alt aspect al unui conflict violent,manifest sau nu, între două sau mai multe state – constituie, în perspectivadevenită clasică, principala legătură între securitatea națională ”i cea interna-țională. Securitatea unui stat se referă la modul în care un actor î”i protejeazăinteresele ”i valorile, iar folosirea mijloacelor militare în acest scop reprezintăultima ratio dintre instrumentele de care dispune. Inițial, prin securitate interna-
țională se înțelegea suma securității tuturor statelor din sistem, dar cercetările îndomeniu s-au preocupat ulterior mai ales de stabilitatea sistemului în ansamblulsău, de modul în care acesta este polarizat în funcție de marile puteri participante,de starea de pace sau de conflict dintre ele. Securitatea se poate discuta astfel prinperspectiva oferită de fiecare dintre aceste două niveluri, al statului ”i al sis-temului, iar conflictul armat, chiar ”i ca simplă posibilitate, este elementul comunal discuției.
Concluzii. Necesitatea lărgirii conceptului
Studiile de Securitate s-au preocupat inițial aproape exclusiv de relațiile dintremarile puteri, mai ales dintre cei doi poli ai sistemului, prin prisma dimensiuniimilitare. Rolul privilegiat al forțelor armate era dat de capacitatea acestora de aapăra sau impune interesele statului într-un mediu anarhic ”i polarizat, în careceilalți actori sunt mai degrabă competitori în lupta pentru putere. Supraviețuireaentității statale era considerată o problemă presantă ”i imposibil de rezolvat pedeplin.
Războiul Rece a fost o confruntare globală, purtată în termeni atât de putere,
cât ”i ideologici. Lumea fusese împărțită în sfere de influență exclusivă a celordouă superputeri, iar ce rămânea în afară era doar un teren de antrenament pentrupregătirea următoarei conflagrații. Un nivel fără precedent al înarmărilor, canti-tativ ”i calitativ, precum ”i modul maniheist de raportare al liderilor politici fațăde problematica internațional㠖 „NOI, cei buni” versus „EI, cei răi” – făcuseră
ca un război nuclear sovieto-american să pară o ipoteză extrem de plauzibilă,consecințele lui fiind situate dincolo de înțelegerea umană. Din acest punct de

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 186
vedere, oricare cercetător era, practic, condamnat să postuleze drept inevitabile
acele caracteristici ale mediului pe care le observa în fiecare clipă: competitiv,anarhic, extrem de periculos. Asumpțiile generale ”i logica realistă păreau pur ”isimplu singurele care treceau proba verificării empirice, de unde ”i enorma
influență a acestui curent în perspectiva tradițională asupra securității prezentată
în acest capitol.
Gândirea relațiilor internaționale în termenii conflictului armat a devenit în
timp insuficientă pentru a explica atitudinea statelor unul față de altul. „Cum se
poate asigura securitatea unui stat fără a o afecta pe cea internațională?” (altfel
spus, cum poate fi depă”ită dilema securității?) este marea întrebare la careaceastă concepție a tradiției intelectuale realiste nu a putut răspunde, fiindprovocată mai ales prin dezbaterea „neo-neo” a anilor ’80. ˛n plus, poziția
statului ca unic actor internațional ”i ca singurul obiect de referință a securității
a fost din ce în ce mai contestată de felurite perspective teoretice. Din punct devedere istoric, sfâr”itul Războiului Rece a adus ”i momentul adevărului pentruaceastă abordare statocentrică ”i conflictualistă. Chiar dacă cele două superputeri
au evitat confruntarea finală, una dintre ele prăbu”indu-se chiar într-un timp
record, lumea nu a devenit neapărat mai sigură. ˛ndepărtarea pericolului cataclismuluinuclear a avut darul de a aduce în atenția cercetătorilor, decidenților ”i opinieipublice mondiale teme considerate până atunci secundare: conflictele dintre
puterile minore, genocidurile la care populații întregi fuseseră supuse în zone din
afara arenei marilor jucători, con”tientizarea de o manieră sistematică a amenin-țărilor venite din partea unor grupuri sub- sau transetatice, costurile pe care lesuportă mediul datorită dezvoltării economice etc.
˛n cei mai bine de 40 de ani scur”i de la începutul constituirii domeniului,
Relațiile Internaționale făcuseră deja progrese teoretice majore. Răspunsul pecare cercetătorii din zona Studiilor de Securitate l-au dat provocării de a explicanoul mediu internațional prin prisma siguranței pe care o prezintă a fost extinderea
conceptului de „securitate”, pentru a cuprinde ”i securitatea indivizilor, a feluritelor
grupuri sociale sau a lumii ca întreg, fapt care a dus la construirea de noi strategii”i instituții în domeniu. Lărgirea termenului va fi tratată în capitolul următor.

Radu-Sebastian Ungureanu
Extinderea conceptului de „securitate”
Studiile de Securitate au urmat restul disciplinei Relațiilor Internaționale în a
observa o erodare accentuată a concepției tradiționale despre statul-națiune în
ultimele două decenii. După cum s-a arătat în capitolul precedent, paradigma
clasică avea în centrul discuției sale statul, iar instrumentul militar era cel
privilegiat. Mai ales după sfâr”itul Războiului Rece, reconsiderarea rolului statului
a antrenat o repunere în discuție a problemei securității, ridicându-se întrebarea:
„Cine/ce este, de fapt, amenințat?” . Capitolul de față va prezenta un mod diferit
de a gândi securitatea, prin identificarea mai multor răspunsuri la întrebările de
mai sus.
Din punctul de vedere al organizării, prima parte a prezentării este dedicată
unei abordări analitice a securității, prin identificarea sectoarelor de aplicabilitate
a termenului, precum ”i a implicațiilor asupra cercetărilor. A doua direcție de
dezvoltare conceptuală este făcută prin multiplicarea nivelurilor de analiză a
securității. O a treia secțiune este dedicată dezvoltărilor teoretice din domeniu,
urmată fiind de definirea unei categorii speciale de amenințări, specifice proce-
sului de globalizare. ˛n ultima parte a capitolului sunt schițate câteva concluzii
asupra modului în care studiile în domeniu ”i-au redefinit obiectul investigației
prin lărgirea sferei noțiunii de „securitate”.
Analiza sectorială prin obiectele de referință ale securității
Abordarea academică tradițională a politicului face o distincție netă între spațiul
intern ”i cel extern al statului, pe baza suveranității acestei entități politice în
forma sa modernă. Prin punerea în discuție a acestui atribut, delimitările î”i pierd
din claritatea inițială, devenind mult mai fluide.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 188
Studiile de Securitate au respectat tendința, observată în mai multe domenii
ale “tiinței Politice, de a încerca, prin punerea în discuție a unui element
definitoriu pentru stat, o nouă formulare a propriilor puncte de vedere. Sfâr”itul
Războiului Rece a obligat cercetătorii acestei discipline să-”i reconsidere aria de
preocupări: prin încetarea confruntării bipolare, pentru prima dată în ultimii 40
de ani, cataclismul nuclear nu mai era iminent. ˛n ciuda acestui fapt, lumea nu adevenit cu mult mai sigură, evenimente dramatice impunându-se atenției. Doar în
ceea ce prive”te Europa, se pot aminti prăbu”irea regimurilor comuniste din
partea răsăriteană a continentului, colapsul statului sovietic sau tragedia iugoslavă,
lucruri inimaginabile cu câțiva ani mai înainte. Probleme considerate „interne”
ale statului suveran nu mai puteau fi pur ”i simplu ignorate de Relațiile Interna-ționale – în particular, de Studiile de Securitate –, din cauza nelini”tii pe care o
generau liderilor politici ”i opiniei publice. Concluzia se impunea de la sine:
nivelurile sistemic ”i statal nu mai erau suficiente pentru discutarea securității, fiind
necesare mai multe paliere de analiză. Se poate spune că esența procesului de
extindere a „securității” este regândirea acesteia pornind chiar de la cei care se
pot simți în pericol – indivizii –, ”i nu de la identificarea intelectuală a unei
amenințări la adresa unei instituții sociale cum este statul.
Statul apare – afirmă teoria contractualist㠖 în urma acceptului exprimat de către
membrii unei colectivități umane trăitoare pe un anumit teritoriu de a ceda unei
autorități, recunoscută ca legitimă, o parte din libertatea de care se bucură în mod
natural, în schimbul protecției asigurate de aceasta. Relevanța acestei teorii pentru
Studiile de Securitate apare în cazul în care această autoritate e”uează în efortul
de a-”i îndeplini partea de contract, statul pierzându-”i, cel puțin parțial, legitimi-
tatea. Ce se întâmplă când statul nu mai asigură siguranța cetățenilor săi?
Pentru a reu”i să surprindă într-un mod adecvat situațiile unor societăți care
suferă de pe urma incapacității guvernanților de a-i proteja, un neorealist subtil
precum Barry Buzan introduce o distincție între state slabe ”i state puternice. Spre
deosebire de criteriul prin care actorii erau clasificați în puteri slabe sau de forț㠖
în funcție de capacitatea militară ”i economic㠖, împărțirea în state slabe sau
puternice se referă la coeziunea sociopolitică a acestora (Buzan, 2000, p. 106).
Buzan propune o reconsiderare a universului discursului chiar pentru ideea de
securitate națională:
Acolo unde aproape că nu există o idee de stat, iar instituțiile guvernamentale constituie
ele însele principala amenințare la adresa multor indivizi, securitatea națională aproapecă încetează să mai aibă un conținut ”i trebuie să considerăm indivizii ”i unitățilesubstatale drept referințe cu un sens real ( ibidem , p. 1 10).

EXTINDEREA CONCEPTULUI DE „SECURITATE” 189
De notat faptul că Buzan rămâne în interiorul unei concepții statocentrice, dar
pe care o nuanțează pentru cazurile în care această perspectivă poate deveniîn”elătoare în demersul analitic.
Prin cercetarea problemelor cu care se confruntă statul, Barry Buzan a identificat
cinci sectoare ale securității naționale, în funcție de natura amenințărilor. Acestea pot
fi de ordin militar, politic, economic, societal sau ecologic ( ibidem , pp. 124-141).
Discuțiile pentru fiecare dintre aceste sectoare sunt foarte numeroase, orice privireatentă descoperind noi ”i noi implicații, fapt explicat fie ”i numai prin uria”a
diversitate a socialului. ˛n esență, cele cinci sectoare identificate au un rol analitic,
urmând descompunerea „securității naționale” în elemente mai mici, de natură ao face mai u”or de discutat, în funcție de ceea ce societatea în cauză consideră afi periculos.
Amenințările din sectorul militar constituie preocuparea majoră a securității
unui stat datorită enormului potențial distructiv al violenței armate ”i a vitezei cucare ea î”i poate produce efectele. Importanța acesteia a fost deja amintită încapitolul precedent – o eventuală înfrângere militară a unui stat se poate solda cu
efecte dintre cele mai dezastruoase, de la amputări teritoriale sau schimbarea
regimului politic până la dispariția de pe hartă, societatea unui stat înfrântdevenind extrem de vulnerabilă în fața voinței cuceritorului. ˛n sectorul militar alsecurității se iau în considerare măsuri precum amenințarea cu folosirea forței de
către oponent, blocada, bombardamentele limitate sau războiul total; mani-
festarea amenințărilor din acest domeniu este foarte variată, statele pregătindstrategii speciale pentru a le răspunde în mod adecvat. Dezvoltarea de strategiimenite a răspunde preocupărilor din acest sector se referă la probleme precum
identificarea potențialilor inamici, precum ”i posibilitatea de a răspunde acestora,
inclusiv prin mijloace instituționale, mărimea ”i structura bugetului dedicatforțelor armate sau raporturile întreținute de membrii acestora cu restul societății.
Organizarea politică internă ”i a principiilor care stau la baza acesteia, de
exemplu, fac la rândul lor obiectul preocupărilor de securitate. Societăți puternic
divizate în funcție de clivajele ideologice, instituții politice cu legitimități contro-versate, presiuni cărora autoritățile nu le mai pot face faț㠖 toate sunt amenințăride ordin politic. Este de multe ori greu de spus dacă o asemenea amenințare î”i
are originea în interiorul sau în exteriorul statului. De multe ori, cauzele,
indiferent de proveniența lor, se conjugă, ducând la slăbirea regimului sau astatului. Ele se pot transforma în amenințări la adresa stabilității internaționale.Intervențiile puterilor europene împotriva Franței după momentul 1789 sau a
Rusiei bol”evice în timpul războiului civil au fost generate de teama stârnită de
statele revoluționare, care puneau în pericol ordinea politică internă a altor actoriprin exportul ideologic practicat. Amenințările de ordin politic sunt făcute atât la

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 190
adresa legitimității interne, cât ”i a celei externe, a recunoa”terii de către ceilalți
actori. Folosind terminologia lui Buzan, statele slabe sunt cu precădere expuseamenințărilor de ordin politic, pentru cele puternice problema legitimității fiindmult mai puțin acută.
O criză ce afectează sectoare ale unei economii, stabilitatea acesteia sau chiar
regiuni întregi poate deveni o amenințare la adresa securității. Marea crizăeconomică din 1929-1933 a făcut ca statele din întreaga lume să cunoască operioadă de mare recesiune. Cursurile de schimb valutar s-au prăbu”it, marile
economii ale lumii au apelat la arsenalul protecționismului, cooperarea interna-
țională a avut de suferit. O consecință indirectă a crizei liberalismului a fost aceeacă, în multe țări, la putere au ajuns regimuri nedemocratice. Sprijinul popularcare l-a ajutat pe Hitler să ajungă la putere a fost dobândit în urma unui discurs
antiliberal, extrem de bine primit de cei grav afectați de criza economică. ˛n
condițiile globalizării, problematica de ordin economic a fost mult amplificatăprin procese cum ar fi cre”terea competiției cu care se confruntă firmele, interde-pendența prin care o criză se propagă foarte u”or, cre”terea comerțului ilegal ori
presiunea asupra mediului datorită dezvoltării. Amenințările la adresa securității
sunt cu atât mai evidente cu cât există o legătură directă între puterea economică”i cea militară a unui stat. O delimitare clară între problematici este, după cum seobservă, de multe ori greu de făcut, opțiunea încadrării conceptuale revenind
cercetătorului, în funcție de scopurile studiului său.
Amenințările din sectorul societal se referă la ceea ce poate afecta identitatea
unei comunități oarecare. Dincolo de criteriul folosit, care poate fi de ordin etnic,religios, lingvistic, rasial, cultural etc., elementul fundamental de definire a unei
comunități este sentimentul de apartenență al indivizilor la această formulă de
agregare socială. Securitatea societală se poate confrunta cu trei tipuri de amenințărimajore, ce pun în pericol existența comunității ca grup social: migrația – când un
popor este afectat de faptul că un număr semnificativ de străini, eventual cu
aceea”i identitate, se stabilesc pe teritoriul său, schimbând astfel compoziția
populației totale; competiția orizontal㠖 amenințarea, mai ales culturală, exercitată
de un popor vecin; competiția vertical㠖 o comunitate ce simte o puternică
presiune din partea unui proiect integraționist (presiune „de sus”) ori secesionist/
regionalist (presiune „de jos”). Un al patrulea posibil tip ar fi cel al depopulării –
prin catastrofe umanitare, naturale, războaie sau politici de exterminare. Condițiaca amenințările de acest gen să fie considerate de ordin societal este ca ele să serefere nu la siguranța indivizilor, ci să privească perpetuarea grupului ca întreg.
Comunitățile pot reacționa la amenințări printr-o varietate de mijloace, de ordin
cultural (promovarea propriilor elemente ”i/sau excluderea elementelor con-siderate străine), economice (o atitudine de boicot), politice (considerarea unui

EXTINDEREA CONCEPTULUI DE „SECURITATE” 191
proiect care să-i asigure supraviețuirea/predominanța asupra grupurilor concurente)
sau chiar militare (folosind violența pentru îndepărtarea pericolelor).
La rândul său, mediul înconjurător poate ridica ”i el amenințări specifice la
adresa securității. Diversitatea temelor este elocventă pentru importanța acestui
sector: fie că se vorbe”te despre schimbarea unor ecosisteme sau poluare, despre
impactul cre”terii economice asupra mediului ori despre modul în care evolueazăcondițiile de viață pe planetă, toate se referă, într-un mod sau altul, la descriereacondițiilor de viață. De la poluare la efectele unor catastrofe naturale (cutremure,
inundații etc.) sau provocate, chiar involuntar, de intervenția omului (un accident
într-o centrală nucleară, de exemplu), toate aceste amenințări sunt elementeimportante ale definirii securității. Mediul natural asigură cadrul necesar susțineriivieții în ansamblu, orice perturbare majoră a sa, indiferent de cauze, putându-se
dovedi extrem de periculoasă nu numai pentru oameni, ci pentru întreaga biosferă.
Impunându-se acțiuni tot mai urgente pentru gestionarea dezastrelor naturalecauzate de degradarea mediului prin exploatare, precum ”i strategii pe termenlung care să permită simultan dezvoltarea ”i conservarea mediului – „dezvoltare
durabil㔠–, aceste subiecte au trecut din dezbaterea ”tiințifică în cea politică.
Amenințările provenite din sectorul mediului înconjurător sunt, probabil, printrecele mai complexe, mai ales datorită implicațiilor oricărei intervenții
1.
Definirea amenințărilor la adresa securității se completează cu distincția făcută
între acestea ”i vulnerabilități. Chiar dacă nu se poate trasa o graniță precisă între
concepte, există diferențe importante ce trebuie notate. Situația unui stat care seaflă între doi vecini istoric expansioni”ti mult mai puternici ”i care nu se poatebaza pe frontiere u”or de apărat – Polonia între Rusia ”i Germania – se află într-o
situație de vulnerabilitate, chiar în lipsa unei amenințări evidente
2. Asemenea
vulnerabilități se pot identifica ”i în alte sectoare – situația Țărilor de Jos sau aBangladeshului, state extrem de expuse unor inundații de proporții, cu atât maiîngrijorătoare în condițiile unei preconizate ridicări a nivelului Oceanului Planetar
datorită încălzirii globale. Se poate spune că vulnerabilitățile sunt amenințări
potențiale, structurale ”i permanente. Prin particularitățile lor, vulnerabilitățilepermit o abordare preventivă, de natură a minimiza efectele în momentul acutizării,al apariției crizei ”i transformării lor în amenințări propriu-zise.
Extinderea conceptului de „securitate” duce la o multiplicare a obiectelor de
referință ale acesteia – a ceea ce se consideră că trebuie protejat, securizat.Sectorul militar are în vedere mai cu seamă statul, dar se poate referi de fapt laorice entitate politică. Pentru sectorul politic, amenințările se definesc în general
1. Pentru discutarea sectoarelor de analiză, vezi Buzan (2000) ”i Buzan et al. (1998) .
2. Exemplul apare la Buzan (2000, p. 120).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 192
prin prisma principiului constitutiv – suveranitatea, dar câteodată ”i ideologia,
cum a fost cazul Uniunii Sovietice. Victime ale unor amenințări economice pot fifirme, economii naționale sau stabilitatea unor sisteme chiar mai largi – deexemplu, crizele financiare, care se pot propaga cu viteză în întreaga lume.
Termenul de referință al amenințărilor societale sunt colectivitățile ce dezvoltă un
sentiment identitar, indiferent de natura legăturii – etnicitatea, religia etc. Securitateaecologică are ”i ea o sferă de cuprindere foarte largă, de la supraviețuirea unorspecii amenințate până la păstrarea biosferei (Buzan et al. , 1998, pp. 21-23).
Diferitele sectoare ale securității pot interacționa în maniere extrem de diverse;
pe de o parte, există amenințări care, prin efectele generate, se transmit încelelalte sectoare (o criză socială ce poate genera o criză politică etc.), după cumse pot menționa ”i situații contrare, în care urmărirea eliminării unor amenințări/
vulnerabilități într-un sector poate genera altele, în sectoare diferite. Exemplele
sunt la îndemână: încercări ale statelor de a relansa economia ”i de a reduceriscul unor conflicte sociale majore generate de nivelul de trai sau de ”omaj se pottransforma relativ u”or în adevărate „bombe” ecologice. O asemenea situație nu
este specifică doar statelor „slabe” (sau din Lumea a Treia), cum poate părea la
prima vedere, ci ”i unor state ale căror posibilități de gestionare a securității nupot fi puse la îndoială. Se pot încadra aici situații precum refuzul Statelor Unitede a ratifica Protocolul de la Kyoto
1 (de limitare a emisiilor de gaze poluante), din
cauza impactului asupra economiei sau testele nucleare franceze din Pacific din
1996 (făcute în scopul cre”terii încrederii în instrumentul militar al statului), ceau stârnit reacții adverse datorită impactului asupra mediului presupus de deciziaautorităților de la Paris.
Amenințările la adresa securității nu rămân, de regulă, cantonate într-un
anume sector. Ele se conjugă ”i, de multe ori, se potențează reciproc. Tensiunea,deseori cu accente de violență, a conflictului din Orientul Mijlociu nu se reducela problema existenței unui stat palestinian sau a securității militare israeliene. La
o simplă privire, mai pot fi identificate ”i problema refugiaților, a terorismului
(controlul exercitat de Autoritatea Palestiniană asupra spațiului intern), a infra-structurii ”i economiei din teritoriile în discuție, problema accesului la resurselede apă cvasilimitate la Iordan ”.a.m.d.
Se ridică problema ierarhizării amenințărilor de tipuri diferite, care este un
privilegiu al deciziei politice. Pentru multitudinea de opțiuni, un exemplu foartebun este Convenția asupra schimbărilor climatice . Refuzul unor țări precum
Statele Unite sau Australia de a ratifica acest acord internațional este justificat
1.Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (numele oficial al
Protocolului de la Kyoto) a fost semnată în 1997 ”i a intrat în vigoare în 2005.

EXTINDEREA CONCEPTULUI DE „SECURITATE” 193
mai ales prin prisma funcționării industriilor puternic poluante. O eventuală aderare
a W ashingtonului la prevederile postulate de protocol ar antrena investiții extremde mari în retehnologizarea acestor capacități industriale sau chiar oprirea lor,
ceea ce ar presupune o cre”tere a insecurității economice ”i sociale, prin efectele
măsurilor antipoluare. Pe de altă parte, investiția de azi ar putea fi avantajul
economic de mâine, după cum arată experiența ”ocurilor petroliere din anii ’70 ai
secolului trecut: cre”terea bruscă a prețului petrolului a antrenat ”i o reorientarea industriei din Occident către tehnologii mai puțin costisitoare în ceea ce prive”te
consumul de energie, fapt care i-a asigurat un mare avans în următoarele decenii.
Multiplicarea nivelurilor de analiză a securității
Lărgirea conceptului de „securitate” are în vedere nu numai multiplicarea sectoarelor
”i obiectelor de referință, ci ”i aceea a sectoarelor de analiză. Discuția nu s-a mai
limitat la nivelul statal ”i cel internațional, luându-se în considerare ”i altele – mai
întâi cel regional, apoi ”i cele subetatice ”i cel global, suprasistemic. După
sfâr”itul Războiului Rece, ca urmare a diminuării riscului unui conflict nuclear
sau a prăbu”irii Uniunii Sovietice, multe cercetări au ajuns la concluzia că nivelulsistemului internațional nu mai este suficient în investigarea raporturilor dintre
state ”i au acordat o atenție sporită nivelului regional. Termenul „regiune”
desemnează în principiu o simplă alăturare geografică a unor țări, astfel încât s-a
construit conceptul „complex regional de securitate”. Noțiunea se referă la un
grup de unități (în principiu state, dar nu obligatoriu) atât de strâns legate, încâtproblemele lor de securitate nu pot fi analizate coerent în mod separat
1. Termenul
este dinamic, permițând ie”irea din scheme de gândire predeterminate, dar
păstrând ”i o doză de stabilitate. De exemplu, un stat poate face parte simultan din
mai multe asemenea complexe – Turcia prive”te simultan spre Orientul Mijlociu,
Asia Centrală, dar ”i spre Europa. Buzan ”i W æver (2003, p. 53) folosesc drept
variabile de analiză a complexelor atât unele clasice (granițele, de natură a le
separa unele de altele; structura anarhică, fiecare complex cuprinzând cel puțin
două unități autonome; polaritatea, care se referă la distribuția de putere între
aceste unități), cât ”i una de inspirație constructivist㠖 construcția socială, adică
modelele de prietenie sau ostilitate a relațiilor dintre unități.
1. O primă definiție a termenului „complex de securitate” a fost dată de Buzan (1983,
p. 106) (prima ediție a cărții, tradusă în limba român㠖 Buzan, 2000). Pentru detalii,vezi ”i Buzan ”i W æver (2003, p. 44).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 194
Nivelul de analiză a securității a coborât sub cel al statului, astfel încât
încălcările drepturilor omului sau situația în care un stat devine agresor față de ocomunitate etnică oarecare se constituie în adevărate provocări la adresa mediuluiinternațional. Intervenția NATO împotriva Iugoslaviei în 1999 a fost justificată
prin atitudinea intolerabilă a puterii de la Belgrad față de propriii cetățeni, membri
ai comunității albaneze. Se mai poate nota în acela”i caz ”i o explicație pentrucunoscuta afirmație potrivit căreia „securitatea internațională este indivizibil㔠.Valurile de refugiați care au apărut – mai întâi în urma represiunii puterii de la
Belgrad, apoi în urma bombardamentelor – au afectat nu numai țările din imediata
proximitate a conflictului, ci ”i state mult mai îndepărtate. Problemele reconstrucțieipostconflict, în dimensiunile sale materiale sau sociale, au afectat întreagacomunitate internațională, nu numai Iugoslavia.
La celălalt capăt al axei se identifică interesele ce scapă sistemului internațional,
adresându-se nivelului global. Un astfel de exemplu ar fi amenințările de ordinecologic. Protocolul de la Kyoto, deja amintit, este o încercare de gestionare asecurității din acest sector. Este necesară o acțiune concertată, implicarea unui
singur stat sau chiar a unui număr limitat de state neantrenând efecte vizibile.
Pentru o eficiență maximă a obiectivelor acordului este nevoie, de fapt, de oacțiune de mare amploare, care să antreneze toate tipurile de actori, de la ceisuverani la simpli cetățeni ai lumii.
Abordări teoretice ale problematicii securității
Problemă centrală în studierea relațiilor internaționale, securitatea s-a bucurat deatenția cercetătorilor, indiferent de orientarea lor teoretică. Se poate spune căstudiile dedicate securității constituie ”i locul celor mai fertile dialoguri interparadig-
matice ”i al cristalizării diferitelor poziții
1. ˛n continuare vor fi rezumate cele mai
importante puncte ale teoriilor deja prezentate în capitolele precedente, accentulcăzând, fire”te, pe cele mai relevante aspect ale acestor abordări, prin prismaproblematicii securității.
Curentele de inspirație realistă pun un accent special pe dimensiunea relațiilor
interstatale ”i asigurarea securității mai ales din punct de vedere militar. Instituția
1. V ezi, de exemplu, celebra dispută care a opus poziția lui John J. Mearsheimer
(1994-1995) celor exprimate de Robert O. Keohane ”i Lisa L. Martin (1995), deJohn Gerard Ruggie (1995), de Charles A. Kupchan ”i Clifford A. Kupchan (1995)”i de Alexander Wendt (1995). John Mearsheimer a răspuns în Mearsheimer
(1995).

EXTINDEREA CONCEPTULUI DE „SECURITATE” 195
de gestionare a securității internaționale cel mai des invocată este cea a „balanței
de putere”, de unde ”i interesul acordat marilor puteri.
Evoluția relațiilor dintre state, enorma diversitate a acestora, precum ”i dinamica
teoretică a făcut ca ”i abordarea de tip realist să se diversifice ”i să se aprofundeze.
De exemplu, Barry Buzan observa încă de la începutul anilor ’80 că simplacondiție a anarhiei nu presupune cu necesitate relații conflictuale între state.
Studiind relațiile dintre țările din nordul continetului european, el introduce
conceptul de „anarhie matură”, pentru a defini raporturile dintre aceste state
puternice ”i mulțumite: fiecare dintre actori înțelege preocupările de securitate
ale celorlalți, iar dilema securității este îmbunătățită. O amenințare cu forța între
aceste state nefiind luată în calcul, se poate observa aici o asemănare între
conceptul lui Buzan ”i cel de „comunitate de securitate”
1.
˛n perspectivă liberală, viziunea cea mai cunoscută în domeniu la nivelul
întregului sistem este cea a „securității colective”, iar în termeni normativ-valorici,
ideea kantiană a „păcii democratice” a fost mult detaliată. ˛n ceea ce prive”te
abordarea raționalistă, aceasta poate fi observată prin lărgirea înțelesului terme-
nului „regim”, instituționalizare a normelor cooperării internaționale, spre a
putea cuprinde ”i preocupările de securitate2.
Constructivi”tii postulează caracterul mai degrabă social decât material al
structurilor sociale, ceea ce presupune că orice perspectivă este gândită de
oameni, ”i nu predeterminată din afară. Statele, societățile sau indivizii nu sunt
condu”i de forțe imuabile, ci mai degrabă de o cunoa”tere larg împărtă”ită care
formează un mod sau altul de a intra în contact. Această cultură se construie”te
în timp ”i prin continue interacțiuni la toate nivelurile, fiind supusă unei permanente
evoluții. Schimbarea este o condiție a socialului, iar motorul ei sunt ideile. De
exemplu, politica novatoare a lui Gorbaciov a produs o mutație culturală semni-
ficativă în felul în care era gândită ”i interpretată era bipolară. Războiul Rece s-a
încheiat cu adevărat în momentul în care cele două părți au fost de acord că nu se
mai situează pe poziții conflictuale3.
După cum s-a văzut într-un capitol precedent, există abordări care fac distincția –
introdusă de Robert Cox – între „teoriile de rezolvare a problemelor” ( problem-solving
theories ), ce evoluează în interiorul unei realități date, ”i cele critice, care î”i
propun schimbarea acestei realități. Adepții teoriilor critice resping abordarea
statocentrică, argumentând că, de foarte multe ori, chiar statele sunt o parte a
1. Pentru conceptul „anarhie matură”, vezi, de exemplu, Buzan (1983, pp. 93-101).
Conceptul „comunitate de securitate” este tratat într-un capitol ulterior.
2. Detalii despre cele mai cunoscute instituții ale securității internaționale pot fi găsite
în capitolele următoare.
3. Exemplul apare la Baylis (2001, p. 266).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 196
problemei securității. Se presupune că cetățenii statelor opresoare resimt că cele
mai importante amenințări vin chiar din partea autorităților. Aceste teorii propun
individul ca nivel preferat al discutării securității, iar dimensiunea acțională a
acestei paradigme îi face pe unii dintre teoreticienii săi să mute accentul pe
problema emancipării indivizilor ”i grupurilor de orice constrângeri care îi
împiedică să-”i urmeze alegerile, proclamând astfel că progresul social estetotodată posibil ”i necesar.
Chiar dacă foarte diverse, teoriile feministe împărtă”esc convingerea conform
căreia nivelul statal al problemei securității este insuficient, iar literatura de specia-
litate ar fi tributară unui punct de vedere masculin. A fost formulată, de exemplu,
problema suferințelor îndurate de femei ”i copii în timpul războaielor – victimenecombatante, refugiile, violurile suferite ”.a.m.d. Din perspectiva teoriilor feministe,
se impune o regândire a securității, astfel încât să poată fi puse în discuție
militarismul ”i patriarhalismul sau legăturile dintre sărăcie ”i cre”terea populației
1.
„Noile amenințări” din epoca globalizării
O nouă direcție ”i un discurs oarecum separat în dezbaterile privind securitatea se
deschide prin cercetarea unui grup de fenomene asociate proceselor globalizării,
datorită continuei permeabilizări a frontierelor, a posibilităților crescute decomunicare sau de circulație a banilor, mărfurilor, serviciilor ”i persoanelor. Din
asemenea cauze, spectrul a ceea ce se consider㠄amenințare” a devenit mult mai
larg. Probleme foarte diferite – de la cele de ordin ecologic la criminalitatea
internațională (inclusiv traficul de arme ”i droguri), imigrația, cre”terea demografică
sau terorismul – au fost reunite în studiile de profil sub termenul foarte generic de
„amenințări nontradiționale”. Ce leagă aceste domenii este tocmai faptul că nu
afectează un singur stat, iar reacțiile necesare sunt văzute ca depă”ind posibilitățileunei singure țări, contracararea lor necesitând o cooperare mult mai strânsă la
toate nivelurile. Amenințările nontradiționale
provin din partea unor factori sau actori cu caracter substatal sau transstatal, sunt difuze,
multidimensionale ”i multidirecționale, nu pot fi gestionate în mod necesar prin mijloace
militare ”i, deseori, amenință ceva aflat în afara statului (Terriff et al., 1999, p. 135).
Atentatele de la 1 1 septembrie 2001 sunt exemplare pentru forța ”i implicațiile
unor asemenea amenințări. Abordarea globalistă în domeniul securității a atras
1. Pentru mai multe detalii, vezi ”i capitolele dedicate teoriilor din acest volum.

EXTINDEREA CONCEPTULUI DE „SECURITATE” 197
atenția asupra multiplicării actorilor – nu numai statele amenință sau se simt
amenințate, ci la aceste procese participă ”i indivizi, grupuri sub- sau transnaționale,rețele ale crimei organizate sau teroriste etc. ˛n această concepere largă a ceea ceînseamn㠄securitate”, analiza este făcută pe mai multe niveluri decât cele clasice,
o atenție specială acordându-se interacțiunilor dintre feluritele sectoare supuse
amenințărilor sau actorilor implicați
1.
Concluzii
Evenimentele ”i procesele incredibil de bogate în consecințe ”i semnificații de la
sfâr”itul anilor ’80 – dintre care cel mai semnificativ este, fără îndoială, sfâr”itul
Războiului Rece – au obligat cercetătorii Relațiilor Internaționale să depă”eascălogica sistemică ”i conflictualistă ”i să caute explicații ”i înțelegeri mai profundepentru schimbările cu care se confruntă lumea. ˛n prima parte a prezentării
termenului de „securitate” a fost expusă, în liniile sale majore, gândirea tradițională
în domeniu, ce pornea de la ideea potrivit căreia Studiile de Securitate trebuie săse preocupe aproape exclusiv de posibilitatea ca un stat să atace un alt stat. ˛ncapitolul de față se poate constata că cercetările contemporane în domeniu au
propus o extindere a înțelesurilor ata”ate, a nivelurilor de analiză, a participanților
luați în considerare ”i a teoriilor corespunzătoare.
Dinamica teoretică în domeniu este demonstrată fie ”i prin introducerea, de
către Ole W æver, a termenului „securitizare”, ce semnifică acțiunea de a introduce
o temă nouă în discursul despre securitate. La limită, se poate afirma că, în
economia generală a studiilor de profil, „securitizarea” atâtor probleme atrage o„desecuritizare” a aspectelor de ordin militar, în sensul că aceastea sunt nevoitesă facă loc multor altor aspecte. Afirmația este adevărată în particular în
lumea dezvoltată, unde posibilitatea apariției unui conflict armat pare destul de
îndepărtată.
Dincolo de interesul academic pe care îl suscită în rândul cercetătorilor,
securitatea este, într-o dimensiune sau alta, o problemă de permanentă actualitate
”i pentru decidenții politici, ”i pentru oricare cetățean al lumii.
1. Pentru prezentări comparative ale pozițiilor diferitelor curente în problematica securității,
vezi, de exemplu, Baylis (2001, pp. 258-274) ”i Müller (2001).

Andrei Miroiu, Simona Soare
Balanța de putere
Balanța de putere reprezintă unul dintre conceptele fundamentale ale relațiilor
internaționale, în sensul în care aceasta are rolul de a conduce ”i reglementa
relațiile dintre entități statele ce au ca principală caracteristică suveranitatea.
Balanța de putere poate fi descrisă succinct în felul următor: într-un sisteminternațional în care există o configurație bipolară sau multipolară, când una
dintre marile puteri se dezvoltă, pe un fundal revizionist, devine o amenințare la
adresa securității ”i statusului tuturor celorlalte mari puteri ale sistemului; prin
urmare, acestea se coalizează împotriva ei, astfel încât puterile lor relative să o
echilibreze pe cea a statului revizionist din sistem, scăzând în felul acesta riscurile
”i probabilitatea unui atac al acestuia .
Conceptul de balanță a puterii nu este numai extrem de important în înțelegerea
istoriei sistemului internațional – el este ”i unul dintre cele mai vechi concepte ale
domeniului Relațiilor Internaționale. Acest concept a luat na”tere formal în istorie
în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în Europa, apărând într-un mediu
internațional foarte slab conturat. Conceptul apare însă cu mult înaintea existenței
unui sistem internațional propriu-zis. De pildă, unii autori (precum Tucidide)considerau că între toate ora”ele-state ale Greciei antice exista o balanță a puterii.
˛n general, există însă două perspective în ceea ce prive”te apariția conceptului de
balanță de putere.
Prima dintre ele este reprezentată de Alfred V agts (1948, pp. 82-101), care
susține ideea că balanța în sensul unui anumit echilibru este una profund naturală
a comportamentului uman. Ca atare, nu este surprinzător ca aceasta să apară
chiar ”i în comportamentele politicii internaționale. Potrivit lui V agts, originileconceptului se regăsesc în epoca Rena”terii, când statele italiene reprezentau un
imbold pentru politica expansionistă a regilor francezi. ˛n cele din urmă, în 1494,

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 200
Carol al VIII-lea invadează Italia, declan”ând astfel lupta pentru hegemonia
europeană în termeni strict politici ”i strategici ”i dând imboldul formării Ligii dela V eneția (1495) . De asemenea, esența acestui mecanism al relațiilor internaționale
rămâne una fundamental neschimbată de-a lungul secolelor. Schimbările minore
pe care le constatăm în zilele noastre sunt rezultatul material al unor condiții
externe, ”i nicidecum produsele unei schimbări a naturii umane ”i a compor-tamentului internațional al acesteia. Mai mult decât atât, de-a lungul istoriei,balanța de putere are în permanență o însemnată dimensiune material-cantitativă
de care nu se poate distinge nici chiar în perioada contemporană. De asemenea,
Vagts accentuează faptul că balanța de putere este un instrument al relațiilorinternaționale, în sensul în care ea funcționează la nivel interstatal, ”i nu îninteriorul statului unitar. Balanța de putere este un instrument folosit numai de
către ”i între actorii internaționali . Vagts ilustrează această teză prin diferența pe
care o face între balanța ce ar putea funcționa la nivel național, pe baza uneidispute sau tensiuni politice interne, ”i cea internațională (care apare pe fundalulunei dispute strict internaționale) – care, în ultimă instanță, sunt fundamental
diferite. Astfel, afirmă el, o balanță care s-a evidențiat ”i impus încă de la apariția
conceptului în Relațiile Internaționale – ”i care s-a păstrat în bună măsură ”i însecolul al XVI-lea – a fost aceea între papă ”i împăratul Sfântului Imperiu Roman,ca principali actori politici ai momentului.
A doua perspectivă asupra apariției conceptului de balanță a puterii îi aparține
lui Ernest B. Haas. Acesta (vezi Haas, 1953, pp. 442-477) consideră balanța de
putere un instrument al relațiilor internaționale, o realitate intrinsecă a acestuiacare a apărut mai degrabă într-un context subsistemic (spre deosebire de Vagts,
care îl considera apărut la nivelul interacțiunilor între actori de importanță
sistemică). Astfel, Haas consideră că balanța de putere are de fapt rădăciniputernice în opera lui Guicciardini, referindu-se la relațiile subsistemice dintrerepublicile ”i statele italiene libere din secolul al XV-lea. Spre deosebire de V agts
însă, care este mai degrabă interesat să prezinte evoluția conceptului de balanță de
putere, pentru Haas, înțelesul propriu-zis al conceptului prezintă un interes superior.
˛n ceea ce prive”te o definiție clară ”i unanim acceptată a conceptului de
balanță de putere, nici Haas, ”i nici alți teoreticieni ai relațiilor internaționale care
i-au călcat pe urme, precum Martin Wight, nu au reu”it să o formuleze. ˛n
realitate, susțin cei doi autori, balanța de putere este un concept cu sensurimultiple – ca rezultat al multiplelor transformări istorice succesive pe care le-asuferit conceptual. Hedley Bull, pe de altă parte, susține o altă diferențiere a
sensurilor conceptului, mult mai restrânsă. ˛nsă toți autorii deosebesc trei dimen-
siuni ale conceptului de balanță de putere: o dimensiune descriptivă , una normativă
”i una acțională .

BALANȚA DE PUTERE 201
I.Balanța de putere reprezintă
o stare de lucruri în care nici o putere nu se află într-o poziție preponderentă ”i nu
poate face legea pentru alții (vezi Bull, 1998, p. 93).
Din acest punct de vedere, balanța se raportează la următoarele sensuri:
1. Balanța de putere este o stare de fapt ce se referă la o distribuție uniformă
a puterii în sistem ce asigură o egalitate relativă de capacitate între marile puteri
ale sistemului, accentuând latura descriptivă a conceptului. Distribuția uniformăa puterii în sistem nu înseamnă cu necesitate o împărțire egală a acesteia întrepolii sistemului, balanța de putere putând fi în acest caz numai una prezumtivechilibrată. Obiectul acestui sens îl face descrierea unei situații de pace, în sensulîn care nu există un război sistemic care să implice toți polii sistemului ”i niciunul dintre polii sistemului, în această stare, nu va căuta să-”i maximizezecapacitățile în raport cu celelalte mari puteri sistemice. Aceasta este situațiadescrisă prin excelență de balanța de putere europeană a zilelor noastre, întrepolii subsistemului european: Marea Britanie, Franța, Italia, Germania ”i Spania.De”i capacitățile relative ale acestor state nu sunt necesar egale, balanța de putereeste percepută ca fiind echilibrată.
2. Balanța de putere în sens de echilibru . Din acest punct de vedere însă se
disting o serie de diferențe. Astfel:
a. Balanța de putere în sensul ei de echilibru, se poate referi la un principiu al
dezirabilității distribuției echitabile a puterii, făcând astfel trecerea la înțelesul
normativ al conceptului. ˛n acest sens, Concertul Europei reprezintă o ilustrare
a acestui sens al conceptului, el interiorizează balanța de putere într-o măsurăatât de mare, încât aceasta devine regula directoare a relațiilor internaționalepe întreg parcursul secolului al XIX-lea.
Echilibrul puterii fusese ca niciodată asumat ca o lege cunoscută ”i comună a
Europei (Burke, apud Wight, 1998, p. 182).
Balanța de putere, în sensul de echilibru de forțe, are un pronunțat caracter
schimbător. Nici o balanță de putere nu este permanentă, întrucât în sistemulinternațional, situațiile particulare ale statelor evoluează, ca ”i capacitățile lor,de altfel. Prin urmare, puterea este în mod constant redistribuită în cadrul
sistemului internațional, sporind astfel necesitatea ca balanța să fie adaptată
treptat la noua structură de putere din sistem, pe măsura modificărilor sale.
b. ˛n plus, din acest punct de vedere, balanța de putere poate ajunge să însemne
mai mult decât egalitate – un oarecare surplus de o parte sau de alta. Aceasta

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 202
este, în esență, balanța de putere a Războiului Rece, mai ales după 1947, când
politica americană urmărea câ”tigarea unui oarecare avantaj strategic în raportcu URSS, pentru a reface echilibrul de forțe. După anii ’50, aceasta va fi în modconstant ”i politica Moscovei față de SUA, cu referire ”i la posibilitatea obținerii
unui avantaj provenit din însă”i distribuția de putere existentă, în sensul unei
hegemonii asupra unui sector al sistemului. Este cazul exemplar al MariiBritanii, care, timp de aproape două secole, a menținut balanța de putere înEuropa, asigurându-”i simultan o incontestabilă hegemonie pe mări ”i oceane.
3. Balanța de putere reprezintă distribuția existentă de putere (statu-quo-ul) în
sistem la un moment dat. Aceasta face ca respectivul concept al balanței de putere
să se raporteze exclusiv la schimbarea ce are loc în sistemul internațional ”i la
redistribuirea puterii. Or întotdeauna trebuie să ținem cont de configurația existentă
de putere ”i de faptul că aceasta se modifică în mod constant. Astfel că uneleconfigurații ale puterii favorizează unul dintre poli, altele favorizează celălalt pol,creând astfel în sistem o serie de nemulțumiri ”i tensiuni care conduc la apariția
de state revizioniste ce urmăresc să schimbe statu-quo-ul, pentru a aduce sistemul
într-o configurație de distribuție a puterii care să le avantajeze.
II.Balanța de putere este o formă de acțiune internațională , în sensul în care
vorbim mai degrabă de „balansare” decât de balanță. Aceasta este cauzată în
principal de faptul că balanța de putere are un pronunțat caracter schimbător. Nici
o balanță de putere nu este permanentă , întrucât în sistemul internațional,
situațiile particulare ale statelor evoluează, ca de altfel ”i capacitățile lor. Astfel
că puterea este în mod constant redistribuită în cadrul sistemului internațional,
sporind astfel necesitatea ca balanța să fie adaptată treptat la noua structură deputere din sistem, pe măsură ce aceasta se schimbă. Nici distribuția de capacitățiefective sau percepute nu rămâne aceea”i o perioadă lungă de timp. Acest lucru
generează în sistem apariția unor puteri revizioniste împotriva cărora se vor
coaliza celelalte state, pentru menținerea statu-quo-ului sau, în cazul unor conflicte,pentru revenirea la statu-quo-ul anterior
1. Această dimensiune comportă câteva
sensuri specifice:
1. Revenirea la vechiul statu-quo nu implică niciodată revenirea la o situație identică cu
situația anterioară, ci se referă la restabilirea unui echilibru de forțe comparabil cu celexistent anterior între marile puteri ale sistemului. Dacă vreunul dintre actori esteînfrânt în război, el este imediat restaurat la statutul pe care îl deținea anterior,
încercându-se astfel ca numărul de poli ai puterii să rămână constant, pentru a nu se
distruge balanța. Această politică se aplică mai ales în cazul polilor majori (de pildăFranța, care a fost cucerită de două ori succesiv de trupele coaliției oponente, fiind

BALANȚA DE PUTERE 203
1. Balanța de putere se referă la menținerea echilibrului , ceea ce implică o
acțiune deliberată a unui stat de a menține balanța de putere. Această situație sereferă la un rol special pe care o anumită putere îl are în menținerea unuiechilibru de forțe . Această putere poate fi o mare putere a sistemului – care
consideră că interesul său este acela de a menține balanța în sistemul sau în
subsistemul proprii ale relațiilor internaționale – sau o putere minoră a căreicontribuție marginală la unul sau altul dintre talerele balanței să fie suficientăpentru a o înclina într-o parte sau alta. Prima situație este ilustrată de perioada
cuprinsă între Pacea de la Utrecht (1713) ”i începutul primului război mondial
(1914), când Marea Britanie a constituit marea putere a sistemului internaționalcare ”i-a asumat rolul de „echilibrator”, ea fiind cea care ”i-a exprimat în modformal interesul menținerii balanței de putere în Europa. Astfel, Marea Britanie
a reprezentat puterea care a înclinat balanța de o parte sau de cealaltă, în încercarea
de a stăvili tendințele hegemonice ale marilor puteri continentale. Ea a fost, depildă, cea care a menținut balanța între Franța napoleoniană ”i marile puterieuropene coalizate împotriva ei; sau între Franța, pe de o parte, ”i Austria,
Prusia ”i Rusia, de cealaltă parte, în problema independenței Belgiei în anii ’30
ai secolului al XIX-lea; ori între Tripla Alianță ”i Alianța Franco-Rusă în 1906.O situație similară, de”i nu pe o perioadă atât de mare, a avut-o ”i Rusia, care în1939 era cea care putea înclina balanța de putere, în Europa, între forțele Axei ”i
cele ale Aliaților. Cea de-a doua situație este ilustrată, de pildă, de Iugoslavia,
despre care s-a considerat că a ținut balanța între Occident ”i blocul comunist.
2. Balanța de putere este o lege politică ce provine tocmai din ideea distribuției
egale a puterii. Ea se aplică diferit fiecărui stat în parte, în funcție de anumite
caracteristici ale acestuia, între care se numără: capacitățile sale, încrederea ”i
coeziunea internă ale statelor, capacitățile celorlalte state din sistem (mai ales ale
statului revizionist), pozițiile adoptate de celelalte mari puteri ale sistemului înraport cu statul revizionist, de simpatiile sau antipatiile politice personale etc . ˛n
funcție de aceste caracteristici, în situația unei balanțe de putere, statele pot
alege dintre trei strategii majore de acțiune în sistemul internațional :
a.Balansarea (balancing ) – se referă în principal la două tipuri specifice de acțiune:
–Alianța sau coaliția – situația în care, în eventualitatea unui conflict
internațional, în condițiile unei balanțe înclinate a puterii în favoarea unui
totu”i restaurată la statutul de mare putere în 1818, prin acceptarea ei în Concertul
Europei) sau al polilor de putere dintr-un subsistem de puteri minore (în contextulrevoluției bol”evice maghiare din 1919, trupele române”ti avansează adânc în teritoriulUngariei – cu toate acestea, după încheierea conflictului, statalitatea Ungariei a fostrestaurată).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 204
stat (grup de state) revizionist(e), un stat poate alege să se alieze cu statul
(statele) mai slab(e) – sau perceput(e) ca fiind mai slab(e) – pentru abalansa statul (statele) revizionist(e). ˛n cadrul formării de alianțe intervineînsă un calcul rațional extrem de complex, legat de balanța costuri-beneficii,
precum ”i de situația ”i capacitățile prezente ”i estimate ale aliatului raportat
la riscul de a fi aliat
1.
–Balansarea în sensul îndeplinirii rolului de echilibrator este, de obicei, o
acțiune pasivă ”i anterioară conflictului, în încercarea de a menține balanța
(echilibrul) puterii. Din acest punct de vedere este foarte importantă nu
numai capacitatea efectivă a unui stat de a menține balanța, dar însu”ifaptul de a fi recunoscut ”i de către ceilalți actori ca fiind cel care poateînclina balanța de partea la care aderă. ˛n plus, echilibratorul este actorul
care determină într-o măsură foarte mare ordinea structurală a sistemului,
odată ce conflictul este soluționat.
b. Alinierea (bandwagoning ) se referă la ata”area unui stat la partea cea mai puternică
(sau pe care el însu”i o percepe astfel) dintr-un anumit conflict. O asemenea
acțiune internațională are la bază două tipuri de motivație:
–Supraviețuirea propriu-zisă a statului respectiv; de exemplu, cele mai
multe state din Europa Centrală ”i de Sud-Est în timpul celui de-al doilea
război mondial au dus o politică de aliniere (combinată pe alocuri cu ceade balansare), cu scopul evident de a supraviețui în calea cuceririlor militare
germane sau ruse”ti.
–Obținerea de beneficii rezultate de pe urma conflictului – în acest caz,
poate fi vorba despre a”a-numitele state-”acal , care urmăresc o politică de
aliniere la un pol puternic al sistemului, pe care îl percep ca învingător în
conflict, tocmai pentru a obține o serie de beneficii de pe urma acestuia.
Un exemplu elocvent al acestui tip de acțiune este cazul Italiei în al doilearăzboi mondial, când, având posibilitatea teoretică de a se alătura oricăreiadintre cele două tabere militare, a ales o politică de aliniere la Puterile
Axei, căutând astfel să obțină o serie de beneficii teritoriale în Europa
(teritorii la granițele cu Franța, precum ”i coasta Mării Adriatice) ”i în Africa.
De menționat faptul că politica de aliniere nu este una exclusiv a puterilor
minore, ea putând fi folosită ”i de marile puteri. Un exemplu în acest sens este
Războiul Crimeii (1854-1856), al cărui sfâr”it este grăbit de amenințarealansată de Austria că va intra în război alături de Marea Britanie. Folosireapoliticii de aliniere de către puterile majore este însă într-o foarte mare măsură
1. Pentru o analiză mai detaliată a procesului de constituire a alianțelor, vezi Snyder (1997).

BALANȚA DE PUTERE 205
una nenaturală, întrucât conduce la destabilizarea sistemului ”i la distrugerea
statu-quo-ului prin susținerea părții deja percepute ca fiind mai puternică. Mai
degrabă puterile majore au o tendință indusă de sistem către o politică debalansare .
c.Pasarea responsabilității (buckpassing ) – se referă la situația în care una
dintre puterile majore ale sistemului preferă să-i permită temporar unui alt statsă îndeplinească o serie de atribuții deținute până atunci de ea. Este cazulMarii Britanii, de pildă, care încă de la începutul anului 1940 ”i până în iunielasă Franța să suporte aproape singură atacurile repetate ale armatei germane.De asemenea, o politică asemănătoare practică ”i SUA, chiar ”i URSS, din1939 până în iarna lui 1941, lăsând întreaga greutate a războiului pe umerii
puterilor europene (îndeosebi Franța ”i Marea Britanie). Acest tip de politică
este considerată, de obicei, o strategie secundară ”i, cu siguranță, una temporară,întrucât nu conduce decât la întârzierea sau amânarea pentru o perioadă detimp a îndeplinirii sarcinilor corespunzătoare. ˛n cele din urmă însă, statul
care alege o astfel de politică are două opțiuni: fie intervine pentru a putea
dobândi o serie de beneficii în eventualitatea câ”tigării războiului, fie nuintervine, riscând astfel să fie profund nemulțumit de structura de putere
rezultată din conflict, considerând că îl neîndreptățe”te. Este cazul, de ex emplu,
al Japoniei la sfâr”itul primului război mondial.
III. Balanța de putere incumbă o anumită perspectivă ideologică în legătură
cu relația politică existentă dintre state ”i relația politică dezirabilă dintre acestea .
Astfel, balanța de putere presupune o anumită viziune a unor grupuri subnaționaleparticulare referitoare la modalitatea de instaurare a păcii în sistemul internațional.Din acest punct de vedere, se disting două mari perspective ideologice ale balanțeide putere:
1. Balanța de putere înseamnă instabilitate ”i război , deoarece orice balanță
de putere este în esență o politică de putere; atunci când caută să mențină sau săîncline balanța, statele lupt㠖 ca întotdeauna, de altfel – pentru putere, ceea ceconduce la o instabilitate ”i insecuritate constante.
2. Balanța de putere înseamnă pace ”i stabilitate , prin eforturile combinate ale
statelor de a menține un statu-quo la adresa căruia nu există contestații puternice
din partea nici unuia dintre polii sistemici. Acest lucru nu exclude în totalitateposibilitatea sau chiar existența războiului, însă limitează probabilitatea declan”ăriiunui război sistemic.
Balanța de putere este a”adar un concept extrem de polivalent în politica
internațională. Dincolo însă de sensurile sale, există o clasificare a tipurilor de
balanță de putere. ˛n primul rând, este vorba despre balanța cu două talere

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 206
(balanța simplă ), care presupune existența unei configurații bipolare a sistemului
sau subsistemului, sau existența a două tabere, blocuri etc. opuse. ˛n al doilearând, avem ”i o balanță cu trei sau mai multe talere (balanța complexă ), care
implică existența a cel puțin trei poli sistemici sau a trei coaliții care să se
echilibreze reciproc. ˛n acest caz, putem vorbi mai degrabă despre un echilibru
între talere decât despre o balanță ad litteram. Situația Războiului Rece a fost unailustrativă pentru cazul balanței simple, în care cei doi poli de putere ai sistemuluise echilibrau reciproc. De asemenea, taberele militare din cele două războaie
mondiale ilustrează acela”i caz al balanței simple de putere. ˛n ceea ce prive”te o
balanță complexă de putere, un exemplu elocvent este Asia contemporană, în careChina, Japonia, SUA ”i Rusia mențin echilibrul.
Conceptul de balanță de putere a evoluat de la apariția sa ”i până în zilele
noastre, trecând prin câteva etape. Prima etapă a dezvoltării conceptului începe
odată cu apariția acestuia în secolul al XV-lea ”i se încheie în 1815, la Congresulde la Viena. Odată cu Tratatele Westfalice (1648), balanța de putere este impusăimplicit în sistemul internațional nou-constituit ca un instrument al relațiilor
internaționale prin care se urmăre”te menținerea stabilității ”i nu a păcii, limitarea
conflictelor ”i împiedicarea unei singure puteri să le domine pe toate celelalte dinsistem, devenind hegemon. ˛n această perioadă, balanța de putere avea o componentă
teritorială ”i de populație esențială , mijlocul cel mai frecvent de restabilire a
balanței fiind principiul compensației (teritoriale). ˛n plus, această balanță a avut
ca efect mai degrabă scăderea numărului actorilor care stabileau echilibrul,respectiv a numărului de mari puteri din sistem, accentuându-se însă consolidareacelor existente, pe măsură ce sistemul internațional se răspândea asupra întregului
glob. Cu toate acestea, balanța de putere clasică a secolului al XVIII-lea nu avea
mecanisme specifice de realizare.
A doua etapă începe aproximativ în 1815 ”i se sfâr”e”te în 1918, odată cu
sfâr”itul primului război mondial. Războaiele napoleoniene ”i Revoluția franceză
care le-a precedat, au dat Europei ”i marilor puteri europene măsura gradului de
risc pe care îl reprezenta ridicarea unui pol revizionist în sistem. Ca atare, laCongresul de la Viena (1815) , marile puteri europene – Marea Britanie, Austria,
Prusia ”i Rusia – stabilesc ca regulă principală a sistemului internațional principiul
balanței de putere. Astfel, balanța de putere se permanentizează ”i devine o
instituție a sistemului internațional , în foarte strânsă legătură cu alte două instituții
ale acestuia: diplomația ”i dreptul internațional. Spre deosebire de secoleleprecedente, începând cu 1815, balanța de putere se exercită într-un cadru instituțional,
Concertul Europei. Acesta aduce în prim-plan ideea primordialității puterilor
majore în sistem, ca menținătoare ”i responsabile de balanță, prin faptul că leconferă acestora un drept extins de tutelaj asupra puterilor minore, în virtutea

BALANȚA DE PUTERE 207
menținerii balanței de putere. Cu toate acestea, balanța de putere continuă să
păstreze o importantă dimensiune teritorială, de”i acum începe să prevaleze odimensiune militară, tehnologică ”i economică, în sensul în care ierarhiile deputere la nivelul sistemului internațional nu se mai stabileau prin calculul teritorial,
al resurselor ”i populației, ci se luau în calcul criterii precum dezvoltarea economică,
veniturile bugetare, capacitățile militare, inovațiile tehnologice, sub influențadecisivă a revoluției industriale.
Cea de-a treia etapă a balanței de putere este cea cuprinsă între 1939 (declan”area
celui de-al doilea război mondial) ”i 1991 (sfâr”itul Războiului Rece). Perioada
Războiului Rece reu”e”te să transforme într-o măsură considerabilă natura balanțeide putere, care devine acum o aprigă cursă a înarmărilor între cei doi polisistemici, dublată de o politică externă expansionistă. Scopul acestei balanțe de
putere nu mai este acela din secolul al XIX-lea, ”i anume păstrarea unui echilibru
între capacitățile relative ale marilor poli ai sistemului; el constă mai degrabă încâ”tigarea unui avantaj asupra oponentului, prin care să-ți spore”ti securitatea sau”ansele de a supraviețui unui conflict cu el. Desigur, în această perspectivă
trebuie să ținem cont ”i de transformarea masivă a modului în care războaiele sunt
înțelese ”i se poartă, schimbare produsă de armele nucleare. Cu toate acestea,confruntările dintre cei doi poli au existat la periferia sistemului internațional, înmăsura în care americanii percepeau balanța de putere ca pe o îngrădire a Uniunii
Sovietice ”i o stopare a avansării comunismului pe glob după modelul teoriei
dominoului, precum ”i câ”tigarea unui avantaj strategic asupra URSS, iar ru”iiconsiderau balanța ca fiind neechilibrată, având în vedere răspândirea comunismului”i câ”tigarea avantajului strategic asupra Statelor Unite (pe care, de altfel, l-au ”i
obținut în cele din urmă, cel puțin în materie de trupe terestre). ˛n contextul
politicilor expansioniste ale Războiului Rece, dimensiunea teritorială a balanțeide putere se păstrează ”i chiar suferă o revigorare puternică, fără însă a căpătaprioritate în raport cu cea militară ”i tehnologică.
Cea de-a patra etapă a balanței de putere este în plină desfă”urare, începând cu
colapsul Uniunii Sovietice în 1991 ”i sfâr”itul Războiului Rece. Principalacaracteristică a perioadei de după Războiul Rece este că bipolaritatea puternică asistemului a dispărut, lăsând loc unui unipolarism necontestat: cel al Statelor
Unite. ˛n această situație, am fi tentați să considerăm că nu există o balanță de
putere. Principala particularitate a balanței de putere a sistemului internaționalcontemporan este aceea că ea nu mai este una sistemică, ci una a subsistemelor.Balanța de putere în zilele noastre se practică în subsistemele relațiilor internaționale,
iar unul dintre cel mai des invocate exemple este Asia. De”i SUA dețin hegemonia
în sistem, acest lucru nu înseamnă că nu poate exista o politică de balanță deputere în subsisteme. Unul dintre exemplele mai puțin invocate este Europa, fiind

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 208
în mare parte mascat ”i de existența unui cadru instituțional în care ea se
desfă”oară: Uniunea Europeană.
˛nsă perspectiva afirmării Chinei, Japoniei, Uniunii Europene etc. ca mari
poli sistemici alături de SUA ”i posibilitatea reconstituirii unei ordini mondiale
multipolare oferă noi perspective balanței de putere, ca una dintre instituțiile cele
mai vechi ale sistemului internațional.

Andrei Miroiu, Simona Soare
Alianțele militare
Atunci când considerăm problema securității statului în sistemul internațional,
există câteva dimensiuni pe care le luăm în calcul în mod obligatoriu: caracteristicade bază a sistemului internațional este aceea de a fi anarhic; cu alte cuvinte, în
sistemul internațional nu există nici o instanță politico-administrativă ”i juridică
superioară statului. Ca atare, statul trebuie să acționeze după principiul egoist alautoajutorării în ceea ce prive”te securitatea sa. ˛n modalitățile sale de a-”iprocura securitatea se înscriu mai multe mijloace. Dintre acestea, alianțele sunt
printre cele mai importante. George Modelski considera alianțele un fenomen
central al relațiilor internaționale; Hans Morgenthau afirma că
alianțele sunt o funcție necesară a balanței de putere ce operează într-un sistem
internațional multipolar (Morgenthau, 1985, p. 187),
în timp ce Ole Holsti le considera
o componentă universală a relațiilor internaționale între entități politice, indiferent de
momentul ”i locul formării lor (Holsti, Hopmann, Sullivan, apud Walt, 1987, p. 1).
Problema analizei alianțelor este una complicată, deoarece însu”i subiectul
acestei analize este foarte complex în natura sa. Ceea ce vom accentua însă înmod deosebit în ceea ce urmează este definirea alianțelor, tipologia lor, perspectiveleteoretice principale asupra alianțelor în relațiile internaționale etc.
˛n ceea ce prive”te definirea alianțelor, aceasta se află încă în centrul unei
dispute între autorii domeniului R elațiilor Internaționale. Pe de o parte, Arnold
Wolfers define”te alianța ca fiind
promisiunea unei asistențe militare mutuale între două sau mai multe state suverane
(Wolfers, apud Snyder, 1997, p. 35),

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 210
accentuând importanța angajamentului reciproc al statelor în cadrul alianței prin
intermediul promisiunilor pe care ”i le fac, deci caracterului lor comunicativ. Pede altă parte, Glenn Snyder consideră alianța ca fiind o asociație formală de state
ce are în vedere folosirea sau împiedicarea folosirii forței militare în condiții
specificate ”i împotriva unor state din afara alianței . Ca atare, o alianță este o
relație între state; ea nu constă în promisiuni propriu-zise, ci mai degrabă în
a”teptarea unui sprijin reciproc ce decurge din promisiunile propriu-zise ”i din interesele
care stau la baza lor (Snyder, 1997, pp. 4, 36).
Definiția lui Snyder este una mult mai complexă, fiind, din acest punct de
vedere, consistentă cu întreaga sa teorie a alianțelor ”i accentuând trei maricaracteristici centrale ale alianței: a”teptările ”i percepțiile statelor ce decurg dininteracțiunile lor în sistemul internațional, fie ele de cooperare sau conflictuale;
comportamentul propriu-zis de sprijin al aliatului (aliaților); interesele care stau
la baza formării oricărei alianțe. Pentru Randall Schweller, alianța nu are în modnecesar un temei formal, ci are la bază, în mod fundamental, o sumă de intereseale statelor de a se alia, interese ce depind de poziția lor în sistemul internațional,
de capacitățile lor militare relative, gravitatea amenințărilor la adresa lor sau
chiar absența acestora, polaritatea sistemică etc. Pentru Stephen M. Walt, alianțareprezintă
relația de cooperare în materie de securitate formală sau informală deopotrivă între
două sau mai multe state suverane (1987, p. 1).
˛n cele din urmă, spre deosebire de ceilalți autori, S.M. W alt accentuează
importanța alianței ca angajament formal sau informal de un anumit nivel, cepresupune beneficii împărtă”ite de toți aliații ”i a cărei dezintegrare aduce tuturor
aliaților costuri foarte mari, ce nu pot fi decât eventual parțial acoperite de alianțe
alternative cu terțe părți.
Din definițiile menționate mai sus putem extrage câteva elemente pe baza
cărora să conturăm o definiție specifică a alianțelor. Printre aceste elemente se
numără caracterul formal al alianței . De”i, a”a cum am văzut deja, există ”i
autori ce consideră alianțele ca fiind ”i asocieri informale, se impune o diferențiereîntre alianțe formale ”i alinieri tacite ale statelor pe baza intereselor lor comune,care sunt informale. Alianțele însă, îndeosebi cele militare, sunt rezultatele unui
acord formal între două sau mai multe state, de obicei a unui tratat . Acesta are
un rol central în definirea alianței, întrucât el este cel care specifică în mod clarcondițiile în care sprijinul este acordat, în ce pondere se acordă acest sprijinmilitar de către fiecare aliat în parte, care este teritoriul vizat de alianță, împotriva

ALIANȚELE MILITARE 211
cărei amenințări se constituie alianța etc . Acest lucru diferențiază în mod fundamental
alianțele de organizațiile de securitate colectivă, diferență ce se concentrază pedouă niveluri: pe de o parte, organizațiile de securitate colectivă, de”i au uncaracter formal, nu specifică în actul lor constitutiv obligativitatea intervenției
celorlalți participanți în cadrul ei, în cazul în care una dintre părțile semnatare
este atacată; spre deosebire de acestea, alianțele presupun obligativitatea intervenției
aliaților pentru partea atacată, întrucât, prin semnarea tratatului de instituire aalianței, statele î”i promit un ajutor militar reciproc specific ; mai mult decât atât,
alianțele specifică până ”i timpul în care se va interveni, forțele efective ce vor fi
deta”ate, zonele ce vor fi apărate etc. Pe de altă parte, organizațiile de securitatecolectivă nu specifică în mod clar ”i contribuția efectivă a fiecărei părți în cazulunei intervenții, a”a cum este ea specificată în mod obligatoriu în cadrul alianțelor.
Aceste aspecte ale alianței sunt subiectul negocierii între părțile care se aliaz㠖
”i, având în vedere faptul că acestea acționează în calitate de actori raționali ceurmăresc să-”i maximizeze securitatea cu riscuri ”i costuri minime, ele suntspecificate în mod formal ”i cunoscute de către toți aliații. ˛n plus, dacă orga-
nizațiile de securitate colectivă încearcă să modifice condițiile anarhice în care
funcționează actorii statali în sistemul internațional prin adoptarea unui set dereguli aprobate de către toți participanții care să minimizeze conflictele existentesau posibile dintre ace”tia, alianțele au ca prim scop concentrarea de putere
militară împotriva unui du”man extern comun aliaților. ONU este o organizație de
securitate colectivă din acest punct de vedere; ea are la bază interesul mențineriisecurității ”i păcii în sistemul internațional, concentrându-se asupra unui set devalori ”i drepturi ale omului pe care le promovează. Existența Consiliului de
Securitate nu presupune însă în mod neapărat ”i o intervenție promptă ”i obligatorie
din partea tuturor participanților în cadrul acestei organizații în cazul în care unuldintre membrii săi este atacat. Aceasta este ”i una dintre criticile fundamentaleaduse acestui tip de organizații: eficiența lor scăzută în a menține sau restabili
securitatea la nivel sistemic. Pe de altă parte, NATO este exemplul clasic al unei
alianțe. Aceasta specifică în mod clar bazele cooperării militare între părțilesemnatare (apărarea împotriva pericolului comun), ponderea fiecărui participantîn alianță, teritoriul ce trebuie apărat, circumstanțele în care obligativitatea
intervenției se declan”ează (celebrul Articol 5) etc.
˛n al doilea rând, alianțele se deosebesc ”i de organizațiile de apărare comun㠖
care, în esență, sunt alianțe, însă au un caracter permanent. Mai mult decât atât,organizațiile de apărare comună sunt construite în jurul unui set de valori comune
împărtă”ite de părțile semnatare, în timp ce alianțele se structurează mai degrabă
în jurul unor interese comune. Un exemplu de astfel de organizație de apărarecomună este Pactul de la V ar”ovia (semnat în 1956), care prevedea ce contribuție

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 212
î”i promiteau reciproc statele din fosta URSS, precum ”i cele din sfera de influență
a Uniunii Sovietice în cazul unui atac asupra vreunuia dintre ele din parteastatelor din NATO (respectiv SUA).
Un alt element al definiției alianței e scopul ei, care este unul fundamental
militar sau de maximizare a securității . Acest aspect deosebe”te în mod clar
alianțele militare de orice alt tip de asociații între state pe criterii economice,culturale, religioase etc. ˛n acest sens, NATO se deosebe”te fundamental deorganizații cu un caracter pronunțat economic precum UE sau NAFTA.
Un al treilea element al alianțelor se referă la componență ; astfel, alianțele se
formează numai între state , fiind excluse entitățile politice ”i economice trans-
naționale, organizațiile internaționale, ONG-urile, grupările revoluționare, degherilă etc. Tocmai acest element al definiției elimină posibilitatea alianței dintre
guvernele naționale ”i grupări sau entități subnaționale sau transnaționale ce pot
activa la un moment dat în sistemul internațional.
Alianțele au ca principal scop concentrarea forțelor militare ale aliaților
împotriva unui du”man comun din afara alianței. Ea scade considerabil ”i probabi-
litatea apariției unui conflict între aliați, ceea ce constituie mai curând unul dintre
beneficiile decât dintre obiectivele alianței. Din acest punct de vedere, alianțaeste un instrument al statelor, ca actori raționali în sistemul internațional, de a-”imări capacitățile sau de a bloca intenția adversarului de a-”i spori propriile
capacități. Se poate aduce acestui element o obiecție fundamentală, în sensul că
alianțele nu sunt întotdeauna, în mod obligatoriu, îndreptate împotriva unui stat;ele pot fi îndreptate ”i împotriva unor fenomene din relațiile internaționale. Estecazul Sfintei Alianțe din secolul al XVIII-lea, care era mai degrabă o alianță ce
avea o perspectivă ideologică asupra modului în care trebuia prezervată stabilitatea
în Europa, propunându-”i să prevină ridicarea oricărui stat revoluționar cu pretențiide hegemonie continentală. De asemenea, Antanta anglo-franceză, care ia na”tereîn 1904, este alianța cea mai lungă din istorie, care se bazează pe un ansamblu de
valori comune. Iar coaliția declan”ată de atacurile teroriste din 1 1 septembrie
2001 din New Y ork ”i Washington este una împotriva unui fenomen internațional –terorismul –, care amenință securitatea întregului sistem internațional, nu a unuistat anume.
Al cincilea element al definiției alianței este reciprocitatea – nu este un
element obligatoriu, întrucât nu toate alianțele îl au la bază, însă marea majoritateîl are în centru, fiind considerat un mijloc de a cre”te beneficiile alianței. Acestprincipiu al reciprocității dă consistență ”i coerență mai mare unei alianțe,
bazându-se pe o condiționare fundamentală a beneficiilor alianței respective.
Alături de caracterul formal al alianței, principiul reciprocității conferă ”i oobligativitate legală ”i morală a respectării angajamentului asumat prin alianță.

ALIANȚELE MILITARE 213
Un al ”aselea element al alianței este caracterul său politic, manifestat cel
puțin la un nivel secundar . ˛n general, în cadrul unei alianțe, între aliați există o
serie de a”teptări ce depă”esc scopul propriu-zis al înțelegerii: ace”tia a”teaptă capartenerii de alianță să-i susțină politic în întreprinderile lor diplomatice, chiar
dacă nu există nici o obligativitate stipulată prin tratat în acest sens.
Ultimul element al definiției se referă la interesele pe care alianța se construie”te,
se menține ”i se consolidează . Interesele fac o alianță să fie viabilă sau inutilă, să
aducă beneficii într-o proporție mai mare sau mai mică, ele chiar pot să determine
sau, dimpotrivă, să împiedice realizarea unei alianțe. Astfel că alianțele tind să se
formeze între state care au anumite interese în comun. Cu toate acestea, cândaveam de-a face cu o identificare între interesele aliaților sau când intereselepărților aliate sunt divergente într-o măsură mult prea mare, alianța devine inutilă.
˛ntotdeauna, într -o alianță există interese comune ale părților semnatare preexis-
tente alianței, interese comune ale aliaților care rezultă din alianța însă”i, interesecare se construiesc pe parcurs, pe măsură ce alianța este menținută ”i consolidată.˛n general, interesele aliaților sunt doar parțial împărtă”ite, însă într-un mod
substanțial.
˛n concluzie, alianța este definită ca înțelegerea formală între două părți în
care cel puțin una promite celeilalte ajutor politic ”i sprijin militar în cazulatacurilor din partea unei terțe părți – este una dintre cele mai cuprinzătoare
definiții care păstrează încă specificitatea alianțelor.
Pentru Snyder, statele au două mari modele de alianță: pe de o parte este
modelul „garanțiilor”, în cadrul căruia alianța este o simplă formalitate careconsemnează un interes pe care statul respectiv îl avea deja în a apăra un alt stat,
chiar ”i în absența respectivului tratat de alianță; pe de altă parte, există modelul
„procurării de ajutor”, care presupune că necesitatea de a atrage ajutorul unui altstat determină statele să se alieze ”i să-”i promită ajutorul celorlalți aliați ai lor, pecare, în absența respectivului tratat de asociere, nu ar avea nici un interes să-i apere.
˛n schimb, pentru W alt, patternurile de alianță ale statelor urmează două mari
modele: balansarea , care presupune intrarea în conflict de partea părții celei mai
slabe cu scopul de a înclina balanța de forțe până la echilibrare; ”i alinierea –
intrarea în conflict de partea părții pe care o percepi ca fiind cea mai puternică
sau cea mai probabil să câ”tige înfruntarea, cu scopul de a obține diferite beneficii
relative.
Pe baza acestor două mari modele de gândire a construcției alianțelor se
structurează trei mari direcții de teoretizare a politicii alianțelor. Prima o reprezintă
realismul clasic ”i modelul balanței de putere al acestuia. ˛n Politics Among
Nations , Hans Morgenthau (reprezentant al acestei direcții) susține că există o
caracteristică inerentă a sistemului internațional – aceea de a fi ordonat anarhic –

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 214
care face ca distribuția de putere să nu fie niciodată una egală în cadrul său. Ca
atare, întotdeauna unele state vor avea mai multă putere relativă în comparație cucelelalte. Acest dezechilibru de putere este de obicei corectat cu ajutorul uneia
dintre cele mai vechi instituții ale sistemului internațional: balanța de putere . ˛n
cadrul acesteia, comportamentul de balansare al statelor este determinat tocmai
de dezechilibrul de putere existent. Astfel, în condițiile unei ordini anarhice asistemului internațional, statele adoptă comportamente de balansare sau de aliniereca modalități de maximizare a securității naționale. Aceste state valorează superior
posesiunile pe care deja le dețin ”i, posibil, poziția lor în cadrul sistemului
internațional ”i nu sunt dispuse să-”i asume riscuri mari pentru a ”i le extinde.Principala critică ce i se poate aduce teoriei lui Morgenthau este aceea că porne”tede la premisa că toate statele din sistemul internațional sunt satisfăcute de poziția
pe care o ocupă la un moment dat în sistemul internațional ”i că percep costurile
schimbării acestuia ca fiind inacceptabile în raport cu beneficiile obținute de peurma unei astfel de întreprinderi. Problema este că întotdeauna, în sistemulinternațional, există state nemulțumite de poziția lor în sistem sau în subsistem,
în funcție de nivelul de analiză la care ne plasăm. Pentru menținerea unei stabilități
relative a sistemului în general, atât autori reali”ti, precum Morgenthau, precum”i neoreali”ti consacrați (de pildă, Waltz sau Gilpin) consideră că balanța trebuiemenținută între marile puteri ale sistemului internațional, care să fie toate mulțumite
de poziția pe care o ocupă în acel moment în sistem. Din acest punct de vedere,
Waltz define”te balansarea drept comportamentul (firesc) al statelor de a sealătura într-un conflict părții celei mai slabe, pentru a reechilibra balanța deputere ”i restaura stabilitatea la nivelul sistemului; spre deosebire de balansare,
alinierea este un comportament fundamental opus, caracterizat prin alăturarea,
într-un conflict, părții celei mai puternice sau percepute ca fiind câ”tigătoare(Waltz, 1979, p. 126). Problema fundamentală pe care o ridică acest modelstructural este aceea că el este o teorie a balanței de putere sistemică în relațiile
internaționale ”i, mai mult decât atât, este o teorie a puterilor de statu-quo. ˛n
plus, această teorie e”uează în a diferența între multitudinea de interese ”i motivepe care un stat le poate avea pentru a alege să balanseze sau să se alinieze. Caatare, asumpția generală este că ambele comportamente sunt motivate de dorința
statelor de a-”i maximiza securitatea – sau, chiar mai mult decât atât, că singurul
interes vital al unui stat în sistemul internațional anarhic este acela de a-”imaximiza securitatea.
A doua direcție teoretică de studiu al alianțelor o constituie teoria balanței
amenințărilor , dezvoltată de Stephen Walt în The Origins of Alliances . Aceasta
are la bază teoria balanței de putere, pe care însă Walt o repune în discuție,transformând câteva dintre asumpțiile ei esențiale. Spre deosebire de Morgenthau,

ALIANȚELE MILITARE 215
Walt susține că statele dezvoltă comportamente de aliniere sau balansare ca
răspuns nu la dezechilibrul de putere din sistem, ci la dezechilibrele de amenințare
cu care se confruntă . Aceste dezechilibre de amenințare apar îndeosebi când
există un stat sau o coaliție de mai multe state care prezintă un grad foarte mare
de periculozitate, constituind o sursă de amenințare pentru întregul sistem, pentru
regulile după care el funcționează ”i pentru valorile pe care le promovează.Gradul de amenințare pe care un stat îl are în sistem reprezintă o sumă deelemente de capacitate militară ofensivă, poziție geografică (mai ales sub aspectul
proximității) ”i percepția altor actori din sistem asupra agresivității intențiilor
sale. A”adar comportamentul de alianță al statelor în sistemul internațional este
indus de necesitatea de a răspunde unei amenințări la adresa securității sale.Astfel, Walt preia definiția lui Morgenthau în ceea ce prive”te balansarea, operând
însă o schimbare profundă referitor la aliniere. Conform lui Walt, alinierea
reprezintă într-adevăr un comportament opus balansării, însă acesta este definitaproximativ ca o formă de capitulare a părții mai slabe în fața celei mai puternice,în sensul în care statul se aliniază statului celui mai puternic. Una dintre contri-
buțiile pe care Walt le aduce prin intermediul teoriei sale este aceea de a recunoa”te
faptul că, în sistemul internațional anarhic, statele nu sunt motivate strict dedorința de a-”i maximiza securitatea, ci ”i de aceea de a-”i maximiza puterea. Dinacest punct de vedere, statele revizioniste sunt profund nemulțumite de poziția lor
în sistem la un anumit moment dat, astfel încât doresc să schimbe distribuția de
putere în sistem în propriul lor beneficiu, pentru a dobândi mai multă putere ”i opoziție frunta”ă în sistem. Confruntate cu realitatea unui stat revizionist care seridică în sistem contestându-l, celelalte state au două posibilități: fie îl contraca-
rează, balansându-l, fie i se alătură, aliniindu-se. ˛n cazul în care statele aleg să-l
balanseze, ele se vor alia împotriva lui, astfel încât puterea lor relativă cumulatăsă echilibreze balanța de putere în sistem, dar până în momentul în care ultimulstat care intră în alianță aduce puterea necesară pentru ca balanța să se echilibreze
din nou.
˛n al doilea caz, statele pot să aleagă să se alinieze statului revizionist. Acest
tip de comportament, susține Walt, este indus tot de amenințarea pe care statulrevizionist o prezintă pentru întregul sistem. ˛n cazul alinierii însă, avem de-a
face cu un schimb asimetric de capacități, în sensul că statele care se aliniază sunt
de obicei mai slabe decât cele cărora li se aliniaz㠖 prin urmare, contribuția lorva fi net inferioară. De aceea, în mod automat, ele acceptă un rol de subordonareîn alianță, cu scopul de a-”i maximiza astfel securitatea. Alinierea este rezultatul
a două structuri motivaționale diferite: statele se aliniază fie pentru a-”i maximiza
securitatea, prin conciliere sau prin distragerea atenției statului revizionist cătrealte obiective, fie pentru a beneficia de pe urma succeselor înregistrate de statul

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 216
revizionist. Walt accentuează aspectul negativ al alinierii, susținând că în sistemul
internațional, comportamentul predominant (”i firesc) al statelor este acela de a
balansa amenințările. Problema principală pe care o ridică teoria lui W alt este una
legată, de asemenea, de structura sistemului internațional. Această teorie ia în
considerare comportamentele de alianță strict ale statelor care se confruntă cu o
amenințare – nu ”i pe ale celor care reprezintă amenințarea, la nivel sistemic –,
precum ”i pe ale celor care nu sunt direct amenințate, dar care totu”i se aliază din
diferite motive. Ca atare, comportamentul ”i alegerea de a se alia ale statelor revi-
zioniste sunt trecute cu vederea . Din acest punct de vedere, teoria lui W alt ajută
mai degrabă la explicarea comportamentului statelor în fața amenințărilor externe.
A treia direcție teoretică de studiu al alianțelor este teoria balanței de interese ,
dezvoltată de Randall Schweller în Deadly Imbalances. Tripolarity and Hitler’s
Strategy of World Conquest (1998) . Această direcție este net diferită de predecesoarele
sale, în sensul că recunoa”te importanța centrală a intereselor statelor în alegerea
comportamentului de alianță în sistemul internațional . Mai mult decât atât, ea
porne”te de la premisa că în sistemul anarhic, statele urmăresc maximizarea atât
a securității, cât ”i a puterii lor. Alegerile pe care statele le fac în ceea ce prive”te
comportamentul lor de alianță sunt motivate de amenințările externe, dar ”i de
interese particulare ”i de dorințe de a acumula mai multă putere în sistem.
Alianțele sunt construite pentru a maximiza securitatea, dar ”i profitul (puterea).
Astfel, cele două tipuri de comportamente de aliere corespund celor două mari
structuri motivaționale: statele care urmăresc mai degrabă maximizarea securității
”i menținerea statu-quo-ului vor alege să balanseze, în timp ce statele revizioniste
sau care urmăresc să-”i maximizeze profitul ”i puterea în sistem se vor alinia. ˛nsă
cele două tipuri de comportamente nu sunt opuse, a”a cum se presupusese în cele
două modele structurale anterioare, ci pur ”i simplu alternative, determinate de
interese complet diferite . Balansarea conduce la menținerea statu-quo-ului ,
funcționând pe principiul feedbackului negativ, în timp ce alinierea , de obicei ,
conduce la schimbare în sistemul internațional , funcționând pe sistemul feedbackului
pozitiv. Structura motivațională din spatele alinierii este complexă, făcând posibilă
identificarea câtorva tipuri de aliniere.
˛n primul rând, alinierea statelor de tip ”acal . Aceasta are la bază ideea că
ridicarea unui stat revizionist puternic în sistem atrage întotdeauna o seamă de
state revizioniste mai puțin puternice, care urmăresc să profite de pe urma
succeselor obținute de către acesta, pentru a-”i mări ”i ele puterea ”i pentru a
obține noi beneficii. Aceste mici puteri revizioniste au ca scop principal al
alianței obținerea unui profit în urma acțiunii lor de aliniere. Un exemplu clasic
al acestui tip de comportament este decizia lui Mussolini din 1940 de a intra în
război de partea puterilor Axei, urmărind o serie de câ”tiguri teritoriale în parteade sud a Franței, pe malul Adriaticii, ”i chiar în Africa.

ALIANȚELE MILITARE 217
Un al doilea tip de aliniere este cel denumit denumit pilling on . Acesta se
caracterizează îndeosebi prin faptul că se produce de obicei către sfâr”itul unui
conflict, atunci când rezultatul acestuia este în mare măsură stabilit ”i cunoscut de
către toți participanții. ˛n această situație, statele pot alege să se alinieze câ”tigăto-
rului din două motive principale: fie datorită oportunității de a beneficia de
câ”tigurile rezultate din încheierea conflictului, fie deoarece se tem ca puterea
care câ”tigă respectivul conflict să nu le pedepsească pentru faptul de a i se fi
opus în timpul conflictului. Exemple care să susțină aceste tipuri de comporta-
mente putem observa la încheierea ambelor războaie mondiale. De pildă, în
timpul primului război mondial, Japonia se aliniază Puterilor Centrale în speranța
de a beneficia de pe urma succeselor germane în Asia, în timp ce China s-a aliniat
Franței, Marii Britanii, Statele Unite ”i Rusiei pentru a se proteja de tendințele
expansioniste ale acesteia din urmă (dar ”i ale Japoniei, din ce în ce mai puternică
”i mai influentă pe continentul asiatic). ˛n 1916, România manifestă ”i ea un
asemenea comportament, în momentul în care î”i atacă fo”tii aliați, Austro-Ungaria
”i Germania, ”i se aliniază Rusiei, încurajată de victoriile acesteia împotriva
austriecilor, dar ”i presată de teama de a fi asimilată de colosul din Est, care î”i
adusese trupele ”i îi ocupase o parte considerabilă din teritoriu, inclusiv capitala1.
Al treilea tip de aliniere este cea futurist㠖 adeseori, statele se aliniază unei
puteri revizioniste considerând că schimbările pe care aceasta le promovează
reprezintă viitorul sistemului internațional. Acest tip de comportament este de
obicei indus de calitățile personale ”i carisma liderilor politici, precum ”i de
ideologiile noi ”i dinamice, susținute de masive aparate propagandistice. Este
cazul Uniunii Sovietice, care în primii săi ani a atras un număr relativ mare de
state ce i s-au aliniat, pe baza succesului repurtat pe plan intern prin industrializarea
urgentă ”i stabilitatea politică ”i economică. Statele din Europa Centrală ”i de
Sud-Est – precum Ungaria, România, Moldova, Ucraina etc. – se aliniază acesteia
considerând că sistemul ei politic ”i economic reprezintă tendința viitoare a
sistemului internațional. Acela”i comportament s-a constatat ”i în cazul anumitor
state din sud-estul Asiei, precum Vietnamul, Cambodgia etc. Premisa de la care
pleacă această teorie este că întotdeauna, un câ”tig relativ de putere va atrage
câ”tiguri din ce în ce mai mari de putere de partea statului revizionist sau
revoluționar, pe seama celorlalte puteri mari sau minore din sistem. Odată
augmentată, puterea statului revizionist va fi cu atât mai dificil de oprit sau
balansat de către celelalte puteri ale sistemului.
Al patrulea tip de aliniere este buckpassing – pasarea responsabilității către
statul revizionist puternic la care te aliniezi, care preia majoritatea funcțiilor de
1. Există ”i opinii potrivit cărora acțiunea din 1916 a fost una de balansare (vezi Miroiu,
2005, pp. 1 18-132).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 218
apărare sau de atac. Această strategie este preferată de statele slabe, dar ”i de
statele revizioniste, care se ridică în sistem deoarece alinierea la ele le va împiedicape aceste state să se alieze cu du”manul.
˛n concluzie, Schweller susține că, în ultimă instanță, interesele sunt cele care
determină comportamentul de alianță ”i alegerile pe care statele le fac din acest
punct de vedere. Astfel că există o balanță a intereselor care funcționează la undublu nivel: pe de o parte la nivel național, statal, această balanță de interesefuncționează în sensul stabilirii unei priorități între statu-quo ”i revizionism,
printr-un calcul estimativ al costurilor pe care statele sunt dispuse să le suporte
pentru a-”i apăra posesiunile ”i valorile pe care deja le dețin, raportate la costurilepe care acestea sunt dispuse să le suporte pentru a-”i extinde posesiunile actuale.Acele state care valorizează mai mult statu-quo-ul ”i caracteristicile acestuia vor
tinde mai degrabă să-l mențină, alegând strategii fie de balansare, fie de pasare a
responsabilității. Pe de altă parte, acele state care nu sunt mulțumite de prezentaconfigurație a sistemului internațional ”i care valorizează mai mult câ”tigurile pecare le pot obține din schimbarea acestuia decât prezenta lor poziție în sistem vor
tinde să dezvolte țeluri ”i aspirații de putere nelimitate, fiind profund înclinate
către asumarea riscurilor unor astfel de întreprinderi ”i având, de obicei, intențiiagresive, ofensive față de celelalte state din sistem, urmărind o politică expan-sionistă. Pe lângă aceste două tipuri extreme de actori ai sistemului internațional,
mai există încă două categorii: prima o reprezintă statele relativ mulțumite de
statu-quo, dar care nu beneficiază de capacități suficiente pentru a putea contracaraun mare stat revizionist, ele alegând de obicei strategii de conciliere sau alinierefuturistă. Cea de-a doua categorie o reprezintă statele relativ nemulțumite de
statu-quo, la un moment dat, dar care nu beneficiază de capacitățile necesare
pentru a se ridica în calitate de stat revizionist; prin urmare, de obicei au țelurilimitate în ceea ce prive”te expansiunea lor teritorială ”i de putere, alegând adeseaalinierea de tip ”acal.
La nivelul sistemic, balanța de interese se referă la puterea relativă a statelor
de statu-quo ”i a celor revizioniste. Din acest punct de vedere, statele revizioniste
constituie imboldul pentru orice comportament de alianță, în timp ce statele destatu-quo sunt simpli actori ce reacționează față de acestea. Principalele state de
statu-quo care reacționează, asumându-”i responsabilitatea de a contracara orice stat
revizionist care se ridică în sistem, sunt marile puteri ale unui anumit moment dat.Spre deosebire de acestea, de obicei, statele revizioniste sunt mari puteri în ascensiune.
Concluzia la care ajunge Schweller este că alinierea nu este neapărat un
comportament complice ”i negativ în sistemul internațional, ”i nici un compor-
tament nefiresc al statelor, care apelează la el numai în cazuri extreme, când suntnevoite. Dimpotrivă, este un tip de comportament foarte răspândit în sistemul

ALIANȚELE MILITARE 219
internațional, într-o manieră voluntară, urmărind obținerea unor beneficii efective
exprimate în termeni de putere relativă. Diferența majoră dintre balansare ”ialiniere este că prima constituie în principal o strategie defensivă, aplicată pânăla un anumit moment dat în relațiile internaționale – până când balanța de putere
se echilibrează în urma unui dezechilibru produs de apariția unui pol revizionist
în sistem –, în timp ce alinierea poate continua pe termen nedefinit, scopul săufiind tocmai dezechilibrarea balanței de putere în favoarea polului revizionist.Alinierea, la fel ca ”i balansarea, poate avea atât efecte negative, private în sensul
de agresiune ”i instabilitate sistemică, cât ”i efecte pozitive, respectiv trasarea
unei tendințe stabile în sistem.
Un alt reprezentant al celei de-a treia direcții de studiu în teoria alianțelor este
Glenn Snyder – care, în lucrarea sa Alliance Politics (1997), construie”te o teorie
a alianțelor ”i a formării lor care are la bază, în ultimă instanță, tocmai interesele
statelor care se aliază, alături de o serie de alți factori determinanți , precum
puterile lor relative, gradul de compatibilitate al intereselor lor, probabilitatea ca unul
dintre ele să fie atacat, existența unei amenințări comune etc. Spre deosebire de
Schweller însă, Snyder este mai degrabă interesat de procesul de formare ”i
menținere efectivă a alianțelor, în care negocierea ”i diplomația joacă un rolcentral. Mai mult decât atât, acesta pune un accent deosebit pe tipologia alianțelor,
care este extrem de complexă. Printre criteriile de clasificare a alianțelor se
numără:
1.Caracterul formal versus caracterul informal – din acest punct de vedere,
Snyder consideră că, există o dihotomie între alianțe cu caracter formal ”i alte
forme de aliniere tacită, cum sunt antantele sau destinderile, care au un
caracter informal.
2.Numărul de membri ai unei alianțe – îndeosebi în perioada Războiului Rece,
prevalează un tip de alinață cu un număr foarte mare de membri, cunoscută ”i
sub numele de coaliție . Un exemplu în acest sens îl constituie NATO, însă ”i
în secolul al XIX-lea au existat alianțe cu un număr mare de membri, cum afost alianța din 1813-1815 împotriva Franței napoleoniene.
3.Direcțiile în care aliații î”i asumă angajamente – din acest punct de vedere,
identificăm trei mari tipuri de alianțe:
a.alianțe unilaterale – sunt alianțele în care angajamentul de a acorda sprijin
politic ”i militar vine numai din partea unuia dintre aliați, celălalt neasu-
mându-”i o astfel de obligație. Este cazul Marii Britanii, care, în 1939, ”i-a
asumat angajamentul de a apăra Polonia în cazul în care aceasta ar fi fostatacată, fără însă ca Polonia să-”i asume un angajament similar față deMarea Britanie; cu toate acestea, ele sunt diferite de „doctrine”, care nu

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 220
sunt propriu-zis alianțe, ci simple angajamente ale unor state puternice de
a apăra statele slabe, chiar ”i în absența unui tratat de alianță;
b.alianțe bilaterale – sunt în general alianțe între două state în care anga-
jamentele sunt împărtă”ite de ambele state aliate; este cazul celor mai
multor alianțe cunoscute;
c.alianțe multilaterale – sunt mai degrabă coaliții, la care participă un număr
relativ mare de membri, fiecare asumându-”i angajamente față de toțiceilalți într-o anumită măsură. Putem vorbi în acest caz ”i despre alianțe cu
pact mutual, în care toți membrii au exact acelea”i obligații față de toți
ceilalți membri ai alianței.
4.Puterea relativă a statelor aliate – se referă la tipul de puteri cu posibilitatea
de a se alia; se identifică în acest caz două mari tipuri de alianțe:
a.alianțe simetrice – sunt cele care reunesc două sau mai multe state cu
puteri relativ egale; acestea generează de obicei angajamente egale ca
pondere ”i a”teptări de sprijin militar ”i politic bi- sau multilateral;
b.alianțe asimetrice – sunt alianțele în care distribuția de putere dintre aliați
diferă foarte mult, indiferent de numărul acestora; sunt alianțe dintre stateputernice ”i state mult mai slabe; ele antrenează în general angajamente
asimetrice (chiar unilaterale), precum ”i a”teptări de sprijin militar ”i politic
inegal între aliați.
5.Scopul alianței – se referă la scopul cu care respectiva alianță este înființată;
distingem din acest punct de vedere două mari tipuri de alianțe:
a.alianțe ofensive – sunt în principal alianțe cu scopuri revendicative, revizio-
niste; ele sunt foarte rare; un exemplu în acest sens este Pactul de Oțel
germano-italian semnat în 1936;
b.alianțe defensive – alianțe care se formează cu scopul de a preîntâmpina o
amenințare externă comună; NATO este un exemplu de alianță defensivă
constituită în 1949 împotriva Uniunii Sovietice. ˛n cadrul acestui tip de
alianțe se pot identifica ”i o serie de excepții, cum ar fi pactul de neutralitatesau pactul de nonagresiune. Acestea nu sunt alianțe militare în măsura încare nu prevăd nici un sprijin militar ”i politic reciproc. Pactul de neutra-
litate reprezintă mai curând un acord formal prin care fiecare dintre
semnatari se angajează să nu participe la un atac împotriva celuilalt. Pactulde nonagresiune presupune efectiv angajamentul părților semnatare de a nuse ataca reciproc. Este cazul Pactului Ribbentrop-Molotov, care reprezintă
un tip distinct de tratat internațional, de”i are un fond comun cu cel al
alianțelor.

ALIANȚELE MILITARE 221
˛nsă distincția dintre cele două tipuri de alianță este destul de vagă, având în
vedere că ele trebuie în mod constant interpretate contextual, în sensul că, depildă, o alianță poate avea un caracter ofensiv față de unii actori ai sistemului ”idefensiv față de alții. Mai mult decât atât, alianțele defensive pot nutri obiectivecare sunt prin natura lor profund ofensive sau poate exista situația în care să fie
necesare măsuri ofensive în vederea apărării.
6.Casus foederis – se referă la scopul angajamentului pe care ”i-l asumă aliații
în mod reciproc, respectiv la stabilirea în grade diferite de specificitate aoponentului, tipului de răspuns adecvat respectivului oponent, ce tip de acțiuniale acestui oponent determină răspunsul aliaților etc. Acest angajament pecare ”i-l asumă aliații poate varia din punct de vedere geografic, teritorial, înfuncție de durată, de momentul intervenției, de numărul de forțe cu careparticipă fiecare aliat în parte etc.
7.Durata – se referă mai ales la perioada de timp în care alianța funcționează;
din acest punct de vedere, distingem două tipuri de alianțe:
a.alianțe permanente – sunt în general foarte longevive, având la bază ”i o
serie de interese ”i de valori politice, culturale ”i religioase comune;acestea tind să fie mai difuze, cu scopuri vag precizate; alianța SUA-MareaBritanie, care funcționează încă din 1942, de la semnarea Cartei Alanticului,este un asemnea tip de alianță, având la bază o uniune de valori construităpe principiul securității colective;
b.alianțe conjuncturale (sau ad-hoc) – sunt alianțe ce se constituie punctual,
având în vedere rezolvarea unei anumite probleme sau contracararea uneianumite amenințări externe, ”i care, în general, durează până la rezolvarearespectivei probleme sau la dispariția amenințării comune; un exemplu
este alianța SUA-Marea Britanie-URSS din timpul celui de-al doilea război
mondial, care a luat sfâr”it imediat după încheierea conflagrației. Acest tipde alianțe se realizează între state care, în mod normal, nu s-ar alia, darcare aleg să se alieze pentru a combate o amenințare externă comună;scopul lor este extrem de precis ”i de punctual.
8.Momentul în care se constituie alianța – din acest punct de vedere, distingem
două mari tipuri de alianțe:
a.alianțe formate în timp de pace ”i
b.alianțe formate în timp de război.
Din acest punct de vedere, trebuie să ținem seama de faptul că alianțele nu se
creează numai în timp de război, ci ”i preventiv, în timp de pace, fie datorită unor
afinități politice sau culturale mai adânci între aliați, fie datorită unor amenințări
comune.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 222
Atenția deosebită ce trebuie acordată alianțelor este mai mult decât îndreptățită,
având în vedere complexitatea acestui domeniu de cercetare, cu atât mai mult cucât ele constituie unul dintre puținele (dar ”i cele mai folosite) mijloace de apărarea statului în societatea anarhic㠖 întrucât alianțele joacă, de obicei, ”i un
important rol de descurajare.

Radu-Sebastian Ungureanu
Securitatea colectivă
Temă-cheie a Relațiilor Internaționale, modul în care este privită securitatea
define”te în bună măsură liniile directoare ”i programele de cercetare ale diferitelor
teorii din domeniu. Realismul ”i liberalismul, cele două mari curente de gândireconsiderate clasice ale disciplinei, folosesc amândouă o înțelegere restrânsă asecurității, în care aceasta este definită, simplu, ca fiind situația în care un stat nu
este implicat ”i nici amenințat de vreun război. A fost discutată deja, în capitolele
anterioare, afirmația realistă potrivit căreia, dată fiind natura anarhică ”i compe-titivă a sistemul internațional, mecanismul cel mai important prin care poate fievitat un război generalizat este balanța de putere. Faptul că există totu”i conflicte
internaționale dovede”te însă că această balanță nu este suficientă. Unul dintre
răspunsurile liberale la aceea”i problemă este instituția securității colective, careva fi prezentată succint în acest capitol. Prima secțiune se ocupă de definireasecurității colective, a doua – de principiile, avantajele ”i formele pe care le poate
lua securitatea colectivă, în partea a treia este urmărită evoluția sa istorică, pentru
ca în final să se formuleze câteva concluzii.
Definirea securității colective
Pentru reali”ti, lumea este un mediu anarhic ”i competitiv , în care relațiile dintrestate sunt fundamentate pe neîncrederea reciprocă. Supraviețuirea este principalapreocupare a fiecărei entități politice suverane, iar urmărirea individuală a acesteiadă na”tere dilemei securității. La nivel internațional, suspiciunea față de intențiile
celorlalți face ca modul cel mai potrivit de menținere a securității să fie o
permanentă contracarare a acelor actori care pot deveni prea puternici ”i, în

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 224
consecință, potențial amenințători. Balanța de putere este o instituție prin care
mai multe state pot bloca ascensiunea unui stat revizionist sau a unei mari putericu tendințe hegemonice. Ea presupune identificarea acelui stat care poate deveniamenințător pentru securitatea internațională ”i coalizarea celor care încearcă să-l
îngrădească.
Prin contrast, liberalii cred în posibilitatea cooperării între state. Ei recunosc
importanța factorului militar în relațiile internaționale, dar afirmă că nu numaistructura sistemului internațional contează, ci ”i ideile, adică modul în care este
privită lumea. Actorii nu sunt condamnați la neîncredere mutuală, cooperarea
fiind posibilă, îmbunătățindu-se astfel dilema securității. Soluția liberală presupunedepă”irea fricii dintre actori ”i renunțarea la balanțele de putere printr-o coalițieperpetuă a statelor de statu-quo. Prin recunoa”terea reciprocă, actorii se obligă să
păstreze pacea ”i securitatea internațională. ˛n cazul în care unul dintre ei le va
încălca, se va confrunta cu uria”a putere conjugată a tuturor celorlalte state. ˛nacest fel, întreaga comunitate internațională va acționa pentru pedepsirea agresorului”i restabilirea ordinii inițiale. Principiul fundamental al securității colective este
„toți pentru unul”, pe considerentul că pacea ”i securitatea internațională sunt
indivizibile. Se poate spune că balanța unui mediu anarhic este înlocuită cu unareglementată, instituționalizată prin faptul că orice stat se consideră direct amenințatde un atac la care este supus un membru al comunității internaționale.
˛n mod evident, pentru ca un sistem al securității colective să poată funcționa
eficient, este nevoie în primul rând ca nici un stat să nu fie atât de puternic încâtsă neglijeze voința tuturor celorlalte. Altfel, eventualele sancțiuni hotărâte împotrivasa în momentul în care ar deveni agresor nu ”i-ar atinge scopul.
Această primă precondiție pentru eficiența securității colective ține de structurarea
sistemului internațional, fapt care îi apropie pe adepții săi de reali”ti, fiindcă ”ibalansarea se poate face în acela”i context. Urmărirea distribuției puterii ”icapabilităților în sistem este însă doar un element al gândirii liberale, care, spre
deosebire de cea realistă, insistă ”i asupra alegerilor făcute de indivizi/elite conducă-
toare din felurite state. O a doua precondiție pentru securitatea colectivă este caaceste elite să împărtă”ească o viziune comună, măcar la nivel minimal, cu privirela ce înseamnă ”i cum pot fi menținute securitatea ”i stabilitatea internațională.
O asemenea viziune ar presupune faptul că nu trebuie să existe mari puteri revizioniste.
˛n perspectiva statocentrică, ordinea internațională depinde de felul în care secomportă marii jucători. Pentru ca un sistem de securitate colectivă să funcționeze,este necesar ca marii participanți ai sistemului internațional să nu intenționeze
schimbarea ordinii.
Succesul unui sistem de securitate colectivă depinde ”i de modul în care se
manifestă elitele din statele foarte puternice. Potrivit unei a treia precondiții,

SECURITATEA COLECTIVˆ 225
elitele în discuție trebuie să dovedească solidaritate în păstrarea securității interna-
ționale. Viziunea comună necesară trebuie să fie tradusă în fapt, iar pentru caeforturile să ducă la obținerea rezultatelor dorite este nevoie de încredere reciprocă,de convingerea că ”i ceilalți fac demersurile necesare pentru obținerea obiectivelorcomune
1.
Prin modul în care este definit, se observă că mecanismul descris mai sus se
bazează pe o concepere tradițională a securității. Amenințarea la care se facereferire directă este cea de ordin militar, iar obiectul fundamental de referință estestatul, ca singurul actor ce are atributul suveranității. Suveranitatea statului estelimitată doar de renunțarea la instrumentele violenței în purtarea relațiilor interna-ționale, folosirea forței fiind permisă doar în cazurile în care statul trebuie să seapere sau să ofere asistență victimei unei agresiuni.
Securitatea colectiv㠖 principii, avantaje, forme
Perspectiva propusă de adepții securității colective are multe în comun cu gândirearealistă. “i pentru unii, ”i pentru ceilalți, statul este unitatea fundamentală deanaliză, iar puterea actorilor este un element luat în calcul, chiar dacă i se acordăo importanță diferită în cele două abordări. O altă asemănare constă în presupunerearaționalității actorilor, considerându-se că fiecare participant la sistemul internaționalanarhic î”i adecvează mijloacele la scopuri, primul obiectiv al oricărui stat fiindasigurarea propriei securități, în înțelesul tradițional al acesteia. Ambele paradigmevor postula astfel că statele sunt practic obligate să identifice mijloacele cele maipotrivite pentru a putea supraviețui.
˛n ceea ce prive”te asigurarea securității internaționale, se poate spune că
disputa dintre liberali ”i reali”ti a început de la problema raționalității mijloacelorde care dispune politicul. Apărută în urma primei conflagrații mondiale, la cares-a ajuns prin logica balanței de putere, securitatea colectivă a fost văzută casoluție a reglementării amenințărilor internaționale. Pentru cei abia ie”iți dinMarele Război, enormele pierderi produse de confruntare au depă”it cu multorice posibil câ”tig urmărit de participanți. Această constatare demonstrează câtse poate de elocvent, din punctul de vedere al liberalilor, faptul că războiul pur ”isimplu nu este o opțiune.
Aceea”i respingere a violenței interstatale poate fi făcută ”i dintr-o perspectivă
morală. Intenționând schimbarea naturii hobbesiene, presupusă de reali”ti, a
1. Cele trei precondiții sunt date după Kupchan ”i Kupchan (1991, pp. 124-125).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 226
lumii internaționale, partizanii securității colective pot afirma că războiul este
inacceptabil ca instrument al politicului (Claude, 1962, apud Terriff et al., 1999,
p. 26). Utilizarea instrumentului militar este strict limitată la autoapărare ”i laimpunerea, alături de ceilalți participanți, a legalității internaționale.
Pentru ca securitatea colectivă să poată fi transpusă în practică, statele trebuie
să accepte trei principii importante cu privire la modul de instituire a relațiilor
între ele. Mai întâi, respingerea războiului implică faptul că statele trebuie să
renunțe la amenințarea militară, schimbarea fiind posibilă doar prin mijloacepa”nice. ˛n al doilea rând, trebuie schimbată concepția cu privire la ceea cereprezintă interesele naționale ale fiecărui stat. Funcționarea securității colective
se fundamentează pe definirea, de către state, a propriilor interese ca întinzân-
du-se asupra întregului sistem, pentru ca unui potențial agresor să i se opună forțaconjugată ”i net superioară a comunității internaționale, care ar putea impune prinmijloace militare restabilirea ordinii. ˛n fine, fiind un sistem care se bazează pe
viziuni similare asupra securității internaționale ”i pe asocierea acestora, în
vederea atingerii unor obiective comune, statele trebuie să încerce să-”i depă”eascăfrica ”i să învețe să coopereze (Baylis, 2001, p. 264).
˛n viziunea liberală, instituția securității colective prezintă cel puțin trei avantaje
importante față de alternativa balanței nereglementate. Primul este descurajarea
mai convingătoare a unui potențial agresor, care s-ar confrunta nu cu un adversaraproximativ egal, cum se întâmplă în cazul balanței de putere, ci cu o forță netsuperioară. Un al doilea argument vine din convingerea că instituțiile contribuie
la promovarea cooperării internaționale. Securitatea colectivă nu se reduce la
adoptarea unui principiu de comportament în relațiile dintre entități politicesuverane. Interacțiunea presupune inclusiv formarea unor regimuri – seturi deprincipii, norme, reguli ”i proceduri ale interacțiunii – de natură să reglementeze
relațiile dintre actori ”i prin care, în timp, statele î”i modifică a”teptările unul față
de altul ”i, totodată, comportamentele, având loc astfel un proces de socializare.˛n al treilea rând, securitatea colectivă contribuie la ameliorarea dilemei secu-rității. Cooperarea contribuie la cre”terea încrederii reciproce ”i la scăderea
influenței percepțiilor gre”ite în deciziile politice. ˛n plus, statele sunt încurajate
să adopte atitudini mai degrabă defensive în constituirea aparatului militar –latura ofensivă pierde din utilitate. Un atac asupra unui membru al comunitățiiinternaționale va antrena răspunsul militar cople”itor al tuturor celorlalți, căruia
agresorul nu-i va mai putea face față (Kupchan, Kupchan, 1991, pp. 125-137).
Ca forme pe care le poate lua, securitatea colectivă variază pe un continuum
ce are „securitatea colectivă ideal㔠la un capăt ”i „concertul de putere” lacelălalt. Primul termen desemnează situația în care toate statele beneficiază de
susținerea ”i acțiunea tuturor, împotriva oricărui agresor, în orice situație. Practica

SECURITATEA COLECTIVˆ 227
a demonstrat însă că un asemenea lucru este foarte greu de tradus în realitate – de
cele mai multe ori, pentru a-”i demonstra solidaritatea față de o victimăimplicată într-un conflict din alt colț al lumii, un stat mic nu poate face altceva
decât să-”i exprime protestul diplomatic ”i să participe, eventual, la sancțiunile
economice hotărâte împotriva agresorului. Pentru un asemenea stat, o implicare
militară este mai degrabă simbolică. ˛ntr-un concert de putere, reprezentanțiimarilor puteri se întâlnesc ”i încearcă să reglementeze problemele apărute ”i săevite o antagonizare a intereselor lor, mai ales în momentele de criză. ˛n acest
caz, securitatea colectivă este restrânsă la marile puteri, care pot decide să
acționeze la scară regională sau globală. De regulă, un concert de putere sebazează mai degrabă pe negocieri informale, participanții încercând să ajungă laun consens pe baza unei viziuni comune asupra necesității păstrării stabilității
internaționale ( ibidem , pp. 1 19-120)
1.
Măsura în care un concert de putere poate fi privit ca o instituție a securității
colective este discutabilă. Potrivit lui John Mearsheimer, un autor care aparținetradiției realiste, un concert de putere apare de obicei în urma unui război în care
o coaliție de state cu puteri comparabile a învins un potențial hegemon, conflict
de regulă epuizant pentru toți participanții. ˛nvingătorii stabilesc temporar uncondominium bazat pe propriile interese, încercând să profite de pe urma victoriei”i să evite, pentru o perioadă, o nouă confruntare. Cu trecerea timpului, distribuția
de putere se schimbă în interiorul coaliției, fostul învins se poate reface, iar
costurile unui nou război devin suportabile (Mearsheimer, 1994-1995, pp. 35-36).
˛n replică, Charles ”i Clifford Kupchan afirmă că un concert de putere se
dezvoltă în cadrul unui mediu reglementat normativ ”i nu al unuia bazat pe
autoajutorare, anarhic ”i egoist. Logica fundamentală este una de tip „toți pentru
toți” ”i nu „fiecare pentru sine” – ”i, fapt recunoscut ”i de Mearsheimer, participanțiinu au motive să se considere provocați militar unii de alții, ci să stabilească regulide cooperare ”i coordonare ( ibidem , p. 35). Prin toate aceste caracteristici, concertul
de putere, afirmă cei doi autori, aparține familiei securității colective, ”i nu
balanței de putere a unui mediu anarhic (Kupchan, Kupchan, 1995, pp. 53-54).
Evoluția istorică a securității colective
Dezvoltarea ideilor securității colective a venit ”i din convingerile liberale, dar ”i
din observarea faptelor istorice. Timp de un secol – între Congresul de pace de la
1. Conceptul de „securitate colectivă ideal㔠a fost preluat de către cei doi autori de la
Claude (1962, pp. 1 10, 168).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 228
Viena (1815) ”i debutul primului război mondial (1914) –, marile puteri au reu”it
în general să găsească modalitățile de a păstra securitatea internațională. Con-flictele din această perioadă au fost mai degrabă limitate, atât în distrugeri, cât ”i
în consecințe politice. Conflagrația generalizată din 1914-1918 a produs, în
schimb, un număr imens de victime, pagube greu de cuantificat ”i schimbări
majore la nivelul sistemului internațional. Marele Război a reprezentat, din acest
punct de vedere, sfâr”itul unei epoci ”i limitele mecanismelor folosite până atuncipentru evitarea unei confruntări de asemenea proporții. Balanța dintre marile
puteri părea insuficientă pentru asigurarea securității internaționale, a”a încât
elita politică ”i intelectuală a lumii s-a aplecat asupra istoriei ultimului secol ”i a
încercat să o interpreteze potrivit ideilor vremii.
Primul sistem de gestionare a securității internaționale după înfrângerea lui
Napoleon s-a bazat pe „concertul de putere”, valabil în perioada Congreselor din
secolul al XIX-lea. Treptat, sistemul se deteriorează din cauze multiple: revoluțiaindustrială, ascensiunea tot mai puternică a Prusiei, ulterior a Germaniei,
competiția pentru colonii etc. Apare o balanță de putere în care Marea Britanie,
balansierul sistemului, încearcă să blocheze eventualele tendințe hegemonice ale
celorlalți. ˛n jurul anilor ’70-’80 ai secolului al XIX-lea, balanța î”i pierde
flexibilitatea, astfel încât la începutul secolului XX erau deja formate cele douămari alianțe – Antanta ”i Puterile Centrale. Războiul din 1914-1918 reprezintă, de
fapt, falimentul instituțiilor care au asigurat, mai mult sau mai puțin, un secol de
pace în Europa ”i în lume, instituții dintre care cea mai caracteristică este balanța
de putere.
Balanța de putere fiind considerată mecanismul răspunzător pentru declan”area
primului război mondial, opțiunea politică fundamentală a elitelor epocii a fost
pentru liberalism, teorie a cărei transpunere în fapt promitea să facă imposibil un
conflict de amploarea celui din care lumea abia scăpase. Printre alte măsuri,
statele învingătoare au hotărât crearea Societății Națiunilor, organism în al cărui
document fondator apăreau în mod explicit principiile securității colective. ˛n
ciuda câtorva succese, Liga a e”uat în efortul de a preveni conflagrația din
1939-1945, mai mulți factori contribuind la acest fapt: mari puteri precumStatele Unite ”i Uniunea Sovietică nu făceau parte din sistem; state revizioniste
precum Japonia, Italia sau Germania au rămas nepedepsite în acțiunile lor
expansioniste; statele membre, mai ales principalii garanți ai sistemului, Franța
”i Marea Britanie, nu au putut/vrut să-”i onoreze angajamentele. Altfel spus,
precondițiile pentru succesul unui sistem de securitate colectiv㠖 cu privire lastructurarea sistemului internațional, la viziunea comună a elitelor ”i la solidaritatea
acestora în impunerea concepției comune – au rămas neîndeplinite. După război,

SECURITATEA COLECTIVˆ 229
statele învingătoare au hotărât să acorde o nouă ”ansă securității colective ”i au
creat Organizația Națiunilor Unite, folosind principiile acestei instituții.
ONU a fost proiectată ca un organism prin care să poată fi puse în aplicare
principiul „un atac împotriva unuia este un atac împotriva tuturor”, dar ținând
cont de realitățile de putere. Ca organism specializat, doar Consiliul de Securitate
poate cere acțiunea comună a membrilor organizației împotriva unui stat agresor.Din el fac parte actualmente zece membri nepermanenți ”i cinci permanenți, careau ”i drept de veto. „Cei Cinci” (Statele Unite, Federația Rusă, Marea Britanie,
Franța ”i China) reprezintă marile puteri învingătoare în al doilea război mondial
”i acționează ca un concert de putere. Dreptul de veto de care se bucură ace”tiaîmpiedică folosirea Organizației împotriva intereselor lor. Logica fundamentalăeste, în acest caz, evitarea antagonizării acestor mari puteri ”i reducerea riscului
apariției unui conflict major prin implicarea întregii lumi.
˛n plus, epoca postbelică a fost marcată în mod decisiv de apariția armelor
nucleare, care au influențat gestionarea relațiilor dintre marile puteri mai alesdatorită inimaginabilelor distrugeri pe care acestea le-ar putea cauza într-un
eventual conflict. La nivelul securității internaționale, arma nucleară permite
posesorilor săi să scape sancțiunii colective, astfel încât un stat ce posedă acestformidabil instrument în arsenalul său deține, teoretic, o mare libertate de acțiune,ce poate fi îngrădită, în ultimă instanță, doar de alte puteri nucleare (mai multe
informații pe această temă pot fi găsite în capitolul „Război ”i securitate nucleară”).
Efortul de a păstra Națiunile Unite în afara disputelor dintre marile puteri (mai
ales a celor dintre Statele Unite ”i Uniunea Sovietică) oferă explicația fundamentalăpentru modestele acțiuni ale acestora în perioada confruntării bipolare. Sfâr”itul
Războiului Rece a adus însă o nouă perioadă de entuziasm la nivel internațional,
de unde ”i activismul ONU în anii ’90, implicare vizibilă mai ales începând cuRăzboiul din Golf.
˛n ultimul deceniu al secolului XX, lumea a fost martoră la cea mai importantă
aplicare a principiului securității colective, prin intervenția armată a Națiunilor
Unite împotriva unui agresor. ˛n august 1990, Irakul a invadat ”i ocupat Kuwaitul,pe care l-a transformat într-o provincie. Consiliul de Securitate al NațiunilorUnite a cerut retragerea trupelor irakiene ”i, în urma refuzului puterii de la
Bagdad de a se supune, a hotărât o politică de sancțiuni, ce a culminat cu o
intervenție militară la începutul anului 1991. Forțele Națiunilor Unite au zdrobittrupele irakiene într-un timp record, forțându-le retragerea.
Suveranitatea kuweitiană a fost restabilită, iar ofensiva Națiunilor Unite a fost
oprită la granița cu Irakul. Chiar dacă războiul s-a purtat până la frontierele de
dinainte de conflict, sancțiunile împotriva Bagdadului au continuat prin măsuriprecum embargoul comercial, având ca scop determinarea Irakului de a renunța

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 230
la politica expansionistă ”i de a-”i însu”i normele de comportament acceptate ”i
promovate de comunitatea internațională.
˛n perioada optimismului generat de sfâr”itul epocii bipolare a fost pusă în
discuție ”i problema reorganizării Consiliului de Securitate, mai ales prin prisma
acceptării unui mai mare număr de membri permanenți. Măsura ar viza adaptarea
acestui organism la distribuția prezentă a puterii în lume, principiul (încă) învigoare fiind văzut de mulți pretendenți ca depă”it ”i necesitând o reconsiderare
în funcție de datele actuale.
Concluzii
Ca observație istorică, se poate nota faptul că principiile securității colective au
putut fi transpuse în practică în momentele în care marile puteri erau mulțumitede statu-quo, instituția e”uând atunci când un stat puternic devine revizionist.Funcționarea în perioada postbelică a Națiunilor Unite, ca organizație a securitățiicolective, a depins în mod direct de condițiile Războiului Rece (singura implicaremilitară notabilă a Organizației în această perioad㠖 în conflictul din Coreea,1950-1953 – a fost posibilă datorită unui artificiu juridic, prin care AdunareaGenerală, dominată de state din tabăra occidentală, ”i-a asumat atribuții rezervateConsiliului de Securitate). Prin dreptul de veto al membrilor permanenți aiConsiliului de Securitate, ”i astăzi este posibil ca, în problemele delicate alerealității internaționale, Organizației ca întreg să nu i se permită implicarea.
La nivel teoretic, este evident că abordarea securității colective se înscrie pe
linia tradiției liberale. Prin acest model, obiectul de referință al securității estestatul, iar amenințările cu care acesta se poate confrunta sunt de ordin militar.Instituția securității colective are ca scop final respectarea legalității internaționale.Optimismul liberal este vizibil mai cu seamă în încrederea față de beneficiilereciproce aduse de cooperare, iar dimensiunea normativ㠖 în respingerea fermăa războiului.
Eficiența sistemului de securitate colectivă este discutabilă. Pe de o parte,
adversarii subliniază că există imposibilitatea practică ”i/sau legală de a pedepsio mare putere agresoare ”i de a restabili ordinea. Experiența istorică din anii ’30sau din perioada antagonismului Est-Vest ar îndreptăți o asemenea poziție. Uncontraargument simplu ar fi faptul că, după e”ecul evident al unei prime organizațiiglobale a acestei instituții, învingătorii din al doilea război mondial au hotărât săînființeze un nou forum pentru respectarea principiului indivizibilității păcii ”isecurității internaționale.

SECURITATEA COLECTIVˆ 231
Funcționarea securității colective depinde, în mare măsură, de condițiile în
care această instituție trebuie transpusă în practică. Modul în care statele (înspecial marile puteri) definesc agresiunea ori identifică victima ”i atacatorul,structurarea pe moment a sistemului internațional, dreptul pe care ”i-l rezervă
statele suverane în a hotărî felul în care sunt dispuse să acționeze etc. – toate
acestea slăbesc forța aplicării principiului „toți pentru unul” .
Dintr-o perspectivă mai largă, chiar dacă este departe de a fi soluția universală
împotriva conflictelor armate interstatale, securitatea colectivă se poate dovedi un
mijloc eficient în limitarea acestora. După cum afirmă Charles ”i Clifford Kupchan,
partizani ai acestei instituții,
chiar ”i atunci când nu funcționează, în cel mai rău caz al său (în care toate statele
membre, altele decât cele direct amenințate, î”i reneagă angajamentul de a rezistaagresiunii), securitatea colectivă este oarecum echivalentă cu cea mai bună situație abalansării în condițiile anarhiei. Chiar dacă statele neamenințate optează să rămână înafara acțiunii colective, restul coaliției ar consta din acelea”i state direct amenințate ca”i alianța care s-ar forma prin balansare în anarhie (Kupchan, Kupchan, 1995, p. 55).
Deficiențele practice ale mecanismului propus de Națiunile Unite sunt recu-
noscute chiar de Carta Organizației. Capitolul VIII al acestui document afirmă
dreptul statelor suverane de a participa la acorduri regionale de securitate – altfel
spus, la alianțe. Consiliul de Securitate, ca organism specializat al Națiunilor
Unite, poate chiar să facă apel la aceste formule regionale pentru punerea înpractică a deciziilor sale – de exemplu, implicarea NATO în conflictele din fostaIugoslavie, în urma e”ecului Națiunilor Unite.
˛n ciuda lipsurilor cunoscute, statele continuă să participe în formule ale
securității colective – ONU are azi mai mult de 190 de membri. Locul securitățiicolective în economia generală a răspunsurilor dezvoltate de state pentru arăspunde amenințărilor cu care se confruntă poate fi mai bine înțeles prin
particularitățile sale. Spre deosebire de balanța de putere, este o instituție ce
poate cuprinde întregul sistem internațional, iar mecanismele sale nu se erodează,cel puțin teoretic, în timp. Mai trebuie notată ”i o altă diferență importantă asecurității colective față de formulele realiste, ”i anume inclusivitatea. O alianță
militară poate fi eficientă prin modul în care statele participante î”i conjugă
eforturile în momentul în care acționează împotriva terților, dar oferă puținesoluții pentru gestionarea tensiunilor între semnatarii săi. Prin contrast, securitateacolectivă este un angajament pentru posibile situații viitoare, ce produce efecte
împotriva membrilor săi în cazul în care ace”tia devin agresori.
Faptul că securitatea colectivă este o formulă ce rămâne ata”ată concepției
statocentrice îi oferă, din punct de vedere politic, avantajul de a face mai puțin

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 232
discutabile interpretările feluritelor situații în care „toți” trebuie să sară în ajutorul
„unuia” . Instituția poate oferi marilor puteri un mediu în care acestea să-”iurmărească interesele în mod pa”nic, iar statelor mai slabe le dă un mecanismsuplimentar la care să apeleze în cazul în care sunt supuse unei agresiuni. Chiar
dacă nici un stat care î”i propune să supraviețuiască într-o lume anarhică nu-”i
permite să-”i conceapă întreaga politică de securitate bazându-se pe solidaritateacelorlați, nici potențialii agresori, cu excepția actorilor majori, nu-”i permit înmod rațional să se confrunte cu uria”a putere a restului lumii. Securitatea colectivă
este o promisiune – ”i, de regulă, promisiunile se respectă.

Radu-Sebastian Ungureanu
Regimuri de securitate
Ca aranjamente de securitate, balanța de putere ”i securitatea colectivă (discutate
în capitolele precedente) prezintă neajunsuri care pot face prea mari sau prea
costisitoare riscurile cu care se confruntă statele. ˛n căutarea unor răspunsuri laproblemele ridicate de securitatea internațională, actorii raționali care sunt stateleau investigat ”i posibilitatea de a se angaja la discuții care să-i ducă la soluții
acceptabile pentru toți, pe baza unor principii de natură să le modeleze conduita.
Capitolul de față este dedicat unei alte instituții a securității, bazată tocmai pe
negocierile dintre actori – regimurile. ˛nțelesul termenului „regim”, în relațiileinternaționale, este discutat în prima parte a prezentării, pentru ca ulterior să fie
detaliate regimurile de securitate. ˛n următoarea secțiune sunt puse câteva întrebări
legate de eficiența acestei instituții, mai ales prin dinamica lor, inclusiv cazulspecial al Conferinței/Organizației pentru Securitate ”i Cooperare în Europa,capitolul încheindu-se cu formularea câtorva concluzii.
Conceptul regim internațional
Reglementarea juridică a raporturilor dintre state este exploatată, din punct de
vedere academic, mai ales de Dreptul Internațional Public. ˛n ceea ce prive”te
dimensiunea politică a problemei, direcția a fost urmată mai ales în tradiția
groțiană a Relațiilor Internaționale. Grotius ”i adepții săi văd posibilă constituireaunei societăți internaționale prin negocierea intereselor în mod rațional ”i de pepoziții egale, spațiul normativ fiind foarte redus. Principala regulă care dirijează
interacțiunea dintre state spune doar că, odată stabilit un acord, acesta trebuie
respectat. Postularea unor idealuri mai mult sau mai puțin comun împărtă”ite,

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 234
cum presupune abordarea normativi”tilor kantieni, nu este de mare ajutor în
practică, ci este nevoie de un optimism moderat în rezolvarea problemelor comune.Foarte pe scurt, groțianismul este abordarea care privilegiază negocierile, scopulfundamental al acestora nefiind convingerea celuilalt față de justețea unei poziții,
ci conviețuirea prin rezolvarea diferendelor (vezi ”i capitolul „“coala engleză a
Relațiilor Internaționale”)
1.
˛n încercarea de a urmări modul în care statele instituționalizează întreținerea
relațiilor, John Ruggie a introdus în 1975 sintagma regim internațional . Potrivit
celei mai cunoscute definiții, acestea sunt
seturi de principii, norme, reguli ”i proceduri de luare a deciziilor, implicite sau
explicite, în jurul cărora converg a”teptările actorilor într-un anumit domeniu al
Relațiilor Internaționale (Krasner, 1983, p. 2, apud Little, 2001, p. 303).
Regimurile se pot construi în orice domeniu al vieții internaționale, fie că este
vorba despre economie, mediu, securitate, drepturile omului, transporturi, comu-nicații etc. Ele sunt destinate a stipula condițiile în care poate fi reglementată oproblemă oarecare de interes comun al statelor. Chiar dacă evoluează într-un
mediu anarhic, statele interacționează în cele mai diverse moduri. Regulile
stipulează circumstanțele în care au loc toate formele de schimb internațional,statele stabilind împreună modul în care va fi exercitată suveranitatea într-undomeniu sau altul. De exemplu, pentru ca zborurile comerciale internaționale să
poată fi posibile, este nevoie ca statele să definească acele condiții – programare,
culoare de zbor, aterizarea programată sau în caz de urgență, posibilitatea ali-mentării etc. – în care aeronavele străine vor putea folosi teritoriul național pentrusurvol, aterizare, decolare ”.a.m.d.
Făcute de obicei pe bază de reciprocitate, regimurile internaționale se stabilesc
de comun acord de către actorii suverani interesați de o anumită problemă pentrua reglementa interacțiunea în mediul anarhic. Lipsa autorității centrale face careglementarea să poată fi posibilă doar prin acceptul părților asupra celor stabilite
”i cooperarea în urmărirea lor.
Pentru construirea unui regim internațional este nevoie, a”adar, ca două sau
mai multe state să recunoască faptul că se confruntă cu aceea”i problemă, că ariade întindere a acesteia o depă”e”te pe a fiecăruia dintre actori ”i că rezolvarea ei este
posibilă doar prin cooperarea celor afectați. Regimul se constituie în momentul în
care statele reglementează în comun a”teptările ”i obligațiile reciproce, condițiileîn care vor coopera în viitor pentru abordarea acestei probleme.
1. O excelentă explicare a abordării groțiene, în oglindă cu cea hobbesiană ”i cea kantiană,
poate fi găsită în Wight (1991).

REGIMURI DE SECURITATE 235
Din definiția dată de Krasner se poate observa că el identifică mai multe tipuri
de reglementări, în funcție de nivelul de generalitate la care se aplică. Pentru omai bună înțelegere, Krasner oferă exemplul condițiilor în care funcționa AcordulGeneral asupra Tarifelor ”i Comerțului ( General Agreement on Tariffs and Trade –
GATT), transformat ulterior în Organizația Mondială a Comerțului (OMC).
Dintre toate elementele pe baza cărora funcționează un regim, principiile sunt
cele mai abstracte. ˛n ceea ce prive”te GATT, ele descriau convingerea teoreticăliberală conform căreia bunăstarea tuturor poate fi atinsă prin beneficiile comerțului
liber. La rândul lor, normele descriu comportamentele a”teptate din partea
participanților la regim. ˛n cazul GATT, ar fi vorba despre reducerea până ladesființare a barierelor tarifare ”i nontarifare din calea comerțului internațional.Principiile ”i normele sunt definitorii, schimbarea lor determinând schimbarea
regimului. Regulile se află la un nivel de generalitate mai jos ”i sunt prevăzute
pentru a rezolva eventualele conflicte dintre principii ”i norme. De exemplu, în
cadrul negocierilor GATT, statele mai sărace au solicitat reguli diferite pentru stateledezvoltate ”i pentru cele în curs de dezvoltare. ˛n fine, procedurile de luare a
deciziilor se află pe ultima poziție ca abstractizare, ”i prin ele sunt identificate
modalitățile curente de aplicare a intențiilor – norme concrete de comportament,sistem de vot etc. (Krasner [1985, pp. 4-5 ], apud Little [2001, p. 303 ]).
˛n constituirea regulilor definitorii pentru regimurile internaționale, punctul
de plecare este, de obicei, un set de cutume internaționale, obiceiuri necodificate
în acorduri, dar care presupun un nivel minim de cooperare. Dacă vor consideranecesar, prin dezvoltarea ”i aprofundarea relațiilor dintre ei, participanții vordezvolta un regim în toată regula, adică un set de instituții menit să le împlinească
a”teptările reciproce ”i să le definească comportamentul față de problema comună.
˛n modul de gestionare de către actori a problemei se află condițiile unei „socializări”,fie ”i minimală, de natură să aducă beneficii tuturor participanților. Beneficiile setraduc mai ales în scăderea costurilor de tranzacționare ce apar în orice interacțiune.
Prin cre”terea încrederii reciproce ”i a cooperării internaționale, socializarea
contribuie la schimbarea logicii „câ”tigurilor relative” cu una a „câ”tigurilorabsolute”, după cum s-a arătat în capitolul dedicat neoliberalismului.
Statele nu sunt singurii actori care î”i instituționalizează normele pe care le
respectă unii față de alții. ˛n domenii ale interacțiunii transfrontaliere, companiile
bancare, de asigurări sau de transporturi, de exemplu, intră în mod necesar încontact unele cu altele. Scopul comun al activității i-ar face pe ace”ti actori,afirmă unii dintre cercetătorii în domeniu, să creeze ”i să mențină anumite reguli
la nivel transfrontalier în relațiile dintre ele, creând „regimurile transnaționale”
1.
1. Vezi, de exemplu, Hasenclever, Mayer ”i Rittberger (2000, p. 5).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 236
Se observă astfel că teoriile regimurilor, ca ”i celelalte abordări din Relațiile
Internaționale, iau în considerare o cre”tere a importanței actorilor nonstatali, în
particular în procesele cunoscute ale globalizării.
Cooperarea sub forma regimurilor poate fi întâlnită practic în orice domeniu al
interacțiunii dintre state – economic, mediu, comunicații, drepturile omului ”.a.m.d.
Capitolul de față se va concentra asupra regimurilor de securitate, având în vederecă, prin specificul lor, acestea prezintă aspecte de natură a le distinge de celelalteinstituții internaționale cu preocupări în acest domeniu.
Regimuri de securitate
Obiective ”i instituire
După cum s-a arătat în capitolele precedente, asigurarea securității este, probabil,
cea mai importantă preocupare a statelor. Urmând definiția, pentru ca un regim
în acest domeniu să se poată dezvolta, este nevoie ca: două sau mai multe statesă ajungă la concluzia că securitatea fiecăruia dintre ele depinde de atitudineaceluilalt/celorlalte; recunoa”terea mutuală a nevoii de a trăi la adăpost de amenințări;
reglementarea în comun a unor măsuri de natură să îmbunătățească securitatea
fiecărui actor. Motivațiile de participare ale fiecărui stat sunt egoiste, dar mijloaceleimplicate pentru atingerea obiectivului comun presupun o mare doză de cooperarecu celelalte părți.
Logica pe care se construiesc regimurile implică o mare doză de raționalitate
presupusă a actorilor – se caută cele mai simple ”i corecte soluții pentru depă”ireaunor probleme evidente, cum sunt cele legate de proiectarea propriei supraviețuiri.˛n principiu, cele mai grave amenințări la adresa securității vin din partea unui alt
stat/grup de state. ˛n momentul în care, într-un mediu anarhic ”i competitiv cum
este cel internațional, două sau mai multe state hotărăsc să lucreze împreunăpentru diminuarea amenințărilor reciproce, stabilind un regim în domeniu, unuldintre efectele cele mai importante este îmbunătățirea dilemei securității. ˛n
practică, această constatare se susține prin faptul că aproape toate regimurile de
securitate cunoscute sunt instituite prin controlarea reciprocă a instrumentuluimilitar. Dezarmarea reciprocă, fie ”i parțială, este privită în general ca fiind ceamai sigură modalitate de oprire a spiralei neîncrederii ”i a fricii.
Exemplele în domeniu sunt numeroase. Acordurile SALT I (1972) ”i SALT II
(1979) dintre Statele Unite ”i Uniunea Sovietic㠖 încheiate pentru a opri cursaînarmării nucleare dintre „cei doi mari” – au fost o încercare de a se construi unregim în domeniu. Tratatul de Neproliferare Nucleară, astăzi în vigoare ”i la care

REGIMURI DE SECURITATE 237
au aderat cele mai multe dintre statele lumii, este tot un astfel de caz. Pe plan
regional, un aranjament foarte cunoscut este cel asupra Forțelor Convenționale înEuropa, din 1990. ˛n epocă, statele membre NATO ”i cele ale Tratatului de laV ar”ovia au hotărât în comun o limitare a armamentului ofensiv, precum ”i o
repoziționare a celor rămase, în scopul reducerii riscului unui atac masiv prin
surprindere. Chiar dacă între timp Tratatul de la Var”ovia s-a desființat, iar NATOeste o organizație mult lărgită, angajamentele luate atunci au rămas în vigoare.
Pentru ca obiectivele unui regim de securitate să poată fi transpuse în practică,
este nevoie nu numai de exprimarea intenției, ci ”i de stabilirea mecanismelor
care să determine mic”orarea amenințării resimțite ”i a neîncrederii reciproce.˛ntr-un tratat de dezarmare, de exemplu, vor trebui negociate paritățile pe diferitecategorii de arme ”i personal care vor fi păstrate de fiecare actor, intervalele de
timp în care se va ajunge la nivelurile stabilite sau mecanismele de control
reciproc al îndeplinirii obligațiilor, ce formează un pachet de „măsuri de construirea încrederii ”i securității” ( Confidence and Security-Building Measures – CSBM).
Condiții de funcționare
Datorită sensibilității subiectului, cooperarea internațională este mult mai greu de
atins în domeniul securității decât în altele. Robert Jervis identifică patru condițiispeciale pentru funcționarea unui regim de securitate: o dorință în acest sens a
marilor puteri; fiecare actor să aibă încredere că toți participanții prețuiesc în
egală măsură securitatea reciprocă ”i cooperarea; nici un stat să nu creadă căexpansiunea ar fi cea mai bună cale pentru atingerea securității; războiul ”iurmărirea individuală a securității să fie excesiv de costisitoare (Jervis, 1982,
pp. 360-362). Analizând cazul Concertului de Putere format în Europa după
sfâr”itul epocii napoleoniene, Jervis constată că interesul, urmărit de către stateîntr-un mod egoist, a fost definit de la bun început de o manieră mai largă decâtde obicei, în sensul că între marile puteri era răspândită convingerea că securitatea
fiecăreia dintre ele era posibilă dacă ”i celelalte se aflau în siguranță. Pe termen
lung, reținerea în a profita de o situație avantajoasă în detrimentul altui stat urmasă atragă recuno”tința statului aflat momentan în dificultate. Conflictele de interesepăleau ca importanță în fața necesității păstrării intereselor comune, inclusiv a
regimului ca atare ( ibidem , p. 364).
Influenta perspectivă critică a lui Jervis a atras atenția asupra circumstanțelor
în care s-a format regimul de securitate al Concertului de Putere. Mai mult de 20de ani de războaie epuizaseră marile puteri, pentru fiecare dintre ele pacea europeană
părând o necesitate. T oate fiind puteri de statu-quo , î”i împărțeau gestiunea
securității continentale de o manieră care nu permitea apariția revizioni”tilor – de

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 238
altfel, nu exista nici măcar riscul ca ace”tia să apară, cu atât mai puțin cu rangul
de jucători importanți în arena internațională. ˛ntre ele exista o recunoa”terereciprocă, precum ”i un oarecare consens ideologic – vizibil, de exemplu, înmomentul 1848. Nivelurile de putere ”i tehnologice cunoscute ale fiecăruia au
ajutat în mod clar la formarea voinței politice ce a făcut posibilă funcționarea
regimului pentru o perioadă neobi”nuit de lungă, mai ales în contextul epocii –până la Războiul Crimeii (1854-1856).
Prin contrast, condițiile Războiului Rece făceau ca un regim de securitate
efectiv între cele două superputeri să fie foarte greu de pus în practică. Chiar dacă
cei doi se fereau de provocări, comportamentul nu era instituționalizat. Din punctde vedere ideologic, se aflau față în faț㠄cavalerii taberei libertății” ”i „apărătoriiproletarilor de pretutindeni”, fiecare având interese globale, inclusiv de prestigiu.
Considerarea celor „doi mari” drept puteri de statu-quo este, la rândul ei,
discutabilă: sferele de influență erau definite în Europa, pentru restul lumiimanifestându-se o puternică competiție. Nu exista o concepție comună asuprasecurității, doctrina nucleară a „distrugerii reciproc asigurate”
1 scăpând cunos-
cutei dileme – îndepărtarea amenințării nu se mai face prin capacitatea de apărare,
ci prin frustrarea celuilalt de posibilitatea obținerii victoriei. Cel mai seriosimpediment în formarea unui regim de securitate era însă faptul că cele două părțiconsiderau că cea mai sigură cale pentru atingerea ”i păstrarea stabilității
internaționale era balanța strategică în domeniul forței nucleare (Jervis, 1982,
pp. 371-378).
Dinamica regimurilor de securitate
Din punct de vedere teoretic, cei care studiază regimurile au acordat cea mai mare
atenție conceptului de „raționalitate a actorului”, definindu-l cel mai precis, în
comparație cu cercetătorii celorlalte instituții ale securității internaționale. Pentruconstruirea unei balanțe de putere, actorii trebuie să estimeze puterea ”i intereselepotențialilor adversari, iar pe baza acestor calcule aproximative, să-”i stabilească,
pe termen scurt sau mediu, o politică de căutare a aliaților. Pe de altă parte,
securitatea colectivă presupune o mare doză de încredere în determinarea celorlalțiactori de a sări în ajutorul unei potențiale victime, oriunde ”i oricând. ˛n ceea ceprive”te comunitatea de securitate, după cum se va arăta în capitolul următor,
doar pentru simpla existență are nevoie de o serie de condiții speciale, între care
cea mai importantă este încrederea reciprocă.
1. Pentru detalii, vezi infra, capitolul „Război ”i securitate nuclear㔠.

REGIMURI DE SECURITATE 239
Provocarea reprezentată de raționalitatea actorului nu putea scăpa atenției
celor mai importante teorii preocupate de acest aspect – neorealismul ”i neolibe-ralismul –, ea fiind pusă mai cu seamă în termenii problemei câ”tigurilor relative”i absolute, discutată într-un capitol anterior.
Privite prin prisma scepticismului realist, regimurile nu pot asigura securitatea
unui stat. E”ecul tratatelor SALT poate fi pus pe seama neîncrederii reciproce ”ia tentației de a tri”a a jucătorilor, mai ales în lipsa procedurilor de verificare. Daracestea nu sunt singurele cauze care duc la sfâr”itul unui regim. Se poate spune
că retragerea din 2002 a Statelor Unite din Tratatul Anti-Rachetă ( Anti-Ballistic
Missile – ABM), în vigoare din 1972, nu s-a făcut datorită intenției decidenților
americani de a relua o cursă a înarmărilor cu Moscova, ci pentru a cre”te protecțianațională față de state considerate ostile ”i cu care nu sunt stabilite acorduri
asemănătoare, cum ar fi Coreea de Nord. ˛n plus, denunțarea tratatului ABM a
fost urmată la scurt timp de semnarea unui nou acord – SORT ( Strategic Offensive
Reductions Treaty ).
Desigur, simpla existență a unui regim de securitate nu garantează atingerea
obiectivelor acestuia. ˛n permanență vor exista participanți care nu acceptă regulile
jocului, urmărindu-”i propriile interese. Rămânând în sfera exemplelor din domeniulnuclear, este suficientă observația că, în ciuda unei politici de limitare a acestorarme, clubul deținătorilor „armei supreme” este din ce în ce mai larg. State
nemulțumite de poziția lor în cadrul sistemului internațional – precum Iranul sau
Coreea de Nord – folosesc argumentul nuclear pentru cre”terea propriei puteri.Empiric se poate constata că regimul de securitate î”i atinge obiectivele dacăoperează într-un cadru instituțional mai larg. Cre”terea numărului celor implicați
într-un regim respectă, în general, regulile unei acțiuni colective în dezvoltare. Pe
de o parte, această sporire numerică are efecte benefice în definirea scopuriloracordului – pentru motivarea implicării, noii participanți au nevoie să ”tie cuprecizie la ce se angajează. Pe de altă parte însă, apar probleme suplimentare cu
privire la monitorizarea respectării înțelegerilor – instituția este aproape întot-
deauna cu un pas în urma dinamicii evenimentelor (în cazul de față, cantității ”icalității interacțiunilor).
Dinamica pe care o cunoa”te în timp un regim de securitate depinde în mare
măsură de voința participanților, mai precis, de modul în care ace”tia î”i schimbă
interesele ”i modalitățile de a le pune în practică. Dacă, de exemplu, se acceptăinterpretarea Concertului de Putere din Europa postnapoleoniană drept un regimîn fază incipientă, nu este greu de observat cât de rapid s-au schimbat regulile
minimale pe baza cărora funcționa acesta. Pe de altă parte, un acord contemporan
cu acest concert – cunoscut sub numele de Rush-Bagot (semnat în 1817) ”i careprivea demilitarizarea Marilor Lacuri din America de Nord – a devenit în timp

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 240
unul dintre cele mai complexe aranjamente de securitate. La ora actuală,
Statele Unite ”i Canada se află de o parte ”i de alta a celei mai lungi frontiere
nemilitarizate din lume, sunt aliați în NATO, au o politică de apărare aeriană pecare o coordonează în comun prin NORAD ( North American Aerospace Defense
Command ) etc.
1 Se poate afirma că, dacă astăzi Statele Unite ”i Canada au devenit
membre ale uneia dintre cele mai bine definite comunități de securitate2, riscul
unui conflict armat între ele fiind exclus, faptul se datorează inclusiv unor măsuriîn vigoare de aproape două secole, prin care o regiune de graniță devenea mai sigură.
Disputa neo-neo cu privire la eficiența regimurilor de securitate nu este
încheiată. Dintr-un punct de vedere, există, în mod evident, mai multe posibilitățide a denunța un acord. Din altă perspectivă însă, dacă un actor important nuparticipă la un asemenea acord, situația rămâne la nivelul anterior. ˛n situația în
care un stat se hotără”te să părăsescă un astfel de aranjament după un timp
oarecare, el o face după ce a oferit deja, în perioada în care a participat, anumitegaranții care au contribuit la atingerea, chiar ”i parțială, a obiectivelor stipulate.
S-a arătat că regimul de securitate prezintă câteva avantaje indiscutabile față
de alte instituții din domeniu, cum ar fi balanța de putere ”i securitatea colectivă,
dintre care cea mai eficientă ar fi capacitatea de a negocia. Se observă însă ”i căregimurile au limite foarte importante, pe care statele, ca actori raționali ce-”iurmăresc obiectivul fundamental al propriei supraviețuiri, nu le pot neglija. Este
necesară a”adar ”i o discuție asupra limitelor acestor mecanisme.
Față de politica de echilibrare, slăbiciunea fundamentală a regimurilor pare a
fi aceea că, fie ”i în urma unor negocieri de succes ”i a stabilirii unor modalități decontrol transparente, distribuția puterii în sistem rămâne aceea”i. De”i îmbunătățită,
dilema securității se menține. Statul implicat într-un regim, fie acesta chiar unul
eficient, este, de fapt, tot singur în cazul în care se confruntă cu o agresiune. Eleste obligat în continuare să-”i descurajeze potențialii adversari, astfel încât vacăuta alianțele care să-i satisfacă această nevoie – de regulă, căutând o mare
putere pe care să se sprijine. Apare aici ”i un alt dezavantaj notabil: de obicei,
regimurile se constituie la nivel regional, iar marile puteri se definesc tocmai prinacțiunea globală. După cum s-a arătat, eficiența unui regim depinde în primulrând de voința participanților de a-l apăra. Nu există garanții cu privire la durata
sa, iar statele implicate sunt con”tiente de faptul că circumstanțele se pot schimba
surprinzător de repede.
Comparația cu securitatea colectivă este pierdută de regim mai ales pe tărâmul
moralității. Un stat care nu participă la un regim de securitate sau îi încalcă
1. Exemplele sunt preluate din Little (2001, p. 304).
2. V ezi infra, capitolul „Comunități de securitate” .

REGIMURI DE SECURITATE 241
regulile nu poate fi transformat în „agresor”, chiar dacă în urma (in)acțiunii sale
a căpătat o putere mai mare comparativ cu ceilalți, care devin astfel mai vulnerabili.Mecanismele acțiunii colective propun o instanță morală (comunitatea internațională)căreia victima să-i ceară ajutorul – sau chiar instituționalizată (”i Liga Națiunilor,
”i Națiunile Unite au acordat, prin statut, marilor puteri responsabilități speciale
pentru apărarea păcii ”i securității internaționale). ˛n plus, apare ”i diferența denivel, dar altfel potențată: regimurile au aplicabilitate în general la nivel regional,pe când principiile securității colective au vocație universală, aplicându-se întregului
sistem. Temporal, evoluția regimurilor – acorduri de voință pe o problematică
schimbătoare – este incertă. Principiile capătă forță datorită stabilității: un agresor vafi privit ca atare o lungă perioadă după momentul acțiunii, fiind nevoit să suporteconsecințele mulți ani, chiar decenii, după ce ”i-a manifestat forța împotriva altuia.
Cazul CSCE/OSCE
Un caz special de aranjament instituțional – care, la limită, poate fi privit cafuncționând potrivit logicii unui regim de securitate – îl constituie Conferința
pentru Securitate ”i Cooperare în Europa (CSCE) – inițiată în 1973 ”i transformată,
în 1995, după încheierea Războiului Rece, în Organizația pentru Securitate ”iCooperare în Europa (OSCE) –, care cuprindea aproape toate statele continentului,inclusiv cele două superputeri
1. Actul Final de la Helsinki nu conținea angajamente
formale legate de nivelul înarmării. Trebuie notat însă ”i faptul că obiectivele
politice ale participanților, în particular ale marilor puteri, erau diferite: UniuneaSovietică urmărea în special confirmarea frontierelor postbelice, pe când principalulinteres al Statelor Unite era respectarea drepturilor omului în Europa de dincolo
de „cortina de fier” . Faptul că semnatarii nu aveau acelea”i scopuri este de natură
a pune sub semnul întrebării calitatea de regim al acestei formule. Pe de altă parteînsă, CSCE/OSCE a fost, de la bun început, proiectată să ofere un mediu deinteracțiune statelor preocupate de securitatea europeană, de natură a facilita
căutarea în comun a unor soluții, fie ”i parțiale, la problema conviețuirii pa”nice
într-un mediu anarhic.
De remarcat faptul că Actul Final a fost semnat în cea mai destinsă epocă din
întreaga perioadă bipolar㠖 este semnificativ momentul chiar ”i prin faptul că
este încadrat temporal între cele două acorduri SALT. La ora actuală, prin felurite
transformări, OSCE a devenit cadrul instituțional cel mai folosit pentru discutareasecurității în spațiul european, în dimensiunea sa cea mai largă.
1. Semnatari inițiali erau toate statele europene independente, mai puțin Albania, plus
Uniunea Sovietică, Statele Unite ”i Canada.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 242
OSCE oferă un exemplu potrivit ”i pentru posibilitățile deschise celor care
participă la luarea unor decizii de interes comun într-un mediu instituționalizat.Pe de o parte, organizația poate fi considerată ca fiind una în care se construie”te,pentru acei participanți care doresc acest lucru, o comunitate de securitate (Adler,1998). Pe de altă parte, simpla constatare că un actor important precum Federația
Rusă nu î”i respectă propriile angajamente, asumate în 1999, de a-”i retrage
forțele din Transnistria este de natură a pune sub semnul întrebării eficiența
acestei organizații interguvernamentale.
Concluzii
˛n capitolul de față, regimurile internaționale au fost definite drept construcții
instituționale între doi sau mai mulți actori care formalizează un set de reguli pe
care trebuie să le respecte pentru a atinge un obiectiv comun. ˛n cazul securității,
regimurile funcționează ca mediu reglementat de discuții ”i negocieri prin care seîncearcă reducerea neîncrederii ”i fricii reciproce.
Funcționarea unui regim de securitate se bazează pe tradiția raționalistă
groțiană ce afirmă necesitatea cooperării în atingerea unui obiectiv comun. Pentruaceasta nu este nevoie de un nivel foarte ridicat de încredere în ceilalți participanți,
presupunându-se existența unor mecanisme de control reciproc al angajamentelor.
Gradul de eficiență al unui regim depinde, în cea mai mare măsură, de disponi-
bilitatea statelor de a negocia ”i de a-”i respecta angajamentele. ˛n special într-un
domeniu sensibil cum este cel al securității, aceste discuții sunt dificile, acordurile
atingându-se după multe eforturi. Prin urmare, nu este surprinzător faptul căactorii î”i rezervă dreptul de a-”i păstra deschise ”i alte opțiuni pentru a se pune
la adăpost de amenințări, precum participarea la alianțe militare sau la aranjamente
de securitate colectivă. Actorii raționali care sunt statele explorează astfel maimulte posibilități pentru a-”i asigura, pe cât posibil, propria supraviețuire, accentele
căzând pe o instituție sau alta, în funcție de modul în care decidenții politici identifică
riscurile cu care se confruntă ”i modalitățile de a le gestiona cât mai eficient.
Regimul nu este panaceul problematicii securității interstatale. ˛n general însă,
prin mediul de interacțiune pe care îl asigură, permite o intensificare a contactelor
”i o cre”tere a încrederii mutuale. Prin scăderea riscurilor cu care se confruntăparticipanții, dilema securității se îmbunătățe”te chiar ”i în cazul în care unii
dintre ei sunt tentați s㠄tri”eze” sau chiar să părăsească o asemenea formulă.
Astfel, regimul de securitate este una dintre instituțiile prin care problematicainternațională poate fi gestionată, permițând căutarea unor soluții satisfăcătoare
pentru toți cei implicați, pe baza unor principii stabilite de comun acord.

Radu-Sebastian Ungureanu
Comunități de securitate
Instituțiile de securitate prezentate până acum aparțin unor orientări statocentrice
ale Relațiilor Internaționale. ˛n pofida diferențelor, balanța de putere, securitatea
colectivă ”i regimurile au un important element comun: î”i au originea într-oconcepție raționalistă asupra statelor, actori suverani care î”i definesc ”i urmărescscopurile într-o manieră con”tientă. Capitolul de față va fi dedicat unei instituții
pentru a cărei interpretare, în forma sa contemporană, se apelează la concepția
constructivistă. După cum s-a văzut în capitolul dedicat acestei teorii, ea porne”te dela ipoteza că atât identitatea, cât ”i interesele participanților la relațiile internaționalenu ar fi prestabilite, ci sunt definite în urma interacțiunii cu ceilalți actori.
Definirea conceptului comunitate de securitate este făcută în prima parte a
discuției, după care sunt prezentate câteva diferențe față de alte instituții cuacelea”i preocupări. De asemenea, se urmăre”te modul în care se dezvoltă acestecomunități, criticile cele mai importante formulate la adresa modului de funcționare
a mecanismelor specifice, pentru ca în final să se traseze câteva concluzii
referitoare la aportul lor la regândirea securității internaționale.
Conceptul comunitate de securitate
Introdus la începutul anilor ’50, conceptul comunitate de securitate este cunoscut
mai ales datorită contribuției lui Karl Deutsch, printr-o carte apărută în 1957.Deutsch afirmă că este posibil ca diferiți participanți la relațiile internaționale săîntrețină relații pa”nice datorită încrederii dintre ei. Comunitatea de securitate nu
se referă la raporturile dintre indivizi, ci la relațiile dintre entități politice. Potrivit
definiției sale, termenul desemnează o grupare de asemenea actori care nutresc

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 244
o reală convingere că membrii comunității nu vor lupta fizic unii cu alții, ci î”i vor
rezolva disputele într-un alt mod (Deutsch et al. , 1957, p. 5).
O primă observație asupra specificului comunității de securitate este aceea că,
spre deosebire de celelalte instituții, dedicate controlării modului militar de
rezolvare a diferendelor, aceasta porne”te de la premisa că membrii săi nu acceptă
în nici un fel ideea folosirii violenței între ei.
Deutsch identifică două tipuri de astfel de comunități: pe de o parte sunt cele
amalgamate, care dezvoltă ”i o formă de guvernare comună (cauză a apariției
statelor federale), iar pe de altă parte sunt cele pluraliste – ale căror unități
componente î”i păstrează independența totală una față de alta. ˛n cele ce urmează,
discuția se va concentra asupra comunităților de securitate pluraliste, în care state
suverane nu concep posibilitatea izbucnirii unui război între ele.
Deutsch ”i colaboratorii săi afirmă că o asemenea formă de agregare poate fi
atinsă prin integrare, adică prin atingerea unui „sens al comunității”, prin edificarea
unor instituții ”i practici stabile, rezolvare pa”nică a problemelor ( ibidem ).
Metodologia folosită de ace”ti autori pentru studiul comunităților de securitate
reflectă afilierea lor la curentul behaviorist din ”tiințele sociale. Comunicarea
socială, cre”terea mobilității persoanelor, a legăturilor economice ori a tranzac-țiilor interumane transfrontaliere se numără printre itemii propu”i de echipa
condusă de Deutsch pentru măsurarea gradului de integrare a unor state (vezi ”i
Jackson ”i S łrensen, 1999, p. 1 1 1)
1. Scrisă în perioada Războiului Rece, cartea lui
Deutsch identifică o comunitate de securitate ca fiind formată din țările aflate pe
țărmurile nordice ale Atlanticului ”i Mării Nordului ”i vecinii lor imediați, dar
excluzându-le pe cele aflate în epocă sub hegemonie sovietică.
După cum se observă, o comunitate de securitate nu exclude faptul că statele
membre nu pot intra în dispute pe felurite teme, ci doar că nu vor folosi
argumentele forței pentru rezolvarea lor. Derularea normală a relațiilor internaționale
poate da na”tere la tot felul de conflicte, de natură diplomatică, economică etc.,
care există ”i între membrii unei asemenea comunități. Diferența fundamentală a
comunității de securitate față de alte instituții de securitate este că cei care ocompun resping din convingere violența dintre ei.
Trebuie remarcat ”i faptul că războiul este exclus de către membrii unei
comunități de securitate doar în relațiile dintre ei, nu ”i față de terți – în relațiile
cu ace”tia, statele revin la logica raporturilor specifice unui mediu în care propria
supraviețuire este problematică. Asemănările cu asumpțiile teoriei păcii democratice
1. Ca observație, ace”ti doi autori folosesc opera lui Deutsch pentru a discuta liberalismul
sociologic, de tipul celui promovat de John Burton în anii ’70.

COMUNITˆȚI DE SECURITATE 245
(tratată în alt capitol) sunt evidente. Trebuie făcută însă precizarea că fundamentele
celor două abordări concordă doar până la un punct: în comunitățile de securitate,încrederea reciprocă poate fi fundamentată pe valorile democratice, dar nuexclusiv, definitorie fiind imposibilitatea recurgerii la violență. La baza comu-nităților de securitate stau numărul ”i calitatea legăturilor dintre state ”i societăți,
pe când din perspectiva păcii democratice, fundamentală este similitudinea de
convingeri ”i practici politice.
Renunțarea la perspectiva behavioristă ”i schimbările din perioada Războiului
Rece au făcut ca abordarea „comunității de securitate” a lui Deutsch să fiepractic abandonată în literatura academică de profil timp de aproape 40 de ani.Conceptul a fost relansat în anii ’90, mai ales prin opera lui Emanuel Adler ”iMichael Barnett, pentru care, în forma sa pluralistă, comunitatea de securitate
desemnează
o regiune transnațională compusă din state suverane, ale căror popoare mențin a”teptări
întemeiate asupra schimbărilor pa”nice (Adler, Barnett, 1998, p. 30).
Pornind de la opera lui Deutsch, ei identifică două forme ale acesteia. ˛n
funcție de natura legăturilor dintre statele suverane membre, ei deosebesc comunități„slab conectate” ”i „strâns conectate” . Pentru existența celor slab conectate este
nevoie doar de respectarea definiției de mai sus. Un exemplu ar fi respectarea
neutralității ”i suveranității elvețiene în centrul unei Europe superinstituționalizate.˛n cazul celor strâns conectate trebuie îndeplinite două condiții suplimentarepentru a se putea vorbi despre ele: să existe atât forme ale întrajutorării în
construirea unor aranjamente comune de securitate, cât ”i un sistem de reguli de
natură să constituie o oarecare formă de guvernare comună, prin renunțarea, înbeneficiul comun, la unele atribute ale suveranității ( ibidem )
1. Cazul cel mai evident
este Uniunea Europeană.
Pentru identificarea unei asemenea comunități, Adler ”i Barnett folosesc trei
condiții. Este nevoie, mai întâi, ca membrii acesteia să împărtă”ească identități,valori ”i înțelesuri; în al doilea rând, componenții ei trebuie să întrețină ovarietate de relații directe; în fine, o comunitate se bazează pe cunoa”terea
partenerilor de interacțiune – ceea ce, pe termen lung, duce la interese comune,
reciprocitate în obligații, responsabilitate ”i chiar altruism ( ibidem , p. 31).
Abordarea constructivistă prin care pot fi studiate comunitățile de securitate
este evidentă mai ales datorită accentului pus pe împărtă”irea, de către membrii
1. Sintagmele „comunități pluraliste de securitate slab conectate” ”i „strâns conectate”
sunt traducerile destul de aproximative ale formulelor loosely ”i, respectiv, tightly
coupled pluralistic security communities .

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 246
acesteia, a unor identități, valori ”i înțelesuri. ˛n cazul în care se vorbe”te despre
o comunitate a democrațiilor, faptul este posibil prin împărtă”irea, de către toțimembrii acesteia, a unor convingeri privitoare la drepturile omului, relațiiledintre guvernați ”i guvernanți etc. Spre deosebire de concepția lui Deutsch, care
rămânea cantonată în termeni regionali, perspectiva promovată de Adler ”i Barnett
permite, de exemplu, înțelegerea participării Israelului ”i Australiei la relațiileinternaționale prin prisma integrării acestora în comunitatea de securitate occi-dentală ( ibidem , p. 33).
Se impun câteva observații cu privire la componența unei comunități de
securitate. Mai întâi, faptul că nu orice grup de state care nu recurg la rezolvareaviolentă în disputele dintre ele constituie o asemenea instituție. Ele trebuie săîntrețină relații suficient de strânse, astfel încât eventuala lor deteriorare să nu
poată genera un casus belli. ˛n al doilea rând, aceste state trebuie să aibă suficientă
putere pentru a evita declan”area unui război între ele. Altfel spus, ele nu trebuiedoar să nu se războiască, dar ”i să se abțină în mod voluntar de la folosirea forței”i amenințării cu forța în relațiile dintre ele – mai mult chiar, să nu conceapă ca
ținând de posibil un conflict armat între ele.
Componența unei comunități de securitate aduce în atenție ”i o diferență între
cele două definiții. ˛n concepția lui Deutsch, statele sunt cele care o compun. ˛nceea ce prive”te perspectiva propusă de Adler ”i Barnett, de”i membrii formali ai
unei asemenea grupări sunt statele, în realitate, societățile sunt cele care o
compun, iar în ultimă instanță, chiar indivizii. ˛n termenii celor doi autori,potrivit definiției date de ei, „popoarele” sunt cele care nutresc convingeri, iarcomunitatea de securitate este construită la nivel transnațional. Se afirmă astfel,
în subsidiar, că formarea încrederii nu este un proces la latitudinea unei instituții
rațional-instrumentale, cum este statul, ci a unui organism mult mai larg, cu oadevărată viață afectivă, cum ar fi societatea. Nu statul î”i redefine”te identitatea,ci societatea care îl locuie”te.
Curente sociologice precum cel al interacționismului simbolic exercită o puternică
influență asupra demersurilor constructiviste din teoria Relațiilor Internaționale,vizibile în explicațiile asupra modului în care apar ”i se dezvoltă relațiile interso-cietale, precum ”i în metodologia de cercetare. Interacțiunile fac posibile definirea
individului ”i a societății sale prin raportare la Celălalt, putându-se astfel găsi
punctele de sprijin pentru construirea unei identități comune. Studiile pe acesteteme iau în considerare modul în care sunt priviți ”i interpretați partenerii dincomunitate atât în discursul public al elitelor, cât ”i de către oamenii obi”nuiți.

COMUNITˆȚI DE SECURITATE 247
Comunitatea de securitate în raport cu celelalte instituții
Dintre toate instituțiile securității internaționale, comunitatea de securitate face
cel mai puțin apel la raționalitatea actorilor. ˛n fiecare dintre cele două abordări
ale acestei instituții prezentate mai sus, explicația fundamentală pentru constituirea
sa nu stă în modul în care un stat î”i identifică interesele ”i le negociază cu alte
entități politice, ci într-un sentiment de încredere, care condiționează formularea
intereselor în comportamentul său ”i al celorlalți.
Diferențe între comunități, pe de o parte, ”i celelalte instituții ale securității
internaționale, pe de altă parte, există ”i în ceea ce prive”te orizontul de timp în
care se dezvoltă. O comunitate de securitate se dezvoltă într-un interval mult mai
mare decât o balanță a puterii, un sistem colectiv ori un regim. Ea are la bază o
componentă identitară comună membrilor ”i implică un proces profund de
transformare a intereselor acestora. ˛n spiritul abordării constructiviste, teoria
comunității de securitate afirmă că interesele ”i identitatea sunt co-constitutive –
ele se definesc ”i se întăresc reciproc – atât la nivelul actorilor individuali, cât ”i
la cel comunitar, astfel încât o comunitate de securitate are ”anse mult mai mari
să supraviețuiască perioade lungi de timp, nedefinite.
Modul în care se raportează teoria comunităților de securitate la alte tipuri de
abordare a naturii relațiilor internaționale este unul complex. De exemplu, o
perspectivă realistă asupra mecanismelor asigurării securității Europei Occidentale
în perioada postbelică ar accentua importanța „umbrelei de securitate” americane,
inclusiv componenta sa nucleară, cu ajutorul căreia statele din această regiune s-au
putut considera mai puțin amenințate de expansionismul sovietic, sau a formidabilei
dezvoltări tehnologice din epocă, de natură să ridice întrebări foarte serioase cu
privire la riscurile ”i costurile unui eventual război pe continent.
Logica realistă poate oferi explicații cu privire la lipsa unei confruntări armate
între Est ”i Vest în această epocă, dar nu poate răspunde la întrebarea: „De ce
aceste state au exclus războiul dintre ele ca opțiune, chiar ”i pentru rezolvarea
diferendelor dintre ele?” . O abordare constructivistă a aceleia”i probleme a
securității Europei Occidentale nu ar neglija în nici un fel importanța factorilor
materiali, dar ar putea găsi ”i un răspuns la întrebarea de mai sus, constatând
dezvoltarea în timp a unei comunități de securitate. Statele din regiune au fost
marcate inițial de o neîncredere mutuală firească pentru ni”te actori abia ie”iți
dintr-o confruntare armată distrugătoare, în care se aflaseră în tabere diferite.
Măsuri de control reciproc – CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui ”i
Oțelului) este, în definitiv, un organism de verificare a cantității ”i calității
producției de cărbune ”i oțel, adică energia ”i materialul care se transformă în

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 248
arme –, sprijinul american pentru dezvoltare (Planul Marshall) sau proiectul
comun al construcției europene au dus nu numai la o întreagă țesătură de relații
internaționale, dar ”i la constituirea, în timp, a unor identități ”i interese comune,
atât la nivelul statelor, cât ”i al societăților în cauză.
Constituirea comunității de securitate nu a fost, din acest punct de vedere, un
plan urmărit cu obstinație, un interes individual al statelor stabilit rațional, ciefectul combinat al mai multor elemente, precum relațiile dintre ele, referințele
culturale comune, convingerile ”i practicile politice democratice ”.a.m.d. Apariția
unei comunități de securitate este, în abordarea constructivistă, rezultanta mai
degrabă neintenționată a conjugării unor factori materiali, precum cei folosiți de
concepțiile raționaliste, cu factori de ordin cultural ”i instituțional.
Dezvoltarea comunităților de securitate
Marele merit al cercetării echipei conduse de Deutsch este faptul că a ridicatproblema posibilității instituționalizării unor relații care exclud violența întreactori suverani, identificând la nivel empiric – ”i nu doar normativ-prescriptiv –o comunitate internațională nonrăzboinică. Pe de altă parte, lipsa cea maiimportantă din demersul lui Deusch este că nu identifică mecanismele prin carese ajunge la construirea convingerii membrilor comunității de a se abține de lafolosirea forței în relațiile dintre ei. Răspunzând acestei probleme, Adler ”i Barnettexplică formarea unei comunități de securitate ca fiind un proces evolutiv , în treietape. Prima dintre ele, apariția condițiilor propice comunității de securitate, sereferă la schimbările cunoscute de mediul social internațional (tehnologice,demografice, economice, ecologice, identificarea unor noi amenințări din afară),care duc la modificarea perceperii ”i interpretării realității. A doua etapă includefactorii de natură să conducă la dezvoltarea încrederii reciproce ”i a unei identitățicolective. Ace”ti factori țin atât de structura viitoarei comunități (puterea ”icunoa”terea de care dispun membrii săi), cât ”i de procesele dintre ei (tranzacții deorice fel, instituții ”i organizații, mecanisme ale învățării sociale – definirea ”i inter-pretarea comună a realității). ˛n a treia etapă se formează condițiile necesare schimbăriipa”nice, prin formarea încrederii reciproce ”i a identității comune, pentru ca înfinal acestea să fie general recunoscute (Adler, Barnett, 1998, pp. 37-48).
˛n ceea ce prive”te instituționalizarea comunităților de securitate, se observă
că, de regulă, aceasta se realizează pe scheletul unor mecanisme construite inițial peo logică diferită. ˛n capitolul destinat regimurilor de securitate am prezentat cazul
relațiilor dintre Statele Unite ”i Canada, care au ajuns la stabilirea unei comunități

COMUNITˆȚI DE SECURITATE 249
de securitate pornind de la atingerea unor acorduri pe probleme punctuale. Prin
dezvoltarea continuă a legăturilor, s-a ajuns în timp la construirea unei încrederi caretranscende interesul național momentan. Un adevărat proces de socializare reciprocă,datorat multiplelor interacțiuni, a dus la construirea unei comunități de securitate.
Un exemplu relevant din multe puncte de vedere este Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord (NATO), la origini o alianță politico-militară, construită subconducerea Statelor Unite în vederea protejării Europei Occidentale în fațapericolului expansionismului sovietic. Legăturile dintre membrii săi nu erau cu
necesitate dintre cele mai bune, după cum dovede”te istoria relațiilor greco-turce.
Sfâr”itul Războiului Rece a adus pentru Alianță două provocări diferite. Maiîntâi, prin dispariția amenințării sovietice, statele membre trebuiau fie să identificeun nou rol pentru NATO. Practic simultan, Alianța a primit cereri de aderare din
partea noilor democrații din centrul ”i estul continentului, liderii acesteia confrun-
tându-se cu postura de a defini condițiile de acceptare. Putem spune că în 1995,momentul în care aceste criterii au fost definite, Alianța era în mod explicit ocomunitate de securitate: dintre cele cinci condiții, doar una se referea direct la
calitatea aparatului militar al viitorilor membri, restul fiind destinate să asigure
compatibilitatea valoric-identitară a acestora cu statele deja participante, con-siderate democrații
1.
Faptul că NATO a devenit o comunitate de securitate nu presupune că ”i-a
abandonat vocația de alianță politico-militară, ci că ”i-a lărgit-o – fapt firesc, de
altminteri, întrucât, în ultimă instanță, o comunitate de securitate se referă larăzboi. T oate angajamentele reciproce de apărare colectivă au rămas în vigoare,precum ”i procedurile de consultări, facilitățile militare etc. Diferența fundamentală
între a privi NATO doar ca alianță ”i a o considera drept comunitate de securitate
este că în cea de-a doua ipostază accentul cade pe încrederea care-i une”temembrii, bazată pe convingeri fundamentale ”i practici politice similare, ”i nudoar pe reacția în caz de agresiune la adresa unuia dintre participanți. Statele
membre NATO se privesc nu doar ca aliați, ci, în primul rând, ca prieteni. ˛n
1. NATO a solicitat un studiu privind lărgirea, aprobat în 1995, în care sunt expuse
condițiile pe care viitorii membri trebuiau să le îndeplinească pentru a se alăturaAlianței. Statele candidate urmau să dovedească: 1. că sunt democrații cu economiede piață; 2. că minoritățile de pe teritoriul lor sunt tratate conform recomandărilorOSCE; 3. că ”i-au rezolvat disputele cu vecinii ”i că ”i-au asumat poziția privind
rezolvarea pa”nică a conflictelor; 4. că au abilitățile ”i voința necesare pentru a-”i
aduce contribuția militară în Alianță ”i de a atinge interoperabilitatea cu forțeleacesteia; 5. că ”i-au luat angajamente în direcția construirii unor relații democraticeîntre sfera civilă ”i cea militară, precum ”i în structurile instituționale. Studiul poatefi consultat la adresa http://www.nato.int/docu/enlargement/enlargement_eng.pdf.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 250
momentele în care relațiile s-au degradat din cauza unor poziții diferite față de
probleme importante – cum ar fi cazul atitudinii față de intervenția militarăîmpotriva Irakului din 2003 –, decidenții politici din țările Alianței au depus eforturipentru a depă”i momentul dificil, pentru binele relației de încredere reciprocă.
Dintre motivațiile care au atras spre NATO noile democrații din centrul ”i estul
Europei, două par a fi cele mai importante. Este vorba, mai întâi, despre garanțiilede securitate pe care NATO le acordă membrilor săi în calitate de alianță. Pe dealtă parte, există ”i atracția exercitată de această organizație, de club al statelor
stabile, puternice ”i prospere. ˛n țările abia ie”ite de sub regimul totalitar comunist
se manifesta o puternică dorință de a se construi o nouă identitate politică, multmai apropiată de idealurile acestor societăți.
NATO a lansat pentru aceste state programul Parteneriatul pentru Pace (PpP),
spațiu instituțional de construire a încrederii reciproce între viitorii membri, dar
”i între ace”tia ”i aliații mai vechi. De menționat că PpP nu oferea nici o garanțieprivind dobândirea calității de membru al Alianței ”i că la el nu au fost invitate săparticipe doar statele care urmăreau să devină membre NATO, ci se adresa tuturor
celor care doreau să contribuie, după sfâr”itul Războiului Rece, la depă”irea
suspiciunilor din spațiul euro-atlantic.
Emanuel Adler folose”te sintagma „model de construire a comunităților de
securitate” pentru a defini acele practici ale organizațiilor internaționale care au
drept scop fundamental depă”irea fricii ”i a neîncrederii reciproce. Programul
PpP sau modul în care OSCE s-a raportat la noii actori apăruți după destrămareastatelor federale comuniste sunt exemple în această direcție. Construirea uneicomunități de securitate este un proces de durată, de socializare, de învățare a
normelor ”i practicilor, de conformare la acestea etc. Obiectivul final al întregului
demers este atingerea unui nivel de încredere care să facă imposibilă recurgereala violență în reglementarea diferendelor (vezi, în acest sens, Adler, 1998).
Relațiile internaționale bune nu sunt suficiente pentru constituirea unei comunități
de securitate. După cum s-a arătat deja, pentru existența unei asemenea instituții
este nevoie ca percepțiile mutuale ale societăților să fie bune. ˛n condițiile în care”i discursul politic al elitelor încurajează asemenea percepții, popoarele potdezvolta atitudini care să sprijine dezvoltarea unei identități comune.
Dezvoltarea unui sentiment identitar între mai multe popoare este cu siguranță
mai u”oară în cazul în care acestea participă la o cultură comună. Cazul AmericiiLatine poate fi, din acest punct de vedere, un exemplu promițător. Societățile dinaceastă regiune sunt unite prin istorie, limbă, religie, mentalități ”.a.m.d., iar
proiectele generatoare de unitate sunt sprijinite ”i de existența unor organizații
internaționale care militează pentru obiective comune – de exemplu, Mercosur(Mercado Comœn del Sur ), Comunitatea Andină sau Organizația Statelor Americane.

COMUNITˆȚI DE SECURITATE 251
˛n cazul în care elementele culturale comune sunt relativ puține, condițiile pentru
apariția ”i dezvoltarea unei comunități de securitate sunt mult mai aspre. AsociațiaNațiunilor din Asia de Sud-Est ( Association of South-East Asian Nations –
ASEAN) este la ora actuală, în cel mai bun caz, o simplă organizație economică
interguvernamentală, dar care, cel puțin deocamdată, nu poate contribui într-o
măsură semnificativă la dezvoltarea unei identități comune a membrilor săi.
Legătura dintre organizațiile internaționale ”i dezvoltarea unui sentiment
identitar comun poate fi studiată urmărind evoluția relațiilor româno-maghiare.
Tradițional încordate pe motive de ordin național, ele au fost ținute sub control
din perioada celui de-al doilea război mondial, mai ales datorită sistemuluihegemonic în interiorul căruia evoluau împreun㠖 inițial german, apoi sovietic.˛n condițiile slăbirii ”i, apoi, ale sfâr”itului dominației Moscovei, pentru o
perioadă ce a început din anii ’80 ”i a durat până spre mijlocul anilor ’90 s-a putut
constata o răcire accentuată a raporturilor româno-maghiare. ˛n căutarea unor
mecanisme internaționale prin care să-”i urmărească obiectivele de securitate,ambele state s-au adresat NATO. Atitudinea organizației nord-atlantice față de
aceste cereri a fost clară: cele două state pot fi acceptate doar dacă î”i rezolvă
diferendele atât dintre ele, cât ”i cu ceilalți vecini, insistând ca viitorii membri nufie generatori de tensiuni în cadrul Alianței, condiție în deplină concordanță cuconcluziile studiului discutat mai sus.
Chiar dacă, din diverse cauze, precum diferențele de dezvoltare politică ”i
economică, cele două state ”i-au atins obiectivul aderării la NATO la o diferențăde cinci ani, puternica presiune aplicată de Alianță pentru regândirea relațiilorbilaterale dintre Bucure”ti ”i Budapesta a avut efect. Cele două state întrețin astăzi
relații mai bune decât oricând în istorie, proiectul separat al integrării europene
fiind de natură a întări această direcție.
Este greu de spus în ce măsură cele două părți pot fi privite ca aparținând unei
adevărate comunități de securitate. ˛n pofida raporturilor oficiale tot mai strânse,
la nivel social există încă suficiente indicii cu privire la existența suspiciunilor
reciproce. ˛n mod cert însă, războiul între România ”i Ungaria este acum foarteaproape de stadiul „de neconceput”, ceea ce este în spiritul acestei instituții.
˛n înțelesul presupus de abordarea constructivistă, o comunitate de securitate
are nevoie de timp pentru a se construi, un deceniu fiind un interval destul de
scurt. Pe de altă parte, se poate spune că s-au făcut pa”i în dobândirea uneiabordări în care preocupările de securitate să fie împărtă”ite. Ajutorul prompt ”idezinteresat oferit României de către Ungaria în eliminarea efectelor inundațiilordin vara anului 2005 e un exemplu în acest sens. Cazul este cu atât mai elocvent
cu cât a implicat nu numai nivelul statal, ci o multitudine de tipuri de actori
(comunități, firme, indivizi), ”i nu s-a referit la înțelesul militar tradițional al

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 252
„securității”, ci la amenințări la adresa altor sectoare – mediu, economic, social.
Din punct de vedere teoretic, se poate observa că o comunitate de securitate, chiar
în curs de formare, oferă o deschidere către o abordare a securității în înțelesul
cel mai larg al conceptului.
Criticile aduse comunităților de securitate
Cele mai importante critici aduse teoriei comunităților de securitate se pot clasificaîn două categorii. Mai întâi, sunt cele care afirmă că nu este necesară presupunereaunor sentimente identitare pentru a explica existența unei grupări nonrăzboinicede state, pentru aceasta fiind suficiente argumente de ordin realist ”i liberal. Celde-al doilea tip cuprinde întrebările ridicate de fundamentele constructiviste aleacestei teorii.
Comunitatea de securitate a fost definită drept o grupare de state ce exclud, în
relațiile dintre ele, mijloacele militare pentru reglementarea disputelor. Fiind otemă centrală a Relațiilor Internaționale, nu este surprinzător că războiul i-apreocupat pe cercetătorii în domeniu ”i prin absență. Altfel spus, în condițiile încare toți actorii evoluează în interiorul aceluia”i sistem anarhic, s-a pus întrebarea:De ce unele state recurg la mijloace violente în reglementarea diferendelor, iaraltele nu?
Lipsa autorității centrale, de natură să impună ordinea în lume, este una dintre
cele mai folosite explicații ale apariției războaielor. Anarhia sistemului internaționalnu este suficientă pentru o perpetuă confruntare interstatală. După cum s-a arătat”i în capitolul dedicat lărgirii conceptului de securitate , Barry Buzan afirmă că
există o largă varietate de stări anarhice, care ocupă o axă având „anarhia imatură”la un capăt ”i „anarhia matur㔠la celălalt. ˛n anarhia imatură, nici un stat nurecunoa”te decât propria sa legitimitate, relațiile dintre actori fiind o luptăcontinuă. O anarhie matură presupune ca statele să fie puternice (în sensulcoeziunii sociopolitice interne), cu legitimități ”i identități bine conturate. Acestecalități ale statelor conferă stabilitate sistemului internațional, relațiile dintreace”ti actori fiind pa”nice (vezi, de exemplu, Buzan, 1983, pp. 93-101).
Cercetarea sistemului internațional anarhic îl face pe Alexander W endt să
ofere o explicație asemănătoare pentru lipsa conflictelor între actori suverani,propunând urmărirea modului în care statele interpretează mediul extern. Afirmând
că natura anarhică a sistemului internațional nu condamnă statele la violență,Wendt consideră că raporturile dintre state sunt date de modul în care acesteaînțeleg anarhia, putându-se vorbi despre mai multe tipuri de „culturi ale anarhiei” .

COMUNITˆȚI DE SECURITATE 253
O cultură nonviolentă a anarhiei nu presupune însă interesele ”i identitățile
comune definitorii pentru o comunitate de securitate în sensul discutat în acestcapitol (Wendt, 1992).
˛n pofida diferențelor dintre aceste două puncte de vedere, ele se aseamănă
prin faptul că explică lipsa războaielor dintre state la nivelul atitudinii actorilor:
sentimentul comunității nu este o condiție necesară pentru a studia relații internaționalenonviolente. Pe fondul acesta al posibilității ca anarhia să nu presupună cunecesitate războiul se poate construi o ipoteză care pune sub semnul întrebării
existența singurei comunități de securitate clare considerate până în prezent, cea
a democrațiilor stabile, economic dezvoltate, din perioada postbelică.
O analiză cât de sumară asupra legăturilor din acest „club” va ține cont de
faptul că membrii săi au avut parte de condiții similare de evoluție. Țările
respective au fost angrenate, chiar dacă în moduri diferite, într-un sistem de
securitate global condus de Statele Unite. Factorul nuclear a avut o importanțămajoră în reconsiderarea rolului războiului din cel puțin două considerente. Maiîntâi, prin faptul că orice stat din sistem se putea considera amenințat de o
degradare a relațiilor dintre cele două superputeri, ceea ce-l determina să caute o
„umbrel㔠protectoare. ˛n al doilea rând, după cum se arată în capitolul dedicatacestei probleme, a atras atenția asupra neraționalității utilizării armei supreme.˛n plus, în epoca luată în discuție – caracterizată de enorme progrese tehnologice
”i legături comericale tot mai dinamice –, războiul este considerat de obicei o
întreprindere neprofitabilă din punct de vedere economic. ˛n aceste condiții, esteevident că, pentru democrațiile capitaliste discutate, orice posibilitate de implicaremilitară a statului este privită cu maximă prudență. Fondul cultural european
comun, inclusiv în dimensiunea sa politică, ”i împărtă”irea acelora”i temeri față
de expansiunea ideologiei comuniste nu pot decât să lucreze în aceea”i direcție:respingerea războiului între aceste democrații prospere
1.
Faptul că, în timp, această atitudine a fost adoptată ”i de către alte state (cele
din estul Europei) nu contravine explicației generale. Țările respective au aderat
la logica deja descrisă chiar în situația modificării condițiilor bipolarității: îninterior, o democrație liberală; în exterior, participarea la un sistem de securitatecondus de Statele Unite.
Aplicarea cu maximă rigoare a „briciului lui Ockham” – de eliminare a
asumpțiilor inutile – face ca înntreaga teorie a comunităților de securitate să fiepusă sub semnul întrebării. Existența unei grupări de state care au renunțat
1. Explicația de mai sus este similară cu cea cunoscută în literatură sub denumirea
„Kaysen-Mueller”, de la numele protagoni”tilor unei dezbateri de la sfâr”itul epociibipolare – Mueller (1989) ”i Kaysen (1990).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 254
indubitabil la folosirea forței în relațiile dintre ele nu presupune cu necesitate
dezvoltarea unor interese ”i identități comune. O mixtură de argumente cunoscute,
în principal de esență liberală ”i realistă, poate oferi un cadru suficient de coerentpentru a explica lipsa conflictelor armate între ace”ti actori care evoluează în
interiorul unui sistem anarhic.
Critica de mai sus are, la rândul ei, puncte slabe, având dezavantajul că
elimină prea multe variabile (în definitiv, nu se poate presupune dezvoltarea
relațiilor dintre state fără a se lua în considerare adâncirea celor interindividuale,
mai ales în condițiile globalizării). Se ajunge astfel la al doilea tip de critici aduseteoriei comunităților de securitate, care vizează fundamentele constructiviste ale
acesteia. Observațiile din această categorie se referă, de exemplu, la faptul că
originile normelor membrilor unei comunități ”i identitățile comune, precum ”imodul în care acestea sunt construite, rămân destul de confuze. Nu există explicații
convingătoare cu privire la ierarhizarea diferitelor norme pentru membrii comunității
respective, nu s-au cercetat îndeajuns situațiile în care acestea intră în conflict,nici stabilitatea lor temporală ori felul în care se pot schimba (cum observă, de
exemplu, Kowert ”i Legro, 1996). Pentru o mai bună înțelegere a relevanței acestei
observații, putem face o paralelă între criticile aduse nivelului normativ din logicacomunităților de securitate ”i cea a securității colective, ambele instituții bazându-se
pe încrederea dintre participanți: dacă presupunem că această încredere există,
de ce mai este nevoie de stabilirea unui sistem al securității colective?
Importanța problemei rezidă în stabilitatea comunităților de securitate. A”a
cum sunt construite social identitățile ”i interesele comune, tot a”a se pot ”i
deconstrui. Chiar dacă, datorită modului în care se constituie, au o speranță deviață mult mai lungă decât alte instituții, nimic nu le garantează perenitatea, fapt
recunoscut chiar de către Adler ”i Barnett (1998a).
Numărul mic de cazuri în care se poate vorbi, chiar ”i pentru situațiile din
viitorul predictibil, de existența unor comunități de securitate face dificilă studierea
”i generalizarea teoretică a condițiilor în care o asemenea instituție apare, se
dezvoltă ”i, eventual, dispare. Această cazuistică statistic nesemnificativă esteelocventă prin ea însă”i: situațiile excepționale nu explică regula, cea a statelor
care păstrează posibilitatea reglementării militare a conflictelor dintre ele.
Concluzii
Pe scurt, în acest capitol s-a văzut că o comunitate de securitate are la bazăîncrederea reciprocă a membrilor săi, care nu au motive să se teamă unii de alții.Fundamentat pe identități, valori ”i înțelesuri comune, sentimentul conferă acestei

COMUNITˆȚI DE SECURITATE 255
instituții o stabilitate prin care se poate depă”i relevanța imediată a evenimentelor –
fiindcă, potrivit abordării constructiviste, participanții reali la o asemenea gruparenu sunt statele, ci societățile. Dezvoltarea unei comunități de securitate este unproces de durată, numai în parte controlat de către state. Abia după ce interacțiunea
societăților devine cu adevărat semnificativă se poate vorbi despre imposibilitatea
militarizării conflictelor. Prin cre”terea intensității legăturilor se poate ajunge laasumarea în comun a provocărilor ”i amenințărilor, securitatea devenind împărtă”ităde către toți membrii unei comunități pluraliste.
˛n esență, se poate spune că există trei elemente fundamentale care trebuie
luate în considerare în discutarea instituției comunității de securitate. Mai întâi,faptul că, spre deosebire de alte forme de gestionare a securității internaționale,aceasta se bazează pe încrederea ”i identitatea comună a membrilor săi. ˛n al
doilea rând, trebuie remarcat faptul că, în calitate de instrumente politice, ele
apar mai degrabă ca efect combinat ”i chiar nea”teptat al unei colecții de măsurilimitate decât ca produs al unor strategii coerente de „construcție comunitară”. ˛nfine, studiul teoretic al comunităților de securitate se love”te de dificultățile ”i
criticile cu care se confruntă, în general, abordările constructiviste.
Comunitățile discutate oferă un cadru propice pentru extinderea conceptului
de „securitate” la toate sectoarele ”i nivelurile de analiză, la interacțiuni putândparticipa toți actorii sociali. Teoretic, devine posibilă o mai mare deschidere a
studiilor de profil. Din punct de vedere politic, acest lucru semnifică în primul
rând o cre”tere a legitimității ”i stabilității răspunsurilor date diverselor amenințări.Aceste comunități oferă, prin natura ”i logica lor, cele mai bune garanții instituționaleîn gestionarea securității internaționale, în toate dimensiunile ”i la toate palierele
acestei problematici.

Daniel Biró
Teza pacifismului democratic
Introducere
˛n deceniul ”i jumătate care a urmat prăbu”irii comunismului ”i încheierii Războiului
Rece, politica externă americană s-a caracterizat printr-o anumită continuitate cel
puțin la nivelul obiectivelor strategice, dincolo de diferențe semnificative înprivința metodelor de implementare a politicilor necesare atingerii acestor obiective.
A”a cum politica externă americană în timpul celor opt ani ai administrației
Clinton a gravitat în jurul promovării democrației ”i a liberului-schimb, designul
politicii externe a administrației lui George W . Bush este dominat de retorica
lărgirii sferei democrației. Adevărat, între cele două guvernări există deosebiri:
sub direcția lui Clinton, politica de extindere a democrației s-a concentrat mai
degrabă asupra fostei sfere de influență sovietică în Europa, în vreme ce administrația
Bush este decisă să opereze o modificare fundamentală în tradiția politicii externe
americane, cu precădere în Orientul Mijlociu, prin schimbarea raportului dintre
stabilitatea cu orice preț ”i democratizare. Nu doar dimensiunea geografică separă
cele două administrații: dacă centrul de greutate al politicii externe din vremea
lui Clinton s-a aflat cu preponderență pe dimensiunea economică ”i cooperarea
multilaterală prin intermediul instituțiilor internaționale, administrația Bush este
mai puțin reticentă în accentuarea dimensiunii militare ”i a acțiunii unilaterale
1.
1. Recunoa”terea deosebirilor dintre cele două administrații nu echivalează cu căderea
în capcana absolutizării acestor opțiuni. Clinton nu a ezitat să folosească forța militară(Kosovo), iar multilateralismul atribuit administrației sale este adesea idealizat. ˛nacela”i timp, George W. Bush continuă promovarea intereselor americane – a”a cum
le define”te administrația sa – printr-o serie de instrumente incluzând dimensiunea
economică ”i maniera multilaterală, în ciuda accentuării dimensiunii militare ”i amanierei unilaterale. Pentru o recentă analiză comparativă a celor două momente în

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 258
Continuitatea politicii externe americane în perioada ce urmează Războiului Rece
este asigurată de credința în virtuțile pacifiste ale democrației, dublată de certitudinea
triumfului democrației ca formă de organizare politică, certitudine celebrată la
„sfâr”itul istoriei” . A”a cum la mijlocul anilor ’90 politica externă a fost ghidată de
convingerea că democrația cel puțin diminuează, dacă nu elimină complet condițiile
de inițiere a războiului, la începutul mileniului trei politica internațională pare a fi
dominată de prezentarea aceleia”i democrații ca principal antidot al amenințării teroriste.
Consensul clasei politice americane corespunde – nu îndrăznesc să spun
„deriv㔠– proeminenței dobândite de „teoria” pacifismului democratic în Relațiile
Internaționale, complex conceptual prin care se afirmă că democrațiile (în special
democrațiile liberale) nu inițiază război aproape niciodată împotriva altor democrații
liberale1. A devenit aproape un cli”eu a începe dezbaterea pe seama virtuților
tezei ce explorează efectele pacifiste ale democrației, interdependenței economice
”i apartenența la diverse instituții ”i oganizații internaționale prin referire la
aserțiunea lui Jack Levy conform căreia aceasta constituie
cel mai apropiat exemplu de lege empirică/”tiințifică existentă în literatura Relațiilor
Internaționale (Levy, 1989, p. 88).
Dincolo de criticile adresate acurateții dimensiunii statistice a corelării dintre
democrație ”i absența (inițierii) războiului („Sunt democrațiile mai puțin predispuse
inițierii războiului?”), mult mai interesant㠖 de”i mai puțin încununată de
succes – este calea analizei critice a factorilor sau condițiilor ce (ar) conduc(e) la
această corelație („ De ce sau prin ce pocese natura regimului politic intern
conduce la pace sau război?”).
Teorii incipiente ”i precursori
Ideea democrației ca izvor al păcii mondiale a apărut relativ târziu în gândirea
politică (occidentală). Cu totul remarcabil este faptul că autorii antici sunt departe
politica externă americană, vezi Rieffer ”i Mercer (2005, pp. 385-408). Pentru o
analiză a continuității politicii americane pe termen lung, vezi Bacevich (2002).
1. Cercul autorilor care fac referire sau apără perspectiva păcii democratice este departe
de a se constitui într-o categorie unitară, omogenă. Spațiul nu permite explorarea pe
larg a diverselor taxonomii. Merită doar menționată diversitatea curentelor ce opereazăcu axiome derivând din corelarea păcii cu absența războiului – dincolo de dimensiuneaempirică a acestei „teorii” (Bruce Russett) se află proiectele normative ale democrațieicosmopolitane (David Held, Andrew Linklater, Daniele Archibugi) ”i ale cosmopolitis-mului moral (Rawls).

TEZA PACIFISMULUI DEMOCRATIC 259
de a asocia democrația cu virtuțile pe care modernii i le atribuie: Aristotel sau Platon
chiar descriu democrațiile – în accepțiunea antică a conceptului – ca regimuri maidegenerate decât tiraniile. ˛n Florența secolului al XVI-lea, părintele ”tiințeipolitice moderne, Niccoló Machiavelli, descrie (pe baza modelului său favorit, Roma
Republicană) cum republicile sunt în mod natural înzestrate cu capacitatea de a
construi imperii utilizând arta războiului. Ideea democrației ca motor generator alpăcii universale este în mod constant atribuită filosofului german Immanuel Kantcare, în celebrul său eseu din 1795, Zum ewige Frieden (Despre pacea perpetuă ),
scris în perioada transformării radicale a Europei sub efectele Revoluției franceze
din 1789, schițează o teorie a păcii între ceea ce el nume”te „republici” . Pentru Kant,rațiunea morală practică impune un veto absolut la adresa folosirii războiului cainstrument al politicii externe între statele republicane construite pe baza principiilor
legitimității consensuale. Kant nutrea convingerea că ideea păcii perfecte este o
„lege imperativă”, un program de acțiune al umanității prin intermediul rațiuniipractice cu care natura a înzestrat-o
1. Pentru Kant, în interpretarea lui Michael Doyle,
obiectivul păcii eterne poate fi atins numai prin respectarea a trei principii („articole
definitive”): principiul reprezentării republicane (articolul constituțional), principiul
respectării ”i promovării drepturilor umane fundamentale (articolul cosmopolitan)”i cel al interdependenței economice transnaționale (Doyle, 2005, p. 463). ˛naintea
primului război mondial ”i, mai ales, în perioada interbelică au e xistat numeroase
scrieri care au subliniat natura pacifistă a democrațiilor în special în rândurile
internaționali”tilor liberali din tradiția kantiană. Ipoteza pacifismului democr atic avea
însă să revină pe agenda ”tiințelor sociale odată cu răspândirea treptată a democrațieiliberale după al doilea război mondial ”i mai ales odată cu încetarea Războiului
Rece, când corelația dintre existența regimurilor democratice ”i formarea unei
păci separate a atras atenția teoreticienilor Relațiilor Internaționale.
Teorii contemporane
Doi dintre cei mai reprezentativi susținători contemporani ai păcii democratice
vor face obiectul unei treceri în revistă mai detaliate, subliniind însă diversitatea
discursurilor analitice având ca obiect elaborarea ”i sofisticarea argumentului
1. Mo”tenirea kantiană este menționată în majoritatea, dacă nu în totalitatea eseurilor
dedicate pacifismului democratic în relațiile internaționale. O dată în plus, spațiul
limitat nu permite analiza acestei mo”teniri. Totu”i, câteva articole recente au caobiect explorarea limitelor ”i a distorsiunilor acestei mo”teniri – vezi Cavallar (2001,pp. 229-248) sau Jahn (2005, pp. 177-207).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 260
kantian. Rudolf Rummel ”i Michael Doyle corespund în linii generale celor două
variante majore ale pacifismului democratic: pe de o parte versiunea monadică
sau generală, al cărei argument susține ideea unui pacifism general/absolut aldemocrațiilor, indiferent de natura internă a regimului partenerilor sau al oponenților;
pe de altă parte, versiunea diadică sau relațională, ce face referire la o pace
separată între democrații, menținând însă caracterul belicos al democrațiilor înrelație cu nondemocrațiile
1. Primul autor avut în vedere este R.J. Rummel,
profesor de “tiințe Politice la Universitatea din Hawaii, care, în studiul despre
pacea democratică nume”te democrațiile „metode nonviolente” de rezolvare a
conflictelor (1997). Sintagma face referire ”i la „pacea globală”, pe care Rummel
o corelează cu răspândirea democrațiilor2. ˛n accepțiunea lui Rummel, există două
versiuni ale păcii liberale: pe de o parte, versiunea a”a-numită a „războiului” –
democrațiile nu inițiază război între ele aproape niciodată; pe de altă parte,
versiunea generală (sau „monistă”) a păcii democrate – democrația este o metodăde soluționare nonviolentă a conflictelor de interese. A opta exclusiv pentruprima versiune este insuficient pentru Rummel, deoarece această variantă ar
exclude dimensiunea internă a problematicii. Rummel avansează o serie de
ipoteze, dintre care cea mai importantă este caracterizarea democrației ca fiindforma de guvernare asociată cu cel mai redus grad de violență externă ”i război,violență domestică sau „democid” extern ”i/sau intern
3. La polul opus democrațiilor,
1. O poziție mediană între versiunile monadice ”i diadice ale pacifismului democrat este
ocupată de tentativa lui MacMillan de a dezvolta argumentul potrivit căruia, chiar ”iîn relație cu state nondemocratice, democrațiile manifestă o preferință pentru mijloace,altele decât confruntarea militară pentru rezolvarea diferendelor (vezi MacMillan,2003, pp. 233-243). De remarcat însă faptul că, în timp ce distincția între versiunile
monadice ”i cele diadice este deja consacrată în literatura de specialitate, „logicaambelor variante este dominată de o premisă de natură monadică: [capacitatea ]
normelor ”i instituțiilor democratice de a afecta comportamentul extern în modsistematic, conducând la o diferențiere calitativă în relația cu statele nondemocratice”
(Rosato, 2005, p. 467).
2. Dintre numeroasele articole, merită menționate: „Libertarianism and International
Violence”, The Journal of Conflict Resolution , 27 (martie 1983), pp. 27-71; „Democracies
ARE Less Warlike than Other Regimes”, European Journal of International Relations ,
1 (martie 1995), pp. 457-479.
3. Termenul democid se referă la crime în masă (gr. demos , popor; lat. occidere ,
ucidere). Rummel a lansat această noțiune – într-o lucrare despre crimele efectuate deautoritățile statului – ca pe un concept supraordonat. Democidul include următoarelepatru subcategorii: genocid (acee”i definiție cu cea a Națiunilor Unite); politicid
(uciderea unui grup al populației pe motive politice); crimă în masă/masacre (uci-
derea nediscriminatorie a oricărui grup de persoane); teroare (escadroanele morții,

TEZA PACIFISMULUI DEMOCRATIC 261
regimurile totalitare ar fi caracterizate de un grad sporit de implicare în diverse
forme de violență politică externă ”i război, violență domestică, democid intern”i extern. După cum se poate observa, Rummel combină idei despre comportamentulextern ”i cel intern al democrațiilor, pe linia exportării caracteristicilor interne aleregimului politic în sfera comportamentului extern.
Lucrarea care a atras în mod deosebit atenția lumii academice asupra fenomenului
păcii democrate este însă compusă din două articole publicate de Michael Doyle în1983 (Doyle, 1983, pp. 205-235 ”i 323-353; vezi ”i Doyle, 1986, pp. 1 151-1 169).˛n aceste articole, Doyle afirmă că statele care aderă la principiile liberale sebucură de beneficiile unei păci separate în relație cu alte state ce le împărtă”escforma de guvernare, dar sunt dispuse să declan”eze război împotriva statelornonliberale
1. Pentru Doyle, liberalismul este deopotriv㠄o ideologie ”i un set de
instituții distincte”, principiul său esențial fiind acela al libertății individului. O seriede trei categorii de drepturi formează, în acest sens, esența liberalismului:libertatea în relație cu autoritatea arbitrară (libertatea cuvântului, libertatea decon”tiință ”i dreptul la proprietate); drepturi sociale ”i economice (”anse egale laeducație, sănătate ”i muncă); ”i dreptul la participare ”i reprezentare politică.
Instituțiile liberalismului, a”a cum sunt ele definite de Doyle, conțin: 1. egalitatea
juridică a cetățenilor, libertatea religiei ”i libertatea presei; 2. guvernarea prin
legislaturi reprezentative; 3. proprietatea privată; ”i 4. economia de piață bazatăpe principiul cererii ”i ofertei. Pe plan internațional, liberalismul ar susține căstatele liberale nu vor interveni în afacerile interne ale altor state: statele în carecetățenii se bucură de libertate respectă dreptul altora la independență politică.Acest respect reciproc este una dintre cauzele pentru care statele liberale, siguredin punct de vedere constituțional, nu s-ar fi angajat în război unul împotrivaceluilalt. De”i Doyle admite că aceste războaie nu sunt imposibile, le considerăca fiind mai degrabă improbabile. ˛n „zona de pace liberală”, statele liberalepot avea – ”i, desigur, au – interese economice diferite, dar acestea sunt
rezolvate prin mijloace alternative, înainte de izbucnirea războiului. Mai mult,
susține Doyle, statele liberale tind să lupte de aceea”i parte într-un război major.Pentru Doyle, mult mai rezervate în a iniția un război, statele democratice vor
lupta totu”i împotriva statelor nonliberale percepute ca potențial agresoare din
răpiri etc.) (2002). Este important de observat c㠄democidul” nu include victime
militare ”i civile legate direct de războaie intrastatale sau războaie civile. Vezi Lavik
(2002).
1. De fapt, primul articol este dedicat principiilor păcii democratice în interpretarea
operei kantiene, în vreme ce a doua parte abordează problema imperialismului liberal”i pe cea a riscului agresiunii din partea statelor liberale, îndreptate împotriva statelornedemocrate.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 262
considerente cum ar fi efortul de a răspândi valorile liberale ”i de a extinde zona
de pace democratică1.
Cauze principale
Cum ”i de ce democrațiile ar conduce, în ultimă instanță, la pace a fost explicat
de-a lungul timpului prin avansarea unor serii de variabile dintre care amintim:
Construirea unei comunități interstatale pe baza valorilor, instituțiilor ”i
culturii politice comune. Conform acestui argument, democrațiile sunt caracterizate
de norme pa”nice de contestare politică. Populațiile democratice ”i liderii lor suntsocializați în evitarea soluțiilor violente, iar medierea ”i negocierea vor prevala.Apariția ”i răspândirea acestor comunități determină apariția unei zone pacifiste(Raymond, 1994, pp. 24-42). Cu alte cuvinte, argumentul cultural face referire la
norme, valori ”i acțiuni ce caracterizează temperamentul democratic: compromis,nonviolență, respect pentru lege. Unul dintre mecanisme este diminuarea riscurilorde neînțelegere prin capacitatea de a transmite ”i interpreta corect informațiile.˛mpărtă”irea acestor valori – ”i elementul reciprocității este esențial – ar juca un
rol principal în posibilitatea transferului efectelor pozitive ale democrației din
domeniul sferei domestice în cel al relațiilor interstatale.
Concomitent, politicile democratice sunt mult mai u”or create ”i menținute
dacă ”i sferele de interacțiune socială din afara aparatului guvernamental opereazăîn mod democratic. Astfel, este important ca oganizațiile societății civile săsupravegheze activ instituțiile puterii ”i să le conteste pa”nic (Dahrendorf, 2000).˛n acest fel, argumentul instituțional face referire la diversele constrângeri
instituționale active în state democratice: într-o democrație, liderii politici sunt
periodic supu”i constrângerilor competiției electorale prin care pot fi amendați decătre un electorat deținător al autorității supreme, inclusiv pentru angajareahazardată într-un război. Chiar dacă războiul s-ar solda cu o victorie, susțineacest argument, în condițiile în care costurile materiale ”i umane pe care populațiale-ar plăti ar fi considerate mult prea ridicate, liderii riscă în final penalizarea
1. ˛ntr-un articol recent, Doyle accentuează faptul că pacea liberală funcționează în
măsura conformării simultane cu acțiunile ce derivă din trei principii: 1. precauția –
transpusă din domeniul politicii interne, unde apare ca o consecință a constrângerilorelectorale, în domeniul politicii externe; 2. compatibilitatea normativă, care setraduce prin respect între regimuri politice împărtă”ind acelea”i valori democratice; ”i,în sfâr”it, 3. principiul „spiritului comercial”, care la rândul său constrânge demo-crațiile la promovarea păcii ”i evitarea războiului cu alte democrații (2005).

TEZA PACIFISMULUI DEMOCRATIC 263
electorală. Strâns legată de amendarea electorală este transparența în procesul de
luare a deciziilor . Cum liderii politici sunt condiționați, pentru activitățile lor, de
sprijinul popular ”i instituțional, ei trebuie să se angajeze în discuții publice princare să justifice ”i să clarifice necesitatea acestor acțiuni. Odată descoperite ”i făcute
publice, aranjamentele secrete sau inducerea în eroare a publicului se pot întoarce
împotriva conducerii (Fearon, 1994, pp. 577-592). Similar, dacă definim democrațiileca „sisteme de putere dispersată”, fragmentarea centrelor decizionale atrage dupăsine multiplicarea ”anselor de inhibare a tendințelor belicoase (Jervis, 2002, p. 4).
Acela”i tip de argumentare o constituie ”i invocarea principiului check and balances
(Layne, 1994, p. 9). Aceste constrângeri instituționale acționează în direcțiadescurajării inițierii războiului ”i direct, prin încetinirea ritmului mobilizării.
O importantă dimensiune angajată de susținătorii pacifismului democratic o
constituie analiza modului în care aspectele economice contribuie la succesul
democrației ”i, prin aceasta, spore”te ”ansele păcii. Explicația dezvoltării economice
are cel puțin trei variante, toate însă operând pe baza a două premise majore: înprimul rând, dezvoltarea economică contribuie la promovarea democrației, care
la rândul ei, contribuie la soluționarea pa”nică a diferendelor; în al doilea rând,
dezvoltarea economică substituie războiul ca principal mijloc de politică externăcu promovarea liberului-schimb. ˛ntr-o primă variantă, Lipset afirmă că dezvoltareaeconomică reduce inegalitățile sociale ”i mai ales inegalitățile în ceea ce prive”te
participarea politică: pe măsură ce indivizii devin mai înstăriți ”i mai educați,
apetitul lor politic spore”te, ceea ce favorizează consolidarea democrației (1994,pp. 1-22). Pe de altă parte, R.J. Barro arată cum sistemele democratice vor aveao cre”tere economică mai accentuată datorită stabilității politice ”i garantării
drepturilor de proprietate (Barro, 1997). ˛n sfâr”it, cea mai recentă variantă
demonstrează că, în timp ce democratizarea în sine nu necesită dezvoltare economicăpentru a avea loc, un grad minim de dezvoltare economică este imperios necesarpentru supraviețuirea unei democrații. Pe aceea”i dimensiune economică, o
mo”tenire a curentului liberal interbelic este reprezentată de argumentul interde-
pendenței economice. Premisa acestuia este aceea că cetățenii a căror prosperitate
depinde de continuarea neîntreruptă a comerțului vor susține ”i încuraja o politicăexternă ce stimulează schimbul comercial continuu – ”i, în consecință, vor fi
avocați ai evitării soluțiilor belicoase ca metodă de rezolvare a conflictelor
(Colaresi, Thompson, 2003, pp. 381-403)
1.
1. Dar într-o democrație, anumite categorii de populație pot câ”tiga în urma războiului,
a”a cum arată literatura a”a-numitei economii a războiului. Mai mult decât atât, tezaconform căreia războiul conduce la întreruperea fluxului comercial este contestată ”icontestabil㠖 vezi Levy ”i Barbieri (1999, pp. 463-479).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 264
˛n contextul particular al istoriei ultimei jumătăți de secol dominat de răspândirea
democrației, explicația statu-quo-ului extern se referă la probabilitatea ca democrațiile
să susțină în bloc actualul statu-quo al puterii, mai degrabă decât să manifestetendințe revizioniste. Dată fiind relativa dominanță a democrațiilor din ultimii
ani, este foarte probabil ca ele să fie beneficiarele directe ale actualului regim
internațional – prin urmare, ele vor sprijini stabilitatea, continuitatea în relațiileeconomice, negocierea ”i medierea (Thompson, 2000). Argumentul s prijinului
instituțional din partea hegemonului sistemului internațional porne”te de la premisa
că istoria modernă a sistemului internațional de state începe într-o mare măsurăcu apariția unor state ce se bazau pe schimburi comerciale, ale căror vaste succese
mondiale au condus la succesiunea liderilor mondiali angajați în promovarea
liberului-schimb ”i, tot mai accentuat, a practicilor politice democratice (V enețiasau Genova, Portugalia, Țările de Jos, iar apoi Marea Britanie ”i în prezent
Statele Unite). ˛n acest sens, susțin avocații pacifismului democratic, răspândirea
democrației ar depinde de existența unui hegemon mondial care ar încuraja ”ipromova practicile democratice la nivelul politic, cultural ”i economic (Rasler,
Thompson, 2005).
Teoreticienii păcii democratice au stârnit o dezbatere fructuoasă în primul
rând cu reprezentanți ai (neo)realismului, atacându-i acestuia din urmă elementele
centrale
1. Posibilitatea existenței unei păci separate ”i permanente între democrații
a”a cum este ea susținută de teoreticieni ai pacifismului democratic submineazăfundamentul viziunii tragice a realismului în Relațiile Internaționale, ”i anume
iminența războiului interstatal ca urmare a condiției anarhice a sistemului inter-
național. Din această perspectivă, punctul forte al pacifismului democratic îlconstituie negarea supremației factorilor sistemici în explicarea relațiilor internaționale
”i aducerea structurilor domestice în prim-planul analizei. A”a cum s-a arătat în
capitolele precedente, teoreticienii (neo)reali”ti susțin că elementele esențiale alerelațiilor internaționale pot fi explicate fără referire la caracteristicile interne ale
regimului politic. Acestea din urmă constituie, în accepțiunea realistă, analize
reducționiste, întrucât reduc analiza sistemului internațional la evaluarea factorilordomestici. Explicațiile realiste ale competiției interstatale pentru asigurarea pro-
priei securități prin înarmare, formarea de alianțe ”i, în ultimă instanță, război
1. Teoria păcii democratice nu este singura provocare la adresa realismului lansată de
adepții liberalismului. Pe aceea”i linie se înscriu ”i alte curente liberale, precumliberalismul comercial (care susține că interdependența economică este legată depace), liberalismul regulatoriu/instituțional (care studiază rolul instituțiilor interna-ționale în determinarea/menținerea păcii) sau a”a-numitul liberalism sociologic (carese ocupă de studiul relațiilor transnaționale) – vezi, de exemplu, Nye (1988), Moravcsik(1997) ”i Baldwin (1993).

TEZA PACIFISMULUI DEMOCRATIC 265
sunt formulate prin analiza factorilor sistemici, precum condiția de anarhie ”i
distribuția puterii în sistemul de state, indiferent de natura democratică sautotalitară a acestor state. Pentru ”coala realistă, caracteristicile interne ale statelor,cum ar fi natura regimului politic, sunt, dacă nu complet irelevante pentru pace,
cel puțin secundare pentru analiza cauzării războiului.
˛n schimb, pentru adepții pacifismului democrat, natura regimului politic
intern este, dacă nu elementul, atunci unul dintre factorii decisivi în vedereaconstruirii zonelor de pace, iar realitatea empirică, susțin ei, le confirmă afirmațiile.
˛ntr-una dintre numeroasele analize statistice caracteristice literaturii pacifismului
democratic se arată, de exemplu, cum războiul în epoca modernă tinde să seconcentreze în zone caracterizate de absența sau atrofierea instituțiilor ”i prac-ticilor democratice (vezi tabelul 1)
1. Astfel, cele mai numeroase războaie ale
secolului al XIX-lea au loc în America Latină ”i Europa, anterior democratizării
acestor regiuni. ˛n a doua jumătate a secolului XX, cea mai mare parte arăzboaielor are loc în zone caracterizate de absența democrației, precum Africa,Asia sau Orientul Mijlociu, în vreme ce concentrarea democrațiilor în America
de Nord ”i Europa Occidentală este corelată cu absența războiului. Acceptarea
acestei realități, susțin promotorii pacifismului democratic, nu echivalează cu oanulare completă a principiilor realiste, care vor continua să se aplice în exteriorullumii democratice. Consecința practică a identificării covariației istorice dintre
democrație ”i război ar conduce însă la o politică de răspândire treptată a
democrației, cu speranța scăderii, dacă nu a eliminării complete a războiului caprincipal instrument al politicii externe. Problematic însă este tocmai faptul căaceastă relație cauzală nu a fost riguros demonstrată, variabile alternative de
origine realistă putând fi folosite în explicarea tiparului istoric la care pacifismul
democratic face referință.
1. Două surse de studii statistice menite să testeze validitatea teroriei păcii democratice
sunt Correlates of War Project al Universității din Florida (ale căror date sunt parțialaccesibile la adresa http://www.correlatesofwar.org) sau Uppsala Conflict DataProgram (http://www.pcr.uu.se/research/UCDP/UCDP_toplevel.htm). De asemenea,pe situl Universității din Hawaii există date statistice folositoare: tabele de frecvențe,distribuția democrației pe națiuni, criteriile folosite, regresiile ”i covariațiile stabiliteîntre democrații etc. (http://www.hawaii.edu/powerkills/MIRACLE.HTM).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 266
Tabelul 1. Distribuția spațio-temporală a democrației ”i a războiului
Anul America
de Nord Europa
de Vest America
Latină Europa
de Est Orientul
Mijlociu Asia
de Est Africa Oceania
1816-1834
1835-1854 1855-1874
1875-1894
1895-1919 1920-1934 1935-1949
1950-1969
1970-1988 1989-2000 1/0
1/1 1/0
1/0
2/0 2/0 2/0
2/0
2/0 2/0 0/1
0/3 2/6
3/0
6/1
15/0 14/1
13/0
15/0 18/0 0/0
0/1 0/4
2/2
1/3 1/1 1/0
1/1
7/1
18/1 0/0
0/0 0/0
0/0
0/4 4/0 1/1
0/1
0/0 3/0 0/1
0/1 0/1
0/1
0/0 2/0 2/1
2/2
3/4 3/1 0/0
0/0 0/0
0/2
0/3 0/2 0/5
3/3
4/2 3/0 0/0
0/0 0/0
0/0
0/0 0/0 0/1
0/0
2/2 5/1

2/0
2/1
2/0 3/0 3/0
Sursa : Rasler ”i Thompson (2005, p. 4)
Notă: Numărul democrațiilor sunt listate în stânga, iar cel al războaielor interstatale
la dreapta, pentru fiecare interval istoric.
Principalele argumente ale criticii
Dată fiind natura complexului argumentativ ce constituie „teoria păcii demo-
cratice”, analiza critică acoperă numeroase dimensiuni. Fără a pretinde epuizareaîntregului arsenal al criticii, principalele sale aspecte pot fi grupate în urmă-toarele categorii:
– ambiguitatea conceptelor ce compun ecuația pacifismului democratic:
„război”/„inițierea războiului”; „democrație” sau, în ultimă instanță,„pace”;
– contestarea validității datelor empirice folosite în analiza statistică sau a
concluziilor derivând din analiza statistică;
– logica pacifismului democratic: critică atât a argumentului instituțional, cât ”i
a celui normativ/cultural;
– natura „fascicular㔠a teoriei definită ca un complex de relații cauzale, complex
a cărui dezagregare analitică este dificilă;
– ignorarea cauzelor alternative responsabile de existența păcii sau absența
războiului;
– concentrarea exclusivă a pacifismului democratic asupra statului modern ca
unic locus al activității politice la nivel internațional.

TEZA PACIFISMULUI DEMOCRATIC 267
Testarea ipotezei ce anunță că democrațiile nu au inițiat ”i nu vor iniția război
între ele este o întreprindere dificilă atât pentru reali”ti, cât ”i pentru liberali. De
aceea, în această prezentare sintetică, atenția se va concentra mai puțin asupra
dimensiunii tehnice (statistice) a testării relevanței istorice ”i va acorda un cadru
mai amplu potențialilor factori care ar sta la baza relației cauzale dintre democrație”i pacifism. Desigur, cea mai intensă, dar ”i cea mai tehnică ”i arbitrară disputăa literaturii păcii democratice se dă pe tărâmul fluctuant al definițiilor, atât înceea ce prive”te conceptul de „democrație”, cât ”i cel de „război”
1. Astfel,
principala obiecție la adresa statisticilor vehiculate este aceea că avocații păciidemocratice, prin definițiile aplicate celor două concepte, exclud cu bună ”tiințăcazuri de război între democrații. Exemple precum Războiul Civil din StateleUnite, războiul din 1812, războiul dintre Spania ”i SUA sau declarația finlandezăde război împotriva democrațiilor occidentale în al doilea război mondial, suntnumai câteva ilustrații ale acestei omisiuni. Dificultatea asupra căreia atrage atențiaaceastă critică este aceea că ”i „democrație”, ”i „război” sunt concepte esențialmente
contestabile (essentially contested concepts ), dificil de operaționalizat ”i măsurat
”i atât de subiective, încât utilizându-le, cercetătorul riscă manipularea datelorpentru a facilita o concluzie prestabilită. Mai mult, considerând varietatea semnifi-cației conceptului de „democrație” în evoluția gândirii politice, aplicarea retrospectivăa definițiilor moderne ale liberalismului este ea însă”i discutabilă
2. Tehnic, o altă
obiecție semnificativă se referă la faptul că absența războiului între diade democratice
1. O dată în plus, spațiul restrâns nu permite o abordare completă a diferitelor semnificații
ale celor două concepte. Este suficient să notăm că în viziunea lui Doyle, de exemplu,pentru a trece testul „democrației”, un stat trebuie să satisfacă simultan diferitecondiții, cum ar fi: guvernare reprezentativă, în care reprezentanții puterii executivedețin controlul efectiv asupra politicii interne ”i externe; legislativ ales în urma unoralegeri libere prin vot universal; existența unei economii de piață bazate pe protecțiaproprietății private ”i pe suveranitatea externă. Pe de altă parte, Russett, de pildă,preferă mai degrabă o definiție procedural㠖 dreptul la vot pentru o parte semnificativăa populației, alegeri libere periodice (vezi Doyle, 1986; Russett, 1993; Oneal et al.,
1996, pp. 1 1-28). ˛n ceea ce prive”te definirea războiului, formula clasică se referă laconflicte militare interstatale, de o anumită durată ”i cu un anumit număr de morți pe
câmpul de luptă ( correlates of war ).
2. Această obiecție – transhistoricismul pacifismului democratic – se referă doar la
folosirea cazurilor istorice pentru legitimarea poziției liberale moderne, fără a afectaîn mod radical fundamentele poziției moderne a pacifismului democratic. Democrația,ca ”i războiul, nu este reductibilă la aceia”i factori de-a lungul liniilor demograficesau diacronice. De asemenea, nici războiul ”i nici democrația nu mențin o relațierigidă, de-a lungul timpului, cu alte instituții sau procese sociale. Acest lucru esteevident, de exemplu, în complexa literatură asupra „transformării războiului” .

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 268
(democrație-democrație) este, din punct de vedere statistic, irelevantă, întrucât
războiul în sine este, raportat la scala istoriei, un fenomen mai degrabă rar, astfelîncât probabilitatea statistică a războiului între orice cuplu de state (cu atât maimult între state democratice) este în sine foarte redusă (Spiro, 1996, pp. 202-239).
Dincolo de aceste observații, o dimensiune relativ recentă a literaturii critice la
adresa pacifismului democratic se referă atât la argumentul normativ (proiectareaîn arena internațională a valorilor ”i atitudinilor democratice, în esență pacifiste),cât ”i la argumentul constrângerilor instituționale. Astfel, în ceea ce prive”te
argumentul normativ, realitatea arată că, departe de a conduce cu necesitate la
pacifism, guvernarea reprezentativă republicană poate conduce la agresiuneexternă. Doyle, de exemplu este gata să admită că
instituțiile democratice sunt perfect compatibile cu o politică externă de inspirație
realistă atunci când preferințele [populare ] sunt, în mod complet ”i integral, de
orientare naționalistă, sau cu solidaritatea socialistă ”i războiul internațional de clasăatunci când preferințele sunt strict egalitariene – în detrimentul libertăților individuale”i al respectului proprietății civile (2005, p. 463).
˛n aceste condiții, agresiunea statului sau a statelor democratice nu are loc
numai împotriva regimurilor autocratice sau dictatoriale (ca în cazul recentei
intervenții în Irak), dar ”i împotriva democrațiilor instabile sau fragile – cum ar
fi intervenția americană în Chile din 1973. Privitor la argumentul constrângerilorinstituționale, una dintre premisele fundamentale se referă la fragmentarea centrelordecizionale ”i multiplicarea posibilităților de blocare a tendințelor agresive. Totu”i,
realitatea pare să arate de exemplu, că instituția prezidențială în Statele Unite a
reu”it adesea să se sustragă sau să depă”ească opoziția instituțională derivând dinseparația puterilor în stat; mobilizarea militară a regimurilor politice democraticeeste departe de a fi încetinită de constrângeri democratice; în sfâr”it, avantajul
informațional derivând din acuratețea informațiilor, transparența sistemelor demo-
cratice ”i capacitatea de a semnala în mod eficient determinarea de a promova unanumit plan de acțiune sunt ”i ele contestate (Rosato, 2005, pp. 594-599).
Principala critică adresată pacifismului democratic se referă însă la e”ecul
liberalilor de a identifica o relație cauzală suficient de dezvoltată din punct de
vedere conceptual: dincolo de veridicitatea corespondenței, aparenta corelațiedintre democrație ”i pace nu se constituie într-o demonstrație persuasivă aexistenței unei caracteristici inerente regimurilor democratice, trăsătură ce ar
diminua apetitul pentru război. Astfel, compus dintr-o serie de relații cauzale,
pacifismul democratic nu este numai departe de a răspunde cerinței parcimoniei.Am văzut cum, pentru Doyle, pacifismul democratic este legat de îndeplinireasimultană a condițiilor derivând din trei dimensiuni: reprezentarea republicană,

TEZA PACIFISMULUI DEMOCRATIC 269
respectarea drepturilor fundamentale ale omului ”i interdependența economică.
Dar un program de cercetare alcătuit dintr-o multitudine de mecanisme cauzaleridică serioase probleme legate de falsifiabilitate ”i de dificultățile generalizării(ibidem , p. 469).
˛n realitate, a”a cum arată anali”ti de înclinație realistă, democrațiile par a fi
înclinate spre război în aceea”i măsură ca ”i nondemocrațiile, fără a fi mai
pacifiste decât alte state, în ciuda „handicapului” instituțional pe care îl au înpolitica externă (Ray, 1995). A”a-numitul pacifism, medierea ”i soluționareapa”nică a conflictului nu ar reprezenta apanajul exclusiv al statelor democratice:ele sunt mijloace diplomatice universale de care toate statele se pot servi, dincolode natura internă a regimului, în măsura în care corespund interesului național.De asemenea, dincolo de caracteristici interne, se pot identifica o multitudine defactori structurali alternativi, de expresie realistă sau nu, responsabili de lipsainițierii războaielor între democrații: structura sistemului internațional, distanțageografică (vecinătatea), alianțele împotriva unui inamic comun sau prudența înevitarea unor conflicte prea costisitoare ”i inutile/nenecesare. Una dintre cauzelealternative ale evitării confruntării militare – prudența în afacerile externe – este
o constantă a realismului clasic reprezentat, de exemplu, de Hans Morgenthau
1.
Bipolarismul Războiului Rece, de exemplu, poate fi considerat unul dintre factoriisistemici cu o influență covâr”itoare asupra absenței războiului între democrații înultima jumătate a secolului XX. Conform acestei linii argumentative, democrațiileoccidentale au cooperat ”i s-au abținut de la atacul reciproc într-un efort colectivde a îngrădi ”i, eventual, de a reduce pericolul reprezentat de comunism (Thompson,1996, pp. 141-174). Din moment ce formarea zonei „păcii democratice” a coinciscu perioada Războiului Rece, studiile dedicate pacifismului democratic s-ar baza,susțin ace”ti autori, pe exemple construite într-o perioadă în care gravitația înjurul unuia sau altuia dintre cele două blocuri a sfidat aranjamente politiceexclusiv interne. Prin urmare, pacea democratică ar fi un artefact al Războiului
Rece (Gowa ”i Farber, 1996, pp. 239-263; Gowa, 1999).
˛n sfâr”it, explicațiile pacifismului democrat sunt acuzate că suferă de prezentismul
caracteristic optimismului determinat de sfâr”itul Războiului Rece. Sesizândtransformarea sistemică în comportamentul statelor la sfâr”itul Războiului Rece,adepții păcii democratice au dorit să explice acest fenomen prin procese relativ
noi. Democratizarea îndepline”te acest criteriu, însă factorii care au favorizat sau
1. Este adevărat că din perspectivă realistă, posibilitatea războiului nu poate fi niciodată
ignorată într-o structură anarhică a sistemului internațional, dar asta nu înseamnă că
teoreticienii realismului sunt avocați ai războiului. Cel mai bun exemplu îl constituieopoziția masivă a principalilor reali”ti atât împotriva războiului din Vietnam, cât ”iîmpotriva invadării Irakului în 2003.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 270
chiar au generat procesul de democratizare pot fi răspunzători atât de existența
păcii, cât ”i de propagarea războiului. Mansfield ”i Snyder, de exemplu, chiar
dacă nu contestă posibilitatea instaurării unei păci durabile între democrațiilemature, sugerează că democrațiile imature sau procesul de democratizare în sine
se constituie într-o cauză a războiului ”i nu a păcii. Printre motivele care ar
explica acest fenomen ce afectează atât cazurile istorice ale marilor puteri, cât ”ipe cele contemporane s-ar număra:
– încercările vechilor elite de a-”i menține poziția de putere;
– sporirea apelului ideologiilor naționaliste de care atât elitele epocii precedente,
cât ”i noile elite sunt gate să profite;
– dificultatea controlării noul public abia mobilizat;
– pericolul instaurării unui regim autoritar populist, gata să se aventureze în
exterior pentru a compensa/masca dificultățile interne ”.a.m.d. (Mansfield,Snyder, 1995, pp. 5-38; vezi ”i W ard, Gleditsch, 1998, pp. 51-62).
Mai mult, nu există nici o garanție a perpetuării regimului democratic:
posibilitatea reversibilității democrației pune în discuție înse”i bazele teoretice ale
păcii democratice, întrucât este mult mai dificil pentru democrații să-”i araterespectul reciproc dacă longevitatea democrațiilor nu este garantată.
Dincolo de prăpastia ce separă pacifismul democratic de paradigma realistă
există un punct comun, subliniat de criticii ambelor teorii: concentrarea exclusivăasupra unităților politice suverane definite prin teritorialitate – state. Exact
limitarea la aceste unități politice particulare favorizate ”i de realism face obiectul
uneia dintre rarele inițiative de a aborda fenomenul păcii democratice în contextulmai larg al globalizării ”i al noii fragmentări mondiale. Din coliziunea tematicii
pacifismului democratic cu problematica transnațională, Barkawi ”i Laffey extrag
concluzia că prin favorizarea statului suveran definit prin teritorialitate, teoriapăcii democrate pare a fi incapabilă să considere atât efectele generale ale
globalizării, cât ”i transformările sociale particulare, cum ar fi impactul procesului
de decolonizare, al organizațiilor transnaționale ori transformările în ceea ceprive”te folosirea forței la nivelul sistemului internațional (Barkawi, Laffey,
1999, pp. 403-434). ˛n sfâr”it, o critică venită prin filiera teoriei critice a fost
formulată de Michael Williams, care atrage atenția asupra rolului percepțieisubiective ”i al proceselor de construire a identității în funcționarea logicii
pacifismului democratic:
Teoria conform căreia democrațiile nu inițiază război împotriva altor democrații este
fundamentată pe pretenția recunoa”terii reciproce a democrațiilor ca democrații ”i,dincolo de aceasta, este condiționată de acțiunea ambelor părți în conformitate cuaceastă recunoa”tere (2001, pp. 525-553).

TEZA PACIFISMULUI DEMOCRATIC 271
Concluzii
Prima concluzie cu care am putea încheia se referă la cauzele războiului. Dacă
într-adevăr natura regimului politic intern are consecințe în direcția reducerii(democrație) sau accentuării (autoritarism, dacă nu totalitarism) propensiuniicătre inițierea războiului, atunci este foarte posibil ca una dintre principalele
cauze ale războiului – incertitudinea derivând din situația de anarhie – să fie
”ubrezită. Cu alte cuvinte, perspectiva păcii democratice este de a”teptat sădezactiveze una dintre principalele cauze ale războiului (Jervis, 2002, p. 3). Pe dealtă parte însă, a”a cum remarca acela”i Robert Jervis,
în măsura în care această pace depinde de factori precum [gradul de ] democratizare ”i
prosperitatea economică, orice element care ar submina [oricare ] dintre acestea ar
submina ”i perspectiva păcii ( ibidem ).
Nu numai amenințarea reversibilității procesului de democratizare sau a crizelor
economice, dar ”i dezechilibrele naturale pot amenința balanța păcii sau a războiului.
Astfel, erupții vulcanice catastrofale (de pildă, muntele Pinatubo din Filipine, în
1991), efectele nocive asupra mediului, uragane (cum ar fi Katrina, care a lovitstatele golfului Mexic în septembrie 2005, cu efecte semnificative asupra prețului
petrolului pe piața mondială, sau puternicul tsunami care a afectat Asia de Sud-Est
în decembrie 2004) – sunt tot atâția factori care, direct sau indirect, pot amenințacâ”tigurile păcii democratice.
O atenție specială trebuie acordată consecințelor practice ale pacifismului
democratic ”i, mai ales, tentației de a aborda politica de promovare a democrației
în întreaga lume ca principalul mijloc de evitare a războiului. O dificultateteoretică derivă din confruntarea curentului intervenționist al pacifismului demo-cratic atât cu argumentarea kantiană potrivit căreia o astfel de intervenție, oricât
de nobil ar fi scopul, ar ataca fundamentul egalității (necondiționate) între state,
cât ”i cu tradiția liberală a secolului al XIX-lea, opusă intervenționismului. Dincolode aspectele teoretice legate de fidelitatea față de mo”tenirea kantiană sau deaspectele practice atât de vizibile în recenta intervenție pentru extinderea democrației
în Irak, o altă dificultate practică se referă la pericolul instabilității procesului de
democratizare sau al riscurilor democrației imature. O evaluare a virtuțiloranalitice ”i practice ale pacifismului democratic nu ar fi completă fără luarea înconsiderare a acestor aspecte.

Daniel Biró, Stanislav Secrieru*
Perspective asupra cauzelor
”i transformării războaielor
Studii asupra păcii ”i războiului
„Care sunt cauzele războaielor? Pot fi ele eliminate sau neutralizate?” – aceste
întrebări au preocupat gândirea umană încă din Antichitate. Dezbaterile pemarginea acestui subiect „au irosit multă cerneală ”i au umplut multe rafturi de
cărți” (Howard, 2003, p. 29), în tentativa de a genera explicații cauzale valide
asupra fenomenului. De-a lungul secolelor,
matematicieni, meteorologi, sociologi, antropologi, geografi, fizicieni, politologi,
filosofi, teologi ”i juri”ti au căutat o fomulă pentru „pacea etern㔠sau cel puțin ausperat să reducă complexitatea conflictelor internaționale la o structură explicativăordonată, dezvoltând o teorie care să ne permită să explicăm, să înțelegem ”i săcontrolăm fenomenul ( ibidem ).
Această interogație a generat însă diverse ipoteze de lucru ”i, deseori, explicații
contradictorii asupra naturii ”i cauzelor războaielor.
De”i în prezent nu dispunem de o teorie generală despre război care ar lua în
considerare o întreagă complexitate a fenomenului ”i ar fi pe larg acceptată de cătrecercetători în ”tiințele socioumane, ar fi gre”it să considerăm că de la Tucidideîncoace nu am avansat în această direcție (Tucidide, 1966). Modul în care gândim
* Mulțumesc editorilor ”i îndrumătorului meu de doctorat, dl Mihail E. Ionescu,
precum ”i tuturor celor care au crezut în mine, familiei ”i în special mamei mele. Nuîn ultimul rând, a” vrea să-i mulțumesc lui Daniel Biró pentru invitația de a participala acest proiect ”i pentru eficienta colaborare pe parcursul scrierii celor două capitole.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 274
”i cercetăm cauzele războiul, a evoluat considerabil, în special după al doilea
război mondial, devenind mai sistematic ”i mai bine ordonat. A”a cum s-aremarcat, pe bună dreptate:
Astăzi suntem mult mai expliciți din punct de vedere teoretic în orientările noastre
generale, mai riguro”i în construcția teoriilor, mai atenți la potrivirea dintre teorie ”iplanul de cercetare, mai sofisticați în folosirea metodelor statistice ”i mai con”tiin-cio”i din punct de vedere metodologic în utilizarea metodelor calitative (Levy, 1998,
p. 140).
Nu în ultimul rând, studiile asupra războiului ”i a păcii au jucat un rol
important în afirmarea, dezvoltarea instituțională ”i consolidarea Teoriei Relațiilor
Internaționale ca disciplină autonomă în cadrul ”tiințelor socioumane. Problematica
războiului ”i a păcii a dominat, în faza inițială, agenda de cercetare a disciplinei,fiind unul dintre principalele obiecte de studiu ”i un subiect fierbinte în „mariledezbateri” interparadigmatice ale secolului XX. De asemenea, preocuparea pentru
fenomenul conflictual în relațiile internaționale a dat na”tere la
trei orientări distincte de cercetare: studii strategice, studii asupra păcii, studii asupra
soluționării conflictelor – toate trei având ca punct comun înțelegerea rolului feno-menului conflictual în funcționarea sistemului internațional (în relațiile dintre diversecomponente ale sistemului), iar ca rezultat, formularea recomandărilor practice pentrufactori decidenți (pentru mai multe detalii, vezi Tsygankov, 2002, pp. 417-426).
A”a cum rezultă din cele menționate anterior, întrebarea „De ce au loc războaie?”
poate genera o întreagă panoplie de explicații.
˛n timp ce istoricii tind să favorizeze o abordare descriptivă, concentrându-se pe
cauzele specifice directe care au declan”at războiul – de pildă, asasinarea în 1914 aarhiducelui Franz-Ferdinand în cazul primei conflagrații mondiale –, politologii preferăperspective mai generale cu privire la cauzele războaielor, care s-ar aplica la o varietatede situații ”i contexte, cum ar fi modificarea balanței de putere pe continentul european(Goldstein, 1999, pp. 193-194).
Fără a confirma sau infirma veridicitatea unor explicații, vom încadra diver-
sitatea teoriilor despre războaie pe niveluri de analiză, prezentând astfel în mod
structurat rezultatele eforturilor intelectuale cu privire la pace ”i la război. ˛nsă
înainte de a putea avansa cu prezentarea acestora, ar trebui să elaborăm o definițiede lucru a războiului.

PERSPECTIVE ASUPRA CAUZELOR “I TRANSFORMˆRII RˆZBOAIELOR 275
Conceptul de război
˛n literatura de specialitate dedicată cauzelor ”i consecințelor conflictelor inter-
naționale nu găsim o opinie unanim acceptată cu privire la ceea ce constituie un
război, existând mai multe perspective, fiecare accentuând diverse caracteristici
ale războiului. Astfel, războiul este privit ca o „stare legal㔠specifică în care se
află națiunile, ca un proces compus din mai multe etape de aplicare a violenței
sau o serie de consecințe materiale (distrugeri, victime) ”i politice (reconfigurarea
distribuției puterii în sistemul internațional) (Most, Starr, 1983, p. 139).
Analizând esența războiului ca un concept abstract, în tratatul devenit clasic pentru
politicieni ”i militari deopotrivă, Carl von Clausewitz define”te războiul ca fiind
un act de violență pentru a sili adversarul să ne îndeplinească voința (2002, p. 9).
Cum însă nu orice act de violență poate fi considerat un act de război, această
definiție trebuie completată cu trăsături distinctive ale războiului. De”i speciali”tii
sunt divizați în privința conceptualizării fenomenului conflictual, putem menționa
o serie de elemente distinctive ale războiului asupra cărora există un consens larg.
Astfel, războiul este
un eveniment care implică: cel puțin două părți, dintre care măcar una este un stat;
obiective conflictuale; părțile sunt con”tiente de natura conflictuală a obiectivelor
sale; părțile doresc atingerea obiectivelor care sunt în dezacord cu dorințele altora;
părțile au capacitatea de a-”i urmări obiectivele; cel puțin una dintre părți intenționeazăsă folosească forța militară pentru a-”i atinge scopul; cel puțin o parte este capabilă
să reziste atacului celelalte părți; nici o parte nu-”i poate atinge obiectivele doar cu un
act singular de violență; sau o serie de astfel de acte desfă”urate pe o lungă perioadăde timp (Most, Starr, 1983, p. 140).
˛n afara caracteristicilor enumerate mai sus, trebuie să insistăm pe două
elemente distinctive ale războiului. ˛n acest sens, trebuie remarcat elementul
organizațional, războiul în perioada modernă fiind un efort social organizat,canalizat spre aplicarea violenței colective în vederea atingerii scopurilor determinate.Deoarece violența organizată este în legătură directă cu impunerea voinței,
războiul astfel definit intră în domeniul politicii. A”a cum arată Clausewitz,
în toate împrejurările trebuie să gândim războiul nu ca fenomen independent, ci ca
instrument politic. Războiul este un mijloc serios, în vederea unui scop serios(2002, pp. 17-18).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 276
Cu alte cuvinte, există o relație de subordonare între război ”i entitate politică,
violența fiind expresia scopurilor urmărite de conducătorii acesteia. De aiciderivă celebra afirmație a lui Clausewitz conform căreia
războiul nu este decât o continuare a relațiilor politice prin intermediul altor mijloace
(ibidem , p. 319).
Odată făcute aceste precizări, putem defini războiul ca o înfruntare militară la
scară largă dintre două unități politice care urmăresc obiective politice contradictorii.
Integrând fenomenul războiului într-o perspectivă sociopolitică mai largă,
Clausewitz introduce conceptul „remarcabila trinitate” compusă din
violența originară a elementului său, ura ”i du”mănia, care trebuie considerate un
instinct natural orb, jocul probabilităților ”i al hazardului, care fac din război oactivitate liberă a sufletului, ”i din natura subordonată a unui instrument politic, princare revine purului intelect ( ibidem , p. 19).
˛n viziunea sa,
prima dintre aceste trei laturi interesează în mod deosebit poporul, a doua pe înaltul
comandant ”i armata sa, iar a treia prive”te mai curând guvernul ( ibidem ).
Asociind această triadă cu poporul, armata ”i guvernul, Clausewitz, de o
manieră aproape „istoricistă”, scoate în evidență natura relativă a acestei interac-
țiuni: el este con”tient că aceste aspecte sunt într-o relație de influență reciprocă,
neputând avea roluri fixe ”i rigide (Gray, 1999, p. 91). Conceptul trinitar al
războiului relevă multitudinea forțelor care „hrănesc” ”i pun în mi”care fenomenul
conflictual în relațiile internaționale ”i indică diversitatea cauzelor războiului, pecare le vom prezenta în continuare.
Cauzele războiului
Având în vedere multitudinea teoriilor cu privire la cauzele războiului, în lite-ratura de specialitate se obi”nuie”te sistematizarea acestora pe niveluri de
analiză. Unii adoptă o viziune bidimensională, deosebind micro- ”i macroteorii
cu privire la conflictul internațional
1, în timp ce alții propun o structură cvadruplă
1. Microteoriile analizează conflicte din perspectivă individuală, în centrul atenției
aflându-se individul cu o întreagă gamă de trăiri, complexe ”i frustrări care serevarsă, prin comportamentul său, în mediul social; macroteoriile se axează pe

PERSPECTIVE ASUPRA CAUZELOR “I TRANSFORMˆRII RˆZBOAIELOR 277
sprijinită pe nivelurile individual, domestic, interstatal ”i global (Goldstein, 1999,
pp. 194-198). ˛nsă
abordarea de bază pe niveluri de analiză nu este singura soluție pentru sistematizarea
literaturii dedicate cauzelor conflictelor, teoreticienii relațiilor internaționale având otradiție bogată în mari dezbateri sau a”a-numitele „războaie paradigmatice” întrerealism ”i liberalism (Levy, 1998, p. 144),
fiecare cu propria lui viziune asupra variabilelor cauzale ale războiului.
Aici vom adopta ca punct de pornire pentru prezentarea cauzelor războiului
schema devenită deja clasică în teoria relațiilor internaționale a lui Kenneth N.
Waltz. ˛n lucrarea sa Omul, statul ”i războiul , el identifică trei seturi de explicații
posibile care corespund în acela”i timp celor trei imagini divergente. Primaimagine se concentrează pe individ ca principala cauză a conflictelor interna-ționale; a doua se preocupă de tipologia statelor ”i predispunerea unor regimuri
de a recurge la soluții violente în relațiile interstatale; iar a treia imagine
descoperă principala cauză a războaielor în natura sistemului internațional modern(vezi Waltz, 2001, pp. 24-227).
Preluând cele trei imagini ale lui Waltz, vom sistematiza ”i analiza teoriile cu
privire la cauzele războiului în funcție de trei niveluri de analiză: individual,
societal ”i cel al sistemului internațional. La nivel individual prevalează teoriicare caută să descopere originile conflictelor internaționale în agresivitatea naturiiumane, personalitatea ”i sistemul de credințe al factorilor decidenți, precum ”i în
procese psihologice. La nivel societal sunt accentuate teorii ce identifică diverse
forme de guvernare, procesul de elaborare a deciziilor de politică externă, opiniapublică ”i grupurile de interese, etnie ”i naționalism, cultură politică ”i ideologie.˛n final, la nivel sistemic se vor prezenta teorii ce localizează originile conflictelor
în structura anarhică a sistemului internațional, numărul marilor puteri în sistem
”i distribuția capabilităților economice ”i militare dintre acestea, natura ”i logicaalianțelor militare, relațiile comerciale internaționale, precum ”i alți factori careformează mediul internațional (Levy, 2003, p. 4).
Nivelul individual
O analiză sumară a teoriilor la nivel individual va reliefa faptul că explicațiile cuprivire la cauzele războiului derivă din cercetările efectuate în biologie,
structuri ”i instituții sociale, în centrul atenției fiind comportamentul colectiv ”i
tensiunile care se creează în comunități. Pentru mai multe detalii, vezi Dougherty ”iPfaltzgraff (1971, pp. 140-141).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 278
psihologie, psihiatrie, antropologie ”i sociologie. Inițial, cercetările în acest
domeniu s-au axat pe studiul naturii umane, în încercarea de a explica laturaagresivă a acesteia ”i a face legătura cu conflicte internaționale (Montagu, 1976,pp. 258-259). Prin urmare, într-o serie de lucrări cu privire la instincte, comporta-
mentul animalelor ”i agresivitatea în societate realizate la sfâr”itul secolului
al XIX-lea ”i începutul secolului XX, cercetătorii s-au angajat într-o dezbatereaprinsă cu privire la natura agresivității umane: Este aceasta rezultatul învățării/educației sau este un instinct mo”tenit genetic? ˛n acest sens, s-a observat:
Dacă agresivitatea umană este rezultatul procesului de învățare, atunci s-a presupus că
prin intermediul educației ”i al altor procese de socializare vom fi capabili s㠄modelăm”persoane care vor fi mai puțin predispuse la violență; în cazul în care agresivitateaeste înnăscută, se poate concluziona că omenirea are cale lungă de parcurs pentru a
elimina violența din societate (Schellenberg, 1985, p. 144).
˛n acela”i timp, o serie de anali”ti, pornind de la supoziția că agresivitatea face
parte din instinctele umane ”i că, prin urmare, violența este o realitate socială, au
încercat să explice cauzele conflictelor internaționale (Freud, 1985, pp. 158-163).Astfel, potrivit acestora, societatea acumulează un volum de energii destructive,care, dacă nu sunt direcționate spre exterior, se vor manifesta în interior împotriva
indivizilor sau grupurilor de persone. Din această perspectivă, războaiele nu sunt
altceva decât descărcări periodice „necesare”, prin care indivizii supraviețu-iesc, deviind impulsurile destructive în exterior (Dougherty, Pfaltzgraff, 1971,pp. 204-205).
Gradual, cercetările în acest domeniu au evoluat de la studii generale privind
natura umană ”i latura ei agresivă la investigații complexe asupra diverseloraspecte care pot afecta decizii de politică externă ale liderilor politici. ˛n prezent,
teoriile de la nivel individual trasează legătura dintre conflictele internaționale ”i
liderii politici (ai statelor sau actorilor nonstatali), conținutul sistemului lor de credințăsau „codurilor operaționale” despre afacerile internaționale, procesul psihologic princare ace”tia obțin informații ”i adoptă decizii, personalitatea ”i starea lor emoțională(Levy, 2003, p. 17).
Prin urmare,
datorită acestor variabile, preferințele în legătură cu obiectivele de politică externă,imaginea despre adversari ”i convingerile cu privire la strategiile optime de urmat învederea atingerii obiectivelor ”i răspunsului la amenințări variază în rândul factorilordecidenți; acest lucru înseamnă că diver”ii factori de decizie nu se vor comporta la felîntr-o situație identică ( ibidem , p. 17).

PERSPECTIVE ASUPRA CAUZELOR “I TRANSFORMˆRII RˆZBOAIELOR 279
Astfel, se argumentează că,
spre deosebire de teoriile de la nivelurile societal ”i sistemic, indivizii sunt cei care fac
diferența în „comportamentul” extern a statelor ( ibidem ).
După cum s-a remarcat anterior,
politica externă a statelor poate fi afectată de procese psihologice implicate în
raționamente individuale ”i luarea deciziei, precum ”i de conținutul sistemului deconvingeri ( ibidem ).
O serie de cercetări în psihologia socială s-au soldat cu rezultate importante:
Abilitățile cognitive ale indivizilor în vederea procesării informației sunt limitate;
percepțiile asupra mediului care îi înconjoară sunt influențate de convingeri prestabilite”i probe obiective; indivizii pot recurge la „scurtcircuite” euristice sau cognitive în locsă urmeze regulile raționale de luare a deciziilor; ”i acestea, la rândul lor, pot genera
diferențe substanțiale între percepțiile persoanei ”i „lumea real㔠( ibidem , pp. 17-18).
Drept urmare, în literatura de specialitate se folose”te sintagma „r aționalitate
limitat㔠(introdusă de Simon, 1976, pp. 64-82), ca opusul tipului ideal de
raționalitate în baza căreia se presupune că sunt luate deciziile de politică externă.
Perspective teoretice privind variațiile „comportamentului” extern al statelor
bazat pe opțiunile liderilor politici se concentrează pe explicarea proceselor
psihologice care generează percepții distorsionate ”i pe consecințele acestora
asupra deciziei de declan”are a conflictului militar. O contribuție importantă înînțelegerea proceselor psihologice au avut-o teoriile cu privire la imagini, stereo-tipuri ”i prejudecăți, ”i, nu în ultimul rând, teoriile cu privire la disonanță
cognitivă ”i consistență (vezi Jervis, 1976, pp. 58-1 13). Astfel, imaginea de
adversar, prejudecăți ”i stereotipuri cu privire la intențiile agresive ale uneinațiuni sau ale unui stat pot afecta toate, în mod decisiv , felul în care un factordecident interpretează informația ”i ia decizia de a porni sau nu un război. De
asemenea, un alt factor care merită luat în considerare ar fi disonanța cognitivă
dintre viziunea liderilor politici asupra lumii ”i „realitatea” de pe teren, care i-arputea predispune pe ultimii, în încercarea de a reduce „ambiguitatea intolerabilă”,să recurgă la soluții implicând aplicarea violenței față de terți (Dougherty, Pfaltzgraff,
1971, pp. 224-230).
La nivelul individual de analiză, percepțiile gre”ite sunt considerate cauze
necesare care duc la declan”area războiului. Aceasta se bazează pe supoziția că încazul în care părțile ar fi evaluat corect intențiile adversarilor ”i consecințele
probabile ale războiului, părțile ar fi ajuns la o soluție pa”nică, evitând costurile

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 280
rezultate din înfruntarea militară (Fearon, 1995, pp. 379-414). Dintre numeroasele
tipuri de percepții gre”ite, cele mai semnificative – în sensul impactului asupra
deciziei de a iniția declan”area unui război – sunt cele privitoare la capabilitățile
”i intențiile adversarilor sau ale unor terțe părți. ˛n acest sens,
exagerarea ostilității intențiilor adversarilor poate determina adoptarea unor măsuri
pentru a contracara porniri agresive, ceea ce poate duce la o spirală a violențelor la o
scară mai mică, cu evoluție într-un război inutil (Levy, 2003, p. 18).
De asemenea,
percepțiile gre”ite față de intențiile adversarilor pot deriva din aprecierea incorectă a
sistemului de valori al adversarului, a intereselor vitale ale acestuia, a a”teptărilor cuprivire la viitor, precum ”i a constrângerilor domestice ”i birocratice asupra libertățiide acțiune ( ibidem ).
˛n acela”i timp,
percepțiile gre”ite în privința capabilităților adversarului pot fi de asemenea critice;
subestimarea capabilităților adversarului generează încrederea exagerată în propriile
forțe ”i convingerea că o victorie rapidă cu puține costuri este foarte probabilă ( ibidem ).
Prin urmare, o asemenea subestimare poate fi determinantă în decizia declan”ării
războiului. S-a remarcat că
aprecierile incorecte ale intențiilor sau capabilităților unor terțe părți pot avea efecte
similare; convingerea că un stat aliat va intra de partea ta sau un potențial adversar va
rămâne neutru ( ibidem )
pot fi elemente decisive în luarea hotărârii de lansare a unui atac armat.
Nivelul societal
La nivel societal, cercetătorii au produs o serie de teorii în legătură cu „pacea
democratică”, distragerea atenției publice, grupurile de interese, efectele domesticeale economiei sau ale culturii politice asupra păcii ”i a războiului. Unii cercetători ausugerat c㠄atributele statului pot fi variabile determinante în declan”area războaielor”(Levy, 1998, p. 657). ˛n acest sens, s-a afirmat că o anumită cultură politică,religie sau ideologie fac ca statele să fie mult mai predispuse spre comportamentconflictual. ˛nsă aceste aserțiuni nu au fost sprijinite de probe empirice care arputea rezulta din studii cantitative ( ibidem ). ˛n acela”i timp, alți cercetători au

PERSPECTIVE ASUPRA CAUZELOR “I TRANSFORMˆRII RˆZBOAIELOR 281
căutat explicații ale conflictelor tocmai în diferențele dintre caracteristicile
statelor. Prin urmare,
diferențele naționale de limbă, religie ”i alte trăsături contribuie la războaie, în timp
ce similaritatea acestor dimensiuni facilitează pacea ( ibidem ).
˛n sprijinul acestei perspective, unii exponenți ai realismului clasic (vezi, de
pildă, Morgenthau, 1964, pp. 216-223) au observat c㠄fundamentele morale ”iintelectuale comune sunt precondiții pentru stabilitate ”i pace” (Levy, 1998,pp. 657-658).
Proliferarea conflictelor interetnice în perioada imediat următoare Războiului
Rece
a deplasat preocuparea cercetătorilor de la războaiele interstatale spre cele intrastatale,
o atenție deosebită fiind acordată cauzelor violențelor între diverse etnii, condițiilor încare acestea pot fi oprite ”i posibilului rol al intervenției internaționale în vedereaopririi războaielor interetnice (Levy, 2003, p. 16).
Astfel,
deoarece con”tiința culturală este în cre”tere după prăbu”irea sistemului bipolar ”iconflicte ce implică clivaje ”i identități culturale sunt mai dificil de soluționat princompromis, unii experți au lansat ipoteza potrivit căreia, în viitor, sursa primară aconflictelor va fi cultura, iar confruntarea va lua forma unei „ciocniri a civilizațiilor”
1,
adică a comunităților definite religios ”i etnic (Levy, 2003, p. 16).
Un alt aspect intens cercetat la acest nivel a fost predispunerea regimurilor
politice, fie ele democratice sau autoritare, de a declan”a ”i a purta războaie (veziGraham, 1986, pp. 279-289). Din momentul în care Immanuel Kant a lansat
ideea unei uniuni pacifiste între democrații, mai mulți autori au încercat să
demonstreze natura pa”nică a regimurilor democratice (vezi Mansfield, Snyder, 2003,pp. 1 13-126). O serie de studii din anii ’80 au oferit dovezi sistemice clare însensul că democrațiile nu se războiesc una împotriva celeilalte. Dar acest lucru nu
înseamnă că democrațile sunt mai pa”nice decât alte regimuri politice (Levy,
2003, p. 13). Cercetările în domeniu arată că
democrațiile au aceea”i predispoziție de a declan”a războaie ca ”i regimurile autoritare,
ele implicându-se deseori în războaie imperiale; într-un război dintre un regimdemocratic ”i unul autoritar, primul este de cele mai multe ori inițiatorul; democrațiilese angajează ocazional în acțiuni sub acoperire una împotriva celeilalte ( ibidem ).
1. Pentru mai multe detalii despre acest subiect, vezi Huntington (2000).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 282
Modelul normelor ”i culturii democratice sugerează că societățile democratice sunt
inerent împotriva războiului, în special împotriva consecințelor acestuia, victime
umane ”i distrugeri materiale, iar normele de soluționare pa”nică a conflictelor ce s-audezvoltat în cadrul culturii politice democratice au fost extinse ”i asupra relațiilor
dintre statele democratice ( ibidem ).
˛n „apărarea” regimurilor autoritare s-a utilizat modelul distragerii atenției
publice bazat pe teorii sociale cu privire la identitate, în special pe ipotezadihotomiei „noi”-„ei” . Potrivit acestui model, un conflict cu un grup carereprezint㠄străinii” spore”te coeziunea în cadrul grupului „ai no”tri” . T ocmairesponsabilitatea liderilor democratici în fața electoratului ”i vulnerabilitateaacestora în fața protestelor de masă au făcut ca acest model să fie aplicatdemocrațiilor (Levy, 1998, pp. 152-153). Astfel, pentru a întări poziția domesticăsau a distrage atenția de la probleme economice sau sociale, liderii democratici,spre deosebire de cei autoritari, vor recurge
la mituri istorice prin care vor glorifica istoria poporului lor ”i vor demoniza potențialii
adversari (Levy, 2003, p. 15).
Unii cercetători au realizat o serie de studii pentru a stabili când vor fi utilizate
astfel de strategii de către liderii politici. Principalele ipoteze sunt că probabilitateacre”te în perioadele dinaintea alegerilor, a crizelor economice sau datorită sprijinulpolitic scăzut (Levy, 1998, p. 153).
Sub anumite aspecte, nu este departe de aceste explicații nici abordarea
marxist-leninistă, care vede statele capitaliste mai predispuse spre conflict încomparație cu cele socialiste. Una dintre premise ar fi inițierea războaielorîmpotriva țărilor socialiste pentru a preveni deteriorarea situației interne, caracte-rizată de conflictul dintre proletariat ”i deținătorii mijloacelor de producție (Levy,1988, pp. 662-663). Tot la capitolul explicațiilor economice se referă ”i modelulgrupurilor de interese intens folosit în perioada interbelică ”i în timpul RăzboiuluiRece. Potrivit acestui model, producătorii de armament ”i cei care profită dinfinanțarea lor, concesionari, antreprenori ”i investitori, se află în spatele acțiunilordiplomatice ”i al propagandei care legitimează ”i, în final, conduce la declan”arearăzboiului (Wright, 1938, p. 462). Deoarece activitatea „industriilor de război”cre”te semnificativ în cazul unui conflict armat, sporind ”i profiturile industria”ilor(Bernstein, 1940, p. 525), a”a-numitul „complex militar” (ale cărui interese aupenetrat structurile puterii executive ”i legislative) va face orice nu numai pentrudeclan”area războiului, dar ”i pentru prelungirea acestuia cât mai mult posibil.De asemenea, trebuie menționată o altă cauză economică responsabilă pentru

PERSPECTIVE ASUPRA CAUZELOR “I TRANSFORMˆRII RˆZBOAIELOR 283
declan”area conflictelor: resursele vitale limitate sau aducătoare de profit. Astfel,
controlul resurselor de apă sau zăcămintele de petrol aflate la frontiera dintredouă țări pot constitui cauza unui conflict armat (Levy, 2003, p. 17).
Nivelul sistemic
Abordările de la nivelul sistemic au dominat practic explicațiile cu privire lacauzele războiului în teoria relațiilor internaționale. Printre acestea, se remarcăîn special două perspective realiste: teoria balanței de putere ”i cea a tranzițieihegemonice, precum ”i două perspective de orientare neomarxistă: teoriile
imperialiste ”i cele cu privire la comerțul internațional.
De”i diverse teorii realiste diferă în ceea ce prive”te predicțiile, exponenții
acestora împărtă”esc o serie de supoziții:
Statele suverane se comportă rațional în vederea promovării securității, puterii ”i
prosperității lor într-un sistem anarhic, caracterizat de lipsa unei autorități legitimesupreme care să reglementeze dispute ”i să asigure aplicarea convențiilor încheiateîntre state; anarhia ”i incertitudinea cu privire la intențiile actuale ”i viitoare aleadversarilor îi determină pe liderii politici să se concentreze asupra necesităților de
securitate de scurtă durată ”i asupra poziției lor în sistem, să asume plauzibilitatea
celui mai rău scenariu posibil, să opteze pentru dezvoltarea capacităților militare ”i săutilizeze mijloace coercitive pentru a-”i apăra interesele, pentru a-”i influența adver-sarul ”i pentru a-”i menține reputația; acțiunile internaționale ”i consecințele acestorasunt determinate de distribuția puterii între state ( ibidem , p. 7).
Exponenții teoriei balanței de putere afirmă că
scopul principal al statelor este evitarea instaurării hegemoniei, iar obiectivul instrumental
este menținerea echilibrului de putere în sistem ( ibidem ).
Acest model anticipează acțiunile statelor în vederea sporirii capacităților
militare ”i formarea alianțelor pentru a contrabalansa amenințările la adresasecuriății sale ”i, în primul rând, împotriva oricărui stat care tinde spre hegemonieîn sistem (vezi Waltz, 1979; Mearsheimer, 2003). Reali”tii care au aderat la acest
punct de vedere susțin că
mecanismul de contrabalansare funcționează aproape perfect pentru prevenirea instaurării
hegemoniei fie datorită efectului de descurajare pe care o coaliție antihegemonică îl
are asupra pretendentului la supremație, fie prin înfrângerea candidatului la hegemoniede către o astfel de coaliție, atunci când aceasta nu a produs efectul de descurajare înmomentul formării sale (Levy, 2003, p. 7).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 284
˛n această perspectivă,
cele două războaie mondiale ”i cel împotriva Franței lui Napoleon au fost „războaie
ale balanței de putere” care au avut loc datorită formării coalițiilor pentru a preveni
tendința unui stat de a ocupa o poziție dominantă în sistem ( ibidem , p. 8).
O abordare diferită de precedenta perspectivă este teoria tranziției hegemonice,
o formă a teoriei structurale care presupune existența unei ordini în cadrul
sistemului considerat a fi anarhic (Gilpin, 1988, pp. 591-613). Hegemonii siste-mului sunt pare inter pares , sunt cei care î”i folosesc preponderența pentru a
impune o serie de reguli politice ”i economice în sistem – ”i, de asemenea,
veghează asupra respectării acestora. ˛n acest fel, furnizând „bunurile publice”,
ei asigură stabilitatea sistemului, dar în acela”i timp î”i promovează propriileinterese de securitate (Levy, 2003, p. 8). Teoreticienii ”colii decliniste considerăcă costurile legate de asigurarea stabilității, dar ”i ratele inegale de cre”tere economică
duc la apariția contestatarilor ordinii, care, ulterior, încearcă detronarea hege-
monului
1. ˛n aceste condiții, fie hegemonul lansează un „război preventiv”
împotriva contestatarului ordinii, fie ultimul declan”ează războiul pentru a preluapoziția de lider (Levy, 1998, p. 148).
˛n teoria tranziției hegemonice, conceptul central este războiul hegemonic
2, o
înfruntare ce implică aproape toate statele din sistem ”i care va decide cine vaguverna sistemul în următorii ani, ceea ce va determina valorile ”i ideile predo-minante (Gilpin, 1981, p. 203). Spre deosebire de teoria balanței de putere,
egalitatea puterii ”i modificările la nivelul puterilor sunt factori perturbatori, care
sporesc ”ansele unei confruntări generalizate. Potrivit supoziției preponderențeiputerii, războiul este mai puțin probabil atunci când un stat se bucură de pozițiepredominantă asupra altui stat – ”i invers, când statele sunt egale ca putere,
probabilitatea războiului cre”te. Logica pe care o respectă această judecată constă
în faptul că cel puternic este satisfăcut de statu-quo ”i nu este dispus să lupte, iarcel slab se conformează, neavând capacitățile necesare pentru a avea ”anse decâ”tig într-o eventuală confruntare militară (Levy, 2003, p. 8).
Teoriile de orientare neomarxistă accentuează inegalitatea în special economică
din sistem ”i competiția cu caracter economic care poate duce la războaie. Astfel,abordarea neomarxistă scoate în evidență distribuția inegală a veniturilor însocietățile capitaliste ”i a surplusului de producție. Toate acestea, alături de
1. Pentru mai multe detalii, vezi lucrarea de referință a ”colii decliniste – Kennedy (1987).
2. Conceptul este cunoscut ”i sub alte denumiri – „război generalizat”, „război global”,
„război mondial”, „război sistemic” . Pentru mai multe detalii, vezi Levy (1985,pp. 344-374).

PERSPECTIVE ASUPRA CAUZELOR “I TRANSFORMˆRII RˆZBOAIELOR 285
competiția pentru acces la piețe de desfacere ”i resurse naturale, generează politici
imperialiste ale societăților capitaliste, ceea ce duce la războaie.
Promotorii teoriilor economice liberale au încercat să promoveze un punct de
vedere potrivit căruia factorul economic poate contribui la reducerea probalității
declan”ării unui conflict militar1. ˛n acest sens, interdependența economică
generată de sistemul capitalist ”i existența unui sistem de comerț liber sunt considerategaranții ale unei păci durabile. Potrivit liberalilor, comerțul dintre țări generează
avantaje reciproce, iar raționamentul că războiul ar determina sistarea acestuia – ceea
ce s-ar exprima în pierderi de ambele părți – îi descurajează pe liderii politici săpornească război împotriva principalilor parteneri comerciali (Levy, 1998, p. 149).
˛nsă reali”tii tind să neglijeze sau să respingă ipoteza descurajării sau a
efectelor pacificatoare ale comerțului asupra statelor. Ace”tia argumentează că
liderii politici sunt mai puțin preocupați de câ”tiguri absolute, concentrându-seasupra câ”tigurilor relative. Astfel, teama că adversarul va avea de câ”tigat maimult din comerț ”i va converti aceste profituri în putere militară ”i influență
politică, competiția pentru resurse ”i presiunea internă pot declan”a rivalități
economice care, în anumite circumstanțe, pot duce la înfruntări militare ( ibidem ,
pp. 149-150). Prin urmare, comerțul creează dependență de partener economic,
relație care, de obicei, este asimetrică
2. Când una dintre părți va încerca să speculeze
vulnerabilitățile partenerului, se pot provoca acțiuni de retaliere economică,
conflict politic ”i declan”are a războiului ( ibidem , p. 150).
˛n concluzie, a”a cum s-a observat anterior, nici o teorie nu oferă o explicație
multicauzală ”i completă asupra fenomenului conflictual în relațiile internaționale.
˛nsă combinarea perspectivelor teoretice care ar lua în considerare cât mai multe
variabile cauzale posibile oferă posibilitatea de a elabora explicații complexereferitoare la cauzele războaielor ”i precondiții pentru instaurarea păcii durabile.
Noua generație de războaie3
Schimbările structurale la nivelul sistemului internațional asociate cu sfâr”itulRăzboiului Rece, precum ”i dezvoltarea tehnologică rapidă au determinat o seriede cercetători în domeniu să mediteze asupra efectului transformator pe care l-ar
1. Pentru o analiză detaliată a acestei ipoteze, vezi McMillan (1997, pp. 33-58).
2. Pentru o analiză a termenilor dependență , interdependență ”i a relației acestora cu
puterea, vezi Baldwin (1980, pp. 471-506).
3. Acest subcapitol se bazează pe articolul lui Daniel Biró „Dialectic of War Transformation:
the New Medievalism”, SNSPA Occasional Paper , Politeia, Bucure”ti, octombrie 2003.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 286
avea acestea asupra viitoarelor războaie. Printre factorii considerați responsabili
pentru posibilele transformări ale războiului sunt cele de ordin politic, social,tehnologic ”i cultural. Toate acestea au capacitatea de a schimba contextul ”imodul de desfă”urare a războaielor cu impact direct asupra elementelor constitutive
ale „ciudatei treimi” a lui Clausewitz. Cum perioada de după Războiul Rece este
una în care „pluralitatea logicilor concurente de organizare a lumii au pătruns însocietatea mondial㔠(Friederich, 2001, p. 481), devine posibilă analiza războiuluiîn termenii unui nou medievalism. Fiind cea mai recentă fază a transformării
ciclice a naturii ”i scopului războiului, noul medievalism se prezintă ca o evoluție
dialectică de la înfruntări din epoca feudală, trecând prin „războiul trinitar”specific epocii industriale ”i perioadei confruntării reci nucleare, către războaieleerei postindustriale. Astfel, o viziune dialectică asupra transformării războiului
ne va permite să explorăm elemente comune dintre noile forme de război, pe de
o parte, ”i cele din perioada feudală, industrială ”i nucleară, pe de altă parte.
Discuțiile despre transformarea războiului se axează în principal pe trei
dimensiuni: schimbarea contextului geopolitic ”i probabilitatea scăzută a războa-
ielor de proporții, a”a-numitele războaie de „al treilea tip” la periferia sistemului
internațional ”i revoluția în afacerile militare. Potrivit primei ipoteze, intensdiscutată în literatura de specialitate, înregistrăm declinul conflictelor violente caprincipiu de organizare a relațiilor dintre state puternic industrializate (Mandelbaum,
1998-1999, pp. 20-38; Mueller, 2000, pp. 42-70; Kaysen, 1990, pp. 42-64).
De”i argumentele variază, concluzia este că, pe motive de evoluție socioculturală,războiul între statele occidentale moderne a devenit de neimaginat (Kaysen, 1990,p. 43). Ceea ce nu înseamnă însă dispariția războiului ca instrument de politică
externă, nici imposibilitatea producerii războaielor de proporții între marile puteri.
Această supoziție mai degrabă se axează pe convergența unor factori, cum ar ficaracterul pa”nic al democrațiilor industriale ”i distructivitatea armelor nucle-are, care fac un război major improbabil în lumea postmodernă (Mandelbaum,
1998-1999, pp. 20-38).
˛n perioada de după Războiul Rece, sub impactul dispariției competiției
bipolare dintre cele două superputeri ”i al fenomenului complex de globalizare,contextul geopolitic a suferit mutații semnificative. Efectul cumulat al celor doi
factori se pare că stă la originea a ceea ce s-a numit „noul val al belicozității”
(Luttwak, 1999, p. 1 10) la periferia sistemului internațional. Trei premise constitutiveau determinat această caracteristică a „noului medievalism” prin relaxarea constrân-gerilor asupra declan”ării războaielor: diminuarea fricii față de un atac nuclear,
reducerea bugetelor militare în țările occidentale din prima jumătate a anilor ’90,
precum ”i lipsa stimulentelor pentru hegemon ”i puterile regionale de a intervenimilitar în afara granițelor sub impactul retoricii „dividendelor păcii” (Hirst,

PERSPECTIVE ASUPRA CAUZELOR “I TRANSFORMˆRII RˆZBOAIELOR 287
2003, pp. 67-74). ˛n acela”i timp, odată eliberate de presiunea exercitată de către
superputeri, conflictele înghețate în era Războiului Rece au explodat, generând
războaie regionale – de la cele de eliberare națională la cele de unificare sau
separare (Holsti, 1996, p. 126). Această resurgență a violenței locale a fost
întărită de proliferarea tehnologiilor militare ”i de cre”terea prevalentă a mijloacelor
de atac la distanță (Luttwak, 1999, p. 99). ˛n aceste circumstanțe, periferiasistemului – mai puțin transformată în privința „dilemei de securitate” clasice –,
mizând pe soluții militare (atât în interior, cât ”i în exterior) ”i accentuând rolul
geografiei teritoriale, a devenit principala scenă a conflictelor internaționale.
Pe de altă parte, se argumentează că prin modificarea contextului geopolitic,
războiul nu a fost doar „expulzat” la periferia sistemului mondial, dar a ”i suferitschimbări calitative, evoluând de la conflicte preponderent convenționale la
a”a-zisele „conflicte de joasă intensitate” (Kaldor, 1999, pp. 1 12-1 16; Creveld,
1991). ˛n deja clasica lucrare Transformarea războiului , Martin van Creveld
afirmă că
viitoarele războaie vor fi conflicte de joasă intensitate declan”ate de actori nonstatali,
împotriva cărora forțele moderne regulate ale unor state ca Israel, Marea Britanie,
Rusia sau Statele Unite vor fi prea puțin eficiente (Creveld, 1991).
Astfel, războiul convențional de proporții care ar respecta modelul trinitar al
lui Clausewitz se pare că este „la ultima lui suflare” (Watts, 1996, p. 129).
A”a cum s-a menționat anterior, a doua problemă discutată în legătură cu
transformarea războaielor sunt „noile războaie” care au predominat în sistemulinternațional de după Războiul Rece. ˛n literatura de specialitate s-au atribuit„noilor războaie” mai multe denumiri, cum ar fi „războaie de al treilea tip”, „războaienoncivile”, „războaie postmoderne”, „războaie neoarhaice” sau „războaie posttrinita-riene” (Holsti, 1996; Snow, 1996; Gray, 1997; Moller, 2004, p. 84). Noul tip
de confruntare implică o relevanță scăzută a deosebirilor dintre război, crimă orga-nizată ”i violări la scară largă ale drepturilor omului, pe de o parte, precum ”i adistincției dintre confruntarea locală ”i cea globală. Noile războaie pot fi analizatecontrastiv cu războaiele anterioare din punctul de vedere al scopurilor (politică aidentităților, spre deosebire de țelurile geopolitice sau ideologice), al metodelor
de luptă (războaie de gherilă, tehnici de contrainsurgență ”i descentralizare) ”i almodului de finanțare („economia de război globalizat㔠– profituri din activitățicriminale, deturnarea ajutoarelor umanitare, contribuțiile diasporei, asistența finan-ciară a guvernelor interesate în continuarea violenței) (Kaldor, 1999, pp. 9-18).
Accentuarea agresivă a politicilor identitare duce la etnicizarea războiului la
periferie ”i, odată cu aceasta, la „banalitatea războaielor etnice” (Mueller, 2000,

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 288
pp. 42-70). Noile războaie apar în contextul eroziunii autonomiei statului, al
pierderii monopolului legitim asupra violenței organizate ”i, ca o consecință,
determină privatizarea violenței ca rezultat al intensificării crimei organizate ”i al
apariției grupărilor paramilitare. Astfel, în noile războaie, statul î”i pierde centra-
litatea, fiind implicați numero”i actori: unități paramilitare, seniori locali ai
războiului ( warlords ), bande criminale, forțe de poliție, grupuri de mercenari,
alături de armate regulate ”i unități desprinse din armate regulate. ˛n aceste
circumstanțe, deosebirile dintre combatant ”i necombatant, atât de importante în
războiul clasic, se atrofiază. De”i, aparent, aceste războaie au un caracter local,
ele implică miriade de conexiuni transnaționale, astfel încât ”i distincția dintre intern
”i extern, dintre agresiuni ”i represiuni sau chiar dintre local ”i global este la fel degreu de definit (Kaldor, 1999, p. 10).
Astfel, noile tipuri de războaie par să fi pierdut „simplitatea” obiectivelor
(politice), caracteristică înfruntărilor interstatale. Actualmente, motivațiile „moderne”ale războiului – mi”care secesionistă, de unificare sau de eliberare național㠖coexistă cu războaie etnice generate de ură, războaie criminale conduse de bande”i organizații paramilitare, toate acestea ie”ind de sub controlul strict al statului sauimplicând intervenția forțelor străine în faza de tranziție de la războiul propriu-zisla lupta împotriva criminalității. Multiplicitatea obiectivelor ”i rolurilor pe caremilitarii trebuie să le joace este ilustrată de o adevărată explozie a noilor misiuni:operațiuni militare, supraveghere aeriană, recunoa”tere, intervenție umanitară,operațiuni de menținere a păcii, dar ”i reconstrucția postconflict. Roluri noi suntasumate de militari în tentativa de a sprijini organele de menținere a ordinii în:combaterea traficului de droguri, sprijin pentru protecția refugiaților, impunereapăcii, asistență umanitară în cazul dezastrelor naturale, asistență ecologică,antiterorism etc. (Andreas, Price, 2001, p. 46). Multiplicitatea scopurilor ce sepreconizează a fi atinse prin intermediul instrumentelor militare fac ca victoriilestrict militare să fie neconcludente, fără a mai oferi satisfacție pe plan politic sausocial, a”a cum s-a demonstrat din plin în cazul conflictelor din Cecenia, Afghanistansau Irak. ˛n acest context, spore”te importanța eforturilor de reconstrucție „dupăvictorie”, a”a-numita „câ”tigare a păcii”.
O altă chestiune caracteristică dezbaterilor cu privire la transformarea războiului
o constituie ideea legalității războiului, o altă problema delicată a Europei feudale.Pe de o parte, unii anali”ti consideră că noul război, similar celor preindustriale,nu respectă consecutivitatea evenimentelor caracteristice unei confruntări clasicemoderne (Holsti, 1996, p. 26). Pe de altă parte, numeroase voci afirmă că asistămla revenirea în forță a doctrinei războiului just, întruchipată într-o concepție a

PERSPECTIVE ASUPRA CAUZELOR “I TRANSFORMˆRII RˆZBOAIELOR 289
dreptului la intervenție democratică sau umanitară. Lunga confruntare „rece”
între două superputeri a împiedicat transpunerea efectivă în practică a demarcațieiprevăzute în Carta ONU între acțiuni militare justificate ”i agresiune. Nouadoctrină a războiului just prevede că, în cazul unor violări masive ale drepturiloromului, „comunitatea internațional㔠poate folosi forța pentru a opri genocidul ”i
alte acte împotriva umanității, iar cei vinovați de săvâr”irea acestora să fie deferiți
justiției internaționale
1.
Dacă analizele precedente privind transformarea războiului s-au centrat pe
conflicte inter- ”i intrastatale în țări slab dezvoltate, al treilea subiect de dezbatereține de impactul „revoluției în afacerile militare” asupra conflictelor care implicăîn mod general țările dezvoltate ”i Statele Unite (Freedman, 1998, p. 34; Kemp,
2003, pp. 69-82). ˛n acest context, dezbaterea se concentrează pe tranziția de la
războaiele erei industriale la războiul postindustrial sau la cel al erei informaționale(Toffler, 1995, pp. 99-165). Transformarea în acest sens este definită ca schimbarea structurilor de comandă, control, pregătire de luptă, doctrină, tehnologie ”iorganizare a luptei (Macgregor, 2001, pp. 1-8). S-a remarcat că
revoluția în afacerile militare are loc prin interacțiune între schimbări tehnologice,
dezvoltări sistemice, inovații operaționale ”i adaptări organizaționale care modificăfundamental caracterul ”i modul de desfă”urare a războaielor (Freedman, 1998, p. 8).
Printre termenii operaționali folosiți pentru caracterizarea revoluției în afacerile
militare figurează atacuri cu precizie, război informațional, război paralel(Conetta, 2002).
La nivel strategic, revoluția în afacerile militare ”i în special distanța dintre
Statele Unite ”i restul lumii se pot traduce prin schimbarea radicală de la strategii
dependente (amenințări ”i riscuri anticipate) la strategii „cu consecințe pozitive”:
Profitând de dinamismul intrinsec al noului mediu de securitate, războiul se declan”ează
în vederea creării condițiilor care pot duce la instaurarea păcii durabile, stabilității,prosperității, ”i nu pentru pregătirea răspunsului la amenințări specifice (Wass deCzege, Echevarria, 2001, pp. vii-viii).
Principalele schimbări produse de revoluția în afacerile militare sunt reducerea
forțelor terestre ”i navale de suprafață ”i sporirea celor aeriene, inclusiv rachete;mutația de la tancuri ”i portavioane ( sunset system ) la arme de înaltă precizie ”i
infrastructură informațională ( sunrise system ); precum ”i transformarea orga-
1. Pentru mai multe detalii privind dezbaterile în jurul intervenției umanitare, vezi
Hoffmann (2003, pp. 273-282) ”i Duke (1994, pp. 25-48).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 290
nizațională în direcția promovării unor entități mai puțin ierarhice ”i mai interconectate
(Biddle, 1996, p. 5). ˛ntr-un câmp de bătălie dominat informațional, principalaresursă devine accesibilitatea informației (Freedman, 1998, p. 52). ˛n plan social,o consecință directă a revoluției în afaceri militare este na”terea erei „posteroice”
(Luttwak, 1995, pp. 109-122): capacitatea de distrugere la distanță, capacitatea
discriminatorie în stabilirea țintelor ”i durata relativ scurtă a fazei operaționale arăzboiului, combinată cu durata lungă a operațiunii de câ”tigare a păcii, conducla o sporită intoleranță în fața pierderilor de vieți omene”ti de ambele părți ale
unei confuntări (Luttwak, 1999, pp. 99, 105). ˛n acela”i sens,
informațiile perfecte ”i riscul scăzut de pierderi vor elimina războiul în sens clausewitzian:
nu va mai fi o luptă morală ”i nu va mai implica fricțiuni (Hirst, 2003, p. 77).
˛n concluzie, războaiele curente împărtă”esc următoarele caracteristici: intoleranță
pentru victime de ambele părți, noi condiții de folosire a forței, tendințe de
legalizare, diver”i actori implicați în acțiuni militare.

Andrei Miroiu, Simona Soare
Război ”i securitate nucleară
˛ncepând cu perioada celui de-al doilea război mondial, armele nucleare au
schimbat într-o manieră radicală modul de concepere ”i desfă”urare a războaielor.
˛n ce a constat această schimbare concretă vom încerca să aflăm în cele ceurmează, căutând să identificăm o serie de elemente care au determinat modificareapentru totdeauna a relațiilor internaționale începând cu momentul descoperirii
armei nucleare.
Din acest punct de vedere, vom urmări o serie de coordonate fundamentale în
analiza armelor nucleare ”i a politicilor nucleare. Prima dintre aceste coordonateeste triada nuclear㠖 cele trei elemente fundamentale ale unei puteri nucleare
funcționale ”i operaționale :

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 292
Această triadă constă practic din vectorii nucleari necesari operaționalizării
unei arme nucleare. Vectorul nuclear este vehiculul care poartă spre țintă încărcă-
tura nucleară .
O altă coordonată esențială în analiza noastră o constituie evoluția politicilor
nucleare la nivel național ”i internațional . ˛n acest sens, urmărim îndeosebi felul
în care armele nucleare au fost concepute politic ”i, în egală măsură, felul în carea fost teoretizată folosirea lor. ˛n această perspectivă, subliniem importanțadimensiunilor proliferare/nonproliferare ”i a alternanței lor.
˛ntr-o perspectivă istorică, începutul dezvoltării armelor nucleare se regăse”te
în anii celui de-al doilea război mondial, odată cu dezvoltarea ProiectuluiManhattan , prin intermediul căruia Guvernul Statelor Unite reune”te o serie de
cercetători a căror unică misiune este să dezvolte o armă cu o putere de distrugere
superioară oricăror arme existente în acel moment în lume. ˛n urma cercetărilor
întreprinse de grupul de speciali”ti, proiectul bombei atomice este pus în aplicare,o replică la scară a acesteia fiind testată cu câteva luni înainte de încheiereaconflictului cu Japonia, în 1945, în poligonul de la Almogordo (New Mexico), la
17 iulie 1945. Acesta este, practic, punctul de început al istoriei armelor nucleare,
istorie care va schimba într-o manieră radicală ”i ireversibilă istoria relațiilorinternaționale postbelice.
Impactul acestei descoperiri istorice a fost relevant prin însă”i testarea inițial㠖
însă el se va dezvălui în mod tragic întregii omeniri odată cu folosirea armei
nucleare în Japonia, la Hiroshima ”i Nagasaki (6, respectiv 9 august 1945),conducând la o schimbare fundamentală în relațiile internaționale începând cuacel moment: s-a creat arma care putea produce, direct ”i efectiv, anihilarea
umană ; ea putea, practic, să ”teargă un stat ”i populația lui de pe fața pământului –
arma absolută, cum o numea Bernard Brodie. Acest lucru a condus la anihilarearaționalității războiului (în sensul statuat de Carl von Clausewitz), fie că estevorba despre un conflict între un stat ce posedă arma nucleară ”i un stat care nu
o posedă, fie că este vorba despre un conflict între două puteri nucleare. ˛n primul
caz, războiul iese practic din logica acțiunii statului, deoarece folosirea armei
nucleare de către puterea nucleară asupra celei nonnucleare poate conduce ladispariția efectivă a acelei națiuni ”i a statului cu pricina . ˛n acest caz, miza
războiului sau a evitării lui este însă”i supraviețuirea biologică națională , mai
mult decât supraviețuirea ”i integritatea instituțională a statului respectiv. ˛n aldoilea caz, în care un conflict s-ar declan”a între două puteri nucleare, războiul
nuclear nu intră în logica rațională a războiului întrucât dispare însă”i rațiunea
purtării războiului: apărarea împotriva distrugerii de către inamic; în această
situație, distrugerea este reciprocă ”i, prin urmare, nu poate fi desemnat uncâ”tigător al unui astfel de conflict , deoarece există probabilitatea ca nici unul

RˆZBOI “I SECURITATE NUCLEARˆ 293
dintre statele participante la conflict să nu-i supraviețuiască. Mai mult decât atât,
este foarte greu de argumentat că în implicarea într-un conflict există rațiuni maiputernice sau mai presus de existența, prezervarea ”i continuitatea societățiiumane. Or, un război nuclear ar însemna tocmai distrugerea acestei societăți ”i a
rațiunii de a exista a statului. ˛n concluzie, războiul nuclear nu este rațional, în
aceea”i măsură în care nu este acceptabil. Arma nucleară este total diferită de
orice armă folosită până în acel moment pentru a câ”tiga războaiele – nu este oarmă cu care se câ”tigă războaie ( war winning weapon ).
˛nsă înțelegerea acestei schimbări profunde nu a fost nici promptă, nici
automată. Testarea armei nucleare direct pe câmpul de luptă a reprezentat maicurând evenimentul care a condus la clarificarea acestei perspective. Ea nu aexistat de la început, ci reprezintă partea unei evoluții istorice. Există a”adar o
linie de evoluție a concepției despre arma nucleară ”i folosirea acesteia care
începe odată cu însă”i construirea ei, putând fi identificate de-a lungul său câtevamomente de o importanță aparte.
Primul dintre ele este momentul imediat premergător testării armei nucleare în
timpul celui de-al doilea război mondial, în Japonia – gândirea strategică americană
considera arma nucleară un tip de armă convențională cu o putere de distrugeremult mai mare. Guvernul Statelor Unite inițiază Proiectul Manhattan, cu singurul”i declaratul scop de a produce o armă care să le permită câ”tigarea conflagrației
în care se implicaseră din 7 decembrie 1941. La început, s-a dorit crearea unei
arme cu o putere de distrugere mult mai mare decât cea a armelor disponibile dejastatelor beligerante. A”a s-au realizat planurile celor două categorii de bombeatomice – cu uraniu ”i cu plutoniu. Până la testarea propriu-zisă a armei în 1945,
nu se cuno”tea exact puterea ei de distrugere. De”i ea fusese aproximată de către
cercetătorii care au dezvoltat-o, testele efectuate de SUA în 1945 au depă”ita”teptările lor ”i pe cele ale oficialilor. Puterea sa de distrugere întrecea orice altăarmă cunoscută până în acel moment; inițial, s-a considerat că era arma cu care
se poate câ”tiga războiul.
Ca atare, în 1945 s-a luat decizia de a o folosi pe câmpul de luptă în Japonia,
pentru a grăbi capitularea acesteia la câteva luni după capitularea necondiționatăa principalului său aliat, Germania nazistă. Acesta este punctul culminant în care
încep să se ridice întrebări, critici ”i opoziții în privința folosirii armei nucleare.
Perspectiva pagubelor imense ”i a numărului uria” de victime pe care le-a produsfolosirea armei nucleare la Hiroshima ”i Nagasaki ridică o serie de semne deîntrebare în ceea ce prive”te oportunitatea folosirii acesteia în conflict. Pre”edintele
Truman, singurul pre”edinte din istorie care a utilizat arma nucleară într-un
conflict internațional, a ordonat oprirea folosirii bombei atomice împotriva uneia treia ținte japoneze în 1945, după ce a fost martorul distrugerii extreme produse

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 294
de aceasta. Mai mult, în discursul pe care l-a ținut după capitularea Japoniei, în
1945, Truman subliniază:
Descoperirea mijloacelor de dezlănțuire a energiei atomice […] se poate dovedi într-o
bună zi a fi mai revoluționară în dezvoltarea societății umane decât inventarea roții, amotorului cu aburi sau a motorului cu combustie. Niciodată în istorie societatea nu s-aconfruntat cu o putere cu un potențial de pericol atât de mare ”i, în acela”i timp, cu unpotențial atât de promițător pentru viitorul omenirii ”i al păcii mondiale (vezi May,1999, p. 8).
Ar fi de amintit faptul că Truman a refuzat cu tărie utilizarea armei nucleare
în războiul din Coreea (1950-1953), mergând până la a-l demite pe susținătorulacestei strategii, faimosul general Douglas MacArthur. Cu toate acestea, mai ales
în rândul militarilor americani, era încă dominantă concepția potrivit căreia arma
atomică este doar un explozibil de foarte mare putere, fiind însă o armă ca toatecelelalte folosite până atunci, continuându-se astfel logica ce a stat chiar la bazadezvoltării armei nucleare; arma nucleară este ”i poate fi utilizată asemenea
oricărui alt armament convențional.
E necesar să subliniem setul de condiții care au favorizat apariția acestei
concepții la nivelurile politic ”i militar american. ˛n primul rând, în 1945, SUAerau singurul stat din sistemul internațional care deținea atât tehnologia necesară
construcției armei atomice, cât ”i arma în sine. Mai mult decât atât, erau singurul
stat din sistemul internațional care dispunea de vectori nucleari – bombardierulstrategic. De”i există diferențe foarte mari între bombardierul strategic al zilelornoastre (de exemplu, bombardierul B2 Spirit are o rază de acțiune de aproximativ
16.000 km, cu alimentări succesive în aer), în 1948, Statele Unite aveau totu”i
bombardiere strategice cu o rază de maximum 6.000 km. Aceste diferențe suntînsă u”or explicabile prin progresul tehnologic mai ales în domeniul tehnologieimilitare sau cu utilizare duală din perioada Războiului Rece ”i din cea postbelică.
De asemenea, una dintre condițiile care au favorizat acest tip de gândire în privința
armelor nucleare o reprezintă faptul că în 1945-1950 nu exista decât un singur tip dearmă atomică a cărei capacitate de distrugere varia în jurul câtorva zeci de kilotone.
Această modalitate de a concepe arma atomică domină gândirea americană
aproximativ până la începutul anilor ’50 (cel puțin în primii ”apte-opt ani ai
Războiului Rece ”i chiar la timpul războiului din Coreea), când o serie deschimbări în distribuția de putere internațională (mai ales la nivel militar) tind sămodifice profund această concepție. Abia din acest moment putem spune că
există propriu-zis o relație extrem de importantă între arma nucleară ”i elaborarea
unor politici nucleare naționale ”i internaționale, relație care a fost însă marcatăde câteva modele importante de conceptualizare a armei nucleare ”i a folosirii ei.

RˆZBOI “I SECURITATE NUCLEARˆ 295
˛n 1949, în SUA se dezvoltă ceea ce s-a numit „Leviathanul nuclear” – bomba cu
hidrogen. Numai doi ani mai târziu, în 1951, URSS î”i construie”te propria bombăcu hidrogen. Spre deosebire de bomba atomică, bomba cu hidrogen (arma termonu-cleară) are o capacitate de distrugere incomparabil mai mare (de ordinul zecilor
de megatone). Ca atare, există deja o sinistră diversitate a armamentului nuclear.
˛n august 1948, URSS testează pentru întâia oară arma nucleară pe care o
dezvoltase în doar trei ani. A cest fapt modifică radical concepția american㠖 ”i
internațională, în general – privind armele nucleare. Astfel, SUA încetează să mai
fie singura putere nuclearizată din sistemul internațional. Situația devine cu atât
mai gravă ”i mai complicată cu cât cele două superputeri, SUA ”i URSS, se aflaudeja într-un intens Război Rece, ceea ce sporea în foarte mare măsură risculescaladării unui conflict nuclear.
˛n acest moment începe să se pună problema ripostei nucleare a Uniunii
Sovietice împotriva unui atac nuclear al Statelor Unite. Rezultatul acestor dezbateri înSUA l-a reprezentat adoptarea Massive Retalliation Doctrine (doctrina represaliilor
masive) la începutul anilor ’50. Aceasta este prima doctrină strategică a Statelor
Unite. Doctrina represaliilor masive consemna că raportul ofensiv-defensiv de
forțe dintre Est ”i V est s-a schimbat, balanța militară s-a dezechilibrat, iar doctrinaîn cauză se constituia ca un răspuns la această situație internațională. Era odoctrină reactivă în cazul unui atac al Uniunii Sovietice sau al aliaților săi asupra
Statelor Unite, în sensul că la orice atac sovietic asupra lor, SUA î”i rezervau
posibilitatea de a ataca cu mijloacele pe care le considerau necesare ”i în proporțiape care o apreciau ca fiind potrivită. Cu alte cuvinte, în cazul în care URSS sauvreunul dintre sateliții săi atacau SUA, acestea î”i rezervă dreptul de a-i ataca
masiv folosind întregul arsenal de arme nucleare, vizând distrugerea completă.
Această doctrină consideră, de”i implicit, că un război nuclear poate fi câ”tigat ”ică, în eventualitatea unui atac sovietic asupra lor, SUA vor supraviețui pentru a-”iutiliza întregul arsenal împotriva atacatorului. Este ultima doctrină care consideră
că un război nuclear poate fi câ”tigat ”i că arma nucleară, de”i diferită, poate fi
folosită asemenea armelor convenționale, în scopul câ”tigării războiului. Totodată,doctrina represaliilor masive este preluată ”i de NATO, care o păstrează cadoctrină oficială până în 1968. Această doctrină a avut la bază, în principal,
superioritatea Statelor Unite în ceea ce prive”te numărul de focoase nucleare ”i de
vectori nucleari. La începutul anilor ’50, SUA dispuneau de bombardiere strategicecare î”i puteau lansa încărcătura nucleară la aproximativ 6.000 km de bază; înplus, numărul de bombardiere strategice deținute de americani era net superior
comparativ cu Uniunea Sovietică.
Situația se schimbă însă încă o dată la sfâr”itul anilor ’60, când apare al treilea
pilon al triadei nucleare: racheta balistică lansată de pe mare, în speță de pe

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 296
submarine ( Sea Launched Ballistic Missile – SLBM). Acest lucru schimbă con-
cepția asupra războiului nuclear. Dacă până în acel moment se considera că, în
cazul iminenței războiului nuclear, acesta poate fi câ”tigat dacă ataci primulbazele ”i rampele de lansare a rachetelor ICBM ( Intercontinental Ballistic Missiles )
ale inamicului cu un arsenal foarte puternic, odată cu apariția SLBM, aceastăconcepție nu mai are susținere practic㠖 deoarece, dacă bazele de pe continentpot fi detectate ”i lovite cu precizie de încărcătura nucleară, atunci când existăposibilitatea lansării de rachete intercontinentale de pe submarine aceasta face caiminența ”i proveniența pericolului să fie incertă. Practic nu se cunoa”te de undeeste lansată încărcătura. Ea poate fi lansată din orice punct al globului suficientde apropiat pentru a se încadra în raza de acțiune a SLBM, ”i în orice moment.La început, raza de acțiune a SLBM era destul de mică (de la câteva sute la câtevamii de km); acestea au fost folosite mai ales de SUA, fiind denumite, în variantă
sol-sol, rachete balistice cu rază medie de acțiune ( Intermediate Range Ballistic
Missiles – IRBM). Astăzi însă, o SLBM poate parcurge u”or aproximativ 6.000 km,
lovindu-”i ținta cu precizie. ˛n plus, SLBM-urile din anii ’60 erau dirijate de cătreom, în timp ce în zilele noastre ele sunt ghidate fie prin GPS, infraro”u, dispozitivede scanare a reliefului din zona țintei etc. ˛n plus, dacă bazele de pe continent potfi urmărite prin satelit ”i se poate observa începerea pregătirilor de lansare cu celpuțin câteva ore înainte de lansarea propriu-zisă, submarinele nu pot fi urmăriteîn permanență cu suficientă precizie.
Datorită progresului tehnologic, Statele Unite au elaborat o nouă doctrină
nucleară, care a fost adoptată la sfâr”itul anilor ’50 în SUA ”i de NATO în 1968,”i care funcționează până în zilele noastre: Flexible Response Doctrine (doctrina
răspunsului flexibil), elaborată de generalul Maxwell D. T aylor în lucrareaUncertain Trompet (1957) ”i, câteva luni mai târziu, de Henry Kissinger. Este
prima politică nucleară americană ce încadrează logica escaladării conflictului
susținând că în eventualitatea oricărei agresiuni, Statelor Unite răspund pe măsurarespectivei agresiuni ”i în aceea”i proporție. Deosebirea fundamentală față dedoctrina represaliilor masive este că aceasta are ”i o dimensiune convenționalăfoarte dezvoltată. ˛n plus, este pentru prima dată când se face diferența dintre celedouă tipuri fundamentale de atacuri nucleare:
a.atacul strategic – vizează distrugerea unor obiective strategice, de importanță
primară; ea se referă în principal la lovirea strategică nucleară, cu un vectornuclear, a unei ținte esențiale a adversarului (caz în care răspunsul acestuia vafi pe măsură);
b.atacul tactic – se referă la folosirea armelor nucleare tactice sau a dispozitivelor
nucleare de intensitate ”i capacitate redusă ce pot fi folosite împotriva unorținte mici ”i de relevanță secundară. Această accepțiune este extrem de importantă,
având în vedere că în afară de SUA ”i URSS, care posedau ”i arme nucleare

RˆZBOI “I SECURITATE NUCLEARˆ 297
strategice, toți ceilalți sateliți sau aliați ai lor nu posedau decât dispozitive
nucleare de intensitate medie, capabile să lovească numai ținte mici aflate ladistanțe continentale, ”i nu intercontinentale (rachete cu rază mică sau mediede acțiune, rachete de croazieră etc.). Purtătoare de arme nucleare tacticesunt, între altele, racheta de croazieră lansată din avion ( Air Launched Cruise
Missile – ALCM) ”i racheta de croazieră lansată de pe mare ( Sea Launched
Cruise Missile – SLCM).
La scurt timp însă, apar Multiple Independently Targetable Reentry Vehicles
(MIRV), rezultate în urma adaptării rachetelor nucleare astfel încât să poatătransporta mai multe încărcături nucleare simultan care, la reintrarea în atmosferă,se ghidează fiecare către propria-i țintă. Acestea prezintă un grad de periculozitatemult mai mare ”i sunt foarte greu de monitorizat.
Statele Unite nu au fost totu”i singura superputere care a dezvoltat politici
nucleare. URSS a dezvoltat de asemenea o serie de politici nucleare prin care î”ireglementa folosirea propriului arsenal nuclear. Prima dintre aceste doctrine afost dezvoltată la jumătatea anilor ’60 de către mare”alul V .D. Sokolovski. Aceastaimplică faptul că într-un conflict major între superputeri, folosirea arsenaluluinuclear (de către URSS) va fi una masivă ”i totală. Aceasta însemna că, îneventualitatea unui atac nuclear al Statelor Unite sau al aliaților lor asupra UniuniiSovietice sau a blocului comunist, URSS avea să răspundă cu întregul arsenalnuclear operațional de care dispunea ”i viza distrugerea totală a inamicului.Doctrina nuclară Brejnev, a doua elaborată de sovietici, afirmă că, în cazulescaladării unui conflict militar între SUA ”i URSS, Uniunea Sovietică nu va
folosi prima arma nucleară. ˛n mare parte, doctrinele sovietice cu privire la
armele nucleare sunt mai degrabă răspunsuri la politicile nucleare americane –ceea ce totu”i nu ”tirbe”te cu nimic importanța lor.
De remarcat că aceste doctrine se dezvoltă într-o perioadă în care paritatea
nucleară între cele două superputeri nu există, balanța tinzând să încline de parteaStatelor Unite care dețineau mai multe focoase nucleare ”i mai mulți vectorinucleari. Odată ce s-a ajuns însă la o paritate nucleară între cele două superputeri(spre sfâr”itul anilor ’60), atât Statele Unite (implicit ”i NATO), cât ”i UniuneaSovietică (deci ”i toate statele Pactului de la V ar”ovia) au adoptat doctrina Mutual
Assured Destruction (MAD, distrugerea reciproc asigurată) – deoarece, spre
deosebire de URSS, care s-a angajat să nu folosească prima arma nucleară, SUA”i NATO nu au afirmat niciodată acest lucru. Doctrina consemna două dimensiuni
esențiale ale situației internaționale din momentul respectiv: pe de o parte este
vorba despre o paritate a numărului de focoase ”i de vectori nucleari între celedouă superputeri, ceea ce însemna că un atac nuclear poate conduce la distrugereaîntregii lumi; pe de altă parte, fiecare dintre cele două superputeri are capacitatea

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 298
celei de-a doua lovituri ( Second Strike Capability ), care se referă la faptul că, în
cazul unui atac nuclear supriză al unei superputeri asupra celeilalte, acesteia din
urmă îi rămâne suficientă capacitate de ripostă (mai ales datorită SLBM-urilor)
pentru un răspuns devastator . Acest lucru face ca pentru prima putere daunele
posibile să fie inacceptabile, deoarece fiecare dintre statele înarmate cu arme nucleare
(într-o triadă nucleară completă ”i dezvoltată) are atât capacitatea de a distruge
complet celălalt stat, cât ”i capacitatea celei de-a doua lovituri. Această doctrină a
conferit o stabilitate însemnată sistemului bipolar din perioada Războiului Rece,
stabilitate care a început să se zdruncine la începutul anilor ’80, odată cu politica
lui Reagan ”i scutul antirachetă pe care acesta amenința că îl va construi. Există chiar
o seamă de istorici care consideră că amenințarea cu construcția scutului antirachetă
de către SUA a fost cea care a determinat, în ultimă instanță, colapsul Uniunii
Sovietice, care investea sume tot mai mari în cercetarea privind contracararea
proiectului american. Trebuie menționat însă că această politică a scutului antirachetă
a rămas o problemă de actualitate până în zilele noastre. De pildă, în primul mandat
al său, pre”edintele George W . Bush a avut ca prioritate a politicii interne de apărare
construirea scutului antirachetă. Acest proiect presupune dezvoltarea unei capacități
defensive la sol ”i în spațiu a Statelor Unite care să permită detectarea ”i
distrugerea focoaselor nucleare care se îndreaptă spre teritoriul său sau al statelor
aliate, înainte ca acestea să pătrundă în atmosferă. ˛n ciuda semnării Anti-Ballistic
Missile Treaty în 1972 – care, în logica distrugerii reciproce asigurate, interzicea
amplasarea sistemelor antirachet㠖, SUA l-au denunțat în 2001, în vederea
realizării acestui proiect. Importanța proiectului este uria”ă, în măsura în care în
urma construirii lui MAD ar putea să nu mai fie aplicată, întrucât unul dintre
statele nuclearizate va putea să evite un atac nuclear al inamicului său, în timp ce
î”i păstrează capacitatea de ripostă fără nici un fel de daune sau cu daune acceptabile.
˛n timpul Războiului Rece, armele nucleare nu au fost niciodată întrebuințate
împotriva adversarului de către nici una dintre puterile nucleare, ele având mai
degrabă un rol de descurajare . După colapsul Uniunii Sovietice în 1991, s-a
ridicat o nouă problemă esențială: numărul de state care dețin arme nucleare a
crescut, având în vedere că statele pe teritoriul cărora fosta URSS deținea baze de
lansare a armelor nucleare (precum Bielorusia, Kazahstan ”i Ucraina) au păstrat –
cel puțin o perioad㠖 armamentul nuclear din dotare ”i l-au naționalizat. Astfel că,
dacă timp de aproximativ o jumătate de secol numărul puterilor nucleare a rămas
constant, începând cu principalele două superputeri implicate în Războiul Rece,Marea Britanie, Franța ”i China
1, după sfâr”itul Războiului Rece numărul acestora
1. De”i dețineau arma nucleară încă din timpul Războiului Rece, Franța, Marea Britanie
”i China nu aveau (”i nu au) o capacitate strategică în sensul celei deținute de StateleUnite ”i de Uniunea Sovietică; în plus, fiecare în parte avea o capacitate limitată în

RˆZBOI “I SECURITATE NUCLEARˆ 299
cre”te. Apar dificultăți din punct de vedere diplomatic în a negocia cu ace”ti noi
parteneri. Dacă, timp de treizeci de ani, SUA ”i URSS au menținut un dialog strategic
în privința armelor nucleare vizând reducerea arsenalelor nucleare, interzicerea
testelor nucleare, neproliferarea lor1, din 1991, partenerii de negociere se multiplică.
˛n plus, situația se complică cu atât mai mult cu cât ”i alte state achiziționează
arma nucleară: India, Pakistanul ”i Israelul. India ”i Pakistanul au testat ambele
arma nucleară în 1998, ca o modalitate de descurajare reciprocă în puternicul
conflict dintre ele desfă”urat în Kashmir. Israelul, de”i nu a testat încă armaatomică, este considerată a fi putere nucleară, cel puțin de la începutul anilor ’70.
Se presupune că Israelul deține până în prezent aproximativ 200 de focoase
atomică ce pot fi purtate pe rachete cu rază intermediară de acțiune. ˛ncepând cu2002, au existat bănuieli ale speciali”tilor în legătură cu faptul că statul Coreea de
Nord posedă un număr redus de focoase nucleare. Regimul de la Phenian deține
”i un număr semnificativ de IRBM, care justifică în mare măsură programulscutului antirachetă implementat în ultimii ani de către Statele Unite ale Americii.
˛n acest context al extinderii numărului de state ce dețin arsenale nucleare sau
tehnologia de construcție a armelor nucleare se ridică o problemă fundamentală:proliferarea lor. Proliferarea reprezintă dezvoltarea de către un stat sau o grupare,
prin mijloace ”i tehnologie proprii, a armei nucleare ”i/sau a vectorilor nucleari
ori achiziționarea acestora de la state care deja le dețin. Una dintre cele mai mari
vânzătoare de tehnologie nucleară sau tehnologie cu dublă utilizare este China,
de la care au cumpărat astfel de tehnologie majoritatea statelor din Golf, care, în
prezent au planuri de dezvoltare a armei nucleare. Rusia a contribuit de asemeneaîn mod substanțial la dezvoltarea programului nuclear al Iranului. SUA sunt
singura putere nucleară care nu vinde tehnologie nucleară.
˛n prezent, progresul tehnologic a generat o paletă foarte largă de arme,
incluse toate sub denumirea de arme de distrugere în masă . Acestea cuprind:
armele nucleare, armele biologice, armele chimice ”i cele radiologice. ˛n zilele
noastre, o problemă fundamentală rămâne proliferarea armelor de distrugere în
privința celei de-a doua lovituri (tactice). ˛n ultimă instanță, nici una dintre cele trei
puteri nu are o triadă nucleară completă. De”i China poseda un număr impresionantde rachete cu posibilități de a purta încărcătură nucleară, ea nu dispune de suficientesubmarine pentru lansarea de SLBM; în ceea ce prive”te Franța ”i Marea Britanie,acestea au doar o capacitate extrem de limitată de a încărca focoase nucleare pesubmarine ”i bombardiere.
1. Până în 1990, între URSS ”i SUA s-au încheiat două tratate SALT (I ”i II); în 2002,
la Roma, între SUA ”i Federația Rusă, principala mo”tenitoare a arsenalului nuclearal Uniunii Sovietice, se încheie SART ( Strategic Arms Reduction Treaty ), un tratat
privind reducerea arsenalelor nucleare ale celor două puteri.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 300
masă. ˛ncercările statelor occidentale de a atrage celelalte puteri nucleare într-un
dialog pentru neproliferare întâmpină numeroase obstacole. ˛n general, proliferarea
s-a realizat prin două mijloace principale: în primul rând, prin destrămarea fostei
Uniunii Sovietice ”i divizarea uria”ului său arsenal nuclear între statele componente,
cu Federația Rusă care a mo”tenit marea parte a acestuia; ”i, în al doilea rând,
prin comercializarea tehnologiei nucleare. ˛n zilele noastre nu proliferează încărcăturanucleară, ci mai degrabă vectorii nucleari. China, de pildă, a dotat Pakistanul cu
rachete cu rază medie de acțiune. Coreea de Nord a vândut în Iran rachete cu rază
medie de acțiune, iar în Y emen ”i Oman, rachete cu rază mică de acțiune.
˛ngrijorarea majoră în privința proliferării în zilele noastre vine din partea
statelor-tâlhar ( rogue states ), care urmăresc să-”i construiască o putere nucleară,
ignorând regulile sistemului internațional în această privință, pentru a le utiliza ca
mijloc de ”antaj ”i pentru a-”i atinge astfel interesele.
˛n lumina evenimentelor tragice din 1 1 septembrie 2001 de la New Y ork ”i
Washington, a celor din 1 1 martie 2003 de la Madrid, a celor din 7 iulie 2005 de
la Londra, o îngrijorare la fel de mare se ridică din posibilitatea vânzării de arme
de distrugere în masă către rețelele teroriste. Dacă arma nucleară a fost utilizată
o singură dată în istorie, în Japonia, în al doilea război mondial, armele biologice ”icele radiologice nu au fost folosite niciodată. ˛nsă armele chimice au fost folosite pe
scară relativ largă în războiul dintre Iran ”i Irak în perioada 1980-1988, precum
”i în unele atacuri teoriste cum a fost atacul cu gaz sarin dintr-o stație de metrou din
Tokyo; de asemenea, trupele ruse”ti au folosit gaze toxice în atacul împotriva tero-
ri”tilor care țineau ostatici peste 250 de persoane într-un teatru din Moscova în 2003.
De aceea, la nivel politic, eforturile pentru neproliferare s-au întețit simțitor în
ultimii cinci ani. Neproliferarea a reprezentat principala cauză a războiului dinIrak. De asemenea, în 2004, Statele Unite au avertizat o serie de alte state, printre
care Siria, Libia, Iran ”i Coreea de Nord, că nu vor mai tolera ca acestea să-”i
continue programele nucleare.
˛n concluzie, armele de distrugere în masă au schimbat în mod fundamental
relațiile internaționale, la două niveluri:
1.La nivel militar – pe de o parte, războiul nuclear devine imposibil ”i improbabil
deoarece armele nucleare nu sunt war winning weapons ; mai mult decât atât,
folosirea lor implică un risc atât de mare – distrugerea societății umane
organizate –, încât a devenit inacceptabilă . ˛n plus, armele nucleare au doar
o funcție de descurajare reciprocă între puterile nucleare , reducând însă
probabilitatea confruntările lor direct pe câmpul de luptă, chiar ”i la nivel pur
convențional. Exemplul cel mai grăitor este comportamentul Statelor Unite ”i
al Uniunii Sovietice în timpul Războiului Rece. Ambele puteri nucleare aveau

RˆZBOI “I SECURITATE NUCLEARˆ 301
asigurată capacitatea de distrugere reciprocă ”i, ca atare, acest lucru le-a
determinat să-”i restrângă aria de interacțiune militară, fie ea ”i convențională,directă. De fapt, în perioada Războiului Rece, cele două superputeri nu s-auînfruntat nici măcar o singură dată convențional direct, ci numai prin intermediul
terților, tocmai pentru că, odată deschis un conflict convențional între două
puteri nucleare, situația poate scăpa de sub control ”i poate escalada într-unrăzboi nuclear. Atenție îns㠖 armele nucleare fac războiul nuclear improbabil
”i inacceptabil, dar nu ”i războiul convențional între puteri nucleare sau
nonnucleare.
2.La nivel diplomatic, al relațiilor interstatale – pe de altă parte, războiul a
devenit o instituție inacceptabilă la nivelul sistemului internațional, în condițiileîn care folosirea armei nucleare putea conduce la dispariția societății umane
organizate . Armele nucleare au fost folosite în istorie mai degrabă la nivel
diplomatic, în sensul că au avut un semnificativ rol de descurajare a inamicului ,
oricare ar fi fost el. Odată ce capacitatea de distrugere reciprocă a celor doiadversari, puteri nuclearizate, este asigurată, potențialul de descurajare al
armelor nucleare este maxim, având în vedere că în cazul lor, numărul de
focoase este mai puțin important, în măsura în care ambii adversari au asiguratăcapacitatea celei de-a doua lovituri. Superioritatea în sens numeric ”i calitativ
care funcționa atât de bine în cazul armelor convenționale se estompează în cazul
armelor nucleare .

Ionuț Apahideanu
Globalizarea între concept
”i realitatea desemnată
Cu o origine situată undeva în anii ’60, termenul globalizare a început să fie
uzitat tot mai frecvent la sfâr”itul anilor ’80, în articolele unor economi”ti japonezi
apărute în Harvard Business Review , devenind treptat „conceptul anilor ’90”
(Waters, 1995).
Similar altor concepte centrale din vocabularul ”tiințelor politice, precum
putere , democrație sau autodeterminare națională , termenul globalizare rămâne
unul extrem de controversat, neavând o definiție precisă ”i nici universal (saumăcar majoritar) acceptată. Pe marginea sa, sfera academică a Relațiilor Internaționalea consemnat în ultimii ani o dezbatere internă ce poate fi încadrată în seria
marilor dezbateri din istoria disciplinei ”i care, probabil, poate fi structurată de-a
lungul următoarelor puncte de discuție: modul de conceptualizare a realitățiidenumite de termen; instrumentele ”i metodele adecvate de măsurare a fenomenului;încadrarea sa temporală; evaluarea lui normativă; impactul său asupra statelor;
pe baza celor de mai sus, însă”i utilitatea academică a conceptului în a furniza
înțelegerea realității internaționale de la început de mileniu. ˛n cadrul contemporanal disciplinei, aceste aspecte trasează linia de demarcație dintre hiperglobali”ti(sau radicali), pe de o parte, ”i, pe de altă parte, sceptici, cărora li se alătură
a”a-zi”ii transformaționali”ti, într-o tentativă de combinare ”i acomodare neutră
axiologic a primelor două poziții.
˛ntr-o reproducere extrem de sintetică, cu rol mai degrabă prefațator pentru
prezentul capitol, diferențele majore dintre cele trei perspective se prezintă astfel:
în privința conceptualizării fenomenului, hiperglobali”tii consideră globalizarea
o reorganizare fundamentală a cadrului de desfă”urare a activităților umane,scepticii iau în considerare doar o internaționalizare ”i o regionalizare, în vreme

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 304
ce transformaționali”tii se referă la o rearanjare a relațiilor interregionale; motorul
intern al globalizării este identificat în capitalism ”i tehnologie (hiperglobali”tii),în acțiunile ”i politicile statelor ”i în piețe (scepticii) sau în caracteristici alemodernității (transformaționali”tii); ineditul fenomenului contemporan, proclamat
de hiperglobali”ti, este contestat de sceptici, în vreme ce transformaționali”tii
apreciază ca fără precedent actualul nivel de interconectare globală; ca starefinală rezultată în urma procesului, hiperglobali”tii anticipează sfâr”itul statului–națiune ”i instaurarea unor forme de guvernanță globală într-un mediu economic
global, scepticii consideră că statele vor rămâne principalii actori politici ”i
economici, de ale căror interese ”i acțiuni va depinde în permanență gradul deinstituționalizare internațională, în vreme ce transformaționali”tii estimează căarena internațională va consemna desfă”urarea simultană a globalizării ”i frag-
mentării, fenomene opuse (Held et al., 1999, pp. 1-10).
Făcând în mod repetat recurs la această dezbatere, în cele ce urmează,
construirea unei înțelegeri a fenomenului va porni de la operaționalizarea conceptuluiîn diferite dimensiuni, menite să ofere totodată fundamentul necesar clarificării,
reinterpretării ”i acomodării pozițiilor teoretice opozante din dezbaterea asupra
globalizării. ˛n acest scop, reprezentarea care fundamentează demersul prezentuluicapitol ca proces multidimensional, deopotrivă intensiv ”i extensiv , propagatdiferit în diversele sale dimensiuni (sectoare, paliere) ”i însoțit de un proces opus –
localizarea (numită ”i fragmentare ).
Astfel, împrumutând din instrumentarul ”tiințelor exacte, fenomenul globalizării
poate fi caracterizat prin două mărimi – intensitate (pentru latura sa intensivă) ”iamplitudine (pentru latura sa extensivă). O atare abordare conjugată a celor două
mărimi permite ameliorarea unei prime diferențe recognoscibile în literatura de
specialitate, aceea dintre două macrotipuri de definire a fenomenului globalizării:unul care focalizează cre”terea interconectării ”i a interdependenței, a interacțiunilor”i a fluxurilor transnaționale; ”i altul care accentuează anvergura (acoperirea
geografică) a fenomenului, traductibilă în comprimarea simbolică a spațiului ”i a
timpului în a”a fel încât evenimente locale pot fi rapid antrenate de evenimenteproduse la mare distanță. Asociate reprezentării globalizării ca fenomen deopotrivăintensiv ”i extensiv, cele două tipuri definiționale sunt a”adar complementare ”i
nu alternative sau opozante.
˛n al doilea rând, urmărirea intensității ”i a amplitudinii (chiar dacă nu
întotdeauna u”or măsurabile) ilustrează decalaje între diferitele dimensiuni aleglobalizării în funcție de procesul opus al localizării ”i furnizează totodată un plus
de calitate comparației contrastante dintre cele două procese: ca intensitate,
globalizarea presupune integrare, interconectare, interdependență, deschidere,coeziune sistemică, multilateralitate într-o dinamică centripetă, în timp ce localizarea

GLOBALIZAREA ˛NTRE CONCEPT “I REALITATEA DESEMNATˆ 305
înseamnă dezintegrare, independență, autarhie, închidere, entropie sistemică ”i
unilateralitate într-o dinamică centrifugă; ca amplitudine, globalizarea admite casinonimi termenii globalism , compresie spațială , universalizare , omogenitate , în
timp ce localizarea semnifică prin opoziție naționalism/regionalism, distensie spațială,
separatism, eterogenitate. Relația de asociere dintre aceste două procese opuse
este intepretată diferit de la un autor la altul, unii considerând-o corelație (legăturăcauzală) în tiparul dialectic acțiune-reacțiune în care globalizarea generează înmod direct localizare ca proces opus
1, iar alții covarianță (fără legătură cauzală), în
sensul de complementaritate ”i ocurență simultană a celor două procese, dar în
contexte spațiale diferite. Certe rămân însă simultaneitatea ”i direcțiile lor opuse.˛n această privință, fenomenul desfă”urării simultane a celor două procese în peisajulglobal a fost numit plastic, prin trunchierea ”i alipirea celor doi termeni, glocalizare
(Robertson, 1992), iar relația lor antinomială a fost etichetată ”i studiată variat, în
funcție de diferitele ei aspecte: cosmopolitanism versus comunitarianism, transnațio-
nalism versus etnonaționalism, universalism versus culturalism, federalism versus
separatism, modernitate (modernism) versus rezistență (tradiționalism) etc.
Diferențele specifice ale unor astfel de perechi opozante rezidă în faptul că ele se
adresează, fiecare în parte, unei/unor dimensiuni ale binomului globalizare-localizare.˛n acest context, abordarea defalcată a dimensiunilor globalizării în cele ceurmează este de natură nu numai să elucideze dinamica globalizare-localizare în
cadrul perechilor menționate, ci ”i să delimiteze specific termenul globalizare în
raport cu alți termeni frecvent uzitați inter”anjabil în literatura de specialitate,precum internaționalizare , liberalizare , universalizare , mondializare , occidentalizare
sau modernizare . Aferenți unor abordări teoretice diferite (de exemplu, a sistemelor
mondiale, a culturii globale, a societății globale, a capitalismului global), ace”ti
termeni se adresează de fapt unor dimensiuni diferite ale globalizării (de unde ”io identificare diferită a cauzelor ”i implicațiilor globalizării), aflate astfel într-orelație mai degrabă de complementaritate decât de sinonimie.
Sintetizând numeroase lucrări din literatura de specialitate, schematizarea
pentru care optăm reprezintă procesul globalizării în cinci dimensiuni, dintre caretrei propriu-zise (politică, economică, culturală), una de tip vector, cu rol facilitator(tehnologică), ”i una ca epifenomen al primelor patru (socială).
Globalizarea politică reprezintă fenomenul de extindere globală ”i uniformizare
a unor idei, valori, norme, tipuri de instituții ”i practici politice (de exemplu,
1. Vezi, de pildă, teza potrivit căreia expunerea la „contact” cu alte culturi, la „diferență”,
ca urmare a mobilității sociale asociate globalizării, potențează con”tiența distincti-
vității de sine a grupurilor etno-culturale, determinând astfel mi”cări identitare
separatiste ca apanaj al localizării.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 306
separația ”i echilibrul puterilor în stat, dezirabilitatea respectării unui set universal
de drepturi ale omului, legitimitatea intervenționismului în scop umanitar) ”i,interrelaționat, perceperea unor probleme ca fiind globale ”i reclamând, ca atare,instituții ”i proceduri globale menite a le gestiona. Astfel, dimensiunea politică a
globalizării î”i subsumează integral una dintre cele două accepțiuni ale termenului
globalism ca semnificând perceperea unor probleme ca poluarea, terorismul,
migrația, traficul ”i consumul de droguri etc. ca fiind de manifestare ”i preocupareglobală. ˛ntr-o a doua perspectiv㠖 ”i ea înrudită globalizării –, termenul
globalism este utilizat în analizele de politică externă pentru a caracteriza orientarea
politică a statelor hegemon; în acest sens, globalismul semnifică abolirea distincțieidintre interesul național ”i chestiunile regionale din restul sistemului, ceea ceexplică tendința statelor hegemon de a adopta măsuri intervenționiste în politica
lor externă. Revenind la prima perspectivă, pentru adepții globalismului, probleme
de tipul celor amintite nu mai pot fi gestionate eficient de către state, cărora li secontestă deopotrivă eficiența organizațională ”i legitimitatea instituțională. Consecutiv,este necesară includerea actorilor nonstatali în procesul de formulare ”i de imple-
mentare a politicilor publice în spiritul unei a”a-numite guvernanțe globale .
Concept ”i obiectiv deopotrivă, guvernanța globală (global governance ) a fost
făcută cunoscută ca aplicație ”i luare publică de poziție în diverse rapoarteinternaționale de la începutul anilor ’90, inclusiv UNESCO asumându-”i-o progra-
matic în 1995, prin comisia sa asupra guvernanței globale. ˛n esență, termenul
presupune crearea unor noi mecanisme ”i structuri de guvernământ la nivel local”i global care să includă într-un proces decizional complex, extins ”i dinamic mi”cărisociale ”i organizații civice, ONG-uri, companii multi- ”i transnaționale, mass-media
globale, piețe globale de capital, comunități ”tiințifice, mi”cări religioase.
Cât prive”te cauzele globalizării politice, hiperglobali”tii le asociază sfâr”itului
Războiului Rece ”i triumfului democrației occidentale asupra rivalului comunist,actuala configurație a sistemului internațional fiind posibilă ca urmare a anulării
bipolarismului rigid ”i emergenței Statelor Unite ca hegemon promotor al valorilor
democratice ”i al principiilor economiei de piață. ˛n viziunea scepticilor (parțial”i a transformaționali”tilor), sfâr”itul Războiului Rece este irelevant pentru globalizare,care a premers, a coexistat ”i a supraviețuit bipolarismului ”i, în cele din urmă,
chiar a provocat sfâr”itul ca urmare a penetrării ”i erodării monolitului comunist
de către relațiile economice ”i culturale globale. Ba mai mult, pentru sceptici,anularea bipolarismului a provocat reacția opusă globalizării – localizarea, caurmare a sfâr”itului coerenței sistemice ”i a eliminării constrângerilor asupra
aspirațiilor etno-naționaliste.
Dimensiunea economică (congeneră cu ceea ce am putea numi globalizare
financiară ) se referă la: acceptarea la nivel global a unui set de reguli, practici

GLOBALIZAREA ˛NTRE CONCEPT “I REALITATEA DESEMNATˆ 307
”i mecanisme economice, internaționalizarea producției, reconfigurarea diviziunii
internaționale a muncii, relaxarea frontierelor tarifare ”i cre”terea progresivă acontrolului actorilor nonstatali asupra instrumentelor economice ”i a politicilormonetare ”i fiscale. Cauzele globalizării economice grupează, de la autor la
autor, mutațiile intervenite în acumulările de capital ”i internaționalizarea finanțelor,
schimbările intervenite în structura diviziunii internaționale a muncii, tendința deconvergență, sincronizare ”i interconectare a piețelor sau tranziția de la un tipextensiv la unul intensiv de producție, în timp ce formele sale de exprimare sunt
a mobilității globale a capitalului, cre”terea investițiilor străine directe ”i a rolului
companiilor multi- ”i transnaționale. Finalitatea – mai mult teoretic㠖 a procesuluide globalizare este starea de globalitate . ˛n mod specific, termenul define”te o
economie veritabil globalizată, nu doar internaționalizată , în sensul în care cea
din urmă presupune intensificarea comerțului internațional, dar având economiile
naționale ca principali actori, în timp ce prima se referă la subsumarea, fuzionarea”i rearticularea economiilor naționale în cadrul unui sistem global de procese ”itranzacții internaționale.
Dimensiunea culturală vizează procesul de diseminare ”i hibridizare a unor
simboluri, semnificații ”i valori culturale în direcția dezvoltării treptate a „cevaasemănător unei culturi globale” sau cel puțin a unei „con”tiințe globale” (Robertson,1992, pp. 135, 8), agregate în jurul unui set minim de valori culturale împărtă”ite
global. Dacă dimensiunea economică este cea mai vizibilă, dimensiunea culturală
este cea mai controversată. Nu de puține ori, în spațiile academic, politic ”i chiarpopular, revigorarea în lume a identităților ”i recrudescența separatismelor etno-cultu-rale după 1989 au fost considerate apanajul tendinței de localizare ca reacție opusă
la globalizare, fapt care pune serios sub semnul întrebării posibilitatea emergenței
unei „con”tiințe globale” .
Ca vector al celorlalte dimensiuni, cea tehnologică semnifică expansiunea
globală ”i uniformizarea la vârf a tehnologiilor informațiilor, comunicațiilor ”i de
transport, fiind principala responsabilă pentru comprimarea simbolică a spațiului
”i a timpului. Inovația ”i difuzia tehnologică antrenează schimbări organizaționaleîn toate sferele ”i la toate nivelurile, schimbări orientate spre flexibilizare ”iadaptabilitate într-un mediu global în continuă schimbare.
˛n sfâr”it, ca epifenomen al proceselor sus-menționate, globalizarea socială
semnifică expansiunea geografică a interacțiunilor ”i reflexivității sociale, uniformi-zarea stilului de consum ( life style ), cre”terea mobilității populaționale cu intensificarea
fenomenului migraționist, dezvoltarea unor mi”cări sociale transnaționale (inclusiv
teroriste) ”i, în general, comprimarea spațiului ”i a timpului din punctul de vedere
al implicațiilor lor sociale, într-un sfâr”it simbolic, dacă nu al istoriei (teza luiFukuyama), atunci cel puțin al geografiei (în reformularea lui Paul Virilio). ˛n

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 308
perspectivă, intensificarea interacțiunilor transnaționale, uniformizarea limbajului
comunicării la nivel global ”i uniformizarea stilului de consum constituie piloniigenezei în derulare a unei „societăți globale” .
˛n lumina operaționalizării ei pe baza dimensiunilor de manifestare ”i a
reprezentării ca proces intensiv ”i extensiv, globalizarea poate fi definită ca
lărgirea, adâncirea ”i accelerarea interconectării la nivel planetar în toate aspectele
vieții sociale contemporane, de la cel cultural la cel infracțional ”i de la cel financiar
la cel spiritual (Held et al. , 1999, p. 2).
La polul opus, localizarea î”i asumă ca forme de manifestare revigorarea
identităților etnice ”i naționale, menținerea/accentuarea ideilor ”i a practicilor
socioculturale individuale, exclusiviste ”i tradiționaliste ”i formarea de blocuri
economice regionale structurate de obicei pe criterii cultural-religioase ”i alecăror fluxuri comerciale interne le depă”esc, ca volum ”i intensitate, pe cele
interblocuri.
Dincolo de dimensiuni în sine ”i, aferent, cauze ”i implicații, globalizarea
suscită încă dezbateri sub cel puțin trei aspecte – „raportul de forțe” dintre
globalizare ”i localizare în diversele dimensiuni ale relației, încadrarea temporală
a globalizării ”i evaluarea sa normativă, disputa fiind în bună măsură întreținută
”i datorită dificultății de măsurare a acestor aspecte.
˛n privința primului punct remanent al dezbaterii, el se cuvine judecat în
termenii distincției de substanță dintre „modernizare” – grupând aspectele materiale,
civilizaționale, aferente dimensiunilor tehnologică ”i economică ale globalizării –
”i „occidentalizare” (denumind aspectele spirituale, nonmateriale – mai ales
culturale – legate de ideile, valorile ”i credințele propagate global din direcția
Occidentului, dar întâmpinând o rezistență acerbă în interiorul culturilor nonocciden-
tale). ˛n raport cu această distincție, anvergura globală a modernizării estecvasiunanim acceptată de către autorii din literatura de specialitate. ˛n schimb,
părerile pe marginea dimensiunilor nonmateriale ale globalizării sunt împărțite
între „conversaționali”ti” ”i „culturali”ti” .
Autorii primei grupe sugerează dezvoltarea graduală a unei societăți internaționale
”i a unei culturi globale, ceea ce nu înseamnă însă impunerea occidentalizării lanivel global, ci emergența unei culturi plurale de tip hibrid în care se recunosc
distinct elementele specifice ale fiecărei națiuni, religii sau civilizații, într-un
spirit de „ecumenism cultural” . O versiune a „conversaționalismului” o constituie
a”a-zisa paradigmă a „consumului creativ”, de inspirație antropologică ”i care
statueaz㠄creolizarea” culturilor locale într-un întreg hibrid în condițiile în care
comunitățile locale specifice valorifică oportunitățile oferite de piața globală

GLOBALIZAREA ˛NTRE CONCEPT “I REALITATEA DESEMNATˆ 309
într-o manieră proprie, astfel încât fiecare dintre aceste grupuri continuă să
producă o expresie ”i o identitate culturală proprii, rearticulate în întregul global.
Diametral opus, paradigma „culturilor tari” accentuează rolul instituțiilor de
stat ”i sugerează prezervarea reactivă ”i accentuarea frontierelor etno-culturale
împotriva occidentalizării, în contextul unei implicări din ce în ce mai pronunțate
a statelor-națiune în chestiuni fie ”i numai tangențiale domeniului cultural, precumeducație, familie ”i politici de sănătate. Cea mai cunoscută versiune a paradigmei„culturilor tari” îi aparține lui Samuel P . Huntington (1998), a cărui a”a-numită
„paradigmă civilizațional㔠statuează, alternativ precedentelor modele explicative
ale relațiilor internaționale, că sistemul internațional este fragmentat multipolar(polii ”i totodată principalii actori fiind civilizațiile) ”i că identitatea civilizaționalădetermină tiparul manifestărilor coezive (intracivilizațional) ”i conflictuale
(intercivilizațional) de după perioada Războiului Rece. ˛n acest spirit, rezistența
locală la occidentalizare este sugerată de exemplul plastic al atentatorilor islami”tisinuciga”i care beau Coca-Cola, dar ard în continuare, cu fiecare ocazie, steagulamerican ”i atacă ținte occidentale – ei au acceptat aspectele materiale ale
globalizării, modernizarea, dar se opun vehement occidentalizării, cu aspectele
ei culturale, morale ”i spirituale.
Un alt punct major al dezbaterii pe marginea globalizării îl constituie aspectul
ei cronologic, mai precis, delimitarea ei temporală. ˛n perspectiva hiperglobali”tilor,
momentul de sfâr”it al Războiului Rece a marcat trecerea într-o veritabil㠄epocă
a globalizării”, complet inedită în manifestare, în care comerțul liberal ”i valoriledemocratice occidentale se extind la nivel global, frontierele dispar, inclusivclivajul Nord-Sud, iar statele î”i pierd hegemonia asupra economiilor naționale în
favoarea actorilor nonstatali.
Prin contrast, scepticii se bazează pe studiul intensității ”i al amplitudinii a ceea
ce se nume”te „globalizare”, pentru a conchide că fenomenul contemporan estecel mult o internaționalizare accentuată, în sensul în care, de pildă: ca intensitate,
actualul grad de interdependență este mai redus decât cel din perioada 1870-1914;
ca amplitudine, el acoperă un teritoriu ”i o pondere a populației globale inferioarecelor asociate marilor imperii din Antichitate; ca distribuție spațială a interacțiunilor,sistemul internațional contemporan nu este globalizat, ci regionalizat cores-
punzător celor trei blocuri economice – America de Nord, Europa ”i Asia-Pacific;
interrelaționat, clivajul Nord-Sud nu s-a atenuat, ci dimpotrivă, s-a accentuat,Lumea a Treia fiind tot mai marginalizată consecutiv atragerii ”i cantonăriifluxurilor financiare, economice ”i a investițiilor în zona țărilor dezvoltate (Hirst,
Thompson, 2000).
Pe o poziție intermediară, transformaționali”tii consideră că, de”i îndelungat
din punct de vedere istoric ”i corelat expansiunii capitalismului, procesul globalizării

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 310
a intrat într-o etapă fără precedent. Specificitatea acestei etape rezidă, de la autor
la autor, fie în natura comunicațiilor facilitate tehnologic, fie în ocurența înpremieră a fenomenului de occidentalizare. Un alt model explicativ transforma-ționalist este cel al cercurilor concentrice (de la interior spre exterior, corespunzător
stratificărilor societale – elite, segmente medii ”i segmente marginalizate), în care
gradul angrenării în dinamica globalizării descre”te de la centru spre periferie.
˛n sfâr”it, ”i în mod firesc, dezbaterea pe marginea globalizării rămâne deschisă
mai ales în aprecierile normative ale fenomenului, care diferă chiar ”i în interiorul
grupurilor hiperglobalist ”i sceptic, în contextul în care transformaționali”tii
adoptă o viziune mecanicistă, pe cât posibil neutră axiologic. Astfel, hiperglo-bali”tii de sorginte neomarxistă consideră că termenul globalizare este un slogan
menit să escamoteze încercările unor liberali extremi de a dezmembra sistemele
naționale de asigurare a bunăstării ”i de a reduce cheltuielile sociale ale statului
”i deplâng extinderea monopolului capitalismului imperialist. Scepticii de orientarestatocentristă consideră că statele sunt în continuare actorii principali ai relațiilorinternaționale, politic ”i economic, dar eventualitatea – fie ”i numai ipotetic㠖 a
anulării autorității statelor este indezirabilă, întrucât statele sunt nu numai cele
mai înalte forme de organizare colectivă coezivă, ci ”i singurele capabile săasigure simultan securitate ”i bunăstare. Prin opoziție, hiperglobali”tii animați devalori neoliberale consideră statul un construct anacronic, inadaptat ”i ineficient
în epoca globalizării ”i salută triumful autonomiei individuale ”i al principiilor
economiei de piață asupra statocentrismului.
Dincolo de aceste evaluări mai mult sau mai puțin ireconciliabile, înrădăcinate
în tradiții filosofice ”i abordări teoretice diferite, globalizarea ca obiect de studiu
”i dezbatere suscită încă numeroase întrebări, care servesc în mod util ca punct de
reflecție ”i pot orienta viitoare programe de cercetare, cum ar fi: Provoacăglobalizarea în mod direct localizarea sau cele două sunt complementare? Se aflăglobalizarea la originea progresului economic sau mai degrabă este ea însă”i un
rezultat al ordinii economice internaționale instaurate postbelic de către SUA?
Este globalizarea de preferat regionalismului? Este posibil㠖 ”i totodatădezirabil㠖 agregarea la nivel global a unui set minim de valori culturale comune?˛nseamnă globalizarea pace ”i stabilitate, iar localizarea – conflictualitate? Cât
de solidă este ”i ce implicații posibile are distincția dintre modernizare ”i occi-
dentalizare?
1
1. Pentru acest capitol, în afară de lucrările deja menționate, vezi, de exemplu, ”i
Bauman (2005), Bretherton ”i Ponton (1996), Clark (1997), Harvey (1990), Kalb et
al. (2000), Ohmae (1995).

Daniel Biró, Stanislav Secrieru
Ordinea mondial㠖 concepte ”i perspective
Conceptul de ordine mondială
Studiul ordinii mondiale ocupă un loc important în teoria relațiilor internaționale,
deoarece se axează pe afirmarea ”i schimbarea tiparelor de interacțiune dintre entitățile
politice pe arena mondială. Pe parcursul istoriei, indivizii ”i statele au manifestato preocupare constantă pentru dezvoltarea unui model care ar oferi stabilitatea ”i
predictibilitatea în raporturile cu ceilalți. Din acest punct de vedere, ordinea
poate fi privită ca element crucial pentru securitatea ontologică nu doar a indivizilor,
ci, în acest context, a statelor care compun sistemul internațional. După prăbu”irea
sistemului bipolar caracterizând perioada Războiului Rece, conceptul de ordine
mondială a devenit extrem de popular ”i a fost deseori utilizat în mod abuziv, fără
a defini clar înțelesul acestuia. A”a cum pe bună dreptate a remarcat Hedley Bull,
un studiu al ordinii în politica mondială trebuie să înceapă cu întrebarea: Ce este
ordinea? (Bull, 1998, p. 1).
Dar un eventual răspuns la această întrebare ar fi unul incomplet fără clarificarea
înțelesului conceptului adiacent, acela de ordine mondială.
Utilizat în contextul ordinii, cuvântul mondial nu trebuie înțeles în sensul său
absolut, acesta având limitele sale spațiale ”i temporale. De regulă, în literatura
de specialitate, referindu-se la ordine, termenul „mondial㔠se limitează la epoca
modernă, avându-”i originea în perioada „lungului” secol al XVI-lea1, deseori
1. Distincția secole „lungi” ”i „scurte” nu se referă la măsurarea cronologică a epocilor
istorice, ci la substanța acestora. De exemplu, formula „lungul secol” a fost folosităpentru a marca etapa de gestație a sistemului mondial capitalist; vezi Wallerstein(1992-1993, vol. III, pp. 7-17).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 312
asociat cu războaiele italiene (1494-1529) ”i Pacea de la Wesfalia (1648), ”i care
intră în faza finală după al doilea război mondial (1939-1945), care culmineazăcu încheierea Războiului Rece (1989-1990). Cât prive”te limitele spațiale,termenul mondial se referă inițial la Europa de V est, ale cărei model ”i principii
politice, economice ”i militare de organizare se extind gradual la scară globală.
Cele două conflagrații mondiale ”i procesul de decolonizare lansat ulterior înAfrica ”i Asia desăvâr”esc procesul de expansiune a ordinii de origine europeană,conferindu-i acesteia un caracter global. Cu siguranță, inițial, ordinea europeană
are ca limită spațială o dimensiune regional㠖 Europa –, aceasta neputând ignora
faptul ca atât anterior, cât ”i în paralel cu aceasta au existat ”i alte ordini politiceregionale. ˛nsă în timp ce ordinele regionale noneuropene existau sub formă deimperii, ordinea europeană se baza pe state suverane moderne. De asemenea,
dacă celelalte ordini acopereau o regiune ”i erau mai degrab㠄introverte”, ordinea
european㠖 ”i cu atât mai mult cea imperial european㠖 se baza pe un sisteminteroceanic ”i era una globală ca orientare (scop), având pretenții de universalism(Knutsen, 1999, pp. 1-5).
˛n cel mai general sens, ordine înseamnă organizarea ”i, prin urmare, interacțiunea
unor elemente conform unui model. Considerând statele ca fiind principalii actoriai sistemului internațional modern, ordinea mondială presupune existența unormodele de interacțiune interstatală care asigură securitatea relativă a statelor,
mediul internațional predictibil ”i realizarea scopurilor primare ale națiunilor ”i
ale omenirii ca întreg. Cu alte cuvinte, se poate vorbi despre ordine mondialăatunci când există un tipar relativ stabil de organizare a relațiilor interstatale pearena internațională.
Această stabilitate se sprijină pe reguli de comportament internațional. Majoritatea
autorilor consideră că aceste reguli, indiferent de caracterul formal sau informal,sunt elaborate ”i impuse de către cei mai semnificativi actori din sistemul internațional(semnificația fiind definită în termeni de putere, impact sau influență). Această
viziune se corelează cu supoziția că în sistem capabilitățile sunt distribuite în mod
inegal, ceea ce face să existe state slabe ”i puternice. Dinamica competițieieconomice ”i a rivalităților militare dintre marile puteri din sistem atribuie ordiniimondiale un caracter fluid ”i schimbător. ˛n acest context, se poate vorbi despre
apariția, decăderea ”i, în ultimă instanță, prăbu”irea ordinilor mondiale, aceasta
din urmă având loc, dintr-o anumită perspectivă teoretică, în urma războaielorhegemonice care ar avea capacitatea să schimbe în mod radical nu doar raporturilede forță dintre state, dar ”i modele de interacțiune economică ”i socială la scară
globală (ibidem , pp. 1-3).
˛nsă ar fi gre”it să considerăm că ordinea mondială este domeniul exclusiv al
marilor puteri ”i se reduce doar la raporturile politico-militare ”i la competiția

ORDINEA MONDIALˆ – CONCEPTE “I PERSPECTIVE 313
economică dintre acestea. Pe lângă aspectele menționate anterior, problematica
ordinii mondiale mai include componente de ordin economic, informațional,ecologic, legal, social la nivel global care afectează întreaga omenire ”i implică,pe lângă marile puteri, întreaga societate internațională de state, cât ”i numeroaseforme de organizare transnațională a indivizilor în interiorul ”i exteriorul țării.Astfel, putem spune că, în sens larg, ordinea mondială presupune existența unormodele de interacțiune politică, militară, economică ”i socială dintre state ”i/sauactori nonstatali la nivel global.
Fără îndoială, în ciuda multitudinii actorilor ”i a interacțiunilor multidimensionale
din diverse domenii ale vieții sociale, cea mai importantă ”i mai bine studiatădimensiune a ordinii mondiale rămâne totu”i cea orizontală, adică relațiile dintrestate – iar aici, în general, relațiile internaționale au căzut victimă tentației de aceda ispitei privilegierii marilor puteri, care se luptă, impun ”i modifică tipare deinteracțiune ”i norme de conduită în sistemul internațional.
Probleme de polaritate în ordinea mondială
Polaritatea este termenul utilizat de obicei în literatura de specialitate (de orientare
preponderent realistă) pentru a defini structura relațiilor dintre principalii actoridin sistem care asigură menținerea unei ordini mondiale. Când este folosită înraport cu ordinea mondială, polaritatea scoate în evidență ierarhizarea marilorputeri în sistem într-o perioadă istorică dată. ˛n funcție de modul în care suntstructurate relațiile de putere din sistemul internațional, se poate vorbi despreordinea mondială multipolară, bipolară ”i unipolară.
Atunci când menținerea ordinii necesită cooperarea principalelor puteri din
sistem, suntem în prezența ordinii multipolare – în care există un grup compus
din mai mult de trei mari puteri care cooperează, dar se află ”i într-o competițiereciprocă acerbă. ˛n acela”i timp, pentru soluționarea problemelor internaționalede importanță majoră, este necesar efortul conjugat al principalelor puteri, niciuna nefiind în stare să impună o rezolvare unilaterală a chestiunii. Nu este exclusca o putere majoră să dorească să se afirme ca principalul actor în sistem. ˛nsă înasemenea condiții, astfel de acțiuni vor declan”a reacția celorlalte puteri majorede a preveni acest scenariu. Deseori, această modalitate de asigurare a ordiniieste asociată cu balanța de putere, modelul care a dominat politica europeanătimp de mai multe secole (Huntington, 1999, pp. 35-49).
Un exemplu clasic în acest sens este ordinea multipolară instaurată prin
Congresul de la Viena (1815) după războiul hegemonic napoleonian. Atunci,

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 314
principalele mari puteri continentale – Anglia, Austria, Prusia ”i Rusia, sub
forma Quadruplei Alianțe (în care ulterior a fost integrată ”i Franța) – au
instituționalizat formal principiul balanței de putere prin care au trasat limitelecompetiției ”i au convenit să descurajeze orice tentații hegemonice în Europa
1.
Atunci când ordinea internațională este asigurată de două superputeri aproximativ
egale ca forță, suntem în prezența ordinii bipolare . ˛ntr-o ordine bipolară, relațiile
dintre cele două superputeri sunt cruciale pentru sistem, ele dominând în totalitateagenda internațională ”i politica mondială. Fiecare dintre cele două superputericreează ”i conduce o coaliție de „state-satelit”, organizate sub formă de blocuripolitico-militare ”i economice. ˛n acela”i timp, superputerile concurează pentruextinderea ”i exercitarea influenței asupra statelor nealiniate la nici unul dintrecele două blocuri (Huntington, 1999, p. 35).
Adeseori, rivalitatea dintre două superputeri se manifestă indirect, prin interpu”i,
putând lua forma unor războaie prin procură la periferia sistemului. ˛n acela”i
timp, dincolo de confruntare, între cele două superputeri există un grad minim decooperare. ˛mpărtă”ind o serie de reguli ”i proceduri informale convenite decomun acord, cele două superputeri evită o confruntare directă între ele ”i chiarcooperează punctual atunci când acest lucru este în interesul ambelor părți.
Existența a două superputeri în sistem este un eveniment rar în relațiile
internaționale. Perioada antică a polisurilor elene ne oferă un exemplu de ordinebipolară prin rivalitatea dintre Sparta ”i Atena, ce a culminat cu războiulpeloponesiac în jurul anului 431 î.Hr. Astfel, imediat după războaiele persane, încare grecii au luptat împreună sub egida ligii elenice, se formează două blocuririvale în fruntea cărora se aflau Atena ”i Sparta. Cele două entități alcătuiescsisteme de alianțe cu polisuri mai mici, prin care oferă garanții de securitate ”i î”iasumă obligația de a interveni în caz de război cu blocul opus. Ambele blocuri
sunt angajate într-o competiție acerbă pentru supremația comercială ”i navală,
care în final degenerează într-o conflagrație generalizată care implică cele douăalianțe militare (Holsti, 1992, pp. 28-35).
Un precedent mai recent de ordine bipolară poate servi perioada Războiului
Rece (1945-1990), în care Statele Unite ”i Uniunea Sovietic㠖 ultima compensândinferioritatea economică prin paritate nuclear㠖 în ciuda rivalităților, au asiguratstabilitatea sistemului. ˛n timp ce Statele Unite ”i aliații săi europeni au creat oadevărată comunitate de securitate pluralistă (NATO-UE), Uniunea Sovietică ainvestit enorm în asamblarea unui bloc politco-militar ”i economic rigid (Pactulde la V ar”ovia, CAER). Cele două superputeri au evitat o confruntare directă, darau purtat războaie prin procură în Africa, America Latină, Asia. De asemenea,
prin întâlnirile la nivel înalt, au elaborat o serie de reguli ”i acorduri pentru
1. Pentru mai multe detalii, vezi Kissinger (2002, pp. 67-87).

ORDINEA MONDIALˆ – CONCEPTE “I PERSPECTIVE 315
limitarea competiției (cursei înarmărilor – Mutal Assured Destruction ) ”i gestionarea
crizelor (linia directă Washington-Moscova, dup㠄criza rachetelor” din Cuba)1.
Atunci când ordinea mondială este asigurată de o singură superputere, suntem
în prezența unei ordini unipolare . ˛ntr-o astfel de ordine
există o singură superputere, nici o putere majoră semnificativă ”i multe puteri minore
(Huntington, 1999, p. 35),
iar, drept urmare,
unica superputere poate soluționa eficient problemele internaționale de una singură ”inici o combinație de alte state nu are puterea necesară pentru a o preveni să procedezeastfel ( ibidem ).
Deoarece, într-o ordine unipolară, hegemonul nu poate fi egalat nici de către
o altă putere, nici de o coaliție de puteri minore, acesta reu”e”te să-”i păstreze
preeminența o perioadă lungă de timp. Declinul său ”i, prin urmare, prăbu”irea
ordinii unipolare sunt de asemenea legate de cre”terea puterii relative a altoractori din sistem ”i decadența (economică, socială) internă a hegemonului. Celemai des utilizate exemple pentru ordinea unipolară sunt Imperiul Roman ”i China,
ambele, din punct de vedere geografic, fiind ordini regionale, în mare parte
acoperind Europa ”i, respectiv, Asia de Est ( ibidem ).
După ce cucere”te Macedonia, supune Siria Seleucizilor ”i distruge Cartagina,
în 168 î.Hr., Imperiul Roman se instalează în fotoliul de hegemon incontestabil
pe întregul litoral al Mării Mediterane, parțial al Mării Negre, al Mării Nordului
”i în zonele adiacente acestora. Epoca de aur deschisă de Nerva, continuată deTraian, Adrian ”i de cei doi Antonini face din Imperiul Roman, pentru aproximativ300 de ani, cel mai performant sistem politic ”i economic, cu cea mai puternică
armată pregătită atât pentru noi cuceriri, cât ”i pentru apărarea față de invaziile
barbarilor. Superioritatea Pax Romana se evidenția prin: guvernare republicanăcu Senat ”i imperator, organizarea eficientă a administrației publice, comerțdezvoltat, organizare militară disciplinată ”i tactici de luptă inovatoare pentru
acea perioadă, ce permiteau amplasarea rapidă a forțelor în teatre de război ”i
victorii facile în fața adversarilor (Gibbon, 1995, pp. 3-68). ˛nsă nu numaicapabilitățile materiale asigurau preponderența deta”ată a Imperiului Roman.Atractivitatea sistemului ”i, prin urmare, dorința de a face parte din societatea
superioară ”i prosperitatea materială a acesteia erau două elemente importante ale
puterii „soft” exercitate de Imperiul Roman în raport cu cei care au fost supu”i.
1. Pentru mai multe detalii despre această perioadă, vezi McCauley (1999).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 316
Un alt aspect important al problematicii polarității îl constituie dezbaterea
asupra distribuției puterii ”i stabilitatea sistemului internațional. ˛n literatura de
specialitate nu există unanimitate în ceea ce prive”te forma de polaritate care
asigură durabilitatea ”i pacea în sistemul internațional. Potrivit unui curent de
opinie, ordinea multipolară în care există o distribuție relativ egală a puterii în
rândurile puterilor majore garantează cel mai bine pacea ”i stabilitatea sistemuluiinternațional. Argumentul adus în sprijinul acestei supoziții constă în imposibilitatea
oricărei puteri de a prevala u”or asupra celeilalte, ceea ce ar trebui să restrângă
aria opțiunilor de natură violentă în sistem (Deutsch, Singer, 1964, pp. 390-406).
˛n acela”i timp, exponenții curentului alternativ afirmă că ordinea unipolară ”i
cea bipolară sunt cele mai optime forme de asigurare a stabilității în sistem. ˛nsprijinul acestei ipoteze se argumentează că hegemonul, datorită capacității de a
prevala asupra oricărei coaliții de puteri ”i de a interveni în orice conflict dacă
acesta pune în pericol ordinea regională sau globală, inhibă orice porniri belicoase
în sistem (Mansfield, 1992, pp. 3-24; Ikenberry, 2001, pp. 17-24). Cât prive”te
ordinea bipolară, se afirmă că echilibrul terorii între cele două superputeri ”i
dominarea aliaților săi restrânge aria competiției la periferia sistemului ”i tolerează
doar conflicte locale, prevenind escaladarea acestora într-un război generalizatîntre blocuri rivale (Waltz, 1979, pp. 161, 177). De”i în această problemă nu s-a
ajuns la un consens, dezbaterea ”i cercetările în sine au contribuit la înțelegerea
mai bună a comportamentului statelor pe arena internațională, în funcție de
modul în care este distribuită puterea în sistem, precum ”i legătura dintre variate
forme de polaritate ”i caracteristici ale conflictelor interstatale (cantitatea ”i
intensitatea acestora) (Tsygankov, 2002, pp. 184-190).
Structura sistemului internațional
Dacă până acum am analizat modalitățile de structurare a relațiilor dintre actoriimajori din sistem, în continuare vom direcționa analiza către dimensiunea verticală
a ordinii mondiale, care cuprinde o întreagă panoplie de actori mari ”i mici,
puternici ”i slabi ”i raporturile dintre ace”tia. De”i neoreali”tii descriu statele ca
„unități similare” ( like-units ) (Waltz, 1979, pp. 93-97), chiar ”i autorii acestui
curent acceptă faptul că ele diferă ca dimensiune, forță militară, dezvoltare
economică, identitate, ideologie ”i religie, organizare politică ”i sub alte aspecte.
Există o tradiție bogată de a descrie sistemul internațional ca fiind compus din
mai multe lumi (care împărtă”esc caracteristici comune), relațiile în interiorul ”i
dintre acestea formând structura sistemului de state.

ORDINEA MONDIALˆ – CONCEPTE “I PERSPECTIVE 317
V orbind despre sistemul mondial modern, Immanuel W allerstein – precum ”i
întreaga “coală dependencia ”i exponenții neomarxismului în relațiile interna-
ționale – sprijină divizarea sistemului mondial în „centru”, în frunte cu „statelecentrale”, urmate de „semiperiferie” ”i „periferie”, care, în linii generale,
îndeplinesc funcția de furnizoare de materie primă ”i servesc ca piață de desfacere
pentru produsele prelucrate (Wallerstein, 1992-1993, vol. II, pp. 282-284). ˛nperioada Războiului Rece era răspândită structurarea sistemului internațional înlumea capitalistă, lumea socialistă ”i cea a statelor nealiniate. ˛n funcție de
criteriul geografic, Henry Kissinger divizează lumea postbipolară în patru categorii:
relațiile dintre SUA ”i Europa Occidentală ”i în interiorul emisferei occidentale;
marile puteri din Asia; Orientul Mijlociu conflictual; continentul care nu are precedent
în istoria Europei – Africa (Kissinger, 2002a, pp. 14-15).
˛n funcție de criteriul economic, Joseph Nye structurează sistemul în societăți
agricole preindustriale, economii industriale ”i societăți postindustriale (2002,
p. 8). Alți autori, luând drept criteriu gradul de conectare a statelor la globalizare,deosebesc statele care reprezint㠄nucleul funcțional” al globalizării ”i țările„neintegrate”, care, fie din cauza rigidității politice sau culturale, fie din cauza
sărăciei extreme, refuză sau nu pot fi conectate la acest proces (Barnett,
Gaffney, 2003).
De asemenea, au fost elaborate o serie de clasificări care au luat ca punct de
referință raportarea statelor la principiile westfalice ”i, cel mai important în
ierarhia acestora, la suveranitate ca element central. Astfel, Robert Cooper
vorbe”te despre un sistem internațional divizat în state premoderne, moderne ”ipostmoderne (2002, p. 12). ˛n aceea”i tipologie se încadrează ”i clasificarea luiTanaka Akihiko, pentru care sistemul internațional este compus din sfera
„haotic㔠(premodernă), modernă ”i cea neomedievală (2002, pp. 154-158).
Păstrând această logică, vom diviza sistemul în sfera westfalică, dominată destate moderne, ”i periferia westfalică, ce include statele pre- ”i postwestfalice
1.
Considerăm că această clasificare ne permite să înțelegem mai bine natura
schimbărilor prin care trec statele, precum ”i ceea ce determină comportamentul
lor în raporturile cu alți actori din sistem. Astfel, în timp ce unele state, care cugreu se înscriu în înțelesul modern al acestui concept, luptă cu haosul ”i forțelecentrifuge pentru formarea unei identități ”i exercitarea suveranității în interiorul
său, altele privesc cu gelozie la orice tentativă de a limita exercitarea suveranității
1. Daniel Biró, „The Unbearable Lightness of… Violence: Organised Violence and
Governance Building in Westfalian Periphery”, PhD Research Project presented at
the Australian National University, July 2005 (lucrare nepublicată).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 318
în exterior sau interior (Rusia, China), iar ultimii elaborează diverse modele
pentru exercitarea comună sau multietajată a suveranității (UE).
Statele din sfera westfalică împărtă”esc trăsături clasice westfalice, fiind dominate
de centralizarea puterii în interior, cu un executiv puternic ”i intervenționist în
politici economice, toate în scopul exercitării suveranității interne. ˛n sfera
westfalică, existența statelor
este legitimată de convingerea că independența națională este imposibil de păstrat fără
întărirea statului (Akihiko, 2002, p. 163),
dovadă fiind cre”terea cheltuielilor militare în grupul acestor state.
˛n plan extern, statele moderne respectă principiile lui Machiavelli ”i ale lui
Richelieu cu privire la rațiunea de stat (Cooper, 2002, p. 12). Privind lumea prinprisma „dilemei de securitate” ”i a balanței de putere, statele moderne sunt
extrem de suspicioase cu privire la intențiile vecinilor ”i, pentru a contrabalansa
potențialele intenții agr esive ale acestora, se angajează în diverse balanțe de
putere la nivel regional. De asemenea, statele din această sferă nu acceptă oimplicare politică în af acerile lor interne, denunțând orice tentativă de acest fel prin
invocarea potențialului său militar (eventual nuclear). Din acest punct de vedere,
cât se poate de moderne sunt Rusia, China, India, Pakistan ”i Indonezia.
Următoarea categorie o reprezintă statele care au depă”it trei faze ale „adaptării”.
Astfel,
inițial, statele moderne s-au definit drept „colectoare de taxe” în vederea conducerii
treburilor militare (Weiss, 2002, p. 27)
”i, prin aceasta, de asigurare a securității externe a populației cuprinse între
granițele sale. Ulterior, pe măsura avansării integrării în zona capitalului mondial,
ele s-au definit ca „protectori ai economiei naționale ”i agenți ai industrializării”
(ibidem ), autodefinire paralelă cu preluarea rolului de „constructori ai «națiunii»,
prin expansiunea cetățeniei sociale” ( ibidem ). ˛n final, sfâr”itul secolului XX
surprinde o largă majoritate a statelor dezvoltate în calitatea de „state manageriale”
(Thrift, 2001, pp. 71-102), „state competiționale” (Cerny, 1990, p. 241) sau
„state catalitice” (Lind, 1992, pp. 3-12; 2002, p. 257) – sau, altfel spus, statepostwesfalice.
Statele numite postwestfalice
caută să-”i atingă obiectivele bazându-se mai puțin pe propriile resurse ”i mai mult pe
asumarea unui rol dominant în coalițiile dintre state, instituții transnaționale ”i grupuri
din sectorul privat (Weiss, 2002, p. 257)

ORDINEA MONDIALˆ – CONCEPTE “I PERSPECTIVE 319
”i încercând să-”i mențină o independență relativă față de elementele coaliției.
Independența rămâne una relativă, deoarece aici se exteriorizează pregnantinterdependența complexă despre care vorbeau Keohane ”i Nye (1989, p. 26),prin interconectarea piețelor financiare, uniformizarea la maximum a regulilor în
mediul financiar-bancar ”i reacția în lanț la orice dereglare în această zonă.
Principalele trăsături ale statelor postwestfalice sunt:
Imposibilitatea operării distincției între afaceri interne ”i externe; interferență reciprocă
în afaceri considerate tradițional interne ”i supraveghere ( surveillance ) mutuală;
respingerea forței ca mijloc de soluționare a disputelor ”i, în consecință, codificareanormelor de comportament respectate benevol; irelevanța sporită a frontierelor;securitatea este bazată pe transparență, deschidere reciprocă, interdependență ”i vulnera-bilitate mutuală (Cooper, 2002, p. 13).
˛n legătură cu aceste caracteristici se impun două precizări: războiul militar
clasic a fost înlocuit de războiul vinului, puilor, ciocolatei, oțelului, biscuițilorsau de războiul împotriva terorismului; frontierele au devenit aproape inexistenteîn ceea ce prive”te circulația bunurilor, capitalurilor ”i serviciilor, dar nu ”i înceea ce prive”te imigrația ilegală ”i securizarea granițelor.
Transformarea statelor ”i produsul lor postwestfalic nu au dus la dispariția
suveranității – aceasta capătă un nou înțeles regulativ (de reglementare), fără a fipus sub semnul întrebării aspectul său existențial (S łrensen, 1999, pp. 168-182).
Ea presupune exercitarea comună sau multietajată a suveranității într-o rețeacomplexă, care, potrivit lui Hirst ”i Thompson (2000, p. 365), „acceptă un nivelintolerabil de interferență în afacerile interne” . Statele postwestfalice respingamoralitatea machiavelică, înlocuind-o cu con”tiința morală în relațiile internaționale”i afacerile interne, resuscitând vechea dezbatere cu privire la războaiele juste(Cooper, 2002, p. 14). Drept exemple de state postwestfalice pot servi majoritateastatelor membre ale Uniunii Europene, precum ”i Noua Zeelandă sau Australia.
˛n sfera prewestfalică, statul (în sensul său modern) nu a existat niciodată în
realitate, populația de pe teritoriul său nu împărtă”e”te o identitate comună, iarviolența ia forma luptelor dintre diverse clanuri sau triburi. Drept urmare, înaceste state, criteriul weberian al legitimității folosirii forței suferă mutații dinsprecriteriul contractului social de tip modern spre alte forme de loialități dictate deinterese economice, de apartenență socială sau religioasă.
˛n astfel de state, experimentul modernizator a e”uat, autoritățile statale nu
controlează efectiv întregul teritoriu al țării ”i sunt concurate de actori nonstataliprecum carteluri de droguri, bande criminale, rebeli ”i gherile paramilitare, dar ”icorporații economice transnaționale, organizații inter- ”i nonguvernamentale etc.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 320
Consecințele sunt teribile: masacre sângeroase, războaie interetnice, fluxuri
masive de refugiați, foamete, dezastre ecologice ”i răspândirea bolilor infecțioase(Akihiko, 2002, pp. 165-166). Pentru restabilirea ordinii interne ”i asigurareaserviciilor minim necesare pentru cetățeni, statele prewestfalice au nevoie deintervenția militară ”i asistență financiară din exterior fie din partea altor state dinsistem, fie din partea organizațiilor nonguvernamentale. ˛n aceste condiții, de”ilegal aceste state continuă să fie tratate ca fiind suverane, în realitate, suveranitateafie nu există, fie este limitată. ˛n mare parte, state prewestfalice sunt fostelecolonii ”i se regăsesc în Africa, America Latină, Asia ”i fostul spațiu sovietic.
Structura extrem de eterogenă a sistemului internațional de după Războiul
Rece, în care coexistă ”i concurează diferite logici cu privire la organizareapolitică, economică, precum ”i realizarea politicii externe, a dat na”tere maimultor scenarii cu privire la viitoarea organizare a sistemului internațional ”iforma pe care o va lua noua ordine mondială.
Sistemul internațional în tranziție
Odată cu sfâr”itul Războiului Rece, literatura de specialitate a fost dominată de
ideea că lumea se află într-o perioadă de tranziție, când, pe lângă redistribuția
capabilităților, au loc modificări radicale în normele ”i instituțiile ce guvernează
sistemul internațional, fază de tranziție asemănătoare celei din secolul al XVI-lea,
când s-a creat sistemul modern de state. Dacă această opinie este împărtă”ită pelarg în comunitatea de experți, în schimb în privința răspunsului la întrebarea
„Spre ce se îndreaptă sistemul internațional sau cum va arăta el?” nu s-a ajuns
la un consens. ˛n legătură cu acest subiect, comunitatea academică a produs o
gamă largă de studii avansând scenarii ”i alternative la sistemul internațional
pentru toate gusturile ”i categoriile, provocând astfel o adevărat㠄ciocnire a
perspectivelor” (Hughes, 1994, pp. 41 1-422). Fără a ne pronunța definitiv asupra
acestei întrebări complexe, vom încerca în continuare să prezentăm o serie deperspective asupra viitoarei ordini mondiale ”i să explorăm principalele trăsături
”i tendințe care se manifestă pregnant în sistemul internațional în tranziție.
Sintetizând, putem grupa toate aceste perspective în trei mari categorii:
optimiste, pesimiste ”i moderate. Cele optimiste prezintă în general lumea la
apogeul dezvoltării tehnologice ”i al triumfului „rațiunii pa”nice” în afacerileinternaționale; în cele pesimiste lumea este dominată de haos ”i anarhie cronică;
în timp ce abordările moderate se axează pe problematica stabilității ”i guvernării
complexității sistemului prin variate forme de interacțiune dintre state.

ORDINEA MONDIALˆ – CONCEPTE “I PERSPECTIVE 321
Sfâr”itul Războiului Rece, încheierea confruntării ideologice dintre cele două
blocuri ”i al „treilea val de democratizare” a impulsionat o serie de cercetători săavanseze scenarii extrem de optimiste referitoare la viitorul aranjament în sistemulinternațional. Probabil cel mai bine cunoscut din această serie este „sfâr”itul
istoriei” al lui Francis Fukuyama, care se inspiră din bogata tradiție a filosofilor
Iluminismului, resuscitând ideea kantiană a „păcii eterne” . ˛n opinia lui, odată cuîncheierea Războiului Rece
asistăm la „sfâr”itul istoriei” ca atare: acesta reprezintă punctul final în evoluția
ideologică a lumii ”i presupune universalizarea democrației liberale de sorginte occidentalăca formă finală de guvernare umană (Fukuyama, 1989, p. 4).
Războiul ideologiilor este de domeniul trecutului, precum ”i era conflictelor
globale, viitorul fiind „crearea unei piețe comune a politicii mondiale” ( ibidem ,
p. 16) care va diminua probabilitatea războaielor generalizate. Fukuyama consideră
că principala preocupare în viitor nu vor fi războaiele sau confruntările ideologice,
ci soluționarea problemelor economice, ecologice ”i tehnologice cotidiene – dealtfel, o realitate extrem de plictisitoare ( ibidem ).
Prăbu”irea ordinii bipolare nu a produs efecte similare ”i asupra viziunii altor
cercetători, care s-au concentrat mai degrabă asupra pericolelor decât a oportu-
nităților pe care le oferă această perioadă, au preferat să accentueze o serie deprobleme aflate în suspensie ”i neglijate în perioada competiției bipolare sauînghețate de cele două superputeri ”i, în consecință, au asociat viitorul cu un flux
continuu de anarhie ”i haos. Astfel, în prezentarea unei perspective sceptice,
Robert Kaplan vorbe”te despre un haos regionalizat în Africa, în Balcani, însubcontinentul indian ”i în fostul spațiu sovietic ”i un clivaj Nord-Sud din ce în cemai mare la nivel global. ˛n opinia sa, prăbu”irea echilibrului de putere la nivel
global ”i a structurii de securitate din perioada Războiului Rece, adăugate la criza
economică din fostul lagăr socialist, sărăcia Lumii a Treia ”i rivalitățile istoriceetnice sau religioase ce au ie”it la suprafață în procesul de dezintegrare a sistemuluibipolar duc la o stare de anarhie iminentă. La aceste procese, Kaplan adaugă
„răzbunarea” mediului înconjurător (din cauza poluării aerului, defri”ărilor, eroziunii
solului etc.), migrația populațiilor, explozia ratelor de na”tere ”i răspândirea maladiilor
(Kaplan, 2002, pp. 3-41). ˛n final,
harta viitoare – într-un sens, „harta final㔠– va fi o reprezentare etern schimbătoare
a haosului ( ibidem , p. 37).
O perspectivă pesimistă hibridă, ca urmare a nuanțelor moderate, reprezintă
„noul medievalism” . Lansată de Hedley Bull ca o posibilă alternativă la sistemul

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 322
modern de state (Bull, 1998, pp. 248-260), această idee este preluată de o serie
de cercetători, care au sesizat existența simultană, la nivelul societății globale dinperioada de după Războiul Rece, a unor logici organizaționale concurente, precumsistemul național de state (universalism politic) ”i economia transnațională de
piață (universalism economic) (Friederich, 2001, p. 481). ˛n acest sens, noul
medievalism este definit ca un
sistem de autorități suprapuse ”i loialități multiple a căror funcționalitate este menținută de
existența concomitentă a două pretenții concurente de universalitate ( ibidem , p. 486).
Astfel, exponenții acestei perspective nu asociază neapărat „noul medievalism”
cu dezordinea ”i haosul, ci mai degrabă cu o „anarhie controlat㔠în care statelesunt doar o piesă într-o rețea complexă de autorități suprapuse ”i loialități multipleîn care există o anumită ordine. ˛n sprijinul ipotezei „noului medievalism” se
aduc drept dovadă procese de dezintegrare ”i, în acela”i timp, de integrare,
multiplicarea pe verticală a actorilor ”i ponderea tot mai mare a acestora în sistem,privatizarea violenței ”i unificarea tehnologică în special a statelor postindustriale(Akihiko, 2002, pp. 142-151).
Având ca preocupare majoră distribuția puterii în sistem, un grup de cercetători
au produs o serie de scenarii ale ordinii mondiale. ˛ntr-o lucrare amplă asupraglobalizării, Paul Hirst ”i Grahame Thompson prezintă perspectiva unei ordinitripolare bazate pe preponderența „triadei” comerciale formate din SUA (NAFTA
”i o eventuală implicare în Mercosur), Uniunea Europeană (Europa de Est ”i
Africa de Nord) ”i Japonia (Asia ”i Pacific). ˛ncheierea confruntării bipolare ”ideclinul hegemoniei Statelor Unite sunt privite ca
vestitorii sfâr”itului probabil al geopoliticii, în timp ce o nouă geo-economie întemeiată
pe conceptul de competitivitate o va înlocui (Hirst, Thompson, 2000, p. 164).
˛n această perspectivă asupra viitoarei ordini mondiale,
accentul se pune pe trecerea de la un sistem predominant militar de rivalitate interstatală/interblocuri, bazat pe diferențe organizaționale socioeconomice, ideologice ”isistemice, la un sistem întemeiat pe competiția economic㠄pa”nic㔠între state/blocuri, în cadrul căruia chestiunile militare sunt adiacente (cel puțin la prima vedere)(ibidem ).
Următorul scenariu „moderat” este ordinea „uni-multipolar㔠despre care
vorbea Huntington ”i care se prezintă ca un hidbrid complex în care coexistă o
superputere ”i câteva puteri majore (Huntington, 1999, pp. 35-36). ˛n cadrul
acestei ordini mondiale,

ORDINEA MONDIALˆ – CONCEPTE “I PERSPECTIVE 323
soluționarea principalelor probleme internaționale necesită acțiunea singurei superputeri,
însă întotdeauna în combinație cu alte state majore; singura superputere poate bloca
acțiunile coaliției de puteri majore pe chestiuni importante la nivel internațional ( ibidem ).
Prin urmare, ordinea uni-multipolară resimte din plin tensiunea dintre tendințele
unilaterale din partea superputerii ”i dorințele pentru multilateralism sporit din partea
puterilor majore. Pendulând între uni- ”i multipolarism, ordinea în acest caz nu estealtceva decât rezultatul unui echilibru fragil dintre cele două dinamici conflictuale.
˛n contextul sistemului postbipolar se reiterează preeminența Statelor Unite în
calitate de unică superputere în toate domeniile (economic, militar, diplomatic,
ideologic, tehnologic ”i cultural), ceea ce-i permite să promoveze interese în oriceregiune a lumii ( ibidem ). La următorul nivel se plasează o serie de
puteri regionale majore care predomină în anumite regiuni ale lumii, fără însă a avea
posibilitatea să-”i extindă interesele ”i capabilitățile la nivel global, precum StateleUnite; printre acestea sunt menționate condominiumul franco-german în Europa,Rusia în Eurasia, China ”i, potențial, Japonia în Asia de Est, India în Asia de Sud, Iranîn sud-vestul Asiei, Brazilia în America Latină ”i Republica Sud-Africană ”i Nigeria în
Africa ( ibidem ).
La ultimul nivel sunt plasate
puteri regionale secundare ale căror interese sunt deseori în conflict cu statele regionale
majore; acestea includ Marea Britanie în raport cu „combinația” franco-germană,
Ucraina în relația cu Rusia, Japonia în relația cu China, Coreea de Sud față de Japonia,
Pakistan în relația cu India, Arabia Saudită față de Iran ”i Argentina în relația cuBrazilia ( ibidem ).
Dinamicile conflictuale unilateralism versus multipolarism sunt cât se poate
de evidente în această ordine. Există o preferință clară pentru ordine unipolarădin partea Statelor Unite, care se comportă ca un hegemon în sistemul internațional.Puterile majore, la rândul lor, ar prefera o ordine multipolară, în care ”i-ar putea
urmări obiectivele ”i exercita interesele unilateral ”i colectiv, nefiind presate sau
constrânse de o putere superioară ( ibidem ). ˛n plus, puterile majore
se simt amenințate de ceea ce ele percep ca aspirații la hegemonie globală din partea
Americii; oficialii americani se simt frustrați din cauza e”ecurilor în tendința lor dea accede la hegemonie ( ibidem ).
˛n consecință, există riscul ca nici una dintre principalele puteri în politica
mondială să nu fie cu adevărat satisfăcută cu menținerea pe termen lung astatu-quo-ului uni-multipolar ( ibidem ).

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 324
˛n final, s-au lansat o serie de proiecte ale lumii unipolare, în care Statele
Unite sunt prezentate drept singurul hegemon veritabil din istoria sistemuluiinternațional (O’Brien, 2002, p. 37) sau drept Pax Americana cu extensie globală
care nu caută să ocupe noi teritorii (Ikenberry, 2002, pp. 50-53). ˛n perioada de
după Războiul Rece, o serie de autori au descris preeminența Statelor Unite ca
„moment unipolar” (Krauthammer, 1990-1991, pp. 23-33), transformat ulterior
într-o adevărată ordine unipolară (Krauthammer, 2002-2003, pp. 5-17). Astfel,s-a remarcat că
Japonia, a cărei putere se bazează exclusiv pe forța sa economică, a cunoscut o
perioadă de declin; Germania a stagnat; Uniunea Sovietică a căzut, transformându-seîntr-o Rusie mai mică ”i slăbită; Uniunea Europeană s-a orientat în interior peadâncirea integrării ”i construcția infrastructurii sociale, neglijând dezvoltarea capacităților
militare; doar capacitatea Chinei a crescut, însă recuperarea handicapului va lua
câteva decenii până când aceasta va putea provoca Statele Unite, cu condiția continuăriicre”terii curente (Krauthammer, 2002-2003, pp. 5-6).
Rezultatul este dominația fără precedent a unei singure puteri ( ibidem ).
Cei care împărtă”esc acest punct de vedere tratează Statele Unite drept singura
superputere cu interese ”i posibilități globale (Brzezinski, 2000, pp. 20-41; Nye,
2002a, pp. 233-244). Această poziție îi permite să decidă asupra celor mai
importante chestiuni internaționale în mod unilateral. Influența ei nu se reduce
doar la forța militară sau la performanțe economice, ci ”i la atractivitatea culturală.
˛n opinia unora, supremația Statelor Unite îmbracă forma hegemoniei care,datorită preponderenței cople”itoare (militară, economică, diplomatică), poate
influența în mod decisiv politica externă a altor state, asigurând astfel respectarea
regulilor de interacțiune între actori în sistemul internațional (Art, 2003, pp. 1-15).
˛n timp ce alții prezintă superioritatea Statelor Unite sub forma unui imperiu
liberal global care se bucură de o putere fără precedent ”i, prin urmare, are
posibilitatea ”i datoria morală de a influența nu doar politica externă, ci ”i politica
internă a statelor prin răspândirea democrației în toate colțurile lumii, în vedereainstaurării păcii durabile (Bender, 2003, pp. 81-92).
Analizând diverse perspective asupra viitoarei ordini mondiale, putem extrage
principalele trăsături ”i tendințe ale sistemului internațional în tranziție. ˛n primul
rând, majoritatea experților remarcă preponderența Statelor Unite exprimată în
puterea militară (bugetul american depă”ind bugetele militare ale țărilor dinEuropa de Vest, Rusiei ”i Chinei la un loc), competitivitatea economică (în ciuda
unei stagnări din perioada 2000-2002, economia americană a rămas liderul
inovațiilor ”i tehnologiilor în lume) ”i culturală (universitățile americane domină

ORDINEA MONDIALˆ – CONCEPTE “I PERSPECTIVE 325
topul celor mai prestigioase universități din lume, filmele produse la Hollywood,
show-urile TV americane sunt urmărite în toate colțurile lumii…).
˛n al doilea rând, trebuie remarcat procesul de multiplicare a actorilor atât pe
verticală, cât ”i pe orizontală, statele confruntându-se cu numeroase categorii de
subiecți nonstatali legali, precum corporații transnaționale (CTN) sau or ganizații
internaționale nonguvernamentale, ”i ilegali, precum grupări teroriste sau carteluri
criminale transnaționale. De asemenea, la nivel regional, datorită proceselorintegratoare, apar ”i se întăresc, acumulând tot mai multe competențe, o serie de
actori suprastatali, cum ar fi Mercosur, APEC ( Asia-Pacific Economic Cooperation ),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau Uniunea Europeană. ˛n acela”i timp,
colapsul ordinii bipolare a dezghețat o serie de conflicte regionale care au dus la
fragmentarea statelor, proces ale cărui consecințe continuă să se resimtă ”i astăzi.
Se poate argumenta, desigur, că ”i în aceste circumstanțe statele rămân actorii
principali ai sistemului internațional, însă multiplicarea actorilor ”i natura diferită aacestora creează mai multă incertitudine, precum ”i o imagine cu mult mai complexă
a realităților politice, economice, sociale ”i culturale ale sistemului internațional.
O altă tendință care se manifestă cu intensitate în perioada de după Războiul
Rece este privatizarea violenței internaționale. Numeroase conflicte declan”ate în
lume i-au făcut pe mulți comentatori să remarce c㠄războaiele civile” din anii ’90se deosebeau de formele precedente prin mai multă activitate criminală decât
politică ”i prin faptul că erau o manifestare privată ”i nu una colectivă (Kalyvas,
2001, p. 99). Se poate însă argumenta că în arena internațională, violența
organizată mai degrabă în mâini private decât publice nu este un fenomen nou în
sistem, a”a încât cre”terea cantitativă nu schimbă radical situația. ˛nsă trebuieremarcat faptul că organizațiile antistatale, precum ”i indivizii care acționează
autonom reprezentând o celulă independentă dintr-o structură mai mare au
capacitatea de a provoca prejudicii colosale ”i mai multe victime decât pirații
secolului al XVIII-lea sau al XIX-lea, datorită u”urinței de a-”i procura arme de
distrugere în masă. La aceasta se mai adaugă ”i atacurile virtuale (a”a-numitele
cyber attacks ) cu o posibilitate redusă de localizare a atacatorului, prin care pot
fi afectate sisteme vitale ale unui stat, activitatea instituțiilor ”i ramurile economieinaționale (Adams, 2002, p. 103). De asemenea, împotriva grupărilor de acest tip,
aplicabilitatea unor strategii de descurajare de tipul celor folosite în perioada
Războiului Rece împotriva statelor este în cel mai bun caz contestată (Ikenberry,
2002, p. 50). Mediul internațional poate fi caracterizat astăzi ca incert ”i ambiguu,
ca urmare a apariției ”i implicării active în sistem a unor actori „nonconformi”ti”,care nu mai joacă după regulile sistemului internațional modern. Au putere, dar
nu poartă nici o responsabilitate.

MANUAL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE 326
O altă realitate a sistemului internațional în tranziție o reprezintă reacția
statelor la proliferarea conflictelor etnice ”i a amenințărilor din partea actorilornonstatali. Aceasta a luat forma intervenției umanitare în cazul conflictelorinteretnice sau întărirea regimului de neproliferare a armelor de distrugere înmasă. Unul dintre principalele răspunsuri la noua (dez)ordine mondială, cuconsecințe de lungă durată ”i cu efecte importante în ceea ce prive”te dinamicasistemului internațional, este a”a-numita doctrină a preempțiunii, ce oferă posibilitateaunei reacții preventive împotriva unei amenințări iminente
1. După ce această
doctrină a fost adoptată în conceptul de securitate națională a Statelor Unite în2002, alte state importante, precum Rusia sau Franța, s-au grăbit să integrezeacest instrument în conceptele sale. Doctrine precum cea a intervenției umanitare ”icea a preempțiunii au stârnit dezbateri aprinse în sânul comunității internaționale,mai ales în privința condițiilor în care acestea trebuie să aibă loc, locul de luarea unei decizii în acest sens, capacitatea ”i instanța de implementare a intervențiilorderivând din aceste doctrine, posibilele consecințe ”i mai ales posibilitateaineficienței acțiunilor respective
2. Mai multe state au denunțat tendințe unilaterale
ale Statelor Unite, fără a ezita totu”i să procedeze la fel în vecinătatea lor3.
Adaptarea la noile provocări a determinat ”i modificarea structurii armatelor.
Dacă Războiul Rece a creat structuri militare masive în confruntarea dintreblocurile militare, în anii ’90 începe să se simtă nevoia unor soldați bine pregătiți”i mobili, de forțe armate capabile să ducă la bun sfâr”it misiuni pe tot globul. Eraarmatelor naționale sau populare – o povară grea pentru bugetul public – pare săse fi încheiat. Chiar statele care păstrează armatele naționale bazate pe conscripțieîncearcă să le profesionalizeze parțial sau total. Privatizarea violenței se manifestă”i la nivelul statelor care deleagă competențe companiilor militare private specializateîn operațiuni tactice combatante, planificare strategică, colectare ”i analiză deinformații, suport operațional, antrenarea de trupe ”i asistență militară tehnică(Singer, 2004; A vant, 2005).
1. Daniel Biró, „The American Strategy of Dissuasion: Prevention as an Enabler of
Deterrence in a Grand Strategic Design”, M. Sc. Econ. Thesis, Department of
International Politics, Aberystwyth, University of Wales, September 2003 (lucrare
nepublicată).
2. Pentru o dezbatere pe acest subiect, vezi Freedman (2003, pp. 105-1 14), Kurth (2006,
pp. 87-101), Betts (2003, pp. 285-294).
3. Drept exemplu pot servi bombardamentele aviației ruse în defileul Pankiski, care,
potrivit autorităților ruse, ținteau baze ”i adăposturi ale rebelilor ceceni care sepregăteau să pătrundă de pe teritoriul Georgiei în Cecenia. Pentru mai multe detalii,vezi German (2004, pp. 27-39).

ORDINEA MONDIALˆ – CONCEPTE “I PERSPECTIVE 327
˛n final, asistăm la transformarea conceptelor de securitate națională ”i interna-
țională, cărora li se atribuie, pe lângă aspecte clasice militare, ”i aspecte economice,sociale, ecologice, politice ”i individuale (Buzan, 2000, pp. 26-36, 46-64, 120-142).Prin urmare, chestiunii de stabilitate a ordinii mondiale i se adaugă o multitudine
de probleme legate de guvernarea globală, precum liberalizarea comerțului (în
cadrul OMC), protejarea mediului înconjurător (Kyoto), securitatea energetică(pe agenda G-8 în 2006), folosirea în scopuri pa”nice a tehnologiilor nucleare ”ineproliferarea, dezvoltarea durabilă ”i combaterea sărăciei din Lumea a Treia –
care, în noul mediu de securitate la nivel global, capătă noi conotații.

Bibliografie
Adams, James (2002), „Virtual Defense”, Foreign Affairs , 80 (3), mai/iunie.
Adler, Emanuel (1998), „Seeds of Peaceful Change: The OSCE’s Security Community-Building
Model”, în Emanuel Adler ”i Michael Barnett (eds.), Security Communities , Cambridge
University Press, Cambridge.
Adler, Emanuel (2002), „Constructivism and International Relations”, în Walter Carlsnaes,
Thomas Risse, Beth A. Simmons (eds.), Handbook of International Relations , Sage
Publications, Londra.
Adler, Emanuel, Barnett, Michael (1998), „A Framework for the Study of Security
Communities”, în Emanuel Adler ”i Michael Barnett (eds.), Security Communities ,
Cambridge University Press, Cambridge.
Adler, Emanuel, Barnett, Michael (1998a), „Studying Security Communities in Theory,
Comparison, and History”, în Emanuel Adler ”i Michael Barnett (eds.), Security
Communities , Cambridge University Press, Cambridge.
Akihiko, Tanaka (2002), The New Middle Age , The International House of Japan, Tokyo.
Andreas, Peter, Price, Richard (2001), „From War Fighting to Crime Fighting: Trans-
forming the American National Security State”, International Studies Review , 3 (3).
Armstrong, David (1993), Revolution and World Order. The Revolutionary State in
International Society , Clarendon Press, Oxford.
Art, Robert J. (2003), A Grand Strategy for America , Cornell University Press, Ithaca.
Ashworth, Lucian M. (2002), „Did the Realist-Idealist Great Debate Really Happen?
A Revisionist History of International Relations”, International Relations , 16 (1).
Avant, Deborah D. (2005), Market for Force: The Consequences of Privatizing Security ,
Cambridge University Press, Cambridge
Bacevich, Andrew J. (2002), American Empire: The Realities and Consequences of U.S.
Diplomacy , Harvard University Press.
Baldwin, David A. (1980), „Interdependence and Power: A Conceptual Analysis”,
International Organization , 34 (4), toamna.
Baldwin, David A. (1993), „Neoliberalism, Neorealism, and World Politics”, în David
A. Baldwin (ed.), Neorealism and Neoliberalism: The Contemporary Debate , Columbia
University Press, New Y ork.
Baldwin, David A. (1993a), „Anarchy in International Relations Theory: The Neorealist-
-Neoliberal Debate”, în David A. Baldwin (ed.), Neorealism and Neoliberalism: The
Contemporary Debate , Columbia University Press, New Y ork.

BIBLIOGRAFIE 330
Barkawi, Tarak, Laffey, Mark (1999), „The Imperial Peace: Democracy, Force and
Globalization”, European Journal of International Relations , 5 (4).
Barnett, Thomas P .M., Gaffney, Henry H. Jr. (2003), „Global Transaction Strategy”,
Military Officer , 30 aprilie (disponibilă la adresa http://www.thomaspmbarnett.com/
published/gts.htm – accesată la 12 februarie 2005).
Barro, R.J. (1997), Determinants of Economic Growth: A Cross-Country Empirical
Study , MIT Press, Cambridge, MA.
Bauman, Zygmunt (2005), Globalizarea ”i efectele ei sociale , Antet, Bucure”ti.
Baylis, John (2001), „International and Global Security in the post-Cold War Era”, în
John Baylis ”i Steve Smith (eds.), The Globalization of World Politics: An Introduction
to International Relations , ed. a II-a, Oxford University Press, Oxford.
Baylis, John ”i Smith, Steve (eds.) (2005), The Globalization of World Politics: An
Introduction to International Relations , ed. a III-a, Oxford University Press, Oxford.
Bender, Peter (2003), „The New Rome”, în Andrew J. Bacevich (ed.), The Imperial
Tense: Prospects and Problems of American Empire , Ivan R. Dee, Chicago.
Bernstein, E.M. (1940), „War and the Pattern of Business Cycles”, The American
Economic Review , 30 (3), septembrie.
Betts, Richard K. (2003), „The Delusion of Impartial Intrevention”, în Chester A. Crocker,
Fen Olsen Hampson and Pamela Aall (ed.) Turbulent Peace: The Challenge of
Managing International Conflict , Washington, D.C.: United States Institute for Peace
Press, 2003, pp. 285-294.
Biddle, Stephen (1996), „Victory Misunderstood: What the Gulf War Tells Us About the
Future of Conflict”, International Security , 21 (2), toamna.
Biersteker, Thomas J. (2002), „State, Sovereignty and Territory”, în Walter Carlsnaes,
Thomas Risse, Beth A. Simmons (eds.), Handbook of International Relations , Sage
Publications, Londra.
Bretherton, Charlotte, Ponton, Geoffrey (eds.) (1996), Global Politics: An Introduction ,
Blackwell Publishers, Oxford.
Brzezinski, Zbigniew (2000), Marea tablă de ”ah. Supremația americană ”i imperativele
sale geostrategice , Univers Enciclopedic, Bucure”ti.
Bull, Hedley (1977), The Anarchical Society , Columbia University Press, New Y ork.
Bull, Hedley (1984), Justice in International Relations , University of Waterloo Press, Ont.
Bull, Hedley (1998), Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială ,
“tiința, Chi”inău.
Burchill, Scott (2001), „Liberalism”, în Scott Burchill, Richard Devetak, Andrew Linklater,
Matthew Paterson, Christian Reus-Smit, Jacqui True (eds.), Theories of International
Relations , ed. a II-a, Palgrave, Londra.
Buzan, Barry (1983), People, States, and Fear. The National Security Problem in International
Relations , Wheatsheaf, Brighton.
Buzan, Barry (1991), „Is International Security Possible?”, în Ken Booth (ed.), New
Thinking about Strategy and International Security , HarperCollins Academic, Londra.
Buzan, Barry (1995), „The Level of Analysis Problem in International Relations
Reconsidered”, în Ken Booth ”i Steve Smith (eds.), International Relations Theory
Today , Polity Press, Cambridge.
Buzan, Barry (2000), Popoarele, statele ”i teama. O agendă pentru studii de securitate
internațională în epoca de după Războiul Rece , Cartier, Chi”inău.
Buzan, Barry, W æver, Ole, Wilde, Jaap de (1998), Security. A New Framework for
Analysis , Lynne Rienner Publishers, Boulder, Colorado .

BIBLIOGRAFIE 331
Buzan, Barry, W æver, Ole (2003), Regions and Powers. The Structure of International
Security , Cambridge University Press, Cambridge.
Carlsnaes, Walter, Risse, Thomas ”i Simmons, Beth A. (eds.) (2002), Handbook of
International Relations , Sage Publications, Londra.
Carr, E.H. (1978), The Twenty Years’ Crisis: 1919-1939. An Introduction to the Study of
International Relations , Macmillan, New Y ork.
Cavallar, Georg (2001), „Kantian Perspectives on Democratic Peace: Alternatives to
Doyle”, Review of International Studies , 27.
Cerny, Philip G. (1990), The Changing Architecture of Politics: Structure, Agency and
Future of State , Sage Publications, Londra.
Checkel Jeffrey (1998), „The Constructivist Turn in International Relations Theory”,
World Politics , 50 (2).
Clark, Ian (1997), Globalization and Fragmentation: International Relations in the
Twentieth Century , Oxford University Press, Oxford.
Claude, Inis (1962), Power and International Relations , Random House, New Y ork.
Clausewitz, Carl von (2002), Despre război , Antet, Bucure”ti.
Colaresi, M., Thompson, W .R. (2003), „The Economic Development-Democratization
Relationship: Does the Outside World Matter?”, Comparative Political Studies , 36.
Conetta, Carl (2002), „The «New Warfare» and the New American Calculus of War”,
PDA Briefing Memo , 26, 30 septembrie.
Cooper, Robert (2002), „The Post-Modern State”, în Mark Leonard (ed.), Re-Ordering
the World , The Foreign Policy Center, Londra.
Cox, Robert W. (1986), „Social Forces, States and World Order: Beyond International
Relations Theory”, în Robert O. Keohane (ed.), Neorealism and Its Critics , Columbia
University Press, New Y ork.
Creveld, Martin van (1991), Future War , Brassey’s, Londra.
Dahrendorf, Ralf (2000), „Forward”, în Fran Tonkiss, Andrew Passey, Natalie Fenton,
Leslie C. Helms (eds.), Trust and Civil Society , St. Martin’s Press, New Y ork.
Deutsch Karl W . et al. (1957), Political Community and the North Atlantic Area.
International Organization in the Light of Historical Experience , Princeton University
Press, Princeton, NJ.
Deutsch, Karl W ., Singer, J. David (1964), „Multipolar Power Systems and International
Stability”, World Politics , 16 (3), aprilie.
Devetak, Richard (2001), „Critical Theory”, în Scott Burchill, Richard Devetak, Andrew
Linklater, Matthew Paterson, Christian Reus-Smit, Jacqui True (eds.), Theories of
International Relations , ed. a II-a, Palgrave, Londra.
Dougherty, E., Pfaltzgraff, Robert L. Jr. (1971), Contending Theories of International
Relations , J.B. Lippincott Company, New Y ork.
Doyle, Michael W. (1983), „Kant, Liberal Legacies, and Foreign Affairs” (I-II), Philosophy
and Public Affairs , 12 (3-4).
Doyle, Michael W. (1986), „Liberalism and World Politics”, American Political Science
Review , 80.
Doyle, Michael W. (2005), „Three Pillars of the Liberal Peace”, American Political
Science Review , 99 (3).
Duke, Simon (1994), „The State and Human Rights: Sovereignty Versus Humanitarian
Intervention”, International Relations , 12 (2).
Dunne, Tim (1998), Inventing International Society: A History of the English School ,
St Martin’s Press, New Y ork.

BIBLIOGRAFIE 332
Dunne, Tim (2005), „Liberalism”, în John Baylis ”i Steve Smith (eds.), The Globalization
of World Politics: An Introduction to International Relations , ed. a III-a, Oxford
University Press, Oxford.
Dunne, Tim, Schmidt, Brian C. (2005), „Realism”, în John Baylis ”i Steve Smith (eds.), The
Globalization of World Politics: An Introduction to International Relations , ed. a III-a,
Oxford University Press, Oxford.
Enloe, Cynthia (1989), Bananas, Beaches and Bases. Making Feminist Sense of International
Relations , University of California Press, Berkeley, Los Angeles.
Fearon, James D. (1994), „Domestic Political Audiences and the Escalation of International
Disputes”, American Political Science Review , 88.
Fearon, James D. (1995), „Rationalist Explanations for War”, International Organization ,
49 (3), vara.
Freedman, Lawrence (1998), „The Revolution in Strategic Affairs”, Adelphi Paper , nr. 318,
aprilie.
Freedman, Lawrence (2003), „Prevention, Not Preemption”, The Washington Quarterly ,
26 (2), primăvara.
Freud, Sigmund (1985), „Why War?”, în Melvin Small, J. David Singer (eds.), International
War: An Anthology and Study Guide , Dorsey Press, Homewood.
Friederich, Jorg (2001), „The Meaning of New Medievalism”, European Journal of
International Relations , 7 (4).
Fukuyama, Francis (1989), „The End of History?”, The National Interest , 16, vara.
Geeraerts, Gustaaf (1995), „Analyzing Non-State Actors in World Politics”, Pole Paper
Series, Vrije Universiteit Brussel , 1 (4), disponibilă pe Internet la adresa http://
poli.vub.ac.be/publi/pole-papers/pole0104.htm.
German, Tracey C. (2004), „The Pankiski Gorge: Georgia’s Achilles Heel in Its Relations
with Russia”, Central Asian Survey , 23 (1), martie.
Gibbon, Edward (1995), The Decline and Fall of the Roman Empire , vol. I, Alfred A.
Knopf, New Y ork.
Gilpin, Robert (1981), War and Change în World Politics , Cambridge University Press,
Cambridge.
Gilpin, Robert (1988), „The Theory of Hegemonic War”, Journal of Interdisciplinary
History , 18 (4), primăvara.
Gilpin, Robert (2000), Război ”i schimbare în politica mondială , Scrisul Românesc,
Craiova.
Glaser, Charles L. (1994-1995), „Realists as Optimists: Cooperation as Self-Help”,
International Security , 19 (3), iarna.
Goldmann, Kjell (2005), „Relațiile internaționale: o perspectivă de ansamblu”, în Robert
E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann (coord.), Manual de ”tiință politică , Polirom, Ia”i.
Goldstein, Joshua S. (1999), International Relations , ed. a III-a, Longman, New Y ork.
Goldstein, Joshua S. ”i Pevehouse, Jon C. (2004), International Relations , ed. a VII-a,
Pearson Longman, New Y ork.
Gowa, Joanne (1999), Ballots and Bullets: The Elusive Democratic Peace , Princeton
University Press, Princeton NJ.
Gowa, Joanne, Farber, H.S. (1996), „Polities and Peace”, în Michael E. Brown, Sean M.
Lynn-Jones, Steven E. Miller (eds.), Debating the Democratic Peace , MIT Press,
Cambridge.

BIBLIOGRAFIE 333
Graham, David (1986), „War-Proneness, War-Weariness, and Regime Type: 1816-1980”,
Journal of Peace Research , 23 (3).
Gray, Chris Hables (1997), Postmodern War: The New Politics of Conflict , Routledge,
Londra.
Gray, Colin S. (1999), Modern Strategy , Oxford University Press, Oxford.
Grieco, Joseph M. (1988), „Anarchy and the Limits of Cooperation: A Realist Critique
of the Newest Liberal Institutionalism”, International Organization , 42 (3), vara.
Grieco, Joseph M. (1993), „Understanding the Problem of International Cooperation:
The Limits of Neoliberal Institutionalism and the Future of Realist Theory”, în David
A. Baldwin (ed.), Neorealism and Neoliberalism: The Contemporary Debate , Columbia
University Press, New Y ork.
Griffiths, Martin (2003), Relații internaționale: ”coli, curente, gânditori , Ziua, Bucure”ti.
Guzzini, Stefano (2000), „A Reconstruction of Constructivism in International Relations”,
European Journal of International Relations , 6 (2).
Guzzini, Stefano (2001), Realism ”i relații internaționale , Institutul European, Ia”i.
Haas, Ernest B. (1953), „The Balance of Power: Prescription, Concept, or Propaganda”,
World Politics , 5 (4), iulie.
Haggard, Stephan, Simmons, Beth A. (1987), „Theories of International Regimes”,
International Organization , 41 (3), vara.
Harvey, David (1990), The Condition of Postmodernity , Basic Blackwell, Oxford.
Hasenclever, Andreas, Mayer, Peter, Rittberger, Volker (2000), „Integrating Theories of
International Regimes”, Review of International Studies , 26.
Held, David, McGrew, Anthony, Goldblatt, David ”i Perraton, Jonathan (1999), Global
Transformations. Politics, Eonomics and Culture , Polity Press, Cambridge.
Held, David, McGrew, Anthony, Goldblatt, David ”i Perraton, Jonathan (2004), Transformări
globale. Politică, economie ”i cultură , Polirom, Ia”i.
Herz, John H. (1950), „Idealist Internationalism and the Security Dilemma”, World
Politics , 2 (2).
Heyden, Günter (1960), Critica geopoliticii germane , Editura Politică, Bucure”ti.
Higgott, Richard A., Underhill, Geoffrey R.D. ”i Bieler, Andreas (1999), „Introduction:
Globalisation and Non-State Actors”, în Richard A. Higgott, Geoffrey R.D. Underhill,
Andreas Bieler (eds.), Non-State Actors and Authority in the Global System , Routledge,
Londra.
Hirst, Paul (2003), Război ”i putere în secolul XXI , Antet, Bucure”ti.
Hirst, Paul, Thompson, Grahame (2000), Globalizarea sub semnul întrebării , Trei, Bucure”ti.
Hobden, Stephen, Wyn Jones, Richard (2001), „Marxist Theories of International Relations”,
în John Bayliss, Steve Smith (eds.), The Globalization of World Politics. An Introduction
to International Relations , ed. a II-a, Oxford University Press, Oxford.
Hobsbawm, Eric (2002), Era capitalului, 1848-1875 , Cartier, Chi”inău.
Hoffmann, Stanley (1995), „The Crisis of Liberal Internationalism”, Foreign Policy , 98,
septembrie.
Hoffmann, Stanley (2003), „The Debate about Intervention”, în Chester A. Crocker, Fen
Olsen Hampson, Pamela Aall (eds.), Turbulent Peace: The Challenge of Managing
International Conflict , United States Institute for Peace Press, W ashington, D.C.
Hollis, Martin ”i Smith, Steve (1990), Explaining and Understanding International
Relations , Clarendon Press, Oxford.

BIBLIOGRAFIE 334
Holsti, Kalevi J. (1992), International Politics: A Framework for Analysis , ed. a VI-a,
Prentice-Hall International Inc., Englewood Cliffs.
Holsti, Kalevi J. (1996), The State, War and the State of War , Cambridge University
Press, Cambridge.
Hopf, Ted (1998), „The Promise of Constructivism in International Relations Theory”,
International Security , 23 (1).
Howard, Michael (2003), „The Causes of War”, în Chester A. Crocker, Fen Olsen
Hampson, Pamela Aall (eds.), Turbulent Peace: The Challenge of Managing International
Conflict , United States Institute for Peace Press, Washington, D.C.
Hughes, Barry B. (1994), Continuity and Change in World Politics: Clash of Perspectives ,
Prentice Hall, New Jersey.
Huntington, Samuel P. (1998), Ciocnirea civilizațiilor ”i refacerea ordinii mondiale ,
Antet, Bucue”ti.
Huntington, Samuel P. (1999), „The Lonely Superpower”, Foreign Affairs , 78 (2),
martie-aprilie.
Ikenberry , G. John (2001), „Getting Hegemony Right”, The National Interest , 63, primăvara.
Ikenberry, G. John (2002), „America’s Imperial Ambition”, Foreign Affairs , 81 (5),
septembrie/octombrie.
Jackson, Robert ”i S łrensen, Georg (1999), Introduction to International Relations ,
Oxford University Press, Oxford.
Jackson, Robert ”i S łrensen, Georg (2003), Introduction to International Relations:
Theories and Approaches , ed. a II-a, Oxford University Press, Oxford – New Y ork.
Jahn, Beate (2005), „Kant, Mill and Illiberal Legacies in International Affairs”, International
Organizations , 59.
Jervis, Robert (1976), Perception and Misperception in International Politics , Princeton
University Press, Princeton.
Jervis, Robert (1982), „Security Regimes”, International Organizations , 36 (2), primăvara.
Jervis, Robert (1988), „W ar and Misperception”, Journal of Interdisciplinary History , 18 (4),
primăvara.
Jervis, Robert (1999), „Realism, Neoliberalism, and Cooperation: Understanding the
Debate”, International Security , 24 (1), vara.
Jervis, Robert (2002), „Theories of War in an Era of Leading-Power Peace”, American
Political Science Review , 96 (1).
Josselin, DaphnØ ”i Wallace, William (2001), „Non-state Actors in World Politics:
A Framework”, în DaphnØ Josselin, William Wallace (eds.), Non-state Actors in World
Politics , Palgrave, Londra.
Kalb, Don et al. (2000), The Ends of Globalization: Bringing Society Back In , Rowman
and Littlefield, Lanham.
Kaldor, Mary (1999), Războaie noi ”i vechi. Violența organizată în epoca globală , Antet,
Bucure”ti.
Kalyvas, Statnis N. (2001), „«New» and «Old» Civil Wars: A Valid Distinction?”, World
Politics , 54 (1), octobmbrie.
Kaplan, Robert D. (2002), Anarhia care va veni. Spulberând visele ulterioare Războiului
Rece, Antet, Bucure”ti.
Kaysen, Carl (1990), „Is War Obsolete? A Review Essay”, International Security , 14 (4),
primăvara.
Keck, Margaret, Sikkink, Kathryn (1998), Activists Beyond Borders. Transnational Advocacy
Networks in International Politics , Cornell University Press, Ithaca.

BIBLIOGRAFIE 335
Keck, Margaret, Sikkink, Kathryn (1999), „Transnational Advocacy Networks in International
and Regional Politics”, International Social Science Journal , 51 (1), martie.
Kegley, Charles W. Jr. (1993), „The Neo-idealist Moment in International Studies?
Realist Myths and the New International Realities: ISA Presidential Address March
27, 1993, Acapulco, Mexico”, International Studies Quarterly , 37 (2), iunie.
Kegley, Charles W . Jr. ”i Wittkopf, Eugene R. (2006), World Politics: Trends and
Transformations , ed. a X-a, Thomson Learning, Belmont, CA.
Kemp, Geoffrey (2003), „Military Technology and Conflict”, în Chester A. Crocker, Fen
Olsen Hampson, Pamela Aall (eds.), Turbulent Peace: The Challenge of Managing
International Conflict , United States Institute for Peace Press, W ashington, D.C.
Kennedy, Paul M. (1987), The Rise and Fall of the Great Powers , Vintage Books, New
Y ork.
Kennedy, Paul M. (1990), The Rise and Fall of the Great Powers. Economic Change and
Military Conflict from 1500 to 2000 , Fontana Press, Londra.
Keohane, Robert O. (1984), After Hegemony. Cooperation and Discord in the World
Political Economy , Princeton University Press, Princeton.
Keohane, Robert O. (1986), „Theory of World Politics: Structural Realism and Beyond”,
în Robert O. Keohane (ed.), Neorealism and Its Critics , Columbia University Press,
New Y ork.
Keohane, Robert O. (1993), „Institutional Theory and the Realist Challenge After the
Cold War”, în David A. Baldwin (ed.), Neorealism and Neoliberalism: The Contemporary
Debate , Columbia University Press, New Y ork.
Keohane, Robert, Nye, Joseph S. Jr. (1972), Transnational Relations and World Politics ,
Harvard University Press, Cambridge.
Keohane, Robert O., Nye, Joseph S. Jr. (1977, 1989), Power and Interdependence: World
Politics in Transition , Little, Brown and Co., Boston.
Keohane, Robert O., Nye, Joseph S. Jr. (1987), „Power and Interdependence Revisited”,
International Organization , 41 (4), toamna.
Keohane, Robert O., Martin, Lisa L. (1995), „The Promise of Institutionalist Theory”,
International Security , 20 (1), vara.
Kiras, James D. (2005), „Terrorism and Globalization”, în John Baylis, Steve Smith
(eds.), The Globalization of World Politics: An Introduction to International Relations ,
ed. a III-a, Oxford University Press, Oxford.
Kissinger, Henry (1998, 2002), Diplomația , ALL, Bucure”ti.
Kissinger, Henry (2002a), Are nevoie America de o politică externă? , Incitatus, Bucure”ti.
Knutsen, Torbjorn L. (1999), The Rise and Fall of World Orders , Manchester University
Press, Manchester.
Kowert, Paul, Legro, Jeffrey (1996), „Norms, Identity, and Their Limits: A Theoretical
Reprise”, în Peter J. Katzenstein (ed.), The Culture of National Security. Norms and
Identity in World Politics , Columbia University Press, New Y ork.
Krasner, Stephen D. (1982), „Structural Causes and Regime Consequences: Regimes as
Intervening Variables”, International Organization , 36 (2), primăvara.
Krasner, Stephen (ed.) (1983), International Regimes , Cornell University Press, Ithaca, NY.
Krasner, Stephen (1985), Structural Conflict: The Third World against Global Liberalism ,
University of California Press, Berkeley.
Krasner, Stephen D. (1993), „Global Communications and National Power: Life on the
Pareto Frontier”, în David A. Baldwin (ed.), Neorealism and Neoliberalism: The
Contemporary Debate , Columbia University Press, New Y ork.

BIBLIOGRAFIE 336
Kratochwill, Friederich (2000), „Constructing a New Orthodoxy? Wendt’s «Social Theory
of International Politics» and the Constructivist Challenge”, Millennium: Journal of
International Studies , 29 (1).
Krauthammer, Charles (1990-1991), „The Unipolar Moment”, Foreign Affairs , 70 (1).
Krauthammer, Charles (2002-2003), „The Unipolar Moment Revisited”, The National
Interest , 70, iarna.
Kupchan, Charles (2003), „Review of The Tragedy of Great Power Politics”, The International
History Review , septembrie.
Kupchan, Charles A., Kupchan, Clifford A. (1991), „Concerts, Collective Security, and
the Future of Europe”, International Security , 16 (1), vara.
Kupchan, Charles A., Kupchan, Clifford A. (1995), „The Promise of Collective Security”,
International Security , 20 (1), vara.
Kurth, James (2006), „Humanitarian Intervention After Iraq: Legal Ideals vs. Military
Realities”, Orbis , 50 (1), ianuarie.
Lamy, Steven L. (2005), „Contemporary Mainstream Approaches: Neo-Realism and
Neo-Liberalism”, în John Baylis, Steve Smith (eds.), The Globalization of World
Politics: An Introduction to International Relations , ed. a III-a, Oxford University
Press, Oxford.
Lavik, Nils Johan (2002), „Folkemord – noen medisinske og psykologiske aspekter”
(„Crime în mas㠖 câteva aspecte medicinale ”i psihologice”), Nor L ægeforen , la
adresa http://www.tidsskriftet.no/pls/lts/P A_LT.VisSeksjon?vp_SEKS_ID=470272
(accesată la 22.05.2005).
Layne, Christopher (1994), „Kant or Cant: The Myth of the Democratic Peace”, International
Security , 19.
Lenin, V.I. (1970), „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului”, în V.I. Lenin,
Opere alese , Editura Politică, Bucure”ti.
Levy, Jack S. (1982), „Historical Trends in Great Power War, 1495-1975”, International
Studies Quarterly , 26 (2), iunie.
Levy, Jack S. (1985), „Theories of General War”, World Politics , 37 (3), aprilie.
Levy, Jack S. (1988), „Domestic Politics and War”, Journal of Interdisciplinary History ,
18 (4), primăvara.
Levy , Jack S. (1989), „The Causes of W ar: A Review of Theories and Evidence”, în
P.E. Tetlock, J.L. Husbands, R. Jervis, P .C. Stern ”i C. T illy (eds.), Behavior,
Society, and Nuclear War , vol. 1, Oxford University Press, New Y ork.
Levy, Jack S. (1998), „The Causes of War and the Conditions of Peace”, Annual Review
of Political Science , 1.
Levy, Jack S. (2003), „Theories of Interstate and Intrastate War: A Levels-of-Analysis
Approach”, în Chester A. Crocker, Fen Olsen Hampson, Pamela Aall (eds.), Turbulent
Peace: The Challenge of Managing International Conflict , United States Institute for
Peace Press, Washington, D.C.
Levy, Jack S., Barbieri, Katerine (1999), „Sleeping with the Enemy: The Impact of War
on Trade”, Journal of Peace Research , 36 (4).
Light, Margot, Halliday, Fred (1999), „Gender and International Relations”, în A.J. Groom
”i Margot Light (eds.), Contemporary International Relations: A Guide to Theory ,
Pinter, Londra.
Lind, Michael (1992), „The Catalytic State”, The National Interest , primăvara; reprodus
în Weiss (2002, p. 257).

BIBLIOGRAFIE 337
Linklater, Andrew (1996), „Rationalism”, în Scott Burchill, Andrew Linklater, Theories
of International Relations , Macmillan, New Y ork – Londra.
Linklater, Andrew (2001), „Marxism”, în Scott Burchill et al., Theories of International
Relations , ed. a II-a, Palgrave, Londra.
Lipset, Seymour M. (1994), „The Social Requisits of Democracy Revisited”, American
Sociological Review , 59.
Little, Richard (2000), „The English School’s Contributions to the Study of International
Relations”, European Journal of International Relations , 6 (3).
Little, Richard (2001), „International Regimes”, în John Baylis ”i Steve Smith (eds.), The
Globalization of World Politics: An Introduction to International Relations , ed. a II-a,
Oxford University Press, Oxford.
Luttwak, Edward (1995), „Toward Post-heroic Warfare”, Foreign Affairs , 74 (3), mai/iunie.
Luttwak, Edward (1999), „From Vietnam to Desert Fox: Civil-Military Relations in
Modern Democracies”, Survival , 41 (1), primăvara.
Lynn-Jones, Sean (2000), „Does Offence-Defence Theory Have a Future?”, REGIS
Working Paper , QuØbec.
Macgregor, Douglas A. (2001), „Resurrecting Transformation for the Post-Industrial
Era: A New Structure for Post-Industrial Warfare”, Defense Horizons , 2, septembrie.
Mackinder, Halford (1904), „The Geographical Pivot of History”, The Geographical
Journal , 23 (4), aprilie.
MacMillan, John (2003), „Beyond the Separate Democratic Peace”, Journal of Peace
Research , 40 (2), martie.
Mahan, Alfred Thayer (f.a.), The Influence of Sea Power Upon History, 1660-1783 ,
Londra, Sampson Low .
Mandelbaum, Michael (1998-1999), „Is Major War Obsolete?”, Survival , 40 (4), iarna.
Mansfield, Edward D. (1992), „The Concentration of Capabilities and the Onset of War”,
Journal of Conflict Resolution , 36 (1).
Mansfield, Edward D., Snyder, Jack (1995), „Democratization and the Danger of War”,
International Security , 20 (1), vara.
Mansfield, Edward D., Snyder, Jack (2003), „Democratic Transition and War: From
Napoleon to the Millennium’s End”, în Chester A. Crocker, Fen Olsen Hampson,
Pamela Aall (eds.), Turbulent Peace: The Challenge of Managing International
Conflict , United States Institute for Peace Press, Washington, D.C.
Martin, Lisa L., Simmons, Beth A. (1998), „Theories and Empirical Studies of International
Institutions”, International Organization , 52 (4), toamna.
Marx, Karl ”i Engels, Friedrich (1958), „Manifestul Partidului Comunist”, în Karl Marx
”i Friedrich Engels, Opere , vol. 4, Editura Politică, Bucure”ti.
May, Ernest R. (ed.) (1999), Cold War Statemen Confront the Bomb: Nuclear Diplomacy
since 1945 , Oxford, New Y ork.
Mearsheimer, John J. (1994-1995), „The False Promise of International Institutions”,
International Security , 19 (3), iarna.
Mearsheinner, John J. (1995), „A Realist Reply”, International Security , 20 (1), vara.
Mearsheimer, John J. (2003), Tragedia politicii de forță , Antet, Bucure”ti.
McCauley, Martin (1999), Rusia, America ”i Războiul Rece (1949-1991) , Polirom, Ia”i.
McMillan, Susan M. (1997), „Interdependence and Conflict”, Mershon International
Studies Review , 41 (1), mai.
Miroiu, Andrei (2005), Balanță ”i hegemonie. România în politica mondială, 1913-1989 ,
Tritonic, Bucure”ti.

BIBLIOGRAFIE 338
Modelski, George (1978), „The Long Cycle of Global Politics and the Nation-State”,
Comparative Studies in Society and History , 20 (2).
Modelski, George ”i Morgan, Patrick M. (1985), „Understanding Global War”, The
Journal of Conflict Resolution , 29 (3), septembrie.
Moller, Bjorn (2004), „Post-Trinitarian War and the Regulation of Violence”, în Stefano
Guzzini ”i Dietrich Jung (eds.), Contemporary Security Analysis and Copenhagen
Peace Research , Routledge, Londra.
Montagu, Ashley (1976), The Nature of Human Aggression , Oxford University Press, Oxford.
Moravcsik, Andrew (1997), „T aking Preferences Seriously: A Liberal Theory of International
Politics”, International Organization , 51.
Morgenthau, Hans (1964), Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace ,
ediția a III-a, Alfred A. Knopf Inc., New Y ork.
Morgenthau, Hans (1985), Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace ,
ed. a VI-a, Alfred A. Knopf Inc., New Y ork.
Most, Benjamin A., Starr, Harvey (1983), „Conceptualizing «War»: Consequences for
Theory and Research”, The Journal of Conflict Resolution , 27 (1), martie.
Mouritzen, Hans (1997), „Kenneth W altz: International Polarity”, in Iver B. Neumann, Ole
Wæver, The Future of International Relations. Masters in the Making? , Routledge, Londra.
Mueller, John (1989), Retreat from Doomsday: The Obsolescence of Major War , Basic
Books, New Y ork.
Mueller, John (2000), „The Banality of «Ethnic War»”, International Security , 25 (1),
vara.
Müller, Harald (2001), „Security Cooperation”, în Walter Carlsnaes, Thomas Risse, Beth
A. Simmons (eds.), Handbook of International Relations , Sage Publications, Londra.
Nye, Joseph S. Jr. (1988), „Neorealism and Neoliberalism”, World Politics , 40 (2),
ianuarie.
Nye, Joseph S. Jr. (1997), Understanding International Conflicts , ed. a II-a, Longman,
New Y ork.
Nye, Joseph S. Jr. (2002), „Hard and Soft Power in a Global Information Age”, în Mark
Leonard (ed.), Re-Ordering the World , The Foreign Policy Center, Londra.
Nye, Joseph S. Jr. (2002a), „The American National Interest and Global Public Goods”,
International Affairs , 78 (2).
Nye, Joseph S. Jr. (2005), Descifrarea conflictelor internaționale: teorie ”i istorie ,
Antet, Bucure”ti.
Nye, Joseph S. Jr. ”i Keohane, Robert O. (1971), „Transnational Relations and World
Politics: A Conclusion”, International Organization , 25 (3), vara.
O’Brien, Patrick Karl (2002), „The Pax Britannica and American Hegemony: Precedent,
Antecedent or Just Another History”, în Patrick Karl O’Brien, Armand Clesse (eds.),
Two Hegemonies: Britain 1846-1914 and the United States 1941-2001 , Ashgate,
Burlington.
Ohmae, Kenichi (1995), The End of the Nation State. The Rise of Regional Economies ,
Harper Collins Publishers, Londra.
Oneal, John R., Oneal, Frances H., Maoz, Zeev, Russett, Bruce (1996), „The Liberal
Peace: Interdependence, Democracy, and International Conflict, 1950-1985”, Journal
of Peace Research , 33 (1).
Onuf, Nicholas (1998), „Constructivism: A User’s Manual”, în Vendulka Kubalkova,
Nicholas Onuf, Paul Kowert, International relations in a Constructed World ,
M.E. Sharpe, Armonk, NY.

BIBLIOGRAFIE 339
Osiander, Andreas (1998), „Rereading Early Twentieth-Century IR Theory: Idealism
Revisited”, International Studies Quarterly , 42.
Pentland, Charles „International Organizations and Their Roles”, studiu publicat pentru
prima dată în 1976 ”i reeditat în Paul F . Diehl (ed.), The Politics of International
Organizations. Patterns and Insights , Dorsey Press, Chicago, 1989.
Powell, Robert (1993), „Absolute and Relative Gains în Internatonal Relations Theory”,
în David A. Baldwin (ed.), Neorealism and Neoliberalism: The Contemporary Debate ,
Columbia University Press, New Y ork.
Powell, Robert (1994), „Anarchy in International Relations Theory: the Neorealist-Neoliberal
Debate”, International Organization , 48 (2), primăvara.
Pugh, Michael (2002), „Policing the World: Lord Davies and the Quest for Order in the
1930s”, International Relations , 16 (1).
Rasler, Karen, Thompson, William R. (2005), Puzzles of the Democratic Peace – Theory,
Geopolitics and the Transformation of World Politics , Palgrave Macmillan, New Y ork.
Ray, James Lee (1995), Democracy and International Conflict: An Evaluation of the
Democratic Peace Proposition , University of South Carolina Press, Columbia.
Ray, James Lee (2001), „Integrating Levels of Analysis in World Politics” . Journal of
Theoretical Politics , 13 (4).
Raymond, Gregory A. (1994), „Democracies, Disputes and Third Party Intermediaries”,
Journal of Conflict Resolution , 38.
Reus-Smit, Christian (2002), „Imagining Society: Constructivism and the English School”,
British Journal of Politics and International Relations , 4 (3), octombrie.
Rich, Paul (2002), „Reinventing Peace: David Davies, Alfred Zimmern and Liberal
Internationalism în Interwar Britain”, International Relations , 16 (1).
Rich, Paul B. (1999), „Warlordism in International Politics”, în Paul B. Rich (ed.),
Warlords in International Relations , Palgrave Publishers, Londra.
Richardson, James L. (1997), „Contending Liberalisms: Past and Present”, European
Journal of International Relations , 3 (1).
Rieffer, Barbara Ann J. ”i Mercer, Kristan (2005), „US Democracy Promotion: The
Clinton and Bush Administrations”, Global Society , 19 (4), octombrie.
Risse, Thomas (2002), „Transnational Actors and World Politics”, în Walter Carlsnaes,
Thomas Risse, Beth A. Simmons (eds.), Handbook of International Relations , Sage
Publications, Londra.
Robertson, Ronald (1992), Globalization: Social Theory and Global Culture , Sage
Publications, Newburry Park, CA.
Rosato, Sebastian (2005), „Explaining the Democratic Peace”, American Political Science
Review , 99 (3).
Ruggie, John Gerard (1995), „The False Premise of Realism”, International Security , 20 (1),
vara.
Rummel, Rudolph, J. (1997), Power Kills: Democracy as a Method of Non-Violence ,
Transaction Publishers, New Brunswick, NJ.
Rummel, Rudolph J. (2002), „The New Concept of Democide: Definition of Democide”,
cap. 2 din Death by Government , Transaction Publishers, New Brunswick, NJ.
Russett, Bruce (1993), Grasping the Democratic Peace , Princeton University Press, Princeton.
Schellenberg, James A. (1985), „The Biology of Human Aggression”, în Melvin Small,
J. David Singer (eds.), International War: An Anthology and Study Guide , Dorsey
Press, Homewood.

BIBLIOGRAFIE 340
Schmidt, Brian C. (1998), „Lessons from the Past: Reassessing the Interwar Disciplinary
History of International Relations”, International Studies Quarterly , 42.
Schmidt, Brian C. (2002), „Anarchy, World Politics and the Birth of a Discipline:
American International Relations, Pluralist Theory and the Myth of Interwar Idealism”,
International Relations , 16 (1).
Schroder, Paul W. (1992), „Did the Vienna Settlement Rest on a Balance of Power?”, The
American Historical Review , 97 (3), iunie.
Schweller, Randall (1994), „Bandwagoning for Profit: Bringing the Revisionist State
back in”, International Security , 19 (1), iunie-iulie.
Schweller, Randall (1998), Deadly Imbalances. Tripolarity and Hitler’s Strategy of World
Conquest , Columbia University Press, New Y ork.
Shapcott, Richard (2004), „IR as a Practical Philosophy: Defining a «Classical Approach»”,
British Journal of Politics and International Relations , 6 (3).
Simon, Herbert (1976), Administrative Behavior , ed. a III-a, The Free Press, New Y ork.
Simmons, Beth A., Martin, Lisa L. (2002), „International Organizations and Institutions”,
în Walter Carlsnaes, Thomas Risse, Beth A. Simmons (eds.), Handbook of International
Relations , Sage Publications, Londra.
Singer, David J. (1961), „The Level-of-Analysis Problem in International Relations”,
World Politics , 14 (1).
Singer, Peter W . (2004), Corporate Warriors: The Rise of the Privatised Military Industry ,
Cornell University Press, Ithaca, NY .
Snidal, Duncan (1993), „Relative Gains and the Pattern of International Cooperation”, în
David A. Baldwin (ed.), Neorealism and Neoliberalism: The Contemporary Debate ,
Columbia University Press, New Y ork.
Snow, Donald M. (1996), Uncivil Wars: International Security and the New Pattern of
Internal Conflicts , Lynne Rienner Publishers, Boulder.
Snyder, Glenn H. (1997), Alliance Politics , Cornell University Press, Londra.
Słrensen, Georg (1999), „Sovereignty: Change and Continuity in a Fundamental Institution”,
în Robert Jackson (ed.), Sovereignty at the Millennium , Blackwell, Oxford.
Spiro, David E. (1996), „The Insignificance of the Liberal Peace”, în Michael E. Brown,
Sean M. Lynn-Jones, Steven E. Miller (eds.), Debating the Democratic Peace , MIT
Press, Cambridge.
Spykman, Nicholas J. (1938), „Geography and Foreign Policy I”, The American Political
Science Review , 32 (1), februarie.
Steans, Jill (1998), Gender and International Relations , Polity Press, Cambridge.
Sylvest, Casper (2004), „Interwar Internationalism, the British Labour Party, and the
Historiography of International Relations”, International Studies Quarterly , 48.
Taliaferro, Jeffrey W. (2000-2001), „Security Seeking under Anarchy: Defensive Realism
Revisited”, International Security , 25 (3), iarna.
Terriff, Terry, Croft, Stuart, James, Lucy, Morgan, Patrick M. (1999), Security Studies
Today , Polity Press, Cambridge.
Teschke, Benno (2002), „Theorizing the Westphalian System of States: International
Relations from Absolutism to Capitalism”, European Journal of International
Relations , 8 (1).
Thies, Cameron G. (2002), „Progress, History and Identity in International Relations
Theory: The Case of the Idealist-Realist Debate”, European Journal of International
Relations , 8 (2).

BIBLIOGRAFIE 341
Thompson, William R. (1996), „Democracy and Peace: Putting the Cart Before the
Horse?”, International Organization , 50.
Thompson, William R. (2000), The Emergence of the Global Political Economy , Routledge,
Londra.
Thrift, Nigel (2001), „State Sovereignty, Globalization and the Rise of Soft Capitalism”,
în Colin Hay, David Marsh (eds.), Demystifying Globalization , Palgrave, New Y ork.
Tickner, J. Ann (1992), Gender in International Relations , Columbia University Press,
New Y ork.
Tickner, J. Ann (2005), „Relațiile internaționale: perspective postpozitiviste ”i feministe”,
în Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann (coord.), Manual de ”tiință politică ,
Polirom, Ia”i.
Toderean, Olivia (2002), „Despre oameni, state ”i războaie. Relațiile internaționale ca
ultima frontieră a regândirilor feministe”, în Olivia Toderean (coord.), Itinerarii
contestatare , Politeia, Bucure”ti.
Toderean, Olivia (2004), „Genul în studierea relațiilor internaționale”, în Eniko Magyari-Vincze
”i Petruța Mândruț (coord.), Gen, societate ”i cultură. Cursuri universitare , Editura
Fundației Desire, Cluj-Napoca.
Toffler, Alvin (1995), Puterea în mi”care , Antet, Bucure”ti.
True, Jacqui (1996), „Feminism”, în Scott Burchill, Andrew Linklater (eds.), Theories of
International Relations , Macmillan, Londra.
Tsygankov, P .A. (2002), Teorya Mejdunarodnîh Otno”enii (Teoria relațiilor internaționale ),
Gardariki, Moscova.
Tucidide (1966), Războiul peloponesiac , Editura “tiințifică, Bucure”ti.
Țăranu, Andrei (2005), Doctrine politice moderne ”i contemporane , Editura Fundației
PRO, Bucure”ti.
V agts, Alfred (1948), „The Balance of Power: Growth of an Idea”, World Politics , 1 (1),
octombrie.
Viotti, Paul R., Kauppi, Mark V. (1993), International Relations Theory: Realism,
Pluralism, Globalism , ed. a II-a, Macmillan, New Y ork.
W allerstein, Immanuel (1992-1993), Sistemul mondial modern , vol. I-IV , Meridiane,
Bucure”ti.
W alt, Stephen M. (1987), The Origins of Alliances , Cornell University Press, Londra.
W altz, Kenneth N. (1979), Theory of International Politics , McGraw-Hill, Boston.
Waltz, Kenneth N. (1990), „Realist Thought and Neorealist Theory”, Journal of
International Affairs , vara.
W altz, Kenneth N. (2001), Omul, statul ”i războiul , Institutul European, Ia”i.
W ard, Michael D., Gleditsch, Kristian S. (1998), „Democratizing for Peace”, American
Political Science Review , 92 (1).
W ass de Czege, Huba, Echevarria II, Antulio J. (2001), Towards a Strategy of Positive
Ends, Army War College Strategic Studies Institute, septembrie.
W aters, Malcolm (1995), Globalization , Routledge, Londra.
W atts, Barry D. (1996), „Clausewitzian Friction and Future War”, McNair Paper , nr. 52,
National Defense University Press, Washington, D.C.
Weiss, Linda (2002), Mitul statului lipsit de putere. Guvernarea economiei în era globalizării ,
Trei, Bucure”ti.
W endt, Alexander (1992), „Anarchy is what States Make of It: The Social Construction
of Power Politics”, International Organization , 46 (2).

BIBLIOGRAFIE 342
Wendt, Alexander (1995), „Constructing International Politics”, International Security ,
20 (1), vara.
Wendt, Alexander (1999), Social Theory of International Politics , Cambridge University
Press, Cambridge.
Wight, Martin (1991), International Theory: The Three Traditions (edited by Gabriele
Wight and Brian Porter), Leicester University Press, Leicester.
Wight, Martin (1998), Politica de putere , Arc, Chi”inău.
Willets, Peter (2005), „Transnational Actors and International Organizations in Global
Politics”, în John Baylis, Steve Smith (eds.), The Globalization of World Politics: An
Introduction to International Relations , ed. a III-a, Oxford University Press, Oxford.
Williams, Michael C. (2001), „The Discipline of the Democratic Peace: Kant, Liberalism
and the Social Construction of Security Communities”, European Journal of International
Relations , 7 (4).
Wilson, Peter (1998), „The Myth of the «First Great Debate»”, Review of International
Studies , 24 (5).
Wolfers, Arnold (1952), „«National Security» as an Ambiguous Symbol”, Political Science
Quarterly , 67 (4).
Wright, Quincy (1938), „The Causation and Control of War”, American Sociological
Review , 3 (4), august.
http://www.correlatesofwar.orghttp://www.hawaii.edu/powerkills/MIRACLE.HTM
http://www.nato.int/docu/enlargement/enlargement_eng.pdf
http://www.pcr.uu.se/research/UCDP/UCDP_toplevel.htm

A
Acordul General asupra Tarifelor ”i Comerțului
(GATT) 48, 235
Acordul Nord-American de Liber-Schimb
(NAFTA) 39-40, 212, 322
acordul Rush-Bagot 239
actor internațional 12-13, 15, 18-21, 24, 28,
30, 40, 43-60, 71-72, 99, 105, 107,157-161, 163, 179, 186, 200, 218, 312
actori transnaționali 40, 43, 45-46, 139
Actul Final de la Helsinki 241
Adler, Emanuel 156, 162, 242, 245-246, 248,
250, 254
Agenția Internațională pentru Energie Atomică
(AIEA) 64
Akihiko, T anaka 317-318, 320, 322
alianță 25-26, 30, 33, 35, 46, 48-49, 67, 92,
1 18, 125, 130, 134, 158, 203-204, 209–222, 228, 231, 240, 242, 249-251, 264,
269, 277, 283, 314; teorii 210, 214, 216-
-217, 219
aliniere futuristă 217-218
aliniere ( bandwagoning ) 204
aliniere de pasare a responsabilității ( buck-
passing ) 205, 217
aliniere pilling on 217
Alker, Hayward 156amenințare 21, 25, 28, 46, 56, 67, 72, 99,
104, 106-107, 121-122, 125, 130, 132,
149, 172, 179, 180-182, 186-192, 204,210-212, 214, 216, 223-226, 230-231, 237-
-238, 242, 246-249, 252-253, 255, 258,
271, 278, 289, 298, 326; amenințări desecuritate 74, 192, 215, 283; amenințări
nontradiționale („noile amenințări”) 196-197anarhie 63, 66-67, 82-84, 86-87, 92-93, 108,
1 10, 1 14, 129, 131, 135-138, 147-160,
170, 175, 180, 182, 195, 231, 252-253,283, 320-322; mediu anarhic 63, 130-131,
148-149, 160, 181-182, 185, 223-224,
227, 234, 236, 241; sistem anarhic 1 19,
216, 252, 254, 283; anarhie imatură 252;
anarhie matură 195, 252; cultură a 253
Angell, Norman 78, 87-92
Annan, Kofi 64
Antanta 212, 228
Anti-Ballistic Missile Treaty 298
antropogeografie 72
armament 38, 56, 67, 80, 237, 282, 294-295,
298; arsenal 40, 80, 1 19, 229, 295-297,299-300; instrument militar 74, 182, 187,
192, 226, 229, 236, 288; arme biologice
55, 299-300; arme chimice 55, 299-300;
arme radiologice 299-300; armă nucleară
134, 207, 229, 286, 291-301; armă termo-nucleară 295
Aron, Raymond 135, 137
Ashley, Richard 156
Ashworth, Lucian M. 81, 84-90
Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est
(ASEAN) 39, 251
atac strategic 296atac tactic 296-297
atacurile de la 1 1 septembrie 2001 54-55, 67,
196, 212, 300
autoajutorare ( self help ) 67, 130-131, 134,
136, 147, 160, 227
Axa Germania-Italia-Japonia (Berlin-Roma-
-Tokyo) 32, 67, 99, 203-204, 216Index

INDEX 344
B
balansare ( balancing ) 202-205, 213-215,
218-219, 224, 231
balanța amenințărilor 216balanța intereselor 69, 216, 218
balanță de putere 20, 22, 24, 26-27, 30-32,
34, 36, 39, 66-67, 69-70, 83-84, 87, 92,99, 101, 104, 1 10, 130-131, 135, 137,
146, 183, 195, 199-209, 213-214, 219,
225-228, 231, 233, 238, 240, 243, 247,274, 283-284, 313-314, 318
Baldwin, David 139, 142, 148-149, 152, 264,
285
Banca Mondială 169
Barkawi, Tarak 270
Barnett, Michael 245-246, 248, 254, 317Barro, R.J. 263
Baylis, John 195, 197, 226
bază economică 1 16behaviorism 13, 244-245
Bentham, Jeremy 78
Berger, Peter 156Biersteker, Thomas J. 45
bipolaritate 16, 150, 207, 253; bipolarism
131, 269, 306
Bismarck, Otto von 184
Blair, Anthony 1 14
bloc istoric 120bomba atomică 292-293, 295
bomba cu hidrogen 295
bomba nucleară 37bombardier strategic 291, 294-295
Bonaparte, Napoleon 25, 71; epoca 24-25;
războaiele napoleoniene 133, 184, 206, 313
Braudel, Fernand 1 19
Brodie, Bernard 292
Bull, Hedley 21, 23, 105-1 1 1, 1 14, 200-201,
31 1, 321-322
Burchill, Scott 82, 88, 91-92
burghezie 1 16, 1 18, 123Burke, Edmund 201
Burton, John 69, 244
Bush, George W . 64, 70, 257, 298Buzan, Barry 70, 181-182, 188-193, 195,
252, 327
C
capacitatea celei de-a doua lovituri ( Second
Strike Capability ) 297-298
capital 38, 53, 69, 1 16, 1 18, 169, 176, 306-
-307, 318-319; capitalism 86, 1 16-1 17,
1 19, 121, 123-125, 179, 253, 282,304-305, 309, 310; orânduire capitalistă
1 16, 120, 122, 284-285, 31 1, 317
Carr, Edward Hallett 1 1, 80-81, 83-87, 90-92,
96-98, 104
Carta Națiunilor Unite 180
casus belli 246
casus foederis 221
câ”tiguri absolute 132, 147-151, 285
câ”tiguri relative 148-152Churchill, Winston Spencer 34, 64, 70cicluri ale sistemului internațional (portughez,
olandez, britanic, american) 16
clase sociale 1 18, 122, 124-125, 168, 268Claude, Inis 226-227Clausewitz, Carl von 275-276, 286-287, 292Clinton, William Jefferson 257Cobden, Richard 78, 83colonialism 24, 29colonie 18, 29, 32, 1 16-1 17, 168, 228, 320
comerț liber 121, 235, 285, 309
Comisia Economică a Națiunilor Unite pentru
America Latină 1 18
companii 47, 50, 52, 54, 235, 326; corpo-
rații transnaționale 50, 63, 1 1 1, 306-307
compensație teritorială, principiul 24, 26, 206competiție orizontală 190competiție verticală 190complex regional de securitate 193comunism 35, 39, 91, 207, 257, 269; orân-
duire comunistă 1 16, 123; regim comu-nist 1 16, 123-124, 188
comunitate de securitate 195, 242-247, 249,
251-254
comunitate de securitate amalgamată 244comunitate de securitate pluralistă 314Comunitatea Andină a Națiunilor 250Comunitatea Europeană a Cărbunelui ”i Oțelu-
lui – CECO 247
comunități pluraliste de securitate slab conec-
tate 245
comunități pluraliste de securitate strâns conec-
tate 245
concert de putere 184, 226-229, 237, 239Concert European 25, 27
Conferința de pace de la Potsdam (1945) 35
Conferința/Organizația pentru Securitate ”i
Cooperare în Europa (CSCE/OSCE) 38,48, 241-242
conflict 1 1, 19-21, 25, 27-30, 32-33, 38, 46,
54, 65, 74, 88, 95-96, 103-104, 108, 1 10–1 1 1, 1 13, 1 16, 124, 132-134, 137, 139,146, 148-149, 152-154, 168-170, 172,175, 176, 179, 181, 184-185, 192, 194,
202-207, 21 1-214, 217, 223, 227-230, 235,

INDEX 345
244, 249, 252, 255, 260, 263, 269, 273-
-278, 281, 285-289, 292-293, 295-298,301, 316, 321, 323, 325; conflict militar19, 21, 33, 63, 97, 99, 108, 124, 180,184-186, 197, 231, 240, 246, 254, 267,
279, 282-283, 285, 297; conflict social
192, 281, 326
Congresul de la Viena (1815) 16, 25-30, 206,
227-228, 313
conservatorism 84, 97, 103Consiliul de Ajutor Economic Reciproc – CAER
48, 314
Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite 229Consiliul Economic ”i Social al Națiunilor
Unite 51
constructivism 69, 92, 155-163contrahegemonie 120-121, 169
Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra
Schimbărilor Climatice (Protocolul de la
Kyoto) 192, 194, 327
conversaționalism 308Cooper, Robert 317-319Copeland, Dale 69Cox, Robert 120-121, 169, 195Creveld, Martin van 287Criza Berlinului, A Doua (1957-1962) 36Criza Berlinului, Prima (1948-1949) 36criza economică din 1929-1933 190
„criza rachetelor” din Cuba (octombrie 1962)
36, 315
cursă a înarmărilor 16, 33, 39, 207, 315
D
Darwin, Charles 72darwinism social 72
decolonizare 32, 65, 109, 1 19, 125, 270, 312
Deng, Xiaoping 124Der Derian, James 174desecuritizare 197Deutsch, Karl 78, 143, 156, 243-246, 248, 316dezbatere neorealism-neoliberalism 148-154dezvoltare durabilă 191, 327dilema prizonierului 151-152dilema securității 131, 134-135, 137, 180,
182-184, 186, 195, 223-224, 226, 236,240, 242
diplomație 21, 27, 59, 79-80, 83, 87,
1 1 1, 135, 137, 206, 219
distrugere reciproc asigurată 297doctrina Brejnev, a suveranității limitate 125doctrina Brejnev, nucleară 297doctrina distrugerii reciproc asigurate ( Mutual
Assured Destruction ) 297-298doctrina Monroe 29
doctrina Nixon 38
doctrina răspunsului flexibil 296doctrina Reagan 38
doctrina represaliilor masive 295-296
doctrina Sokolovski 297doctrina Truman 35, 38
Doyle, Michael 259-262, 267-268
drept internațional 12, 15, 21, 28, 80, 86,
106, 1 10, 206, 233
drepturile omului 45, 1 1 1, 1 13, 122, 168, 176,
194, 234, 236, 241, 246, 287, 289
Dunne, Tim 82, 87, 1 14, 136
E
echilibrul puterii 28, 34, 201, 204Economie Politică Internațională 12-13, 15,
54, 69, 120, 136, 138
economie-lume 1 19Elshtain, Jean Bethke 174
emancipare 122-123, 125, 175, 196
Enloe, Cynthia 174, 176epocă postwestfalică 40, 90, 123
etică politică 102
F
feminism 165-177; studii de gen 165
feminism constructivist 170-171
feminism liberal 167-168feminism marxist 168-169feminism perspectival ( standpoint ) 171-176
feminismul teoriei critice 169Fondul Monetar Internațional – FMI 162fragmentare a sistemului internațional 18,
29-30, 32, 39
Frank, Andre Gunder 1 18
frontiera (lui) Pareto 152, 154
Fukuyama, Francis 88, 91, 126, 307, 321
G
geografie politică 72
geopolitică 71-75, 286-287, 322
Gilpin, Robert 15, 26, 214, 284Glaser, Charles 134-135
globalizare 40, 51, 55, 1 19, 187, 286, 303-
-310, 317, 322; globalizare economică53, 307; globalizare politică 305-306;
globalizare socială 307; globalizare tehno-
logică 1 1 1
glocalizare 305
Goldstein, Joshua S. 47-48, 274, 277
Gorbaciov, Mihail Sergheevici 195

INDEX 346
Gramsci, Antonio 120-121
Grieco, Joseph 138, 142, 149-151
Griffiths, Martin 1 14, 154Grotius, Hugo 1 1, 78, 106, 183, 233; gro-
țianism 234
Guicciardini, Francesco 200guvernanță globală ( global governance ) 108,
304, 306
Guzzini, Stefano 136, 163
H
Haas, Ernst 78, 143-144, 156, 200Haas, Peter 156Habermas, Jürgen 122
hard security 156, 158
Haushofer, Karl 73heartland 75
Hegel, G.W .F . 81
hegemon 22, 24, 26, 98, 121, 124-125, 131,
133, 147, 202, 206, 227, 264, 284, 286,
306, 315, 323-324; hegemonie 18, 22,
27-29, 32-33, 36, 39, 49, 66-67, 79-80,120-121, 131-133, 138, 146, 169, 184,
200, 202-203, 207, 212, 224, 228, 244,
251, 283-284, 312-314, 322-324
Held, David 53, 69, 258, 304, 308
Herz, John 81, 87, 183
Hess, Rudolf 73high politics 59
hiperglobali”ti 303-304, 306, 309-310
Hirst, Paul 286, 290, 309-310, 319, 322Hitler, Adolf 64, 70, 98, 190
Hobbes, Thomas 1 1, 63, 95, 106, 172; mediu
hobbesian 181, 225
Hobden, Stephen 1 16, 121-123
Hoffmann, Stanley 82, 143, 289
Hollis, Martin 78, 80, 87Holsti, Kalevi J. 287-288, 314
Holsti, Ole 209
Howard, Michael 273Huntington, Samuel P . 281, 309-310, 313-314,
322
Hussein, Saddam 64, 70
I
idealism 31, 63, 68, 96-98, 102, 108, 1 12,
1 14, 162; idealism utopic 77-93
identitate 45, 155, 157-160, 162, 166, 170-
-171, 174, 192, 243, 246, 247, 250, 255,
282, 309, 316, 319; identități 136, 158–163, 170-172, 175, 245-246, 248, 250-
-254, 270, 281, 287, 307-308, 317ideologie 32-33, 57, 67, 79, 91, 1 16, 120,
124, 192, 217, 253, 261, 270, 277, 280,
316, 321
Ikenberry, G. John 316, 324-325
imperialism 1 17-1 19, 261
imperiu-lume 1 19Inițiativa de Apărare Strategică („războiul
stelelor”) 139
instituții internaționale 46, 48, 67-68, 1 10,
1 13, 139-140, 146, 148, 152-154, 236
instituționalism liberal 142-143
insulă-lume 75interacționism simbolic 246
Intercontinental Ballistic Missile (ICBM) 291,
296
interdependență 31, 40, 43, 58, 79, 83, 87-
-88, 92, 102, 143-145, 147, 149, 155,
173, 190, 258, 259, 263-264, 269, 285,304, 309, 319
interes național 38, 40, 87, 97-99, 101-102,
160-161, 249, 269, 306; al statelor 101
intervenție preventivă 27
Istoria Relațiilor Internaționale 13, 15, 292
izolaționism 86, 102
J
Jackson, Robert 78, 79, 1 16, 244Jervis, Robert 152, 182, 237-238, 263, 271,
279
Jones, Richard Wyn 1 16, 121-123, 134
K
Kant, Immanuel 78, 81, 83, 89, 95, 142,
259, 281
Kaplan, Robert 321Katzenstein, Peter 156
Keck, Margaret 51
Kegley, Charles W., Jr. 79-81, 87, 93Kennan, George 34, 75
Kennedy, Paul 29, 32, 39, 284
Keohane, Robert O. 46, 58, 79, 1 13, 137,
139-142, 145-147, 149, 152-155, 157,
173, 194, 319
Kissinger, Henry 34-35, 296, 314, 317Kjellen, Rudolf 72
Kosovo, intervenția din (intervenția NATO
împotriva Iugoslaviei, 1999) 194, 231, 257
Krasner, Stephen 138, 146, 152, 234-235
Kratochwill, Friedrich 156-157, 161
Krauthammer, Charles 324Kupchan, Charles A. 133, 194, 225-227, 231
Kupchan, Clifford A. 194, 225-227, 231

INDEX 347
L
Laffey, Mark 270
Lenin, Vladimir Ilici 1 17, 1 19, 125
Levy, Jack S. 18, 27, 258, 263, 274, 277-
-278, 280-285
liberalism 63, 78-79, 82, 85, 93, 95, 121,
126, 142-145, 190, 223, 228, 244, 261,264, 267, 277; liberalism comercial 142-
-143, 264; liberalism republican 142-
-143; liberalism sociologic 142, 244,264
Liga de la V eneția 200
Liga Națiunilor 31, 84, 90, 92-93, 96, 241;
Societatea Națiunilor 228
Linklater, Andrew 1 13, 1 18, 122-123, 156, 258
localizare (proces opus globalizării) 53, 306-
-308, 310
Locke, John 78, 106, 1 12, 172
low politics 59, 168
Luckmann, Thomas 156
Lumea a Treia 32, 57, 1 19, 121, 125, 192,
309, 321, 327
luptă de clasă 1 16, 123
M
MacArthur, Douglas M. 294Machiavelli, Niccolas 1 1, 95, 259, 318
Mackinder, Halford 74-75
Mahan, Alfred Thayer 74-75Mansfield, Edward D. 270, 281, 316
Martin, Lisa L. 144, 148, 153-154, 194
Marx, Karl 1 15-1 18marxism 1 15-1 16, 120, 123-126
masă de biliard, modelul 104
măsuri de construire a încrederii ”i securității
(Confidence and Security-Building Measu-
res – CSBM) 237
Maull, Otto 73McCauley, Martin 36, 315
Mearsheimer, John J. 69, 131-133, 136-137,
150, 153, 194, 227, 283
Mercosur (Piața Comună de Sud) 40, 250,
322, 325
migrație 56, 74, 190, 196, 306-307, 319, 321mijloace de producție 1 16, 123
militarism 196
Mill, John Stuart 78Mitrany, David 78
model de construire a comunităților de secu-
ritate 250
Modelski, George 16, 209
Moravcsik, Andrew 85, 264Morgenthau, Hans 135, 137, 209, 213-215,
269, 281
Multiple Independently Targetable Reentry
Vehicles (MIRV) 297
multipolaritate 16
Mussolini, Benito 216
N
naționalism 72, 124-125, 143, 277, 305
națiune 23, 27, 29, 44-46, 48, 54, 58-59, 69,
72-73, 79-80, 88, 97, 99, 102, 124, 128,144, 187, 265, 275, 279, 292, 304, 308–309, 312, 318
natura umană 1 1, 13, 62-64, 67, 70, 83, 89, 95-
-96, 98, 100, 102-103, 135, 200, 277-278
neîncredere 95, 183, 223-224, 236-237, 239,
242, 247, 250
neoliberalism 68, 108, 139-154, 162, 235, 239
neorealism 58, 68-69, 79, 92, 127-138, 141-
-142, 148, 154, 162, 239
nivel de analiză global 62, 65-66nivel de analiză regional 62nivel de analiză individual 62, 64, 69nivel de analiză sistemic 66nivel de analiză statal 64nonintervenție, principiu 22, 83nou medievalism 1 1 1, 286, 321-322Nye, Joseph S., Jr. 46, 58, 70, 79, 1 13, 142,
145, 155, 173, 264, 317, 319, 324
O
Onuf, Nicholas 156, 163
ordine mondială 31, 51, 81, 85, 31 1-327ordine sistemică 27Organizația Internațională a Muncii 169Organizația Internațională pentru Migrație 169
Organizația Mondială a Comerțului – OMC
48, 124, 235, 327
Organizația Națiunilor Unite (ONU) 43, 45,
47-49, 51-52, 57, 60, 63-64, 162, 21 1,229, 231, 289
Organizația Națiunilor Unite pentru Educație,
“tiință ”i Cultură (UNESCO) 306
Organizația Statelor Americane 250Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO) 35, 49, 75, 158, 162, 194, 21 1-212,219-220, 231, 237, 240, 249-251, 295–297, 314
Organizația Tratatului de la V ar”ovia (Pactul
de la Var”ovia) 37, 21 1, 237, 297, 314
organizație neguvernamentală 50-51
organizații internaționale 39, 43-47, 49, 52,
58-60, 63, 79-80, 83-84, 88, 90, 93, 1 1 1,

INDEX 348
139, 142, 158, 161, 169-170, 212, 250-
-251, 325; interguvernamentale 14, 43,
46, 58, 141, 143, 242
P
pace 20, 31, 35, 56, 64-65, 80, 84, 90-91,
96-97, 103, 1 10, 134, 142, 176, 179-180,185, 205, 221, 224, 228, 237, 258, 260-
-262, 264-266, 268-269, 271, 273-274,
280-281, 310, 316
Pacea de la Utrecht (1713)
Pacea din Westfalia (1648) (Tratatele din
Westfalia) 16, 19-23, 206
pacta sunt servanda 12, 1 10
paradigma „culturilor tari” 309; „culturali”ti”
308
paradigmă civilizațională 309
Parteneriatul pentru Pace (PpP) 250
pasarea responsabilității ( buckpassing ) 132,
205, 217-218
patriarhalism 122, 196
percepții gre”ite 182, 226, 279-280periferie 17, 34, 37, 1 17-1 19, 121, 168, 207,
286-287, 310, 314, 316-317
Peterson, V . Spike 174Planul Marshall 35, 248
pol de putere 97
politică de „îngrădire” ( containment ) 34-35
politică de putere 22-23, 31, 82, 84, 87, 103,
160, 205
politică externă 18, 21, 35-39, 60, 64, 69-71,
79, 82, 84, 86, 88-89, 91, 95, 97, 99-102,
1 14, 130-131, 134, 138, 142, 161, 168,
207, 257-259, 261-263, 265, 268-269,277-279, 286, 306, 320, 324
poluare genetică 73
postmodernism 156, 174-175Powell, Robert 139, 150-151, 154
Prebisch, Raœl 1 18
Proiectul Manhattan 292-293proletariat 1 16, 1 18, 122-123, 282; proletari
1 17, 124, 238
proliferare nucleară 299-300, 326putere; putere de statu-quo 124, 131-133,
214, 237-238; stat de statu-quo 218, 224;
putere continentală 75; putere-hegemon16-17; putere maritimă 75; putere națională
(elemente) 100; putere nucleară 292, 299-
-300; putere revizionistă 26-29, 98-99,132-133, 199, 202-204, 215-218, 224,
228; distribuție de 26, 135, 173, 193,
202-203, 214-215, 220, 224, 240, 265,275, 283, 294, 316, 322; puteri majore
16-17, 24-27, 103, 204-205, 313, 322-
-323; puteri minore 25, 28, 103, 186,203-204, 206, 315
Puterile Centrale 99, 217, 228
R
rachetă balistică lansată de pe mare (Sea
Launched Ballistic Missile – SLBM) 291,
295-296, 298-299
rachetă de croazieră lansată de pe mare ( Sea
Launched Cruise Missile – SLCM) 297
rachetă de croazieră lansată din avion ( Air
Launched Cruise Missile – ALCM) 297
raison d’Etat 21-22, 101, 184
rasă 73, 168raționalism 82, 90, 93, 105-109, 1 1 1-1 14, 156
raționalitate 63, 80, 82, 84, 88, 130, 141,
169, 236; actor rațional 105, 141, 225,236, 238-239, 247
Ratzel, Friedrich 72, 74
război hegemonic 284, 313război mondial, primul (Marele Război) 16,
29-31, 73, 82, 84, 87, 89-90, 92, 96-97,
100, 1 17, 121, 124, 184, 203, 205-206,217, 225, 228, 259
război mondial, al doilea (în formula de inspi-
rație sovietică, „Marele Război pentruApărarea Patriei”) 1 1, 16, 30, 32-35, 40,
47, 64-65, 67, 70, 75, 85, 96, 106, 133,
204, 207, 221, 229, 230-251, 259, 267,274, 291-293, 300, 312
război nuclear 185, 292-293, 295-296, 300-301
război sistemic 28, 201, 205, 284război; cauze 1 1, 61, 89, 135, 271, 273-274,
276-277, 283, 285; desfă”urare 38, 64,
286, 289, 291; tipuri 288
războiul din Vietnam (1965-1975) 34, 36-38,
269
războiul americano-spaniol 25, 99Războiul Civil din Statele Unite 121, 267
Războiul Crimeii (1854-1856) 27, 204, 238
Războiul de 100 de ani 17Războiul de 30 de ani 19, 20
războiul din Coreea (1950-1953) 36-37, 294
Războiul din Golful Persic (1991) 229Războiul din Golful Persic (2003) 64, 70,
250, 269
Războiul Rece 16, 31-39, 48-49, 57, 106,
1 19, 121, 124-126, 139, 155, 179, 184-
-188, 193, 195, 197, 202, 206-207, 219,
229-230, 238, 241, 244-245, 249-250,

INDEX 349
257-259, 269, 281-282, 285-287, 294-295,
298-301, 306, 309, 31 1-312, 314, 317,
320-322, 324-326, 330; al doilea 38
războiul sovietic din Afghanistan 38
războiul spaniol de succesiune (1701-1713) 22
Reagan, Ronald 38, 139, 298realism 43, 58-60, 78, 81, 83-84, 86-87,
95-104, 108, 1 1 1, 1 14, 121, 131, 138, 140,
142, 145, 154, 156, 180, 223, 264, 270,277; realism clasic 63, 69, 95, 101, 104,
106, 136, 213, 269, 281; realism defen-
siv 134-135, 137; realism neoclasic 136–138; realism ofensiv 131-133, 137;
realism, principii ale 100, 103
Realpolitik 82-83, 87, 89, 91, 102, 184
regim de securitate 183, 237-242
regim internațional 64, 145-148, 153, 264,
233-236, 242, 264
regim transnațional 235
relații de producție 1 16, 123
Reus-Smit, Christian 1 14Revoluția din 1848 72, 238
Revoluția franceză (1789) 23, 206, 259
revoluția industrială 16, 87, 92, 207, 228Richardson, James L. 79, 83, 85
Richelieu, cardinal Jean Armand du Plessis
21, 101, 184, 318
rimland 85
Risse, Thomas 51, 59, 167
Robertson, Ronald 305, 307Roosevelt, Franklin Delano 38, 64
Rousseau, Jean-Jacques 89, 95, 136, 172
Ruddick, Sara 174Ruggie, John 194, 234
Rummel, Rudolf 260-261
Rumsfeld, Donald 64Runyan, Anne Sisson 174
Russett, Bruce 258, 267
S
scepticii globalizării 41, 304, 306, 309Schweller, Randall L. 32, 69, 210, 216, 218-219
sectoare ale securității 189, 192; sector eco-
nomic 189; sector militar 173, 189, 191;
sector politic 191; sector societal 190;
sectorul ecologic 191
securitate 17-18, 21-22, 31-32, 35; securitate
colectivă 35, 84, 96, 228, 230, 242;
securitate colectivă ideală 226-227; secu-ritate colectivă, organizații de 84, 21 1;
securitate internațională 56, 74, 173,
183-185, 194-195, 224-226, 228-230, 233,238, 241, 243, 247, 255; securitate națio-
nală 21, 45, 80, 144, 152, 173, 180,
184-185, 188-189, 214, 326-327; secu-ritatea indivizilor 106, 181, 186; secu-ritizare 197; securizare 55, 191, 319
semiperiferie 17, 1 19, 317Sfânta Alianță 212sferă de influență 29, 35, 37, 67, 124, 212Sikkink, Kathryn 51Simmons, Beth A. 144, 146, 148, 153, 167Singer, David J. 61-62, 170, 316sistem internațional 15-37, 39-41, 46-47, 49,
58-61, 66-70, 74, 93, 96-99, 101-104,
107, 109, 124, 130, 135-137, 141, 147,
150, 154, 157-160, 163, 169, 172, 181-183,193-194, 199, 201-203, 205-212, 214-218,223-225, 228, 231, 239, 252, 264, 269–270, 274-275, 277, 285-287, 294-295,300-301, 306, 309, 31 1-313, 316-317, 320–321, 323-326; sistem de state 22, 107,128-129, 265, 316; structura 135, 141,216, 224, 269, 316-320; sistem mondial58, 87, 1 19-121, 287, 31 1, 317
Smith, Adam 1 1, 78, 80, 87, 90Snidal, Duncan 150
Snyder, Glenn H. 204, 209-210, 213, 219
Snyder, Jack 270, 281societate de state 108; societate internațională
108-1 10, 1 13-1 14, 313
Słrensen, Georg 78-79, 1 16, 244, 319
Spykman, Nicholas J. 75Stalin, Iosif Visarionovici 37, 64, 70stare naturală ( state of nature ) 83, 106, 1 13
stat postwestfalic 319stat puternic 188, 195, 220, 230stat slab 188, 190, 192, 204, 218, 220, 232,
312
state-tâlhar ( rogue states ) 300
state-”acal 204, 216, 218
stat-națiune 44-45, 48, 54, 58-59, 72, 99,
144, 187, 309
statocentrism 43, 49, 58, 310Strange, Susan 69Strategic Arms Reduction Treaty – SART 299
Studii de Securitate 13, 49, 54, 131, 136-138,
154, 161, 179, 184-188, 197
studii strategice 13, 15, 274subsistem al relațiilor internaționale 17, 39,
203, 207
superputere 33-34, 36-39, 67, 106, 121, 139,
150, 159-160, 179, 185-186, 238, 241,
253, 286-287, 289, 295, 297-298, 301,314-316, 321-324
supraextindere teritorială 39

INDEX 350
suprastructură a societății 1 16-1 17, 120
supraviețuire 13, 18, 66-67, 72, 101-102, 130-
-131, 136, 149-150, 172, 180-181, 184-185,191-192, 204, 223, 236, 240, 242, 244,
263, 292
suveranitate 12, 19-21, 41, 45, 58, 80, 82,
84, 86, 101, 1 10, 122, 125-126, 161, 175,
181, 187, 192, 199, 225, 229, 234, 245,
267, 317-320
Sylvest, Casper 82, 89-91
Sylvester, Christine 174
“
“coala de la Frankfurt (Max Horkheimer,
Herbert Marcuse, Theodor Adorno etc.) 122
“coala engleză (a Relațiilor Internaționale)
105-1 14
T
Taylor, Maxwell D. 296teoria contractualistă 188
teoria dependenței 69, 79, 1 18-1 19
teoria pacifismului democratic 258; a păcii
democratice 69, 142, 195, 240, 245, 258-
-259, 261, 264-267, 269-271
teoria relațiilor internaționale 13, 15, 57, 72,
78, 85, 90, 92, 136, 154, 246, 274, 277,
283, 31 1
teoria spațiului vital 73teorie (neo)funcționalistă 78, 143
teorie care se autoîmpline”te ( self-fulfilling
prophecy ) 1 12
teorie critică 122-123, 156, 169, 171, 270
teorii de rezolvare a problemei ( problem-
-solving theories ) 195
teorii marxiste 1 15-126
teorii reducționiste 66
teorii sistemice 66, 129-130, 141terorism 54-56, 192, 196, 212, 288, 306,
319; grupări teroriste 54-55, 57, 1 1 1, 325
Thatcher, Margaret 171Thies, Cameron G. 80-82, 85-87
Tucidide 1 1, 78, 199, 273
Tickner, J. Anne 156-157, 167, 172, 177transformaționali”ti (ai globalizării) 303-304,
306, 309-310
tratat SORT ( Strategic Offensive Reductions
Treaty ) 239
tratate SALT I, SALT II 37, 236, 239, 241, 299
Tratatul Anti-Rachetă (ABM) 239Tratatul asupra Forțelor Convenționale în
Europa (CFE) 237
Tratatul de Neproliferare Nucleară 236tri”are 239, 242
Truman, Harry S. 35, 293, 294
U
unipolaritate (unipolarism) 39, 207Uniunea Europeană (UE) 40-41, 44-45, 47,
49, 52, 1 1 1, 123, 133, 208, 245, 319,322, 324-325
utopism 81
V
V agts, Alfred 199, 200V attel, Emerich de 106
vector nuclear 292, 294-297, 299-300Vincent, R.J. 106
Virilio, Paul 307
vulnerabilități 144, 191-192, 282, 285, 319
W
Wæver, Ole 193, 197
Walker, R.B.J. 174Wallerstein, Immanuel 17, 1 19-120, 31 1, 317
Walt, Stephen M. 209-210, 213-216
Waltz, Kenneth N. 58, 61-62, 66, 68, 70, 79,
89, 127-132, 134-138, 155, 214, 277,
283, 316
Washington, George 101Waters, Malcolm 303
Watson, Adam 106
Weber, Max 46, 319W endt, Alexander 92, 155-157, 160-162, 194,
252-253
Wight, Martin 25, 106, 108, 200-201, 234Willets, Peter 47, 51-52, 55, 57, 59
Williams, Michael C. 270
Wilson, Peter 85-86Wilson, W oodrow 77-79, 84, 87
wilsonianism 35, 96, 102
Wittkopf, Eugene R. 81, 93Wolfers, Arnold 180-182, 209
Woolf, Leonard 78, 86-91
Z
Zakaria, Fareed 138Zimmern, Alfred 77-78, 86-87

COLLEGIUM. Relații internaționale
a apărut:
Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.) – Manual de Relații
Internaționale
în pregătire:
Kenneth N. Waltz – Teoria politicii internaționale
Edward A. Kolodziej – Securitatea ”i relațiile internaționale
Hans J. Morgenthau – Politica între națiuni. Lupta pentru putere ”i lupta pentru
pace
Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevehouse – Relații internaționale

Bun de tipar: octombrie 2006. Apărut: 2006
Editura Polirom, B-dul Carol I nr. 4 • P .O. Box 266
700506, Ia”i, Tel. & Fax: (0232) 21.41.00; (0232) 21.41.1 1;
(0232)21.74.40 (difuzare); E-mail: office @polirom.ro
Bucure”ti, B-dul I.C. Brătianu nr. 6, et. 7, ap. 33,
O.P . 37 • P .O. Box 1-728, 030174
Tel.: (021) 313.89.78; E-mail: office.bucuresti @polirom.roRedactor: Cezar Petrilă
Coperta: Radu Răileanu
Tehnoredactor: Daniel Scurtuwww.polirom.ro
Tiparul executat la S.C. LUMINA TIPO s.r.l.
str. Luigi Galvani nr. 20 bis, sect. 2, Bucure”ti
Tel./Fax : 211.32.60, 212.29.27, E-mail : office@luminatipo.com
View publication statsView publication stats