Securitatea Si Siguranta Alimentara In Romania Si Ue

Comunicare

Securitatea Si Siguranta Alimentara In Romania Si Ue

Byadmin ianuarie 1, 2024

Securitatea și Siguranța Alimentară în Romania și Uniunea Europeana

Capitolul I:

Concepte asupra securității alimentare

I.1. Securitate alimentară. Definiții și trăsături principale

I.2. Siguranța alimentară, parte a securității alimentare

Capitolul II:

Asigurarea securității și siguranței alimentare la nivelul

Uniunii Europene și Romania

2.1. Disponibilități la principalele produse agricole în Uniunea Europeană și România

2.2. Producțiile interne la principalele produse agricole în Uniunea Europeană și România

2.3. Importurile de produse agricole în Uniunea Europeană și România

2.4. Exporturile de produse agricole în Uniunea Europeană și România

2.5. Consumuri interne în Uniunea Europeană și România

2.6. Disponibilitate pentru consum alimentar în Uniunea Europeană și România

2.7. Asigurarea autosuficienței alimentare în Uniunea Europeană și România

2.8. Siguranța alimentară în Uniunea Europeană

Capitolul I

Abordări conceptuale asupra securității și siguranței alimentare

I.1. Securitate alimentară. Definiții și trăsături principale

Securitatea alimentară este reprezentată de acea componentă a securității naționale care face referire la politicile și instrumentele organizaționale utilizate pentru prevenirea riscurilor și contracararea eventualelor crize survenite în domeniul garantării accesului la hrană al indivizilor și societații, fapt pentru care este considerată de unii specialiști ca ținând de securitatea ecologică, securitatea personală, securitatea comunității sau securitatea politică.

Securitatea alimentară, în același timp, este o disciplină științifică, care face referire la modul de manipulare și depozitare a alimentelor. Astfel se previn înbolnavirile și eventualele neplăceri.

La nivel internațional, national dar si regional, securitatea și siguranța alimentară alcatuie obiectul preocupărilor așa cum este prezentat în “Declarația Mondială asupra Alimentației și Nutriției” a ONU-FAO/ din 1992, iar alaturată “Declarației Mondiale asupra Alimentației și Nutriției” a ONU-FAO/ din 1992

Problema securității și siguranței alimentare face obiectul preocupărilor la nivel internațional, regional și național așa cum se prezintă și în “Declarația Mondială asupra Alimentației și Nutriției” a ONU-FAO/ din 1992, care alături de „Declarația asupra Securității Alimentare Mondiale" (FAO/OMS, 1996), arată că „securitatea alimentară există atunci când toți oamenii, în orice moment, au acces fizic și economic la alimente sigure și nutritive care îndeplinesc necesitățile de hrană ale organismului uman, pentru a duce o viață sănătoasă și activă".

În cadrul Adunării Mondiale asupra securității alimentare din Quebec (octombrie 1995) s-a susținut că accesul la securitatea alimentară este ”dreptul la hrană în cantitate și calitate suficientă pentru a asigura o viață sănătoasă”. Acest drept fundamental a fost proclamat de Curtea Internațională de Justiție și trebuie inclus în toate legislațiile naționale.

Securitatea alimentară constituie un concept care are ca elemente esențiale: „existența disponibilităților alimentare și capacitatea populației de a cumpăra”. Securitatea alimentară își are originile în penuria de alimente pe care au cunoscut-o țările, de pildă, în lungile perioade ale ultimelor două conflagrații mondiale, în dependența care a devenit evidentă pentru supraviețuirea lor, de produsele ce vin din străinătate. Această preocupare asupra securității alimentare a făcut ca multe țări industrializate să-și mențină un anumit grad de dezvoltare autonomă, cu scopul de a fi apărate în cazul unor viitoare conflicte. Acesta este contextul în care cele mai multe țări din vestul și centrul Europei și-au pus bazele securității lor alimentare pe care, în perioada postbelică, și-au consolidat-o continuu.

Pentru a contura mai bine conceptul securității alimentare, putem porni de la noțiunea clasică de securitate privită în sens general. Termenul „securitate” provine din latinescul securitas, -atis, fiind definit astfel: „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere și liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol; protecție, apărare”. Securitatea în sens general se poate defini astfel ca: „stare a unui produs, proces sau serviciu în care riscul de a pune în pericol sau de aprovoca pagube mediului sau propietății este limitat la un nivel acceptabil”. Se poate observa că această accepțiune generică de „securitate” pune accent pe absența pericolelor; prin extensie sintagma „securitatea alimentară” semnifică lipsa oricărui element ce ar putea pune în pericol alimentația și nutriția.

Conceptul de securitate alimentară a evoluat dinamic în timp, extinzându-și semnificațiile și conexiunile, astfel încât în prezent el înglobează totalitatea aspectelor care permit populației accesul optim la hrană. Dincolo de orice diferențieri de ordin socio-economic, politic sau cultural, fiecare individ deține un drept fundamental – dreptul la hrană – a cărui materializare nu se realizează pretutindeni în cele mai bune condiții. Tocmai de aceea, preocupările entităților cu atribuții în domeniu au la bază definirea necesarului fiziologic uman, ținând cont de toți factorii implicați, precum și optimizarea raportului dintre nevoi și resursele alimentare disponibile.

În conceptul de securitate alimentară s-au dezvoltat o multitudine de definiții la nivel individual, familial, regional, național și internațional, fiecare având o semnificație specifică.

Securitatea alimentară individuală (SAI) – reprezintă posibilitatea de a avea acces la o alimentație sigură și suficentă pentru o viață sănătoasă, acces care trebuie să fie relativ garantat. Cu alte cuvinte, SAI echivalează cu un aport individual suficient și oarecum garantat, uneori de către autoritățile statale.

Securitatea alimentară a familiilor (SAF) este necesară pentru asigurarea SAI, dar nu este suficientă, deoarece hrana disponibilă nu este întotdeauna repartizată egal între membrii familiei, proporțional cu nevoile acestora.

Securitatea alimentară națională (SAN) corespunde posibilităților pe care le au diferite țări de a garanta SAF și SAI, fără a renunța la alte obiective importante.

Securitatea alimentară globală sau internațională (SAG) este definită ca fiind „accesul pentru întreaga populație a globului în mod permanent la hrana necesară unei vieți active și sănătoase”

În viziunea Organizației pentru Agricultură și Alimentație a Națiunilor Unite (FAO), securitatea alimentară trebuie realizată într-o structură piramidală de măsuri naționale, regionale și internaționale. Deci, concepția privitoare la securitatea alimentară se circumscrie concepției generale contemporane cu privire la securitate în sensul că în condițiile actuale, securitatea trebuie realizată la cele trei niveluri.

Securitatea alimentară trebuie să realizeze trei scopuri specifice:

asigurarea unei producții de alimente adecvate;

maximizarea stabilității fluxului de ofertă de produse agricole;

asigurarea accesului la resursele alimentare fundamentale necesare pentru sănătatea oamenilor; să existe o agricultură capabilă să ofere an de an producții mari și certe, iar oamenii să dispună de veniturile necesare achiziționării produselor de care au nevoie.

Obiectivul general al securității alimentare l-ar constitui: „asigurarea că toți oamenii au, în orice moment, acces fizic și economic la alimentele de bază de care au nevoie”.

Securitatea alimentară, ca orice tip de securitate, se împarte în categorii generale precum:

securitate fizică a indivizilor (agricultori, îngrijitori, șoferi de utilaje agricole, medici veterinari, laboranți etc.);

securitate juridică (existența cadrului juridic pentru buna desfășurare a activităților aferente procesului de producție, distribuție sau comercializare a produselor animaliere sau vegetale);

securitate economică (existența mecanismelor de piață necesare pentru comercializarea în bune condiții a produselor: spații amenajate, tip de piață, putere de cumpărare a cumpărătorilor etc.).

Libera circulație a alimentelor sănătoase este fundamentală pentru garantarea

sănătății și bunăstării cetățenilor și pentru satisfacerea nevoilor lor sociale și economice.

Securitatea alimentară se mai definește și după obiectul ce compune securitatea

produselor agricole (vegetale și animaliere) și industrial-alimentare și se împarte pe componente astfel:

– securitatea zootehnică (animale, păsări și pește), ce include la rândul ei:

securitatea creșterii și comercializării bovinelor, securitatea creșterii și comercializării ovinelor, securitatea creșterii și comercializării păsărilor, securitatea creșterii și comercializării piscicole;

– securitata fito-tehnică (cereale, legume, fructe, viță de vie, puieți și răsaduri, semințe, furaje pentru animale etc.);

– securitatea cultivării, manipulării și comercializării cerealelor (grâu, ovăz, orz etc.) și a produselor de panificație;

– securitatea cultivării, manipulării și comercializării leguminoaselor (cartofi, ceapă, morcovi etc);

– securitatea cultivării, manipulării, comercializării și prelucrării fructelor;

– securitatea cultivării, manipulării, comercializării și prelucrării produselor derivate din struguri (sucuri, vinuri etc.), securitatea cultivării, manipulării și comercializării produselor furajere (sfecla de zahăr).

Există o distincție care trebuie făcută între două sintagme apropiate din punct de vedere semantic, dar care nu au semnificații identice: „securitatea alimentului” și „securitatea alimentară”. Cea de-a doua expresie prezintă conotații mult mai ample și mai complexe decât prima, în timp ce securitatea alimentului se limitează doar la acele aspecte legate strict și direct de produsul alimentar ce face obiectul schimbului și, ulterior, al consumului, la dreptul consumatorilor de a beneficia de produse sigure, care sa nu le pună în pericol sănătatea. Astfel, securitatea alimentului înglobează toate etapele din circuitul tehnico-economic al acestuia, începând cu stadiul obținerii materiilor prime și încheind cu stadiul post-cumpărare, respectiv post-consum. Aceasta se referă deci la totalitatea elementelor legate de siguranța în consum, de evitarea sau anihilarea agenților toxici, a poluanților, la caracterul sanogenetic al mărfurilor alimentare, fiind din acest motiv mai apropiată de termenul „inocuitate”.

În afara conceptului consacrat, în paralel, s-a dezvoltat conceptul de securitate alimentară a comunității, care, pe lângă similitudinile pe care le prezintă față de modelul clasic anti-foamete, se remarcă printr-o serie de particularități privind caracterul integrativ al abordării și deplasarea accentului de la nivelul individului și familiei către cel al comunității clar definite (prin resurse, prețuri, transport, venituri, agricultură locală).

Toate aceste accepțiuni, presupun în primul rând, asigurarea unei oferte corespunzătoare de alimente obținute fie prin producția națională proprie, fie din importuri. Pentru a beneficia de această ofertă, populația trebuie să dispună de venituri suficiente, dar și să-și reconsidere modelul alimentar utilizat, astfel încât acesta să concorde cu cerințele privind sănătatea și să prevină efectele nocive ale caracterului inadecvat al practicilor alimentare uzuale. Aceasta se poate realiza prin adoptarea unei noi concepții asupra securității alimentare, bazată pe o gândire globală și prospectivă și prin integrarea coerentă a acesteia în politicile economice ale statelor. Astfel, securitatea alimentară circumscrie totalitatea părților componente ale sistemului agroalimentar: producție, transfer, distribuție și consum alimentar.

În țările dezvoltate securitatea alimentară s-a realizat prin formarea unui sistem agricol viabil și a unei economii agroalimentare moderne. Nivelul ridicat al puterii de cumpărare a majorității populației asigură pentru aceasta necesarul cantitativ și calitativ al alimentelor. În aceste condiții atenția acestor țări este îndreptată spre calitatet acesta să concorde cu cerințele privind sănătatea și să prevină efectele nocive ale caracterului inadecvat al practicilor alimentare uzuale. Aceasta se poate realiza prin adoptarea unei noi concepții asupra securității alimentare, bazată pe o gândire globală și prospectivă și prin integrarea coerentă a acesteia în politicile economice ale statelor. Astfel, securitatea alimentară circumscrie totalitatea părților componente ale sistemului agroalimentar: producție, transfer, distribuție și consum alimentar.

În țările dezvoltate securitatea alimentară s-a realizat prin formarea unui sistem agricol viabil și a unei economii agroalimentare moderne. Nivelul ridicat al puterii de cumpărare a majorității populației asigură pentru aceasta necesarul cantitativ și calitativ al alimentelor. În aceste condiții atenția acestor țări este îndreptată spre calitatea și siguranța alimentelor și spre protecția socială a categoriilor de persoane defavorizate. Protecția sănătății consumatorilor, ca măsură fundamentală de securitate alimentară, constituie o preocupare constantă a țărilor dezvoltate.

În țările în curs de dezvoltare, securitatea alimentară este asigurată limitat și în condiții dificle, iar în țările cele mai sărace foametea este extinsă. Insecuritatea alimentară este o consecință a sărăciei. Populația din aceste țări nu are asigurat minimum cantitativ de alimente, dieta este slabă calitativ, nediversificată și cu un conținut scăzut de proteine animale.

Securitatea alimentară a unei țări trebuie asigurată, în primul rând, prin resurse interne. Prin politicile agricole practicate la nivel mondial, acest lucru a fost realizat doar în țările dezvoltate. Țările sărace nu își vor realiza o securitate alimentară durabilă atâta timp cât ele nu vor fi sprijinite să își dezvolte producția internă. În ciuda faptului că țările dezvoltate preferă să subvenționeze exportul surplusului agrigol spre țările sărace, acest „ajutor” ar trebui utilizat în scopul elaborării proiectelor de ameliorare a terenurilor agricole sau la construirea infrastructurilor rurale și ca ajutoare alimentare.

Realizarea securității alimentare la nivel mondial presupune producerea unei cantități suficiente de hrană în vederea satisfacerii necesităților alimentare ale populației în creștere și în schimbare precum și o mai bună gospodărire a resurselor.

I.2. Siguranța alimentară, parte a securității alimentare

Siguranța alimentară (food safety) reprezintă respectarea normelor igienico-sanitare

în procesul de producție-distribuire, pentru garantarea sănătății populației căreia trebuie să i se asigure alimente corespunzătoare din punct de vedere al calității, al igienei și al valorii nutritive, cu respectarea mediului înconjurător.

Constantin Banu și colaboratorii săi arată că: „siguranța alimentului este o componentă a securității alimentare, a nutriției umane și are în vedere trei aspecte pe care trebuie să le îndeplinească un produs alimentar:

să aibă valoare nutritivă intrinsecă, exprimată prin cantitatea și calitatea principalelor grupe de nutrimente (glucide, lipide, proteine, minerale, vitamine etc.);

să aibă o valoare nutritivă biodisponibilă cât mai mare;

să aibă inocuitate (să fie salubru), să nu pună în pericol organismul uman.”

Siguranța alimentelor este o problemă de importanță deosebită în domeniul sănătății publice în orice stat, indiferent de mărimea sa, ori de gradul de civilizație sau de dezvoltare economică.

Siguranța alimentelor și calitatea lor este urmarea eforturile tuturor acelora incluși în

lanțul complex ce include producția agricolă, procesarea, transportul și consumul. Conform Uniunii Europene și Orgnizației Mondiale a Sănătății, siguranța alimentelor este o responsabilitate a tuturor, începând de la originea lor până în momentul în care ajunge pe masă.

Pentru a menține calitatea și siguranța alimentelor de-a lungul acestui lanț, este nevoie atât de proceduri care să asigure faptul că alimentele sunt integre, precum și de proceduri de monitorizare care să asigure ducerea la capăt a operațiunilor în bune condiții.

Calitatea materiilor prime, neprocesate, este crucială în siguranța și calitatatea produsului finit. De aceea, este nevoie de o abordare sistematică pe tot traseul alimentelor pentru a evita contaminarea lor și pentru a identifica unele riscuri posibile.

Începuturile legislației siguranței alimentelor au decurs ca urmare a înființării în 1945 a Organizației pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite – FAO, care a început urmărirea securității alimentare. În 1948 s-a constituit Organizația Mondială a Sănătății – OMS, militantă pentru dobândirea de către toți oamenii a unui nivel cât mai bun al sănătății.

În 1962, pentru gestionarea siguranței alimentelor, se creează acțiunea Codex Alimentarius (Legea alimentului). În 1963 începe dezvoltarea de standarde alimentare, ghiduri și orientări privind “cerințele de îndeplinit de alimente pentru a garanta consumatorului un produs sigur, veritabil și nefalsificat, corespunzător etichetat și ambalat”.

Apoi Uniunea Europeană produce Directiva 93-43-EEC, care prevede că toate industriile alimentare din UE trebuie să aplice sisteme de control al igienei și să implementeze sistemul HACCP (Hazard Analzsis Critical Control). Criza vacii nebune a impus acest comandament, dezvoltând stabilirea de acte normative și mijloace de aplicare în acest sens.

Utilitatea legislației este multiplă și obligatorie de știut și aplicat, ea furnizând informații indispensabile conducerii proceselor și reprezentând o sursă de cunoaștere pentru acțiunile de generare a siguranței alimentare. Legislația servește practica desfășurării proceselor, respectiv:

definește și detaliază normalitatea de instaurat, care trebuie cunoscută și respectată;

precizează aspectele calitative de programat, realizat și de controlat, respectiv: obiectivele calitative și condițiile pentru procesare, rezulatele necesare și admisibile de obținut și distribuie responsabilitățile din domeniul calității;

prin caracterul său normativ legislația permite abordări și tratări uniforme pe toată zona de aplicare.

Siguranța alimentară nu poate fi atinsă decât prin creșterea calității produselor și

serviciilor alimentare monitorizate pe tot lanțul alimentar, un instrument indispensabil constituindu-l realizarea trasabilității – identificarea, înregistrarea de date, comunicarea și gestionarea legăturilor printr-o urmărire sistematică și responsabilă, utilizând același limbaj.

Pentru a se asigura siguranța alimentelor și calitatea lor este nevoie atât de proceduri care garanteze integritatea alimentelor, precum și de monitorizare care să garanteze finalul operațiunilor în bune condiții.

Calitatea materiilor prime, neprocesate, este crucială în siguranța produsului finit. De aceea, este necesară urmărirea sistematică a întregului traseu pe care îl urmează alimentele, pentru a se evita contaminarea lor și pentru a se cunoaște posibile riscuri.

Produsul agricol este transportat de la fermă către fabrici în vederea procesării, în cadrul industriei preparării alimentelor. Există o legislație ce impune standardele de calitate pentru acest segment al lanțului alimentar:

Cerințele Organizației Internaționale de Standardizare (ISO – International Standards Organization) se referă, printre altele, și la depozitarea și livrarea alimentelor.

Codex Alimentarius și Organizația Mondială pentru Alimentație și Agricultură includ subiectul transportării și al depozitării în recomandările generale asupra prezervării produselor alimentare.

Industria procesării alimentelor este datoare să răspundă așteptărilor consumatorului,

anume ca produsele cumpărate să fie sigure și în conformitate cu cerințele legii.

Pentru a se garanta siguranța produselor alimentare și calitatea acestora, industria

procesării alimentelor se ghidează după sisteme de management modern. Principalele trei sisteme de management care se folosesc sunt: Analiza Riscului și Punctele Critice de Control, Bune practici de Producție și Standarde de Asigurare a Calității.

Analiza Riscului și Punctele Critice de Control – Hazard Analzsis and Critical Control Points (HACCP). În timp ce programele tradiționale de supraveghere a siguranței alimentelor se concentrau pe a identifica problemle în produsul finit, HACCP, o tehnică recentă se concentrează asupra identificării riscurilor potențiale și asupra controlării lor în timpul procesului de producere.

Bune Practici de Producție – Good Manufacturing Practices (GMP). Acsta impun condițiile și procedeele de prelucrare bazate pe o îndelungată experiență, care s-au dovedit a asigura o calitate constantă și siguranța alimentelor.

Standarde de Asigurare a Calității – Quality Assurance Standards. Aderare la standardele stabilite de Organizația Internațională de Standardizare – International Standards Organization (ISO 9000) și de Standardele Europene (EN 29000) asigură că prelucrarea alimentelor, serviciile de catering și alte industrii legate de alimente sunt conforme cu proceduri prescrise. Eficiența acestor programe este evaluată regulat de către experți independenți.

Cel mai important dintre componentele esențiale ale managementului întreprinderilor imlicate în furnizare de alimente este Analiza Riscului și Punctele Critice de Control (HACCP). El este un instrument de management care a fost dezvoltat în anii 1960 pentu a controla siguranța pentru zborurile spațiale. Esența a constituit-o verificarea pe puncte a condițiilor de producere și de realizare a mostrelor în vederea garantării siguranței alimentelor cosmonauților. Ulterior s-a extins în toate domeniile legate de procesarea alimentelor.

HACCP este o abordare sistemică pentru identificarea , evaluarea și controlul riscurilor într-o operațiune și identifică problemele înainte ca acestea să se întâmple și stabilește măsuri de control în etapele critice din punctul de vedere al siguranței. Succesul aplicării sistemului HACCP constă în identificarea riscurilor (fizice,

chimice, bilogice) înainte de începerea procesului tehnologic al produsului alimentar „x” și pe această bază aplicarea măsurilor de prevenire și eliminare a riscurilor identificate.

În 1992, în International Journal of Food Microbilogy, Comitetul American de Avizare pentru Criteriile Microbiene a publicat versiunea actuală a HACCP. Comitetul a emis șapte principii care definesc sistemul HACCP. Acestea sunt:

realizarea unei analize de risc. Întocmirea unei liste cu etapele procesului în care

poate să apară un risc important și descrierea măsurilor de prevenire;

identificarea punctelor de control critice (CCP) din proces;

stabilirea, pentru fiecare punct de control critic, a limitelor critice în vederea luării

de măsuri de prevenire;

stabilirea necesităților de monitorizare pentru punctele de control critice.

Stabilirea procedurilor în vederea utilizării rezultatelor monitorizării pentru monitorizarea și reglarea procesului și menținerea sa sub control;

stabilirea acțiunilor corective necesare atunci când monitorizarea indică faptul că

exsită o abatere în raport cu valoarea limită critică stabilită;

stabilirea procedurilor eficiente de înregistrare care documentează sistemul

HACCP;

stabilirea procedeelor de verificare a faptului că sistemul HACCP funcționează

corect.

Începând cu anul 1996, existența unui sistem privind siguranța alimentară a devenit o

cerință legală pentru industria alimentară în cele mai multe țări din Uninea Europeană. În plus, multe organizații, așa cum sunt hipermarket-urile, cer furnizorilor să implementeze un sistem de management privind siguranța alimentelor cât mai cuprinzător, ceea ce conferă încredere tuturor clienților și societății, privind siguranța și calitatea produselor alimentare.

HACCP a fost acceptat de organizațiile internaționale cum sunt: Comisia Codex

Alimentarius (CAC), Organizația Mondială a Sănătății (WHQ), Organizația Națiunilor

Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO) și este recomandat de acestea pentru utilizare în producția comercială de alimente.

Au urmat mai multe discuții cu privire la HACCP și drept urmare cei șapte pași ai

săi evidențiați de Codex Alimentarius în 1991 și 1993 au devenit parte din terminologia comună în industria alimentară și anume: analiza riscurilor, determinarea punctelor critice de control din timpul proceselor, specificarea criteriilor, implementarea sistemelor de monitorizare a CCP-urilor, acțiuni de corecție, verificare, documentare.

Riscurile alimentare care pot fi agenți biologici, chimici sau fizici cu posibilitate de a

dăuna sănătății dacă sunt prezenți la nivele mai mari decât cele acceptabile, sunt aproape întotdeauna prezente în alimente. Trebuie însă definite „limitele acceptabile”. Faptul acesta a constituit un element major care a determinat aprobarea de către WHO, în 1995, a HACCP pentru controlul alimentar.

Siguranța este direct legată de riscurile actuale identificate și a celor potențiale neidentificate din viitor. Pe măsură ce cunoștiințele științifice se dezvoltă, se înăspresc și condițiile impuse de gurverne în vederea protejării sănătății publice, a siguranței și a mediului ambiant. Așa au apărut reguli precum cele privind obligativitatea centurilor de siguranță sau interzicerea fumatului în locuri publice.

Evaluarea riscurilor, conformă cu definiția dată de Codex Alimentarius în 1995, constă în estimarea gravității și naturii daunelor sau a pericolului provocate de expunerea la agenți sau situații de risc. Aplicarea măsurilor de siguranță microbiologică la alimente este o chestiune mai recentă, în special în ce privește Listeria monocytogenes în lapte, Escherichia coli în carnea de vită și Salmonella în ouă.

În concluzie, siguranța alimentelor este rezultatul a ceea ce știm că are nevoie

cetățeanul și este obligatoriu și legal să fie respectat de producători și de distribuitori, conform normelor.

Capitolul II

Asigurarea securității și siguranței alimentare la nivelul Uniunii Europene și Romaniei

În ansamblul Uniunii Europene, structura consumului alimentar reflectă o alimentație sănătoasă. Laptele și produsele lactate sunt cele mai importante componente ale rației alimentare, urmate de legume, carne și preparate, uleiuri, cereale și zaharoase. Se poate spune că la nivelul Uniunii este acoperită siguranța alimentelor, sănătatea și bunăstarea animalelor și plantelor. Nivelul ridicat al saturației alimentare nu mai justifică creșterea producției agricole pentru consumul intern, motiv pentru care se promovează restructurarea sectorului agroalimentar și creșterea exporturilor.

Ajutată de o legislație consolidată, trasabilitatea produselor alimentare de la fermă la consumator este asigurată, fără a se ține cont de frontierele naționale. În aceste condiții comerțul este liber, iar consumatorii beneficiază de o ofertă foarte variată. Pe de altă parte, standardele înalte de siguranță aplicate alimentelor produse în Uniune și a celor importate, confirmă, de asemenea, siguranța alimentară a cetățenilor Uniunii Europene.

2.1. Disponibilități ale principalelor produse agricole în Uniunea Europeană și România

Disponibilitățile principalelor produse agricole în Uniunea Europeană (1000 t)

Sursa: ec.europa.eu

În perioada aleasă pentru studiul evoluției disponibilităților la principalele produse agricole, respectiv 1999 – 2011, conform datelor din tabel, se constată o creștere a capacității de aprovizionare a Uniunii Europene la cereale și uleiuri pe de o parte și o stagnare la alimentele bogate în calorii, de cealaltă parte. Avem astfel o creștere evidentă la cereale de 35.96%, la grâu de 36.48%, la uleiuri o creștere de aproape sută la sută, respectiv 99.87%. Destul de stabilă a fost evoluția resurselor disponibile de carne, lapte și de zaharoase la care se prezintă o fluctuație minoră cuprinsă între 1% și 2%. În scădere sunt disponibilitățile de legume cu un procent de -3.61%.

În valoarea finală a ofertei sunt incluse: hrana animalelor, semințele, procesarea, pierderile și consumul uman.

Disponibilitățile principalelor produse agricole în România (1000 t)

Sursa: faostat.fao.org

În România, oferta de produse agricole cunoaște o evoluție specială în perioada de timp studiată, datorită integrării în Uniunea Europeană din anul 2007. Astfel, la cereale avem o tendință de creștere până în anul 2005, apoi o scădere bruscă și continuă până în anul 2011, procentul scăderii disponibilităților pe parcursul perioadei studiate fiind de -21.74%. O scădere mai puțin dramatică se înregistrează la grâu, de -2.19%, și la legume, de -4.11%.

Creșteri evidente ale disponibilității se remarcă la carne, 17.50%, lapte, 28.90%, zaharoase, 21.52% și uleiuri, 59.36%. Această creștere a produselor calitative din punct de vedere energetic și al caloriilor pare a fi consecința directă a integrării în Uniune.

2.2. Producțiile interne la principalele produse agricole în Uniunea Europeană și România

Producțiile interne la principalele produse agricole în UE (1000 t)

Sursa: ec.europa.eu

În ciuda condițiilor meteorologice neobișnuite care au afectat în acest interval de timp culturile, producția de cereale în Uniunea Europeană a crescut între 1999 și 2011 cu 45.82% și cea de grâu cu 40.44%. Creșteri s-au mai înregistrat și la carne, 17.57%, uleiuri, 59.14% și zaharoase, 3.72%. Deprecieri de-a lungul perioadei analizate au înregistrat producțiile de legume cu -39.74% și cele de lapte cu -4.85%.

Producțiile interne la principalele produse agricole în România (1000 t)

Sursa: faostat.fao.org

Producția internă a României se realizează în cele 876 unități de procesare a laptelui și produselor lactate, 1007 unități de procesare a cărnii și produselor din carne, 2228 unități de procesare a zahărului și produselor zaharoase, 159 unități de procesare a legumelor, 529 unități de procesare a uleiurilor și grăsimilor vegetale.

Între anii 1999-2011, producția internă a României a fost relativ stabilă, fluctuațiile nefiind mai mari de +/-20%. Astfel, avem scăderi în producție la cereale cu -12.83%, legume cu -10.72% și la carne cu -16.31% și creșteri de producție la grâu cu 11.62%, la lapte cu 20.54%, la uleiuri cu 8.55% și la zaharoase cu 17.29%.

2.3. Importurile de produse agricole în Uniunea Europeană și România

Evoluția importurilor de produse agricole în UE (1000 t)

Sursa: ec.europa.eu

Timp de mulți ani, Uniunea Europeană a fost un importator net de alimente. De fapt, securitatea alimentară a fost unul dintre principalele motive pentru dezvoltarea politicii agricole comune în anii 1960. Chiar dacă astăzi comerțul global al Uniunii este în echilibru, pentru multe grupe de produse agricole UE rămâne un importator substanțial.

Categoriile de produse cu cele mai mari importuri din cadrul Uniunii Europene sunt legumele cu 99.6%, cerealele cu 86.53%, zaharoasele cu 67.17%, uleiurile cu 44.04% și grâul cu 34.90%. Produsele la care au scăzut importurile sunt carnea (-27.49%) și laptele (-15.49%).

Principalele state care exporta produse agricole în Uniunea Europeană și care acoperă aproximativ jumătate din importurile acesteia sunt Brazilia (16%), urmată de Statele Unite ale Americii (9%) și Argentina (8%), China (4%), Turcia (4%) etc.

Evoluția importurilor de produse agricole în România (1000 t)

Sursa: faostat.fao.org

Cu toate că România are un potențial agricol foarte bun deținând cel mai fertil și organic sol din Europa, potențial ce poate acoperi integral cererea internă, cantitativ și sortimental, după integrarea europeană din 2007 țara a cunoscut o creștere dramatică a importului la principalele produse agricole.

Dacă în prima parte a perioadei studiate se poate constata o creștere apropiată de normalitate a importurilor, după integrare se observă creșteri semnificative și, față de anul de pornire al studiului, se ajunge la aprecieri procentuale de: 537.70% la cereale, 1369.09% la grâu, 147.91% la legume, 643.58% la carne, 453.62% la lapte, 471.87% la uleiuri, 67.74% la zahăr.

Ponderea cea mai mare a importurilor (de 78,9%) este asigurată din statele membre UE.

2.4. Exporturile de produse agricole în Uniunea Europeană și România

Evoluția exporturilor de produse agricole în UE (1000 t)

Sursa: ec.europa.eu

Uniunea Europeană nu este o mare exportatoare de produse agricole. Tendințele crescătoare sunt timide la carne (3.42%), legume (58%) și lapte (4.23%), în schimb se exportă mai puține cereale (-15.53%), grâu (-5.65%), uleiuri (-33.58%) și zaharoase (-64.02%).

Statele Unite ale Americii reprezintă cea mai mare piață de desfacere a produselor agricole din UE cu o pondere de 13% din totalul exporturilor agricole. Chiar și după contracția din 2009, vânzările către SUA au continuat să crească pentru a ajunge la un nivel record de 15 miliarde € în 2011.

Rusia rămâne a doua piață de export a UE cu o cotă de export neschimbată de ani buni de 10%, urmată de Elveția (6%), China și Japonia.

Evoluția exporturilor de produse agricole în România (1000 t)

Sursa: faostat.fao.org

În România exporturile au urmat o tendință crescătoare, mai ales după integrare. În tabelul de mai sus se pot constata următoarele valori: 351.11% creștere pentru cereale, 252.66% pentru grâu, 119.04% pentru legume, 100% pentru carne, 460% pentru lapte, 32.72% pentru uleiuri și 720% pentru zaharoase. Bilanțul exporturilor a avut de suferit datorită interdicției de a exporta carne de porc către țările membre ale Uniunii din 2003 din cauza pestei porcine. Pentru carnea de porc, România are potențialul de a exporta în valoare de câteva sute de milioane de euro.

Principalul partener în comerțul agricol al României este Uniunea Europeană. Astfel, în anul 2011, exporturile de produse agricole către această destinație au avut o pondere procentuală de 72,0%. Valoarea exporturilor către statele din afara Uniunii este mult mai scăzută decât către statele membre datorită taxelor vamale pe care comercianții români doresc să le evite și care nu există pe piața europeană.

2.5. Consumuri interne în Uniunea Europeană și România

Consumuri interne în UE (1000 t)

Sursa: ec.europa.eu

Structura consumului alimentar în ansamblul Uniunii Europene reflectă în general o alimentație sănătoasă. Există desigur și diferențe intra-statale semnificative, datorate factorilor de influență asupra cererii din aceste țări. Principalul factor de influență este preferința consumatorilor, care depinde foarte mult, în afară de tradițiile și obiceiurile locale, de particularitățile climatice din țările respective, de consumul ridicat al legumelor în statele mediteraneene (Italia, Gecia), consumul ridicat de produse cerealiere pentru italieni și spanioli, consumul ridicat de produse de origine animală pentru populațiile din țările situate în nordul Europei. Se constată de-a lungul intervalului de timp luat în discuție o creștere a procentelor la toate categoriile de produse studiate: cereale cu 49.04%, grâu cu 52.45%, legume cu 11.84%, carne cu 16.82%, lapte cu 6.70%, uleiuri cu 83.90% și zaharoase cu 28.67%.

Consumuri interne în România (1000 t)

Sursa: faostat.fao.org

În România, deși nivelele consumului alimentar, în expresie calorică, sunt în prezent apropiate de recomandările nutriționiștilor (2600-2700 kcal/zi), acestea prezintă deficiențe calitative majore, generate de ponderea ridicată a caloriilor de origine vegetală (în special cereale) și de ponderea scăzută a consumului scăzut de proteină animală. Totuși, datele statistice adunate în tabelul de mai sus arată că această situație este pe cale de a se schimba, mai ales după integrarea în Uniunea Europeană, dar și ca o consecință a dezvoltării și progresului economic, social și cultural al țării. Astfel, putem observa o scădere a consumului la cereale cu -5%, grâu cu -5.32% și legume cu -4.47%, în timp ce la produsele bogate în calorii se constată o creștere de: 12.20% la carne, 31.89% la lapte, 5.32% la uleiuri și 18.66% la zaharoase.

2.6. Disponibilitate pentru consum alimentar în Uniunea Europeană și România

Disponibilitate pentru consum alimentar în UE (1000t)

Sursa: ec.europa.eu

Cetățenii Uniunii Europene consumă alimente relativ scumpe, cu un conținut bogat în calorii, ceea ce le asigură o alimentație sănătoasă și o sănătate în general mai bună. Produsele agricole al căror nivel procentual de consum rămâne aproape constant de-a lungul timpului sunt: carnea (4.74%), zaharoasele (1.12%), legumele (3.43%) fapt ce demonstrează că cetățenii europeni au găsit un relativ echilibru alimentar. Produsele agricole care cresc în procente sunt: cerealele (33.10%), grâul (20.06%), laptele (17.15%), uleiurile (408%).

Disponibilitate pentru consum alimentar în România (1000t)

Sursa: faostat.fao.org

Situația consumului alimentar din țara noastră nu este cea mai fericită. România se află mult sub media consumului alimentar din UE în cazul cărnii și produselor din carne, laptelui, dar și la zahăr și uleiuri, modelul alimentar al populației din țara noastră fiind pronunțat lacto-cerealier. Din datele conținute în tabelul de mai sus se observă că acest neajuns este pe cale să se schimbe totuși în viitor. Astfel, avem creșteri procentuale la produsele mai scumpe și bogate în calorii: carne (47.11%), lapte, 53.54%), uleiuri (14.80%), zaharoase (50.00%) și legume (58.69%). În scădere este consumul de cereale (-22.03%) și grâu (-26.55%)

2.7. Asigurarea autosuficienței alimentare în Uniunea Europeană și România

Asigurarea autosuficienței alimentare în UE (%)

Sursa: ec.europa.eu

Despre statele membre ale Uniunii Europene se poate spune că își asigură cu succes autosuficiența alimentară, avînd creșteri procentuale la: cereale (7.70%), grâu (5.70%), carne (2.10%), lapte (8.44%), uleiuri (74.70%) și scăderi la: zaharoase (-23.90%).

Asigurarea autosuficienței alimentare în România (%)

Sursa: faostat.fao.org

În general este asigurată autosuficiența alimentară și în România, deși în raport cu celelalte state membre ale Uniunii este mult mai mică. La totalul cerealelor avem o creștere de doar 1.12% în 2011 față de anul 1999, la grâu de 4.63%, la legume de 4.57%, la carne de 22.56%, la lapte de 15.58%, la uleiuri de 4.64% și la zaharoase de 12.5%.

2.8. Siguranța alimentară în Uniunea Europeană

Asigurarea celui mai înalt standard de siguranță alimentară în Uniunea Europeană reprezintă o prioritate cheie a politicii Comisiei Europene reflectată în Cartea Albă a Siguranței Alimentare. Aceasta lansează propuneri în vederea transformării politicii alimentare a Uniunii Europene într-un instrument activ, dinamic și coerent, care să asigure un nivel înalt de protecție a sănătății consumatorului. Fixând un program complex de acțiune legislativă, cartea indică elementele principale ale unei politici preventive: modernizarea legislației pentru a obține un ansamblu de reguli coerente și transparente, consolidarea controlului de-a lungul întregului lanț alimentar în vederea garantării unui nivel ridicat de protecție a sănătății umane și a consumatorilor.

Implementarea tuturor măsurilor propuse în Cartea Albă perimte organizarea siguranței alimentare într-o manieră integrată în scopul atingerii celui mai înalt nivel de protecție a sănătății și furnizării unui grad înalt de transparență.

Prioritățile strategice ale Cartei Albe se referă la: crearea unei autorități alimentare europene, abordarea coerentă a legislației pentru întregul lanț alimentar, stabilirea principiului conform căruia responsabilitatea principală pentru siguranța alimentară revine agenților din sectorul alimentar și sectorul de alimentație animală, astfel că statele membre trebuie să asigure supravegherea acestor agenți, iar Comisia să verifice eficiența capacitățiilor de control prin audituri și inspecții.

La baza politicii de siguranță alimentară se află utilizarea cunoștințelor științifice. Un alt scop esențial se referă la abilitatea de a adopta măsuri rapide și eficiente în cazuri de urgență. Domenii importante sunt considerate: hrana animalelor, aditivii alimentari, alimentele noi, contaminarea, controlul siguranței alimentelor, controlul importurilor, informarea și drepturile consumatorilor, comerțul.

Tot ceea ce înseamnă politică alimentară în Uniunea Europeană este construit în jurul conceptului de siguranță alimentară, care servește protecției și promovării sănătății consumatorilor. Astfel, se recunoaște dreptul consumatorilor de a li se oferi o gamă largă de produse sigure de o calitate ridicată; în plus, toate verigile din lanțul alimentar trebuie să fie la fel de puternice pentru ca interacțiunea lor să fie eficientă. Aceasta presupune evaluarea și monitorizarea riscurilor pentru sănătate asociate materiilor prime, practicilor agricole, prelucrării alimentelor, fiind necesare acțiuni legislative pentru managmentul riscului și înființarea sistemelor de control.

Responsabilitatea pentru acțiunile legislative există la nivel național, regional și local, însă existența pieței unice presupune faptul că nu există responsabilități exclusiv naționale, ci că fiecare stat membru participă la protecția tuturor cetățenilor Uniunii Europene și ai țărilor terțe pentru almimentele produse pe teritoriul său.

Principiul de bază al Cărții Albe arată că politica de siguranță alimentară trebuie să se bazeze pe date științifice, analiză, control, informare și pe o abordare integrată pentru toate etapele de elaborare și implementare. Politica integrată acoperă toate sectoarele din lanțul alimentar: producția de hrană pentru animale, materiile prime, prelucrarea, păstrarea, transportul și vânzarea, fiind necesară trasabilitatea implementată prin proceduri specifice.

În ceea ce privește siguranța alimentară, se reține ca reper important Reglementarea Parlamentului și a Consiliului European ce stabilește principiile generale ale legislației alimentare, instituirea autorității alimentare europene și fixarea procedurilor privind siguranța produselor alimentare.

Reglementarea nr. 178/2002 a Consiliului și Parlamentului European care furnizează baza juridică a înființării Autorității Europene pentru Siguranța Alimentelor (EFSA) a fost adoptată la 28 ianuarie 2002. Această reglementare urmărește crearea unei baze comune pentru statele membre în domeniul alimentar și al hranei pentru animale, în privința conceptelor, principiilor și procedurilor aplicabile, cu accent asupra necesității siguranței alimentelor și protecției sănătății pe plan intern și extern.

Legea alimentară urmărește reducerea și evitarea riscurilor pentru sănătate. Analiza riscului cu cele trei componente ale sale (evaluare, managment și comunicare), furnizează o metodologie sistematică pentru alegerea măsurilor și acțiunilor necesare.

Elementele importante incluse în această reglementare se referă la: principiul prudenței, creșterea încrederiii consumatorilor față de autoritatea alimentară, stabilirea cerințelor generale astfel încât doar alimentele sigure să pătrundă pe piață, trasabilitatea și elementele de identificare, înființarea Autorității Europene pentru Siguranță Alimentară ca organism științific independent și rolul acesteia.

În procesul de adoptare a deciziei se iau în calcul o serie de factori relevanți pentru protecția sănătății consumatorilor, aceștia fiind studiați la nivel internațional de către Codex Alimentarius: considerațiile privind mediul, sănătatea animalelor, agricultura durabilă, așteptările consumatorilor privind calitatea produselor, informarea corectă și definirea caracteristicilor esențiale ale produselor și proceselor.

Rezultatele inspecțiilor elaborate de către Comisie în statele membre au dovedit că există diferențe în modul în care legislația europeană este implementată. Acest fapt înseamnă că nu toți consumatorii pot fi siguri că beneficiază de același nivel de protecție și face ca evaluarea eficienței măsurilor luate de către autoritățile naționale să fie dificilă. De aceea Cartea Albă propune ca în colaborarea cu statele membre să se pună bazele unui cadru pentru dezvoltarea și funcționarea unor sisteme de control naționale. Aceasta se va realiza ținând cont de bunele practici la nivel european și de experiența inspecțiilor desfășurate de către Comisie. Aceste sisteme vor avea ca punct de pornire criterii de performanță prestabilite și linii directoare clare.

Carta Albă a Siguranței Alimentare aduce în discuție și problema informării consumatorilor. Comisia Europeană, împreună cu noua Autoritate Europeană, își propune să aibă un dialog permanent cu consumatorii pentru a încuraja implicarea acestora în noua politică a Siguranței Alimentației. În același timp, consumatorii trebuie să fie mai bine informați în ceea ce privește problemele legate de siguranța alimentației și de riscurile implicate de consumarea anumitor grupe de alimente.

Consumatorii au dreptul să primească informații clare și utile pentru a putea face alegeri în cunoștință de cauză. Propunerile privind etichetarea alimentelor și îmbunătățirea legislației existente vor fi făcute publice, astfel încât toți consumatorii să fie bine informați și să își poată spune părerea în legătură cu aceste măsuri legislative. Urmărind aceeași linie de informare, consumatorii trebuie sp cunoască importanța unei diete echilibrate și impactul acesteia asupra sănătății lor.

Corectarea și analiza informațiilor reprezintă elemente esențiale ale politicii în vederea identificării riscurilor potențiale. Metodele utilizează date provenind din controale realizate de-a lungul lanțului alimentar, sisteme de supraveghere a îmbolnăvirilor, investigații epidemiologice, sisteme de alertă rapidă, sisteme informaționale în agricultură, analize de laborator privind radioactivitatea etc. Sistemul de alertă rapidă necesită extinderea obligației agenților economici de a anunța stările de urgență și de a furniza informația adecvată consumatorilor și organizațiilor comerciale, corelarea cu alte sisteme similare și aplicarea sa la informația transmisă și provenită din țările terțe.

În acest context, rolul proiectelor de cercetare și dezvoltare este semnifictaiv, acestea urmărind îmbunătățirea aportului științei la construirea reglementărilor și politicilor în materie de siguranță alimentară. Suportul analitic al acestor demersuri constă într-un sistem de laboratoare care deservesc Comisia și laboratoarele din țările membre. Sistemul dezvoltă metode de determinare și asistă laboratoarele în aplicarea lor.

Sistemul acordării consultanței științifice către Comisie a fost reorganizat în 1997, bazându-se pe principiile fundamentale ale excelenței, transparenței și independenței. În prezent, opiniile științifice sunt furnizate de opt comitete științifice sectoriale, dintre care cinci acoperă direct sau indirect domeniul alimentar.

Ca urmare a adoptării reglementării 178/2002, comitetele constituite din reprezentanți ai statelor membre având un rol-cheie în adoptarea deciziilor privind siguranța alimentelor au fost reorganizate într-o nouă structură unică, denumită Comitetul Permanent pentru lanțul alimentar și sănătatea animalelor. Noul Comitet înlocuiește comitetul veterinar, comitetul pentru alimente, pentru hrana animalelor și o parte a comitetului pentru sănătatea plantelor. El va asista Comisia Europeană în elaborarea măsurilor de siguranță alimentară; atribuțiile sale se extind în întregul lanț alimentar, crescând astfel capacitatea de identificare în orice moment a riscurilor privind sănătatea.

Conceptul sănătății consumatorului are un caracter multidisciplinar, referindu-se prin extensie la sănătatea animalelor, a plantelor și a mediului. În perioada iunie-octombrie 1997, întregul sistem de consultanță științifică a fost reorganizat, înființându-se Comitetul Științific de Organizare și opt comitete științifice noi, care înlocuiesc vechea structură, având atribuții mai complexe. Cinci dintrea acestea au atribuții legate de siguranța alimentară: Comitetul Științific pentru Alimente, Comitetul Științific pentru Hrana Animalelor, Comitetul Științific pentru Sănătatea Animalelor, Comitetul Științific pentru Măsuri Veterinare privind sănătatea publică, Comitetul Științific pentru Plante, Comitetul Științific pentru Toxicitate, ecotoxicitate și mediu.

Informația științifică provenind de la comitete este transmisă rapid ca urmare a solicitării Comisiei, fiind bazată pe principiile excelenței, independenței și transparenței.

Măsurile de siguranță alimentară se fundamentează pe contribuția organismelor independente de consultanță științifică, evidențiindu-se rolul Autorității Europene pentru Siguranța Alimentelor (EFSA).

Conform Cărții Albe, înființarea unei Autorități Independente pentru Siguranța Alimentelor (EFSA) este considerată de Comisia Europeană ca fiind cel mai adecvat răspuns față de necesitatea garantării unui înalt nivel de siguranță. Autoritatea este investită cu o serie de atribuții importante referitoare la consultanța științifică independentă asupra tuturor aspectelor legate de siguranța alimentară, la sistemele de alertă rapidă, la comnicarea și dialogul cu consumatorii și la colaborarea cu agențiile naționale, contribuind astfel la asigurarea unui nivel înalt de protecție și de încredere a consumatorului.

În cazul unor urgențe, Autorittea colectează, analizază și distribuie informațiile relevante către Comisie și statele membre, mobilizând resursele științifice pentru a răspunde eficient acestor situații.

Reglementările în materie de igienă alimentară includ peste 20 de texte legale care prezintă anumite neajunsuri legate de discrepanțele apărute, de aceea, ca element esențial pentru siguranța alimentară, calitatea necesită, de asemenea, o abordare foarte serioasă. O atenție deosebită se acordă contaminanților, reziduurilor de pesticide și medicamente veterinare, contaminării radioactive, alimentelor noi (în special OMG), aditivilor, aromelor, ambalării, etichetării, publicității, iradierii și apelor minerale naturale.

Întrucât consumatorul este considerat ca fiind un participant important la adoptarea deciziilor legate de siguranța alimentară, el este consultat asupra tutuor aspectelor acestea prin cearea unui cadru pentru discuții cu experți în știință și prin facilitarea dialogului transnațional între consumatori, atât la nivel european, cât și global.

Inițiativele europene în sprijinul siguranței alimentelor oferă o arie deosebit de largă de elemente importante, având drept obiectiv esențial protecția și promovarea sănătății consumatorilor.

Scopul legislației europene privind siguranța alimentelor urmărește: protejarea vieții și favorizara sănătății și a siguranței oamenilor; servirea intereselor consumatorilor, urmărind sănătatea animalelor, a plantelor și protecția mediului; crearea unui mediu de încredere care să faciliteze libera circulație a mărfurilor; bazele legislației siguranței alimentelor sunt modificarea pozitivă a proceselor, procedurilor și a practicilor de lucru la producerea, comercializarea și consumul alimentelor, din care poate decurge progresul alimentației umane.

Preocupările majore ale legislației privind exigențele sanogenetice, introducerea organizării și a controlului siguranței alimentelor etc. vizează:

– extinderea valorilor, metodelor și a rezultatelor obținute în controlul riscurilor la tot mai multe zone, cu tendința de a cuprinde întreaga planetă;

– la fiecare lanț alimentar tratarea integrală a calității de la fermă la consumator;

– aplicarea de sisteme de analiză și control a calității alimentelor bazate de identificarea, influențarea și gestionarea riscurilor;

– introducerea trasabilității întregului sistem pentru a înregistra și dispune de date istorice și de mijloace de informare pentru gestionarea calității și a riscurilor.

Noile legi ale Uniunii Europene din domeniul siguranței alimentare se prezintă astfel:

Pachetul legislativ de igienă este constituit din:

– H1 – igiena generală a alimentelor, EC 852/2004

– H2 – igiena alimentelor de origine animală, EC 853/2004

– H3 – controlul oficial al alimentelor de origine animală, EC 854/2004

– H4 – reguli pentru sănătatea animalelor și alimentelor de origine animală, EC 41/2004

– H5 – controlul oficial al alimentelor și furajelor, EC 82/2004

Punerea în practică a reglementărilor de a realiza condițiile de calitate și de siguranță a alimentelor pentru clienți se realizează prin conlucrarea și corelarea dintre mai multe planuri de reglementări. Esența reglementărilor privind siguranța alimentelor, așa cum rezultă din Reglementarea CE852/2004, prevede:

– să se aplice pentru toate alimentele (de origine animală, nonanimală);

– responsabilitatea primară revine operatorilor din domeniul alimentar;

– nu se aplică vânzărilor directe către consumatori;

– înregistrarea unităților din domeniul alimentar (inclusiv cele din produția primară);

– indicarea cerințelor de igienă – scopul este mai important decât mijloacele; – toate unitățile producătoare de alimente folosesc ghiduri de bune practici de procesare și de igienă, bazate pe principiile HACCP și pe alte sisteme;

– se apelează la criterii microbiologice și de control al temperaturii;

– se referă și la import și export.

Folosirea legislației și respectarea ei este obligatorie în toate procesele ce au loc în legătură cu alimentele. Utilitatea ei este multiplă și obligatorie de știut și aplicat, ea furnizând informații indispensabile conducerii proceselor și reprezentând o resursă de cunoaștere pentru stabilitata intențiilor și a acțiunilor de generare a siguranței alimentelor și a calității lor. Legislația servește practica desfășurării proceselor, respectiv:

– definește și detaliază normalitatea de instaurat, care trebuie cunoscută și respectată;

– precizează aspectele calitative de programat, realizat și de controlat, respectiv: obiectivele calitative și condițiile pentru procesare, rezultatele necesare și admisibile de obținut și distribuie responsabilitățile din domeniul calității;

– prin caracterul său normativ legislația permite abordări și tratări uniforme pe toată zona sa de aplicare.

Bibliografie

Cecilia Alexandru, Securitate și echilibru alimentar în România, Editura Geea, București, 2001

Ghe. N. Anghel , Componente ale securității naționale a României, Editura Societății Tempus, București, 1996

Constantin Banu (coordonator), Suveranitate, securitate și siguranță alimentară, Editura ASAB, București, 2007

Iuliana Banu, Politici și strategii globale de securitate alimentară, Editura Galati University Press, Galați, 2007

Stefan Blacioti, Securitatea alimentară. Interes național al României în condițiile integării în Uniunea Europeană, Editura Tribuna Economică, București, 2010

Camelia Lidia Cioban, Politici și strategii de siguranță și securitate alimentară, Editura Eurostampa, București 2007

Negruț C., Politici agroalimentare comparate, Ed. Solness, București, 2002

Ion Diaconescu, Merceologie alimentară. Calitate și siguranță, Editura Universitară, București, 2007

DEX – Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996

Corina Ene – Securitatea alimentară. Coordonate și implicații, Editura Universității Petrol-Gaze, Ploiești, 2009

Catălin Galan, Noțiuni generale de legilslație în siguranța alimentară, în ecologie și agricultură, Editura Sistech, Craiova, 2009

Anca Mardar, Protecția consumatorului și siguranța alimentară, Editura Transilvania, Brașov, 2009

Eftimie M., Controlul calității produselor alimentare, Editura Premier, Ploiești, 2001

Niculae I. Niculescu, Siguranța alimentară la client, Editura Edmunt, Brăila, 2006

Liviu Rusu, Siguranța alimentelor, Editura Ceres, București, 2010

www.ec.europa.eu

www.faostat.fao.org