Securitatea Umana

Human security is an emerging paradigm for understanding global vulnerabilities whose proponents challenge the traditional notion of national security by arguing that the proper referent for security should be the individual rather than the state. Human security holds that a people-centered view of security is necessary for national, regional and global stability.

The concept emerged from a post-Cold War, multi-disciplinary understanding of security involving a number of research fields, including development studies, international relations, strategic studies, and human rights. The United Nations Development Programme's 1994 Human Development Report is considered a milestone publication in the field of human security, with its argument that insuring "freedom from want" and "freedom from fear" for all persons is the best path to tackle the problem of global insecurity. Frequently referred to in a wide variety of global policy discussions and scholarly journals, human security is often taught in universities as part of international relations, globalization, or human rights studies.

Critics of the concept argue that its vagueness undermines its effectiveness; that it has become little more than a vehicle for activists wishing to promote certain causes; and that it does not help the research community understand what security means or help decision makers to formulate good policies.

INTRODUCERE

Conceptul de securitate umană a devenit unul dintre cele mai vehiculate concepte ale discursurilor politice internaționale dar în aceeași notă îl regăsim și pe agenda preocupărilor politice interne.În contextul amenințărilor globale devine prioritară protecția cetățeanului universal și a comunității din care face parte în detrimentul ultravehiculatului concept de ” securitate statală ”.
Dacă la nivel mondial există extrem de multe disensiuni în cadrul dialogurilor politice, subiectul securității individului împotriva amenințărilor contemporane, fie ele de natură violentă sau celor ce aduc lezarea drepturilor fundamentale ale acestuia ( dreptul la sănătate, demnitate) , a dat naștere unui consens universal privind necesitatea abordării și reglementării comune pentru acest deziderat.
Importanța acestui element al securității mondiale a determinat atât statele prin elementul politic sau social cât și organizațiile regionale sau mondiale să aducă în prim plan această necesitate acută privită de altfel ca o condiție necesară și obligatorie în bătălia pentru obținerea unui climat mondial de securitate bătălie acerbă în contextul contemporaneității ”globalizate ”.
Dar oare ce ar putea reprezenta esența conceptului de securitate umană?
Fără echivoc pot afirma că elementul cheie al acestui concept este termenul – ”siguranță” și încercând să ating termenul exact pentru definirea empirică a acestui concept aș spune ” siguranța individului ”
Astfel indiferent de numele și originea analistului sau modul de definire a conceptului de securitate umană punctul inițial de plecare este unanim iar acesta nu are cum să se îndepărteze de noțiunea de siguranță.
Insecuritatea indivizilor poate influența toate nivelurile societății și provoacă chiar reacții regionale, zonale, continentale și internaționale, inclusive conflicte și războaie. Globalizarea a determinat și schimbarea relației dintre dimensiunile securității în sensul modificării priorităților. Ca urmare, pentru obținerea succesului în războiul antiterorist și în alte tipuri de amenințări asimetrice nu trebuie pus accentul pe dimensiunea militară a securității , ci pe celelalte dimensiuni (nonmilitare). 
În prezent, societatea civilă, instituțiile cu atribuții în domeniul securității individuale sau naționale reliefează ca principale amenințări:globalizarea economică, climatul politic internațional din ce în ce mai tensionat,globalizarea terorismului, transfrontalizarea crimei organizate.

  Dintre elementele ce influențează semnificativ securitatea se evidențiază următorii :
– factorul militar ca instrument de forță al politicului
– geografic – geopolitica și globalizarea (relații internaționale) 
– uman – psihologia, sociologia și religia. 
În literatura de specialitate,securitatea este definită ca un ansamblu de măsuri, destinate prevenirii, detectării și corectării diferitelor categorii de accidente fie că provin din cauze naturale, fie prin intervenții intenționate de natură umană, situații ce ar pune în pericol viața umană, informațiile, bunurile materiale, valorile și, nu în ultimul rând, mediul înconjurător.
Cele 3 paliere pe care ar putea fi structurat conceptul de securitate ar putea fi considerate, dimensiunea fizică, dimensiunea juridică și dimensiune logică sau rațională.
a) Dimensiunea fizică a securității reprezintă palierul primar al securității umane și constă în prevenirea, detectarea și limitarea accesului direct asupra bunurilor, valorilor și informațiilor iar la rândul său poate prezenta următoarele subdiviziuni:

Dimensiunea ecologică este definită de următoarele amenințări: cauzate de mediul natural; provocate de acțiunile umane asupra sistemelor naturale și care amenință întreaga lume și care nu amenință întreaga omenire.
Din prima categorie fac parte următoarele amenințări: cutremurele, erupțiile vulcanice, tsunami, uragane, alunecări de teren, inundații, căderile de meteoriți sau de asteroizi etc.
Din cea de-a doua categorie fac parte amenințările, provocate de oameni asupra sistemelor naturale sau structurilor planetei, care pun în pericol existența unei părți sau chiar a întregii civilizații cum ar fi, de exemplu, poluarea și distrugerea stratului de ozon.
Din ultima categorie fac parte acele acțiuni umane asupra sistemelor naturale sau structurilor planetei, când schimbările provocate nu reprezintă o amenințare existențială a civilizației umane, dar, pe termen lung, aceasta ar putea să apară. Așa ar fi, efectul produs de exploatarea irațională a resurselor minerale. 
Amenințările și agresiunile ecologice influențează și celelalte dimensiuni ale securității, deoarece determină accentuarea și apariția unor probleme legate de hrană, sărăcie, prin degradarea resurselor de apă, aer, terenurilor cultivabile, etc.
b) Ideea de securitate logică sau rațională – prezintă măsurile de control în vederea accesului la resurse sau servicii.

c) Securitate juridică: este nivelul alcătuit dintr-ansamblu de legi sau reglementări naționale ori internaționale în vederea protecție securității fizice sau logice (constituție,strategii de securitate, legi,pachete legislative); aici este important de subliniat că sistemul de securitate fizică trebuie astfel conceput, încât să permită în orice situații analiza post-eveniment care să fie utilizată ca „martor” în procesul de realizare a obiectivului de securitate juridică. 

Dimensiunea culturală a securității este foarte importantă din mai multe puncte de vedere: tehnico-stiințific, etnico-religios etc. Aspectele tehnico-știintifice au un impact semnificativ asupra revolutiei în domeniul militar (revoluția în afacerile militare) și, implicit, asupra securității la toate nivelurile ei. Astfel, descoperirile tehnico-științifice reprezintă nu numai mijloace pentru creșterea nivelului de realizare a stării de securitate națională și colectivă, ci și factori de risc în raport cu interesele naționale și comunitare sau de alianță, dar și de utilizare a inovațiilor tehnico-științifice.
În ceea ce privește religia, aceasta are fara nici o îndoială un rol-cheie în prevenirea, dar și în provocarea unor conflicte (de la razboiul terorist, la razboaie clasice, stat contra stat și pâna la unele forme neconvenționale de luptă politică violentă) . Experiența istorică este bogată în aceste forme de manifestare religioasă precum razboaie sfinte, razboaie drepte etc. care au o mai mare brutalitate, intensitate și letalitate decat celelalte razboaie. S-a constatat durata razboaielor religioase este mai mare decat a celorlalte tipuri de razboaie ceea ce reprezintă un motiv de ingrijorare, deoarece mai mult de jumatate din conflictele secolului XX si secolului XXI au avut sau au o dimensiuni religioase. Din analizele efectuate în domeniul securitații a reieșit ca factorii religioși sunt legați de identitatea grupurilor etnice, de limba, politică, economia și teritoriul acestora. Impactul religiei asupra securitații este determinant, iar factorii religioși reprezintă o componentă esentială a gestionării și rezolvării conflictelor.
Experiența a scos în evidența și cauzele principale ale conflictelor etnico-religioase: eșecul ideologiilor și instituțiilor; puterea incontestabilă a religiei în furnizarea resurselor ideologice în susținerea ideii de justiție/dreptate socială; influența covârșitoare a religiei asupra bazei ideologice necesară coerenței și coeziunii sociale.
Nu trebuie să se scape din vedere faptul că religia, credința sunt adânc întipărite în conștientul și subconștientul oamenilor și, chiar daca ele nu pot să aducă soluții practice, totuși, ele constituie o adevarată alinare a suferințelor milioanelor de oameni aflați într-o perpetuă insecuritate.
În concluzie, atât securitatea națională, cât și cea colectivă trebuie analizate nu numai în funcție și de interesele acestora, ci, în primul rând, în funcție de oameni și de interesele lor, adică în funcție de securitatea umană. Așa după cum am arătat, toate dimensiunile securității sunt interdependente căci orice risc, pericol sau amenințare manifestate în oricare dintre ele le afectează și pe celelalte.
Astfel atât România cât și majoritatea statelor lumii conștientizează miza măsurilor necesare asigurării securității indivizilor în ansamblul necesar asigurării securității naționale, regionale sau globale.

1.TENDINȚE ALE CONTEXTULUI DE SECURITATE ÎN ERA GLOBALIZĂRII

Rezultatul procesului de globalizare pare a fi “slăbirea statelor nationale si o noua geografie in care granitele urmeaza sa fie inlocuite prin rețelele interdependentei sau ale marginalizarii”, fapt ce va influența inevitabil și problema securității.

În acest context ansamblul eforturile inițiate pentru asigurarea securității fiecărei entități – fie ea un stat, o societate,o firmă sau o colectivitate., trebuie să aibă ca rezultat final asigurarea securității globale, adică a securității umanității.Fizionomia actuală a lumii globalizate ne demonstrează faptul că securitatea națională este în mare măsură dependentă de securitatea globală.

Asimetriile pricipale identificate la nivelul lumii globale cu implicații semnificative asupra mediului de securitate sunt reprezentate de:

Concentrarea majoră a tehnologiilor cu standarde ridicate în zonele (țările) dezvoltate lucru ce reprezintă una din principalele surse ale dezvoltării lor și introducerea acestora în zonele slab dezvoltate în „contrapartidă” reprezentată de materii prime;

O vulnerabilitate semnificativă la nivelul economiilor naționale din țările în curs de dezvoltare și nu numai ( a se vedea situația actuală a Franței și acuzele neoficiale aduse de către reprezentanți ai acestei țări, Germaniei referitoare la politica economică a acesteia și întărirea euro, o răsturnare istorică a situației interbelice când banca Franței ridica prețul aurului în defavoarea economiei germane) la șocurile inițiate de variațiile monedelor internaționale ale marilor puteri economice dar și ritmicității infuziilor de capital ale marilor organisme financiare sau ale statelor dezvoltate către statele slab dezvoltate sau aflate în criză( a se vedea tranșele, acordurile cu Fondul monetar internațional sau infuziile germane de capital sub diverse forme în Grecia);

Diferența de mobilitate dintre capital și forța de muncă( bineînțeles excepția în acest caz fiind specialiștii sau forța de muncă cu un grad ridicat de calificare).

Odată cu încheierea Războiului Rece și transformarea, amplificarea fenomenului de terorism internațional, marilor organisme financiare sau ale statelor dezvoltate către statele slab dezvoltate sau aflate în criză( a se vedea tranșele, acordurile cu Fondul monetar internațional sau infuziile germane de capital sub diverse forme în Grecia);

Diferența de mobilitate dintre capital și forța de muncă( bineînțeles excepția în acest caz fiind specialiștii sau forța de muncă cu un grad ridicat de calificare).

Odată cu încheierea Războiului Rece și transformarea, amplificarea fenomenului de terorism internațional, mediul global de securitate, implicit și mediul de lucru al serviciilor de informații a suferit transformări majore, cele mai importante fiind condiționate de caracterul transfrontalier accentuat al amenințărilor concomitent cu intensificarea impactului mediatic al acestora și amploarea deosebită cu care se manifestă la începutul acestui mileniu.

Alte modificări ale mediului de securitate sunt induse de creșterea standardelor tehnologice (am putea spune chiar explozia acestora), ce practic amenință mediul de securitate cu o varietate și un volum uimitor și îngreunează activitatea serviciilor de informații, precum și de ponderea majoritară a conflictelor asimetrice și neconvenționale ce sunt mai dificil de prognozat,analizat și contracarat decât cele clasice.

Globalizarea a însemnat totodată și deschiderea cutiei Pandorei de către Occident, astfel încât violența urbană , desele conflicte de natură etnică,economic,ideologică sau religioasă își fac acum simțită prezența pe întreg mapamondul cu o frecvență superioară perioadei ce a precedat globalizarea contemporană.

Nu trebuie negat că aceste fenomene existau și anterior dar nu în volumul în care se manifestă astăzi și cu siguranță, nu cu acest impact mediatic.

Cumulând toate acestea cu rivalitățile tradiționale și istorice între regiuni sau state, și atributul prioritar al serviciilor de informații avem o imagine de ansamblu a ceea ce înseamnă mediul de securitate și mediul serviciilor de informații contemporan.

Pe tabla de șah a factorilor generatori de instabilitate mondială, vizualizăm atât actorii tradiționali dar și apariții noi. Astfel pe lângă organizațiile teroriste și grupările de crimă organizată transnaționale, guvernele ce proliferează armele de nimicire în masă și simpatizează organizațiile teroriste prin intermediul cărora își materializează și vendetele proprii cu opozanții politici , statele în declin sau în destrămare generatoare de insecuritate și germeni pentru crima organizată sau terorismul internațional regăsim și corporații internaționale sau grupuri politizate de interese ce au ca obiective controlul negocierilor internaționale în vederea obținerii de avantaje în folosul propriu.

De o anvergură semnificativă și deloc de neglijat în contextul mediului global de securitate trebuie privite și revoluția demografică ar cărei vârf este estimat pentru jumătatea secolului, creșterea ponderii în sfera economiei a megastructurilor globale ce vor atrage în cercul lor de influență, economiile și culturile naționale, globalizarea științifică,financiară,mediatică, turistică, mondializarea migrației, tensiunile accentuate dintre culturi precum și amenințările enorme la adresa mediului în goana după resurse.

Transformările ultimelor anii au revoluționat într-un sens sau altul întreaga omenire. Tendința pronunțată de autonomie capătă aspecte generale. Dacă până acum câțiva ani erau de actualitate doar episoadele Kosovo și spațiul ex-iugoslav sau Catalunia realitatea contemporană cu referendumuri pentru autonomia Ucrainei,Scoției,Veneziei dau o imagine apocaliptică în ceea ce înseamnă multiplicarea numărului de state fenomenul având o amploare deosebită ți regăsindu-se în toate colțurile globului, prognozele specialiștilor indică un număr de aproximativ 300 de entități statale.

Această tendință se manifestă pregnant și pe teritoriul fostei URSS, iar una dintre explicațiile acestui trend e reprezentată de facilitatea controlului de către globaliști a statelor mici și fără o infrastructură economică, informațională sau economică ce i-ar putea da statutul de rebel împotriva globalizării iar astfel deciziile statelor vor fi înlocuite de deciziile globalizatorilor.

Piesa de rezistență în acest proiect de schimbare a arhitecturii geografice a lumii prin intermediul informaționalizării și al globalizării regionale sau globale o reprezintă globalizatorii . Am să fac o încercare timidă pentru identificarea acestora. Cine sunt ei? Pe lângă superputerile economice tradiționale, fondurile bancare internaționale nu trebuie ignorate nici organizațiile nonguvernamentale,interguvernamentale sau întreprinderile transnaționale. Pentru stat ca și celulă de bază furnizoare de securitate va urma o perioadă dificilă din punct de vedere al exer citării atribuțiilor fundamentale de guvernare.

Absența unor entități statale puternice capabile să gestioneze eficient funcțiile de control planificare și reglare în contextul transfrontalizării procesului de globalizare nu poate avea decât rezultate dezastruoase. Îngrijorătoare devine în acest sens și scăderea importanței rolului Organizatiei Natiunilor Unite ce poate facilita apariția unor noi rivalități pe lângă cele istorice precum și dimensiuni extreme de periculoase ale confruntărilor.

Teoria ar indica o necesitate a transferării atribuțiilor statului către o structură mondială dar e greu de imaginat cum și ce formă ar putea avea aceasta. La momentul actual singura structură ce îndeplinește o serie de caracteristici necesare pentru a prelua atributul statelor într-un anumit domeniu pare a fi NATO pentru domeniul apărării dar și acesta este extreme de departe de o sincronizare și o arhitectură perfectă.

Grija fundamentală a fiecărui stat rămâne fără dubii, propria securitate națională, motiv pentru care resursele finaciare alocate sunt considerabile indiferent de situația financiară a statului , uzitează de spionajul/contraspionajul global si creează premisele necesare protecției propriilor deciziilor strategice, apărării împotriva spionajului( de actualitate fiind cazul firmei Huawei din China sau cazul “Moldomin” din 2012 când cu documentele geologice privind exploatarea Moldomin “se pregăteau pentru un traseu slav prin intermediul unui cetățean cu origine rusă”) sau altor forme de subversiune.

Mediul de securitate, a evoluat rapid și semnificativ odată cu globalizarea informațională, iar în prezent datorită volumului mare de informații, cunoașterea absolută și controlul deplin reprezintă doar niște direcții greșite și periculoase.Tendința serviciilor de informații este reprezentată la momentul actual pe studiul eventualelor scenario și probabilități în detrimentul modelului predicție-prognoză. Volumul imens, mobilitatea și ritmul rapid de propagare a informației determină serviciile de informații să caute esențialul informațiilor.

2.Fața nedorită a globalizării:crima organizată și terorismul

Cel mai periculos și distructiv din punct de vedere al rapidității și al violenței cu care se propagă și produce efecte dintre elementele negative complementare globalizării îl constituie criminalitatea prin apogeul la care a ajuns amploarea acesteia precum și terorismul a cărei amploare nu poate fi deocamdată stăvilită datorită varietății metodelor de acțiune (datorate în mare măsură și revoluției tehnologice) și conflictelor asimetrice ce le propagă, pentru a-și îndeplini obiectivele propuse.

Nu trebuie blamat fenomenul globalizării pentru apariția crimei organizate și terorismului pentru că acestea se regăsesc în istoria umanității cu mult înainte.

Elementul de noutate îl constituie propagarea rapidă și dimensiunile considerabile ale structurilor ce le susțin sau simpatizează.

Criminalitatea transfrontalieră s-a amplificat în ultima perioadă,direct proporțional cu ponderea mobilității capitalului financiar. Preocuparea guvernelor pentru propriile vendete politice, scăderea continuă în multe state (elocvent fiind cazul zonei balcanice și zona teritorială a fostei URSS) a respectului față de autorități și scăderea valorii numită etică, dorința acerbă de înavuțire rapidă a multor grupuri de interese sau indivizi, primii pași făcuți spre democrație facuți de unele state, relaxarea regulilor vamale și facilizarea migrației sunt doar câteva din elementele ce au ușurat pătrunderea crimei transfontaliere în economiile subterane

Autoritatea statală este nevoită să lupte cu avantajele ce le deține la ora actuală criminalitatea transfrontalieră: mobilitatea de mișcare a organizațiilor, tehnologiile avansate utilizate de către acestea, infracționalitatea cyber (extreme de greu de combătut), transferurile electronice. Violența ieșită din comun manifestată uneori de către organizațiile criminale poate creea imaginea terorismului însă e o imagine înșelătoare, având în vedere faptul că organizațiile teroriste nu au ca obiectiv principal obținerea de beneficii financiare( acesta manifestându-se doar ca o nevoie de supraviețuire și dotare) ci au ca motivație ideologia și religia iar targetul terorismului îl reprezintă structurile statale sau reprezentanții acestora. 
Fenomenul globalizării este deseori perceput de către fanaticii religioși ca o încercare de impurificare sau înlocuire a înlocuirii a propriilor tradiții și valori cu cu valorile globalizatorilor . care nu exprimă decât consumatorism vulgar, sexualitate strălucitoare și violență. Ca urmare fund mentaliștii militează pentru reîntoarcerea la practicile religioase fundamentaliste, sau a promovării învățămintelor biblice în școli. Când încercările lor s-au confruntat cu rezistența maselor, aceste grupuri au recurs la violență în atingerea obiectivelor propuse.

Cauzele acțiunilor organizațiilor teroriste pot avea însă și alte surse. În acest context putem să vorbim și de sărăcie, de grave discrepanțe sociale implementate în viziunea extremiștilor de către cei ce ce dețin puterea (economică, politică, militară, tehnologică). Bineînțeles că aceste cauze nu justifică utilizarea violenței și a terorii ca singură și absolută cale de înlăturare a discrepanțelor. Ca regulă generală, dacă observatorul aprobă acțiunile violente ale unui individ, atunci îl consideră ca fiind un „luptător pentru libertate“; dacă dezaprobă asemenea acțiuni, același individ este perceput ca terorist. 
În ciuda tuturor dificultăților, putem afirma că terorismul constă în folosirea deliberată și sistematică a mijloacelor de natură să provoace teroarea în vederea atingerii celor mai diverse scopuri care în cele din urmă, au o finalitate politică. Terorismul promovează interese, ambiții și mesaje fondate pe uzul intimidării, amenințării, forței și violenței. Terorismul reprezintă exploatarea conștientă a terorii, gradul de teamă este generat de însăși natura crimei respective, de modul de comitere sau de aparenta absurditate și inutilitate a ei. 
Sfera de acțiune a terorismului nu cunoaște practic limite, manifestându-se în aproape toate domeniile vieții politice și sociale:

• obținerea independenței politice a unui stat; 
• schimbarea sau menținerea structurii economice sau sociale dintr-un stat sau chiar dintr-o anumită regiune. 

Terorismul a devenit internațional sau transnațional prin apariția unor organizații și grupuri care, prin metodele folosite și prin întinderea acțiunilor pe care le întreprind, depășesc frontierele statale și includ indivizi de naționalități diferite. Internaționalizarea terorismului este urmată de extinderea zonelor sale de acțiune, păstrându-se însă metodele de intervenție: asasinate, răpiri, atentate cu bombă, atacuri armate, amenințări, acte care potrivit ordinii legale sunt considerate criminale. Actele de terorism internațional sunt pregătite, de cele mai multe ori, într-un alt teritoriu decât cel unde urmează să fie executate și să producă efecte. 
Dacă până nu demult, terorismul era considerat un fenomen exotic, iar teroriștii erau catalogați sociopați sau psihopați și adesea confruntați cu asasinii unor personalități politice, din anii ’80 încoace un nou fenomen a atras atenția – terorismul susținut de stat sau terorismul de stat. În forma sa cea mai simplă, acesta apare atunci când anumite state-națiuni, din motive proprii, finanțează, pregătesc și sprijină grupurile și mișcările teroriste. 

El a devenit o componentă insidioasă a luptei pentru putere la nivel global, limitarea sa necesitând un complex de factori:

• aplicarea de sancțiuni diplomatice; 

• aplicarea de sancțiuni economice; 

• sporirea costurilor interne ale terorismului – susținerea de către statele democrate, angajate în lupta de combatere a terorismului, a grupurilor opozante regimului existent în statele sponsor ale terorismului internațional; 

• folosirea sau amenințarea cu folosirea forței armate; 

• utilizarea represaliilor militare. 

Dinamica fenomenului terorist internațional evidențiază schimbările majore intervenite în natura amenințărilor la adresa securității statelor în perioada post-război rece, motivațiile violenței sau agresiunii de orice natură devenind foarte diverse: de la cele politice și religioase la cele economice, informatice sau de orice altă natură și în strânsă legătură cu crizele majore, interesele crimei organizate, interesele etnice, războaiele informaționale etc.

Terorismul internațional este un fenomen în dezvoltare continuă, devenind un pericol social din ce în ce mai important la adresa securității naționale în condițiile modificării continue a motivațiilor, tacticilor, modalităților de acțiune, a sprijinului logistic și, implicit, a țintelor.

În evaluarea amenințărilor teroriste trebuie luate în considerare condițiile de apariție și de dezvoltare a acestora. Din acest punct de vedere este necesară monitorizarea statelor care, datorită condițiilor sociale, economice și politice, ar putea deveni baze de formare a nucleelor teroriste, statele care ar putea juca rol de incubator, precum și statele care, prin natura regimului politic aflat la putere, sprijină direct sau indirect promovarea acestui gen de violență.

Abordarea influenței pericolului terorist global la nivel național, înțelegerea mecanismului de dezvoltare și diseminare socială a acestui tip de pericol a devenit în ultimul deceniu o temă de cercetare necesară și în România, mai ales în situația în care spațiul balcanic și cel al Mării Negre se află într-una din matricele de dezvoltare regională a terorismului.

Globalizarea promite. În timp va promova, într-adevăr la scară globală, deschiderea, va încuraja reformele politice și economice, va întări dorința oamenilor de a trăi într-un sistem guvernat de și prin lege, va stimula integrarea și va reduce probabilitatea războiului și a recurgerii la utilizarea forței militare.

3..Securitatea umană

Securitatea umană este un copil care nu a murit, o boală care nu s-a extins, o sarcină care nu a fost dusă la bun sfârșit, o tensiune etnică ce nu a explodat într-o violență, o nemulțumire care nu a fost mascată. Securitatea umană nu este o problematică a armelor ci o problematică a vieții și demnității umane.

Prin securitatea umană se subînțelege un fenomen cu multe componente: securitatea economică, securitatea alimentară, securitatea ocrotirii sănătății, securitatea ecologică, securitatea personală, securitatea publică, securitatea politică.

Raportul asupra Dezvoltării Umane din 2010 a introdus și definit conceptul de securitate umană ca reprezentând „eliminarea amenințărilor și libertatea de a decide” precum și ”protejarea de amenințări latente cum ar fi foametea, epidemiile, represaliile precum și de evenimentele inoportune și dăunătoare din viața de zi cu zi – indiferent unde acestea puteau interveni: în familie, la locurile de muncă sau în cadrul diferitelor comunități”.

Acest concept de securitate umană a reprezentat o schimbare radicală in domeniul păcii și prevenirii conflictelor. HDR a fost de un real ajutor, fundamentând un fond global care se adresa amenințarilor comune la adresa securitații umane și care susținea ”Taxa Tobin” asupra tranzacțiilor internaționale ca o modalitate de a finanța dezvoltarea. Ideea aceasta de securitate umană este în strânsă legătură cu cea de dezvoltare umană, așa ca, din 2010 HDR a fost calea de a le aduce pe cele doua pe aceeași direcție. Așa cum a explicat HDR, dezvoltarea umană și securitatea umană sunt două concepte distincte – primul facând referire la extinderea libertații oamenilor iar al doile la protejarea împortiva amenințarilor la aceste libertăți.

Securitatea umană are în vedere toate riscurile la adresa dezvoltării și nu numai pe acelea din cadrul situațiilor de post-conflict și state instabile. Include protecția împotriva amenințărilor latente cum ar fi foametea, epidemiile și represaliile precum și protecția împotriva unor incidente grave care pot oricând să apară – fie ele din violență, cutremure sau crize financiare. Acest concept cuprinzător al securității umane contrastează cu unul mai vechi și mai restrâns al cărui public – țintă era reprezentat de militari și de asistențele umanitare. Modelul tradițional încadra securitatea ca fiind protecția frontierelor naționale iar variabila cheie reprezenta agresiunea teritorială.

Noua paradigma a securitații umane redirijează unitatea de analiză de la teritorii la oameni, investind în aceștia și cercetând multiplele amenințări la adresa securității, demnității și a mediului economic. Are în vedere spectrul tuturor amenințărilor la adresa dezvoltării umane, inclusiv violența, și studiaza modul în care sărăcia cauzează violența și cum violența, sau amenințarea cu violența are un rol determinant in menținerea subdezvoltării . De asemenea studiază balanța dintre investițiile în mediul militar și cele in domeniul supraviețuirii, locurilor de muncă și demnității umane.

Securitatea umană nu este o alternativă la dezvoltarea umană – ci o parte critică a acesteia care se concentreaza asupra creării unui set minim de capabilități precum și protejării acestora de amenințările omniprezente. Conceptul de securitate umană a devenit de atunci obiectivul principal al mai multor inițiative globale, a fost adoptat de guvernele naționale și este reflectat în agendele și dezbaterile politice a organizațiilor interguvernamentale locale. Conceptul continuă să fie unul cu un rol determinant, cel mai recent prin Raportul Secretarului General din 2010 și prin dezbaterea lui în cadrul Adunării Generale a Națiunilor Unite.

Ce este securitatea și cum este percepută în lumea contemporană?

Este dificil de definit și de analizat ce este securitatea, deoarece aceasta este un fenomen dinamic, în continuă schimbare, care a fost definit diferit de la o ordine mondială la alta, ajungând ca în actualul sistem internațional să fie necesare mai multe paliere de analiză pentru a avea o imagine de ansamblu a ceea ce presupune securitatea.

Pentru a surprinde cât mai realist dinamica securității, trebuie să considerăm ca punct de plecare faptul că securitatea este un fenomen relațional, astfel că „nici unul dintre niveluri nu este în sine adecvat pentru a înțelege problema securității în ansamblu, iar înțelesul complet al fiecăruia devine limpede abia atunci când este perceput în relație cu celelalte”.

Definiția tradițională a securității implică reducerea acesteia la „studiul amenințărilor, utilizării și controlului forțelor militare”. (Stephen Walt)

Aprecierile lui Barry Buzan cu privire la securitate sunt fundamentale. Prin lucrarea sa din 1983, „Popoarele , statele și teama”, marchează cea mai importantă regândire a problematicii securității, iar definiția tradițională este considerată, astfel, a fi depășită de noul context internațional, modificat prin apariția unor noi tipuri de amnințări.

Un complex de securitate se definește ca „un grup de state ale cărui prime preocupări de securitate se leagă laolaltă suficient de îndeaproape, încât securitățile lor naționale să nu poată fi luate în considerare în mod realist separat unde de alta.” Aceasta este o primă definiție dată de Buzan complexelor regionale de securitate.

Într-una din cele mai recente lucrări care analizează problematica securității regionale, Buzan și Ole Weaver aduc completări acestei definiții, complexul regional de securitate fiind descris ca fiind „un set de unități ale cărui procese de securizare și desecurizare sunt interdependente în așa măsură încât problemele de securitate ale unităților componente nu pot fi analizate sau rezolvate separat una față de cealaltă”.

Politicile și strategiile de securitate în societățile contemporane au suferit transformări de esență nu numai datorită schimbărilor produse în mediul internațional, ci și transformărilor produse în modul oamenilor de a percepe problemele de securitate.

Securitatea nu mai este astăzi direct legată doar de preocuparea statelor de a-și proteja indivizii în fața amenințărilor clasice – agresiuni militare și războaie – ci și de nevoia guvernelor și a șefilor de stat de a găsi soluții care să conducă la prosperitate, dezvoltare democratică și protejarea drepturilor omului. Problema accesului la energie, a controlului surselor de apă și hrană, a siguranței culoarelor de transport al acestora a devenit una la fel de importantă ca și cea de apărare a societății împotriva unor agresiuni militare sau teroriste.

Din această perspectivă apare ca firească înmulțirea dezbaterilor și lucrărilor teoretice referitor la securitate sau domenii conexe ei. De remarcat faptul că în această dezbatere de idei avem de-a face cu o multitudine de păreri, opinii și puncte de vedere constituindu-se în timp adevărate Școli și curente științifice. Fiecare dintre școlile care s-au consacrat studiilor de securitate au introdus pe piața analizelor paradigme care s-au dorit a fi mai mult decât suficiente pentru a cerceta și a analiza un proces atât de complex.

Marile dezbateri care au avut loc au pornit, în primul rând, de la critica modelului concurent și de la identificarea limitelor specifice. Critica și contradicția în opinii este firească fără a fi eliminată posibilitatea unei consilieri paradigmatice prin procesele de hibridare și utilizarea în analiză a ceea ce este mai valoros între ipoteze și metodele de cercetare specifice unui curent de gândire sau altul. O bună înțelegere a securității în lumea de astăzi trebuie să plece de la observarea, cercetarea și analiza sa în triplă ipostază:

de realitate obiectivă/ființare;

de realitate construită prin limbaj/discurs;

de politică și strategie de securitate.

Această realitate văzută în triplă ipostază trebuie, la rândul ei, înțeleasă într-o dinamică proprie și exprimare diversă. Într-o construcție grafică în care pe axa Ox să avem sfera de cuprindere a securității, iar pe axa Oy domeniul său de manifestare, acest fenomen și proces ar putea să aibă o exprimare de felul următor:

Aceasta înseamnă că la nivelul individului dar și al unei societăți oarecare, securitatea are ca exprimare, dar mai ales ca percepție, valori diferite. Un individ/grup/stat A poate să aibă o securizare foarte bună din perspectivă economică, mai slabă din cea socială și să-i lipsească, de exemplu, securitatea politică pe când un altul să aibă un grad maxim de securitate polotică, dar să aibă una extrem de restrânsă din punct de vedere economic.

Este foarte important și ceea ce percepe la nivel social individul deoarece securitatea este întotdeauna, indiferent de domeniul în care se manifestă, un fenomen și un proces, dar este în același timp și trăire la nivelul ființei sau a grupului uman. Individul sau grupul uman din care face parte trăiește un sentiment de teamă cu privire la integritatea sa fizică, la situația sa financiară sau la locul și rolul pe care îl are în grup și atunci el nu se simte în siguranță, nu trăiește securiatea deși i se poate spune că se află într-o asemenea situație. Dimpotrivă poate să aibă un sentiment al împlinirii și de liniște și atunci percepe în mod direct securitatea.

Problema devine mai complicată atunci când este vorba de securitate ca realitate obiectivă/ființare la nivelul mediului internațional datorită caracterului său anarhic pe de o parte, iar pe de alta pentru că mediul internațional este în mare parte și o realitate construită prin discurs. Ilustrativ este în acest sens faptul că unii analiști și teoreticieni văd mediul internațional ca sistem, iar alții ca pe un mediu anarhic. Pe de altă parte, pacea și războiul au caracterizat relațiile dintre state (sau alt tip de organizare politică a comunităților umane) din antichitatea clasică până astăzi. Deși toate popoarele au susținut, aproape întotdeauna, că și-au dorit cu ardoare pacea, istoria universală, pe perioada sa ”lungă”, ne arată că războiul a fost regula și pacea, excepția.

Constatăm că astăzi posibilitatea de a fi antrenate în războaie și conflicte pentru o mare parte a lumii a dispărut, dar au apărut și alte elemente și alți factori atât la nivelul societăților, cât și în mediul internațional care pot genera sentimente de frustrare, teamă și angoasă. Percepția dar și reacția față de acești factori este diferită. Unele colectivități umane pot avea sentimentul că trăiesc în siguranță, altele au o acută trăire a fricii și angoaselor de toate felurile, de la cele existențiale până la cele economice și sociale. De remarcat faptul că, practic, la nivelul grupurilor umane sau al societății percepția factorilor care pot afecta securitatea nu are caracter omogen. Frica și liniștea, siguranța cu incertitudinea coexistă și au grade diferite de manifestare.

Prin urmare, securitatea ca realitate-ființare se găsește pe același continuum cu opusul ei – insecuritatea. Societățile umane nu s-au găsit niciodată în ipostaza de a putea să realizeze o securitate absolută. Puteau să obțină o securiate politică și militară optimă, dar să aibă o insecuritate socială sau de mediu accentuată. Binomul securitate – insecuritate nu poate fi desfăcut decât în realitatea virtuală.

Perceperea acestui binom nu este aceeași pentru orice societate și chiar diferă de la un individ la altul. Ce poate să fie pentru cineva securitate poate să fie pentru altcineva insecuritate. Referindu-se la acest aspect, Noam Chomsky aprecia că: ”Urmărirea unei securități totale asigurată de către un singur stat, inclusiv dreptul de a purta razboi după bunul plac și de a înlătura frânele nucleare, implică lipsa de securitate a celorlați, care este de așteptat că vor reacționa la o asemenea situație.”

Atât la nivel individual cât și la nivelul grupurilor umane, insecuriatea realitate – ființare se materializează în trăiri care îmbracă o întreagă gamă de efecte, de la angoasă și teamă până la spaimă și groază.

Sunt trăirile generate de conștientizarea individului/grupului uman a amenințărilor care vin din partea altor oameni sau chiar din natură pe de o parte și de constatarea că nu dispune de mijloacele și resursele necesare înlăturării acelor amenințări și pericole: ”Dacă trecem dincolo de structurile sociale și politice și vrem să descoperim oamenii și resorturile interne care-i animă și care-i fac să acționeze, în mișcarea browniană a vieții cotidiene, printre sentimente și resentimente multiple și contradictorii care animă indivizii și colectivitățile umane, descoperim cu siguranță un sentiment acut și omniprezent care a marcat într-o manieră profundă sensibilitatea și psihologia colectivă; este sentimentul complex și copleșitor al fricii care traduce o stare de confort și insecuritate aproape omniprezente.”

Aceste trăiri sunt accentuate mai ales la nivel societal, când amenințările și factorii de stres sunt difuzi și greu de perceput la nivel individual, cum ar fi, de exemplu, pericolul unui atentat terorist sau schimbările de mediu sau climatice.

4.1.Dimensiunile securității umane

Opinia generală a specialiștilor încadrează dimensiunea securității umane ca și element fundamental al securității globale, un element în jurul căruia gravitează celelalte piese al căror cumul reprezintă imaginea de ansamblu a securității și aș aminti în acest sens doar dimensiunile uzuale ale acesteia: latura socială strâns conectată la cea economică, culturală dar în aceeași măsură și de cele politice sau militare. Fiecare dintre elementele enumerate contribuie într-o pondere semnificativă la realizarea climatului de securitate dar în același timp sunt interconectate iar realizarea oricăruia dintre ele converge la realizarea celorlalte în aceeași măsură în care depinde de ele.
Astfel, dacă prin natura sa politica are ca obiect de activitate interacțiunea entității statale cu entități de același tip dar și cu indivizii ce-i aparțin, securitatea economică pune accent pe securitatea economică a individului pentru atingerea obiectivului final – securitatea economică a statului pentru că obținerea acestui țel este imposibilă dacă nu s-au creat premisele realizării dezideratului inițial și este de asemenea dependent de ”sănătatea” laturii politice în aceeași măsură în care la rândul său asigură premisele dezvoltării securității sociale.

Referitor la dimensiunea politică a securității identificăm cel puțin două paliere ce pot fi supuse analizei. Astfel , dacă pe plan intern modul în care se exercită guvernarea poate induce securitate/insecuritate din punct de vedere economic, social , pe plan externpoate avea repercusiuni asupra securității naționale sau internaționale dar și asupra dreptului internațional. Extrapolând putem afirma că politicul prin guvernare reprezintă în aceeași măsură o activitate dar și un proces cuantificabile prin rezultatele obținute al căror punct de plecare îl reprezintă nevoile individului în limitele asigurate de drepturile acestuia. Dacă abordarea politică axată pe nevoi poate sau nu să aibă rezultate semnificative pe frontul asigurării securității umane, orientarea corectă și eficientă către asigurarea drepturilor individului oferă mai multe avantaje în vederea obținerii unor rezultate semnificative pe linia secutității umane. Modul în care se exercită guvernarea trebuie să reprezinte una dintre grijile fundamentale ale oricărei entități statale pentru că reprezintă principala sursă generatoare de securitate sau dimpotrivă de insecuritate pentru cetățenii respectivului stat, iar modul de guvernare trebuie să reprezinte parte a nucleului fiecărei strategii naționale de securitate.

În altă ordine de idei, securitatea politică, economică sau socială nu pot nega sau omite însemnătatea dimensiunii culturale mai ales dacă încercăm o cuantificare a cauzelor principale a celor mai sângeroase conflicte din ultimele decenii – și vom observa frecvența ridicată a celor cauzate de disensiunile etnice sau religioase. În ceea ce privește religia, aceasta are fără nici o îndoială un rol-cheie în prevenirea, dar și în provocarea unor conflicte (de la războiul terorist, la războaie clasice, stat contra stat și până la unele forme neconvenționale de luptă politică violentă) . Experiența istorică este bogată în aceste forme de manifestare religioasă precum războaie sfinte, războaie drepte etc. care au o mai mare brutalitate, intensitate și letalitate decât celelalte războaie. S-a constatat durata războaielor religioase este mai mare decât a celorlalte tipuri de războaie ceea ce reprezintă un motiv de îngrijorare, deoarece mai mult de jumătate din conflictele secolului XX si secolului XXI au avut sau au o dimensiuni religioase. Din analizele efectuate în domeniul securității a reieșit ca factorii religioși sunt legați de identitatea grupurilor etnice, de limba, politică, economia și teritoriul acestora. Impactul religiei asupra securității este determinant, iar factorii religioși reprezintă o componentă esențială a gestionării și rezolvării conflictelor.

Chiar dacă pentru noi, pentru europeni spectrul Războiului rece e doar o amintire pe care vrem să o ștergem cât mai repede, agresivitatea în creștere a Rusiei precum și imaginea de coșmar a califatului din noul stat islamic ce amenință toate componentele securității de la dreptul primar – cel la viață, trecând prin insecuritatea informațiilor accentuată de tot mai desele atacuri cibernetice sau insecuritatea energetică ( am văzut cât de rapid și fără scrupule își permite Rusia să închidă robinetul resurselor energetice), nu putem permite să neglijăm ceea ce reprezenta în vremurile nu demult apuse, elementul primordial al securității – cel militar. În acest context, chiar dacă a trecut mai mult de un deceniu de la momentul inițierii conceptului de securitate mondială axată pe securitatea umană, agenda internațională nu poate minimiza rolul dimensiunii militare a securității chiar dacă temporal a fost convenit ca fiind ultima ce ar trebui să-și facă apariția pe scenă. Odată cu globalizarea amenințărilor devine certitudine faptul că integrarea în structurile generatoare de securitate este o necesitate devenind din ce în ce mai clar că securitatea nu mai poate fi asigurată individual și de asemenea faptul că nu poți fi” beneficiar de securitate” fără a fi în același timp și generator al acesteia. Inițiativele lui Javier Solana, pe tema reorientării Europei către fundamentul conceptului de securitate acela de securitate umană, nu exclud securitatea militară ci doar modifică arhitectura abordării problematicii de securitate.

Care este primul stimul al necesității securității ? Probabil embrionul oricărei strategii de securitate îl reprezintă iminența apariției unei crize. Cuvântul „criză” a devenit un cliseu, un cuvânt folosit cu ușurință, un abuz în exprimare chiar și în cercetările „științifice” ale fenomenului. Am încercat să identific viziunea specifică în ceea ce privește criza în trei societăți diferite din punct de vedere al identității naționale sau al preocupărilor economice sau sociale. Astfel, criza ar fi reprezentată de:

în SUA – un incident sau o situație ce implica existenta unei amenințări la adresa Statelor Unite ale Americii, a teritoriilor sale, cetățenilor, forțelor armate, a valorilor sau resurselor nord-americane, cu o inițiere foarte rapidă ce  creează premise de o asemenea importanta diplomatică, economică, politică sau militară, încât determină angajarea forțelor armate și a resurselor SUA pentru a realiza obiectivele naționale;

în Danemarca – o situație în care țara se confruntă cu o tensiune surprinzătoare și acută ce poate conduce la izbucnirea unui război;

în Franța – o situație în care indivizii, grupurile și/sau instituțiile își manifestă dezacordul față de normele, regulile și valorile sociale și se organizează pentru a modifica ordinea socială existentă;

Îmi permit astfel să subliniez că democrația americană își datorează realizările și faptului că securitatea umană e în pole-position în ceea ce privește abordarea legislativului de peste ocean.

Subliniam anterior faptul că integrarea în structurile generatoare de securitate este o necesitate devenind din ce în ce mai clar că securitatea nu mai poate fi asigurată individual și de asemenea faptul că nu poți fi” beneficiar de securitate” fără a fi în același timp și generator al acesteia.

Pornind de la acest deziderat a luat naștere ideea necesității unei politici europene comune de securitate și apărare (PESA), coerentă și credibilă, care să permită UE să se afirme ca important actor în viața politică internațională. Rezoluția asupra angajării capacităților constituie prima etapă concretă.
Ideile forță ale aceastei rezoluții sunt:

afirmă că o politică europeană comună în materie de securitate și apărare (PESA) nu constituie un scop în sine, ci un instrument în serviciul politicii externe a UE și care nu poate fi utilizat decât pentru scopuri precise, stabilite cu claritate de Consiliu, în legătură cu Comisia și cu susținerea Parlamentului European; 

relevă că PESA nu va fi cu adevărat eficace decât dacă ea este condusă de o autoritate desemnată în mod clar, capabilă să coordoneze ansamblul de mijloace disponibile, atât civile, cât și militare, și apreciază de altfel că noile structuri, odată puse în funcțiune, vor face obiectul unor evaluări regulate;

reafirmă necesitatea soluționarii crizelor mai întâi prin mijloace civile, fără a se exclude, totuși, recurgerea la forța armată, când diplomația a atins limitele, cu condiția ca utilizarea ei să se facă în acord cu principiile fondatoare ale UE și cu constituțiile statelor membre, ca și cu principiile Chartei ONU sau ale OSCE; 

subliniază că, în conformitate cu dreptul internațional, utilizarea forței armate necesită un mandat ad-hoc al CS al ONU. Cu conștiința riscurilor de blocaj care pot surveni în acest organ, insistă asupra necesității reformei instituțiilor ONU.

afirmă necesitatea, pentru UE, de a elabora principiile și bazele juridice care să autorizeze intervenția, fie prin mijloace civile, fie prin mijloace militare sau prin combinarea celor două, asupra teritoriului unui stat aflat în criză; 

subliniază că o astfel de diversificare și această consolidare a capacităților de intervenția a UE în zone de criză trebuie să facă pereche cu acțiuni destinate să restabilească și consolideze statul de drept, democrația, o societate civilă, un sistem juridic independent, administrația locală și sistemul economic, cu scopul de a permite revenirea, în cel mai scurt timp, la o viață normală și asigurarea securității democratice în zonele respective; 

invită Comisia și Consiliul să se preocupe de prevenirea conflictelor și de dezvoltarea unui concept operațional care să facă apel la mijloacele UE, la cele ale statelor membre NATO ca și la cele ale altor actori cum ar fi: ONU, OSCE și alte organizații regionale, ca și la media și la societatea civilă; 

subliniază, în acest context, că UE trebuie să coopereze cu forumurile ONG-urilor specializate;

estimează că prima etapă de aplicare a unei politici de prevenire a conflictelor constă în dezvoltarea capacităților UE de culegere a învățămintelor și informațiilor, ca și a capacităților de analiză, astfel încât să poată fi detectate semnalele de criză, înaintea declanșării acesteia; 

subliniază că intervenția preventivă trebuie să fie adaptată la natura crizei și să permită aplicarea unui ansamblu de măsuri, începând cu presiunea diplomatică ți cu acțiunile pozitive destinate să întărească societatea civilă, fără a exclude acțiunile coercitive, de la sancțiunile politice și economice la amenințarea cu întrebuințarea forței;

estimează necesitatea distingerii, în gestionarea crizelor, pe de o parte, a mijloacelor non-militare de acțiunile civile (umanitare, de observare, mediere, reconstrucție etc.), care ar putea să releve un corp civil european de pace și, pe de altă parte, acțiunile de poliție care ar putea constitui preludiul unei escaladări în utilizarea mijloacelor coercitive sau a celor care se înscriu într-o perspectivă post-conflict;

constată că crearea unei capacități de intervenție rapidă a UE pune problema profesionalizării armatelor statelor membre, cale pe care unele sunt deja angajate, și afirmă că decizia în legătură cu acest subiect aparține fiecărui stat, în funcție de tradițiile sale politice și sociale și de rolul pe care dorește să-l joace în gestionarea crizelor; 

atrage atenția că punerea în aplicare a unei PESA operațională necesită adeziunea la o viziune politică comună și la determinarea intereselor comune; 
amintește că toate aceste eforturi care vizează ameliorarea capacităților și mijloacelor militare ale UE vor demara de o manieră insuficientă, dacă nu se vor dota cu o strategie corespunzătoare de utilizare a forței, inclusă în politica externă comună și dacă instituțiile sale nu vor fi adaptate acestui scop; 

propune, în consecință, ca funcțiunile Înaltului Reprezentant pentru PESA și cele ale comisarului responsabil cu relațiile externe să fuzioneze, într-un anumit timp, pentru a releva un vice-președinte al Comisiei special numit în acest scop;

subliniază necesitatea unei cooperări strânse între Consiliu și Comisie, cu respectarea competențelor fiecăreia dintre aceste instituții, în special pentru punerea în operă a acțiunilor de prevenire a conflictelor sau de gestionare a crizelor, pentru că în acest fel se exprimă credibilitatea politicii externe a Uniunii;

reamintește în mod special poziția sa în stabilirea, în cadrul PESA, a unui organ interparlamentar european în materie de securitate și apărare, care să corespundă cadrului lărgit al securității europene;

estimează că ar fi oportun, în faza actuală, să se adapteze propriile structuri pentru a se ține seama de existența PESA și de a controla mai bine evoluția acesteia; 

propune crearea unei unități administrative specializate care să asiste comisia afacerilor externe, drepturilor omului, securității comune și politicii de apărare în activitățile relative la PESA și să faciliteze munca delegației permanente însărcinată cu relațiile cu Adunarea parlamentară a NATO, care va trebui să primească statul unei delegații permanente;

consideră că UE trebuie să angajeze o politică de informare vizavi de opiniile publice ale statelor membre și ale altor țări situate la periferie, cu scopul de a explica finalitatea politicii europene comune în materie de securitate și de apărare pe care se străduiește să o pună în aplicare;

este de părere că o astfel de sarcină ar trebui să fie incumbată Parlamentului European, Președinției Consiliului, Înaltului Reprezentant pentru PESA și Comisiei;

Principiile UE în folosirea forțelor armate în procesul de gestionare a crizelor și conflictelor nu diferă în mod esențial de cele ale Alianței Nord-Atlantice, și necesită:

girul ONU;

adaptabilitate a acțiunii sau reacției la natura crizei;

distincție între acțiunile militare, cele non-militare și activitățile civile;

acțiune adecvată;

acțiune rapidă;

flexibilitate;

eficiență.

CONCEPȚIA ȘI POLITICA DE SECURITATE ÎN DOCTRINA NATO
Analiștii se pun din ce in ce mai mult de comun acord cu ideea ca natura și polul puterii migrează   inevitabil și din ce în ce mai evident mai evident, către est. regiunea Asia-Pacific devenind tot mai dinamica, cu contributii pozitive în această lume de inceput de secol, dar schimbarea rapidă nu inseamna obligatoriu stabilitate. Până la realizarea acestui deziderat, europenii și nord-americanii, instituțiile pe care aceștia le-au construit, trebuie să-si asume responsabilitatea asigurării unei stabilități strategice. Este destul de dificil să se genereze viziunea necesară in acest sens. Este nevoie, în primul rând, de voință politică, pentru a gândi la scară globală.
Sintagma care domină analizele mediului de securitate în curs de apariție este „tabloul general”, care oferă o imagine din ce în ce mai vie si mai dominata de mari întrebări, inclusiv despre viitorul colectiv al Alianței. Atât în prezent, dar cu atât mai mult în viitor, NATO are nevoie atât de forțe operationaleconstrucție și sprijin, efortul acestora fiind de o mult mai mare durata decat al primelor si, de cele mai multe ori, mult mai costisitor din toate punctele de vedere. Trebuie acceptata ideea ca unele țări sunt mai apte pentru operatii în forță, iar altele pentru operatii de stabilizare și reconstructie. Centrarea transformării Aliantei pe ceea ce membrii pot să facă și pe dezvoltarea acestor capacitati, poate da certitudinea că fiecare contribuie eficient la realizarea scopurilor finale.
NATO și Uniunea Europeană sunt cele două centre de conducere ale Occidentului în domeniul generării de securitate.Competiția dintre NATO și Uniunea Europeană este inutilă din punct de vedere strategic. Sunt necesare si utile ambele instituții. Competiția afecteaza propria securitate, atat a aliantei, cat si membrilor, dar și statele din afara aliantei, din intreaga lume. Drumul spre o cooperare reală si fructuoasa pe viitor ar putea insemna Echipele de Acțiune pentru Crize UE-NATO

4.1.2.Lupta antiteroristă și securitatea umană

Una dintre marile amenințări cu care se confruntă societatea modernă și care are legătură directă cu respectarea drepturilor omului este cea a luptei antiteroriste. Pentru orice societate democratică, înțelegerea și gestionarea violenței teroriste ridică o problemă limită: respectarea libertăților membrilor săi, dificil de restrâns în mod legitim, chiar în lupta împotriva terorismului. Mai subtil și mai greu de luptat este însă pe plan strategic, acela al șubrezirii simbolice a suportului valoric al societății democratice, pe care amenințarea unui atac terorist o generează prin consecințele sale anticipative – adică prin restrângerea legitimă a libertăților cetățenilor ei.

Statele nedemocratice nu au această problemă de rezolvat – reprimă violența cu aceleași mijloace. Dar democrația se bazează pe respectarea drepturilor și libertăților prestabilite și acceptate de către majoritatea membrilor comunității. Utlizarea forței, respectiv încălcarea acestor libertăți, nu constituie a priori un mijloc de acțiune individuală sau colectivă legitimă.

Terorismul nu poate fi înțeles decât ca un afront dur la esența democrației pe care o vizează. Avem de-a face, așadar, cu un caracter absolut contradictoriu al confruntării cu terorismul într-un stat democratic. Dacă statul impune o manieră de gestiune a violenței care aduce atingere libertăților cetățenilor, efectele pot periclita reperele democratice de funcționare a acestuia. În general, indivizii sunt de acord cu folosirea legitimă a forței în măsura în care ajung la concluzia că aceasta este un semn că democrația se apără, într-adevăr, împotriva violenței. Sunt însă mai puțin dispuși să le fie pusă în chestiune exercitarea libertăților și drepturilor lor, ca subiecți nemijlociți ai unui stat democratic.

Într-o democrație, intensitatea și limitele răspunsului față de amenințarea teroristă constituie un parametru critic al reacției statului în fața violenței. Un sondaj de opinie desfășurat în SUA după atacurile din 11 septembrie 2001, privind disponibilitatea oamenilor de a negocia limitele propriilor libertăți contra unui grad sporit de securitate personală, arată că o variabilă cheie a ecuației este, de fapt, încrederea în structurile guvernamentale. Cu cât oamenii se încred mai puțin în instituțiile statului, cu atât sunt mai puțin dispuși să-și negocieze libertățile civile contra securității, indiferent de cum este perceput nivelul amenințărilor.

În ceea ce privește o problemă atât de gravă precum terorismul care face victime în rândul populației civile și pune în pericol civilizația umană în ansamblu, România nu dă înapoi. Potrivit Strategiei de Securitate a țării noastre, neutralitatea în războiul global împotriva terorismului nu este posibilă. Nici o țară nu este la adăpost de acest pericol și nici un stat nu își poate neglija responsabilitățile ce îi revin ca membru al comunității internaționale.

Pentru combaterea terorismului, România va acționa în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Alianței Nord-Atlantice și Uniunii Europene, al altor organizații internaționale care au același obiective, împărtășesc aceleași valori și promovează aceleași interese, urmărind realizarea consensului sau concentrarea majorității eforturilor pentru acțiuni comune. Acțiunile pe care le va iniția sau la care va lua parte România vor viza, în mod deosebit, promovarea și consolidarea democrației, sprijinirea guvernelor și instituțiilor de securitate și apărare în lupta împotriva terorismului, participarea la operațiuni multinaționale, asistență complexă în procesul de prevenire, contracarare și reconstrucție postconflict.
În plan european, acțiunile României vor viza, cu prioritate: implementarea eficientă a programelor având ca scop consolidarea spațiului comun de justiție și securitate publică; perfecționarea mecanismelor de cooperare între serviciile de informații, îndeosebi prin cooperarea cu structurile europene de luptă împotriva terorismului; acordarea de asistență – în virtutea clauzei de solidaritate – oricărui stat membru al Uniunii Europene, în cazul în care este ținta sau victima unui atac terorist; consolidarea securității frontierelor; perfecționarea mecanismelor de cooperare între structurile de poliție și alte forțe care concură la lupta împotriva terorismului, precum și între organismele ce acționează pentru prevenirea și contracararea activităților de spălare a banilor; întărirea securității aeriene, maritime și a transportului public terestru. Angajarea responsabilă și efectivă la campania internațională împotriva terorismului – inclusiv prin participare militară, atunci când și acolo unde este necesar – reprezintă un reper major al politicii de securitate a României.
Lupta împotriva terorismului trebuie dusă cu respectarea strictă a principiilor democrației, dreptului internațional, demnității umane, a drepturilor fundamentale ale omului, în condițiile în care nu poate exista nicio înțelegere și niciun compromis în relațiile cu teroriștii. Statele, instituțiile și organizațiile angajate trebuie să găsească un echilibru rezonabil și eficient între protecția libertăților și drepturilor democratice, pe de o parte, și – pe de altă parte – restricțiile, constrângerile și măsurile punitive necesare, inclusiv prin asigurarea transparenței responsabile.

4.1.4.Securitatea culturală

Deși își are originile în antichitate încă din perioada Imperiului Roman unde Securitas era zeița care asigură siguranța imperiului, istoria termenului de securitate este una relativ recentă acesta impunându-se de abia pe la mijlocul anilor 1970. S-au format două școli de gândire, una realistă care abordează securitatea prin intermediul puterii iar alta idealistă care o abordează prin prisma pacii.

În interpretarea realistă un actor internațional are suficientă securitate dacă deține suficientă putere iar în cea idealistă un actor are suficientă securitate dacă se asigură triumful democrației și a păcii mondiale. După perioada războiului rece un nou curent de gândire îmbină principiile tradiționaliste și elimină frontierele artificiale dintre securitate și economie. Această nouă școală mai este numită și școala de la Copenhaga.

Termenul de securitate se refera la lipsa războiului sau lipsa amenințărilor la integritatea unui stat și a întregului său sistem de valori.

Cultura care vine de la cuvântul latin colere ce se traduce prin „a cultiva”,”a onora”se referă în general la activitatea umană. Un alt mod de a înțelege termenul de cultură este prin definirea acestuia în funcție de părțile ei componente: valori, comportamente și artefacte (lucruri sau părți ale culturii materiale). [Edward B. Tylor: “Cuvântul cultură sau civilizație, în sensul său etnografic cel mai răspândit, desemnează acel tot complex ce cuprinde științele, credințele, artele, morala, legile, obiceiurile și celelalte aptitudini și deprinderi dobândite de om, ca membru al societății.”]

Combinând cele două concepte putem să definim securitatea culturală ca lipsa amenințărilor la adresa valorilor, credințelor, obiceiurilor, tradițiilor, comportamentelor, care formează cultura unei comunități umane sau agent al practicii sociale. Atunci când două culturi nu se identifică una cu cealaltă când între ele nu există nici o asemănare atunci apariția conflictelor e foarte probabilă.

4.1.4.1.Dimensiunea culturală a securității

Dimensiunea culturală a securității comportă două aspecte: pe de o parte, impactul culturii asupra securității, iar, pe de altă parte, existența sau inexistența unei culturi de securitate. Acest din urmă aspect este evident mai ales în cazul absenței unei culturi de securitate, ceea ce poate reprezenta o vulnerabilitate a națiunii respective, cu implicații asupra întregii comunități internaționale.

Amenințările la adresa dimensiunii culturale a securității pot apărea din cauza dezvoltării unor politici al căror rezultat este marginalizarea populației indigene sau omogenizarea unor populații diverse pentru a menține stabilitatea politică. Unele țări se confruntă cu conflicte etnice la nivel subnațional, grupuri de diverse etnii sau practici religioase, diferite de cele ale populației majoritare, implicându-se în dezbaterile politice.

De asemenea, analiza de securitate trebuie să se oprească și asupra aspectelor tehnico-științifice ale dimensiunii culturale a securității. Un exemplu edificator este constituit de revoluția în domeniul militar, ca segment al realității sociale. Inovațiile tehnico-științifice pot constitui atât mijloace pentru creșterea gradului de realizare a stării de securitate, cât și factori de risc, în funcție de interesele umane și de utilizarea ce decurge de aici.

La nivel internațional, se observă că globalizarea a accentuat fenomenul de aculturație împotriva căruia s-au ridicat multe voci, în special cele aparținând grupărilor naționaliste. În acest context, religia reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte ale dimensiunii culturale a securității, ea deținând un rol-cheie atât prin prevenirea, cât și prin provocarea unor variate forme de conflict.

În analiza factorului religios al dimensiunii culturale a securității trebuie să se țină seama de câteva axiome:

– conflictele religioase tind să aibă un nivel mai mare de intensitate, severitate, brutalitate și letalitate decât celelalte forme de conflict;

– războaiele au o durată mai mare atunci când religia este un important factor declanșator;

– peste jumătate din conflictele contemporane au o dimensiune religioasă covârșitoare;

– în cazul eșecului unui stat, liderii religioși reprezintă figuri principale de autoritate;

– factorii religioși sunt invariabil legați de identitatea grupurilor etnice, de limba, teritoriul, politica și economia acestora;

– factorii religioși constituie o componentă esențială a procesului de gestionare și rezolvare a conflictelor.

Conform unui studiu recent realizat de Centrul pentru Informații de Apărare, la, în cele cinci mari regiuni ale globului, se înregistrau 22 de conflicte armate majore și 28 de „puncte fierbinți”, care ar putea să se transforme în războaie, având la bază cauze de natură etnică, religioasă, teritorială și/sau ideologică. La sfârșit de secol XX și început de secol XXI, problemele lumii au devenit mult mai complexe, iar soluțiile oferite de diversele curente și programe politice sunt din ce în ce mai incapabile să ofere explicații pentru riscurile, pericolele și amenințările cu care se confruntă omenirea. Chiar și capitalismul și democrația întâmpină probleme semnificative în a explica motivele existenței unor discrepanțe majore între idealul de dezvoltare impus lumii a treia și realitățile cu care aceasta se confruntă.

Surse de instabilitate de natura culturala

Solidele rădăcini ce-și au baza în tradiție și religie formează identitatea comunităților. Este cunoscut faptul că acțiunea factorilor de risc la adresa statului, ca actor de bază pe scena internațională, are loc la nivel de teritoriu, de populație și de identitate. La acest ultim nivel, al identității, se pot ivi crize de integrare, de participare sau de distribuție, identitatea fiind un element definitoriu în ceea ce privește interesele. Astfel de crize capătă un caracter multidimensional, cu implicații economice și socio-politice. Acestea pot provoca reacții diferite și complexe, strâns legate de aria de civilizație în interiorul căreia se manifestă.

Factorii care generează, stimulează și agravează conflictele de natură culturală, etnice sau religioase sunt:

• instituțiile politico-administrative slabe, ineficiente, corupte, nefuncționale;

• slăbiciunile regimului democratic, ale societății civile și anemica dezvoltare a spiritului public;

• gradul redus de materializare a coerenței social-economice (decalaje sociale periculoase,

grefate pe tribalism, regionalism, antagonisme etnico-culturale și religioase);

• diferențele de status;

• gradul sporit de inamiciție între grupările etnico-religioase între frontierele unui stat sau

între state ori între provincii din state diferite;

• orizonturi de așteptare lipsite de realism ale unor grupuri religioase ori etnico-culturale și

religioase, cu percepții nejuste ale oportunităților și amenințărilor;

• degradarea sau prăbușirea așteptărilor unor grupuri etnico-culturale și religioase;

• intervențiile externe (armate, politice, religioase, teroriste, fundamentaliste în state sau complexe regionale de securitate);

• tradiția istorică;

• voința de conflict etc.

Desfășurarea unor astfel de conflicte a dus la însușirea de către comunitatea internațională a unor „lecții învățate”, ceea ce a permis dezvoltarea unor strategii care să aibă ca obiect rezolvarea conflictelor existente, dar și îndepărtarea cauzelor ce duc la apariția stărilor de instabilitate de origine culturală.

În acest sens, se derulează inițiative în ceea ce privește identitatea culturală a grupurilor etnice și religioase, la nivel regional și internațional, prin împărtășirea valorilor comune, pentru a se forma o bază solidă care să ajute la construirea unei culturi a toleranței, atât de necesară promovării unui climat de stabilitate.

4.1.5.SECURITATEA ENERGETICĂ

Există o largă și vie dezbatere asupra sferei de cuprindere atunci când avem de-a face cu analiza politicilor de securitate. Cât trebuie să fie de extinsă? Care este granița dintre analiza de securitate economică și conflictualitatea specifică negocierilor de interese în afaceri? Care este diferența dintre politica unei eficiențe maxime în afaceri cu petrol și gaze, și amenințarea la adresa securității energetice a unui stat?

O politică de securitate poate să aibă, la un moment dat, ca prioritate securizarea unui sector/domeniu al vieții sociale care are de-a face cu amenințări ce vin din spațiul național sau regional, și ignorarea altuia, deoarece percepția noastră asupra amenințării și a riscului de securitate produs este diferit. La un moment dat, pentru creionarea politicii de securitate, un stat își poate concentra resursele și interesele de securitate pe V1, iar celelalte variante să fie periferice. În fapt, avem de-a face cu o alegere ce corespunde unui set de criterii și factori obiectivi, dar mai ales subiectivi, care țin de agenda programului de guvernare, dar și de modul cum factorii de decizie politică își propun să rezolve agenda de securitate a societății respective.

Din această perspectivă nu se poate vorbi de mai multe securități, așa cum nu există raporturi de excludere între diferitele nivele sau sfere ale securității. Extinderea semantică a termenului – securitate energetică, securitate economică, securitate regională, securitate ecologică etc – fără să se țină seama de acest fapt nu ar face decât să inducă un grad de confuzie și neclarități în înțelegerea amenințărilor, dar și în ceea ce privește soluțiile ce trebuie avute în vedere atât timp cât se elaborează politicile de securitate. Există doar priorități pe agenda de securitate a unui stat/grup de state sau a unei sociatăți.Un stat poate să aibă pe agenda sa ca prioritate securizarea sectorului energetic, iar altul, securizarea populației în fața pericolului terorist. Vor fi comportamente diferite atât în ceea ce privește alocarea de mijloace și resurse, dar și în privința modalităților prin care se combate tipul specific de amenințare.

Dacă un actor se concentrează, în principal, pe politica de securitate economică, nu înseamnă că el nu trebuie să se mai preocupe de securitatea națională. Acestea pot apărea ca priorități pe care actorii vieții internaționale și le stabilesc pe agenda lor politică în funcție de natura amenințărilor din mediul internațional, dar și de gradul de risc pe care el îl apreciază că ar putea să îl suporte.

Ca să avem o imagine de ansamblu a ceea ce înseamnă noutatea conceptului de securitate energetic am să încerc să fac o trecere în revistă cronologică a ceea ce înseamnă bornele principale ale abordării conceptului de securitate energetic element vital al securității umane în contextul necesității globale de resurse . Astfel chiar dacă nu reprezintă actul de naștere al acestei problematici, Summit-ul de la Riga (2006) prezintă în agendă importanța acestei component a securității iar România susține implicarea activă a alianței nord atlantice și asumarea rolului de garant al securității energetic în lume.Următorul moment notabil îl reprezintă summit-ul din 2008 de la București, unde ca o continuare a pionieratului NATO din momentul 2006, apare și primul raport cu privire la rolul organizației în domeniul securității energetice, însă cuantificarea realizărilor NATO în acest domeniu devine realitate în cadrul summitului de la Strassbourg când sunt evidențiate în raportul care pe lângă progresele realizate evidențiază și necesitatea diversificării infrastructurii energetic concomitent cu protejarea celei déjà existente.Momentul în care securitatea energetică apare ca o component esențială a mediului de securitate este reprezentat de summitul din 2010 de la Lisabona, moment în care necesitatea protejării infrastructuriilor energetic devine stringentă, idée ce urma să fie reiterată și doi ani mai târziu la Chicago.Astfel securitatea energetic ă va rămâne fără nici un dubiu un element nelipsit de pe agenda summiturilor organizației nord atlantice.

Edificator în acest sens este conținutul declarației Summitului din 2014 din Țara Galilor ce consemnează ” … o aprovizionare constantă și sigură cu energie, diversificarea rutelor, a furnizorilor și a resurselor energetice, precum și interconectivitatea rețelelor de energie au în continuare o importanță critică. În timp ce aceste chestiuni sunt în primul rând în responsabilitatea guvernelor naționale și a altor organizații internaționale, NATO urmărește cu atenție schimbările relevante din domeniul securității energetice, inclusiv în ceea ce privește criza ruso-ucrainiană și instabilitatea în creștere din Orientul Mijlociu și Nordul Africii. Vom continua să ne consultăm și să dezvoltăm capacitatea noastră de a contribui la securitatea energetică, concentrându-ne pe zonele unde NATO poate aduce un plus de valoare. În special, vom întări capacitatea noastră de conștientizare asupra dezvoltărilor din domeniul energetic cu implicații de securitate asupra Aliaților și Alianței; vom dezvolta în continuare competența NATO în ceea ce privește sprijinirea protecției infrastructurii energetice critice; și vom continua să lucrăm în vederea îmbunătățirii semnificative a eficienței energetice a forțelor noastre militare și, în acest sens, am luat notă de Cadrul de Apărare Verde. De asemenea vom îmbunătăți eforturile în ceea ce privește pregătire și educația, vom continua să ne implicăm cu țările partenere, de la caz la caz, și să ne consultăm cu organizațiile internaționale relevante, inclusiv cu Uniunea Europeană, după caz. Astăzi am luat notă de raportul de progres privind rolul NATO în domeniul securității energetice și am însărcinat Consiliul să continue să rafineze rolul NATO în domeniul securității energetice în concordanță cu principiile și directivele agreate la Summit-ul de la București și direcțiile oferite de Summit-urile subsecvente și de Conceptul Strategic. Am dat sarcină Consiliului să redacteze un nou raport de progres pentru următorul Summit”

Însă nu doar NATO manifestă un interes deosebit pentru securitatea energetică, conceptual devenind astăzi o prioritate pentru toți actorii de pe scena vieții internaționale, dar mai ales pentru cei cu resurse energetice precare. Interesant este faptul că o cercetare sociologică efectuată în Germania după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 asupra ”Gemenilor” a relevat faptul că pe lista amenințărilor nu apărea în nici un fel problema întreruperii sau a lipsei de energie. Media și discursul public al elitei politice construise o ”imagine” a amenințărilor și a riscurilor la adresa securității centrată pe o problemă pe care, în principal, o avea societatea americană. Problema energiei a devenit o prioritate după ce tot mai mulți actori de pe scena internațională au conștientizat faptul că ”energia reprezintă condiția sine quo non pentru exercitarea puterii în economia politică internațională și că nici bogăția sau securiatea nu pot fi realizate fără o aprovizionare sigură cu energie”.

Mai mult decât atât, tot mai mulți actori ai mediului internațional contemporan au constatat că energia poate fi folosită pe post de armă letală în relațiile dintre state. Din această perspectivă nu este de mirare faptul că, în ultima vreme, tot mai multe state au încadrat energia printre prioritățile politicilor/strategiilor de securitate națională. Edificator în acest sens este faptul că chiar și marii actori ai lumii de talia SUA, China sau Japonia au trecut la elaborarea și adoptarea de strategii naționale de securitate energetică.

În SUA s-a creat, încă din primăvara anului 2001, un organism – National Energy Policy Development Group (NEPDG) – condus de vicepreședintele Dick Chaney, care să se ocupe de elaborarea unei politici de securitate energetică. China consideră că securitatea ei în următorii ani depinde de ”trei variabile – creștere economică, securitate energetică și protejare a mediului”. Japonia a adoptat o strategie focalizată pe două axe strategice, din care una se referă la „menținerea unui preț acceptabil al petrolului pe piața mondială”.

Acest lucru este conștientizat tot mai mult atât de oamenii politici, cât și de analiști și specialiști în domeniul securității. Fostul premier britanic Tony Blair, într-un discurs rostit cu prilejul inaugurării gazoductului ce leagă Marea Britanie de Norvegia, afirma: „Cred că în viitor energia va fi pentru state mai importantă decât apărarea în promovarea intereselor”.

Dar pentru a reuși să avem o imagine și mai clară a dependenței și implicit a securității energetice a entităților statale să trecem în revistă consumul , producția și deficitul de gaze naturale a statelor vecine României. Astfel , Bulgaria cu un consum estimat de 3,002 miliarde m3 are un deficit de 2,564 miliarde m3 asigurându-și din producția internă doar 0,438 miliarde m3 în timp ce Serbia cu un consum estimat de 2,667 miliarde m3 , producție internă de doar 0,517 miliarde m3 are un deficit de 2,15 miliarde m3 iar Ungaria cu un consum estimat de 10,483 miliarde m3 are un deficit de 8,019 miliarde m3 asigurându-și din producția internă doar 2,464 miliarde m3 sunt imaginea clară a unor state pentru care securitatea umană prin prisma securității energetice este de o fragilitate extremă, jocurile Rusiei din această perioadă impunând statelor enumerate necesitatea abordării într-un mod extrem de ponderat a oricărei opinii sau luări de poziție refetitoare la gigantul din est. În acest context par extreme de necesare proiectele referitoare la infrastructura energetic pe care le au aceste state pe termen scurt și mediu.

Astfel, proiectele Bulgariei referitoare la asigurarea securității energetice constau în:

Interconectarea rețelei de transport gaze naturale din Bulgaria cu Turcia, Serbia și România

Reversibilitatea curgerii fluxului de gaze naturale cu România și Grecia

Construcția conductei de transport internațional South Stream și conectarea la rețeaua de transport gaze natural internă

Interconectarea Grecia – Bulgaria.

În ceea ce privește Serbia identificăm următoarele direcții de acțiune:

Interconectarea cu România pe direcția Mokrin –Arad

Interconectari cu Bosnia și Herțegovina pe direcția Novo Selo-Bijeljina

Interconectare cu Bulgaria pe direcția Nis-Dimitrovgrad

Realizarea înmagazinării Banatski Dvor (capacitate între 800 milioane și 1 miliard metri cubi de gaz)

Realizarea înmagazinării Itebej (capacitate între 800 milioane și 1 miliard metri cubi de gaz)

Nici în Ungaria lucrurile nu stau mult prea diferit chiar dacă prin intermediul MOL vecinii noștri joacă un joc periculos pentru securitatea energetică a întregii Europe. Astfel proiectele viitoare ale statului maghiar ( cel puțin la nivel declarativ) constau în:

Realizarea proiectului de reversibilitate a interconectării Szeged – Arad soluție ce ar răspunde cerințelor de integrare a piețelor regionale cu piața europeană deschizând posibilitatea alimentării Europei Centrale și de Vest cu gaze naturale din Estul și Sudul Europei;

proiectele de interconectare cu Slovenia și Croatia și creșterea capacității de transport între estul și țării.

În același timp a realizat recent curgerea în sens invers cu Ucraina și urmează să implementeze proiectul de asigurare a fluxurilor reversibile cu Slovenia;

În ceea ce privește România lucrurile stau cu totul altfel pentru că pionierul exploatărilor petroliere în Europa își permite deocamdată să-și păstreze o oarecare independență față de gigantul rus. Astfel din necesarul de gaze naturale România reușește să-și asigure o pondere covârșitoare din producția proprie în principal prin cei doi jucători de pe piață – Transgaz și OMV deficitul de 12% nereprezentând un motiv de panică. Pe de altă parte zăcămintele recent descoperite în bazinul Mării Negre creează un confort referitor la independența energetică a statului nostru. Singurele semne de întrebare sunt ridicate de infrastructura de transport din Marea Neagră dar și de revendicările Rusiei după anexarea Crimeei , revendicări ce ne-ar învecina direct cu rivalul nostrum istoric. Dacă pentru primul inconvenient déjà statul roman prin intermediul Transgaz a demarat studiile și a finalizat elaborarea proiectelor , rivalitatea în bazinul Mării Negre cu rivalul exsovietic poate avea rezultate imprevizibile. Astfel în ceea ce privește proiectele de infrastructură voi aminti doar dezvoltarea pe teritoriul României a Coridorului Sudic de Transport pentru preluarea gazelor naturale de la țărmul Mării Negre.

Proiectul a devenit o prioritate pentru Transgaz, în a doua jumătate a anului 2013, ca urmare a necesității asigurării unor capacități adecvate de transport pentru valorificarea gazelor naturale din Marea Neagră pe piețele central europene. Este deci un proiect nou care vizează construirea unei conducte de transport de la țărmul Mării Negre până la nodul tehnologic Podișor (jud. Giurgiu) care să facă legătura între gazele offshore disponibile la țărmul Mării Negre și coridorul BULGARIA – ROMÂNIA – UNGARIA – AUSTRIA. Și are termen de finalizare anul 2019

Un alt proiect deosebit de important îl reprezintă cel privind interconectarea sistemului național de transport cu conductele de transport internațional al gazelor natural și devine necesar și în contextul preluării în sistemul românesc de transport a gazelor naturale recent descoperite în Marea Neagră, pentru valorificarea acestora pe piața românească și pe piețele regionale. Proiectul face parte din programul mai amplu "Dezvoltarea pe teritoriul României a Coridorului Central de transport pentru preluarea gazelor naturale de la țărmul Mării Negre " și este inclus pe actuala listă a proiectelor de interes comun.

Astăzi se vorbește tot mai mult și de o diplomație a energiei. Ea a devenit o prioritate în politica externă a tuturor cancelariilor, dar și a actorilor nonstatali. În ultimii ani, agenda Summit-ului G8 a fost dominată de aspecte legate de energie, fie că s-a referit la securitatea transporturilor de petrol și gaze, fie că a fost vorba de accesul unor așa-zise „rougue-states” la energia nucleară.

5.STUDIU DE CAZ :

Particularități ale relației energetice dintre Federația Rusă și Uniunea Europeană

Am ales această temă deoarece este un subiect de actualitate și de o mare importanță pentru toate statele la nivel mondial, aflându-se pe agenda prinicipalilor actori ca subiect prioritar. De asemenea, pe fondul unor crize tot mai accentuate, lupta pentru resursele energetice devine din ce în ce mai aprigă, acest lucru ducând la creșterea numărului de conflicte și afectând stabilitatea și securitatea energetică la nivel mondial. De aceea este un subiect extrem de sensibil ce necesită atenția și cooperarea tuturor statelor în vederea găsirii unor soluții comune pentru a evita eventualele conflicte

S-a scris mult despre relațiile UE-Rusia în ultima vreme, iar Rusia apare, adesea, ca dominând agenda de politică externă europenă de-a lungul ultimilor doi ani. Atât analiștii, cât și politicienii s-au aplecat foarte mult asupra problemei energetice. Aceste problematici, vizează deasemenea și România, țara noastră reprezentând un beneficiar de resurse din partea statului rus. Securitatea energetică generată de relația Rusia- Uniunea Europeană, influențează statul român, participând la evoluția stării de securitate națională.

Disputele pe tema energiei între Rusia, Ucraina și Belarus – la începutul anului 2006, 2007, 2011 dar mai ales în acest an – au adus problema securității energetice pe primul plan în agenda de politică externă a Europei. Posibilitatea întreruperii aprovizionării Europei cu energie din Rusia, a făcut subiectul unor dezbateri extenuante din partea analiștilor și media. Specialiști europeni riscă să subestimeze faptul că pentru Rusia energia este un mijloc pentru a realiza scopurile sale strategice și folosirea ei reflectă o redistribuire geopolitică.

Preocupările cu privire la securitatea energetică sunt cu siguranță justificate dar politica condusă prin așa zisa „luptă a gazului” se îndreaptă către adoptarea unor planuri pe termen scurt și militează împotriva unei apropieri cuprinzătoare și coerente de Rusia. Rusia s-a schimbat, și tot odată, s-a schimbat și natura relațiilor UE – Rusia. Rusia nu mai depinde de „buna voință” a Vestului și prețurile mari ale energiei au făcut-o independentă economic și acceptată din punct de vedere politic. Astăzi Rusia nu dorește nici milă și nici predici – ea caută o stabilitate internă și respectul extern.Un timp, UE a simțit că poate să lase lucrurile să curgă încet cu Rusia.

Acum, pentru prima dată după sfărșitul Războiului Rece, deodată, figura Rusiei nu mai inspiră milă ci alarmă și Europa încearcă să adopte și să dezvolte politici noi care să faciliteze raportul cu noul gigant apărut și a cărui natură este încă dificil de înțeles. UE are nevoie de energi, rutele de tranzit și piețele rusești; și Rusia este un partener indispensabil în găsirea soluțiilor pentru problemele apăsătoare atăt la nivel regional cât și global. Amestecul acestor dependențe emergente cu volatilitatea politică a Rusiei din ce în ce mai ridicată, reprezintă un cocktail care provoacă neliniște accentuată. În același timp, independența financiară a Rusiei a redus substanțial avantajul occidental. Multe schimbări au avut loc și pe partea Europeană: căteva schimbări guvernamentale în statele membre ale UE și cel mai important extinderea spre

Gazul – instrument de politică externă al Rusiei

Harta distribuției globale a resurselor de gaz natural, realizată de BP Statistical Review of World Energy, indică platforma continentală a Eurasiei ca fiind cea de-a doua regiune din lume bogată în gaz natural, cu o cantitate de 59,41 trilioane de metri cubi. Același raport menționează că Federația Rusă este statul care deține cele mai mari rezerve de gaz natural dovedite la nivel mondial, cu o cantitate de 44,65 trilioane de metri cubi pentru 2007. Pe teritoriul Rusiei se află 25,2% din rezerva mondială de gaz natural, iar în clasamentul producătorilor și exportatorilor de gaz natural, aceeași țară se află pe prima poziție. Rezervele de gaz natural ale Rusiei sunt concentrate în Siberia, iar cel mai mare zăcământ de gaze este Zapoliarnoie. Potrivit Raportului Anual pe 2007 al Gazprom, 60% din rezervele de gaz rusești și totalitatea gazoductelor care traversează teritoriul Rusiei se află în proprietatea Gazprom. Cele mai mari cantități de gaz natural din Rusia sunt exportate către UE, foste republici sovietice (Ucraina, Belarus, Georgia, Statele Baltice, Azerbaidjan), Turcia sau Japonia. Gazul rusesc ajunge la consumatorii europeni prin conducte care tranzitează Ucraina și Belarus.

Gazprom este compania care furnizează 76% din gazul folosit în consumul intern al Rusiei la prețuri mult reduse față de cele percepute consumatorilor din statele UE. Gigantul energetic rus este cel mai mare contribuabil la bugetul Federației Ruse, iar exporturile de resurse energetice ale acestuia au impulsionat, în mod substanțial, la creșterea economică de 8% realizată de statul rus.

În ultimii ani, Gazprom a trecut printr-un proces de reorganizare, transformându-se în a doua companie energetică din lume și având ca principal acționar statul rus, cu 51% din acțiuni. Deși legislația rusă a permis, după 2006, investițiile străine în sectorul energetic al Rusiei, firme occidentale, precum Shell sau BP, au fost obligate să renunțe la contractele încheiate în Rusia ca urmare a presiunilor exercitate de Gazprom, care a refuzat să aprobe exploatarea zăcămintelor de gaze Sahalin și Kovitka. Cea mai mare investiție a unei firme occidentale în industria energetică a gazului din Rusia aparține companiei germane E.ON, care deține 6% din acțiunile Gazprom.

Turkmenistanul se află printre primele 12 state ale lumii la rezervele de gaz natural, cu o cantitate estimată de BP Statistical Review of World Energy la 2,67 trilioane de metri cubi. Potrivit Energy Information Administration, Turkmenistanul deține unele dintre cele mai mari zăcăminte de gaze din lume, situate în bazinele Amu Daria, Murgab și Caspic. Resursele de gaz natural ale Turkmenistanului se află în proprietatea statului.

Cea mai mare parte a gazului turkmen este cumpărată de Rusia și exportată către Ucraina, prin gazoducte care traversează teritoriul Rusiei. Legătura cu sistemul gazoductelor rusești se face prin intermediul Conductei Central-Asiatice, prin care gazul din Asia Centrală ajunge pe teritoriul Rusiei.

O altă parte a exporturilor de gaz turkmen se îndreaptă spre Iran și China, prin conducta Korpezhe-Kurt și Gazoductul Central-Asiatic (Turkmenistan-China). Industria hidrocarburilor din Turkmenistan nu este atractivă pentru investitorii străini din cauza legislației interne, care nu permite companiilor străine accesul la conductele de export.

Potrivit BP Statistical Review of World Energy, Kazahstanul deține rezerve de gaz natural estimate la 1,9 trilioane de metri cubi, situându-se în topul primelor 15 state posesoare de gaz la nivel mondial. Cea mai mare parte a rezervelor de gaz din Kazahstan sunt concentrate în zăcământul de gaze Karachaganak, exploatat de un consorțiu care include BG Group (Marea Britanie), ENI (Italia), Chevron (SUA) și Lukoil (Rusia).

Estimările făcute de Oil and Gas Journal indică faptul că în 2007 gazul produs în Kazahstan a fost destinat, în special, consumului intern. La sfârșitul lui 2007, Kazahstanul a încheiat două acorduri care prevăd construirea gazoductului Turkmenistan-Kazahstan-China și extinderea conductei Central-Asiatice. În același timp, Kazahstanul a anunțat că până în 2010 se va transforma într-o țară net exportatoare de gaz.

Uzbekistanul are rezerve de gaz de 1,74 trilioane de metri cubi, potrivit datelor cuprinse în BP Statistical Review of World Energy. Exporturile de gaz ale Uzbekistanului se îndreaptă, în special, către Rusia, prin gazoductul Central-Asiatic. La 2 septembrie 2008, Taskentul încheia un nou contract cu Moscova, care prevede construirea unui gazoduct care va transporta gaz din Turkmenistan și Uzbekistan în Rusia pentru a fi vândut în statele UE.

Azerbaidjanul este singurul stat din Caucazul de Sud care are rezerve de gaz natural, estimate de BP Statistical Review of World Energy 2008 la 1,28 trilioane de metri cubi. În prezent, cea mai mare cantitate de gaz natural este extrasă din zăcământul de gaze Bakhar. În 2003, BP a primit aprobare pentru a începe exploatarea câmpului Shah Deniz, menționat de Energy Information Administration ca fiind unul dintre cele mai mari zăcăminte de gaze descoperite vreodată. Azerbaidjanul este singurul stat din fostul spațiu sovietic care exportă gaz către Turcia  printr-o rețea veche.

Dependența energetică a Uniunii Europene de Rusia

Uniunea Europeană este, ca mărime, a doua piață energetică din lume. În prezent, UE importă 73% din necesarul său de petrol și 44% din necesarul său de gaz. Trei state contează cu adevărat pentru aprovizionarea cu gaz a UE: Rusia (24%), Norvegia (15%) și Algeria (11%).

Fiind principalul furnizor de gaz al UE, statele europene se află în diverse grade de dependență energetică față de Rusia. Din acest punct de vedere, la nivelul Uniunii Europene distingem mai multe categorii de state: țări cu dependență zero – Belgia, Danemarca, Irlanda, Marea Britanie, Spania, Portugalia, Suedia; țări dependente considerabil – Polonia (47% din consumul intern de gaz), Germania (43%), Italia (30%), Franța (26%), România (12%); țări cu o dependență covârșitoare – Grecia (96%), Bulgaria (89%), Cehia (84%), Austria (70%), Ungaria (62%); țări dependente total – Slovacia (100%), Finlanda (100%), Țările Baltice (100%).

Securitatea energetică a Uniunii Europene are în vedere nu doar asigurarea unor rute alternative de tranzit necontrolate de Rusia, ci, în primul rând, securizarea unor surse multiple de furnizori. O diversificare a furnizorilor, precum și a rutelor de tranzit poate stimula competiția pe piața energetică, reducând potențialul de șantaj.

Astfel, cel mai important proiect care vizează ameliorarea dependenței energetice a multor state europene de gazul rusesc este cel care urmărește conectarea spațiului UE cu furnizorii de gaze naturale din Asia Centrală prin coridoare energetice și rute de tranzit necontrolate de Rusia și Gazprom. Acest macroproiect energetic reunește trei alte microproiecte interdependente: gazoductul SCGP (South Caucasus Gas Pipeline) ce leagă Baku (Azerbaidjan) cu Erzurum (Turcia) și care se bazează, în special, pe exploatarea zăcământului de la Sah DenizImporturile de gaze din Rusia reprezintă 26% din consumul UE și 40% din gazele consumate de gospodării și întreprinderi. În Europa centrală și de est, gazele rusești acoperă 87% din totalul importurilor și 60% din consum.

Dependența de Rusia înseamnă dependența de Gazprom. Grupul Gazprom deține cea mai mare rezervă de gaze naturale din lume, estimată la 33,1 mii de miliarde metri cubi și realizează 17% din producția de gaze la nivel mondial, cu o capacitate de producție, în 2008, de 549,7 miliarde metri cubi.

În ultimii ani, Moscova a suspendat furnizarea de petrol și gaz către vecinii săi în repetate rânduri, ceea ce a determinat UE să facă presiuni pentru găsirea unor rute alternative de transport, care să ocolească Rusia. În ultima perioadă, această politică a devenit și mai urgentă.

UE susține încă proiectele Nabucco(chiar dacă acesta a intrat în stanby încă din luna mai a anului 2013), o conductă ce va transporta gaz din Azerbaidjan și din Asia Centrală prin Turcia, și Trans-Caspic, ce le va permite unor țări ca Turkmenistanul să exporte gaz fără a tranzita Rusia. Viitorul acestor proiecte pare, însă, și mai nesigur, în condițiile în care agresiunea rusă din Georgia a demonstrat vulnerabilitatea oleoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan și gazoductului Baku-Tbilisi-Erzerum. "Oricum era puțin probabil să fie puse în aplicare aceste proiecte, iar ceea ce s-a întâmplat în Georgia a făcut să fie și mai puțin probabil acest lucru” a declarat Tanya Costello, expert la Eurasia Group, o companie de consiliere privind riscurile politice. Costello consideră că grupurile petroliere vor fi sceptice să mai investească în conducte care trec prin Georgia sau care se bazează pe petrol sau gaz care tranzitează această țară. În plus, Turkmenistanul și Kazahstanul ar putea să se teamă să apeleze la rute de export care ocolesc Rusia. "Acțiunile Rusiei din Georgia fac și mai puțin probabil ca statele producătoare de gaz din Asia Centrală să iși riște relația cu Moscova pentru o rută prooccidentală", a subliniat ea.

O parte dintre motivele pentru care Nabucco și Trans-Caspic au întâmpinat dificultăți este pentru că guvernele europene au ezitat să le susțină financiar sau prin presiuni diplomatice, așa cum și-a promovat Moscova proiectele sale.
Un purtător de cuvânt al Guvernului britanic a declarat că va face presiuni în favoarea Nabucco, proiect susținut și de Statele Unite, dar a adăugat într-un e-mail că este "conștient de principiul fundamental potrivit căruia piața este cel mai bine plasată pentru a face investițiile necesare".

Pe de altă parte, analiștii consideră că este nerealist din partea guvernelor să se aștepte ca grupuri ca Royal Dutch Shell și BP să suporte costurile și riscurile asigurării securității energetice a Uniunii Europene: "Sovieticii nu ar fi construit niciodată o rețea de conducte din Siberia până în Europa de Est, dacă ar fi luat în calcul numai factorii comerciali, iar acum Uniunea Europeană se bazează pe această rețea de conducte", a explicat Andrew Neff, analist la Global Insight. "Marea problemă este găsirea unor resurse suficiente și nu poate fi rezolvată numai prin eforturile companiilor din consorțiul Nabucco", a subliniat ministrul bulgar al economiei și energiei, Petar Dimitrov, într-un interviu acordat Reuters. "Rusia organizează discuții politice pentru a cumpăra gazul disponibil din regiunea Mării Caspice. Cred că și UE ar trebui să poarte astfel de discuții politice", a adaugat el.

O altă problemă în diversificarea surselor energetice este că țări mari, ca Germania și Italia, tind să susțină proiecte care le asigură propria securitate energetică, în loc să colaboreze cu alți membri UE pentru binele întregului bloc, subliniază analiștii și unii politicieni europeni.

Berlinul promovează conducta Nord Stream, controlată de gigantul rus Gazprom și în care companiile germane E.ON și BASF, au pachete minoritare de acțiuni. Nord Stream va aduce gaz din Rusia în Germania prin Marea Baltică și nu prin Europa de Est.Polonia și Lituania au criticat acest proiect, afirmând că le va face mai vulnerabile la o sistare a gazului rus, în condițiile în care numai ele ar fi afectate. Reducerile anterioare în exporturile de gaz și petrol rus către Germania și Italia, după ce Moscova a sistat tranzitul către Ucraina și Belarus, au fost de scurtă durată. Pe de altă parte, o conductă către Lituania, pe care Rusia a închis-o în iulie 2006, după ce Vilnius a optat pentru un cumpărător polonez, în fața unuia rus, pentru o rafinărie de stat, nu a fost redeschisă până în prezent. "Germania consideră că cel mai bun mod de a reduce lipsa de securitate energetică nu este să evite Rusia, ci dependența de țările de tranzit dificile", a explicat Costello.

De asemenea, compania petrolieră ENI, în care Guvernul italian deține 20% din acțiuni și al cărui director executiv este desemnat de executivul de la Roma, este partener minoritar în proiectul Southstream, rivalul conductei Nabucco, susținut de Gazprom. ENI s-a oferit să ajute Gazprom să construiască și o conductă de gaz între Europa și Libia, după ce grupul rus a făcut o ofertă în luna iulie să cumpere tot gazul și petrolul libian, spre nemulțumirea Bruxelles-ului.
Katinka Barysch, de la Centre for European Reform, cu sediul la Londra, consideră că incapacitatea țărilor europene de a acționa împreună este un avantaj pentru Moscova: "Dacă sunt divizați, Rusia ar fi nebună să nu profite de acest lucru", a subliniat ea.

Contraofensiva energetică a Moscovei la încercarea Uniunii Europene de găsire de noi rute și distribuitori de resurse energetice

Pentru a preveni deschiderea Uniunii Europene către furnizori alternativi Rusiei, care nu folosesc o infrastructură energetică controlată de ruși, Moscova a propus gazoducte ce concurează atât Nabucco cât și TGI dar a și acționat într-un mod excepțional din punct de vedere diplomatic. Pe fond, prin aceste inițiative, Rusia dorește nu doar anularea proiectului Nabucco ci urmărește și amplificarea dependenței energetice a Uniunii Europene prin construcția gazoductului South Stream și a gazoductului Nord Stream (conectând Rusia direct cu cele mai mari piețe europene: Italia si Germania).

Proiectul energetic Nord Stream reprezintă apogeul relațiilor economice dintre Germania și Rusia. A fost semnat la sfârșitul mandatului cancelarului Gerhard Schroeder, pe 8 septembrie 2005, și vizează dezvoltarea infrastructurii Gazprom pentru a mări cantitatea de gaz exportată către Uniunea Europeană, prin construirea unei conducte de gaz natural care va traversa Marea Baltică. Capacitatea conductei Nord Stream va fi de 27,5 miliarde metri cubi/an și va face legătura între Rusia (Viborg) și Germania (Greifswald). Se estimează că proiectul va costa aproximativ 6 miliarde de euro. Nord Stream va fi o sursă alternativă de transportare a gazului către piețele Europei de Vest, care, în mod tradițional, tranzită statele Belarus, Ucraina și Polonia. Consecințele operaționalizării acestei conducte vor fi dramatice pentru securitatea energetică europeană: crește potențialul de șantaj al Gazprom față de Ucraina și Polonia, dându-i posibilitatea fixării unor prețuri preferențiale. De asemenea, gazul va putea fi folosit ca armă politică în relație cu statele est-europene fără teama de a-i afecta pe consumatorii de pe cea mai mare piață energetică europeană a Gazprom – Germania. Proiectul este cu atât mai controversat cu cât, la finalul mandatului său, fostul cancelar Gerhard Schroeder devine președintele consorțiului Nord Stream AG, cel care construiește conducta care va traversa Marea Baltică (salariul primit de Schroeder se ridică la aproximativ 5,6 milioane de dolari/an).

Se pare că această politică ascunde mai multe intenții. În primul rând, Rusia încearcă să păstreze și să-și consolideze poziția pe piețele europene. Deci, este vorba, în primul rând, de un aspect comercial, un interes financiar și asta este natural. Cu toate acestea, având în vedere structura companiilor rusești care operează în interiorul sau în preajma piețelor UE, cum e cazul Gazprom (care este legat direct de Kremlin), există și interese strategice mai largi.

Se vorbește deseori despre interdependență când vine vorba despre relațiile energetice dintre Rusia și Uniunea Europeană. Dar nu trebuie să ignorăm vulnerabilitatea care se naște din această dependență: UE este mult mai vulnerabilă în fața întreruperilor în alimentare (din motive tehnice sau politice sau ca rezultat al unui conflict) decât Rusia. E adevărat că Rusia va pierde bani dacă nu va aproviziona piețele energetice europene, dar țările care nu primesc gaz în mijlocul iernii ar fi mult mai afectate. De asemenea, dacă energia este folosită în scopuri politice – ea devine eminamente o armă politică. Nu este o simplă speculație, după cum am observat în multe dintre acțiunile Rusiei. Relevant este cazul când Rusia a încetat alimentarea Cehiei, imediat după ce aceasta a fost de acord să găzduiască elemente ale scutului antirachetă ce va fi desfășurat de SUA în Europa Centrală. Pe de altă parte, există și o serie de influențe care provin din înțelegerile energetice bilaterale pe care Rusia încearcă să le încheie cu țările din Vestul Europei. Este de așteptat că aceste țări vor lua partea Rusiei și se vor solidariza cu poziția Moscovei în momentele critice, cum ar fi luarea deciziilor privitoare la intrarea în NATO a Georgiei și Ucrainei. Spre exemplu, știrile din ultima vreme arată că rușii se așteaptă ca Italia să sprijine noul lor plan legat de crearea unei organizații de securitate mai vastă decât NATO și OSCE. Aceste așteptări se bazează pe parteneriatele din ce in ce mai puternice pe care cele două țări le au în domeniul energetic, în special datorită gazoductului South Stream, care a reușit să prevină operaționalizarea conductei Nabucco, sprijinită de UE.

Metodele Moscovei sunt deja cunoscute de europenii îngrijorați de dependența lor față de gazul și petrolul rusesc. În 2003 a oprit livrarile de petrol în Letonia pe fondul tensiunilor politice cu autoritățile acestui stat, dar motivate prin capacitatea redusă a conductei de transport. În 2006 a oprit livrările către Lituania, motivul fiind o defecțiune la infrastructura de transport. Iar disputele Rusiei cu Ucraina și Belarus au ținut europenii cu sufletul la gură, de teama repercusiunilor asupra aprovizionării cu gaze.

După prima criza gazieră ruso-ucraineană din anul 2006, urmată de nenumărate astfel de incidente, cele din ultimele luni ale acestui an fiind cele mai edificatoare, crize ce au dus la scăderea presiunii în gazoductele din UE, tensiunile s-au înmulțit între Rusia, care acoperă 26% din nevoile UE de gaze naturale, și Europa, dornică să diversifice furnizorii. Rusia nu își ascunde dorința de expansiune în acest sector, via Gazprom, care caută să intre în capitalurile rețelelor de distribuție din Europa Occidentală. Moscova nu duce lipsă de ambiții nici în sectorul siderurgic, dar apetitul ei neliniștește țările europene. La un summit UE – Rusia , Putin avertiza că Rusia nu va oferi Europei acces la bogățiile ei energetice decât în schimbul concesiilor echivalente din partea UE.

Proiectul South Stream vs. proiectul Nabucco

Proiectul South Stream a fost gândit pe două direcții, una spre Vest și Nord (pe ruta Nabucco), alta spre Sud (către Grecia și Italia). South Stream începe la Beregovaia (Rusia) și traversează Marea Neagră până în Bulgaria. De aici rezidau două posibilități de articulare pe direcția Italia: un coridor pe direcția Sud-Vest (ce ar conexa Bulgaria-Grecia-Italia) sau unul pe direcția Nord-Vest (legătura între Bulgaria-Ungaria-Slovenia și nordul Italiei).

La 23 iunie 2007, la Roma, reprezentanții companiei energetice italiene ENI și cei ai Gazprom au semnat un memorandum pentru construcția South Stream. Participând la summit-ul pe tema energiei din Europa de Sud-Est, la Zagreb, președintele Putin l-ar fi convins pe președintele Bulgariei să sprijine și să participe la proiectul South Stream. Guvernul de la Sofia a acceptat, să semneze un contract cu societatea rusă Gazprom pentru a participa la proiectul gazoductului ruso-italian South Stream. Acordul a fost aprobat în cadrul unei reuniuni extraordinare a Executivului bulgar, în cursul vizitei efectuate la Sofia de președintele rus Vladimir Putin. Și în cazul proiectului South Stream, Rusia aplică aceeași strategie de negociere bilaterală cu state membre UE a unor proiecte energetice ce maximizează dependența energetică a Uniunii Europene de Rusia.

Avem state precum Italia sau Bulgaria care, deși și-au dat acordul pentru TGI și Nabucco, încurajează un proiect energetic propus să submineze tocmai rațiunea comercială a TGI și Nabucco. Cele două state membre UE fac un joc extrem de periculos în măsura în care o ințelegere bilaterală cu Rusia, deși poate părea în avantajul lor pe termen scurt, ar produce consecințe negative incalculabile asupra securității energetice a întregii Europe.

O altă încercare(ce s-a dovedit până la urmă inspirată) de anulare a Nabucco a fost tentativa Gazprom de a scoate Austria și Ungaria de pe harta Nabucco, prin integrarea lor în proiectul South Stream. O primă etapă a vizat transformarea Austriei în "hub" energetic al Gazprom în Europa Centrală și integrarea infrastructurii și a rețelei de tranzit din Austria în rețeaua Gazprom (prin acordurile semnate în mai 2007, în timpul vizitei președintelui Vladimir Putin în Austria). Aceste crează OMV dependență, într-o mare măsură, de gazul furnizat de către Gazprom, ceea ce înseamnă că acesta poate avea acum un cuvânt semnificativ în influențarea deciziilor și acțiunilor OMV. Mai mult, orice achiziții viitoare pe care OMV le va realiza devin, astfel, vulnerabile unui potențial control exercitat indirect de către Gazprom. OMV este compania austriacă parte a consorțiului internațional care a inițiat construcția Nabucco (companie care este controlată de statul austriac în proporție de 30%). În ciuda acestui statut (de parte în consorțiul Nabucco), OMV dezvolta, în baza acordurilor semnate în timpul vizitei lui Putin, împreună cu Gazprom "Un Hub de Gaze Central European" și "Un Centru de Management al Tranzitului Gazelor" (cel mai mare din Europa continentală) tocmai la Baumgarten. Acest proiect a subminat, în mod direct, proiectul Nabucco, din moment ce Baumgarten era punctul terminus desemnat pentru Nabucco. Este o lovitură esențială aplicată de Gazprom proiectului Nabucco.

Deși Austria se va transforma într-un "hub" energetic continental, trebuie sa reținem faptul că gazul este furnizat de Gazprom, fapt ce amplifică dependența OMV de Gazprom, deci a Austriei de Rusia, respectiv a Europei de Rusia.

Care e poziția Ungariei??? S-a vorbit inițial de un interes sporit în achiziționarea MOL (compania ungară parte a consorțiului Nabucco) de către OMV – o companie dependentă de Gazprom, care la rândul ei este interesată în exploatarea și dezvoltarea unor zăcăminte de hidrocarburi din Rusia și care devine centru continental pentru gazul rusesc. În iunie 2007, OMV controla 18% din MOL, intenționând să-și crească participația până la 30%. O lună mai târziu, OMV a anunțat că intenționează să achiziționeze întregul pachet de acțiuni. O eventuală achiziționare a MOL de către OMV ar fi eliminat o a doua companie din consorțiul Nabucco sau ar fi făcut proiectul Nabucco dependent de Gazprom și de gazul rusesc și ar fi stopat proiectul din fașă.

Ungaria a oscilat între sprijinul pentru Nabucco și South Stream, fiind extrem de sensibilă la oferta Rusiei de a transforma Ungaria într-un "hub" regional de depozitare și export al gazului rusesc, afacere care a fost, în cele din urmă, parafată de Austria. Ungaria a fost extrem de tentată de dezvoltarea unei infrastructuri de depozitare și stocare a gazului rusesc pe teritoriul său, ceea ce ar spori semnificativ securitatea energetică a consumatorului maghiar. Mai mult, în ciuda afirmării sprijinului pentru Nabucco, totuși guvernul Gyurcsany a semnat un acord interguvernamental care anunță participarea Ungariei la proiectul South Stream.

Nabucco ar fi trebuit să furnizeze gaz nonrusesc și gaz necontrolat de ruși pe piețele europene. Gazul ar fi venit nu doar din Azerbaidjan și Asia Centrală, dar și din Irak sau Egipt.

Anumite state, în special Austria, menționează ocazional gazul rusesc și iranian ca furnizori potențiali pentru viitorul proiect(oprit deocamdată)Nabucco, dar amândouă sunt opțiuni problematice. Dacă gazul rusesc va ajunge să alimenteze Europa prin Nabucco, atunci întrebarea este de ce mai construim Nabucco? O astfel de opțiune ar anula rațiunea de a fi a întregului proiect Nabucco. Oare acesta să fie unul dintre considerentele pentru standby-ul atât de mediatizatului proiect???

Și în ceea ce privește Iranul, este prematur să discutăm până nu va fi soluționat contenciosul nuclear și până când comunitatea internațională nu va restabili relații normale cu Teheranul. Deocamdată, tendința este spre o înăsprire a regimului de sancțiuni, nu spre o relaxare a acestuia. În plus, cred că vor mai trece niște ani până când Iranul va fi capabil să producă suficient gaz pentru acoperirea necesităților sale interne și până când va dispune de o capacitate suplimentară pe care să o exporte în Europa.

Proiectul gazoductului Nabucco West, care în vara anului trecut (mai2013) a pierdut cursa pentru transportul gazelor din Azerbaidjan în Europa în defavoarea Trans Atlantic Pipeline (TAP), se află în continuare pe lista proiectelor eligibile a fi finanțate cu bani europeni, ceea ce înseamnă că CE crede în continuare că acest proiect ar putea fi construit.

Conducta Nabucco urma sa transporte gazele naturale provenind din Regiunea Caspica, de la granita turco-bulgara prin Bulgaria, Romania si Ungaria, catre Terminalul de Gaze Central European de la Baumgarten (Austria). Actionarii Nabucco West sunt OMV (Austria), FGSZ (Ungaria), Transgaz (Romania), Bulgarian Energy Holding (Bulgaria), Botas (Turcia) si RWE (Germania).
 Proiectul Nabucco West urmărea accesarea gazelor naturale din faza a doua de exploatare a zacamantului Shah Deniz si transportul acestora pe piata europeana. Romania participa in implementarea acestui proiect prin compania Transgaz, precum si la nivel guvernamental, prin semnarea Acordului Interguvernamental  privind dezvoltarea proiectului Nabucco (13 iulie 2009), respectiv a Acordului de sprijin al proiectului (8 iunie 2011).

Transadriatic Pipeline (TAP) vizează alimentarea Europei cu gaz caspic prin intermediul unui traseu mai sudic, din nordul Greciei si pana in sudul Italiei, trecand prin Albania si Adriatica. El este sustinut de Suisse EGL si Statoil (42,5% fiecare) alaturi de EON (15%).
Competitia pentru gazul azer este o miză majoră pentru țările participante la cele două proiecte în încercarea de a scăpa de cvasi-monopolul rusesc pentru aprovizionarea piețelor interne respective.

CONCLUZII STUDIU DE CAZ

Problematica securității energetice rămâne deschisă. În abordarea ei intervin atât interese economice, cât și scopuri și obiective de natură politico-militară. De asemenea, securitatea energetică ar reclama și respectarea unor noi norme și instituții internationale de reglementare a pieții mondiale a hidrocaburilor. Blocarea unor piețe ar frâna creșterea economică națională, regională și globală; lipsa de reglementări – pe o piața totuși limitată – ar stimula crearea de blocuri rivale și escaladarea competiției, de la formele sale economice, spre cele politico-militare. Viitorul pașnic al Terrei este, in condițiile evidențiate, strâns asociat cu o securitate energetică cooperativă.

Competiția pentru hidrocarburi pare a domina începutul de mileniu, cu polarizarea atenției pe statele Golfului, bazinul Caspic, Siberia de Est și de Vest, Africa de Vest, Asia de Sud-Est etc. Interesant este faptul că și disputele, și conflictele se concentrează în spațiile respective. De altfel, legătura strânsă dintre resursele energetice și conflict derivă din două caracteristici esențiale ale acestora: importanța vitală pentru puterea economică și militară a națiunilor și distribuția geografică inegală.

Problema epuizării resurselor energetice și a securității energetice domină agendele actorilor scenei mondiale. Competiția pentru resurse energetice în lumea contemporană rămâne încă o sursă importantă de crize și conflicte, cu un rol deosebit de polarizare și/sau de catalizare a forțelor, atâta timp cât cererea crește mult mai rapid decât oferta, iar rezervele majore de hidrocarburi sunt localizate în zone caracterizate de profunde dezechilibre politico-economice și instabilitate.

Însă, dacă competiția economică pe piața mondială a petrolului și gazelor naturale s-ar derula după reguli concurențiale clare, aceasta nu ar atrage automat după sine declanșarea de crize și conflicte politico-militare.

CONCLUZII

Teoretizarea conceptului de dezvoltare umană reprezintă o contribuție extrem de importantă la schimbarea de paradigmă din ultimele decenii, reflectată în translarea accentului dinspre creșterea (dezvoltarea) economică spre impactul pe care dezvoltarea îl are asupra vieții indivizilor și asupra bunăstării lor. Securitatea umană completează dezvoltarea umană introducând perspectiva descendentă a riscurilor care decurg din sărăcie extremă sau din diverse alte surse intra-statale.

De asemenea, securitatea umană este un indicator pentru dezvoltarea umană, în condițiile în care lipsa dezvoltării umane (instituții slabe, lipsa mijloacelor de trai) oferă condiții pentru cronicizarea violenței. În al treilea rând, și poate cel mai imporant aspect este reprezentat de faptul că atât dezvoltarea umană cât și securitatea umană pun accentul pe nevoile indivizilor și ale comunităților, propunând o nouă abordare „care integrează sărăcia și conflictul ca amenințări majore pentru pacea mondială. Dezvoltarea și securitatea umane, pe fundalul oferit de transformările globale contemporane, se constituie în elementele centrale ale structurii de rezistență pe care se reconstruiește sistemul multilateral specific unei lumi interdependente care plasează în centrul său individul.

BIBLIOGRAFIE

A. Strategii, doctrine, manuale, alte documente oficiale (românești și străine):

Strategia de securitate națională a României, București, 2007

Strategia de transformare a Armatei României, București, 2007

Department of Defense, Irregular Warfare Joint Operating Concept, Final Draft, February 2007

B. Autori români străini:

Bădălan Eugen, Frunzeti Teodor, Simetria și idiosoncrasia în acțiunile militare, București, Editura Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, 2004

Barry Buzan & Ole Wæver, Regions and Powers: The Structure of International Security, Cambridge University Press, 2003

Barry Buzan, Popoarele, statele și teama, Editura Cartier, Chișinău, 2000

Ludwig von Bertalaffy, General Sistem Theory, Braziller, New York, 1968; Walter Buckley, Modern Systems research for the Behavioral Scientist. A sourcebook, Aldine, Chicago, 1968;

George CAFFENTZIS, The Petroleum Commons: Local, Islamic and Global, în Alternatives Turkish Journal of International Relations, vol. 4, no.1-2, 2005;

Mc. John CORMIK – Să înțelegem Uniunea Europeană, Editura CODECS, Bucuresti 2006;

Crăciun Ioan, Prevenirea conflictelor și managementul crizelor, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2006

Moufida Goucha, John Crowley, Rethinking Human Security, Wiley-Blackwell/UNESCO, Paris, 2008

Marcel de HAAS, Current Geostrategy in the South Caucasus, Power and Interest News Report, 15 Decembre 2006;

Hoffman G. Frank, Conflict in the 21st Century: The Rise of Hybrid Wars, Arlington, Virginia, Potomac Institute for Policy Studies, 2007

Joseph LEPGOLD, Miroslav NINCIC, Beyond the Ivory Tower: International Relations Theory and the Issue of Policy Relevance, Columbia University Press, New York, 2001;

Herman KAHN, Thinking About the Unthinkable in the 1980s, New York: Simon and Schuster, 1984;

Mircea MALIȚA, Între pace și război, Editura C. H. Beck, București, 2007;

John V. MITCHELL, Renewing Energy Security, Royal Institute of International Affairs, London, July 2002;

Toader Nicoară, Sentimentul de insecuritate în societatea românească, vol. II, Editura Accent & Presa Universitară Clujeană, col. ”Syllabus-Historia”, Cluj-Napoca, 2006

C. Periodice:

Buletinul Universității Naționale de Apărare, București, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I“

Gândirea Militară Românească, București, editată de Statul Major General al Armatei României

Impact Strategic, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I“

NATO Review, Brussels, NATO Public Diplomacy Division

***,The Global Century. Globalization and National Security – The Sinister Underbelly; Organized Crime and Terorism, vol.II, partea a IV/a

F. Infografie:

http://online.sagepub.com/

http://www.bloombiz.ro/international/dependenta-energetica-a-ue-de-rusia-ar-putea-creste-dupa-criza-georgiana

http://economie.hotnews.ro/stiri-energie-7182221-raport-crpe-dependenta-energetica-europei-creste-nu-scadea.htm

http://www.dtic.mil/doctrine/

Home

https://transnet.act.nato.int/WISE

http://www.icrc.org/

http://www.au.af.mil