See discussions, st ats, and author pr ofiles f or this public ation at : https:www .researchgate.ne tpublic ation310373910 [614247]
See discussions, st ats, and author pr ofiles f or this public ation at : https://www .researchgate.ne t/public ation/310373910
Fitosociologie si vegeta ț ia României
Book · Januar y 2016
CITATIONS
0READS
1,844
2 author s, including:
Some o f the author s of this public ation ar e also w orking on these r elat ed pr ojects:
Manag ement ul int egrat al P odisului Nor d Dobr ogean Pr oiect MIP oNoDo – cod SMIS 116964 View pr oject
Investig ation of nitr ogen p athw ays in typic al entr opic -modified rip arian z ones of the Ar ge ș River catchment’ s area, R omania View pr oject
Iuliana Flor entina Gheor ghe
Ecologic al Univ ersity of Buchar est
65 PUBLICA TIONS 59 CITATIONS
SEE PROFILE
All c ontent f ollo wing this p age was uplo aded b y Iuliana Flor entina Gheor ghe on 16 No vember 2016.
The user has r equest ed enhanc ement of the do wnlo aded file.
Fitosociologie si vegetația
României
Iuliana Florentina Gheorghe Sorana Topa Ionescu
București
2016
1
Fitosociologie si vegetația
României
Iuliana Florentina Gheorghe Sorana Topa Ionescu
București
2016
2
CUPRINS
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 5
a. Date privind titularul de disciplină ………………………….. ………………………….. ………….. 7
b. Date despre disciplină ………………………….. ………………………….. …………………………. 7
c. Obiectiv ele disciplinei ………………………….. ………………………….. ………………………….. 7
d. Competențe acumulate după parcurgerea cursului ………………………….. ………………. 7
e. Resurse și mijloace de lucru ………………………….. ………………………….. …………………. 7
f. Structura cursului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 8
g. Cerințe preliminare ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 9
h. Durata medie de studiu individual ………………………….. ………………………….. ………….. 9
i. Evaluarea ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 9
Capitolul 1. Introducere in studiul covorului vegetal ………………………….. ………………. 10
1.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 10
1.2. Competențe conferite ………………………….. ………………………….. ………………………… 10
1.3. Conținut ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 10
1.4. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. ..12
1.5. Test de autoevaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. …… 12
1.6. Bibliografie recomandată ………………………….. ………………………….. …………………… 14
Capitolul 2. Definiții ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 14
2.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 14
2.2. Competențe conferite ………………………….. ………………………….. ………………………… 14
2.3. Conținut ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 14
2.4. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 22
2.5. Test de autoevaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. …… 22
2.6. Bibliografie recomandată ………………………….. ………………………….. …………………… 22
2.7. Teme de control ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 23
Capitolul 3 . Istoric, școli de f itosociologie, concepte ………………………….. ……………… 24
3.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 24
3.2. Competențe conferite ………………………….. ………………………….. ………………………… 24
3.3. Conținut ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 24
3.4. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 27
3.5. Test de autoevaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. …… 28
3.6. Bibliografie recomandată ………………………….. ………………………….. …………………… 28
Capitolul 4. Nomenclatura unităților sintaxonomice ………………………….. ……………….. 29
3
4.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 29
4.2. Competențe conferite ………………………….. ………………………….. ………………………… 29
4.3. Conținut ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 29
4.4. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 31
4.5. Test de autoevaluare a cunoștinț elor ………………………….. ………………………….. …… 31
4.6. Bibliografie recomandată ………………………….. ………………………….. …………………… 31
Capitolul 5. Limitele dintre fitocenoze ………………………….. ………………………….. ……….. 32
5.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 24
5.2. Competențe conferite ………………………….. ………………………….. ………………………… 24
5.3. Conținut ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 24
5.4. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 37
5.5. Test de autoe valuare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. …… 37
5.6. Bibliografie recomandată ………………………….. ………………………….. …………………… 38
Capitolul 6. Recunoașterea comunităților vegetale ………………………….. ………………… 39
6.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 39
6.2. Competențe conferite ………………………….. ………………………….. ………………………… 39
6.3. Conținut ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 39
6.4. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 41
6.5. Test de autoevaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. …… 41
6.6. Bibliografie recomandată ………………………….. ………………………….. …………………… 41
Capitolul 7. Parametrii structurali ai covorului vegetal ………………………….. ……………. 24
7.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 24
7.2. Competențe conferite ………………………….. ………………………….. ………………………… 24
7.3. Conținut ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 24
7.4. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 55
7.5. Test de autoevaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. …… 55
7.6. Bibliografie recomandată ………………………….. ………………………….. …………………… 55
7.7. Teme de control ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 56
Capitolul 8 . Metoda cuadratelor ………………………….. ………………………….. ……………….. 57
8.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 57
8.2. Competențe conferite ………………………….. ………………………….. ………………………… 57
8.3. Conținut ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 57
8.4. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 69
8.5. Test de autoevaluare a cuno ștințelor ………………………….. ………………………….. …… 69
8.6. Bibliografie recomandată ………………………….. ………………………….. …………………… 70
4
Capitolul 9. Metoda transectelor ………………………….. ………………………….. ………………. 71
9.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 71
9.2. Competențe c onferite ………………………….. ………………………….. ………………………… 71
9.3. Conținut ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 71
9.4. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 77
9.5. Test de autoevaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. …… 77
9.6. Bibliografie recomandată ………………………….. ………………………….. …………………… 77
Capitolul 10. Tipuri de vegetație ………………………….. ………………………….. ……………….. 78
10.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 78
10.2. Competențe conferite ………………………….. ………………………….. ………………………. 78
10.3. Conținut ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 78
10.4. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 91
10.5. Test de autoevaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. …. 91
10.6. Bibliografie recomandată ………………………….. ………………………….. …………………. 92
10.7. Teme de control ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 92
Capitolul 11 . Evaluarea rapidă a diversității specifice vegetale ………………………….. .. 93
11.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 93
11.2. Competențe conferite ………………………….. ………………………….. ………………………. 93
11.3. Con ținut ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 93
11.4. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 98
11.5. Test de autoevaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. …. 98
11.6. Bibliografie recomandată ………………………….. ………………………….. …………………. 98
Răspunsuri la testele de autoevaluare a cunoștințelor ………………………….. ……………. 29
Anexe …………………………………………………………………………………………… .102
5
Introducere
Cursul este destinat, în principal, studenților Facultății de Ecologie și Protecția Mediului din
cadrul Universității Ecol ogice din București – învățământ cu frecvență redusă (IFR), dar
poate constitui un util material de studiu și pentru studenții la învățământ cu frecvență (IF)
din alte domenii.
Lucrarea de față își propune să ofere o imagine de ansamblu asupra disciplinei
fitocenologie; să explice în mod simplu, dar nu simplist, noțiunile de bază legate de
structura vegetației; să incite curiozitatea acelora care își doresc inițierea în tainele
studiului vegetației.
Încercă să păstreze un echilibru între o lucrare plină de conținut dar nu voluminoasă și una
ușor accesibilă, prietenoasă cu cititorul.
Se adresează cu precădere studenților de la specializările ecologie și biologie vegetală,
dar poate fi utilizată și de studenții de la silvicultură și științe agricole.
Scopul e i de a crea studenților, ca viitori specialiști, abilități în delimitarea comunităților
vegetale, estimarea mărimii populațiilor de plante, estimarea gradului de acoperire,
estimarea înălțimii, a dominanței, etc, parametrii importanți ce caracterizează st ructura
covorului vegetal.
Pentru o bună înțelegere a noțiunilor din această lucrare sunt necesare un număr redus
de noțiuni de anatomia și fiziologia plantelor, morfologia plantelor, taxonomie vegetală,
ecologia plantelor, statistică, etc.
Fără o cunoașt ere detaliată a structurii covorului vegetal (producătorilor primari) este
practic imposibilă cuantificarea funcțiilor (producție și productivitate primară, rată de ciclare
a materiei) care se desfășoară la nivelul acestei structuri.
Pe baza producției și productivității primare este stabilită capacitatea productivă și de
suport într -un ecosistem, intrările energetice într -un ecosistem fiind condiționate de
structura producătorilor primari, ace astă structură condiționând la rândul său lungimea
lanțurilor t rofice.
Cunoașterea capacității productive și de suport a pășunilor este un element cheie în
realizarea planurilor de management în zonele cu pășunat , de aceea specialiștii care vor
participa la elaborarea acestor planuri trebuie să aibă cunoștințe minime legate de
estimarea productivității acelor pășuni.
Lemnul este o importantă resursă atât pentru diferite ramuri ale industriei cât și energetică,
Rata de producere a biomasei lemnoase este un important element în exploatarea
6
ecosistemelor forestiere, astf el de cunoștințe fiind necesare stabilirii bazei legale în cadrul
căreia să fie aprobate tăierile, astfel încât exploatarea să se realizeze într -un ritm inferior
productivității acestora.
De asemenea estimarea producției și productivității vegetației ce ac operă unele terenuri
este necesară pentru o apreciere corectă a valorii din punct de vedere economic a acelor
suprafețe, valori de care trebuie să se țină cont atât în cazul vânzării acelor terenuri cât și
în cazul estimării daunelor, dacă acestea sunt deg radate pe diferite căi (poluare, defrișare,
supra -pășunat etc).
Pentru a putea aprecia capacitatea de sechestrare a unor nutrienți în biomasa vegetală
este necesară atât cunoașterea ratelor de acumulare a acestora în biomasa vegetală cât
și ratele de desco mpunere ale biomasei, descompunerea fiind procesul natural prin care
elementele chimice ajung din nou sub formă minerală.
Pentru o bună înțelegere a noțiunilor din această lucrare sunt necesare un număr redus
de noțiuni de anatomia și fiziologia plantelor , morfologia plantelor, taxonomie vegetală,
ecologia plantelor, statistică, etc.
Existența unei game foarte mari de metode utilizate în delimitarea comunităților vegetale,
estimarea mărimii populațiilor de plante, a gradului de acoperire, a dominanței etc. , face ca
această lucrarea să se limiteze la selectarea și descrierea unui număr relativ redus de
metode care vizează numai plantele superioare (criptogamele vasculare).
Criteriile care au stat la baza acestei selecții au fost următoarele:
– metodele se pre tează a fi aplicate în zone cu climat temperat -continental, ce prezintă
variații sezoniere din punct de vedere al regimului de precipitații și temperaturi similare
României;
– echipamentele și aparatura utilizată în măsurători să fie ușor accesibilă și să nu fie
costisitoare;
– metodele trebuie să fie echilibrate din punct de vedere al volumului de muncă și al
acurateței cu care se obțin datele.
7
a. Date privind titularul de disciplină
Nume și
prenume: Gheorghe Iuliana Florentina
E-mail: iuliag65@yahoo.com
b. Date despre disciplină
Anul de
studiu: II
Semestrul: 4
c. Obiectivele disciplinei
Obiectivul
general al
disciplinei Să furnizeze baza de cunoștinte necesare pentru ca studenții să aibă abilitatea de
a analiza structura covorului vegetal, de a identifica tipurile de habitate pe baza
acestei structuri și de a propune măsuri de conservare adecvate al căror efect să
fie evidențiat prin sisteme de monitorizare eficiente.
Obiectivele
specifice Să creeze abilități studenților în investigarea florei și vegetație i unei regiuni
Să creeze abilități studenților în investigarea structurii și funcțiilor covorului
vegetal
Să creeze abilități studenților în înțelegerea noțiunilor de specie vulnerabilă,
specie pe cale de dispariție, specie aflată la extincție
Să creez e abilități studenților în identificarea tipurilor de comunități vegetale –
asociații, clase, ordine, etc.
d. Competențe acumulate după parcurgerea cursului
Competențe
profesionale Identificarea și utilizarea surselor de informații necesare pentru întocmirea
aplicațiilor la noțiunile teoretice prezentate la curs.
Operarea cu un minim vocabular de termeni de specialitate .
Competențe
transversale Capacitatea de a completa un formular standard Natura 2000, de a interpreta și
utiliza anexele din Legea 462/2001 secțiunea „a”, de înțelegere și interpretare a
anexelor CBD și CITES, de a estima și transforma în unități monetare a unor
pagube produse de accidente ecologice în pășuni și păduri, de a trasa direcțiile
într-un plan de management pentru o arie protejată d eclarată pentru
conservarea unor specii vegetale, de a realiza monitoringul unei populații
aparținând unei specii aflate pe lista roșie.
Exprimarea clară a unui punct de vedere în privința fitocenologiei în cadrul
științei mediului
Capacitatea de a prezent a simplu și clar, pentru un public neavizat, a
consecințelor necunoașterii structurii vegetației in cazul desemnărilor siturilor din
rețeaua Natura 2000
e. Resurse și mijloace de lucru
Pentru o pregătire temeinică, vă sugerăm să efectuați toate testele de ev aluare,
astfel încât rezultatul pregătirii dumneavoastră să fie cât mai obiectiv. De asemenea, vă
sugerăm să vă alcătuiți propriile dumneavoastră planuri și scheme, acestea ajutându -vă la
o mai bună sistematizare a cunoștințelor dobândite.
8
Fiecare curs deb utează cu prezentarea obiectivelor pe care trebuie să le atingeți – din
punctul de vedere al nivelului de cunoștințe – prin studierea temei respective. Vă
recomandăm să le citiți cu atenție și apoi, la sfârșitul cursului, să le revedeți pentru a
verifica d acă le -ați atins în întregime.
Testele de evaluare prezente la sfârșitul fiecărui curs vă vor ajuta să verificați modalitatea
specifică de învățare și să vă îmbunătățiți cunoștințele. Timpul recomandat rezolvării
testelor este de 30 de minute. Rezolvați te stele numai după stu dierea în întregime a unui
curs și nu vă uitați la răspunsuri decât după rezolvarea testului și numai dacă nu reușiți să
găsiți răspunsul prin recitirea cursului.
La fiecare curs există indicată o bibliografie selectivă pe care vă sfătu im să o parcurgeți.
f. Structura cursului
Cursul de Fitosociologie si vegetația României este alcătuit din 11 capitole (fiecare
capitol fiind aferent unei unități de învățare ):
Capitolul I. Introducere in studiul covorului vegetal
Capitolul II. Definiții
Capitolul III. Istoric, școli de fitosociologie, concepte
Capitolul IV. Nomenclatura unităților sintaxonomice
Capitolul V. Limitele dintre fitocenoze
Capitolul VI. Recunoașterea comunităților vegetale
Capitolul VII. Parametrii structurali ai covorului veget al
Capitolul VIII. Metoda cuadratelor
Capitolul IX. Metoda transectelor
Capitolul X. Tipuri de vegetatie
Capitolul XI. Evaluarea rapidă a diversității specifice vegetale
La sfârșitul fiecărui capitol beneficiați de modele de teste de autoevaluare care vă v or
ajuta să stabiliți singuri ritmul de învățare și necesitățile proprii de repetare a unor teme. La
sfârșitul suportului de curs sunt prezentate răspunsurile corecte la testele de autoevaluare
a cunoștințelor.
Cursul de Fitosociologie si vegetația Români ei poate fi studiat atât în întregime, potrivit
ordinii prestabilite a capitolelor, dar se poate și fragmenta în funcție de interesul propriu
mai accentuat pentru anumite teme. Însă, în vederea susținerii examenului este obliga torie
parcurgerea tuturor cel or 11 capitole și efectuarea testelor prezentate.
9
Totodată, sunt formulate 3 teme de control , în vederea evaluării pe parcurs, astfel:
Tema 1 – Capitolul 2: „Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să tratați la
alegere structura unei comunități vegetale de tip asociație în care să precizați care sunt
speciile edificatoare respectiv cele din masa acesteia și cerințele față de particularitățile
biotopului ale speciilor edificatoare. ”;
Tema 2 – Capitolul 7: „Realizați un referat de maximum 5 pagin i în care să selectați și să
descrieți indicii structurali ai covorului vegetal.”;
Tema 3 – Capitolul 10: „Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să descrieți la
alegere un tip de vegetație.”
Temele de control se prezintă de către fiecare student , iar rezultatele acestei evaluări se
comunică de către cadrul didactic în mod direct și nemijlocit studenților.
g. Cerințe preliminare
Pentru o mai bună înțelegere a materiei, este necesară coroborarea cunoștințelor
dobândite în cadrul acestei discipline cu cele acumulate la biologia vegetală, morfologia
și fiziologia plantelor, la taxonomie vegetală și floră, geobotanică, implicit promovarea
examenelor de Biologie vegetală și Flora României , având în vedere că di sciplina se
studiază în anul II, semestrul 4.
h. Durata medie de studiu individual
Durata medie de învățare estimăm a fi de aproximativ 28 de ore, iar pentru examen ar fi
necesar un studiu de 2 săptămâni .
Studierea fiecărui capi tol necesită un efort estimat de la 2 până la 6 ore , astfel încât să se
fixeze temeinic cunoștințele specifice acestui domeniu.
i. Evaluarea
La încheierea studierii cursului, este obligatorie realiz area celor trei teme de control .
Înainte de examen este indicat să parcurgeți din nou toată materia, cu atenție, durata
estimată pe ntru această activitate fiind de aproximativ o săptămână.
Forma de evaluare
(E-examen, C -colocviu/test final, LP -lucrări de control) E
Stabilirea notei
finale (procentaje) – evaluarea finală 50%
– activități aplicative /laborator/lucrări practice/proie ct etc. 20%
– teste pe parcursul semestrului 10%
– teme de control 10%
10
Capitolul I.
INTRODUCERE IN STUDIUL COVORULUI VEGETAL
1.1. Introducere
Producătorii primari – (plantele verzi, bacteriile chemo -sintetizante) reprezintă
componenta primordială di n structura unui ecosistem, structura și modul de funcționare a
acestui modul trofo -dinamic , condiționând întreaga funcționare a ecosistemului ,
influențând major producția și productivitatea biologică. Cunoașterea structurii și modului
de funcționare a pr oducătorilor primari nu este posibilă fără o analiză a covorului vegetal.
Acesta la rândul său se bazează pe studii de floră și vegetație realizate fie la scară
spațială extinsă (studii de geobotanică ) dar nu foarte detaliate, fie la scară spațială
redusă (studii floristice și fitosociologice) dar de un detaliu substanțial.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.
1.2. Competențe conferite
După parcurgerea capitol ului, studentul va fi capabil să definească covorul
veget al, flora și vegetația unei zone, să facă diferență între noțiunea de floră și cea
de vegetaț ie.
1.3. Conținut
Covorul vegetal reprezintă totalitatea organismelor vegetale capabile de
fotosinteză, la nivel global el constituind fito -sfera – totalitate a producătorilor primari.
Atât fitocenologia cât și geobotanica investighează covorul vegetal, numai că scara
spațială la care se extind studiile este diferită, dacă geobotanica se adresează suprafețelor
mari, la nivel de țar ă sau continent, fitocenologia investighe ază suprafețe reduse, uneori
de ordinul hectarelor. Nu numai scara spațială este diferită dar și nivelul de detaliu, studiile
pe suprafețe mici realizându -se mai în detaliu decât cele pe suprafețe mari.
11
Structura covorului vegetal poate fi abo rdată:
a) analitic – din punct de vedere al taxonilor care -l alcătuiesc – flora ,
b) sintetic – din punct de vedere al comunităților care participă la formarea acestuia –
vegetația
Studiile floristice cuprind în mare doi pași:
primul este reprezentat de identif icarea taxonilor de nivel specific la care aparțin
diferiți indivizi vegetali, rezultatul acestui pas fiind lista floristică (enumerarea
taxonilor de nivel specific).
cel de -al doilea este reprezentat de estimarea bogăției specifice „ species
richness – la richesse des espèces ” pentru anumite zone sau la nivel global,
rezultatul acestui pas este un număr rezultat prin transcrierea listei specifice.
Instrumentele utilizate în studiile floristice pentru identificarea speciilor sunt: cheile
de determinare, at lasele de floră, monografiile etc.
Cheile de determinare sunt constituite în principal prin descrierea elementelor morfologice
care servesc drept criterii taxonomice în identificarea speciilor, cuprind pe lângă aceasta
descriere și desene (reprezentări gra fice) ale habitusului sau a unor porțiuni din acesta pe
care sunt prezente elementele taxonomice discriminatorii.
Atlasele vegetale se axează în principal pe fotografii sau desene, descrierea în text fiind
sumară uneori inexistentă. Rezultatul unui studiu floristic este lista floristică, înșiruirea
numelor taxonilor de nivel specific, iar numărul acestora reprezintă bogăția specifică.
Vegetația unei zone este reprezentată prin covorul vegetal care o acoperă având ca
subunități structurale și funcționale fitocenozele (asociații vegetale = indivizi de asociație)
(Borza, 1965).
Studiile de vegetație sunt mult mai complexe, ele urmăresc elementele structurale și
relațiile care există între acestea – structura covorului vegetal – și modul de funcționare a
aces tei structuri.
Aceste tipuri de studii nu operează cu elemente abstracte ci cu elemente concrete indivizi,
specii, de aceea este practic imposibil să se realizeze studii de vegetație fără a se
cunoaște flora ținutului respectiv (Roebertsen, 1988).
Struc tura covorului vegetal poate fi caracterizată atât în plan vertical cât și în plan
orizontal . Caracterizarea în plan vertical se axează pe stabilirea numărului de straturi și
delimitarea acestora. Cu cât structura covorului vegetal este mai complexă cu atâ t
12
numărul de straturi este mai mare. Pentru cercetările din România, Borza recomandă o
scară cu patru straturi: arbori, arbuști, ierbos, mușchi + licheni. Fiecare strat este analizat
în plan orizontal: sunt stabilite limitele asociațiilor vegetale, sunt id entificate speciile, este
stabilită domina nța, sunt denumite asociațiile, etc.
Manualul de față se limitează la vegetația terestră – plante vasculare, mușchi și licheni –
prezente în straturile: muscinal, ierbos (herbaceu), arbuști, arbori și își propune să
prezinte câteva tipuri de vegetație prezente în România, tipuri de vegetație ce vor face
obiectul de studiu pentru absolvenții ce vor lucra în ariile protejate, la gestionarea rețelei
Natura 2000, în ministerul de resort pe diferite convenții și tratate , la elaborarea anexelor
actelor normative cu caracter protectiv.
Să ne reamintim
1.3.4. Covorul vegetal reprezintă totalitatea organismelor vegetale capabile de
fotosinteză, la nivel global el constituind fitosfera – totalitatea producătorilor primari
1.3.5. Studiile floristice cuprind în mare doi pași: primul este reprezentat de
identificarea taxonilor ; cel de -al doilea este reprezentat de estimarea bogăției
specifice
1.3.6 Studiile de vegetație sunt mult mai complexe, ele urmăresc elementele
structura le și relațiile care există între acestea
1.4. Rezumat
Covorul vegetal – totalitatea organismelor vegetale capabile de fotosinteză, la nivel global
constituind fitosfera – totalitatea producătorilor primari.
Studiul analitic – flora – rezultat lista floristică
Studiul sintetictic – vegetația – rezultat structura unui tip de vegetaț ie
1.5. Test de auto evaluare a cunoștințelor
Definiți noțiunea de floră 0.25 p
Definiți noțiunea de vegetație 0.25 p
Care este diferența dintre floră ș i vegetație 1.00 p
13
1.6. Bibliografie recomandată
1. Borza, A., Boșcaiu, N., 1965 – Introducere în studiul covorului vegetal . Ed. Academiei,
RPR, București .
2. Roebertsen , H., Heil, G.W. and Bobbink, R., 1988,”Digital picture processing: a new
method to analyse vegetation structure”, Acta Bot. Neerl. 37 (2) 187 – 192
3. Gheorghe Iuliana Florentina, 2008, Fitocenologie și Vegetația României”, Ed. Didactică
și Pedagogică, București 120 pag.
4. Gheorghe I.F. , Țopa S., 2004, „Ghid practic pentru studiul covorului vegetal -estimarea
parametrilor funcționali” Ed. Ars Docendi
5. Țopa S., Gheorghe I.F., 2004, Ghid practic pentru studierea comunităților vegetale –
estimarea parametrilor structurali” Ed. Ars Docendi
6. Coleman, B. D., Mares, M. A., Willig, M.R., Hsieh, Y -H., 198 2 – Randomness, area, and
species richness . Ecology 63: 1121 -1133
14
Capitolul II .
DEFINIȚII
2.1. Introducere
În cadrul acestui capitol, s tudenților le sunt prezentate noțiunile de: fitosociologie ,
fitocenologie, f itocenoză sau comunitatea de plante, asociația vegetală ca unitatea de
bază a ierarhiei sintaxonomice, cele două componente de bază ale unei comunități
vegetale (speciile edificatoare – indicatoare, stenobionte) și (speciile din masa comunității
vegetale – ubicviste, oportuniste, euribionte)
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.
2.2. Competențe conferite
După parcurgerea celui de -al doilea cap itol, studentul va putea defini noțiunile de
fitosociologie , fitocenologie, f itocenoză sau comunitatea de plante, asociația
vegetală specii stenobionte, specii ubicviste, oportuniste, euribionte .
De asemenea , va fi capabil să înca dreze speciile în diferite grupe funcționale, în funcție
cerințele lor față de particularitătile biotopului.
2.3. Conținut
Fitosociologia sau fitocenologia este știința care se ocupă cu studiul corului
vegetal, al comunităților vegetale din punct de vedere al structurii acestora și al repartiției
lor geografice (Cristea et al, 2004).
Noțiunea de fitosociologie etimologic își are dublă origine : latină și greacă:
Phyton = plantă (din limba greacă), socius = asociat (din limba latină) și logos = știință,
vorbire (din limba gracă).
Este similară fitocenologiei:
Phyton = plantă (din limba greacă) , koinosis = împreună, care se asociază, care reu nește
(din limba greacă), logos = știință (din limba greacă).
15
Unitatea de bază structurală și funcțională a covorului vege tal este asociația vegetală.
Fitocenoza sau comunitatea de plante este o asociere de fitopopulații ecologice,
formată pe o suprafață c u anumite condiții de mediu abiotic și caracterizată prin relații
determinante între plante, între acestea și mediul abiotic (Doniță, 2007).
Elementele constitutive ale comunităților vegetale sunt indivizii. Indivizii unei specii între
care nu există bari eră genetică și care se găsesc laolaltă pe o suprafață de câțiva metrii
pătrați sau poate chiar kilometrii pătrați, formează populația acelei specii. Totalitatea
populațiilor acelor specii de plante care se găsesc în același loc formează o comunitate
veget ală.
Asociația vegetală poate fi definită deci, ca o grupare de specii de plante care cresc
împreună într -o anumită zonă și care prezintă o asociere sau o afinitate de un anumit tip
între ele. Ideea de asociere sau afinitate este foarte importantă și impl ică faptul că anumite
specii cresc împreună în anumite zone și în anumite condi ții de mediu cu o frecvență mai
mare decât cea datorată întâmplării.
Pentru înțelegerea noțiunii de comunitate vegetală, trebuie să avem în vedere că speciile
de plante compone nte ale unei comunități vegetale cresc împreună într -o anumită zonă
pentru că au cerințe similare de existență în ceea ce privește factorii de mediu, cum ar fi:
lumina, temperatura, umiditatea, nutrienții etc. Dacă am reprezenta grafic abundența
(abundența este o apreciere cantitativă, care se bazează pe evaluarea numărului
indivizilor dintr -o populație sau a biomasei acestora ) unei specii de plante la acțiunea unui
factor de mediu, aceasta ar fi sub forma unei curbe normale (Figura 1).
Amplitudinea și lăț imea domeniilor de toleranță ale diferitelor specii variază, astfel încât
abundența speciilor de -a lungul unui gradient de mediu va fi de tipul unor curbe de
toleranță diferite, plasate întâmplător, (Figura 2) .
16
Figura 1 . Curba distribuției normale (Gau ss) a unei specii de plante sub acțiunea unui
factor de mediu (adaptată după Kent & al, 1998 , Țopa, 2004 ).
Există un domeniu optim al factorului de mediu în care populația speciei de plante are
cea mai mare abundență, spre limitele domeniului de toleranț ă plantele găsindu -se într -o
zonă de stres fiziologic, populația fiind mult redusă și lipsind în zonele în care factorul de
mediu este la cele două extreme.
Figura 2 . Tipuri ipotetice de distribuție a abundenței speciilor de -a lungul unui gradient
de me diu care se modifică gradual cu o rată uniformă (adaptată după Kent, 1998 , Țopa,
2004 )
17
Altfel spus, asociația vegetală reprezintă o grupare de populații de plante aparținând atât
unor specii euribionte, care formează masa asociației cât și unor specii sten obionte –
edificatoare ( tipice, definitorii, caracteristice) pentru asociația respectivă.
Nomenclatura asociațiilor vegetale se face în funcție de specia (speciile) dominantă, care
de cele mai multe ori este una dintre speciile edificatoare.
Cunoașterea biologiei speciilor vegetale este obligatorie pentru înțelegerea acestei
clasificări și încadrării corecte a speciilor identificate în teren în cele două categorii. De
cele mai multe ori speciile edificatoare sunt și specii indicatoare, ele furnizând infor mații
despre particularitățile substratului și regimului de umiditate -precipitații.
Speciile stenobionte sunt speciile ai căror indivizi au cerințe stricte față de biotop, ei
suportă variații ale unor parametrii pe domenii foarte înguste ( steno = îngust) .
În funcție de umiditatea solului, conținutul în nutrienți, duritate în unități de Ca a solului,
condițiile de lumină, pH -ul solului acestea pot fi:
speciile xerofite – specii care cresc pe sol us cat-reavăn, suportă soluri în care
umiditatea este redusă, nu suportă soluri cu variații mari de umiditate;
Exemple: Xeranthemum annuum, Achillea coarctata, Stipa capillata, Bothriochloa
ischaemum, Artemisia austriaca, Festuca vaginata , etc.
specii hidrof ite – specii care cresc pe soluri cu umiditate mare uneori ajunse la
saturație
Exemple: Typha latifolia, Mentha aquatica, Stachys palustris Equisetum palustre
Sparganium erectum Lysimachia nummularia Lythrum salicaria, Butomus umbelaltus,
Phragmites austra lis, Sagittaria sagittifolia
speciile oligotrofe – specii care cresc pe sol cu troficitate foarte scăzută, substraturi
sărace în nutrienți;
Exemple: Pinguicula alpina, P.vulgaris, Drosera rotundifolia (foto 1) Foto 1 . Drosera rotundifoloa L. 1953
Tinovul Grădinița -Județul Suceava
18
specii eutrofe – specii care trăiesc pe soluri bogate în nutrienți, fiind indicatoare
pentru zonele unde s -au folosit îngrăș ăminte în exces.
Exemple: Urtica dioica, Bidens cernua, Lamium purpueum
specii psichrotermofite – specii adaptate la condiții de frig cu temperaturi medii
anuale de –0,5 șC și +2 șC
Exemple: Calluna vulgaris (foto 4) , Bruckenthalia spiculifolia, Geum montanum
specii termofit e – specii iubitoare de căldur ă
Exemple: Quercus pubescens, Jasminum fructicans, Sophora prodanii, Periploca graeca
specii heliofite – specii iubitoare de lumină
Exemple: Calamagrostis arundinacea, Picea excelsa, Tamarix ramosissima, Rubus idaeus
specii sciadofite – specii iubitoare d e umbră
Exemple: Abies alba, Festuc adrymeja, Asplenium scolopendrium
specii alcalinofile – specii care preferă substraturi alcaline
Exemple: Sedum rubens, Saxifraga bulbifera (foto 5),
specii acidofile – specii care preferă substraturi acide
Exemple: Sphagnum palustre S. nemoreum, S. fimbriatum S. auriculatu, Andromeda
polifolia Betula pubescens, B.verrucosa, Vaccinium vitis idaea, V. oxycoccos, Andromeda
polifoli, Eriophorum vaginatum (foto 3) , Empetrum nigrum.
specii calcifuge – specii adaptate să se dezvolte pe soluri sărace în ioni de Ca
Exemple: Nardus stricta (foto 2) , Deschampsia flexuosa, Apera spica -venti,
specii calcifit e – specii adaptate să se dezvolte pe soluri bogate în ioni de Ca
Exemple: Koeleria splendens, Sesleria rigida, Poa badens is
specii psamofite – specii adaptate să se dezvolte pe nisipuri litorale sau continentale Foto 3. Eriophorum vaginatum
Tinovul Coșna –Județul Suce ava Foto 2 . Nardus stricta
Apa Lină –Județul Covasna
19
Exemple: Crambe maritima , Convolvulus per sicus , Eryngium maritimum , Cakile maritima
specii halofite – specii adaptate să se dezvolte pe nisipuri litorale sau continentale al
căror conținut în săruri m inerale, în special NaCl, este ridicat.
Exemple: Sagina maritima , Salicornia procumbens , S. ramosissima , S. europaea, Suaeda
splendens, S. maritime (Ciocârlan, 2000) .
Speciile s tenobionte sunt specii indicatoare, prezența lor într -un anumit loc furnizând
informații indirecte despre proprietățile substratului pe care îl ocupă sau prezenței unor
activități antropice – Veratum album indică o zonă montană suprapășunată ca și Nardus
stricta, Urtica dioica indică o zonă în care s -au deversat urină și fecale.
De cele mai multe ori speciile edificatoare (tipice) dintr -o asociație vegetală sunt și specii
dominante, există însă și excepții în care dominante ca biomasă și abundență numerică
sunt speciile accesorii.
Speciile edificatoare dintr -o asociație vegetală sunt în general specii stenobionte, iar cele
accesorii și accidentale sunt specii euribionte.
Speciile euribionte sunt speciile ai căror indivizi suportă variații mari ale unor
parametrii ai biotopului ( euri = larg, extins). Sunt specii ubiquiste ce se întâlnesc în orice
medii, nu au cerințe exprese pentru un anumit tip de biotop.
Dintre speciile autohtone (specii ce aparțin florei naționale) un caz aparte de specii
euribionte sunt speciile ruderale.
Speciile ruderale apar acolo unde există activitate antropică, de exemplu
Centaurea, Cirsium, Atriplex, Hordeum, indică o zonă unde a fost în prealabil o cultură
agricolă de tip lan grâu sau porumb.
Exemple de plante ruderale : Foto 4 Calluna vulgaris
Apa Lin ă – Jude țul Covasna Foto 5 Saxifraga bulbifera
Domoglet – Valea Cernei
20
a) prezen te în marginea de cultură :
Sambucus ebulus Aristolochia clematitis
Anagallis arvensis Brassica rapa
Ranunculus arvensis Sinapsis arvensis
Adonis flammea Raphanus raphanistrum
A. vernalis Setaria pumila
Galium aparine Gagea lutea
Chenopodium album Ggea arvensis
Polygonum convolvulus Stellaria media
Convolvulus arvensis Lamium purpureum
Vicia hirsuta Glecoma hederacea
Viola tricolor Ajuga reptans
Capsella bursa -pastoris Taraxacum officinale
b) ce însoțesc culturile de grâu :
Papaver rhoeas Papaver so mniferum
Centaurea cyanus Agrostemma githano
Cirsium arvense Delphinium consolida
Matricaria chamomilla Matricaria inodora
c) ce însoțesc culturile de porumb:
d) prezente pe maidane : Setaria pumila Sorghus halepense
Setaria verticillata Hordeum vulgare
Symphytum officinale Sonchus asper
Sorghum halepense Sonchus oleraceus
Elymus repens Sonchus arvensis
Xanthium spinosum Lepidium draba
Lycium halimifolium Cirsium lanceolatum
Carduus acanthoides Eryngium planum
Centaurea solstitialis Datura s tramonium
Hyosciamus niger Bryonia alba
Solanum nigrum Dipsacus silvestre
Artemisia absinthium Conium maculatum
Aegopodium podagraria Echium vulgare
Plantago lanceolata Plantago major
Plantago media Taraxcum officinale
Anchusa officinalis Vicia crac ca
Coronilla varia Achillea milefolium
Marrubrium vulgare Saponaria officinalis
Conyza canadensis Malva silvestris
Linaria vulgaris Polygonum aviculare
Amarantus retroflexus Geum urbanum
Tanacetum vulgare Potentilla reptans
Cynodon dacyilon Chelidon ium majus
21
Exemple de plante ce indică activitate antropică extremă (suprapășunat, deversări de
urină):
Un tip particular de spec ii euribionte,
alohtone (care nu aparțin florei naționale), sunt speciile invazive . Acestea au o capacitate
extrem de mare de a se adapta la condiții variate de mediu. Uneori nu numai că se
aclimatizează într -o zonă complet străină de zona de origine, dar prezintă și o explozie a
efectivelor populaționale riscând astfel să elimine speciile autohtone în concurența pentru
nutrienți, spațiu și lumină.
Exemple de specii invazive (Anastasiu, 2007) :
Acer negundo Ailanthus altissima
Eleagnus angustifolia Rhus hirta
Gleditsia triacanthos Catalpa bignonioides
Robinia pseudoacacia
Solidago canadensis
Iva xanthiifolia
Erigeron annuus
Ambrosia artemisiifolia
Phytolacca americana
Paspalumpaspalodes Impaties glandulifera
Amorpha fruticosa
Helianthus tuberosus
Echinocystis lobata
Conyza canadensis
Elodea nuttallii
Fraxinus penssylvanica
Să ne reamintim
2.3.4. Fitosociologia sau fitocenologia este știința care se ocupă cu studiul
corului vegetal, al comunităților vegetale din punct de vedere al structurii acestora și al
repartiției lor geografice
2.3.5 . Speciile stenobionte sunt speciile ai căror indivizi au cerințe stricte față de
biotop, ei suportă variații ale unor parametrii pe domenii foarte înguste ( steno = îngust).
2.3.6 . Speciile euribionte sunt speciile ai căror indivizi suportă variații mari ale
unor parametrii ai biotopului ( euri = larg, extins).
Geum urbanum Dactylis glomerata
Suprapășunat Deversări de urină
Nardus stricta Urtiva dioica
Veratum album Lamium purpureum
Rhinanthus alpinus Urtica urens
Gnaphalium sylvaticum
22
2.4. Rezumat
Fitocenologia – știința ce studiază covorul vegetal
Asociația vegetală – unitatea de bază structurală și funcțională a covorului vegetal
Specii stenobionte – specii care suportă variații ale parametrilor fizico -chimi ci pe
domenii înguste de variație
Specii euribionte – specii care suportă variații ale parametrilor fizico -chimici pe
domenii largi de variație
Ierarhia unităților sin -taxonomice – ordonarea nivelu rilor de organizare a vegetației
2.5. Test de auto evaluar e a cunoștințelor
1) Fitocenologia est e știința care studiază 0.25 p
2) □ Adevărat sau □ Fals: fitocenologia este similară fitosociologiei. 0.25 p
3) Covorul vegetal are ca unitate sintaxonomică de bază 0.25 p
4) □ Adevărat sau □ F als: speciile care suportă variații mari ale condițiilor pedo -climatici sunt specii
stenobionte. 0.25 p
5) Care este difere nța dintre floră și vegetație? 0.50 p
6) Care este diferența dintre o listă floristică dintr -o zonă și bogătia d e specii a acelei zone? 0.50 p
2.6. Bibliografie recomandată
1. Ciocârlan, V., 2000 – Flora ilustrată a României. Ed. Ceres, București .
2. Cristea, V., Gafta, D., Pedrotti, F., 2004, Fitosociologie, Ed. Presa Universitară
Clujeană
3. Doniță N, Suzana Cocioabă, 2007, Fotocenologie integrată și vegetația României (note
de curs), Ed. Printech
4. Kent, M., Coker, P., 1998 – Vegetation Description and analysis. A Practical Approach .
John Wiley & Sons, England
5. Țopa S., Gheorghe I.F., 2004, Ghid practic pentru s tudierea comunităților vegetale –
estimarea parametrilor structurali” Ed. Ars Docendi
6. Paulina Anastasiu, Negrean G., 2007, Invadatori vegetali în România, Editura
Universității din București
7. Gheorghe Iuliana Florentina, 2008, Fitocenologie și Vegetația Român iei”, Ed. Didactică
și Pedagogică, București 120 pag.
23
2.7. Teme de control
Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să tratați la alegere structura unei
comunități vegetale de tip asociație în care să precizați care sunt speciile edificatoare
respectiv cele din masa acesteia și cerințele față de particularitățile biotopului ale speciilor
edificatoare.
24
Capitol ul III.
ISTORIC, ȘCOLI DE FITOSOCIOLOGIE, CONCEPTE
3.1. Introducere
Acest capitol este dedicat unui scurt istoric al evoluției fitoce nologiei ca știință, fiind
prezentate școlile cele mai importante unde au apărut germenii noțiunilor și conceptelor de
bază ale acestei noi științe. De asemenea este realizată o scurtă analiză, cu plusurile și
minusurile, fiecărui concept. Analiza este rea lizată cu precădere la nivel internațional dar
sunt punctate și contribuțiile cercetătorilor români în domeniul respectiv.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.
3.2. Competențe conferite
După parcurgerea celui de -al treilea capitol, studenții vor înțelege principiile fiecărei
școli de fitocenologie și modul lor de abordare. De asemenea vor fi puși la curent cu modul
de percepere și abordare a cercetătorilor români cu care vor putea dialoga în viitoarele
colaborări .
3.3. Conținut
Investigarea structurii covorului vegetal a început prin studii floristice, mai întâi fiind
identificați taxonii cărora le aparțin indivizii întâlniți. Genul acesta de studii continuă și
astăzi pentru identificarea de noi specii și pentru a numite revizii în ceea ce privește
încadrarea anumiților indivizi în sistemul de clasificare, sau însăși reorganizarea sistemului
de clasificare.
Primele studii care au vizat individul de asociere au fost întreprinse de către Gams în
1918. Acesta este prim ul care face referiri la relațiile și raporturile ce se stabilesc între
indivizi ce aparțin la specii diferite. Trei ani mai târziu Braun -Blanquet lansează principiile
sociologiei vegetale și creează o întreagă școală care să abordeze în aceasta manieră
studiul covorului vegetal.
25
Se creează astfel școala elvețiano -franceză, iar în 1953 Bîkov și Soceava întemeiază
școala rusă în care indivizii de asociere, asociațiile vegetale sunt percepute ca bioforme,
deci diferit față de școala elvețiano -franceză (Borz a 1965).
Între cele două școli există de asemenea diferențe și în ceea ce privește nomenclatura
asociațiilor vegetale, a modului de nominalizare a fiecărei fitocenoze. Continuatorii lui
Borza A., – Boșcaiu N., Coldea Gh.., Sanda V., Popecu A., Cristea V. – urme ază aceleași
principii ale școlii franco -elvețiene Braun -Blanquet.
O viziune diferită o au Doniță N., Doina Ivan, Mihaela Paucă Comănescu, Mititelu D.,
pentru care unitatea de bază a covorului vegetal este tipul de vegetație (pădure de gorun,
pajiște alpină, etc) unde importante sunt stratificarea, condițiile pedo -climatice, altitudinea,
etc. (Doniță et al, 1992, 2005).
Actualmente specialiștii din țările nord -europene Suedia, Danemarca, Findlanda, Olanda,
continuă astfel de studii respectând principii le școlii franceze. Van der Maarel (1975),
Whittaker (1978) fac o analiză critică a modelului conceptual creat de școala Braun –
Blanquet în ceea ce prive ște studiul covorului vegetal, concluziile acestei analize fiind
reunite în două publicații:„The Braun -Blanquet approach in perspective”(1975) și respectiv
„The Braun -Blanquet approach” (1978).
Unul dintre principiile sociologiei vegetale consideră asociația vegetală ca o structură
dinamică care poate prezenta modificări ciclice – turn-overul de specii – sau modificări
neciclice – succesiunea de specii. Dinamica vegetației din punct de vedere al modificărilor
în timp și diferențelor spațiale este una din problemele abordate de Van der Maarel în
1988, în această investigare utilizând modelele matematice pro puse pentru studiul
fitosociologiei încă din 1969. Același autor, în 1993, studiază turn -overul de specii la scară
spațială mică, în pășuni și propune modelul caruselului făcând câteva comentarii asupra
conceptului de nișă.
În caracterizarea biodiversită ții vegetale specifice cel mai sugestiv parametru este bogăția
specifică. Numeroase studii de vegetație au urmărit variația acestui parametru în timp și
inter-relația acestuia cu mobilitatea speciilor (Palmer, Sykes 1994). În România astfel de
studii au f ost elaborate de către Mihaela Paucă -Comănescu în 1998 , ele au vizat
dinamica speciilor de plante în tufărișurile de Tamarix ramosissima din Lunca Inundabilă și
Delta Dunării.
Aceste studii au urmat unora care se desfășuraseră pe arii mai mari, elaborate de către
Popescu în 1996 și care vizaseră diversitatea vegetației din sectoarele Câmpiei Române.
Majoritatea studiilor actuale sunt focalizate pe relațiile dintre un anumit indice structural
(biodiversitate, grad de acoperire, stratificație, etc.) și bio masa vegetală. Aceste cercetări
26
își au drept scop identificarea unui indice structural ale cărui variații numerice să reflecte
cel mai bine modificările biomasei (Jonasson, 1988).
În 1993 Van der Maarel prin patru lucrări abordează problema diversității la nivel de
ecosistem, încercând să identifice și să clasifice tipurile de ecosisteme costiere din zonele
aride, numai că din structura biocenozei ia în calcul numai producătorii primari.
Stabilitatea ecosistemelor ca rezultat al bogăției și compoziției spec ifice la nivelul
producătorilor primari a fost investigată de către Wardle în 2000, el demonstrează că
scăderea numărului de specii crește vulnerabilitatea ecosistemelor.
Efectele regimului hidrologic asupra comunităților de plante din zona inundabilă au f ost
studiate în 1997 și au condus la concluzia că oscilații ale nivelului apei produc modificări
majore în structura covorului vegetal (Cristofor, 1997).
Diversitatea polenizatorilor în relație cu diversitatea arbuștilor din zonele mediteraneene
supuse inc endiilor au demonstrat că în zonele cu număr mare de specii de arbuști numărul
polenizatorilor se menține de asemenea ridicat (Potts 2001).
Toate aceste studii privind biomasa vegetală, stabilitatea ecosistemelor, modificări ce apar
în structura covorului vegetal datorită influenței antropice au rol important în generarea
informațiilor necesare în elaborarea planurilor de management al terenurilor agricole,
pășuni, păduri, etc.
Cronologic
Perioada 1400 -1921 Perioada 1921 -2000 Perioada 2000….
Linné ide ntifică
majoritatea taxonilor
vegetali de rang specie,
creează nomenclatura
binară și încadrează
speciile respective în
taxonii de rang superior:
familie, clasă, ordin.
Activitatea de
cercetare este
focalizată pe studii
floristice.
Apar revizii ale
spec iilor, unele
denumiri sunt
amendate, se identifică
specii noi descrise de Pe plan mondial Braun -Blanquet
întemeiază școala franceză și pune
bazele sociologiei vegetale
(fitosociologiei).Bîkov și Soceava
creează școala rusă.
În Români a Borza și Boșcaiu
realizează o analiză critică a
principiilor celor două școli și adoptă
într-o proporție destul de mare
principiile școlii franceze.
Atât la nivel mondial cât și
național sunt continuate studiile
floristice.
Se încearcă să se stabileasc ă o
legătură între structura vegetației și
biomasa vegetală. Se revine la studii
punctiforme care
vizează legătura dintre
indivizii unei specii
vegetale și polenizat ori
de exemplu.
Este studiată
concurența între
indivizii a două specii
vegetale.
Studiile privind
comunitatea vegetală
în ansamblu în inter –
relație cu factorii de
comandă s -au redus
ca pondere.
27
diferiți taxonomiști.
Sunt identificate tipurile de
ecosisteme în funcție de structura
producătorilor primari. Se reiau reviziile la
specii
Definirea diferitelor
tipuri de habitate se
realizează în funcție de
unitatea sintaxonomică
specifică habitatului
respectiv
Să ne reamintim
3.3.4. Primele studii care au vizat individul de asociere au fost întreprinse de către
Gams în 1918.
3.3.5. Trei ani mai târziu Braun -Blanquet lansează principiile sociologiei vegetale și
creează o întreagă școală care să abordeze în aceasta manieră studiul covorului vegetal.
3.3.6 școli românești: școala de la Cluj inițiată de Borza A., – continuată de Boșcaiu
N., și Cristea V.; școala de la B ucurești inițiată Doina Ivan, continuată de Doniță N.
3.4. Rezumat
Linné – introduce nomenclatura binară și cre ează premizele realizării de studii
floristice
Grams – realizează primele studii de vegetație, ia în considerație și relațiile dintre
indivizii vegetali ce aparțin la diferite populații de plante
Braun -Blanquet – înființează școala franco -elvețiană de fitocenologie, școală ale
cărei principii sunt preluate la nivel internațional și actualizate de către Van der
Maarel și Whittaker
Borza – (în România), preia ideile școlii Braun -Blanquet și intemeiază școala de la
Cluj urmată de către Boșcaiu și Cristea
Doniță – aduce o viziune nouă în fitocenologie, unitatea de bază a covorului vegetal
fiind tipul de vegetație
28
3.5. Test de auto evaluar e a cunoștințelor
1) Primele studii de vegetație au fost întreprinse de ……………………………………………………….. 0.25 p
2) □ Adevărat sau □ Fals: Braun -Blanquet întemeiază prima școală de fitocenologie. 0.25 p
3) Continuatorii școlii Braun -Blanquet în România sunt: ………………………………………….. ….. 0.25 p
4) □ Adevărat sau □ Fals: Van der Maarel și Whittaker sunt continuatorii școlii franco -elvețiene de
fitocenologie. 0.25 p
3.6. B ibliografie recomandată
1. Borza, A., Boșcaiu, N., 1965 – Introducere în studiul covorului vegetal . Ed.
Academiei, RPR, București .
2. Doniță, N., Ivan, D., Coldea, Gh., Sandală, V., Popescu, A., Chifu, Th., Paucă –
Comănescu , M., Mititelu, D., Boșcaiu, N., 1992 – Vegetația României. Ed. Tehnică
Agricolă, București .
3. Doniță, N., Popescu, A., Mihaela Paucă -Comănescu, Simona Mihailescu, Biriș I.A.,
2005, Habitatele din România, Ed. Tehnică șilvică, București
4. Van Der Maarel E., 1975,”The Braun -Blanquet approach in per spective”, Vegetatio,
30(3): 213 -219
5. Van Der Maarel E., 1978 ,”The Braun -Blanquet approach” Academic Publishing,
The Hague, The Netherlands, 1 -265
6. Whittaker, R.H., 1978 – Classification of plant communities: The Braun -Blanquet
approach. The Hague : 289 -399.
7. Palmer M.W., 1994,”Variation in Species Richness: Towards a Unification of
Hypotheses”, Folia Geobot. Phytotax., Praha, 29: 511 -530.
8. Sykes M.T., Van Der Maarel E., Peet R.K., Willems J.H., 1994,”High Species
Mobility in Species -Rich Plant Communities: An Intercontinental Comparison” Folia
Geobot. Phytotax., Praha, 29: 439 -448.
9. Jonasson , S., 1988,”Evaluation of the point intercept method for the estimation of
plant biomass”, Oikos, 52: 101 -106
10. Van Der Maarel E., 1993,”Plant species turnover and minimum area in limestone
grassland”, Abstracta Botanica 17(1 -2): 173 -178.
11. Van Der Maarel E., 1993,”Dry Costal Ecosystems: Scope and Historical
Significance”, Ecosystems of the world, Tokyo, 2A -1: 1-6.
12. Cristofor S., Sarbu A., Vadineanu A., Ignat G., Iordache V., Posto lache C., Dinu C.,
Ciubuc C., 1997,“Effects of Hydrological Regimes on Riparian Vegetation in the
Lower Danube Floodplain”, Konferenz der IAD, Wien, 32: 233 -236.
13. Potts S., Dafni A., Ne’eman G., 2001,”Pollination of a core flowering shrub species
in Mediter ranean phrygana: variation in pollinator diversity, abundance and
effectiveness in response to fire”, Oikos, 92: 71 -80.
14. Gheorghe Iuliana Florentina, 2008, Fitocenologie și Vegetația României”, Ed.
Didactică și Pedagogică, București 120 pag.
29
Capitolul IV.
NOMENCLATURA UNITĂȚILOR SINTAXONOMICE
4.1. Introducere
În cadrul acestui capitol este prezentată nomenclatura unități lor sintaxonomice, pe
baza acestei nomenclaturi, studenții vor putea încadra comunitățile vegetale în diferite
niveluri ale ierarhiei sintaxonomice. Cunoașterea cărui nivel îi aparține fiecare comunitate
vegetală este foarte importantă în identificarea tip urilor și gradului de distribuție a
habitatelor, habitatele fiind definite prin excelență în funcție de tipul de vegetație dominant,
respectiv de tipul de comunitate vegetală. Cu cât un habitat este definit de o comunitate
vegetală poziționată mai jos în i erarhia unităților sintaxonomice cu atât suprafața pe care o
ocupă este mai restrânsă și viceversa.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.
4.2. Competențe conferite
După parcurgerea celui de -al patru lea capitol, studenți i vor putea denumi
comunitățile vegetale, le vor putea încadra în nivelurile ierarhiei sintaxonomice și vor
putea identifica tipurile de habitatele și gradul lor de răspândire.
4.3. Conținut
Ierarhia unităților sintaxonomice
Comunitățile vegetale pot a vea diferite grade de complexitate, comunitatea vegetală cea
mai simplă este asociația vegetală, mai multe asociații vegetale sunt reunite în alianțe,
alianțele la rândul lor sunt reunite în ordine, ordinele în clase. Această ierarhie poartă
numele de iera rhia unităților sintaxonomice, recunoscută de o parte din cercetători ca fiind
cea de -a patra ierarhie în lumea vie, alături de ierarhiile: taxonomică, a sistemelor
biologice și ecologică.
Structura covorului vegetal reprezintă o structură organizată de u nități sintaxonomice –
comunități vegetale de diferite ranguri (facies, varianță, subasociație, asociație, alianță,
30
subordin, ordin, subclasă, clasă), unitatea de ba ză fiind asociația vegetală (Tabelul 1)
(Cristea et al, 2004).
Tabelul 1 . Nivelele ierarhie i unităților sintaxonomice, terminațiile corespunzătoare
nomenclaturii acestor unități, exemple
Nr.ctr. Unitatea sintaxonomică Terminația Exemplul
1. Clasa Etea FESTUCO -BROM ETEA
2. Subclasa enea FESTUCO -BROM ENEA
3. Ordinul etalia Festuc etalia -valesiace
4. Subordinul Enalia Festuc enalia -valesiace
5. Alianța ion Festuc ion rupicolae
6. Subalianța Enion Festuc enion rupicolae
7. Asociația etum Festuc etum valesiaco -rupicolae
8. Subasociația etosu Festuce etosum valesiaco
9. Varianața –Faciesul Osum Festuce osum valesiaco
Nomenclatura unităților sintaxonomice se realizează astfel:
la rădăcina denumirii genului se adaugă terminația specifică unității sintaxonomice
respective iar la rădăcina denumirii speciei se adaugă sufixurile: „co”, „a e”, „ce”.
A) variația sau faciesul – la rădăcina denumirii genului se adaugă terminația
„osum” iar la rădăcina denumirii speciei terminația „co”.
B) sub-asociația – la rădăcina denumirii genului se adaugă terminația „etosum”
iar la rădăcina denumirii speciei ter minația „co”
C) asociația – la rădăcina denumirii genului se adaugă terminația „etum” iar la
rădăcina denumirii speciei terminația „ae”
D) sub-alianța – la rădăcina denumirii genului se adaugă terminația „enion” iar la
rădăcina denumirii speciei terminația „ae”
E) alianța – la rădăcina denumirii genului se adaugă terminația „ion” iar la
rădăcina denumirii speciei terminația „ae”
F) sub-ordinul – la rădăcina denumirii genului se adaugă terminația „enalia” iar
la rădăcina denumirii speciei terminația „ce”
G) ordinul – la rădăcina denumirii genului se adaugă terminația „etalia” iar la
rădăcina denumirii speciei terminația „ce”
H) subclasa – la rădăcina denumirii genului se adaugă terminația „enea” iar la
rădăcina denumirii speciei terminația „ea”
31
I) clasa – la rădăcina denumirii ge nului se adaugă terminația „etea” iar la rădăcina
denumirii speciei terminația „ea”
Să ne reamintim
4.3.4. Ierarhia unităților sintaxonomice este cea de -a patra ierarhie în lumea vie,
alături de ierarhiile: taxonomică, a sistemelor biologice și ecologică
4.3.5. Structura covorului vegetal reprezintă o structură organizată de unități
sintaxonomice -comunități vegetale de diferite ranguri (facies, varianță, subasociație,
asociație, alianță, subordin, ordin, subclasă, clasă), unitatea de băză fiind asociați a
vegetală .
4.4. Rezumat
Ierarhia unităților sintaxonomice – ordonarea comuni tăților vegatale în funcție de
mărimea și complexitatea lor
Asociația vegetală – unitatea e bază a ierarhiei sintaxonomice
4.5. Test de autoevaluare a cunoștințelor
Câte ierarhii sunt î n lumea vie? 0.25 p
Care sunt ierarhiile care implic ă ordin ea și or ganizarea? 0.25 p
Ierarhia unit ăților sintaxonomice implic ă și organizare ? 0.25 p
4.6. Bibliografie recomandată
1. Cristea, V., Gafta, D., Pedrotti, F., 200 4, Fitosociologie, Ed. Presa Universitară
Clujeană
2. Gheorghe Iuliana Florentina, 2008, Fitocenologie și Vegetația României”, Ed.
Didactică și Pedagogică, București 120 pag.
32
Capitolul V.
LIMITELE DINTRE FITOCENOZE
5.1. Introducere
În cadrul a cestui capit ol sunt prezentate modalități de separare a diferitelor
comunități vegetale, în special cele de nivel asociație, în cazul în care ele sunt delimitate
prin limite greu de identificat și localizat în teren. Acestă delimitare a comunităților vegetale
este foa rte importantă în special în cazul studiilor floristice și de vegetație realizate în
foarte mare detaliu și pe suprafețe restrânse ca arie, o delimitare incorectă ducând la
concluzii eronate asupra aprecierii structurii și modului de funcționare a acelor comunități
vegetale, respectiv a nomenclaturii lor și a încadrării lor în ierarhia unităților sintaxonomice.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.
5.2. Competențe conferite
După parcurgerea celui de -al cinci lea capitol, studenții vor putea delimita corect în
teren comunități vegetale separate prin limite difuze sau mozaicate și vor putea realiza
studii corecte privind structura și modul de funcționare a acestora. Prin identificarea
separată a proprietăților fiecărei comu nități vegetale și nu a unui amestec de proprietăți ce
aparțin ambelor, făcând de fapt analiza zonei de graniță care prezintă trăsături ale
ambelor comunități, studenț ii vor face un studiu corect.
5.3. Conținut
Limitele dintre fitocenoze sunt necesare delimitării spațiale a comunităților vegetale.
Structura producătorilor primari fiind componenta biocenozei cea mai ușor de sesizat la o
sumară inspecție în teren și cea care poate da informații indirect asupra continuității sau
discontinuității proprietă ților biotopului, necesită ca debutul investigării sale să fie
delimitarea spațială.
Se pot distinge mai multe tipuri de limite dintre comunități vegetale:
Limite bruște , care apar în cazul în care substratul edafic are discontinuități
evidente;
33
Limite moz aic, care apar atunci când între cele două tipuri de comunități vegetale
există numeroase fragmente intercalare, care se includ reciproc;
Limite bordurate , care apar acolo unde între cele două comunități vegetale, apare o
zonă cu vegetație de tranziție, cu o componență floristică proprie, caracteristică și
care urmărește zona de contact dintre cele două comunități vegetale;
Limite difuze , întâlnite în situația în care trecerea de la o comunitate vegetală la alta
se face lent, difuz, cu includerea reciprocă a elementelor din cele două comunități
(Borza, 1965) . Acest tip de limită se întâlnește frecvent în zonele de stepă și la
fânețe.
Trebuie remarcat faptul că limitele unei comunități vegetale sunt variabile, prezintă
fluctuații, și sunt mai greu de stabilit în cazul în care sunt de tip difuz. Cea mai folosită
metodă, pentru determinarea zonelor de contact între comunități vegetale diferite, este cea
a transectului (metodă sistematică de prelevare – vezi capitolul referitor la metoda
transectelor) care se sta bilește astfel încât să traverseze zonele de tranziție și de -a lungul
căruia se inventariază în cuadrate de regulă de dimensiuni mici (1m2), delimitate succesiv
la intervale egale, toate speciile prezente. Informațiile obținute din aceste cuadrate se
transcriu ulterior într -un tabel comparativ.
Pentru o apreciere cât mai obiectivă se recomandă calcularea pentru fiecare pereche de
cuadrate vecine (A și B), a coeficientului de comunitate fitocenotică , denumit și
indicele Jaccard propus în 1908. Valoarea sa procentuală este dată de formula:
cback *100
,
unde: a reprezintă numărul speciilor înregistrate în cuadratul A, b reprezintă numărul de
specii înregistrate în cuadratul B și c reprezintă numărul de specii comun ambelor
cuadrate.
Prin compar area coeficienților de comunitate fitocenotică ale perechilor de cuadrate
vecine, de -a lungul transectului se poate identifica limita dintre cele două comunități
vegetale. Limita dintre două comunități vegetale este dată de linia de demarcație dintre
două cuadrate vecine pentru care s -a obținut valoarea de minimum relativ a indicelui
Jaccard. Rezultatele obținute astfel se verifică cu observațiile din teren.
O metodă relativ recentă de delimitare a două comunități vegetale adiacente se bazează
pe ut ilizare a combinată a metodei cuadratelor și a „cluster -lor”.
34
În funcție de modul de grupare a suprafețelor de probă în „cluster” se poate stabili dacă
limita este bruscă, bordurată, difuză sau mozaicată. De asemenea poate fi stabilită lățimea
limitei în cazul lim itelor difuze și mozaicate.
Figura 3 . Gruparea cuadratelor situate pe un transect care st răbate limita difuză și porțiuni
relativ reduse din comunitățile (A,B) adiacente, separa te între ele prin limită difuză.
Suprafețele de probă din zona difuză se v or grupa în două mari ramuri, iar trecerea în
interiorul comunităților va fi marcată de faptul că noile suprafețe de probă vor fi similare
ultimei suprafețe din zona difuză. (exemplu 15 cu 16, 17, 18, 19; 4 cu 3, 2, 1).
Când este atinsă această similaritat e se știe cu siguranță ca zona difuză a fost depășită,
suprafețele de probă sunt poziționate în interiorul comunității vegetale (Figura 3),
Figura 4 . Gruparea cuadratelor situate pe un transect care st răbate limita mozaicată și
porțiuni relativ reduse d in comunitățile (A,B) adiacente, separate între ele prin limită
mozaicată
35
În cazul limitelor mozaicate suprafețele de probă se grupează de asemenea în două
ramuri, suprafețele din fiecare ramură sunt similare între ele dar și cu cele din interiorul
comuni tăților adiacente.
Ieșirea din limita mozaicată este marcată de faptul că suprafețele de probă noi nu se vor
mai orienta alternativ când la una din ramuri când la cealaltă ci succesiv la aceeași
ramură. De exemplu, la una din ramuri sunt grupate suprafețe le 12, 14, 16 cu numere pare
ceea ce sugerează alternanța urmate de suprafețele 17, 18, 19 ceea ce sugerează
succesiunea, prin urmare suprafețele de probă 12, 14, 16 sunt situate în zona mozaicată
iar următoarele 3 în zona comunității vegetale B (Figura. 4 ).
Pentru realizarea „cluster -ului” poate fi utilizat programul MVSP (Multi -Variate Statistical
Package). Datele obținute din releveele floristice (lista de specii prezentă în fiecare
releveu) sunt încărcate înt r-o matrice prezență (1) – absență (0), matric ea respectivă este
transpusă (liniile sunt schimbate în coloane și coloanele devin linii și apoi importate în
MVSP. În urma prelucrării apare „cluster -ul”. Ca exemplificare în tabelul 2 este prezentată
o matrice de prezență -absență pentru trei relevee din Munții Macin ( Țuțuiat ul versantul
sudic, Culmea Pricopanului, Țuțuiatul versant nordic), iar în figura 5 este prezentat
„cluster -ul” obținut prin prelucrarea matricei transpuse în MVSP.
Tabelul 2 Matricea prezență/absență pentru trei relevee din Munții M ăcin
Lista de specii cumulată Releveul 1
Țuțuiatu versant sudic Releveul 2
Culmea Pricopanului Releveul 3
Țuțuiatu versant nordic
Acer campestre 0 1 0
Acer tataricum 0 1 1
Acillea millefolium 1 0 1
Allium guttatum 1 0 1
Alllium rotundum 1 0 1
Artem isia campestris 1 0 1
Berteroa incana 0 0 1
Bromus erectus 1 0 1
Bromus japonicus 1 0 1
Bromus mollis 1 0 1
Bromus sterilis 0 0 1
Bromus tectorum 1 0 1
Carpinus orientalis 0 1 0
Cerasus avium 0 1 0
Chondrilla juncea 0 0 1
36
Chrysanthemum corymbosum 1 0 1
Cornus sanguinea 0 1 0
Crataegus monogyna 0 1 0
Cynanchum vincetoxicum 0 0 1
Elymus (Agropyron) cristatum 1 0 1
Elymus repens 0 1 0
Eryngium campestre 0 1 0
Eryngium planum 0 1 0
Evonymus verrucosus 0 1 0
Festuca glauca 1 1 1
Festuca pseud ovina 0 1 1
Festuca vaginata 0 1 1
Fraxinus pennsylvanica 0 1 0
Galium cruciata 0 0 1
Galium mollugo 1 0 1
Galium verticillatum 1 0 1
Iris sintenisii 0 0 1
Lactuca seriola 0 0 1
Ligustrum vulgare 0 1 0
Linaria genistifolia 0 1 0
Linium perenne 0 1 0
Linum tenuifolium 0 1 0
Malva silvestris 0 1 0
Melilotus officinalis 1 0 1
Padus mahaleb 0 1 0
Phleum boehmeri 1 0 1
Potentilla erecta 1 0 1
Prunus spinosa 0 1 0
Pyrus pyraster 0 1 0
Quercus robur 0 1 0
Rosa canina 0 1 0
Salvia sclarea 1 1 1
Stipa capillata 1 0 1
Stipa joannis 1 0 1
Teucrium chamaedris 0 1 0
Thymus glabrescens 1 0 1
Tilia tomentosa 0 1 0
Ulmus minor 0 1 0
Xeranthemum annuum 1 0 1
37
Jaccard's CoefficientCulmea PricopanTutuiatu V. SudicTutuiatu V. Nordic
-0.2 0 0.2 0.4 0.6 0.8 1
Figura 5 Cluster -ul obținut prin prelucrarea matricei transpuse prezentă în tabelul 2 ,
folosind programul MVSP (Gheorghe, 2008)
Să ne reamintim
5.3.4. Există patru tipuri de limite dintre comunități vegetale: limite bruște, limite mozaic,
limite bordurate și limite difuze.
5.3.5. Un instrument obiectiv de identificare a limitelor difuz e sau mozaicate este metoda
combinată între metoda cuadratelor și programul MVSP (Multi -Variate Statistical
Package).
5.4. Rezumat
Limitele dintre comunitățile vegetale pot fi: bruște, mozaicate, difuze, bordurate
Delimitarea spațială a limitelor se p oate realiza ușor în cazul celor bruște și
bordurate și dificil în cazul celor difuze și mozaicate.
MVSP -ul împreună cu metoda cuadratelor permit determinarea grosimii limitelor
difuze și mozaicate
5.5. Test de autoevaluare a cunoștințelor
Cum sunt d elimitate comunit ățile vegetale? 0.25 p
Câte tipuri de limite există între comunitățile vegetale (fitocen oze)? 0.25 p
□ Adevărat sau □ Fals: cel mai greu de delimitat sunt li mitele bruște și bordurate. 0.25 p
Programul utilizat în obținerea „clust er-elor” este……………………. …………………………….. 0.25 p
38
5.6. Bibliografie recomandată
1. Borza, A., Boșcaiu, N., 1965 – Introducere în studiul covorului vegetal . Ed.
Academiei, RPR, București .
2. Gheorghe Iuliana Florentina, 2008, Fi tocenologie și Vegetația României”, Ed.
Didactică și Pedagogică, București 120 pag.
39
Capitolul VI.
RECUNOAȘTEREA COMUNITĂȚILOR VEGETALE
6.1. Introducere
În cadrul acestui capitol sunt prezentați pașii principali ce trebuie realizați într -un
demers floristic și de investigare a structurii unor tipuri de vegetație, acești pași fiind
eșantionarea și releveul floristic.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.
6.2. Competențe conferite
După parcurgerea celui de -al șaselea capitol, studenții vor putea recunoaște corect
comunitățile vegetale .
6.3. Conținut
Toate metodele care se ocupă cu definirea comunităților vege tale sunt metode de
clasificare. Scopul clasificării este acela al gru pării unui set de indivizi pe baza
caracteristicilor lor (compo nență floristică). „Produsul final” al clasificării ar fi acela al unui
set de grupuri, alcătuite din indivizi, în care în mod ideal fiecare individ din fiecare grup se
aseamănă mai mult cu in divizii din grupul din care face parte (au aceleași cerințe față de
biotop) , decât cu indivizii din celelalte grupuri (Kent, 1998).
Recunoașterea și definirea comunităților vegetale din zona de studiu se realizează pe
baza grupurilor rezultate din seturil e de cuadrate, clasificate în funcție de componența
floristică (în conti nuare vom defini termenul de cuadrat).
Efectuarea ridicărilor fitocenologice cuprinde pe lângă inventa rierea speciilor întâlnite pe
suprafața de probă (componența speciilor) și deter minarea unor caractere analitice prin care
se poate defini poziția fiecărei specii în ierarhia fitocenotică și dinamica comunității
vegetale. Compararea componenței și structurii indivizilor din cadrul comunității ne pot ajuta
40
la înțelegerea proceselor fit ocenologice. În acest sens este necesară realizarea unui tabel
sinoptic al comunității, prin prelucrarea comparativă și prezentarea sintetică a datelor, pe
baza căruia se pot desprinde mai bine particularitățile comunității, deosebirile în raport cu
alte c omunități și legăturile cu alte comu nități. Pentru aprofundarea acestor aspecte, vă
putem recomanda lucrările: Borza, 1965; Whittaker, 1978.
În teren, când vrem să studiem comunitățile vegetale, de regulă nu putem să le cercetăm
în întregime, deoarece dim ensiunile lor sunt prea extinse și volumul de muncă ar fi imens.
În această situație se apelează la studiul unei comunități vegetale prin intermediul unui
eșantion , care mai poartă denumirea volum de probă și care este repre zentat prin
porțiuni din acea c omunitate. O condiție esențială când facem un astfel de studiu este ca
proba (eșantionul), prin care studiem acea comunitate vegetală, să fie reprezentativă,
adică să păstreze caracteristicile comunității din care a fost extrasă. Porțiunile din
comunitatea vegetală, care alcătuiesc proba, poartă numele de suprafețe de probă,
unități de probă sau cuadrate . Termenul pe care îl vom folosi de acum încolo, pentru a
desemna suprafețele de probă, va fi cel de cuadrat.
Numele de cuadrat vine de la forma lui inițial ă și nu implică reprezentarea acestei forme
printr -un pătrat în accepția geometrică. Cea mai convenabilă formă a suprafețelor de
probă este însă cea pătrată, putându -se delimita foarte ușor în teren prin intermediul a
patru țăruși înfipți în sol. Se pot ut iliza însă și suprafețe de forme dreptunghiulare, circulare
etc.
Analiza floristică a acestor cuadrate poartă numele de releveu sau ridicare
fitocenologică . Ceea ce este important la alegerea acestor cuadrate este ca acestea să
reflecte proprietățile comun ității vegetale, astfel încât releveul să fie cât mai concludent.
Mărimea sau volumul eșantionului pot fi stabilite prin două metode: metoda cuadratelor
(numărul suprafețelor de probă) și curba de acumulare a speciilor.
Să ne reamintim
6.3.4. Studiul une i comunități vegetale se realizeaz ă prin intermediul unui eșantion ,
care mai poartă denumirea de probă – volum de probă . Porțiunile din comunitatea
vegetală, care alcătuiesc proba, poartă numele de suprafețe de probă, unități de probă
sau cuadrate .
6.3.5. Analiza floristică a acestor cuadrate poartă numele de releveu sau ridicare
fitocenologică .
41
6.4 Rezumat
ș Suprafață de probă, unitate de probă, cuadrat – porțiuni din eșantion, de dimensiuni
relativ mici, ale căror particularități structurale reflectă part icularitățile structurale ale
comunității vegetale din care s -a realizat eșantionul.
ș Releveul floristic (ridicarea fitocenologică) – analiza floristică a cuadratelor.
6.5. Test de autoevaluare a cunoștințelor
Definiți noțiunea de cuadrat 0.25 p
□ Adevărat sau □ Fals: Suprafața de probă se mai numeșt e și unitate de probă (cuadrat) 0.25 p
Ce este releveul sau ridicarea florist ică 0.25 p
6.6. Bibliografie recomandată
1. Kent, M., Coker, P ., 1998 – Vegetation Description and analysis. A Practical
Approach . John Wiley & Sons, England.
2. Borza, A., Boșcaiu, N., 1965 – Introducere în studiul covorului vegetal . Ed.
Academiei, RPR, București .
3. Whittaker, R.H., 1978 – Classification of plant communi ties: The Braun -Blanquet
approach. The Hague : 289 -399.
4. Gheorghe Iuliana Florentina, 2008, Fitocenologie și Vegetația României”, Ed.
Didactică și Pedagogică, București 120 pag.
5. Țopa S., Gheorghe I.F., 2004, Ghid practic pentru studierea comunităților vegeta le-
estimarea parametrilor structurali” Ed. Ars Docendi
42
Capitolul VII.
PARAMETRII STRUCTURALI AI COVORULUI VEGETAL
7.1. Introducere
În cadrul acestui capitol sunt prezentați parametrii structurali ai covorului vegetal și
indicii de diversitate p e baza cărora pot fi comparate două tipuri de vegetație la același
moment de timp și același tip de vegetație în momente diferite de timp , putând astfel să fie
urmărită dinamica vegetației. Indicii și parametrii structurali și de diversitate sunt
instrumen te extrem de importante în managementul și monitorizarea diferitelor tipuri de
vegetație respectiv a diferitelor tipuri de habitate.
Durata medie de parcurgere a acest ui capitol este de aproximativ 4 ore.
7.2. Competențe conferite
După parcurgerea celui de-al șaptelea capitol studenții vor putea utiliza instrumente
extrem de importante în managementul și monitorizarea diferitelor tipuri de vegetație
respectiv a diferitelor tipuri de habitate.
6.3. Conținut
Comunitățile de plante ce alcătuiesc vegetaț ia sunt studiate sub două aspecte: ecologic și
geografic. Primul aspect se referă la structura și funcționarea comunităților vegetale, al
doilea aspect se referă la distribuția lor spațială (Doniță et al, 1992).
Caracterizarea structurii poate fi realizată prin utilizarea unui set de variabile cantitative și
calitattive:
a) variabilele calitative
I Limitele dintre fitocenoze au fost prezentate în capitolul anterior.
II Lista de specii întocmită pe tot parcursul anului, în întreaga arie de studiu, este
nece sară aprecierii biodiversității specifice (bogăției specifice) a zonei respective. Ea
furnizează elementele concrete cu care vor opera studiile de vegetație ulterioare. Listele
specifice la diferite momente de timp sunt necesare aprecierii turnover -ului de specii. Prin
43
codificare, atribuindu -i fiecărui taxon de nivel specific o unitate, “species richness” poate fi
exprimată numeric. Metoda utilizată pentru realizarea listelor floristice este metoda
releveelor, aceasta constă în deplasări în teren, unde pe b aza unor observații ale întregii
zone studiate se notează speciile întâlnite.
Prin compararea valorilor pe care acest parametru îl are în două sau mai multe zone pilot,
pot fi comparate cele două sau mai multe zone între ele, sau poate fi comparată aceeaș i
zonă la momente de timp diferite dacă se cunosc valorile acestei variabile la momentele
respective.
III Stratificarea vegetației
În dezvoltarea lor, plantele ajung la diferite talii, fapt care le determină raporturile de
dependență reciprocă în cadrul fitocenozelor. De cele mai multe ori se observă însă o
limitare a intervalului de variație a taliei plantelor în jurul taliei mijlocii a speciilor dominante
în fitocenoză. Acest fapt are drept rezultat apariția unei stratificării spațiale a modului de
organizare internă a comunităților vegetale. Speciile se repartizează întotdeauna în etajele
corespunzătoare în funcție de sensibilitatea lor la lumină.
Stratificarea vegetației constituie o adaptare a componentelor nivelului trofic al
producătorilor primari î n vederea creșterii diversității prin utilizarea la maxim a resurselor
trofice, ceea ce are drept consecință maximalizarea intrărilor de energie în sistem. Prin
producător primar se face referire la un organism fotosintetizant sau chemosintetizant,
capabil să acumuleze energie potențială sub formă de materie organică, pe care o
elaborează pornind de la CO 2, H 2O și elemente minerale furnizate de mediul abiotic,
având ca sursă de energie, energia radiației luminoase (marea majoritate a producătorilor
primari) sau energia obținută în urma unor reacții chimice de oxidare a unor substanțe
minerale. Prin nivel trofic se face referire la totalitatea grupărilor de specii, care
îndeplinesc aceeași funcție trofică în cadrul ecosistemului.
Stratificarea vegetației reprezintă o expresie directă a complexității ei. Cu cât o asociație
are un număr mai mare de straturi, cu atât complexitatea ei structurală este mai mare.
Gradul cel mai mare de complexitate îl înregistrează asociațiile care participă la
constituirea vegetaț iei forestiere. Stratificația vegetației constituie o adaptare
fitocenologică, realizată în urma selecției, în vederea unei utilizări cât mai judicioase a
resurselor pe care le oferă biotopul. Numărul de straturi identificate într -o comunitate
vegetală dif eră în funcție de scara utilizată, astfel Alechin recomandă o scară cu 7 straturi,
Braun -Blanquet o scară cu 5 straturi, Bâkov o scară cu 5 straturi. Pentru cercetările din
România Borza recomandă o scară cu patru straturi, în cazul în care nu este omis s tratul
mușchilor și lichenilor.
44
Scara recoman dată de Alechin
7. Stratul arborilor mai înalți de 6 m.
6. Stratul arborilor mai mici de 6 m.
5. Stratul arbuștilor înalți până la 2 m.
4. Stratul ierburilor înalte până la 80 cm.
3. Stratul ierburilor mi jlocii înalte până la 10 cm.
2. Stratul ierburilor scurte până la 3 cm.
1. Stratul mușchilor și al lichenilor.
Din punct de vedere fitocenologic, ținând cont de dinamica comunităților vegetale,
straturile dintr -o comunitate vegetală pot să aibă semnifi cații diferite. Se pot distinge astfel:
a) Straturi constitutive, care participă în mod permanent la alcătuirea structurii
comunității;
b) Straturi de succesiune, care apar în decursul dezvoltării unei serii de comunității;
c) Straturi regenerative, prin care se a utorefac comunitățile și își asigură continuitatea
pe o perioadă mai îndelungată;
Stabilirea straturilor se face prin observarea și delimitarea pe verticală a zonelor de
concentrare mai mare a suprafețelor active ale plantelor, adică a aparatului asimilat or
(frunzelor) și a celui absorbant (rădăcinilor). Într -o pădure de exemplu, astfel de zone sunt:
frunzișul arborilor, frunzișul arbuștilor, părțile asimilatoare ale ierburilor, rădăcinile plantelor
ierboase cu tufă, rădăcinile arbuștilor, rădăcinile arbor ilor cu sistem pivotant etc., Figura 6,
(Ivan, 1983).
45
Figura 6 . Stratificarea supraterană și subterană într -o pădure (adaptată după Ivan, 1983 și
preluată după Țopa, 2000 ).
IV Tipul de plantă. Plantele pot fi an uale, bienale sau perene în funcție de p erioada pe
care se întinde ciclul lor de viață (un an, doi ani sau mai mulți ani). Cunoașterea tipului de
plantă furnizează informații asupra stabilității unei asociații vegetale în timp și servește la
stabilirea scării temporare la care trebuie dimensiona t studiul. În funcție de sezonul în care
își desfășoară ciclul biologic pot fi: vernale, estivale, autumnale . Acest decalaj în timp este
consecința adaptărilor în scopul evitării concurenței pentru lumină. spațiu și nutrienți în
comunitățile vegetale cu st ructură complexă. În funcție de tipul de plantă și de stadiul de
dezvoltare al acesteia, s -au determinat maximele de dezvoltare ale vegetației în timpul
sezonului de vegetație, printr -un studiu de birou, pe baza listelor floristice stabilite în timpul
releveelor din teren, cu ajutorul informațiilor furnizate de „Flora ilustrată a României –
Pteridophyta et Spermatophyta„ autor Vasile Ciocârlan (2000) și „Flora mică ilustrată a
României” autori I. Prodan și Al. Buia (1966) (Figura 7).
V Periodicitatea. Ritmul de creștere și dezvoltare al indivizilor aparținând la diferite
specii, din asociațiile vegetale nu este niciodată uniform, ceea ce impune ca o necesitate
înregistrarea unor observații fenologice în timpul releveelor fitocenologice.
Pentru înregis trarea diferitelor stadii fenologice se pot utiliza simboluri și prescurtări:
46
g plante provenite din germinarea de curând a semințelor
t plante tinere
r plante în stadiul de rozetă foliară
l plante cu lăstari
st plante sterile
fl plante în stadiu de înflorire
ft plante în stadiu de fructificație
v plante în curs de veștejire
u plante uscate
s plante care se găsesc numai sub formă de semințe
Un sistem comod de identificare a stadiului fenologic prin semne convenționale îl
recomand ă Alenchin :
planta se găsește numai în stadiul vegetativ (rozetă foliară, începe să dea
lăstari);
planta dă ramificații, inflorescențe și muguri florali;
planta se găsește la începutul înfloririi
planta se găsește în toiul înfloririi
planta se găsește la sfârșitul înfloririi
+ planta deja a înflorit, semințele nu sunt încă mature
semințele sunt mature, iar planta este în curs de diseminare
I planta se găsește în stare de vegetație, după înflorire și diseminare
Dacă observațiile se limitează numai la înflorire plantele pot fi împărțite în trei categorii
fenologice:
1. proante ( ), înflorirea are loc timpuriu la începutul perioadei de vegetație
2. mezante ( ), înflorirea are loc în mijlocul perioadei de vegetație
3. metante ( ), înflorirea are loc l a sfârșitul perioadei de vegetație.
!!! Cu ajutorul observațiilor din teren și a semnelor convenționale lui Alenchin s-au
elaborat diagrame pe baza cărora au fost explicate aparițiile maximelor de vegetație.
Maximele de dezvoltare ale vegetației sunt momen tele în care cel mai mare număr de
plante ce participă la cenoză sunt în stadiul de dezvoltare plenară, sta diu reprezentat de
perioada de î nflorire.
47
Figura 7 Periodicitatea speciilor prezente în zonele de studiu, distribuția speciilor pe
perioad ele de înflorire, perioada maximelor de vegetație reprezentate prin numărul maxim
de specii aflate în toiul înfloririi.
VI Vitalitatea. Prezența unei specii în alcătuirea unei asociații nu constituie un indiciu în
ceea ce privește condițiile prielnice sa u defavorabile ale biotopului pe care -l populează.
Singură vitalitatea poate reflecta măsura în care ansamblul condițiilor în care s -a instalat
asociația este sau nu prielnică. Pentru identificarea gradului de vitalitate Braun -Blanquet
recomandă următoare a scară:
1. plante bine dezvoltate, al căror ciclu vital se desfășoară în întregime în mod
normal
2. plante dezvoltate mai slab, care se înmulțesc sau vegetează luxuriant, dar al
căror ciclu vital nu se desfășoară normal Cursul 1. Legendă
– planta se găsește numai în stadiul vegetativ (rozetă foliară, începe să dea lăstari);
planta dă ramificații, inflorescențe și muguri florali;
planta se găsește la începutul înfloririi
planta se găsește în toiul înfloririi
planta se găsește la sfârșitul înfloririi
+ planta deja a înflorit, semințele nu sunt încă mature
semințele sunt mature, iar planta este în curs de diseminare
I planta se găsește în stare de vegetație, după înflorire și diseminare
I,I,III,IV,V,VI,VII,VIII,IX, X,XI,XII lunile anului începănd cu luna ianuarie
1
4
5
6
7
10
17
19 1 specie
4 specii
5 specii
6 specii
7 specii
10 specii
17 specii
19 specii
48
3. plante care vegetează sărăcăcios, se înm ulțesc, dar ciclul lor vital nu se
desfășoară în întregime
4. plante care germinează, dar care nu pot ajunge în stadiul de a se înmulți; ex.
multe plante adventive.
Privind în ansamblu: gradul de acoperire, regimul de precipitații și temperatură, substratul
și decalajul în timp al evoluției ciclurilor de viață, acestea explică încadrarea tuturor
indivizilor din zonele studiate în prima categorie a scării Braun -Blanquet.
VII Constanța unei specii într -o asociație vegetală se exprimă în funcție de frecvența
speciei respective, astfel:
speciile constante au frecvența 50%
speciile accesorii au frecvența cuprinsă între 25% și 50%
speciile accidentale au frecvența 25%
De exemplu pe baza frecvențelor stabilite în urma realizării unui număr de aproximativ 4 0
relevee floristice, în doi ani consecutivi (1998, 1999), într -o vegetație de zona umedă, s -a
realizat diagrama speciilor constante, accesorii și accidentale vezi figura 8.
Figura 8 Diagrama speciilor constante, accesorii și accidentale
49
VIII Fidelit atea, Botnariuc Vădineanu consideră că din punct de vedere al fidelității
speciile pot fi împărțite în :
specii caracteristice
specii preferențiale
specii întâmplătoare
specii ubiquiste,
Braun -Blanquet recomandă pentru aprecierea gradului de fidelitate ur mătoarea scară
numerică:
A. specii caracteristice
5. exclusive, a căror prezență este legată exclusiv de o anumită asociație
4. elective, a căror prezență este legată de condițiile unei anumite asociații, care
totuși se poate întâlni sporadic și în alte asoc iații
3. preferante, care vegetează favorabil în mai multe asociații, dar al căror optim de
dezvoltare este legat de condițiile unei asociații determinante.
B. specii însoțitoare
2. indiferente, care vegetează favorabil în mai multe asociații fără să indice
preferințe cenotice vizibile
C. specii întâmplătoare
1. străine, care sunt introduse întâmplător din alte asociații sau relicte din
alcătuirea asociațiilor premergătoare.
IX Sociabilitatea: sau modul de grupare al indivizilor este apreciat diferit în funcție d e
scara utilizată.
Heer a elaborat o scară de 10 valori, această scară fiind mult prea laborioasă este
înlocuită în practică de scara propusă de Braun -Blanquet constituită din 5 niveluri de
asociere:
1. indivizi izolați
2. indivizi în grupe mici
3. indivizi grup ați în pâlcuri
4. indivizi care formează mici colonii
5. indivizi care formează colonii compacte și extinse
Borza recomandă a se renunța la utilizarea acestei variabile calitative întrucât în mare
măsură această însușire este specifică, fiind legată de capacit atea de propagare
vegetativă.
50
Sociabilitatea se apreciază în timpul releveelor floristice, prin observațiile în teren, în
perioada de maxim de vegetație, folosind scara propusă de Braun -Blanquet.
X Dominanța: este variabila care exprimă influența unei spe cii față de celelalte specii. În
cazul asociațiilor vegetale, dominanța este apreciată în funcție de gradul de acoperire, ea
este definită ca proiecția pe sol a părților aeriene ale tuturor indivizilor unei specii din
comunitate. În urma unor determinări r iguroase făcute cu ajutorul cadrului -rețea dominanța
a fost exprimată procentual. Asociațiile studiate prezentând modificări sezoniere,
aprecierea gradului de acoperire s -a realizat de mai multe ori în cursul perioadei de
vegetație, un moment important r eprezentându -l dezvoltarea maximă a vegetației în cursul
ritmicității anuale.
În ecologie se consideră a fi dominante speciile a căror abundență numerică este 10 %
și a căror abundență gravimetrică 5 %. Acest raționament nu poate fi aplicat în cazul
asociațiilor vegetale deoarece biomasa este echitabil distribuită ceea ce face ca peste
90% din specii să fie considerate dominante. Pentru înlăturarea acestui neajuns Braun
Blanquet propun o apreciere semicantitativă pe baza unei scări ce la poartă numele ,
primele scoruri fiind atribuite speciei dominante și respectiv codominante:
Frecvență % Scor
100-75 5
75-50 4
50-25 3
25-10 2
10-5 1
5-1 +
< 1 r
Valoarea bogăției specifice fiind mare în fitocenoze, rare ori unele specii pot avea
frecvențe m ai mari de 50%, în aceste cazuri speciile dominante sunt speciile care au
scorul cel mai mare pe scara Braun -Blanquet chiar daca acesta este 2 sau 1, iar
frecvențele nu sunt mai mari de 10%.
b) variabile cantitative :
în structura orizontală a fiecărui strat: ,
gradul de acoperire,
51
înălțimea vegetației,
frecvența,
vârsta,
abundența numerică, gravimetrică.
Gradul de acoperire: reprezintă proiecția părților supraterane ale habitusurilor
indivizilor aparținând la diferite specii de plante, pe sol. Acesta se exprimă procentual sau
ca fracții, pentru întreaga comunitate vegetală sau pentru diferite specii. Gradul de
acoperire apreciat pentru întreaga comunitate de plante, în fiecare suprafață de probă și
exprimat procentual, împreună cu înălțimea vegetaț iei servește la aprecie rea nivelului de
heterogenitate/ omogenitate a unei fitocenoze.
Cu cât valorile acestor doi parametrii variază pe o plajă mai mare, cu atât heterogenitate
covorului vegetal este mai mare.
Frecvența: unei specii aparținând compartimentului producătorilor primari într -o
comunitate vegetală este proporția (exprimată de obicei în procente) dintre numărul de
probe conținând specia dată și numărul total de probe prelevate la același moment de
timp.
Cu cât numărul subunităților de probă este mai mare cu atât valoarea obținută va fi
mai apropiată de frecvența reală. Cea mai cunoscută metodă de determinare a frecvenței
este cea recomandată de Raunkiaer, care constă în împărțirea suprafeței de probă în mai
multe suprafețe mai mici. Cu cât vor fi mai reduse dimensiunile acestor suprafețe
subunitare, cu atât va trebui ca numărul lor să fie mai mare. Pentru o apreciere obiectivă a
frecvenței Raunkiaer propune următoarele corelații între dimensiunea suprafețelor de
probă ăi numărul acestora (Tabelul 3).
Tabelul 3 Corelația între dimensiunile suprafețelor de probă și numărul acestora
Dimensiunea suprafeței (m2) Numărul de suprafețe subunitare
10 10
1 20
0,1 50
0,01 200
52
Practic nu se vor număra niciodată indivizii aparținând aceleași specii, ci numai
ariile subunitare ale suprafețelor de probă în care se înregistrează prezența elementului
constitutiv. Numărul acestor arii indică frecvența. Pentru ca rezultatul să poată exprima
frecvența relativă, suprafața de probă se va împărți în 100 de arii subuni tare. Rezultatele
obținute sunt transcrise într -o histogramă pe abscisa căreia se indică 5 sau 10 clase de
frecvență, iar pe ordonată sunt indicate numerele elementelor conținute. Cele 10 clase de
frecvență cuprind următoarele intervale procentuale:
I 1 – 10 %
II 11 – 20 %
III 21 – 30 %
IV 31 – 40 %
V 41 – 50 %
VI 51 – 60%
VII 61 – 70%
VIII 71 – 80%
IX 81 – 90%
X 91 – 100%
În funcție de aceste clasele de frecvență procentuale cărora le aparțin indivizi speciilor din
comunitățile vegetale se stabilesc speciile constante, accesorii și accidentale.
Înălțimea vegetației: împreună cu gradul de acoperire dau o imagine rapidă și sumară
asupra complexității structurii și biomasei stocate pe unitatea de suprafață. În funcție de
valoarea maximă și minimă a înălțimii, de rigoarea de lucru, se stabilește scara utilizată în
caracterizarea structurii verticale și numărul de straturi. Pentru stratul ierbos se recomandă
a fi măsurate înălțimea minimă, maximă și medie a vegetației prezentă pe fiecare unit ate
de probă.
Vârsta: este variabila în funcție de ale cărei valorii plantele sunt grupate în plante
perene, bienale și anuale. Pentru plantele anuale se determină durata ciclului de viată și
numărul de zile ale fiecărui stadiu fenologic (rozetă foliară, perioada de dinainte de
înflorire, perioada de înflorire, etc., vezi periodicitate). Pentru plantele perene, în special
pentru arbori determinarea vârstei este extrem de importantă în caracterizarea structurii
unor păduri, putându -se stabili cu exactitate dacă pădurea respectivă este plurienă sau
echienă. Stabilirea vârstei arborilor se poate realiza prin numărarea inelelor de creștere,
53
pe carotele prelevate cu ajutorul burghiului taxatoric Pressler – metodă semidistructivă, sau
pe rondelele de creștere –metodă distructivă.
În cazul coniferelor ale căror ramuri din coronament sunt distribuite pe verticili anuali
vârsta poate fi determinată prin numărarea acestor verticili. Această metodă poate fi
utilizată numai pentru arbori tineri la care nu se produce ela gaj.
Abundența: relativă a unei specii este proporția (exprimată în procente) dintre numărul
(abundența numerică) și/sau masa indivizilor (abundența gravimetrică) speciei date față de
ale celorlalte specii; dintr -o probă, dintr -un număr de probe, sau pref erabil din totalul
probelor prelevate la același moment de timp.
Pentru calcularea abundenței numerice (An) în timpul realizării releveului au fost
numărați indivizii fiecărei specii (ni) prezente într -o arie reprezentativă. Prin însumarea
acestora a fost determinat numărul tuturor indivizilor din aria respectivă (N).
Raportul
Nni exprimat procentual reprezintă abundența numerică:
An =
Nni x 100 N = ni
În estimarea abundenței numerice, datorită unor particula rități ale habitusului unor indivizi
vegetali aparținând anumitor specii, este practic imposibilă numărarea indivizilor, de acea
Se recurge la numărarea mugurilor, tulpinilor prezente pe rizomi sau tulpinilor repente.
Este cazul indivizilor din speciile g enului Typha, Glechoma, Elymus, etc.
Pentru abundența gravimetrică indivizii fiecărei specii prezenți în aria respectivă au fost
cântăriți determinându -se ponderea de greutate a fiecărei specii, a fost cântărită de
asemenea și întreaga biomasă din aria r espectivă.
Prin raportul dintre greutatea biomasei indivizilor unei specii și greutatea totală a biomasei
de pe întreaga arie s -a determinat abundența gravimetrică a speciei respective.
Diversitatea unei comunități vegetale este legată în primul rând de bogăția (numărul)
de specii care o constituie. Cu cât acest număr va fi mai mare cu atât diversitatea va fi și
ea mai mare. Dar valoarea acestui indice depinde și de echitabilitate, deci de numărul
54
indivizilor care reprezintă fiecare specie. Echitabilitate a este raportul dintre valoarea
indicelui de diversitate practic și valoarea maximă a diversității calculată teoretic:
E =
maxHH
Pentru cuantificarea diversității există mai mulți indici: Simpson, Shannon -Wiener,
Indicele Simpson
Derivă din aplicarea teoriei probabilităților. Simpson a încercat să rezolve următoarea
problemă: care este probabilitatea ca doi indivizi extrași la întâmplare dintr-o biocenoză să
aparțină la specii diferite.
Dacă o specie „i” este repre zentată în biocenoză într -o propo rție Pi (Pi =
Nni; unde ni
reprezintă numărul de indivizi prezenți în probă , iar N numărul de indivizi ce aparțin tuturor
speciilor din probă), pro babilitatea de a extrage la întâ mplare do indivizi aparț inând aceste
ia este egal cu Pi2. Sumând aceste probabilități pentru toate speciile comunității se poate
scrie relația care permite calcularea indicel ui de diversitate (D)
D = 1 –
S
iPi
12)(
unde : D = valoarea indicelui de diversitate
Pi = proporția de indivizi prin care specia „i”este reprezentată în biocenoză
S = numărul de specii
Indicele Simpson ia valori între „0” și „1”, valoare ce se modifică odată cu modi ficarea
numărului de specii și a proporției de reprezentare a fiecărei specie.
Indicele Shannon -Wiener
Se calculează pe baza unor date empirice provenite din analiza unui eșantion extras la
întâmplare din biocenoza unui ecosistem..
H =
S
iPi Pi
1ln
unde: S = numărul de specii;
Pi = proporția de reprezentare a fie cărei specii
55
Pi =
Nni (ni = numărul de indivizi din specia „i” prezenți în probă, N = numărul de
indivizi aparținând tuturor speciilor prezente în probă (Botnariuc & Vădineanu, 1983).
Să ne reamintim
7.3.4. Caracterizarea struct urii poate fi realizată prin utilizarea unui set de varia bile
cantitative și calitattive.
7.3.5. Parametrii structurali si indicii de similaritate și diversitate sunt instrumente
foarte importante în managementul și monitorizarea diferitelor tipuri de vege tație și
respectiv diferitelor tipuri de habitate.
7.4. Rezumat
Variabile calitative – variabile ce nu pot fi cuantificate, măsurate și exprimate direct
prin valori numerice
Variabile cantitative – variabile ce pot fi cuantificate, măsurate și exprim ate direct
prin valori numerice
6.5. Test de autoevaluare a cunoștințelor
Câte tipuri de variabile există? 0.25 p
Care este diferența dintre o variabilă cantitativă și una calitativă? 0.25 p
Enumerați indicii de diversitate cei mai des folosiți. 0.25 p
7.6. Bibliografie recomandată
1. Doniță, N., Ivan, D., Coldea, Gh., Sandală, V., Popescu, A., Chifu, Th., Paucă –
Comănescu , M., Mititelu, D., Boșcaiu, N., 1992 – Vegetația României. Ed. Tehnică
Agricolă, București .
2. Ivan, D., Spiridon, L., 1983 – Fitocenologie și vegetația Republicii Socialiste România
– Manual de lucrări practice. Universitatea din București.
56
3. Borza, A., Boșcaiu, N., 1965 – Introducere în studiul covorului vegetal . Ed.
Academi ei, RPR, București .
4. Ciocârlan, V., 2000 – Flora ilustrată a României. Ed. Ceres, București .
5. Prodan, I., Buia, Al., 1961 – Flora mică ilustrată a R.S.R . Ed. Agrosilvică, București .
6. Botnariuc, N., Vădineanu, A., 1982, “Ecologie”, Editura didactică ș i pedagogică,
București.
7. Gheorghe Iuliana Florentina, 2008, Fitocenologie și Vegetația României”, Ed.
Didactică și Pedagogică, București 120 pag.
8. Țopa S., Gheorghe I.F., 2004, Ghid practic pentru studierea comunităților vegetale –
estimarea parametrilo r structurali” Ed. Ars Docendi
7.7. Teme de control
Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să selectați și să descrieți indicii
structurali ai covorului vegetal.
57
Capitolul VIII .
METODA CUADRATELOR
8.1. Introducere
În cadrul acestui capitol este prezentată metoda cuadratelor ca o metodă de
eșantionare și analiză a covorului vegetal, centrată pe trei pași importanți: stabilirea
mărimii suprafeței de probă, numărul suprafețelor de probă – volumul sau mărimea
eșantionului, și poziționarea întâmplătoare (randomică) a suprafețelor de probă.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.
8.2. Competențe conferite
După parcurgerea celui de -al optulea capitol, studentul va putea stabili cu rigoare
un eșantion reprezentativ pentru caracterizarea structurală a structurii unui tip de
vegetație.
8.3. Conținut
Metoda cuadratelor este un instrument folosit în estimarea parametrilor ce caracterizează
structura covorului vegetal, acesta fiind întins pe supr afețe mari și cu o structură
complexă nu poate fi studiat exhaustiv ci pe baza unor eșantioane reprezentative. Acestă
metodă centrată pe trei pași importanți: stabilirea mărimii suprafeței de probă, numărul
suprafețelor de probă – volumul sau mărimea eșan tionului, și poziționarea întâmplătoare
(randomică) a suprafețelor de probă, permite stabilirea acestui eșantion reprezentativ
(care să permită calcularea unor valor i ai diferiților parametri structurali care pot fi
extrapolaț i cu un grad de încredere sati sfăcător).
Așa cum am mai precizat la început, ideea folosirii cuadratelor este aceea de a studia o
comunitate printr -un eșantion, denumit și probă, care este constituit din mai multe unități
de probă de mărime egală denumite cuadrate. Când folosim cuadrat ele se asumă faptul
că, conținutul lor este reprezentativ pentru toată zona pentru care facem prelevarea.
Prelevarea cuadratelor din teren se poate realiza cu ajutorul unui instrument, care este
denumit cu același termen ca și unitatea de probă, și anume c uadrat, care are o suprafață
cunoscută. Cuadratele pot fi de formă rotundă, dreptunghiulară, rombică, dar de regulă au
58
formă rectangulară și au o varietate de dimensiuni ; se preferă forma pătrată deoarece din
punct de vedere practic este mai ușor de calcu lat ca suprafață . Un tip convențional de
„cuadrat”, de formă pătrată, poate fi realizat din lemn sau din metal și este de regulă
subdivizat, cu ajutorul unor fire de metal sau sfoară, pentru ușurarea stabilirii ab undențelor
speciilor prezente, c ele mai com une subdivizări sunt de zece, cinci sau patru , pentru
fiecare latură, rezultând 100, 25 sau 16 subunități (Figura 9).
Figura 9 . Instrumentul „cuadrat”, cu latura divizată în zece pentru prelevare în teren .
Cuadratele de dimensiuni mai mari pot fi trasa te în teren cu ajutorul unor panglici sau sfori
pe care sunt marcate distanțele la intervale egale sau pot fi pur și simplu delimitate cu
ajutorul unor țăruși bătuți în colțurile care marchează cuadratul dacă acesta are o formă
rectangulară. Aceste metode sunt folosite mai ales când studiem stratul arborilor sau al
arbuștilor dintr -o zonă.
Distribuția vegetației și mărimea cuadratului
Conceptul de distribuție a vegetației se referă la modul în care indivizii unei anumite specii
sunt plasați, poziționați î n teren, în cadrul comunității vegetale. Modul în care apar plasați
în teren indivizii diferitelor specii depinde de dimensiunea acestora și este în strânsă
relație cu mărimea cuadratului. Se pot deosebi următoarele trei tipuri fundamentale de
distribu ție: uniformă, întâmplătoare (aleatoare) și grupată. În Figura 10 sunt prezentate:
a) un caz extrem de plasare uniformă a indivizilor, caz denumit așezare „tip livadă”.
Este produs de intervenția antropică;
59
b) o plasare întâmplătoare a indivizilor, preluată din (Dragomirescu, 1993), unde a
fost generată printr -un program special construit să simuleze aleatorismul;
c) o plasare grupată a indivizilor în mod tranșant.
În general însă delimitările între cele trei categorii nu sunt tranșante și este nevoie de
instrumente d e ecologie numerică special construite (Dragomirescu, 1993).
Figura 10. Modelele fundamentale de distribuție a vegetației în teren (Dragomirescu,
1993), (reprodusă cu permisiunea autorului).
Multe specii de plante tind către o distribuție grupată mai d egrabă decât uniformă sau
aleatoare. Așa cum am precizat puțin mai sus, modul în care apar poziționați în teren
indivizii depinde de mărimea cuadratului. Astfel, dacă într -un cuadrat cu suprafață mai
mare în care indivizii apar poziționați tranșant grupat, cum este prezentat în dreapta Figurii
9, plasăm un cuadrat cu suprafață mai mică atunci acesta poate să cadă undeva între
grupurile de indivizi și practic să nu existe nici un individ în cuadrat sau poate să cadă într –
o zonă în care există un grup de indi vizi și indivizii să aibă o distribuție de tip aleatoriu.
Pe măsură ce mărim suprafața cuadratului, includem specii de plante de talii diferite ai
căror indivizi sunt plasați în teren în mod diferit. Am surprinde astfel mai bine realitatea dar
acest lucru ar îngreuna destul de mult o analiză fitocenologică datorită volumului mare de
muncă. Pentru a evita acest lucru se preferă folosirea de cuadrate cu suprafe țe diferite,
adecvate diferitelor componente ale comunității vegetale.
60
De exemplu, într -o pădure p utem folosi cuadrate de 1m2 pentru stratul vegetal ierbos, 5
m2 pentru arbuști și arbori de talie mică și 20 m2 pentru arbori. În aceste cuadrate de
dimensiuni diferite, datele vor fi analizate separat pentru fiecar e strat al comunității
vegetale.
Stabili rea mărimii cuadratului este deci foarte importantă și variază în funcție de tipul de
vegetație. În Tabelul 4 sunt prezentate comparativ câteva dimensiuni ale cuadratului în
funcție de tipul de vegetație :
Tabelul 4 . Mărimea orientativă a cuadratului pentr u diferite tipuri de vegetație
Tipul de vegetație Mărimea cuadratului
Mușchi și licheni
Pășuni, buruieni pitice
Arbuști pitici, ierburi înalte, comunități ierbacee
Arbuști din pădure sau arbuști și arbori de talie mică
Arbori 0,5m x 0,5m
1m x 1m; 2m x 2m
2m x 2m; 4m x 4m
10m x 10m
20m x 20m; 50m x 50m
O modalitatea extrem de simplă și neechivocă de stabilire a mărimii suprafeței cuadratului
– unității de probă – este următoarea: Se pornește de la o dimensiune mică a ariei
cuadratului, arbitrar aleasă, se inventariază speciile existente în această arie, se măresc
dimensiunile suprafeței și se face o nouă inventariere; dacă apar specii noi operația se
repetă până când ultima inventariere coincide cu penultima, se alege ca dimensiune
optimă cea a penultimei inventarierii. Stabilirea mărimii unității de probă urmărește ca
indivizi din toate speciile prezente în stratul respectiv să fie prezenți în suprafețele de
probă.
Practic nu este posibil ca în suprafețele de probă să existe indivizi din toate speciile
prezente în zona de studiu respectivă, deoarece există specii reprezentate prin număr mic
de indivizi, iar dacă aceștia sunt grupați și distribuiți în unul din colțurile sitului, mărimea
cuadratului ar trebui extinsă la întreaga arie pentru a putea cuprinde ș i specia respectivă.
În cazul vegetației lemnoase, datorită dificultăților în delimitarea suprafețelor de probă
rectangulare se preferă cele circulare cu suprafață de 500 m2 , adică un cerc cu raza de
12.61 m, suprafeț e ce pot fi ușor de delimitat în teren cu ajutorul LGD –ului sau a
61
Vertexului . Se setează aparatele astfel încât să măsoare o distanță d e 12. 61 m, și
observatorul privind prin viză se rotește pe toate cele 360 ș ale cercului în centrul acestuia
comunicând unei a doua persoane care sunt arborii din interiorul cercului și care nu.
Stabilirea mărimii cuadratului
De cele mai multe ori indivizii populației (plantele) sunt plasați în teren grupat. S -a
observat în cazul unei distribuții grupate că este mai eficientă folosirea unui cuadrat de
dimensiu ni mai mici, deoarece pot fi prelevate mai multe unități de probă, efortul depus
fiind același dacă am folosi un cuadrat mai mare dar am preleva mai puține unități de
probă. În plus mai multe cuadrate de dimensiuni mai mici pot acoperi o varietate mai mare
de habitate, astfel încât proba va fi mai reprezentativă și eroarea statistică mai mică. Sunt
însă câteva considerente practice care limitează mărimea cuadratului la o dimensiune
minimă. Dacă studiem stratul arborilor dintr -o pădure, un cuadrat de dimensi une mică nu
este adecvat pentru speciile de arbori prezente.
Metodele pentru stabilirea mărimii optime a cuadratului pentru un anumit tip de comunitate
vegetală se bazează pe conceptele de arie minimă și curba de acumulare a speciilor
(Borza, 1965), (Colem an, 1982), (Colwell, 1994), (Kent, 1998).
Pentru dezvoltarea normală a unei comunității este necesar să existe un spațiu biotic
minim reprezentat printr -o arie minimă ca și un număr minim de specii.
Pe baza acestor observații, aria minimă a unei comunită ți vegetale se definește ca aria
deasupra căreia o arie mai extinsă nu mai include noi specii pentru comunitatea
considerată. Prin proprietățile sale, aria minimă reprezintă tocmai unitatea naturală de
suprafață recomandabilă pentru efectuarea unor ridicăr i fitocenologice.
Aria minimă se poate determina construind curba dependenței dintre arie și numărul
speciilor înregistrate în suprafața respectivă. Se pornește de la o suprafață care este
considerată ca fiind cea mai mică suprafață posibilă pe care se nu mără speciile, apoi se
dublează și se numără speciile din nou, repetându -se operațiunea până când la o nouă
dublare a suprafeței cuadratului nu se mai înregistrează nici o nouă specie (Figura 11a).
Se consideră că mărimea optimă a cuadratului se atinge câ nd la o nouă dublare a
suprafeței cuadratului, adică o creștere a suprafeței de 100%, creșterea procentuală a
numărului de specii este mai mică de 50% (Williams,1994 ).
62
Speciile se iau in considerație numai dacă au rădăcinile în interiorul cuadratului sau d acă
părțile supraterane se găsesc în interiorul cuadratului. Reprezentarea grafică a numărului
de specii care se acumulează pe măsură ce creștem suprafața cuadratului, poartă
denumirea de curba de acumulare a speciilor (Figura 11).
Figura 11 . Stabilire a mărimii cuadratului: dublarea progresivă a suprafeței (a) și curba de
acumulare a speciilor (b).
Stabilirea mărimii cuadratului este foarte importantă dar nu este chiar așa de ușor de
realizat în teren. Metoda este adecvată dacă zona aleasă pentru studiu l vegetației este
reprezentativă pentru comunitatea respectivă și relativ omogenă, dar nu se poate aplica
de exemplu în zonele de tranziție între două comunități vegetale. Selectarea zonelor
63
omogene, reprezentative din comunitățile vegetale presupune un an umit grad de
cunoaștere a vegetației din zonă.
O modalitate empirică de stabilire a mărimii suprafeței de probă (cuadratului) este
următoarea:
se pornește de la o suprafață redusă ale cărei dimensiuni sunt arbitrar alese (de exemplu
0.25 m2- un pătrat cu latura de 50 cm), în această suprafață sunt identificate speciile
prezente elaborându -se lista de specii. Se mărește suprafață de probă fie prin adăugarea
a 10 cm la fiecare dimensiune a cuadratului (de exemplu 0.36 m2- un pătrat cu latura de
60 cm) fie pr in dublarea suprafeței cuadratului (de exemplu 0.5 m2- un dreptunghi cu
laturile de 50 cm și respectiv de 100 cm); în această suprafață se realizează un nou
releveu floristic, se compară cu releveul anterior și dacă apar specii noi față de primul
releveu s e mărește suprafață cuadratului din nou. Operația se repetă până când la o nouă
mărire a suprafeței cuadratului nu mai apar specii noi și se revine la dimensiune anterioară
a suprafeței cuadratului aceasta fiind suficientă pentru a surprinde întreaga diver sitate
floristică, ultima mărire fiind de prisos.
Câte cuadrate?
Numărul suprafețelor de probă (volumul eșantionului), poate fi stabilit în funcție de
valoarea medie (μ) a numărului de indivizi dintr -o specie și gradul de împrăștiere al
valorilor față de medie (abaterea standard) (σ). Acesta trebuie să fie reprezentativ
(suficient de mare), astfel încât gradul de încredere pentru extrapolarea mediei să fie
satisfăcător. De exemplu pentru Campanula serrata a căror populații sunt bine
reprezentate și ind ivizii sunt uniform distribuiți din punct de vedere spațial se pornește de
la un număr arbitrar de 10 cvadrate (suprafețe de probă), fiecare cuadrat având o
suprafață de 1 m2. În fiecare suprafață de probă a eșantionului sunt numărați indivizii, se
calcule ază valoarea medie a numărului de indivizi din cele 10 cvadrate (μ) . Pentru cele 10
cuadrate se calculează abaterea standard (σ) și se stabilesc trei tipuri de intervale de
încredere ( [μ±σ] [μ±2σ] [μ±3σ]). Dacă se dorește o precizie foarte mare a studiu lui se va
alege intervalul cel mai îngust de încredere [μ±σ] și se va verifica dacă valorile numerice
ale indivizilor din fiecare suprafață de probă se încadrează în acel interval. Dacă nu este
îndeplinită această condiție se mărește numărul de cuadrate pâ nă este îndeplinită această
condiție. Numărul de cuadrate necesar îndeplinirii acestei condiții reprezintă volumul
eșantionului. Dacă gradul de precizie al studiului este mai redus, se păstrează cele 10
cuadrate, dar se modifică gradul de încredere al extr apolării mediei și se verifică dacă
64
valorile numerice ale indivizilor se încadrează în următoarele intervale de încredere [μ±2σ]
[μ±3σ]. Cu cât intervalul de încredere [μ -nσ μ+nσ] este mai extins (n ia valori mai mari de
1) cu atât acuratețea studiului e ste mai mică, numai că volumul de muncă este și el mai
redus. Ideal este găsirea unui echilibru între gradul de încredere al extrapolării valorilor
parametrilor și volumul eșantionului.
Pentru a valida corectitudinea mărimii eșantionului se poate verifica prin o a doua metodă.
Principiul de stabilire a numărului de cuadrate este similar cu cel al stabilirii mărimii
cuadratului. Multe specii au o distribuție grupată, motiv pentru care pentru a obține
rezultate semnificative din punct de vedere statistic, est e necesară prelevarea unui număr
mare de unități de probă. Sortarea și numărarea speciilor într -un număr mare de cuadrate
poate fi foarte obositoare și consumatoare de timp, așa că pornim de la un număr mic de
cuadrate de mărime optimă, plasate în teren pr in randomizare, în care numărăm speciile,
după care creștem numărul de cuadrate până când o creștere de 1% a numărului de
cuadrate nu produce o creștere mai mare de 0,5% a numărului de specii noi găsite.
Acesta va fi numărul minim satisfăcător de cuadrate (Williams,1994). Numărul cumulat de
specii este înregistrat după adăugarea fiecărui nou cuadrat. Un exemplu de reprezentare
grafică a acestui procedeu este prezentat în Figura 12, (Topa, 2003).
Figura 12. Curba de acumulare a speciilor pe măsură ce cr ește numărul de cuadrate, la
trei momente diferite de timp (aprilie, iulie, octombrie) (Topa, 2003).
Curba de acumulare a speciilor este un test neparametric (distribuția datelor nu este de
tip Gaussian, datele nu se distribuie statistic normal).
65
Ea poate fi reprezentată grafic, grafic în care pe ordonată este trecut numărul de specii
cumulat, iar pe abscisă suprafața cumulată a unităților de probă.
De exemplu: – în cuadratul Q 1 de 0.25 m2 sunt prezente următoarele specii:
1.Achillea coarctata
2. Berteroa incana
3. Bromus erectus
4. Centaurea iberica
5. Elymus brandzae
6. Koeleria glauca
7. Lactuca seriola
8. Melica altissima
– în cuadratul Q 2, de 0.25 m2 sunt prezente următoarele specii:
1.Achillea coarctata
2. Centaurea iberica
3. Lactuca seriola
4. Pot entilla erecta
5. Festuca pseudovina
6. Festuca vaginata
7. Xeranthemum annuum
8. Ziziphora capilata
– în cuadratul Q 3, de 0.25 m2 sunt prezente următoarele specii:
1.Achillea coarctata
2. Bromus erectus
3. Centaurea iberica
4. Elymus brandzae
5. Lactuca se riola
6. Melica altissima
7. Festuca pseudovina
8. Xeranthemum annuum
9. Ziziphora capilata
10. Tunica prolifera
11. Silene pontica
66
12. Thumus glaucus
13. Plantago lanceolata
Pe graficul care reprez intă curba de acumulare primele trei puncte vor avea
următoarele coordonate: punct 1 (8; 0.25), punctul 2 (13; 0.5) și punctul trei (17; 0.75)
Atunci când întreaga bogăție specifică a fost surprinsă în suprafețele de probă
analizate curba se va aplatiza, graficul va atinge un platou. Punctul în care graficul se
aplatizează reprezintă punctul de inflexiune al curbei, iar coordonatele acestui punct au
următoarele semnificații: valoarea de pe axa Oy va reprezenta valoarea maximă a bogăției
specifice, iar valoarea de pe axa Ox suprafața necesară pe care trebuie real izat
eșantionul. Prin împărțirea acestei suprafețe la suprafața unității de probă se determină
numărul de unități de probă necesare eșantionului.
Cu cât vegetația este mai heterogenă (vegetație în „patch” cu gradul de acoperire care
variază de la 0% la 10 0% și o înălțime care variază de la câțiva cm la câțiva m – indivizi ai
speciilor Typha angustifolia , Phragmites communis, Urtica dioica care pot ajunge până la
2,5-3 m) cu atât numărul de cuadrate este mai mare. Pentru vegetația omogenă (în
general cu gra d de acoperire de 100% și înălțime medie constantă) numărul replicatelor
este mai redus.
Poziționarea aleatorie a cuadratelor în suprafața de studiu se poate realiza prin mai
multe metode, douǎ dintre acestea sunt prezentate în continuare:
a) metoda caro iajului
Se trasează pe harta zonei de studiu conturul ariei ce urmează a fi investigată. În lipsa
hărților de amenajare a teritoriului cu scara de 1: 5000; 1:10 000, se recomandă hărți
topografice a căror scara este 1:25 000 sau cel puțin 1:50 000. Contur ul zonei este copiat
apoi pe o suprafață transparentă pe care este trasat ulterior un caroiaj (o grilă cu suprafețe
egale de formă pătrată) (Figura 13).
În mod arbitrar se alege unul dintre colțurile grilei (de exemplu colțul de sus – stânga) și
fiecărei s uprafețe din caroiaj i se atribuie un număr din șirul numerelor naturale întregi, în
ordine crescătoare.
Concomitent cu aceste operații cu ajutorul unui calculator (sau folosind tabelele de
numere aleatoare) se generează un șir de numere aleatoare. Numărul de valori ale șirului
trebuie să fie mai mare decât numărul de pătrate ale caroiajului, iar intervalul pe care au
67
fost extrase trebuie să fie [1 n+20 ], unde n este numărul de pătrate prezente în
caroiaj.
Sunt selectate pe caroiajul respectiv pătrat ele ale căror numere coincid cu cele din șirul
de numere aleatoare.
Prin suprapunerea transparentei pe hartă se citesc coordonatele geografice
corespunzătoare fiecărui pătrat și distanța până la punctul ales arbitrar.
Cu ajutorul unei rulete (cunoscându -se scara hărții și distanța pe hartă poate fi
calculată distanța din teren) și al unei busole (GPS) sunt localizate în teren exact punctele
unde trebuiesc poziționate cuadratele, astfel încât prelevarea să se realizeze în mod
aleatoriu (Bichiceanu, 1964).
GPS (geographical position system) este un dispozitiv modern care permite citirea
directă , în teren, a coordonatelor geografice (latitudine, longitudine, altitudine) ale unui
punct.
Figura 13 . Metoda caroiajului, stabilirea poziționării cuadratelor
b) metoda schimbării aleatorie a direcției către nord
Reprezintă un pachet de metode care au la bază deplasarea cu un număr aleatoriu de
pași sub diferite direcții aleatoriu alese, punctele de schimbare a direcției fiind punctele în
care sunt prelevate cuadratele. Cu ajutorul tabelelor de numere aleatorii sau a unui
calculator se generează un șir de numere aleatorii. Conturul suprafeței zonei de
studiu Caroiajul suprapus conturului
zonei de studiu
68
În mod arbitrar este aleasă direcția nord -sud (observatorul este poziționat cu fața spre
nord), față de această di recție sunt selectate orientări la dreapta sub diferite unghiuri (D
30˚, D 45˚, D 90˚, etc.,.) și orientări la stânga sub aceleași unghiuri (S 30˚, S 45˚ S 90˚)
sau unghiuri diferite (S 15˚, S 40˚ S 65˚). Înainte pe direcția nord -sud (N) împreună cu
celela lte orientări formează o mulțime m = {N, D 30˚, D 45˚, D 90˚, S 30˚, S 45˚ S 90˚} din
care cu ajutorul unui calculator este extras aleatoriu un element al mulțimii respective.
Extragerea este cu bilă întoarsă fiecare element al mulțimii având șanse egale d e a fi
extras la fiecare operațiune de extragere, deci câmpul pe care se va face extragerea va fi
mereu același, adică mulțimea „ m” Mărimea acestui șir trebuie să coincidă cu cea a șirului
de numere aleatorii deoarece elementele din cele două șiruri situat e în aceeași poziție vor
forma perechi ce vor stabili direcția de deplasare și distanța la care se va face deplasare
pe direcția respectivă. Numărul de perechi din cele două șiruri care indică schimbarea
direcției, trebuie să fie mai mare sau cel puțin ega l cu numărul de cuadrate ce trebuiesc
prelevate.
Cu cât numărul de unghiuri sub care se face schimbarea de direcție este mai mare, cu cât
unghiurile schimbării direcției la dreapta nu coincid cu cele la stânga cu atât gradul de
aleatorism al metodei va fi mai mare.
Fiind în posesia ambelor șiruri aleatorii se merge în teren unde se selectează ca punct de
pornire un punct arbitrar ales, preferabil în centru zonei de studiu, dacă unghiurile variază
pe tot intervalul cercului (de la 0˚ la 360˚), sau unul din colțuri dacă unghiurile variază doar
în primul cadran (0˚ – 90˚). Se observă șirul care are drept bază mulțimea „ m” (de exemplu
D 45˚) și din acesta se stabilește direcția în care se va face deplasarea, din șirul de
numere aleatorii se citește prima valoar e și se stabilește numărul de pași care se vor face
în direcția respectivă. Operația se repetă și pentru următoarele perechi de valori, fiecare
punct în care se schimbă direcția de deplasare reprezintă un punct aleatoriu ales în care
poate fi prelevat un c uadrat.
De exemplu dacă au fost generate următoarele șiruri:
șirul care are drept bază mulțimea „ m”: {D 30˚, S 45˚, N, S 90˚…. ……….. ……… }
șirul numerelor aleatorii : {15, 62, 38, 3, 76, 9, 77, 80, 4, 67, 60, 10…… ………..}
perechea (D 30˚; 15) reprezintă punctul situat la 15 pași distanță față de punctul ales
arbitrar, deplasarea realizându -se în dreapta fața de direcția nord -sud la un unghi de 30˚;
perechea (S 45˚;62) reprezintă următorul punct de unde se va preleva situat la 62 de pa și
distanță față de punctul anterior, în stânga față de direcția nord -sud la un unghi de 45˚.
Pentru ambele metode generarea șirului de numere aleatorii trebuie să se limiteze pe un
anumit interval [1 200], limita inferioară fiind 1, (0 pași însemnând prac tic rămânerea în
69
aceeași poziție), iar cea superioară maximum 200, deplasările la distanțe mai mari făcând
metoda extrem de obositoare .
Să ne reamintim
8.3.4. Metoda cuadratelor este un instrument folosit în estimarea parametrilor ce
caracterizează struc tura covorului vegetal, acesta fiind întins pe suprafețe mari și cu o
structură complexă nu poate fi studiat exhaustiv ci pe baza unor eșantioane
reprezentative.
8.3.5. Metodă este centrată pe trei pași importanți: stabilirea mărimii suprafeței de
probă, numărul suprafețelor de probă – volumul sau mărimea eșantionului, și poziționarea
întâmplătoare (randomică) a suprafețelor de probă , și permite stabilirea acestui eșantion
reprezentativ (care să permită calcularea unor valor i ai diferiților parametri stru cturali care
pot fi extrapolaț i cu un grad de încredere satis făcător).
8.4. Rezumat
Metoda cuadratelor se realizează în trei pași: stabilirea mărimii suprafeței de probă,
stabilirea numărului de suprafețe de probă, poziționarea aleatorie a
suprafețelor de probă.
Curba de acumulare a speciilor este un test neparametric care permite estimarea
rapidă a bogăției specifice și stabilirea numărului unităților de probă necesare
stabilirii eșantionului.
8.5. Test de autoevaluare a cunoștințe lor
Care sunt pașii cei mai importanți ai metodei cuadratelor ? 0.25 p
Cum se stabilește mărimea cuadratului? 0.50 p
Ce este curba de acumulare a speciilor? 0.25 p
Cum se poate stabili poziția aleatoare a cuadratelor? 0.50 p
70
8.6. Bib liografie recomandată
1. Dragomirescu, L., 1993 – Biostatistică pentru începători. Ed. Constelații, București.
2. Borza, A., Boșcaiu, N., 1965 – Introducere în studiul covorului vegetal . Ed. Academiei,
RPR, București
3. Coleman, B. D., Mares, M. A., Willig, M.R., Hsieh, Y -H., 1982 – Randomness, area, and
species richness . Ecology 63: 1121 -1133
4. Colwell, R. K., Coddington, J. A., 1994 – Estimating terrestrial biodiversity through
extrapolation . Phil. Trans. R. Soc. Lond. B 345: 101 -118
5. Kent, M., Coker, P., 1998 – Vegetation Description and analysis. A Practical Approach .
John Wiley & Sons, England.
6. Williams, G., 1994 – Techniques and fieldwork in ecology . Collins Educational – An
imprint of Harper Collins Publisher
7. Țopa, S., Gheorghe, I., Cogalniceanu, D., Ghioca, D., Vadineanu, A., 2003,. Non –
parametric Methods for Estimating Species Richness: A Study Case on herbaceous
vegetation in the Danube Floodplain. Acta Botanica Horti Bucurestiensis.
8. Gheorghe Iuliana Florentina, 2008, Fitocenologie și Vegetația României”, Ed. Didactică
și Pedagogică, București 120 pag.
9. Țopa S., Gheorghe I.F., 2004, Ghid practic pentru studierea comunităților vegetale –
estimarea parametrilor structurali” Ed. Ars Docendi
71
Capitolul IX.
METODA TRANSECTELOR
9.1. Introducere
În cadrul acestui capitol este prezentată metoda transectelor, o metodă ce permite
realizarea unor profiluri de vegetație care au rolul de a condensa informația legata de
structura în plan vertical a covorului vegetal, informație care este distorsionată sau
eliminată de hărțile de cartare a vegetației, acestea axându -se pe informația în plan
orizontal.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.
9.2. Competențe conferite
După parcurgerea celui de -al nouălea capitol, studenții vor avea capacitatea de a carta
vegetația și a realiza hărți și profiluri de vegetație
9.3. Conținut
Folosirea transectelor este o metodă sistematică de analiză în teren și prelevare a
probelor. Această metodă se folosește pentru delimitarea comunităților v egetale,
înregistrarea modificărilor în componența speciilor în zonele în care există un tip anume de
tranziție (de la ecosisteme acvatice la cele terestre, de la un tip de sol la altul), pentru
realizarea profilurilor de vegetație etc. Direcția lor se sta bilește astfel încât să traverseze
zona de studiu și să surprindă zonele de tranziție.
Hărțile de vegetație condensează, codifică și ilustrează informația legată de particularitățile
structurale ale vegetației în plan orizontal (Figura 14). Această repreze ntare aduce
informații legate diversitatea tipurilor de vegetație și de ponderea fiecărui tip de vegetație.
72
Figura 14 Harta de vegetație a unei zone în care sunt prezente trei tipuri de vegetație
diferite.
Această reprezentare grafică plană, pierde în sc himb informația legată de particularitățile
structurale ale vegetației în plan vertical, înălțimea anumitor straturi, rapoartele de înălțime
între straturi, etc . Această informație din plan vertical, obținută prin studii având la bază
metoda transectelor, este bine reprezentată grafic prin profilele de vegetație.
Transectele liniare se pot trasa cu ajutorul unei sfori (panglică) care traversează zona de
tranziție care ne interesează sau o comunitatea vegetală. De -a lungul acestui transect se
înregistrează c ontinuu sau la distanțe egale, speciile de plante atinse de sfoară. Acest tip
de transecte sunt des folosite pentru inventarieri floristice sau pentru realizarea profilurilor
de vegetație. Dacă la aceste profiluri de vegetație se adaugă și date referitoare la tipul de
sol, pantă, atunci se poate obține o imagine mai completă a zonei de studiu.
De-a lungul unui astfel de transect se pot înregistra cu ajutorul cuadratelor o serie de date
cantitative cum ar fi de exemplu abundența speciilor prezente în cuadra te. Când
cuadratele sunt poziționate unul lângă altul pe un transect liniar sau la intervale egale,
rezultatul este obținerea unui transect de tip bandă . De regulă se folosesc cuadrate de
73
0,25 m2 care se plasează la intervale de 0,5 m, dar volumul de muncă este destul de
mare, chiar dacă luăm în calcul un transect de 15 m, motiv pentru care cuadratele se pot
amplasa și la intervale de 1 m (Williams,1994). Deoarece un astfel de studiu necesită mult
timp, lungimea transectului și distanța la care se plasează cuadratele se stabilesc în
funcție de obiectivele studiului. Pentru păstrarea direcției transectului în teren este
necesară folosirea unei busole. În interiorul cuadratului se notează toate informațiile
necesare (lista floristică, gradul de acoperire al fi ecărei specii, înălțimile exemplarelor din
fiecare specie). În Tabelul 5 este prezentat un exemplu de fișă de teren în care de -a lungul
unui transect, pentru fiecare cuadrat se notează distanța si speciile de plante întâlnite.
Pentru realizarea unor profil uri de vegetație se apelează la niște simboluri, care se
notează pe hartă sau de -a lungul liniei de transect, păstrându -se proporția elementelor pe
care le reprezintă și scara. Se pot realiza pe baza acestor simboluri niște diagrame ale
profilurilor de veg etație. Datele se colectează pentru fiecare strat principal de vegetație
(arbori, arbuști, vegetație ierboasă) și de asemenea pentru epifite (plante ca mușchii și
lichenii care se găsesc pe tulpinile și ramurile altor plante). Pentru fiecare strat se măsoa ră
distanța de -a lungul transectului și se măsoară înălțimea maximă. Pentru arbori și arbuști
este utilă măsurarea diametrului la înălțimea de 1,30 m de la sol precum și a coroanei.
Rezultatele pot fi reprezentate sub forma unei reprezentări grafice la sca ră, sau sub forma
unei diagrame. În Figura 15 este prezentat un exemplu de diagramă folosind simboluri.
Atașat este necesară folosirea unei fișe de teren în care să se noteze informațiile
suplimentare.
Tabel 5. Fișă de teren pentru inventarierea floristică de-a lungul unui transect tip bandă,
cu ajutorul cuadratelor. Cuadratele sunt notate cu Q iar prezența unei specii cu +.
Număr cuadrate de -a lungul transectului
Q1 Q2 Q3 Q4 Q5 Q6 Q7 Q8 Q9 Q10
Distanța (m) pe transect 0 2 4 6 8 10 12 14 16 18
Listă d e specii
Bromus sterilis + +
Chenopodium album +
Cirsium arvense + +
Elymus repens + + + + + +
Euphorbia cyparissias +
Glechoma hederacea + + + +
Marrubium vulgare +
Oenanthe aquati ca +
Rubus caesius + + + + +
Rumex crispus + +
…………………
74
Profilele de vegetație sunt reprezentări grafice în care sun t surprinse rapoartele între
înălțimile diferitelor tipuri de vegetație pe un transect ce străbate o zo nă heterogenă. De
asemenea în întocmirea profilelor de vegetație se ține cont și de ponderea fiecărui tip de
vegetație.
Tipurile de vegetație pot fi reprezentate simbolic (Figura 15 ):
Figura 15 . Profil de vegetație de -a lungul unui transect liniar, (Williams , 1994 , Țopa,
2000 ).
Pentru exemplificarea modului în care se pot realiza profilurile de vegetație în Figurile 16 și
17, 18 sunt prezent ate trei tipuri de reprezentări:
75
Figura 16. Profilul vegetației (fără scară) de -a lungul unui transect liniar în ostrovul Păcuiul
lui Soare, pentru evidențierea succesiunii spațiale a diferitelor tipuri de comunități vegetale
(Țopa Sorana, Gheorghe Iuliana, date nepublicate).
Figura 17 b Figura 17 a
76
Figura 17 Profile de vege tație în care sunt p rezente și i nformații legate de denivelările
terenului (Gheorghe, 2003 , teză dosctorat )
Figura 18. Diagrama unui profil de vegetație pentru o pădure de stejar cu prezentarea
straturilor de vegetație (fără scară), (Williams,1994).
Să ne reamintim
9.3.4. Hărțile de vegetație condensează, codifică și ilustrează informația legată de
particularitățile structurale ale vegetație i în plan orizontal. Această reprezentare aduce
informații legate diversitatea tipurilor de vegetație și de ponderea fiecărui tip de
vegetație .9.3.5. Această reprezentare grafică plană, pierde în schimb informația legată de
particularitățile st ructurale ale vegetației în plan vertical, înălțimea anumitor straturi,
rapoartele de înălțime între straturi, etc . Această informație din plan vertical, obținută prin
studii având la bază metoda transectelor, este bine reprezentată grafic prin profilele de
vegetație.
77
9.4. Rezumat
Hărțile de vegetație sunt reprezentări grafice în care este condensată, codificată și
ilustrată informația desp re structura orizontală a vegetației
Profilele de vegetație condensează și ilustrază informațiile legate de stuctura pe
verticală a vegetației, informații obținute prin metoda transectelor
9.5. Test de autoevaluare a cunoștințelor
Descrieți metoda transectelor 0.50 p
Ce sunt hărțile de vegetație? 0.25 p
Ce sunt profilele de vegetație? 0.25 p
Realizați, la scară de 1:1000 , un profil de vegetație 1p
9.6. Bibliografie recomandată
1. Williams, G., 1994 – Techniques and fieldwork in ecology . Collins Educational – An
imprint of Harper Collins Publisher.
2. Țopa, S., Gheorghe, I., Cogalniceanu, D., Ghioca, D., Vadineanu, A., 2003,. Non –
parametric Methods for Estimating Species Richness: A Study Case on herbaceous
vegetat ion in the Danube Floodplain. Acta Botanica Horti Bucurestiensis.
3. Gheorghe Iuliana Florentina, 2008, Fitocenologie și Vegetația României”, Ed. Didactică
și Pedagogică, București 120 pag.
4. Țopa S., Gheorghe I.F., 2004, Ghid practic pentru studierea co munităților vegetale –
estimarea parametrilor structurali” Ed. Ars Docendi .
78
Capitolul X.
TIPURI DE VEGETA ȚIE
10.1. Introducere
În cadrul acestui capitol sunt prezentate principalele tipuri de vegetație care se
găsesc pe teritoriul României, urmâ nd un transect imaginar, pornind din zona alpină,
trecând prin zonele montană, colinară, de câmpie, dobrogeană, până în lunca Dunării și
litoralul Mării Negre. Fiecare tip de vegetație este descris pe scurt, accentul fiind pus pe
speciile edificatoare, ins trumente în identificarea tipului respectiv de vegetație.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproxima tiv 6 ore.
10.2. Competențe conferite
După parcurgerea celui de -al zecelea capitol, studenții vor avea capacitatea să descrie
principa lele tipuri de vegetație aflate la nivel național și să le identifice în teren.
10.3. Conținut
In funcție de condițiile pedo -climatice, atât la nivel global cât și la nivel local, vegetația
structurată în unități de vegetație, se distribuie urmând gradi enții altitudinali, longitudinali și
latitudinali. România, prin poziționarea geografică, creează condiții ca pe teritoriul ei să fie
prezente 5 regiuni biogeografice (alpină, continentală, pontică, panonică și stepic ă) și o
regiune marină, având o diversi tate biologică mare î n com parație eu celelalte state
europene.
Din pu nct de vedere al bogăției floristice, pe suprafața teritoriului statului român sunt
prezente 8 pro vincii floristice, aparținând la trei regiuni:
1. Regiunea Central -europeană
a) Provinci a Panonică
b) Provincia Piemonturilor vestice
c) Provincia Transilvană
d) Provincia Carpat ică
79
e) Provincia Danubiano -getică
f) Provincia Podișului Moldovei
2. Regiunea Pontico -sud-siberiană
a) Provincia Danubiano -pontică
3. Regiunea Mediteraneană
Sub-regiu nea Sub -mediteraneană
b) Provincia Euxinică
(după Ciocârlan. 2000, modificată de Gheorghe, 2008)
Acest lucru face ca ș i covorul vegetal, structurat pe diferite tipuri de vegetaț ie, sa fie
diversificat. Urmărind un transect pe gradient altitudinal, ce porne ște din creasta
Făgărașului până în zona costiera, trecând prin Dobrogea,Delta Dunării, se observa
varietatea mare a tipurilor de vegetație caracteristică diferitelor ti puri de habitate
străbătute. În continuare sunt prezentate, foarte pe scurt, aceste tip uri de habitate -fiind
punctate câteva trăsături ale vegetației tipice acestora.
Pornind din zona alpină, primele tipuri de habitate sunt pajiștile alpine.
Pajiștile alpine (foto 6) , sunt caracterizate printr -un substrat sărac în sol, solul este
cvasiinexi stent, acoperit de o vegetație uni -stratificată (strat ierbos), plantele sunt de talie
mică sau cu tulpină repentă. Ciclul biologic la criptogamele vasculare dicotiledonate este
relativ redus ca durată, florile au un colorit viu pentru a atrage polenizator ii. Atât
forma, dimensiunea habitusului cât și perioada redusă a ciclului biologic al plantelor
reprezintă adaptări la condițiile alpine, unde vânturile sunt puternice iar sezonul estival
este scurtat . Solul prezent în cantitate redusă este oligotrof. Pent ru a compensa aceasta
carență de nutrienț i unele plante prezente aici, dar și pe stâncării, au dezvoltat un
mecanism de suplimentare a nutrienților, devenind plante carnivore. Specifică pajiștilor
alpine oligotrofe este Pinguicula alpina, o planta carnivor ă de talie redusa 5 -7 cm, cu
frunze cu lamina redusă ca dimensiuni (1 cm în diametru) și care aderă strâns la substrat.
În pajiștile supra -pășunate, pe substrat silicos, domină Nardus stricta, un gramineu de talie
relativ redusă, cu un conținut ridicat în siliciu, peretele celular al celulelor din diferite
țesuturi fiind impregnat cu săruri de siliciu. Datorita acestui fapt habitusul este dur, greu de
rupt și masticat de către ierbivore, de aceea este evitat de către acestea în detrimentul
celorlalte specii . Este o specie indicatoare de supra -pășunat, fiind singura care nu este
consumată de către ierbivore.
Există pajiști alpine cu Nardus stricta bogate in specii, pajiști cu biodiversitate specifică
mare, aceste tipuri de habitate făcând parte din lista habi tatelor prioritare din rețeaua
80
Natura 2000 ( habitatul 6230* Pajiști de Nardus stricta bogate în specii pe substraturi
silicioase) . În cazul acestui habitat parametrul frecvență – abundență a speciei Nardus
stricta are o valoarea de maximum 50%, dacă este depășită această valoare vegetația
este de tip nardet.
Foto 6 Pajiște alpină a) cu Pinguicula alpina , b) Gentiana excisa
Tufărișurile reprezintă al doilea tip de habitat din punct de vedere al gradientului
altitudinal, care constituie etajul de vegetație imediat sub pajiștile alpine.
Vegetația este bistratificată (strat muscinal ș i strat arbustiv), ca arbuști domină Pinus mugo
(foto 7 ), dar mai pot fi prezenți Juniperus communis, Alnus viridis, Spiraea chamaedryfolia ,
iar ca mușchi Polytrichum commune, Mnium undulatum (Lindb.) Müll, Hal, Dicranum
alpinum (P. Beauv.) Brid , etc.
Foto 7. Pinus mugo Foto 8. Rhododendron myrtifolium
În România sunt prezente tufă rișurile cu jneapăn și smirdar, similare celor din anexa
directivei habitate (habitatul 4070 Tufărișuri cu Pinus mugo si Rhododendron myrtifollium),
numai că în România este prezentă specia Rhododendron myrtifolium (foto 8 ), nu
Rhododendron hirsutum.
81
Rolul tufăr ișurilor este de a reduce eroziunea pe versanți, de acrea un microclimat local.
Înainte de 1989, prin politi ca agrara comunistă , în ved erea creșterilor efectivelor de ovine
s-a dorit e xtinderea pajiștilor alpine în detrimentul tufărișurilor , acestea din ur mă fiind
distruse pe suprafețe mari în diferiți masivi muntoși . În lipsa acestora, pajiștile
nu s-au extins în etajul de altitudine inferior, rămânând zone lipsite de vegetație , urmate de
o instalare și accentuare a proceselor de eroziune ale versanților, cu urmări nefaste în
etajul pădurilor boreale.
Stratul muscinal funcționează ca un burete ce absoarbe apa din timpul precipitațiilor
abund ente și o eliberează treptat către molidișurile din etaj ul imediat inferior altitudinal sau
creează un circuit local a l apei ce contro lează micro climatul local.
Stratul arbustiv are rolul de a retine masele de zăpadă , împiedicând avalanșele , și a
reduce din intensitate rafalele de vânt , protejând etajul altitudinal inferior .
La granița dintre pajiștile alpine și tufărișu ri, în zonele supra -pășunate, ap are Veratum
album (stirigoaie) , o planta toxică , evitată de către ierbivore , și care împreun ă cu Nardus
stricta reprezint ă un bun indicator de astfel de paji ști.
Stâncăriile – Grohotișurile (foto 9) . Habitatul poate fi cr io-nival sau sciafil, vegetația este
uni-stratificată reprezentată de strat ierbos. În cazul celui crio -nival, speciile caracteristice
sunt Festuca picta și Saxifraga carpathica (Donita et al , 2005) , iar în cazul celui sciafil:
Saxifraga carpathica , Poa la xa, Oxyria dygina.
În cazul stâncilor calcaroase se instalează o vegetație calcifilă cu Artemisia eriantha și
Cypsophila petraea , iar pe cele silicoase o vegetație calcifugă cu Silene dinarica, S.
lerchenfeldiana si Sene cio glaberriums.
Vegetația chionofi lă este vegetația ce pr eferă substrat stâncos format din suprafețe
puternic înclinate (25 -60°), silicos, provenit din degradarea șisturilor cr istaline. Ca specii
caracteristice, întâlnim Arenaria biflora , Soldanella pusilla, Sedum alpe stre, iar ca
endemism Achillea schurii.
Un endemism foarte cunoscut este și Dianthus callizonus , o specie care vegetează pe
stâncăriile calcaroase din Munții Piatra Craiului.
82
Foto 9 a) Grohotiș b) Stâncării
Molidișurile (foto 10), reprez intă majoritatea etajului boreal. Vegetația este tristratificată,
stratul arborescent este dominat de Picea abies (Picea excelsa), ca arbori sporadic se mai
întâlnesc exemplare de Abies alba, Acer pseudoplatanus, Betula pendula, Pinus cembra .
Stratul arbus tiv este reprezentat de Sorbus aucuparia, Juniperus
sibirica, Lonicera caerulea, Alnus viridis, Salix silesiaca, Ribes petraeum. Din cauza
condițiilor de lumină și a acidității solului, stratul ierbos este slab reprezentat aici întâlnind
specii ca Luzula l uzuloides, Oxalis acetosella, Melampyrum sylvaticum.
Un indicator remarcabil privind starea succesională a molidișurilor este stratul muscinal.
În molidișurile primare, în etajul inferior, domină stratul muscinal, spre deosebire de
molidișurile secundare, unde există strat ierbos slab reprezentat. În molidișurile secundare
stratul de litiera este vizibil. În ambele tipuri de molidișuri, dacă nu sunt exploatate conform
ciclului de producție specific (110 -120 ani), apare fenomenul
de ranversare. Acest fenomen constă în răsturnarea exemplarelor bătrâne, la care apar
dezechilibre între dimensiunea aparatului radicular și restul habitusului. Ranversarea este
un fenomen benefic pentru pedogeneza, ea aducând in contact litiera acidă cu roca
mama, accelerând astfel procesul de alterare al rocilor. De asemenea, aducerea la
suprafață a solului format favorizează instalarea unei flore mai bogate, permițând și
speciilor mai puțin acidofile sa populeze zonele respective.
La scară temporară mare, în etajul boreal, există o succesiune naturală a pădurilor
dominate de molid cu cele dominate de brad.
Bradul (Abies alba) este o specie sciadofită (fotofobă, heliofobă – care suportă umbrirea și
nu crește în plină lumină), iar molidul este o specie heliofită (fotofilă – care creșt e în plină
lumină) . Dacă inițial î ntr-o zon ă exista un molidiș în care se aflau rar e exemplar e de brad,
datorită densității ( consist enței) crescut e a molidișului s-au creat condiții de umbră care vor
favoriza dezv oltarea semințișului de brad în defavoarea semințișului d e molid , astfel
83
dominante ca e xemplar e vor fi cele de bra d și nu cele de molid , iar noul arboret form at va
fi un brădet și nu un molidi ș.
În brădetul astfel format vor r ămâne și rar e exemplare d e molid care vor ajun ge la
maturitate, vor ge nera semințe, seminț e care vor germina și vor crea un seminți ș favorizat
de lumin ă, densitatea e xemplarelor d e brad fiind mult mai mi că, în detr imentul celor de
molid, și astfel locul vechiului brădet va fi preluat din nou de molidiș.
Foto 10 Molidiș
Pădurile de fag și amestec (foto 11 )
Făgetele reprezintă limit a superioara a etajului n emoral , acesta fi ind sep arat de cel boreal
printr-o band a de ameste c de fag si molid. Ca tipolo gii cel mai frecvent sunt întâlnit e
făget ele cu Asperul a sp., (habitatul 9130 Păduri tip Asperulo -Faqetum; ) ;făgetel e cu
Luzul a sp. (habitatul 9110 Păduri tip Luzulo -Faqetum ) și făgetele cu flora d e mull.
Vegetația e ste trist ratificată, în stratul arborilor domin a Fagus sylvatica, se întâlnesc și rare
exemplare de Carpinu s betulus, Tili a tomento sa, Acer pseudoplatanus , Fraxinus excelsior.
Stratul arbu știlor este compus din Ribes uva -crispa, Comus sanguine a, Crataegu s
mono gyna, Daphne mezereum, Cor ylus avellana , Rosa pendulina , Evon ymus europ aeus
etc., parte din aceste specii a vând arealul e xtins și în păduril e de câmpie.
In stratul ierbos diversitatea spe cifica este relativ crescută , aici fiind prezente specii ca:
Dentari a glandulos a, Calium od oratum , Asarum eur opaeum, Carex sylvaica, Sanicula
europaea, Stach ys sylvatica, Cir cea lutetiana , Mercuriali s perenni s, Mycelis murali s,
Paris quadrifoli a, Stellaria media , Veronica chamaedri s etc.
Făget ele sunt prez ente p e un sol în formare , humif er, eubazi c, c u grosim e
cvasiper manentă, rare ori ob servându-se fragm ente din roca mam a la suprafață.
84
Foto 11 Făget
Vegetația de tinov (foto 12) . Tinoavele sunt mlaștin i oligotrofe, format e pe substr aturi
impermeabile, având în profunzim e depozite turboa se.
Ca gen dominant este genul d e briophitae Sphagnum sp., ca re are o creștere
cavasipermanentă și un comportament de schimburi ionice asemănător rășinilor
schimbătoare de ioni. Acesta preia ioni ai diferitelor metale și elimina în schimbul acestora
protoni (de exemplu, preia un ion pozi tiv de calciu – Ca2+ și elimina doi protoni – 2H+),
producând astfel o scădere a pH -ului până la 3 -3,5. Aceasta aciditate crescută , împreună
cu umiditatea crescută, care la rândul său creează condiții de anoxie, determină ca
activitatea bacteriană să fie f oarte redusă, substanța organică produsă se descompune și
mineralizează într -un ritm foarte scăzut, ceea ce face ca aceasta materie organică să se
depună ca rezervă turboasă . Nutrienții, deși prezenți în cantități relativ crescute, sunt
puternic adsorbiți pe suprafața particulelor de turbă, fiind greu accesibil i plantelor ce
vegetează în tinov, tinovul comportându -se astfel ca un substrat oligotrof. Din cauza
condițiilor improprii, dive rsitatea specifică în tinov este redusă, puține specii putând să se
adap teze.
Tinoavele împădurite sunt tristratificate, stratul arborescent fiind reprezentat de Pinus
sylvestris, Pinus mugo , Betula pubescens, B. pendula. Stratul muscinal este dominat de
Sphagnum fallax, S. subsecundum, S. recurvi, S. fimbriatum, S. fuscus, Po lytrichum
strictum, iar cel ierbos, de Eriophorum vaginatum , Carex nigra, Andromeda polifolia,
Empetrum nigrum , Oxycoccus microcarpus, Ligularia sibirica, Vaccinium myrtill us, V.
vitis-idaea, V. uliginosum, Drosera rotundifolia, Luzula sudetica , Juncus fil iformis.
Empetrum nigrum împreună cu Ligularia sibirica sunt specii cu statut special de
conservare, ele figurând pe anexele Directivei Europene Habitate.
85
Drosera rotundifolia este o speci e carnivoră, ea dezvoltându -și acest mecanism pentru a –
și suplimenta necesarul de nutrien ți (P și N), permițându -i astfel să vegeteze pe un astfel
de substrat oligotrof.
Andromeda polifolia este un bun indicator în ceea ce privește grosimea stratului de turbă
din profunzimea t inovului, prezentă acesteia indică faptul că ac eastă grosime depășește
75 de cm. Tinoavele, prin substratul lor turbos , constituie muzee naturale ale trecutului
îndepărtat , ele conservând diferite fragmente vegetale pe baza cărora se poate reconstitui
succesiunea vegetației din zona respectivă, din tre cut până astăzi.
Foarte multe studii de reconstituire a trecutului se realizează pe baza formei și mărimii
grăuncioarelor de polen , iar metoda poartă numele de analiza polinică. Cu cât
grăuncioarele de polen sunt mai în profunzime cu atât vechimea speciei respective este
mai mare.
Foto 12 a) Turbărie împădurită b) Turbărie
Pădurile de gorun . și amestec (foto 13)
Vegetația este tristratificată , stratul arborilor este dominat de specii ale genului Quercus
sp., Tilia sp., acestea sunt în amestec cu Acer campestre , Ulmus laevis, U. glabra , U.
minor, Carpinus betulus, Malus sylvestris. Stratul arbustilor este compus din Comus
sanguinea, C. mas, Crataegus monogyna, Corylus avellana, Rosa canina, Evonymus
europaeus, E. verrucosum, Ligustru m vulgare , Viburnum opulus,
V. lantana ete.
Stratul muscinal este inexistent pe sol, briofitele sunt prezente la baza trunchiului arborilor
pe expoziție nordică, iar plantele ierboase si -au decalat ciclul biologic pentru a evita
concurenta pentru lumina, spațiu și nutrienți, grupându -se în plante vernale, estivale și
autumnale. Dintre speciile vernale amintim Galanthus nivalis , Scilla bifolia , Convallaria
majalis , Corydalis cava , C. pumila , C. solida , Ficaria verna , Viola odorata.
În cazul pădurilor termof ile de gârniță ( Quercus frainetto) și cer ( Quercus cerris ) precum și
a celor de stejar (Quercus robur ) arealul lor silvostepic a fost puternic restrâns în ultimele
86
sute de ani, iar regenerarea naturală a acestora devine din ce în ce mai lipsită de succes.
De aceea cuercineele necesit ă un management mai costisitor și cu accentuate nuan țe de
conservare.
Foto 13 Quercinee (Peter Lengyel)
Vegetația de stepă ( foto 14) este caracterizată prin specii de plante xerofite (iubitoare de
uscăciune), ale căror habitusuri sunt sărace în rezerve de apă , de aceea în lipsa acesteia
nu își pierd turgescența . Ea poate fi bistratificată , formată din strat arbori col de talie
redusă, specia dominantă fiind Carpinus orientalis , alături de: Clematis vitalba , Elaeagnus
angustifolia , Pirus piraste r, Pirus elaeagrifolia, Spiraea media , Quercus frainetto , Quercus
pubescens, Cotinus coggygria, Ceratocarpus arenarius. Stratul ierbos are bogăție
specifică relativ crescută, asociația dominantă fiind Festucetum -Brometaea, ca specii
caracteristice întâlnim : Achillea coarctata, Allium guttatum , Cente utee jankae , Chondeilla
juncea , Dianthus pallens , Festuca valesiaca , Lapsana communis , Aegilops cilindrica ,
Berteroa incana , Stipa capillata , S. joannis , Teucrium polium , Xeranthemum annuum ,
Ziziphora c apilata etc. Unitatea stepică a României acoperă în cea mai mare parte
regiunea sudică a Moldovei și Dobrogea , o particularitate deosebită având -o Munții Macin .
În regiunea Dobrogei de Nord , deși o parte din stepă a fost desțelenită, există niște
formațiuni sub form a unor denivelări numite generic "gorgane ", care păstrează
la scara spațială mică vegetația ce acoperea Munții Măcin , ele fiind acoperite pe versanții
nordici cu vegetație lemnoasă , iar pe versanții sudici cu vegetație stepică la fel ca Măcinul.
87
Foto 1 4 Vegetația de stepă (Peter Lengyel )
Veget ația de zonă umedă (foto 15) , este constituită din specii hidrofile, palustre,
submerse și emerse, adaptate unui sol hidric și unor inundații prelungite. Este o vegetație
prezentă în zona ripariană a segmentelor finale, meandrate ale cursurilor de apă și î n zona
de mal a apelor stătătoare (lacuri, bălți), Ca specii caracteristice dintre ierburile înalte
întâlnim: Typha latifolia , T. angustifolia, Phragmites australis , Iris pseudecorus , dintre
ierburile scunde: Sparganium erectum, Epilobium hirsutum , Mentha aquatica , Polygonum
hydropiper , P. mite , Lythrum salicaria , Carex riparia , Galium palustre , Bidens frondosa ,
Lysimachia nummul aria, Stachys palu stris, Solanum dulcamara , Cicuta virosa etc. Ca
plante emerse sunt prezente: Alisma plantago -aquatca , Butomus umbellatus , Oenanthe
aquatica , Utricularia vugaris , Eleocheris :palustris, Nymphoides peltata , Salvinia natans ,
Trapa natan s etc., iar . dintre cele submerse: Ceretophvllum demersu s, Myrioph ylum
spicatum , Potamogeton pectinatus , P. natans , P. acutifolius etc.
Zăvoaiele de plop și salcie sunt tipuri de arborete adaptate la soluri în formare, hidrice, a
căror dinamică este controlată de către oscilațiile nivelului hidrologic. Din punct de vedere
al vegetației sunt bistratificate, stratul arborilor fiind dominat d e Populus alba , P. nigra,
Salix alba, S. nigra, S. fragilis. În ligniculturi speciile autohtone ale genului Populus au
fost înlocuite cu hibrizi de plop canadian (Populus canadensis), cu plop tremurător
(Populus tramula), datorită calității fusului și a ra tei de creștere mai mare decât la speciile
autohtone. Deși ciclul de producție la aceste ligniculturi s -a scurtat, există și unele
neajunsuri, cum ar fi fragilitatea ridicată a lemnului arborilor, ceea ce îi face vulnerabili
la rupturi și doborâturi de vân t; costuri crescute de înființare și întreținere ale ligniculturilor,
deoarece fiind plante monoice nu se pot regenera natural din semințiș ,
Deși în structura lor naturală zăvoaiele de plop și salcie nu prezintă strat arbustiv, în
ultimele decade a apărut și se înmulțește exploziv Amorpha fructicosa, un arbust cu
caracter invaziv ce își are originea In America de Nod. Din flora autohtonă și frecvent
întâlnite sunt speciile din genul Rubus (Rubus ceesius, R. hirtus).
88
Foto 1 5 a) Zonă umedă cu Nymphaea alba b) Pădure de Salix alba
c) cu Nymphoides sp. d) cu Typha sp.
Vegetația de dune marine (foto 16), este constituită din speci i care sunt în
același timp halofile (specii care prefera solurile cu un conținut crescut de săruri minerale)
și psamofile (specii care vegetează pe substrat nisipos).Ca specii caracteristice acestui tip
de vegetație amintim: Salicornia prostrata, Suaeda m aritima, Juncus littoralis, J. maritimus,
Aeluropus littoralis, Artemisia santonicum, Crambe maritima, Zostera marina, Z. noltii,
Ruppia maritima , Crambe maritima , Eryngium maritimum , etc. Diversitatea specifică este
relativ scăzută, iar gradul de acoperi re este mai mic de 50%. În cazul in care dunele sunt
stabilizate de către vegetație și aceasta își mărește gradul de acoperire, făcând dunele sa
evolueze spre zone înierbate, se produc modificări majore ale substratului care permit
instalarea altor specii, vegetația respectivă evoluând spre un alt tip de vegetație. Vegetația
de dune are o structură extrem de dinamica în timp, ea instalându -se și evoluând odată cu
geneza și dezvoltarea dunelor. Datorită acestei dinamici crescute acest tip de vegetație
are un grad ridicat de vulnerabilitate, conservarea realizându -se numai dacă sunt
conservate si dunele In dinamica lor firească.
89
Foto 1 6 a) Crambe maritima Eryngium maritimum
Studiile cu privire la vegetația României s -au con turat în realizarea unei hărți de vegetație
a României la scara de 1:2500000 (Doniță & al, 1992). Principiul de bază a fost cel al
reprezentării p otențiale, adică a acelei vegetații care ar putea acoperii suprafața uscatului
în cazul în care ar înceta activitatea omului. Unitățile de vegetație, având în vedere scara
mică a hărții, sunt reprezentate la nivel de complexe de comunități vegetale cu sufi cientă
individualitate floristică și ecologică. Fiecare din aceste unități se caracterizează fie printr -o
comunitate vegetală mai răspândită și altele însoțitoare, fie prin două -trei comunități
vegetale de tip diferit care se succed în spațiu, în funcție d e variația factorilor de mediu.
Unitățile de vegetație se încadrează după specificul lor într -un număr de mari unități de
vegetație care au caracter zonal pe latitudine și altitudine sau care reprezintă fenomene
intrazonale, care iau naștere în principal s ub influența factorilor edafici. Din cele 19 mari
unități de vegetație pentru Europa notate cu litere majuscule de la A la U, în România sunt
prezente 11 (cele îngroșate), (Doniță & al, 1992).
A
B
C
D
E
F
G
H
I
K
L
M
N
O
P Deșerturi polare și vege tație nivală
Tundre și pajiști alpine
Rariști și tufărișuri subarctice și montan -alpine
Păduri mezofile și higromezofile de rășinoase și rășinoase -foioase
Comunități subarbustive atlantice
Păduri mezofile decidue de foioase și foioase -rășinoase
Păduri xero terme decidue de foioase și foioase -rășinoase
Păduri higroterme de subetaj sempervirent
Păduri și tufărișuri xerofile
Păduri, rariști și tufărișuri xerofile de rășinoase
Silvostepe
Stepe și pajiști xerofile de stâncării
Stepe montane din specii spinoase
Deșerturi
Vegetație de litoral și halofilă
90
R
S
T
U Stufării și mlaștini de rogozuri
Turbării
Păduri de mlaștină și turbărie
Vegetație de luncă
Analizându -se detaliat problema zonalității vegetației s -a ajuns la următoarea schemă,
(Ciocârlan, 2000), (Doniță & al, 1 992):
UNITĂȚI ZONALE PE LATITUDINE
Zona de stepă
a) subzona stepei cu graminee
b) subzona stepei cu graminee și dicotiledonate
Zona de silvostepă
a) subzona silvostepei cu păduri de stejari mezofili
b) subzona silvostepei cu păduri de stejari submezofili –
termofili
Zona pădurilor de stejar
a) subzona pădurilor de stejari mezofili
b) subzona pădurilor de stejari submezofili -termofili
UNITĂȚI ZONALE PE ALTITUDINE
Etajul nemoral (al pădurilor de foioase)
a) subetajul pădurilor de gorun și de amestec
b) subetajul pădurilor de fag și de amestec
Etajul boreal (al pădurilor de molid)
Etajul subalpin
Etajul alpin
UNITĂȚI REGIONALE
Stabilite pe baza influențelor cl imatice, natura reliefului și a solurilor, specificul
vegetației:
Unitatea estică, care cuprinde Moldova
Unita tea sud -estică, care cuprinde Dobrogea
Unitatea sudică, care cuprinde Muntenia și Oltenia
Unitatea vestică, care cuprinde Banatul și Crișana
Unitatea centrală și nordică, care cuprinde Transilvania
și Maramureșul
91
Să ne reamintim
10.3.4. In funcție de c ondițiile pedo -climatice, atât la nivel global cât și la nivel local,
vegetația structurată în unități de vegetație, se distribuie urmând gradienții altitudinali,
longitudinali și latitudinali. România, prin poziționarea geografică, creează condiții ca pe
teritoriul ei să fie prezente 5 regiuni biogeografice (alpină, continentală, pontică, panonică
și stepic ă) și o regiune marină , avâ nd o diversitate biologică mare î n com parație eu
celelalte state europene.
10.3.5. Din pu nct de vedere al bogăției floristice , pe suprafața teritoriului statului român
sunt prezente 8 pro vincii floristice, aparținând la trei regiuni:
1. Regiunea Central -europeană
2. Regiunea Pontico -sud-siberiană
3. Regiunea Mediteraneană
10.4. Rezumat
România prezintă o diversitate biologi că crescută , în raport cu celelalte țări europene,
pe teritoriul său fiind prezente: 5 regiuni biogeografice și una marină, 8 provincii floristice,
11 unități de vegetație din cel 19 de vegetație europene, 3 unități zonale latitudinile , 4
unități zonale a ltitudinale, 5 unități regionale .
10.5. Test de autoevaluare a cunoștințelor
Căte provincii floristice se întâlnesc pe teritoriul României? 0.25 p
Căte unități de vegetație europene se întâlnesc pe teritoriul României? 0.25 p
Descrieți la aleg ere ubul din următoarele tipuri de vegetație: pajiști alpine,
tufărișuri, stâncării, molidișuri, păduri de fag și amestec, tinov, stepă, zonă umedă,
dune marine 2:00 p
92
9.6. Bibliografie recomandată
1. Ciocârlan, V., 2000 – Flora ilustrată a Ro mâniei. Ed. Ceres, București .
2. Doniță , N., Popescu , A., Mihaela Paucă -Comănescu, Simona M ihailescu, Biriș I.A.,
2005, Habitatele din România, Ed. Tehnică șilvică, București .
3. Doniță, N., Ivan, D., Coldea, Gh., Sandală, V., Popescu, A., Chifu, Th., Paucă –
Comă nescu, M., Mititelu, D., Boșcaiu, N., 1992 – Vegetația României. Ed. Tehnică
Agricolă, București .
3. Gheorghe Iuliana Florentina, 2008, Fitocenologie și Vegetația României”, Ed. Didactică
și Pedagogică, București 120 pag.
https://fr.wikipedia.org/wiki/Cra mbe_maritime#/media/File:Cr ambe_Maritima_Estonia.j
10.7. Teme de control
Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să descrieți la alegere un tip de
vegetație .
93
Capitolul XI.
EVALUAREA RAPIDĂ A DIVERSITĂȚII SPECIFICE
VEGETA LE
11.1. Introducere
În cadrul acestui capitol este prezentată o metodă rapidă de evaluare a diversității
vegetale în care sunt descriși pașii ce trebuie parcurși ( studiul de birou, activitățile din
teren) și finalitatea acestor două etape și anume f ișa completată în teren din a cărei
interpretare este identificat tipul de vegetație, respectiv habitat.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.
11.2. Competențe conferite
După parcurgerea celui de -al unsprezecelea capi tol, studenții vor putea elabora o fișă de
teren, vor completa această fișă în teren și pa baza ei vor putea identifica aceleași tipuri
de vegetație (habitate) în alte zone decât cea unde a fost completată inițial.
11.3. Conținut
Conservarea biodiversi tății reprezin tă una dintre preocupările majore în contextul
dezvoltării societății umane, extinderea arealului speciei umane în detrimentul habitatelor
celorlalte specii reprezintă o amenințare pentru acestea din urmă.
Nu se poate realiza o conservare efi cientă fără a cunoaște ceea ce dorești să conservi,
fără a cunoaște Biodiversitatea (Diversitatea biologică). De aceea un pas important în
conservare îl reprezintă estimarea și evaluarea biodiversității.
Ideală ar fi o evaluare la toate cele patru niveluri (genetic, specific, ecosistemic, etno –
cultural), dar din punct de vedere pragmatic și al eficienței costuri/informație, evaluarea
poate fi realizată numai la nivel specific și al tipurilor de habitate.
Evaluarea la nivel specific , (bogăția de specii) , necesită un efort mai mai mare în
comparație cu evaluarea tipului de habitat și cunoștințe minime de botanică în utilizarea și
identificarea unor specii cu ajutorul cheilor de determinare
94
Activități de laborator (birou):
1) Primul pas constă în conceperea uni set de fișe de teren care trebuiesc completate
de un personal ce posedă cunoștințe minime în utilizarea unor chei de determinare
picturale. Pentru fiecare tip se va concepe un anumit tip de fișă.
2) Odată concepută fișa de teren este multiplicată, o parte din copii fiind plastifiate și
utilizate pe teren în perioadele ploioase, iar o parte utilizate ca atare în perioadele cu
vreme însorită. Pentru fișele plastifiate se vor folosi, la scriere, markeri speciali rezistenți la
apă și solubili în alcool.
Pentru a ușura găsirea în lista din fișă, speciile vor fi grupate în dicotiledonate și
monocotiledonate. La rândul lor atât dicotiledonatele cât și monocotiledonatele vor fi
grupate pe plante vernale (plante ce înfloresc începând cu lunile III – martie, IV – aprili e),
estivale (plante ce înfloresc în perioada V – mai – VIII – august) și autumnale (plante ce pot
înflorii până în luna IX – septembrie, X – octombrie ), astfel încât, cel care face
inventarierea, în funcție de momentul în care merge în teren să își focali zeze atenția
numai pe anumite porțiuni ale listei. În cazul habitatelor de pădure vor fi elaborate numai
patru tipu ri de fișă: pentru molidiș (pădure de molid –Picea abies ), pentru făget (pădure de
fag – Fagus sylvatica ), pentru quercet (pădure cu specii d in genul Quercus ), pentru zăvoi
cu plop și salcie (pădure de luncă cu Populus sp. , Salix sp. )
Pentru habitatele acoperite cu ierburi vor fi elaborate de asemenea patru tipuri de fișă:
fâneață, pajiște alpină, turbărie oligotrofă și stepă. Plantele ierboase din fișele pentru:
fâneață, pajiș te alpină, turbărie și stepă vor fi grupate și după cul oarea florii.
Activități în teren:
Cu ajutorul unei rulete, în centrul ariei de studiu, se delimitează o bandă cu o suprafață de
30 m2 (un dreptun ghi cu lungimea de 3 0 m și lă țimea de 1 m). De fapt se întinde ruleta pe
30 de m și se culisează o bară de 1 m lungime perpendiculare pe firul ruletei, firul
împărțind această bară în două jumătăți egale. Pe măsură ce culisează bara, în dreptul ei
se face și identificarea spe ciilor prezente care apoi sunt căutate în fișă și bifate.
Ghidul de completare al fișelor în teren:
I) Completarea de către un specialist.
Se citesc cu atenție instrucțiunile din metodologie, se completează primul tip de fișă (A) –
fișa pentru habitat (Ane xa 0). În funcție de informațiile din această se selectează fișa din
cel de -al doilea set (B) – fișe pentru estimare la nivel specific (Anexele: 1, 2, 3, 4, 5, 6). Se
stabilește zona unde se va realiza releveul floristic. În cazul unei fânețe de exemplu, cu
ajutorul unei rulete se delimitează în teren o fășie de 30 m2, lungimea fiind marcată de
95
către firul ruletei iar lățimea de o bară de 1 m ce culisează perpendicular pe firul ruletei și
de la unul din capete se se începe identificarea speciilor. Speciile s unt căutate în lista fișei
și bifate.
În cazul unei păduri, sunt identificate speciile de arbori, arbuști pe o suprafață de 1 ha și
sunt bifate în fișă. Speciile de ciuperci, mușchi, ferigi și criptogame vasculare vor fi
identificate pe o suprafață de 30 m2 folosindu -se aceeași tehnică ca și în cazul z onelor
înierbate (fâneață, pajiș te alpină, etc).
II) Completarea de către un nespecialist.
Nespeciali știi vor citi de asemenea cu ate nție instrucțiunile din metodologie, vor urma
aceeași pași ca și speciali ști numai că identificarea speciilor se va face prin consultarea
unor fotografii ce reprezintă indivizi din speciile prezente în listă, fiecare fișă având atașat
un set de fotografii integral al speciilor prezente în listă. De asemenea va fi necesară o
perioadă de instruire a nespecialiștilor atât pentru deprinderea unor abilități în utilizarea
aparaturii de măsurare a diferiților parametrii – altitudine, pantă, umiditate sol, umiditate
aer, etc, cât și pentru înțelegerea unor noțiuni de taxonomie, anatomia plantelor, –
caracter taxonomic, planta monocotiledonată, dicotiledonată, vernal, autumnal, estival, etc.
Modelul unei fișe de teren – evaluarea rapid ă a tipului de habitat (A)
Data ……………………. Completată de: ……………………….. …………………….
Zona: ……………………………………..
Tipul de vegetație: Natura substratului (tipul de sol):
ierbos cernoziom
arbuști + ierbos brun-roșcat gleizat
arbori + ierbos aluvional
arbori + arbuști + ierbos turbo -humic
Unități zonale pe altitudine argilos
Tipul de habitat: nisipos
I Etajul alpin pH-ul substratului: ……………………………………………
pajiște alpină* (gol alpin) Potențialul redox al substra tului: ………………………..
tufăriș alpin* (jnepeniș) Conținutul în nutrienți azotați: …………………………..
stâncărie* Latitudine nordică ( ,, ): ………………………………..
grohotiș* Longitudine estică( ,, ): …………………………………
II Etajul subalpin Altitudine (m): …………………………………………………
tufăriș subalpin* Gradul de acoperire(%): …………….. …………………….
pajiște subalpină* Înăltimea vegetației (m): …………………………………..
96
pășune** Vârsta arborilor (ani): ……………………………………….
fâneață** Panta terenului ( %): …………………………………………
III Etajul boreal (conifere) Expoziția versanților: ……………………………………….
pădure de molid ( Picea abies ) *Specii dominante:
pădure de brad și fag monocotiledonate (gr aminee în special)
(Abies alba și Fagus sylvatica )* dicotiledonate
IV Etajul nemoral (foioase)
pădure de fag ( Fagus sylvatica )*
pădure de fag și tei ( Fagus sylvatica și Tilia tomentosa ) *
pădure de fag, carpen și tei
(Fagus sylvatica, Carpinu s betulus și Tilia tomentosa ) *
pădure de fag cu carpen ( Fagus sylvatica, Carpinus betulus )
pădure de gorun și carpen ( Quercus petraea , Carpinus betulus ) *
pădure de gorun ( Quercus petraea )*
pădure de gorun, carpen și fag
(Quercus petraea , Carp inus betulus și Fagus sylvatica )*
pădure de gorun, carpen și tei
(Quercus petraea , Carpinus betulus, și Tilia tomentosa )*
pădure de gorun, carpen, tei și frasin
(Quercus petraea , Carpinus betulus, Tilia tomentosa și Fraxinus excelsior )*
pădure de st ajar ( Quercus robur )*
pădure de stajar cu carpen ( Quercus robur, Carpinus betulus )*
pădure de stajar, carpen și tei
(Quercus robur, Carpinus betulus, Tilia tomentosa )*
pădure de gorun cu arțar tătărăsc
(Quercus petraea, Acer tataricum )*
pădure de stejar, gorun și arțar tătărăsc ( Quercus robur, Quercus petraea, Acer
tataricum )*
pădure de gorun cu cărpiniță și mojdrean
(Quercus petraea, Carpinus orientalis, Fraxinus ornus )*
pădure de gorun cu arțar tătărăsc ( Quercus petraea, Acer tataricum )*
pădure de gorun ( Quercus petraea )*
pădure de stejar și cer ( Quercus robur, Quercus cerris )*
pădure de gorun și cer ( Quercus petraea, Quercus cerris )*
pădure de gorun, cer și gârniță
(Quercus petraea, Quercus cerris, Quercus frainetto )*
pădure de cer și gârniță (Quercus cerris, Quercus frainetto )*
pădure de gârniță (Quercus frainetto )*
pădure de cer ( Quercus cerris )*
pădure de stejar brumăriu, cer, stajar pufos
(Quercus pedunculiflora , Quercus cerris, Quercus pubescens )*
pădure de cer, stajar pufos, cu cărpiniță, mojdrean( Quercus cerris, Quercus
pubescens, Carpinus orientalis, Fraxinus ornus )*
pădure de stajar pufos cu cărpiniță și mojdrean
(Quercus pubescens, Carpinus orientalis, Fraxinus ornus )*
97
pratostepe cu Stipa tirsa în complex cu pă duri de stejar pedunculat ( Quercus
pedunculiflora )*
stepe cu Stipa lessingiana în complex cu păduri de stejar brumăriu, stajar pufos
(Quercus pedunculiflora , Quercus pubescens )*
stepe psamofile în complex cu păduri de stejar brumăriu
(Quercus peduncul iflora )*
stepe psamofile în complex cu păduri de stejar brumăriu, stajar și feasin
(Quercus pedunculiflora, Quercus robur, Fraxinus excelsior )*
stepe cu Festuca valesiaca , Festuca rupicola în complex cu păduri de stejar brumăriu,
stajar și frasin
(Quercus pedunculiflora, Quercus robur, Fraxinus excelsior )*
stepe halofile în complex cu păduri de stejar pedunculat
(Quercus pedunculiflora )*
stepe cu Stipa ucrainica, în Dobrogea, în complex cu stepe petrofile*
stepe cu Agropyron (Elymus ) pectinifor me*
vegetație de dune litorale*
vegetație halofilă litorală*
pajiști halofile și vegetație halofilă continentală*
stufării și mlaștini cu rogozuri*
bahne cu Carex davalliana *
tinoave -turbării cu Sphagnum sp., Vaccinium oxycoccos, Anromeda sp., Eriophorum
vaginatum *
pădure de luncă cu stejar pedunculat, frasin de luncă, plop, salcie ( Quercus
pedunculiflora, Fraxinus angustifolia, Populus sp., Salix sp. )*
pădure de luncă cu stejar pedunculat, stejar brumăriu, frasin de luncă, frasin pufos de
luncă, plop, salcie ( Quercus pedunculiflora, Quercus Fraxinus angustifolia, Fraxinus
pallisiae, Populus sp., Salix sp. )*
zăvoi de salcie și plop (Populus sp., Salix sp. )*
ariniși ( Alnus incana sau Alnus glutinosa )
tufărișuri de cătină roșie ( Tamarix ramosissima ) cu Calamagrostis epigeios
lacuri alpine*
lacuri de baraj**
râuri de munte*
râuri de câmpie*
lacuri și bălți de câmpie*
smârcuri și zone umede*
cariere dezafectate**
* = natural
** = antropizat
98
Să ne reamintim
11.3.4. Eva luarea rapidă a diversității vegetale este necesară pentru identificarea tipul de
vegetație, respectiv tipului de habitat.
11.3.5. Metoda cuprinde doi pașii ( studiul de birou, activitățile din teren) rezultatul primului
pas fiind fișa de teren, iar rezul tatele celuilalt pas fiind fișa completată în teren –
instrumentul ce poate fi utilizat pentru identificarea de noi suprafețe acoperite cu același tip
de vegetație.
11.4. Rezumat
Metoda de evaluare rapidă a tipurilor de vegetație (respectiv tipurile de habitat)
cuprinde doi pașii ( studiul de birou, activitățile din teren ) rezultatul primului pas fiind
fișa de teren, iar rezultatele celuilalt pas fiind fișa completată în teren – instrumentul ce
poate fi utilizat pentru identificarea de noi suprafețe a coperite cu același tip de vegetație.
11.5. Test de autoevaluare a cunoștințelor
Care sunt pașii care trebuie parcurși în evaluarea rapidă a vegetației? 0.25 p
Care este rezultatul studiului de birou? 0.25 p
Care este rezultatul activități lor din teren? 0.25 p
11.6. Bibliografie recomandată
1. Gheorghe Iuliana Florentina, 2008, Fitocenologie și Vegetația României”, Ed. Didactică
și Pedagogică, București 120 pag.
99
Răspunsuri la
testele de autoevaluare a cunoștințelor
Capitolu l 1. Introducere in studiul covorului vegetal
1) Studiul analitic – din punct de vedere al taxonilor care -l alcătuiesc – flora
2) Studiul sintetic – din punct de vedere al comunităților care participă la formarea
acestuia – vegetația
3) Studiile floristice iau î n considerare numai speciile ale căror indivizi au fost
întâlniți,rezultatul fiind lista specifică, studiile de vegetație iau în considerație și
inter-relațiile dintre indivizii ce aparțin la specii vegetale diferite .
Capitolul 2. Definiții
1) Fitocenologia este știința care studiază covorul vegetal
2) □ Adevărat sau □ Fals: fitocenologia este similară fitosociologiei
3) Covorul vegetal are ca unitate sintaxonomică de bază asociația vegetală
4) □ Adevărat sau □ Fals: speciile care suportă variații mari ale condițiil or pedo –
climatici sunt specii stenobionte.
5) Flora reprezintă lista de specii, vegetația reprezintă lista de specii și interacțiunile
dintre acestea.
6) Listă floristică este o înșiruire de denumiri ale speciilor, iar bogăția de specii este
numărul prin care s -au contorizat speciile
Capitolul 3. Istoric, școli de fitosociologie, concepte
1) Primele studii de vegetație au fost întreprinse de Grams.
2) □ Adevărat sau □ Fals: Braun -Blanquet întemeiază prima școală de fitocenologie.
3) Continuatorii școlii Braun -Blanquet î n România sunt: Borza, Boșcaiu, Cristea,
Doniță, Doina Ivan.
4) □ Adevărat sau □ Fals: Van der Maarel și Whittaker sunt continuatorii școlii franco –
elvețiene de fitocenologie.
Capitolul 4. Nomenclatura unităților sintaxonomice
1) În lumea vie există 4 ierarhi i: taxonimică, a sistemelor biologice, a sistemelor
ecologice, și a unităților sintaxonomice .
2) Ierarhiile care implică ordinea și organizarea sunt: ierarhia sistemelor biologice și
ierarhia a sistemelor ecologice.
3) Ierarhia unităților sintaxonomice nu impli că decât ordinea.
Capitolul 5. Limitele dintre fitocenoze
1) Comunitățile vegetale sunt delimitate prin limite.
2) Ewxistă 4 tipuri de limite: bruște, mozaicate, difuze, bordurate
3) □ Adevărat sau □ Fals: cel mai greu de delimitat sunt limitele bruște și bordurat e.
4) Programul utilizat în obținerea „cluster -elor” este MVSP(Multi -Variate Statistical
Package)
100
Capitolul 6. Recunoașterea comunităților vegetale
1) Porțiunile din comunitatea vegetală, care alcătuiesc proba, poartă numele de
suprafețe de probă, unități de p robă sau cuadrate .
2) □ Adevărat sau □ Fals: Suprafața de probă se mai numește și unitate de probă
(cuadrat)
3) Analiza floristică a unui cuadrate poartă numele de releveu sau ridicare
fitocenologică .
Capitolul 7. Parametrii structurali ai covorului vegetal
1) Există două tipuri de variabile: cantitative și calitative.
2) Variabile cantitative sunt variabile ce pot fi cuantificate, măsurate și exprimate direct
prin valori numerice spre deosebire de cele calitative ce nu pot fi cuantificate,
măsurate și exprimate dir ect prin valori numerice ci transformate printr -un sistem
de codificare în valori numerice.
3) Indicii de diversitate cei mai des folosiți sunt: Simpson și Shannon -Wiener
Capitolul 8. Metoda cuadratelor
1) Metoda cuadratelor se realizează în trei pași: stab ilirea mărimii suprafeței de
probă, stabilirea numărului de suprafețe de probă, poziționarea aleatorie a
suprafețelor de probă.
2) Se pornește de la o suprafață redusă ale cărei dimensiuni sunt arbitrar alese (de
exemplu 0.25 m2- un pătrat cu latura de 50 cm) , în această suprafață sunt
identificate speciile prezente elaborându -se lista de specii. Se mărește suprafață de
probă fie prin adăugarea a 10 cm la fiecare dimensiune a cuadratului (de exemplu
0.36 m2- un pătrat cu latura de 60 cm) fie prin dublarea supr afeței cuadratului (de
exemplu 0.5 m2- un dreptunghi cu laturile de 50 cm și respectiv de 100 cm); în
această suprafață se realizează un nou releveu floristic, se compară cu releveul
anterior și dacă apar specii noi față de primul releveu se mărește supraf ață
cuadratului din nou. Operația se repetă până când la o nouă mărire a suprafeței
cuadratului nu mai apar specii noi și se revine la dimensiune anterioară a suprafeței
cuadratului aceasta fiind suficientă pentru a surprinde întreaga diversitate floristic ă,
ultima mărire fiind de prisos.
3) Curba de acumulare a speciilor este un test neparametric care permite estimarea
rapidă a bogăției specifice și stabilirea numărului unităților de probă necesare
stabilirii eșantionului .
4) Poziționarea aleatoare a cuadrat elor se poate realiza utilizând metoda caroiajului
sau a schimbării aleatoare a direcției față de nord. .
Capitolul 9. Metoda transectelor
1) Este o metodă ce permite realizarea unor profiluri de vegetație care au rolul de a
condensa informația legata de str uctura în plan vertical a covorului vegetal,
informație care este distorsionată sau eliminată de hărțile de cartare a vegetației,
acestea axându -se pe informația în plan orizontal.
2) Hărțile de vegetație sunt reprezentări grafice în care este condensată, cod ificată și
ilustrată informația despre structura orizontală a vegetației
3) Profilele de vegetație condensează și ilustrază informațiile legate de stuctura pe
verticală a vegetației, informații obținute prin metoda transectelor .
101
Capitolul 10 . Tipuri de vege tație
1) Pe teritoriul României sunt prezente 8 provincii floristice .
2) Pe teritoriul României sunt prezente 19 unități de vegetație europene .
Capitolul 11 . Evaluarea rapidă a diversității specifice vegetale
1) Metoda de evaluare rapidă a tipurilor de vegetație cuprinde doi pașii ( studiul de
birou, activitățile din teren).
2) Rezultatul studiul de birou este fișa de teren.
3) Rezultatul activitățile din teren este fișa completată în teren – instrumentul ce poate
fi utilizat pentru identificarea de noi suprafețe acop erite cu același tip de vegetație
102
103
104
105
106
107
108
109
110
View publication statsView publication stats
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: See discussions, st ats, and author pr ofiles f or this public ation at : https:www .researchgate.ne tpublic ation310373910 [614247] (ID: 614247)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.