Securitatea Umană Concept. Securitatea Umană în Spitale

=== 16ec537bb8bc15fe7ad39ce3813fb33dfff65b71_439985_1 ===

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

Specializarea: Securitate și Relații Internaționale

SECURITATEA UMANĂ – CONCEPT. SECURITATEA UMANĂ ÎN SPITALE

Student:

Profesor: Iulia Crăciun

CUPRINS:

ASPECTE INTRODUCTIVE…………………………………………………………………………………………3

APARIȚIA ȘI DEFINIREA CONCEPTULUI DE SECURITATE UMANĂ…………………….3

SECURITATEA SĂNĂTĂȚII………………………………………………………………………………………..4

SECURITATEA UMANĂ ÎN SPITALE………………………………………………………………………….5

SECURITATEA UMANĂ ÎN SPITALELE DIN ROMÂNIA…………………………………………..6

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………………….8

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………….9

ASPECTE INTRODUCTIVE:

Securitatea umană are în centrul său individul și se referă la multitudinea aspectelor care duc la dezvoltarea umană și la asigurarea unui set de măsuri de protecție a fiecărei persoane în parte, indiferent de rasă, etnie, sex. Analizând spectrul securității sanitare, se va porni de la cele trei dimensiuni ale securității umane (absența fricii, absența nevoilor și libertatea de a trăi în demnitate) și se va face o trecere în revistă asupra a ceea ce presupune securitatea umană – în speță – securitatea sanitară la nivelul Uniunii Europene, iar mai apoi în România. Atunci când raportarea va fi la securitatea umană din spitale, se vor avea în vedere cele două mari categorii de persoane: personalul medical și pacienții. De la general la specific, lucrarea va aplica conceptele teoretice sistematizate de cercetătorii din domeniul relațiilor internaționale și al securității, la un caz concret, cel al spitalelor din România.

APARIȚIA ȘI DEFINIREA CONCEPTULUI DE SECURITATE UMANĂ:

Securitatea umană este un concept relativ nou în studiul relațiilor internaționale, fiind introdus în dezbaterea publică în anii ʼ90, după finalul Războiului Rece. În contextul globalizării, dezvoltarea umană capătă tot mai multe valențe, astfel că, în 1990, UNDP publică primul „Raport al dezvoltării umane”, cu scopul de a lărgi opțiunile individuale. Eradicarea sărăciei reprezintă fundamentul acestui raport care trasează și modalitățile prin care acest deziderat trebuie îndeplinit: promovarea activităților economice și adoptarea unor politici care să asigure piața liberă, instituții sociale și politice, investiții în infrastructură și tehnologie. Mai mult decât atât, diminuarea sărăciei presupune și crearea unor servicii sociale dedicate acelei părți a populației care prezintă nevoi speciale.

Securitatea umană, cunoscută și sub numele de „securitate centrată pe individ” sau „securitate cu față umană” este parte integrantă a unui cumul de concepte și teorii ce se fundamentează pe asigurarea unor bune condiții de viață ale indivizilor din întreaga lume, cu precizarea că se are în vedere și durabilitatea acestei politici internaționale.

Dacă până în secolul al XX-lea, securitatea tradițională a statului se baza, în principal, pe componenta militară, astăzi, securitatea umană impune direcții noi acțiunii statelor. Amenințările sociale pot fi dificil de deosebit de cele de natură politică. În relațiile dintre state, amenințările externe semnificative asupra nivelului social ajung până la atacuri la adresa identității naționale, fiind astfel percepute în spectrul politic. La niveluri de intensitate mai scăzute, chiar și schimbul de idei și de comunicare poate duce la amenințări sociale și culturale semnificative politic. Problemele de limbă, religie și tradiție culturală locală joacă un rol important în ideea de stat și pot avea nevoie să fie apărate sau protejate împotriva importurilor culturale.

Securitatea umană poate fi privită prin prisma a trei dimensiuni: absența fricii (înțeleasă ca protejarea individului de conflicte violente), absența nevoilor (diminuarea efectelor produse de foamete, boli, dezastre naturale) și o ultimă dimensiune, introdusă în 2005 de raportul Secretarului General al ONU „In a Larger Fredom: Towards Development Security and Freedom for All”, – libertatea de a trăi în demnitate.

În Raportul „Responsability to Protect”, apărut în 2001, securitatea umană reprezintă asigurarea sănătății fizice a individului, bunăstarea economică și socială, respectul pentru demnitatea și valoarea ființei umane, protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

SECURITATEA SĂNĂTĂȚII:

Securitatea sănătății, înțeleasă ca diminuarea impactului pe care bolile îl pot avea asupra ființei umane, depășește granițele naționale și trebuie privită în cadrul mai extins al globalizării. Nu există frontiere atunci când vorbim despre răspândirea unor epidemii, tocmai de aceea eforturile de combatere a efectelor negative trebuie să fie transnaționale.

Potrivit Raportului PNUD din 1994, în țările industrializate și în cele în curs de dezvoltare, pericolele la adresa securității sanitare erau mai mari la populația săracă, cea din mediul rural și la copii. În 1990, în țările în curs de dezvoltare, 85% din populația urbană și 62% din cea rurală avea acces la apa potabilă. În țările industrializate, predispuse la boli erau grupurile sărace și minoritățile rasiale.

Pentru a se asigura securitatea sanitară, este nevoie de adoptarea unui set de măsuri care să cuprindă: asigurarea accesului la îngrijiri medicale de înaltă calitate, implementarea unor sisteme speciale care să identifice și să monitorizeze epidemiile, crearea unor fonduri destinate asigurărilor de sănătate. Nu trebuie însă neglijate nici educația în materie sanitară și nici accesul la informație.

SECURITATEA UMANĂ ÎN SPITALE:

Atunci când analizăm securitatea umană în spitale, facem referire atât la personalul medical care lucrează în aceste unități, cât și la pacienți. Vorbim practic despre două grupuri distincte, dar care sunt interconectate și care pot fi supuse unei palete variate de riscuri. În abordarea acestei probleme, pornim de la triada prin care poate fi înțeleasă securitatea umană: absența fricii, absența nevoilor și libertatea de a trăi în demnitate.

În Uniunea Europeană, strategia în domeniul sănătății are o serie de direcții majore. În primul rând, se pune un mare accent pe componenta de prevenire, acest lucru fiind în legătură directă cu adoptarea unui stil de viață sănătos, ferit de excesele de orice fel. În al doilea rând, strategia europeană prevede ca fiecare individ, indiferent de resursele financiare, etnie, orientare sexuală, naționalitate, să aibă accesul la servicii de asistență medicală de calitate. În al treilea rând, se iau în calcul amenințările grave la adresa sănătății care afectează diferite state membre ala Uniunii Europene, cu scopul de a elimina sau diminua impactul. În al patrulea rând, se dorește ca starea de sănătate a populației să fie menținută la cel mai înalt nivel odată cu înaintarea în vârstă. Nu în ultimul rând, strategia cuprinde un element extrem de important, cel al promovării unor sisteme de sănătate dinamice, dar și noile tehnologii.

Pentru perioada 2016-2020, există o serie de provocări cheie pe care Uniunea Europeană trebuie să le rezolve în materie de securitate sanitară. Acțiunea europeană în domeniul sănătății publice este legată de stimulente și măsuri de cooperare. Comisia Europeană are rolul de a promova cooperarea și de a ajuta sistemele naționale să funcționeze eficient. Direcțiile se concentrează asupra următoarelor probleme: obținerea unei eficiențe mai mari a costurilor, competitivitate în strânsă legătură cu siguranța, abordarea amenințărilor emergente la nivel global, dovezi bazate pe elaborarea de politici, abordarea factorilor de risc în ceea ce privește bolile cronice.

Directiva 2011/23/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2011 privind aplicarea drepturilor pacienților în cadrul asistenței medicale transfrontaliere definește pacientul drept „orice persoană fizică care solicită să primească sau primește asistență medicală într-un stat membru”, iar cadrul medical „orice doctor în medicină, asistent medical generalist, medic dentist, moașă sau farmacist în sensul Directivei 2005/36/CE sau orice altă persoană care exercită activități în domeniul asistenței medicale restrânse la o profesie reglementată, astfel cum este definită la articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2005/36/CE, sau o persoană considerată cadru medical conform legislației statului membri în care se efectuează tratamentul”.

SECURITATEA UMANĂ ÎN SPITALELE DIN ROMÂNIA:

Analizând securitatea umană în spitalele din România vom avea în vedere două mari categorii: pacienții și personalul medical. În Legea nr. 46 din 21 ianuarie 2003, pacientul este definit ca „persoana sănătoasă sau bolnavă care utilizează serviciile de sănătate”. În raport cu strategia europeană privind sănătatea, pacientul are dreptul la îngrijiri medicale de cea mai bună calitate, în conformitate cu resursele financiare, umane și materiale. De cealaltă parte, potrivit Codului de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România, în plan profesional, medicul este dator să apere viața, sănătatea și integritatea fizică și psihică a individului. Întreaga activitate a personalului medical se va face în strictă legătură cu respectarea unui principiu fundamental: demnitatea umană. Mai mult decât atât, fiecare individ are dreptul să primească îngrijiri medicale de calitate, fără a fi supus discriminării de orice fel.

Cu privire la riscurile la care este supus personalul medical, acestea sunt diverse: agenții biologici, afecțiunile musculo-scheletice, afecțiunile psihosociale și agenții chimici. În acest context, angajatorii au obligația de a asigura sănătatea și securitatea lucrătorilor, să evalueze riscurile cu privire la sănătatea și securitatea în muncă, să faciliteze accesul la informație în conformitate cu legile naționale, să aibă discuții cu lucrătorii cu privire la securitatea și sănătatea în muncă, etc.

În ceea ce privește pacienții, anchetele jurnalistice din ultimii ani au scos la iveală o situație cu adevărat critică în spitalele din România, o situație care îl pune în pericol pe individ și care atentează la demnitatea umană. Lipsurile materiale, dar și umane au condus la apariția unor cazuri de malpraxis, la apariția infecțiilor intraspitalicești (cazul Colectiv). Mai mult decât atât, din cauza salariilor mici, medicii români sunt nevoiți să-și părăsească țara în căutarea unui trai mai bun.

Potrivit Institutului Național de Statistică, în 2015, în România existau sub 5.000 de paturi în secțiile de terapie intensivă din întreaga țară, dintre care 4.600 în spitalele publice. La 1 ianuarie 2015, în țara noastră existau 130.963 de paturi în spitale, cea mai mare parte fiind în cele publice (124.999).

O reformă în sistemul medical românesc care să conducă, automat, la creșterea securității atât a personalului medical, cât și a pacienților, ar trebui să aibă în vedere două componente majore: cadrul instituțional și serviciile medicale, iar în cadrul celor din urmă, asigurările obligatorii de sănătate socială în conformitate cu economia de piață. Totodată, pentru a utiliza resursele în mod eficient, este necesară introducerea unor noi politici, mai clare și mai eficiente de asistență medicală, instrumente noi de lucru și mecanisme de finanțare, ceea ce va aduce o îmbunătățire efectivă.

CONCLUZII:

Securitatea umană este un concept care s-a impus relativ recent în studiul relațiilor internaționale și care pornește de la celula fundamentală a societății: individul. Respectul pentru demnitatea umană, apărarea drepturilor omului și protejarea lui față de potențiale pericole sunt elemente care intră atât în subordinea statului național, cât și al organismelor transnaționale. Securitatea sanitară este una dintre componentele securității umane, iar analiza acesteia în condițiile din România a reliefat o realitate dură. Deși există legislație în domeniu care reglementează clar raporturile dintre medici și pacienți, care stipulează drepturile și obligațiile celor două categorii de persoane, condițiile din spitalele din România sunt departe de a fi în norme. În 2017, în spitalele din România se moare din cauza bacteriilor intraspitalicești, igiena este precară, medicii sunt prost plătiți, unii sunt acuzați de malpraxis, alții pleacă din țară pentru un viitor mai bun. Fără o acțiune concertată din parte actorilor direct implicați, securitatea umană din spitalele din România va rămâne în pericol.

BIBLIOGRAFIE:

Surse generale:

Buzan, Barry, Popoarele, statele și teama, Ed. Cartier, Chișinău, 2000.

Neag, Mihai Marcel, Securitatea umană în conflictele și crizele international, Ed. Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2010.

Purcărea, Vl., et. al, Improving the quality of Health Care in the Romanian public health system – a priority in the reform process, în Journal of Medicine and Life, Vol. 8, Issue 2, Aprilie-Iunie 2016, pp. 166-170.

Răducu, Cătălina-Daniela; Ștefanachi, Bogdan, Securitatea umană. Provocări contemporane, Ed. Pro Universitaria, București, 2015.

Articole de specialitate:

Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, Human Development Report, New York, 1994.

The Responsibility to Protect, Raport al Comisiei Internaționale privind Intervenția și Suveranitatea Statală, Decembrie 2001, International Development Research Centre.

Documente oficiale:

Codul de Deontologie Medicală al Colegiului Medicilor din România din 4 noiembrie 2016.

Comisia Europeană, Riscurile la adresa sănătății și securității în muncă pentru lucrătorii din sectorul asistenței medicale. Ghid de prevenire și bune practici, Direcția Generală Ocuparea Forței de Muncă, Afaceri Sociale și Incluziune, Unitatea B.3, noiembrie 2011.

Directiva 2011/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2011, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 88/45.

Surse web:

http://www.cdep.ro

www.economica.net

www.europa.eu

www.cmb.ro