Securitatea Si Criza

CAPITOLUL I. SECURITATEA ȘI CRIZA. DEFINIREA CONCEPTELOR

Modificările ce au avut loc în ultimul deceniu în mediul de securitate internațional, mai ales în ultima perioadă au sporit atenția instituțiilor internaționale asupra edificării viziunii care să contribuie la stabilizarea păcii si a securitatii internaționale, deci la diminuarea oricăror conflicte și chiar, acolo unde este realizabil, eliminarea motivelor ce le declanșează.

Dezbaterile aupra pacii, razboiului și securității s-au corelat cu neînțelegerile despre monopolul statului asupra violenței, în legătură cu concepția utilizăriii forței militare în plan mondial și la nivelurile societății. Pericolul principal asupra securității, în timpul Războiului Rece, se credea a fi un dezastru total, umanitar, militar cauzat de o imensă confruntare nucleară. S-a apreciat mai apoi că problema securității nu mai este atât de intensă.

Proporția militară a securității, în prezent, s-a diminuat în atenția analiștilor, prin intensificarea și inițierea luptei contra terorismului și a început tot mai mult să fie recunoscută caracteristica de multidimensionalitate a amenințărilor, rscurilor și pericolelor. În agenda de securitatea a actorilor nonstatali și statali se regăsesc azi concepte precum securitate energetică, securitatea individului, securitatea mediului, securitatea comunității, securitatea economică etc.

I. 1. DEFINIREA SECURITĂȚII. SECURITATEA DIN PUNCT DE VDERE AL ORAGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE

Așa cum reiese și din piramida lui Maslow înca de începutul omenirii securitatea a constiutuit o preocupare însemnată, nevoia de securiate urmând ca și importanță nevoile flziologice. Chiar dacă acest concept este unul destul de vechi, având mai multe definiri în lectura de specialitate a relațiilor international, încă nu există o definiție general acceptată a “securității”. Ambiguitatea conceptului este dată și de complexitatea ariilor pe care le cuprinde și este „exacerbata de faptul ca în viata politica interna a statelor sub acoperirea securitatii nationale sunt invocate – în functie de împrejurari – o serie larga de actiuni si activitati politice”.

Imposibiliatatea de a găsi un consens asupra subiectului pe care îl are securiatea, în literature de specialitate, a evidențiat și mai mult ambiguitatea: poate fi vorba despre individ, de statul național sau de întregul system international? Chiar dacă în timpul Războiului Rece accentual se punea pe securiatea dată de stat, dupa Războiul Rece se crede tot mai mult că doar prin securitatea internațional se poate asigura securiatea natională, și se pune din ce în ce mai mult accentual pe securiatatea individului.

O reflecțive asupra securității la scară mai mare a fost determinata de încheierea Războiului Rece. Mai multe studii actuale care studiază felul în care acest concept s-a transformat datorită schimbarilor ce au avut loc pe scena internațională. Unii scriitori cum ar fi Edward Kolodziej, este de părere că noul mediu de securitate și noul concept de securitate sunt cauzate de trecerea de la bipolareitate la multipolaritate, bipolaritatea fiind o structură care „a lasat aparent impresia că oferă o ordine globală aparent stabilă și de neclintit” ignorând problemele pe care umanitatea le confruntă pentru a da importanță celor două super puteri de la nivel global ce își disputau autoritatea.

Prin “ securitate” se înțelege din punct de vedere semantic faptul de a fi ferit de orice amentințare sau senzația de siguranță și de liniste ce este dată cuiva de lipsa oricarei amenințări. O altă caracterizare a conceptului de securitate ar putea face trimitere la multitudinea măsurilor și acțiunilor de natură socială, economică, militareă, diplomatică, legislative, administrative și altele prin care se asigură prezența național-statală, la fel și libertățile și drepturile fundamentale ale oamenilor.

Deși nu au luat proportii în ani ’70, studiile de securitate sunt foarte importante pentru a întelege dezvoltarea ulterioară a acestiu domeniu. Pentru prima oară specialiștii în științe umane au promovat ideea că sistemul internațional, în viitorul apropiat, va fi supus unui amplu proces de schimbare radical, asta fără a face referire la sfârșitul Războiului Rece.

Sfârșitul Războilui Rece a dovedit teoria de la sfârșitul anilor ’70, chiar dacă uni dintre politologi nu sunt de accord, înlocuind teama declanșării între cele doua super puteri a unui nou conflict nuclear cu amenințări concrete, pericole și riscuri asupra securității naționale și internaționale: un proces greoi și dificil de tranziție economică în fostele state comuniste, confruntări entice, degradarea accelerată a mediului, creșterea numărului imigranților și refugiaților, întegrarea în structurile europene și euroatlantice a țărilor est și central europene etc. Astfel nevoia de a mări și adâncii înțelesul termenului de securitate a fost generată te toate aceste tendințe.

De-a lungul timpului conceptul de securitate a suferit mai multe definiri și caracterizări atfel autorul Ian Bellany apreciază că , în sine, securitatea este relativ absenta în razboi ea fiind combinată cu factorul psihologic, nou introdus, reflectat de „o relativ solidă convingere că nici un război care ar putea avea loc nu s-ar termina cu o înfrângere”. Autorul Laurence Martin scoate în evidență în una dintre lucrările sale dimensiunea economică: „securitatea este asigurarea bunăstării viitoare”. În perioada anilor ’60 bunăstarea era apreciată ca fiind consecintă direcată a dezvoltării economice, însa această ipoteza a fost infirmată de teoriile economice și sociale ulterioare, considerându-se că și factorii psihologici și culturali sunt la fel de importanți. Prezentând numărul cercetărilor lingvistice din perioda aniilor `80-`90, autorul Ole Waever descrie securitatea „drept ceea ce se numește în teoria limbajului un act de vorbire … afirmarea însăși constituie actul … Pronunțând <securitate>, un reprezentant al statului deplasează cazul dinspre particular spre o zonă specifică, pretinzând un drept special de a folosi toate mijloacele necesare pentru a bloca această evoluție”. Nici una dintre acește definiții prezentate nu pare a fin completă, ele nu fac altceva decât să scoată în evidență unele dintre caracteristicile securității. Definițiile sugerate de diverse scoli de gândire sunt diferite, dezbaterile și dezacordurile sunt inevitabile. Principalele scoli de gândire care au studiat de-a lungul timpului conceptul de securitate sunt Postmodernismul, Constructivismul și Pozitivismul.

Postmodernismul ca și curent de gândire se bazeaza pe faptul că lumea este rezultatul interacțiunii sociale dar care nu poate fi analizată sau măsurată, Constructivismul se sprijină pe faptul că lumea este rezultatul interactiunii sociale, aceasta putand fi analizată cu mijloace științifice dar și măsurată, iar criticii pozitivismului promovează studiile de securitate drept abordări obiective. Specialiștii curentului fac totuși diferența între abordarea vastă a securității și abordarea tradiționalistă în studiile de securitate.

Pe lângă toate aceste curente de gândire se evidențiază Scoala de la Copenhaga, ce îi are ca și reprezentanți pe Ole Waever, Barry Buzan și Jaap de Wilde. Aceștia sunt susținător ai măririi sferei de definire a termenului de securitate. Replicând acuzațiilor aduse de treadiționalști, care susțineau incoerența noului model, reprezentanții Școlii ănaintează o metodă constructivistă operațională, care necesită pe de o parte , eliminarea graniței artificiale dintre economie și securitate, iar pe de altă parte, adăugarea principiilor tradiționaliste și sugerează metode noi de analiză a interrelaționării domeniilor vieții sociale. Securitatea este descrisă în funcție amenințările existente asupra unui obiect de referință care are o valuare însemnată. Obiectul de referință poate fi reprezentat de o mulțime vastă, ce poate să includă: principii abstracte și chiar natura în sine, actori nonstatali. Astfel, originea amenințării poate fi recunoscută în tradițiile sociale negative, statele agresive sau în cultura diversificată.

Prin urmare, în opinia Școlii de la Copenhaga, amenințările pot acționa într-o mulțime de contexte politice ori domenii de viață: economic, politic, cultural, militar, ecologic, demografic etc. În concepția specialiștilor, studierea securității ar trebuii să fie axată pe localizarea și identificarea celor mai însemnate măsuri de securitate introduse de către principalii actori ai vieții sociale. Ei exemplifică acest cadru de analiză prin utilizarea sa atât în domeniul nonmilitar cât și în cel militar, iar urmarea rezidă într-o hartă a problemelor actuale ale securității, ecunoscută in funcție de următoarele variabile: localizarea sectorială (politic, economic, militar,, ecologic, cultural), specificul obiectului de referință (mediul înconjurător, principii, națiuni, state), recunoașterea principalilor actori (organizații internaționale, state), caracteristica spațială (regional, global, local).

Definirea securității este subiectiul cel mai însemnat în documentele oficiale ale organizaților internaționale de securiatate, însa dincolo de toate aceste curente de gândire securitatea este în continuare o problemă fundamental a existenței societății umane.

I.1.1. Definirea securității din puncul de vedere al Organizției Națiunilor Unite

Organizația Națiunilor Unite în Carta Națiunilor Unite, afirmă în Capitolul I, art. 2: „Toți membrii trebuie să își rezolve disputele internaționale prin mijloace pașnice, într-o manieră în care pacea, securitatea și justiția internaționale nu sunt puse în pericol.”

Toți membrii trebuie să se abțină, în relațiile lor internaționale, de la amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat sau în orice altă manieră care contravine scopurilor ONU.

Nimic din prezenta Cartă nu trebuie să autorizeze ONU să intervină în probleme ce țin în esență de jurisdicția internă a oricărui stat, nici nu trebuie să inițieze asemenea pretenții de acord întemeiate pe prezenta Cartă; acest principiu nu trebuie să prejudicieze aplicarea măsurilor de impunere din Capitolul VII.”

În ultimi ani ONU și-a exprimat dorința de a reformula și reanaliza conceptul de securitate. În anul 2003 Secretarul General al ONU, Kofi Annan a organizat un panel alcătuit din 16 specialisti din diferite țări, principalul scop fiind de a recomanda și a reformula măsuri eficiente și clare împotriva amenințărilor asupra securității și păcii. Dezbateriile care au avut loc la acest panel au vizat și definirea termenului de securitate. Unii sepcialiști au atras atenția asupra pericolului de extindere excesivă a domeniului de definire a securității, în timp ce alții apreciază că securitatea are ca motiv de referință indivizii dar și problemele din viața lor cotidiană. Astfel specialiștii ONU definesc securitatea cu ajutorul a doua variante de pericole, amenințări și riscuri la adresa sa: de tip “hard” cu ar fi conflictele inter și intrastatale, proliferarea armelor de distrugere în masa, terorismul atc., dar și amenințări de tip “soft” cum ar fi degradarea mediului, incultura, încălcarea drepturilor omului, extremismul religios, săracia extremă, somajul, bolile contagioase etc.

Nici această definiție nu îi aduce pe specialist la un consens, neîntelegerile referindu-se la importanța care ar trebui sa fie acordată fiecărui tip de amenințare, risc în parte. Dorința ONU de a modifica structura organizaționala cât și principiile fundamentale, rezultă din modificarea radicală a sistemului de relații internaționale. Același proces de schimbarea a mediului de securitate a marcat și transformarea celorlalte organizații internaționale de securitate.

I.1.2. Definirea securității din punctul de vedere al Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

Înca de la înființare, NATO definște prin Tratatul Atlanticului de Nord termenul de secuanda și a reformula măsuri eficiente și clare împotriva amenințărilor asupra securității și păcii. Dezbateriile care au avut loc la acest panel au vizat și definirea termenului de securitate. Unii sepcialiști au atras atenția asupra pericolului de extindere excesivă a domeniului de definire a securității, în timp ce alții apreciază că securitatea are ca motiv de referință indivizii dar și problemele din viața lor cotidiană. Astfel specialiștii ONU definesc securitatea cu ajutorul a doua variante de pericole, amenințări și riscuri la adresa sa: de tip “hard” cu ar fi conflictele inter și intrastatale, proliferarea armelor de distrugere în masa, terorismul atc., dar și amenințări de tip “soft” cum ar fi degradarea mediului, incultura, încălcarea drepturilor omului, extremismul religios, săracia extremă, somajul, bolile contagioase etc.

Nici această definiție nu îi aduce pe specialist la un consens, neîntelegerile referindu-se la importanța care ar trebui sa fie acordată fiecărui tip de amenințare, risc în parte. Dorința ONU de a modifica structura organizaționala cât și principiile fundamentale, rezultă din modificarea radicală a sistemului de relații internaționale. Același proces de schimbarea a mediului de securitate a marcat și transformarea celorlalte organizații internaționale de securitate.

I.1.2. Definirea securității din punctul de vedere al Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

Înca de la înființare, NATO definște prin Tratatul Atlanticului de Nord termenul de securitate astfel:

„Părțile vor contribui la dezvoltarea continuă a relațiilor internaționale de pace și prietenie prin consolidarea instituțiilor libere, prin facilitarea unei mai bune înțelegeri a principiilor pe baza cărora sunt fondate aceste instituții și prin promovarea condițiilor de asigurare a stabilității și bunăstării. Ele vor căuta să elimine conflictele din politicile lor economice internaționale și vor încuraja colaborarea economică bilaterală sau multilaterală.”

„Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părțile, separat sau împreună, prin intermediul auto-ajutorării și al sprijinului reciproc continue, își vor menține și își vor dezvolta capacitatea individualăși cea colectivă de rezistență în fața unui atac armat. Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor și, în consecință, sunt de acord ca, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Națiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părțile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părți, a oricărei acțiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate, pentru restabilirea și menținerea securității zonei nord-atlantice. Orice astfel de atac armat și toate măsurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui raportate imediat Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate va adopta măsurile necesare pentru restabilirea și menținerea păcii și securității internaționale.”

„Fiecare Parte declară că nici una din obligațiile internaționale, aflate în vigoare la un moment dat între ea și oricare din celelalte Părți sau un al treilea stat, nu este în contradicție cu prevederile prezentului Tratat și se angajează să nu își asume nici o obligație internațională aflată în conflict cu acest Tratat.”

O dată cu debutul secoluli XXI, NATO a fost nevoită să își reformuleze definiția securității. Principalul obiectiv al Alianței rămane apărarea colectivă, însa amenințările, riscurile și pericolele cu care NATO s-a confruntat s-au schimbat radical, discutându-se despre: consolidarea legăturilor transatlantice, misiuni non-articol 5, specializare de rol, colaborarea cu alte organizații de securitate, gestionare a crizelor, lupta împotriva terorismului etc. NATO evidențiaza în acest context unitatea securității internaționale: vechia noțiune de securitate (potențialul de protejare a teritoriului) este insuficientă pentru a reprezenta complexitatea lumii iar modificarea unei regiuni influentează evoluția altora.

În cadrul summit-ului de la Istambul domeniul de definire al securitații al NATO a fost acualizat, fiind evidențiate unele obiectivele ale organizației: lupta împotriva amenințărilor asupra teritoriului aliaților, aplicarea principiului neseparării securitații aliate, apărarea colectiva și realizarea unui pod multilateral peste Atlantic.

I.1.3. Definirea securității din punctul de vedere al Uniunii Europene

Uniunea Europeana este în present unul dintre cei mai importanți parteneri pentru NATO. În utimi ani UE s-a lovit de nevoia de a complete, cu ajutorul unei strategii de securitate proprie, obiectivele stipulate prin tratatul de la Maastricht. În acest sens la finele anului 2003 a fost lănsat documentul Strategia de Srcuritatea Europeană. Acest document are ca și punct de plecare ideea ce afirma reactia la pericolele, amenintarile și riscurile asupra securitațăii europene trebuie adaptată prin aplicarea unie abordări comprehensive și a unei strategii multifațetată. Acestă strategie gandită de Uniunea Europeană, care se mai numește și strategia Solana, recunoaște unele vulnerabilități, dar și amenințări, pe care le enumeră însă fără a le lamurii. Astfel, Strategia recunoaște drept amenințări: proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul taransfrontalier, statele slab dezvoltate, crima organizată, atacuri împotriva principalelor surse de comunicații, atacuri asupra forțelor europene care reconstruiesc și/sau mențin pacea.

Această dezbatere a ordinii importanței acestor elemente, este valabilă și în cazul Uniunii Europene. Unele amenințări și vulnerabilițăti vizează doar nivelurile regionale și zonale însa altele pot afecta întreg sistemul internațional. O altă chestiune nerezolvată cum este aceea a provocărilor și riscurilor ce se pot transforma în amenințări. Cu toate că documentul nu face bine delimitările termenilor, strategia definește clar obiectivele cele mai imporante: crima organizată, lupta împotriva terorismului, conflictele foarte violente dar și nestabilitatea din apropierea Europei, proliferarea armelor de distrugere în masă, combaterea sărăciei a bolilor și a foametei, realizarea unei bune guvernări în zona Mediteranei și granițelor estice (din Orientul Mijlociu până în Caucaz, prin Balcanii Vestici). O altă concepție a Uniuni Europene reiese și din Declarația Comună Pentru Integrarea Apărarii Europene (2004) care evidențiaza rolul consensului și al cooperării în consemnarea și realizarea securitații.

I.1.4. Definierea securității din punct de vedere al Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

OSCE îsi propune să joace un rol însemnat în noua arhitectură europeană, realizând obiectivele urmatoare: dezarmarea și controlul armamentului; controlul crizelor și evitarea conflictelor prin prevenirea lor; cooperarea în planurile cultural, econiomic, al mediului înconjuartor și umanitar. Opinia OSCE despre despre securitate este descrisă în Carta pentru securitate Europeană:

“Fiecare stat participant are drept egal la securitate. Reafirmăm dreptul inalienabil al fiecărui stat participant și al tuturor statelor participante la libertatea de alegere a propriilor aranjamente de securitate, incluzând tratatele de alianță, așa cum sunt emise. De asemenea, fiecare stat are dreptul la neutralitate. Fiecare stat participant va respecta drepturile tuturor celorlalte în aceste privințe. Ele nu își vor întări securitatea în detrimentul securității altor state. […]”

“Ne vom construi relațiile în conformitate cu conceptul de securitate comună și comprehensivă, ghidat de parteneriat egal, solidaritate și transparență. Securitatea fiecărui stat participant este inseparabil legată de securitatea celorlalte state. Ne vom adresa dimensiunilor umană, economică, politică și militară ale securității ca la un întreg.”

Aceste elemente împreună, alcătuesc o perspectivă alternativă asupra securității. Datorită faptului că asistența militară a statelor puternice nu mai este necesară sau suficientă pentru păstrarea echilibrului și a păcii, s-a apreciat că este necesară o rețea de înțelegeri regionale pentru securitatea colectivă. Atât NATO, cât și ONU, OSCE și UE sunt instituții adepte ale acestui tip de securiate. Securiatea colectivă are la bază principiul potrivit căruia amenințările se pot ivi nu neapărat din exterior ci și din interior, iar prevenirea conflictului este la fel de dificilă ca și riposta la amenințări cu posibilități proprii.

Înțelegerile de securitate colectivă nu includ, ci exclud, posibilele surse de stabilitate, pace și prosperitatea ale participantilor.Alianțele de apărare colectivă dar și statele cu forțe militare pot coexista cu formele de securitate comună. Părerile majorității sunt axate pe ideea că investirea în organizații nonstatale colective de manținere și restabilire a securități, va alcătui parteneri pe masura alianțelor și statelor.

Conceptul de securitate este unul prolific, evouand continuu mai ales in ultimul deceniu. Lipsa amenintarii este cea mai simpla delimitare a intelesului securitatii. Conceptul de securitate nu se limiteaza doar la domeniul militar, ci include si aspect non-militare mai greu de combatut. Dimensiunea subiectiva a conceptului evidentiaza faptul ca o comunitate este sigura doar daca membrii acesteia se simt in siguranta.

I.2. DEFINIREA CRIZEI.FOCARE DE CRIZĂ ȘI INSTABILITATE ÎN EUROPA.

Dinamica mondială supusă secole la rand unor legi naturale sau obiceiuri naționale are la bază unul dintre cele mai des folostite cuvinte: criză. Cu toate că planeta trece prin cele mai dificile și complexe cazuri de criză, conceptul nu și-a găsit încă o definiție general acceptată. De asemenea se discută unanim despre nevoia gestionării crizelor, însă nu se face diferența calară între stări conflictuale și gen de amenințări, confruntările sau diferendele.

Evoluția vieții sociale în domeniile politic, militar, economic și social, este influențată și afectată de conflicte și crizele mondiale. Trecând peste frontiere, aceste conflicte și crize pot cuprinde intreaga planetă, națiuni întregi fiind victime în funcție de complementaritățile și schimburile care au loc între ele. Chiar și națiunile și blocurile care vroiau să fie izolate economic, politic și ideologic, se dovedesc a fi susceptibile de destrămare, dupa cum se cunoaste cazul țărilor din est.

Acest termen de criză este unul intens folosit în realitatea cotidiană a anilor 1990, atât de intens încat generalizarea sa are rolul de a ascunde problematici noi și complexe. Într-un context general, conceptul de criză trimite: către o rupture a echilibrelor și a dinamicilor.

În studiile provocate de criza rachetelor din Cuba, începând cu a doua jumătate a anilor 70, atât civilii cât ăi militarii au fost interesați să definească conceptul de criza. Reamintim astfel câteva dintre definițiile termenului de criză:

Charles Hermann caracterizează conceptul de criză ca o situație care:

“a) amenință obiective net prioritare ale unitătii de decizie;

b) reduce timpul de răspuns în timp util înainte ca decizia săpoată fi transformata în actiune;

c) surprinde pe membrii unității de decizie prin apariția sa.”

Karl W. Deutsch asociază fenomenul de criză cu un eveniment care are patru însușiri: “constituirea unui punct de dezvoltare în fluxul evenimentelor; impunerea necesitatii luării unei decizii; punerea în joc a valorilor fundamentale ale cel puțin unui actor;luarea deciziei în timp foarte scurt.”

În sociologietermenul de criză este definit ca: “perioada în dinamica unui sistem, caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăților, izbucnirea conflictuală a tensiunilor cu consecințe dezorganizante pe planul sistemului, care conduc inevitabil la declanșarea unor puternice presiuni spre schimbare; manifestarea unor dificultati temporare sau cronice ale modului de organizare a unui sistem, exprimând incapacitateaacestuia de a funcționa în modalitatea existentă.”

O altă definiție, considerată ca fiind sintetică, aparține profesorului la Universitatea din Strasbourg, Jean- Christophe Romer: “Criza este un moment de ruptură în interiorul unui sistem

organizat. Ea implică obligația factorilor decizionali de a-și defini o poziție fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în perspectiva întoarcerii sale la un echilibru.”

Originea cuvantului criză se gasește în grcia antică, în timpul lui Platon când verbul krineinînsemna a judeca, a separa, a discrimina sau a decide. Importanța etimologiei teremenului constă în noțiunea de decizie. Astfel în cadrul oricărei definiții se regăsețte această obligație de a decide, fără ajudeca prealabil și fără nevoia de a lua o decizie, criza nu există.

Trecând peste două mari razboaie mondiale și o grava criza econimică, prezentul este mai puțin sigur și nu se mai crede că schimbarea ar mai fi sinonimă cu progresul. Conceptul de criză tinde azi să fie asociat cu fenomene neștiute care descurajeaza organizațiile în aspiratia lor spre pace și stăpânire. Autorul E.H. Erikson evidenția: „este deja un progres faptul că termenul de criză nu mai evocă ideea de catastrofă iminentă, care la un moment dat a părut să se opună justeiînțelegeri a termenului”. Acesta fiind astăzi sinonim cu momentul important de dezvoltare, cu viraj necesar.

Criza este reprezentată de destrămarea structurilor de putere fie de momentul de descoperire a angoaselor, ambele înseamna punctele ei de reper. Criza nu cuprinde doar organizațiile, ci și persoanele în parte, societatea sau grupurile. Mai întâi criza apare ca o ruptură ce arată faptul că structura cea veche nu-și mai poate realiza rolul de suport sau continuator și că în cadrul dinamicii se înregistrează o revoluție. Se poate spune că la orice nivel criza poate fi percepută cu ieșirea din criză. Criza este de două tipuri: criza generatoare de schimbare și criza catastrofă.

Termenul de criză ar putea fi comparat și cu cel de schimbare. Schimbarea poate fi o transformarea a unei stări naturale, ea apare mai evidențiată decât criza, având în vedere faptul că tot ce traiește nu poate ramâne neschimbat. Deteriorare, îmbătrânirea sunt de altfel din categoria schimării, însa la fel ca și altă evoluție, ele sunt chiar inevitabiele sau așteptate adică le putem întâmpina. Pe de altă parte criza este o transformare neașteptată, astfel că nimeni nu știe cum să-i țină piept, fiind o schimabare ce provoacă disjuncție și întrece capacitatea de adaptare.

În ultimul deceniu mai ales în ultimii săi ani, în mediul interațional de securitate s-au produs unele transformări ce au facut ca atenția organizațiilor internaționale să fie concentrată spre lamurirea unei viziuni care să ajute la consolidarea securități mondiale și la stabilirea păcii, prin urmare la reducrea până la eliminare a conflictelor dar și a cauzelor care le generează. Această concepție presupune, în fond, recunoașterea la nivel global a posibilelor amenințări și riscuri a vulnerabilităților care ar putea duce la apariția unor surse noi de instabilitate sau inrăutățirea celor deja existente.

Asadar principalele surse de instabilitatea la nivel global ăn funcție de natura lor sunt și se manifestă pe mai multe niveluri: politic, economico-financiar, social, militar, de mediu si cultural. Aceste niveluri în care acționează vulnerabilitățile constituie palierul clasic în care are loc lupta pentru resurse, mai ales cele energetice, a diferendelor de natura religioasă și etnică, sau a dezmembrării statelor.

Acestor vulnerabilități li se mai suprapun surse de instabilitate care au aparut în ultimele decenii și își au originea în fenomene cum ar fi: proliferarea tehnologiilor pentru a crea arme de distrugere în masă, terorismul, imigrația ilegală și traficul de droguri și arme.

Aparte de vulnerabilitățile care acționează în domeniul palierului clasic, ultimele tipuri de vulnetabilități prezentate au o caracteristică specială, datorită faptului că urmările lor nu sunt reduse la un anume nivel, ele se repercutează la întregul palier, acest lucru făcându-le să fie surse însemnate de instabilitate, cu impact major supra securității regionale cât și a celei naționale dar și globale.

O examinare atentă asupra stării actuale ne arată cu sursele de instabilitatea mai ales în Europa, la nivel militar sunt în prezent foarte reduse, ba chiar inexistente, toate statele fiind lipsite de interesul unei confruntări armate. Chiar dacă revendicările teritoriilor nu s-au epuizat încă – exemplul fostei Federații Iugoslave – ele își mai fac apariția rareori, mai ales din partea grupurilor naționalist – eztremiste, acest lucru relevă faptul că în Europa înca mai persistă un grad destul de ridicat de stabilitate teriorială.Exemple concrete pot fi Slovacia, Ungaria, România, Cehia, Polonia.

În perioada următoare, domeniul ce are nevoie de o atenție ridicată este cel financiaro- economic, încă prezent în Est și Vest (mai ales în statele care s-au aflat sub influența URSS), dezechilibrul economic se poate transforma într-o sursă majoră de instabilitate care ar putea declanșa în cadrul UE crize de proporții. Semenele de instabilitate economică s-au accentual, pe rând, când state precum România, Ungaria, Bulgaria sau Polonia au intrat în platformele de pre-aderare, înregistrand semnificative întrzieri economice.

De asemenea starea de instabilitate a Europei este agravată și de dependența acesteia de resuresele energetice exeterne dar și de actiunile ce pot varia de la atacuri cibernetice până la atacuri cu bombă. Acestea afectează infrastructura, mai ales pe cea a conductelor care transportă petrol, a stațiilor de desfacere dar și a sondelor. Atacurile asupra infrastrucurilor ar putea avea două consecințe: oscilații periculoase ale prețului resurselor dar și stoparea efectivă a alimentării cu resurse energetice necesare. Orice posibilă neînțelegere poate duce la creșterea prețului petrolului sau a altor forme de energie în general, acestea fiind foarte sensibile la declanșarea unor conficte, putând genera crize majore. Dacă nu se adoptă strategii care să duca la ameliorarea situației, statisticile prevăd atingerea unui punc nevralgic iar importul de energie va ajunge la pragul de 70% din necesar.

Din perspectiva locului de exprimare al actualelor crize, sau de ivire a unor eventuale surse de instabilitate, apte de a duce la crize la nivel european, putem clasifica sursele de instabilitatea: crize/surse de instabilitatea ce se desfăsoară în spațial Uniunii Europene; crize/surse ce se desfășoară în afara spațiului Uniunii Europene.

Spania (conflictul basc) și Irlanda de Nord (conflictul dintre catolici și protestanți, adepti ai naționalismului și unionismului) sunt două dintre principalele state din cadrul UE în care se manifestă crize.

Principala amenințari care se manifestă în zona non-UE, este în continuare zona ce poate fi numitî drept calcaiul lui Ahile, datorită faptului că zona poate fi în continuare generatoare de de crize cu implicații radiale (din parte Albaniei, Serbiei, Ungariei,Macedoniei).

Atat tensiunile religioase și entice dar și viziunile natonaliste prezente în regiune, sunt accentuate de neajunsurile de natură economică. Din păcate, un alt element care a accentuat aceată stare a fost și sancțiunile impuse în urma crizei iugoslave.

Drept dovadă, ilustrată eleocvent ca viziunea naționalistă persistă înca, fiind favorizată și de nenumăratele modificări aduse granițelor, este încercarea recentă de constituire a Albaniei Mari. Etnia albaneză este raspândită pe o arie destul de vastă, existentă acesteia în Grecia, Muntenegru, Serbia și Kosovo a sporit mișcările naționaliste și violente pentru obținerea de anumite drepturi pentru etnicii albanezi.

O altă posibilă sursă de instabilitate in zona non- UE ar putea fi islamicii fundamentalist care afișează o atitudine duplicitară: pe de o parte se manifestă tendința de înființare a unui nou nucleu de putere Islamic în Balcani, care ar repinge influențeleOccidentului, iar pe de altă parte, acceptă temporat inițiativele NATO și SUA în Kosovo, Macedonia și Bosnia Herțegovina. Dezvoltarea acestui nucleu în spațiu de securitate NATO, chiar lângă granța cu Uniunea Europeană, o regiune plină de tensiuni și contradicții religioase și interetnice, poate stârni amnințări periculoase la adresa securității euro-atlantice.

Concluzia principală este că dupa perioada Războiului Rece se naste o epoă nouă, plină de contradicții: suveranitatea statului este valorizată dar și puternic erodată, granițele sunt mai securizate insă traficul transfrontalier de armament, persoane, droguri este în ascensiune, statele se modifica, evoluează, dar nu dispar etc. Analizănd toate aceste contradictii se evidențiază o serie de întrebări complexe: cum pate fi analizat un spațiu politic aflat într-o transformare continuă în care în același timp unele dimensiuni se întăresc iar altele se erodează? Poate fi evaluată o societate definită de ambiguitate? Autorul american James Rosenau afirmă că incertitudinea dar și limpezimea unor asemenea întrebări, intensifică convingerea de a fi adânc implicați proces de transformare epocală, sprijinit de o nouă viziune a supra mediului de securitate. În mijocul acestei viziuni se află certitudinea că odinea care definește țările, comunitățile și sistemul global are la bază incertitudini, ambiguități, și contradicții.

CAPITOLUL II. INSTITUȚIILE INTERNAȚIONALE DE SECURITATE DIN ANII 1990

Organizațiile internaționale sunt componente relativ recent apărute în sistemul internațional. Primele dinte ele au fost înființate în secolul XIX devenind foarte importante iar dupa 1945 au început să se înmulțeasca foarte mult în special la nivel subregional și regional.

În cadrul unei acțiuni decizionale colective, organizațiile internațional dau posibilitatea statelor să trateze împreuna problemele comune. Fundamentul unui sistem internațional stabil estecnstituit de cooperarea mondială multilaterală. În domeniul securității, înprezent, se resimte nevoia intensă de o astfel de cooperare, mai ales pentru faptul că felul variat al amenințărilor ce le întâmpinăm au nevoie de o abordare coordonată și de folosirea unor resurse care foarte greu pot fi puse la dispoziție de către un singur stat.

De aceea, problemataica organizațiilor internaționale de securitate, ar trebui să fie unul dintre principalele puncte al dezbaterilor din cadrul comunității internaționale. Este totuși foarte dificil de făcut o distincție precisă între organizațiile internaționale de securitate și cele de alt fel, mai ales pentru faptul că domeniul securității nu are înca o definiție concretă.

Schimbare mediului de securitate, încă de la apariția primelor forme de organizații internaționale, a determinat transforamarea acestora, mai ales a celor din domeniul securității. O data cu sfârșitul secoluui XX și începutul secolului XXI a fost modificat și influențat considerabil modelul organizațiilor internaționale de securitate, atat prin creșterea numărului de membri, cât și prin strategiile adoptate împotriva provocărilor.

În acest moment toate organizațiile și instituțiile de securitate traversază o perioadă definită de nevoia de restructurare, cu toate acesta însă importanța activității și existenței lor pentru securitatea și stabilitatea lumii nu a scăzut. Dacă va fi realizată condiția adaptării eficace la însușirile mediului de securitate prin crearea unor noi metode, doctrine și instrumente de luptă asupra pericoleleor și amenințărilor, putem afirma căeste posibil ca în perioada următoare rolul și statulul organizațiilor și instituțiilor de securitate se va îmbunătății.

II.1 APARIȚIA ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE. DEFINIRE ȘI TIPOLOGIE

Conceptul de organizație internațional este unul relative recent atât pentru limbajul științific cât și pentru cel comun.În literature de specialitate, în ultima parte a secolului XIX, erau utilizate cu precadere termini precum biroul internațional, comisia internaționalăsau sindicatul public internațional. In jurul anului 1867 , sintagma organizații internaționale a fost folosită în discursul jurnalistului scotian James Lorimer, iar câțiva ani mai târziu Constantin Frantz, publicist german, apreciază că federalismul este principiul de existeță al organizațiilor internaționale. Însă consacrarea definitivă a termenului a fost adusă de către Walter Schücking în anul 1908 prin lucrarea sa Orgaizațiile lumii, și cu ajutorul lui Paul S. Reinsch care a publat în 1911 ghidul “Uniunile internaționale publice”.

Organizațiile reprezintă subiecte provenite din dreptul internațional, posesoare de obligații și drepturi în concordanață cu normele internaționale, întocmitede state prin acorduri semnate între ele. O organizație internațională este alcatuită dintr-o asociație de state, are la bază un tratat, are organe speciale proprii, care îndeplinesc atribuții individuale în interiorul oragnizației, iar mambrii acesteia urmăresc realizarea unor scopuri commune.

Organizațiile internaționale sunt recunoscute ca fiind actorii de drept internațional, însa aceasată calitate nu este comparabila cu cea a statelor, având o personalitate limitată pentru a-și îndeplini mandatul înmânat prin voința statului.

Organizațiile internaționale au apărut în mod treptat, statele suverane au creat organizațiile internaționale, bazându-se pe următoarele șase considerente: dezvoltarea comunicării inerstatale, urmărirea intereselor statale, gestionare și rezolvarea mai usoară a crizelor și conflictelor, socializarea între state, intergrarea funcțiilor statale, reîmparțirea resurselor și accesul la altele noi.

În anul 1924 a fost semnată Convenția Ligii Națiunilor, aceasta recunaoște, chiar dacă in mod indirect, existența organizațiilor internaționale prin Art. 23, care subliniază ideea unor organizații internaționale specializate, care să promoveze cooperarea eficientă între organizații. În Art. 24 sunt folosiți termini precum comisia inrenaționalăsau biroul internațional fapt ce evidențiază importanța realizării unor organizații internaționale.

Mai apoi, după cea de-a doua mare conflagrație mondială, în Preambulul Cartei Națiunilor Unite, este stipulată prezenta unei organizații internaționale efective: semnatarii ”au adoptat prezenta Carta a Natiunilor Unite și înfiintează prin aceasta o organizație internațională care se va numii Națiunile Unite”.

Odata cu terinarea celui de-al Doilea Razboi Mondial când acest concept a început să fie mai bine definit, au apărut trei curente principale care descriu rolul organizațiilor internationale ca actori, arene si ca instrumente. Procesul decisional arată în primul rând, intersele membrilor cei mai puternici, de aceea organizațiile internaționale sunt asociate cu instrumente prin care satatele încearca atingerea propriilor interese. Ca arena, organizațiile internaționale pot fi asemănate cu un „loc de joacă”, nu un instrument utizat în politicile statelor, iar ca instituții, sunt forme ale unor conferințe diplomatice, în care statele pot justifica sau comanda unele acțiuni, pot face schimb de informații și își pot alege strategiile politice naționale. Față de cele două abordări anterioare, cea de-a treia nu se mai referă la statele membre ca fiind actori principali, ci consideră că statele au suveranitate proprie, organizația internațională respectivă devenind un actor colectiv, luându-se decizii de catre o colectivitate de state prin intermediul sau în cadrul organizațiilor internaționale.

Oricare are fi modalitatea de abordare, problema găsirii unei definiții pentru organizțiile intrernaționale se pune în funcție de domeniul de activitate al acestora. Într-un mod generalizat se poate spune că organizațiile internaționale, ca și subiect al acordului internațional semnat pentru înființare, are statut de persoană juridică, cu posibilitatea de a dobândii, poseda sau transfera proprietate, de a participa la acorduri internaționale cu alte oraganizații internaționale sau state, de a încheia contracte, însă are și responsabilități și drepturi create prin acordul respectiv sau prin legislația internațional.

Studiul organizațiilor internaționale dau o noua perspectivă asupra mediului de securitate, conferind noi dimensiuni fenomenelor precum terorismul sau globalizatrea și mărind sfera de cercetare. Organizațiile au început să fie un element important pentru sistemul internațional, mai ales dupa al doi-lea Război Mondial atunci cănd acestea au început să se inmulțeasca numeric. Asadar analiza tuturor organizațiilor este complexă, chiar difcilă, iar activitatea lor – diversă, astfel pentru faptul ca numărul lor este în crestere rezultă o mare varietate de tipologii.

În „Anuarul organizațiilor internaționale”sunt descries 15 categorii de organizații în funcție de forma de organizare, dintre care voi prezenta 13 dintre cele mai relevante:

1.Organizații cu participare universală – organizații interguvernamentale sau nonguvernamentale, nonprofit, organizații cu management și control politic și cu membrii din toate ariile geografice;

2.federații de organizații internaționale – toate organizațiile interguvernamentale, internaționale, nonguvernamentale care au ca membri deplini cel puțin alte trei organisme internaționale nonregionale;

3. organizatii cu participare regională – toate organizațiile noguvernamentale sau interguvenrnamentale, nonprofit, în care membrii acestora au preocupări doar într-o anumită regiune;

4. organizațiicu participare intercontinentală – toate organizațiile nonguvernamentale sau interguvernamentale nonprofit, în care membrii acestora au interese și preocupari în mai multe regiuni;

5. organizațiile cu formă aparte, inclusive fondurile si fundațiile de încredere – toate organizațiile nonguvernamentale sau interguvernamentale internaționale ce au anumite proprietăți care ridică întrebări înspre adăugarea lor în anumite categorii: institute de instruire, bănci, laboratoare, biblioteci etc.;

6. organizații ce provin din locuri, persone, obiecte de proprietate sau alte organisme – oricare organism internațional nonprofit, nonguvernamental sau interguvernamental, care poate provenii de la anumite persone, locuri, organizații sau obiect de proprietate;

7. organizații internaționale desfintate sau inactive – organiații nonguvernamentale sau interguvernamentale nonprofit, care sunt inactive sau în stare latentă, ori au fost desfințate definitive;

8. organizatii naționale cu orientare internațională – sunt organizații naționale cu diferite forme de preocupări internaționale desfăsurând activități precum: ajutor sau dezvoltare, pace sau cercetare;

9. organizații interne ți subsidiare care apartin altor organisme intene – părți independente dintr-o organizație internațională complexă;

10. organisme aprute recent, însă ne recunoscute – sunt acele organizații a căror înființarea a fost recent propusă sau raportată, despre care nu se stiu foarte multe informații;

11. serii de conferințe (fara secretariat) autonome – conferințe internționale cu o anumită periodicitate și un anumit district, care nu sunt în responsabilitatea niciunei organizații permanente;

12. institute seculare și fraternități, ordine religioase – congresiuni sau ordine religioase, fraternale și militare, organisme asemănătoare având la bază pe o conducere carismatică sau fidelă unui set de procedure religioase;

13. acorduri și tratate multilaterale – pacte, tratate, protocoale, convenții sau acorduri multilaterale în care există trei sau mai multe părti semnatare, fără acelea care se referă la un eveniment specific, o anumită tara sau înființarea unei organizații internaționale.

O altă clasificare a tipologiilor organizațiilor internationale mai poate fi facută și în funcție de obiectul de interes al acestora, putănd avea astfel urmatoarele sfere de avtivitate:

1. servicii sociale, cultură și recreere, educație și cercetare, dezvoltare și condiții de locuire, mediu, filantropie și voluntariat, legislație și politici, religie, activități internaționale, grupuri neclasificate, asociații profesionale și sindicate afaceri;

2. schimb cultural, mediu, sprijin pentru dezvoltare, ajutor umanitar, drepturile omului;

3. bunăstare socială și drepturile omului, comerț și alte activități economice, securitate și pace.

II.1. ORGANIZAȚIILE INTERNAȚIONALE DE SECURITATE. STATUTUL ȘI ROLUL ACESTORA ÎN SISTEMUL MONDIAL

Organizațiile internaționale sunt cele mai înseminate instrumente în coperarea în domenii cum ar fi cel social, politic, militar, economic sau cultural ăi in coordonarea acțiunilor. Pe langă statele- națiune, ce reprezintă fundamental sistemului mondial, organizațiile internaționale sunt cei mai importanți actori în cadrul acesteia. Apariția și creșterea numerică a organizațiilor internaționale a fost generate de înmulțirea rețelelor financiare, economice și politice în statele națiune, mai ales după apariția Europei moderne. Fragmentarea sistemului internațional din perioadă 1910 și 1930 dar și consecințele negative ale razboaielelor mondiale, au determinat comunitatea mondiala să se axeze pe noi ordini bazate pe cooperare. Pilonii noi ordini internaționale au fost constituiți în anul 1941 prin Carta Tratatului Atlanticului de Nord, în anul 1944 prin conferințele de la Bretton Woods și Dumbarton Oaks, și el mai însemnat pilon creat în anul 1945 prin Carta Națiunilor Unite.

Organizațiile internaționale de securitate se diferențiază de alte tipuri de organizații prin faptul că sunt rezultatul consensului statelor de a colabora în problem de realizare a securității și a păcii și de reducere a violentei, prin utilizarea unei game largi de instrumente și acorduri. Astfel, putem spune ca cele mai importante sarcini îndeplinite de organizațiile internaționale sunt:

1. îndeplinirea drepturilor omului și imbunătățirea standardelor democratice ca scopuri în sine;

2. realizarea unor mecanisme de colaborarea militară bazată pe obligații reciproce, pentru a diminua eventualele pericole ce pot avea loc în activitatea militara;

2. asigurarea securității prin instrumente economice, consolidand atat securitatea, dar și legaturile universale între actori, și prin combaterea cooperativa a amenințărilor și riscurilor generate de proliferare armelor de distrugere în masă și terorism.

4. controlarea crizelor pentru a menține și stabili pacea dar și promovarea comunicării.

Organizațiile internaționale de securitate pot fi analizate, în funcție de rolul și statulul acestora, din perspectiva statorniciei și a eficienței. Statornicia se refera la rezistență în timp a tipurilor de comportament și adaptarea membrilor la regulile organizației, iar eficiența la randamentul actorilor indrumați de normele și regulile acesteia. Mai exact aceste doua criteri se referă, pe de o parte la posibilitatea organizației de a face față provocărilor externe, iar pe de altă parte, la ivelul de respectare a normelor și regulilor de cștre membrii ei.

În funcție de curentul de găndire folosit în analiza organizațiilor internaționale, neorealismul și realismul le apreciază pe acestea ca fiind ne importante pentru realizarea securității ele fiind doar modalități de ascundere a intereselor statelor member sau forumuri create pentru a influența și controla statele mai slabe. Se mai consideră, de asemenea că organizațiile internaționale nu influentaează conduita marilor puteri, acestea din urma acționând singure. În opinia adepților neorealesmului, nu exită decât o singură categorie de organizație, numităanlianță, respingând criteriul eficienței.De altfel ambele curente consideră criteriul statornicie irelevant, cu toate că unele organizații rezistă în timp dar nu au o continuitate.

În sistemul mondial, organizațiile internaționale de securitate pot fi apreciate ca și comunități de securitate. Conceptul acesta a fost creat de către Karl Deutsch

în anul 1957, care l-a caracterizat ca un grup integrat, cu semnificație de comunitate ce are practici informale sau formale instituționalizate, destul de puternice să asigure bunăstarea și pacea membrilor pe o perioadă mare de timp. Pezența acestor categorii de comunități este definită de caracteristicile următoare:

1. prezența unor norme politice compatibile;

2. inexistența unor planuri armate împotriva altor membri;

3. programe comune de schimb și instruire de personalului din structurile de comandă;

4. acțiuni predictibile din partea toturor membrilor;

5. puterea instituțiilor de conducere a statului de a reacționa prin modalitățile corespunzătoare, fără violență și cât mai rapid la problemele din activitatea statului.

Scriitorul cehoslovac Karl Deutsch a definit zona nord-atlantica printr-o comunitate de securitatea, în care guvernele sunt diferite și își mențin legal independența. De altfel aceast concept nu este bazat pe interese, ci mai mult pe valori care sunt convertite în reguli de comportament, norme ce ghidează activitatea instituțiilor și a indivizilor în parte. Deutsch făcea referire la douăcategorii de comunități de securitate care s-au dezvoltat în două sensuri diferite: NATO și Comunitatea Cărbunelui și Oțelului. Actualmente NATO nu se mai poate numi o astfel de comunitate, deoarece s-a modificat dupa anumite interese. Uniunea Europeana, care a luat naștere din Comunitatea Cărbunelui și Oțeluilui s-a transformat într-o organizație de securitate, prin faptul că are la bază valori și norme care îndeplinesc preferințele actorilor.

Organizația Națiunilor Unite este de asemenea o comunitate care militează pentru securitate, având la baza activităților comune ale organizației, Declarația Universală a Derepturilor Omului (10 ecembrie 1948), însa criteriul ”măsuri, care nu implică folosirea forței armate” este încalcat deoarece în prezent și Afganistan, Irak și SUA sunt membri ai organizației.

Astfel se poate aprecia că între o comunitate de securitate bine organizată, și o intelegere informală de menținere a securității, sunt mai mult forme de cooperare, luand in considerare nivelul de integare instituțională și integrare socială a statelor membre: parteneriate de securitate zonală, ansamblu de aliante adeverse, cum erau cele din timpul Războiului Rece, comunitățile puternic integrate și comunitățile care au lupat pentru securitate dar care sunt slab integrate și structuri de securitate colectiva. Această clasificare a lui Fulvio Attina, asează cele cinci tipuri pe o dreapta continuă numitălinia aranjementelor regionale de securitate. (Fig.1)

Fig. 1. Linia aranjeamentelor regionale de securitate

Această linie nu reprezintă un proces de transformare continuu bine direcționat,deoarece nu este obligatoriu ca un parteneriat între un anumit grup de state să se modifice în așa fel încât să fie mișact dintr-o parte într-alta pe linia lui Attina. De aceea modificarea reprezintă de fapt decizia politică a conducătorilor statelor respective, nu o transformare efectivă.

Astfel în sistemul internațional, cele mai complexe tipuri de cooperare între guvernele internaționale este organizația internațional care militează pentru securitate, deaorece acestea se adresează unui larg domeniu. Prin securitate nu se înțelege doar securitate militară, dar și securitate nonmiliară care se referă la domeniile economic, politic, social, ecologic, cultural etc., dar și securitatea individului în parte ca întreg al societății.

CAPITOLUL III. DINAMICA INSTITUȚIILOR DE SECURITATE POST RĂZBOI RECE

Fie că o organizațiie internationala este în mod clar una de securitate prin Carta de inființare (cum este cazul NATO, OSCE) sau prin titulatura sa, sau doar prin faptul că una dintre atribuțiile ei este de a garanta securitatea țărilor member și a cetatenilor într-un singur domeniu al vieții sociale sau mai multe (cum este cazul Uniunii Europene), organizațiile internaționale ce militează pentru menținerea securității au cea mai mare pondere pe scena mondială, din aceată cauză în acest capitol voi analiza câteva dintre cele mai importante dintre acestea.

III.1.INSTITUȚIILE INTERNAȚIONALE. SCHIMBĂRI EVOLUȚII ȘI VIITOR

III.1.1. Uniunea Europeană

Uniunea Europeana reprerzintă un parteneriat politic și economic aparte în lume, alcatuit din 27 de țari care cuprind aproape întreg continental european.

UE a fost înființată dupa terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. În prima fază, uniunea s-a axat mai mult pe intărirea cooperării în domeniul economic: statele care inițial făceau schimburi comerciale între ele, devin din punct de vedere economic, interdependente, și în așa fel amenințarea de a se declansa un nou conflict este înlăturată. Cooperarea economică este intensificată prin crearea în anul 1958 a Comunității Economice Europene, de acest privilegiu bucurându-se doar țările member: Franța, Luxemburg, Olanda, Germania, Italia și Belgia. Următoarea atapă în edifiacrea Uniunii este realizarea unei piețe unice, care se devoltă și în prezent.

Chiar dacă a debutat ca o unuine doar în domeniul economic, succesiv s-a transformat într-o entitate cu preocupări în foarte multe domenii, de la politica mediului înconjurător, până la ajutor pentru dezvoltare. Aceata transformare a fost concretizată în anul 1993 prin schimbarea numelui de la Comunitatea EconomicăEuropeană la Uniunea Europeană. De atunci continentul European a avut parte de pace, bucurându-se de prosperitate și stabilitate. Populația duce o viață la standarde bune, are o monedă unică, cetățenii pot circula liber datorită ridicării controalelor de la frontierele statelor member, acestora fiindu-le mai usor să muncească și să trăiască în UE.

Uniunea europeană este înființată pe baza statului de drept. Astfel toate actiunile pe care le desfasoară trebuie să aibă la bază tratate, pentru care statele member au convenit de comun accord, democratic și în mod voluntar. Aceste acorduri stabilesc scopurile UE în toate sferele ei de activitate, și sunt din punct de vedere juridic, obligatorii.

Unele dintre scopurile principale sunt menținerea păcii și securității cetățenilor dar și promovarea drepturilor omului pe plen mondial și intern. Libertatea, demnitatea umană, statul de drept, egaliatatea și indeplinirea drepturilor omului sunt valorile pe care UE urmarește să le respecte. O dată cu semnarea, în 2009 a Tratatului de la Lisabona toate aceste valori se ragăsesc într-un singur act și anume Carta Drepturilor Fundamentale. Toate instituțiile uniunii au obligația de a le respecta, de asemenea și guvernele țărilor memebre în momentul în care folosesc legislația Uniunii Europene.

Piața Unică creată de Uniunea Europeană reprezintă motorul principal al economiei sale, înlesnind circulația liberă a servitiilor, a bunirilor, a persoanelor și a capitalurilor.Un alt obiectiv major este dezvoltarea acestei importante resurse pentru a permite cetățenilor europeni să se bucure de avantajele pieței unice din plin.

Agenda UE este realizată tinând cont de dezvoltarea politică și economică a arenei mondiale, iar UE se numara printer cei mai însemnati participanti ai aceste arene (Tabelui 1). Sunt câteva domenii cheie în care acțiunea de integrare a scos la suprafață unele tensiuni: între o piață și o asociație de țări; tensiuni între crearea politicilor regionale la nivel UE și crearea lor pluridimensioanlă; tensiuni între mediul global și cel European.

Tab. 1.Uniunea Europeană în economia mondială în 2003

Din 2004 pană în prezent au aderat la Uniunea Europeană înca 12 membri, acest lucru facând ca producția de servicii și bunuri să se mărească semnificativ, devenind mai mare decât al SUA(PIB 12 268 387 milioane de euro în 2010).

Războiul Rece a avut o acțiune la fel de agresivă atât în sfera politică cât și în cea economică. Din punct de vedere economic sfârșitul Razboiului Rece dar și emergența țărilor din fosta URSS dau piețe noi dar și spații de instabilitate și inegalitate pentru economia internațional. Principal provocare pe care UE trebuie să o aibă este adaptarea vechii modalități de gestionare a economiei la noul context în care Europa se află pentru a se alinia cu economiile dezvoltate ale lumii.

Uniunea Europeană nu trebuie identificată doar cu nevoia membrilor săi de a-și satisfice nevoile economice, ci cu uninstrument economic prin care țările member devin apte să-și duca la bun sfârșit obiectivele politice, și ca mecanism viabil al structurilor care au modifcat semnificativ modelul european de distribuție, producție și de schimb. UE poate fi vazută așadar ca generatoare a unor niveluri ridicate de integrarea economică mondială care înlesnește dezvoltarea grupărilor și rețelelor din vecinătatea instituțiilor comunitare. UE este beneficiar și tot odată prizonier al economiei mondiale.

Beneficiar, datorită faptului că: este un membru strategic în cadrul economiei internaționale; UE este recunoscută în cadrul GATT drept primul și cel mai important beneficiar al Rundei Uruguay; a realizat Programul Pieței Unice. Prizonier, deoarece, asemenea altor instituții regionale și naționale, UE este obligată la o dezvoltare activă a tranzacțiilor netraditionale și de promovare a regimurior mondiale în sectoare noi.

Modificarea radiacală a structurii relației dintre sistemul economic și de securitate mondial și state europene; apariția noilor și fragilelor țări; amenințări și riscuri asupra ordinii economice și punerea la indoială a a eficienței instituțiilor europene- acestea sunt condițiile in care Uniunea Europeană s-a dezvoltat. Europa de la incputul anilor `90 era mai de grabă un amestec de ordine și dezordine, noi idei, centre de putere, instituții și autrități.

Ordinea sau mai bine zis dezordinea europenă creată după căderea Cortinei de Fier, avea nevoie să fie redefinită. Această necesitatea a apărut în acelasi timp cu realizarea Pieței Unice dând un imbold pentru reconstruirea instituțiilor de securitate și politice ale uniuni. Atât în est cât și în vest, politicile statalor și ordinea monială treceau printr-o perioadă de criză, aparînd astfel sindrom post – Război Rece. Aceatănostalgie a Războiului Rece a dus la o aglomerere internaționala și la noi semene de întrebare asupra eficienței instituțiilor deja existente. În dorința de a găsi noi definiții pentru ordinea europeană au început să apară și tensiuni între interesele de grup și cele naționale, valorificate de cei interesați să amplifice conflictele ( exemplul conflictelor din fosta Iugoslavia, pe care il voi detalia in urmatorul capitol).

Insemnătatea economică a UE definește și influența sa politică. Țările își stabilesc cu greu politicile economice sub supravegherea prudentă a piețelor financiare și economice globalizate și încearcă să găsească o nouă semnificație strategică pentru a se concretiza dupa Războiul Rece. În acest context UE esteantrenată să joace un rol însemnat: este singura alianță de state care se compară cu puterea în comun a suveranitaților, indisponibilă pentru a aborda problemele mondiale. Statele UE se bucură de prestigiu în rezolvarea diferendelor și restabilirea cooperării și păcii. Au reusit, de doua ori pe parcursul aceluiași secol, să reziste unor războaie covârșitoare și să găsească noi tertipuri pentru a reinstaura o pace durabilă.

În contextual actual în care economia mondială trece printr-o perioadă grea, dinamica dezvoltării în Europa aproape că a stagnat, chiar și în țările member, iar rata somajului nu dă semen că s-ar micșora. În cadrul Strategiei de la Lisabona, conducătorii Europei s-au pronunțat pentru îndeplinirea obiectivului de a ajunge “cea mai dinamică economie din lume bazată pe cunoaștere”însa actualmente aceste fapte nu s-au concretzat pentru că nu au fost susținute de programe structurale utile pentru o dezvoltare pe termen lung, stabilă și pentru o replică la globalizare.

Datorită apsenței voinței politice și a procesului decisional dificil, în politicile sale interne, UE nu izbutește să îndeplinească toate cerințele și grijile cetățenilor săi în toate domeniile sociale. Îndeplinirea obiectivelor (”o mai bună distribuire a competențelor, simplificarea instrumentelor de acțiune ale Uniunii, o democrație consolidată și mai multătransparență și eficacitate și elaborarea unei Constituții pentru cetățenii Europei.”) stabilite prin Convenția privind Viitorul Europei ar fi o mare realizare. Este necesar însă o structură de guvernare care să poată indeplini cele doua cerințe: legitimitate democratică și eficiență. Contextual actual este departe de a fi perfect pentru noile idealuri și ambiții. Printre cetățenii Europei încă circulă un sentiment de nesiguranță și fică de necunoscut.

III.1.2. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

În perioada anilor 1945 și 1949 statele din Europa Occidentală dar și aliații din America de Nord s-au confruntat cu necesitatea de a-și reface economiile mai ales din cauza politicii expansioniste dusă de Uniunea Sovietică. Chiar dacă au renunțat la cursa înarmării, și-au diminuat trupele armate și cu alte cuvinte și-au tinut promisiunile făcute în Al Doilea Război Mondial, conducerea sovietică își arata intenția clară de a-și menține la întreaga capacitate forța militară. La toate aceste a s-a adaugat și faptul căîn multe părți ale globului precum și în partea central estică a Europei, începeau să se impună regimuri nedemocratice de conducere concomitant cu încalcarea drepturilor și libertăților fundamentale el omului.

Astfele, ca raspuns la aceste amenițări, 5 țări vest europene, Luxemburg, Olanda, Belgia, Marea Britanie și Franța au hotărât prin Trataul de la Bruxelles din 1948 să înființeze un sistem de apărare comună. Dupaă negocieri cu Canada și Statele Unite ale Americii s-a creat o singură Alianță Nord- Atlantică bazată pe angajamente comune și garanții de securitate. Astfel în urma invitației făcute Norvegiei, Islandei, Porugaliei Italiei și Danemarcei de către puterilor ce alcătuiau Tratatul de la Bruxelles, de a se alătura acestui proces, a rezultat prin semnarea Tratatului Nord-Atlanitic la 4 aprilie 1949, Organizația Tratului Atlanticului de Nord (NATO). A urmat apoi un val de aderări începand cu Grecia și Turcia în 1952, apoi în 1955 aderareă Republiciile Federale a Germaniei, în 1982 devine membră și Spania iar în 1999 aderă Polonia, Republica Ceha și Ungaria.

Organizația Nord-Atlantică a fost înființată având la bază un Tratat semnat între țările member, fiind acceptat de către acestea în urma unor acțiuni parlamentare specifice și a unor dezbateri publice. Tratatul încuarjează drepturile individuale ale membrilor dar și respectarea obligațiilor pe care țările le au conform Cartei Națiunilor Unite. Orice stat membru își asumă avantajele securității comune dar și obligațiile și responsabilitățile, îndatorandu-se să nu intre în alte acorduri internaționale care ar intra în divergență cu clauzele stipulate în Tratat.

De la înființarea organizației și până în prezent a trecut mai bine de jumătate de secol, aceasta adunând în total 28 de membrii din America de Nord și Europa. În această perioadă dar și în prezent obiectivul principal al NATO rămâne securitatea și apărarea imediată a statelor member.

O dată cu începutul anilor ’90 și mediul de securitate a suferit modificări majore. Terminarea Războiului Rece a fost un moment important pentru Organizația Nord-Atlantică, pentru că a marcat punctul de plecare spre transformarea NATO. Alianța a fost nevoită să evolueze și să se transforme, ținând cont de dinamica mediului de securitate. Realizarea de parteneriate a fost parte a procesului de evoluție în ultimul deceniu al anilor '90 și începutul noului secol. Trecerea la noi membri, noi misiuni, noi capabilități și noi parteneriate, a condus Alianța Euro-Atlantică în sine, printr-un procesul de transformare generală.

Începand cu 1990 NATO a evoluat spre o formă mai complexă și mai bine pusă la punct pentru a se alinia noi structuri internaționale de securitate în care riscurile si amenintarile s-au diversificat din ce in ce mai mul. Procesul de transformare in care NATO a intrat o data cu inceputul anilor ’90, a fost înfluențat în mare parte de de mediul de securitate complex și fluid, în care riscurile și amenințările se manifestau în mai multe domenii: economic, politic, cultural, social și militar.

Dinamica și complexitatea mediului de securitate a îndrumat Alianța Nord Atlantică spre un ritm de dezvoltare accelerat. Asadar NATO și-a mărit sfera de interese, adaugându-și în agendă problematicice acoperă o varietate și o suprafață geografică largă. Alianța s-a daptat la noul mediu prin reformulare obiectivelor și misiunilor sale, lărgirea suprafetei geografice a teritoriului aliat, dar și prin asigurarea stabilității peste aria euro-atlentică efectivă.

Principala sursă de instabilitate și risc după terminareaRăzboiului Rece a fost reflecatat de conflictele religioase, inter-etnice, nationaliste, stârnite de fragmentarile ce au avut loc între state după dispariția comunismului din Europa Centrala și de Est, regiunea fostei Iugoslavii fiind un focar ridicat de risc. Pentru că aceste riscuri să nu se propage și la statele vecine, în această perioadă organizația s-a axat pe restabilirea zonei Balcanilor, fiind alocată o parte mare din resurse pentru îndeplinirea acestui scop.

Pentru prima dată în cadrul NATO a fost invocat Articolul Val Trataului după atacurile teroriste din data de 11 septembrie 2001. Din acel moment prioritățile NATO s-au schimbat, primul loc fiind ocupat de amenințările teroriste și proliferarea armelor de distrugere în masă.

Evoluția și transformarea Organizației a presupus găsirea mijloacelor și priorităților cu cea mai mare relevanță în contextual mondial de securitate. Însă datorită amenințărilor asimetrice ce prezintă un grad ridicat de nesiguranță, ambiguitate dar și complexitate, identificarea mecanismelor de contracarare a devenit mult mai dificilă. Provocările în cadrul spațiului Aliantei și-au mărit intensitatea mai ales după trecerea de la bipolaritate, unde existau doar două puteri centrale iar riscurile mai usor de identificat, la multipolaritate în care amenințările sunt mai dispersate.

Actualmente NATO se confruntă aproximativ cu acleaăi tipuri de riscuri, propagarea ăi dezvoltarea armelor de distrugere ân masă, terorism etc., însa sunt sporite de pericolul ca acestea să ajungă în posesia grupurilor de crima organizată sau teroriste, ori a formelor de guvernamant nedemocatice.

Pentru înlaturarea acestor amenințări și riscuri ce au o capacitate de distrugere mare, Alianța are nevoie de politici militare dar și ne-militare și strategii foarte bine dezvoltate. Însă lucrurile sunt îngreunate și de diferența de interese a aliaților, gândirea diferită asupra procedurilor și strategiilor ce necesită a fi aplicate pentru combaterea eficientă a riscurilor.

Evoluțiile din anii ’90 dovedesc faptul că Alianța întelege mediul de securitate într-un mod complex. Astfel se întelege și creare, extinderea și aprofundarea parteneriatelor.Dinamica relatiilor de cooperare ale NATO dupa 1990, cu țările partenere s-a bucurat de o evoluție rapidă. Cooperarea s-a dezvoltat în două domenii importante, cum ar fi cel politic începand din 1997 în cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC)și în anul 1994 la Bruxelles când Alianța și-a concretizat Parteneriatul pentru Pace (PfP). Aceste două forme de cooperare cu funcții complementare dar și distincte, au fost definitivate prin Summit-ul din anul 2002 de la Praga, purtând un singur nume de Parteneriatul Euro-Atlantic.

Principalul obiectiv al Parteneriatului pentru Pace este de a susține de a înființa organizme da apărare modene, eficiente și democratice, dar și de a spori capacitatea statelor partenere și member ale NATO să coopereze pentru reducerea riscurilor și amenințărilor la adresa securității și păcii mondiale.

În cadrul NATO de la fondare și până în prezent au avut loc mai multe reuniuni ale statelor member numite Summit-uri. Prima întalnire de acest fel a avut loc la Washington în 1949, atunci când s-a semnat și tratatul de înființare al Alianței, iar de-a lungul timpului o serie de întalniri la nivel înalt au fost esențiale în procesul de transformare și edificare a acesteia.

Alte summit-uri importante după terminarea Răzbiului Rece sunt:

– Summitului de la Londra din 1990, s-a declarat încheierea Războiului Rece.

– În anul 1991 în urma summit-ului de la Roma a fost adoptat noul Concept Strategic al NATO, bazat pe principiile cooperării și securității multidimensionale.- În anul 1997 a avut loc la Madrid reuninea la nivel înalt în care Ungaria, Republica Cehă și Polonia au fost invitate de către NATO să înceapă procesul de adere. Tot în acest an au fost stabilite relațiile cu Ucraina și Rusia.

– Summit-ul din 1999 de la Washington pe langă subiectul crizei din Kosovo a fost adoptat unnou Concept Strategic care avea la bază următoarele principii: dezvoltarea unei dimensiuni europene, prezervarea relației transatlantice, concentrarea pe misiuni de managementul crizelor și prevenirea conflictelor, dezvoltarea mai multor parteneriate euroatlantice etc.

– În anul 2002 în cadrul Summit-ului de la Praga, alte șase țări au primit invitația de a se altăura Alianței: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia. O data cu această lărgire NATO și-a consolidat spațiul de securitate de la Marea Baltica până la Marea Neagră.

– În cadrul întâlnirii la nivel înalt de la Istambul din 2004, NATO și-a luat angajamentul pentru consolidarea păcii în Afganitan luându-se mai multe hotărâri importante privind lărgirea operațiilor în teritoriu: nepropagarea armelor de distrugere în masă, combaterea terorismului, dezvoltarea cooperării în cadrul Parteneriatului Euro-Atlantic, asistență pentru autorităților irakiene pentru pregătirea instituțiilor și forțelor de securitate.

– Summitul din 2008 de la București, a intrat în istorie prin decixiile luate dar și pentru participarea pantru prima datăa Secretarului General ONU dar și a conducătorului Federației Ruse.

– Un al Summit de mare importanță a avut loc în anul 2010 la Lisabona unde șefii de stat și de guverne s-au întâlnit pentru a adopta un nou Concept Strategic al Alianței. În urma acestiu principalele obiective au fost ca NATO să devină o alianță mai eficientă și mai pregătită pentru relațiile și parteneriatele din întreaga lume, o organizație care să fie pregatită pentru toate amenințările și provocările secolului XXI.

– Ultimul și cel mai recent Summit al NATO a avut loc în 2012 la Chicago, unde principaele probleme aduse în discuție au fost întărirea alianței cu parteneri NATO, viitorul misiunilor în Afganistan dar și dezvoltarea potențialului alianței în vremuri de austeritate.

Organizația Nord-Atlantică străbate un proces de modernizare ținând cont de provocările noi ale secolului XXI. În prezent NATO se află în plin proces de transformare, înregistrând un progres semnificativ. Pe lângă reformarea structurilor operaționale, NATO continuă transformarea proceselor operaționale și politice de adoptare a hotărârilor dar și a mecanismelor și resurselor de finanțare continuă.

Pe lângă realizarea unui sistem colectiv de apărare care este obiectivul principal al NATO, în prezent aceasta are în vedere ideea unei Alianțe în regiunea Sahela a continentului African, având deja un program stabilit de parteneriate cu unele state nord-africane, asta datorită recentelor evenimente din Libia, Algeria și Mali.

Prioritare pe agenda NATO pentru viitor mai sunt, nu în ultimul rând, noile tipuri de amenințări și riscuri precum: terorismul, propagarea armelor de distrugere în masă, atacuri cibernetice sau securitatea energetică. Chiar dacă aceste amenințări au un caracter imprevizibil, Alianța trebuie să reușească să prevină provocările ajutându-se de resursele militare și politice pentru a minimiza cât mai mult posibil riscul.

III.1.3. Organizația Națiunilor Unite

Organizația Națiunilor Unite a fost înființată după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial având ca principal scop de a ''apăra generațiile viitoare de flagelul războiului''. De la apariție și până în prezent a trecut mai bine de jumătete de secol, echilibrul puterilor s-a odifiact semnificativ, apărând noi conflicte și tensiuni iar ONU a fost criticată datorită felului în care a gestionat situațiile de tensiunate și de criză. Însă Națiunile Unite apare ca o organizație necesară pentru stabilirea dialogului între state și pentru asigurarea ordini mondiale.

Urmașă a Ligii Națiunilor, care nu a reușit să păstreze pacea, ONU este o organizație internaționala înființată după terminarea primului Război Mondial.

Prima asigurare pentru formarea unei noi organizații internaționale s-a realizat prin semanrea de catre Franklin D. Roosevelt, președintele Statelor Unite, și de catre Winston Churchill, Primul Ministru al Marii Britanii, a Cartei Atlanticului în 14 august 1941.

Anul 1945 a fost anul care a marcat începutul activității Națiunilor Unite, la Conferința pentru Organizarea Internațională de la San Francisco. Tot atunci reprezentanții celor 50 de state care urmau să devină membre au tratat asupra Cărți Națiunilor Unite, care a fost semnată pe data de 26 iunie. În același an dar pe 26 octombrie, o mare parte din țările membre au ratificat documentul fundamental care cuprinde obligațiile și drepturile țărilor membre, de aceea s-a hotărât ca această dată să rămână drept ziua ONU.

Egalitatea suveranității țărilor membre este principiul de bază care gidează ONU în activitatea sa. Importanța pe care ONU o acordă suveranității reiese și din Carta care nu cuprinde drepturi al ONU de a se amesteca în problemele interne ale statelor membre. Principalele obligații cuprinse în carta ONU, de care țările membre trebuie să țină cont sunt: rezolvarea pasnică a conflictelor internaționale, fără a afecta securitatea, pacea și justiția internațională; neamenințarea cu forța sau folosire forței contra oricărui stat și conferirea de asistență umanitară corespunzător Cartei.

În afară de aceste principii de bază, Carta ONU subliniază obiectivele organizației care se învart în jurul menținerii securității și păcii internaționale, a încurajării relațiilor prietenești fundamentate pe respecatarea normei egalității în drepturi și automotivării persoanelor, colaborării în vederea soluționării problematicilor în domeniile economic, cultural, social , umanitar și pentru respectarea libertăților și drepturilor fundamentale.

În prezent ONU se bucură de prezența a 193 de state membre, pe langă alte doua țări, Vatican și Palstila, cu calitate de observator. Orice stat poate devein membru daca reușește șă respecte obligațiile impuse în Carta ONU. Instituțiace are puterea de a numi noi membri, sugerați de Consiliul de Securitate, este Adunarea Generală. Dacă statul care a devenit membu nu respectă principiile Cartei, acesta poate fi exclus sau suspendat.

O dată cu destrămarea comunismului și încheierea Războiului Rece și a împărțirii mondiale în grupuri armate, la sfârșitul anilor ’80 au apărut speranțe noi. Urmările acestor evenimente au fost prabușirea țărilor cu un singur partid, eliminând dictatorii și lăsându-i pe actorii din războaiele civile fără ajutorul superputerilor.

Drept consecință, ONU a desfășurat o activitate intensă în sectorul negocierii amistițiilor dar și a controlului alegerilor. Sistemul rasist existent în Africa de Sud a fost desfințat după 1990; după 1991 ONU a elaboratun program de amnistiere ce îngăduia exilaților să se întoarcă în țară lor și a anulat interdicția asupra legăturilor sportive și culturale cu Africa de Sud. Tot în acestă perioadă au fost semnate acorduri de pace în Mozambic și Angola, Cambodgia, El Salvador, zone destul de zbuciumate.

În acest timp președintele Statelor Unite, George Bush, a adus deseori în discuție ordinea mondială nou creată, mulți începând să aibă speranțe că ONU se va implica în menținerea acesteia printr-o guvernare internațională. Acest punct de vedere optimist nu ia în considerare împrejurările extraordinare ale razboiului din Golf, unde țările din Occident erau foarte determinate pentru o intervenție agresivă.

În diferendele care au avut loc în fosta Republică Iugoslavia ONU și-a testat limitele trimițân acolo forțe pentru a apăra minoritățile luându-se inițiative importante însa atât CE și SUA, chiar dacă erau bine pregătite pentru a întâmpina asalturile aeriene, nu s-au implicat în conflict. Cele mai dureroase eșecuri au fost în anul 1994 în Rwanda dar și în 1995 în Bosnia și Hețegovina- determinând ONU să își reconsidetre și reevalueze operațiunile proprii.

“Ocuparea zonei de protecție ONU Srebrenica de către sârbii bosniaci în iulie 1995 (acțiune în care cel puțin 7.000 de bosniaci, care se bazaseră în zadar

pe protecția Națiunilor Unite, au fost uciși) a devenit sinonim cu eșecul ONU în situații conflictuale concrete."

Chiar dacă ONU a desfășurat misiuni de menținere a păcii în Rwanda, peste 800.000 de oameni au fost uciși înainte ca țările să se pună de accord în privința unei intervenții armate. "Din cauza acestor eșecuri, ONU a căpătat în opinia publică o imagine proastă, apărând ca un element inofensiv și incapabil". S-a confirmat astfel că noile misiuni aveau nevoie să fie reconcepute și adaptate pentru diferite tipuri de conflicte. Pe scurt, Varwrick și Gareis au ajuns la concluzia următoare: "Chiar dacă bilanțul misiunilor ONU de menținere a păcii nu este în nici un caz exclusiv negativ, Organizația ajunsese pe parcursul anilor 90 în ceea ce privește domeniul propriu de competență într-o situație de criză profundă."

În anii 1990, evenimentele din Haiti, Liberia, Angola dar și din alte zone au confirmat înca o dată dificultățile ONU de a-și impune deciziile proprii. Cu toate acestea din dorința de acțiune, în 1992 SUA și-a trimis trupele în Somalia riscând să se implice într-un conflict militar cu razboinici locali. Trupele s-au retras însa în 1995 lăsând țara în plin conflict. Boutros Boutros-Ghali, secretar general, a facut câteva propuneri care vizau consolidarea organizației, cum ar fi o mai bună finanțare și înființarea unor armate ONU, însă acestea depindeau de acordul țărilor membre.

Un pas important a fost făcut de Curtea de Justiție a ONU, pentru începerea proceselor referitoare la crimele ce au avu loc însa Războiul din Iugoslavia și Rwanda. Incapacitatea acesteaia de a aresta principalii suspecti politici și militari a deteriorate credibilitatea ONU.

ONU avea nevoie neaparată de o nouă reforma după toate aceste nereușite. Astfel Secretarul General Kofi Annan, chiar de la numirea sa în funcție a fost de acord că prioritară pentru ONU era o reformă a sistemului. În perioada mandatului sau el a propus și a pus în aplicare un rand de modificări în structură, sitem și programul de lucru atât la nivel central dar mai ales la cel local. Aceste eforturi au avut ca obiectiva să ducă ONU la un nivel superior al practicilor internaționale.

Au fost deja îndeplinite o parte din punctele planului de reformă, dar multe dintre ele au fost respinse de către țările membre. În 1997 a fost lansat un pachet de reforme care cuprindea un număr de modificări în organizarea Secretariatului General, cele mai însemnate au fost înființarea Departamentului pentru Probleme Economice și Sociale și gruparea a doua programe în Biroul ONU pentru combaterea criminalității și a drogurilor. De asemenea Centrul pentru Drepturile Omului a devenit Biroul Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului.

Al doi-lea set de reforme din anul 2002 a fost alcătuit dintr-un pachet adițional de propuneri referitoare la Departamentului pentru problemele Adunării Generale și Managementul Conferințelor și Departamentul de Informare Publică. Prin urmare, producția documentelor și serviciile pentru adunări s-au optimizat simtitor.Un centru Regional de Informare a fost înființat la Bruxelles, acest lucru fiind posibil prin desfințarea altor nouă din Europa Occidentală.

În ciuda eforturilor susținute de concepte inovatoare și noi reforme, conflictele și crizele actuale au făcut ca centrul de greutatea săse mute de la misiunile de menținere a păcii conduse de ONU si Consiliul ei de Securitate asupra încheierii de noi acorduri regionale între grupe de țări. Această dispoziție a devenit mai evidentă în timpul războiului din Kosovo și s-a intensificat în razboiul dus de SUA împotriva terorismului. Asadar și Organizația este în pericol dar și ideea fundamentală a responsabilităților colective ale tuturor țărilor asupra păcii, ceea ce reese și din următorul bilanț creat de Varwick și Gareis:"Pretenția Națiunilor Unite de a construi un sistem global de menținere a păcii, cu competențe cuprinzătoare și pretenții legitime de urmare internațională a normelor și regulilor sale ancorate în Cartă au fost puse sub semnul întrebării. S-au făcut auzite reproșuri …, conform cărora națiunile industrializate ar instrumentaliza Națiunile Unite în mod selectiv pentru a-și impune propriile interese. Națiunile Unite sunt astfel amenințate să fie marginalizate în domeniul sarcinilor centrale pentru a căror realizare au fost create în 1945.”

În prezent Organizația Națiunilor Unite face eforturi pentru a comabate încălcarea drepturilor omului, luptă impotriva terorismului și pentru menținerea păcii în lume. Ea supevizează foarte atent Peninsula Coreană, susține intervenția franceză în Mali și este înca atentă asupra evenimentelor din Siria.

CAPITOLUL IV. IMPACTUL CRIZELOR SUD-EST EUROPENE DIN ANII 1990

IV.1. RAZBOAIELE DIN PERIOADA DESTRĂMĂRII REPUBLICII SOCIALISTE FEDERATIVE IUGOSLAVIA

Pasul care a dus la crearea Iugoslaviei a fost declarația de la Nis din 1914, conform căreia toate teritoriile sud-slave trebuiau să se unească într-unul singur. Această idee nu a fost respectată, fiind înlocuită însa cu ideea unei Iugoslavii federaliste.

Alcătuită din rămășițele Regatului Iugoslaviei, Iugoslavia a fost declarată ca țară în anul 1943 primind numele de Republica Federală Iugoslavia. Mai apoi pe data de 31 ianuarie 1946 prin Declarațiea Republici Federative Populare, țara a fost numita Republica Socialistă Federativă Iugoslavia.

La 4 mai 1980, Dictatorul iugoslav Iosip Groz Tito moare lăsând în urma lui tensiuni entice ce se vor intensifca si vor declansa o aprigă luptă pentru putere. În 1982, Iugoslavia avea deja o datorie care atingea 20 de miliarde de dolari, deoarece Lauwrence Eagleburger, ambasador american al Belgradului, a creat PrieteniiIugoslavie, un grup care a intermediat împrumuturi de la Banca Mondială și de la Fondul Monetar Internațional. Cu toate acestea chiar în același an, Manca Monetara și FMI, au stabilit noi condiții pentru accesarea unui nou împrumut numit Structural Adjustement Programs (SAPs), această acțiune a cedat efectiv economia țării în mâinile celor două Foruri. SAPs a avut efectul de a duce la :”haos economic și politic…Criza economică afecta stabilitatea politică… ameninta, de asemenea, să agraveze tensiunile etnice”

Câteva luni mai târziu după accesarea ultimului împrumutului, Serviciile Secrete Americane au enunțat o notă estimativă unde prevesteau destrămarea Iugoslaviei, învinovățindu-l pe Milosevici.

În Iugoslavia, o dată ce conflictul a început, el a fost întreținut mai ales prin accentuarea reperelor fundamentale care țin de naționalitate, etnie, religie. Potrivit autorului Filon Huntington confictele din fosta Republică Socialistă Federală Iugoslavia au avut ca sursă interacțiunea celor trei comunități cu religii diferite: ortodoxă, catolică și musulmană.

Ba mai mult, solidaritatea între civilizații este o reflectare a tensiunilor acumulate datorită nerecunoașterii identității. Poatrivit autorului Huntington, țări precum Turcia, Liban, Libia și Araba Saudită, au procurat arme pentru bosnieci, nu pentru că aveau interese economice sau politice, ci pentru faptul că aparțineau aceleași culturi.

IV.1.1. Războiul din Slovenia

Încrederea fiecărui popor este adânc înrădăcinată în dorința de a avea un deplin control asupra teritoriu propriului. În îndepartatul Ev Mediu slovenii aveau propriile lor state: Carantania și Carniola. Mai apoi, slovenii au fost sub conducere straină până în 1918. După desfințarea monarhiei austro-ungare, primul stat sloven în istoria recentă i-a ființă pe 29 octombrie 1918. Națiunea slovenă a fost restabilită în timpul războiului de eliberare națională din 1941-1945. După al doilea Război Mondial, Republica Slovenia a căpătat toate elementele unui adevărat stat, cu excepția independenței. Drept consecință, ea nu a reusit să-și determine propriul destin.

Slovenia a fost prima dintre republici care s-a despărțit de federație, dobândindu-și independența într-un mod oarecum pasnic. Cu ajutorul unui referendum care a avut loc pe 23 decembrie 1990, s-a ajuns la concluzia că 88% dintre sloveni erau de acord cu obținerea independenței.

Războiul de zece zile din Slovenia fost o consecință a tendințelor slovene de descentralizare și de democratizare. Propunerea Sloveniei de a adopta un aranjament diferit de relații a fost respinsă. Presiunile pentru crearea Serbie Mari, primele în Kosovo și apoi, amenințător în alte părți ale Iugoslaviei a făcut ca o marea majoritate a electoratului sloven să voteze pentru un stat independent, suveran, în referendumul din decembrie 1990. După alegerile din Slovenia în aprilie 1990 când au participat mai multe partide, Armata Populară Iugoslavă (YPA), a început pregătirile pentru un răspuns armat la schimbările democratice din Slovenia și Croația prin confiscarea armelor forțelor de Apărare Teritorială.

Slovenia s-a pregătit pentru declarația de independență prin oferirea de arme Forțelor de Apărare Teritorială și forțelor de poliție. La 28 septembrie 1990 a fost adoptat un amendament constituțional, care prevedea că în situații de urgențăși de pace,comanda Fortelor de Apărare Teritorială să fie transferată președinției Republicii Slovenia. Conducerea statului în timpul războiului i-a fost încredințată lui Janez Slapar.

La 18 martie, o dată cu intensificarea tensiunilor, președinția Republicii Slovenia a stabilit un personal de Cooperare Operațională sub conducerea lui Igor Bavčar și Janez Jansa. Acesta a fost însărcinat cu coordonarea pregătirilor de securitate și apărare și în timp de război. Principalele componente armate slovene la acea vreme au fost Apărarea teritorială și forțele de poliție. De asemenea forțele de apărare civilă și agenția de urmărire penală au avut misiunea importantă de a proteja viețile omenești și a proprietatilor.

Tactica de apărare a Slovaciei s-a bazat pe un document adoptat în aprilie 1991. În cazul unui atac armat al Armatei Poporului Iugslav (YPA) planul acesteia era de a bloca toate unitățile și barăci, în Slovenia, pentru a opri orice avans din Croația. Astfel Slovenia a avut un mare avantajul militar. Prima locație aleasă de YPA pentru a ataca Slovenia a fost Maribor, unde la 23 mai, a provocat un incident, în scopul de a ataca un centru de formare al Apărarii teritoriale. 

La 25 iunie 1991 Adunarea slovenă a adoptat o lege constituțională privind independența. Semnele iugoslave și steagurile de la punctele de trecere a frontierei au fost înlocuite cu cele slovene. În seara aceleiași zile, Consiliul Executiv Federal a fost convocat la Belgrad. Acesta a emis un decret de protecție a frontierelornaționale din Slovenia, care a dat poliției YPA și fortelor federale undă verde pentru un atac armat asupra Sloveniei.

Pe 26 iunie, primele unități blindate din Rijeka au pornit spre punctele de trecere a frontierei italiene. Pe drum, au întâlnit baricade slab apărate, în special în Vrhpolje. Civili neînarmați nu au putut să oprească marșul de tancuri, dar au reacționat în mod decisiv împotriva agresiunii, o reacție care mai târziu a devenit evidentă peste tot în Slovenia.La ora 14:30, primul foc a fost tras în Divaca de către un ofițer YPA, ca o amenințare la adresa manifestanților din Slovenia.

Astfel războiul a început pe 27 iunie la ora 01:15 atunci când o aeronavă blindată a YPA a trecut frontiera Republicii lângă Metlika. La ora 02:40 Batalionul 1 de blindate a pornit spre cazarma Vrhnika.

În seara aceleași zile o coloană de vehicule blindate YPA au încercat să pătrundă prin apropierea satului de Rigonce, dar a fost oprit. La ora 20:45 două mortiere de 82 mm s-au angajat într-un atac pe aerodromul Cerklje, însă mai târziu, o mare parte din avione a părăsit aerodromul. O coloană YPA de vehicule blindate împotriva membrilor din Fortele de Aparare Teritorială s-au implicat într-o luptă serioasă în Koseze, aproape de Ilirska Bistrica.

Rezervele care au petrecut noaptea în fața baricadei din Pesnica a reușit să o elimine în jurul orei 07:00 pe 28 iunie și si-a continuat drumel spre Šentilj. Ei au fost opriți însă de o baricadă în Ranca iar două rezerve s-au blocat. În jurul orei 10:30 restul de tancuri au fost oprite de o baricadă defensivă în Strihovec și atacate de trupele Forțelor de Apărare Teritorială. După 11:00avioane ale Air Force YPA a ajuns să ajute rezervele, lansând rachete, mai târziu patru avioane au atacat din nou și au ucis patru șoferi de camioane.

Armata Iugoslaviei a elaborat un ultimatum scris către Președinția și Guvernul Republicii Slovenia, cerând ca Slovenia să se predarea până la 30 iulie ora 09:00. În seara aceleași zile, Adunarea slovenă s-a întâlnit optând pentru o soluție pașnică care să nu pună în pericol independența Sloveniei.

Partea decisivă a războiului pentru Slovenia a început de 2 iulie. Forțele de Apărare Teritorială au atacat o coloană de vehicule blindate în pădurea Krakovski cu o lovitură decisivă. Batalionul blindat al Iugoslaviei a încercat să intre în Slovenia pentru a salva coloana din pădurea Krakovski, însă din cauza pierderilor lor, a trebuit să se oprească. În aceeasi zi în jurul orei 13:30, armata slovenă a deschis focul asupra armatei iugoslave. Au fost lansate 65 de grenade plus înca 25 care au fost abandonate de iugoslavi în urma asediului din pădurea Krakovsk.

În duminica de 7iulie, reprezentanți ai Sloveniei, Republici Socialistă Federativă Iugoslavia (RSF Iugoslavia) și Comunitatea Europeană s-au întâlnit pe insulele Brioni.Declarația Brioni, care a instituit un moratoriu de trei luni cu privire la acordarea independenței Sloveniei. Cu toate acestea, armata și forțele slovene si-au păstrat suveranitatea asupra teritoriului. Ca urmare, președinția RSF Iugoslavia a hotărât pe 18 iulie să retragă armamentul și echipamentele din Slovenia în trei luni. Ultimii soldatii au părăsite Slovenia din portul Koper în noaptea de 25-26 octombrie.

Victoria Sloveniei în acest războiul a fost una militară. Independența Sloveniei a fost apărata cu arme și forțele de poliție, care a asigurat succesul diplomației politice și internaționale necesare pentru a încheia războiul. Strategia și tactica Sloveniei au fost elementele decisive. Spre deosebire de evenimentele ulterioare din Croația și Bosnia, în Slovenia, amenințarea a fost resimțită în întreaga țară, astfel a fost destul de greu ca aceasta să-și concentreze forțele în toate zonele amenințate. Cu toate acestea prin înființarea de baricade, forțele armate slovene au împiedicat unități iugoslave să efectuaeze manevre. De asemenea,sloveni au inițiat atacuri decisive în zonele în care aceștia aveau avantaj tactic. Înfrângerea finală a armatei iugoslave și distrugerea sau capturarea unităților sale a fost, prin urmare, doar o chestiune de timp.

IV.1.2. Războiul Croat de Independență

Conflictul armat din fosta Iugoslavia, a devenit subiectul unei vaste literaturi. Aceasta include mai multe memorii sau "materiale documentare", scrise de participanții la conflict, intermediari internaționali, politicieni locali, soldați, civili și jurnaliști care au fost martori la evenimente.Cu toate acestea, multe dintre cărți și articole reflecta perspectivele subiective ale autorilor lor. Memoriile participanților care au servit în aparatul politic sau militar, nu sunt însa suficiente pentru a justifica evaluările și acțiunile petrecute atunci.

Desfășurarea războiului din Croația a avut mai multe particularități, care nu pot fi explicate prin logica obișnuită de istorie sau științe sociale. În acest război au existat mai multe operațiuni militare, care pur și simplu nu au sens din punct de vedere pur militar; motivele stabilite, circumstanțele obiective și efectele cunoscute ale unor acțiuni, uneori, pur și simplu nu se potrivesc și nu prezintă o poveste coerentă. Nedumerit de imposibilitatea de explicație rațională, publicul larg, cât și cercetătorii, prin urmare, tind să dea explicații bazate pe diferite forme ale teoriei conspirației sau la explicații simpliste istorice.

Una dintre cele mai mari controverse și principala cauză a conflictului se referă la motivele pentru insurgența sârbă. O interpretare croată asupra cauzelor războiului include o credință că sârbii au avut un plan elaborat pentru stabilirea Serbiei Mari.

Această interpretare susține că Milošević a încurajat sârbi croați să se revolte, în scopul de a lua părți substanțiale ale Croației pentru Serbia Mare, în timp ce sugerează că nu sârbii au avut motive întemeiate pentru insurgențele armate. În conformitate cu această școală de gândire, acest plan originear în versiunea 19 (Garasanin) și teoriile politice ale secolului XX si a programelor a fost acceptată de către intelectualii sârbi (Memorandumul de Academia Sârbă de Științe și Arte, parțial publicat în 1987) și Milosevic.

Principalul motiv ce a declansat războiul a fost faptul că Serbia de a continua cu extinderea sa teritorială. Principalele dovezi ce sustin acest argument sunt unele fapte indiscutabile: prin diverse politici Milošević a abolit autonomiile din Kosovo și Voivodina și, astfel, a abrogat Constituția iugoslavă din 1974; chiar Milošević a sustinut faptul că toți sârbii ar trebui să trăiască într-un singur stat; sârbi croați au organizat demonstrații și alte activități în 1989, aclamand "Aceastaeste Serbia".

Partea sârbă susține însă, că promulgarea noii Constituții a Republicii Croația în decembrie 1990, a creat în rândul sârbilor o teamă că suferința pe care acestia au trait-o sub regimul Ustașa din 1941-1945 s-ar fi putut repeta.

În 1990, în Croația au avut loc primele alegeri multi-partide de la al doilea Război Mondial. Franjo Tudjman, lider al partidului Uniunea Democrată Croată (HDZ), a fost ales prin apel la sentimentele naționaliste croate. Odată ales, el a declarat Croația, casă a poporului croat și adesemnat toate celelalte grupuri etnice, ca minoritățile care locuiesc în Croația. Consiliul Național Sârb, cu reprezentanți în regiunile dominate de sârbi din Croația, a raspuns prin declararea suveranității poporului sârb. Încăierări locale au dus la război pe scară largă atunci când generalul Ratko Mladic a condus forțele armatei iugoslave și localnicii sârbi într-un atac împotriva unui mic oraș din regiunea Krajina. Curând după aceea, armata iuggoslavă a atacat Vukovar, la granița cu Serbia, omorând sute de civili croați și soldați.

Noul partid de guvernământ – Uniunea Democrată Croată cu siguranță nu a arăta sensibilitate față de sârbii din Croația, și nu a făcut mai nimic pentru a-i convinge pe sârbi de bunele lor intenții. Croații inteționau să părăsească Iugoslavia, ca parte a eliberării lor națională și politică, dar acest obiectiv legitim a fost uneori umbrit cu alte stimulente politice care au speriat sârbi croați. Este adevărat că în unele cercuri politice de extremă dreapta a fost o nostalgie și o dorință de a resuscita Statul Independent al Croației (NDH), un stat marionetă, fascist în timpul celui de-al doilea Război Mondial.

Se poate concluziona că sârbii din Croația au fost expusi la diverse forme de discriminare, dar că această discriminare a fost departe de persecuția experiență în al doilea Război Mondial. De asemenea, este important să ne amintim că orice crimă sau alte forme de persecuție violentă asupra sârbilor din Croația, în locuri cum ar fi Gospić, Pakračka Poljana, Sisak, Osijek, Paulin Dvor a început numai după izbucnirea conflictului armat pe scară largă în vara anului 1991. Astfel, aceste crime ale croaților nu pot servi drept justificare pentru rebeliuni, deoarece s-au întâmplat după insurgența și războiul era deja în plină desfășurare.

Croația și-a declarat independența față de Iugoslavia în 1991, sub conducerea lui Franjo Tudjman, un naționalist extremist care a fost ales președinte în anul precedent. Cu ajutorul Armatei Naționale Iugoslave (JNA), locuitorii sârbi au preluat controlul a o treime din țară. Organizația Națiunilor Unite a intervenit, dar a fost în imposibilitatea de a opri violențele comunității. În 1995, după mai multe încercări de a opri atacurile, armata croată a recucerit zonele deținute de sârbi. Se estimează că aproximativ 40.000 de oameni au murit în acest conflict, care s-a încheiat cu semnarea Acordului pentru Pace de la Dayton în 1995.

În 1992, Organizația Națiunilor Unite a trimis reprezentanți pentru menținere păcii între sârbi și croați, creând patru arii sârbe protejate. În următorii trei ani au fost semnalate mai multe încetări ale focului, dar toate acestea s-au rupt și Croația a încercat să-și recapete teritoriul său pierdut. Între timp, războiul a izbucnit în țara vecină, Bosnia. Croația a trimis forțele pentru a ajuta croați bosniaci, în speranța de a anexa o parte a teritoriului. După acordul din 1994 de la Washington, în care musulmanii și croații bosniaci și-au unit forțele împotriva sârbilor, Croația a lansat o nouă ofensivă militară și a recâștigat mai multe arii Serbheld. La sfârșitul anului 1995, Croația a fost semnatară a Acordului de la Dayton care a pus capăt războaielor iugoslave.

O data cu moartea lui Tudjman în 1999, guvernul croat a crescut cooperarea cu Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, iar noul parlament ales în 2000, a instituit mai multe reforme. Croația a aplicat pentru aderarea la Uniunea Europeană în 2003, dar aderarea a fost amânată datoriă suspiciunilor UE cu privire la corupție și la nerespectarea constituției.

IV.1.3. Războiul Bosniac

Bosnia a fost una dintre cele șase republici ale fostului stat comunist din Iugoslavia.Sistemele sale sociale, politice, juridice, economice au fost elaborate și modelate de 45 de ani de regim comunist. În anii 1991-1992, Iugoslavia s-a prăbușit, patru dintre republicile constituente și-au declarat independența. În Bosnia, partidele naționaliste ale croaților, sârbilor, și musulmanilor au devenit succesoarele partidului communist care au preluat controlul asupra sistemelor sociale, politice și economice ale țării.

Războiul din Bosnia-Herțegovina, care a durat din aprilie 1992 – octombrie 1995, a fost un conflict vicios și complicat. El poate fi caracterizat prin mai multe faze, delimitate de diferite schimbări în alianțe și mai multe încercări de către comunitatea internațională pentru a pune capăt violenței. Prima luptă a fost între sârbii bosniaci și forțele guvernamentale bosniece: o alianță de croați și bosnieci. Regiuni sârbe etnice au luptat să se rupă din Bosnia, însă forțele JNA le-a asistat. ONU a impus un embargo asupra armelor din regiune, pentru a preveni ca unii combatanți să cumpere arme, iar unități ale Forțelor de Protectie a Națiunilor Unite (UNPROFOR) au fost trimise pentru a proteja "zone sigure" desemnate de ONU.

În anul 1993 a fost prezentat planul de pace Stoltenberg-Owen și Vance-Owen, în care era stipulată împățirea Bosniei-Herțegovina în părți teritoriale controlate de cele trei categorii entice. Nemulțumit însă, guvernul din Sarajevo, mai exact musulmanii reprezentați de Izetbegovici acceptă, însă parlamentul Republicii Srpska respinge ideea.

La Washington în 1994 se încheie un acord de pace între croați și musulmani, ce prevedea înființarea Federației Bosnia-Herțegovina, însumând teritoriile aflate sub controlul celor două comunități, oprirea ostilităților si realizarea în Croația a unei confederații.

Un an mai târziu forțele armate croate, bosniece și croații din Bosnia emit o ofensivă asupra regiunilor aflate sub ocupația sârbilor în Croația și Bosnia.NATO sunsține această acțiune prin lovituri aeriene și transmiterea de informații.

Potrivit Acordului de la Dayton în Bosnia a fost detașată misiunea IFOR (Implementation Force- Forta de implementare) ce s-a întins pe e operiadă dintre 20 decembrie 1995 până pe 20 decembrie 1996. Principalul obiectiv al acestei misiuni a fost de a supeeviza implementarea Acordului de la Dayton.

Misiunea IFOR avea în vedere desparțirea forțelor militare ale Bosniei de cele ale Republicii Srpska.Lucrul acesta era posibil prin demarcarea etnică și teritorială a celor două zone, dar și prin dezarmare.Un alt scop al IFOR a fost realizarea unui mediu sigur și prielnic pentru oprirea atacurilor armate dar și pentru retragerea trupelor NATO.

Rolul IFOR a fost preluat pe 21 decembrie 1996 de catre SFOR (Forța de Stabilizare). Principala sarcină a SFOR a fost de a participa la formarea condițiilor de securitate și siguranță și de a facilita demersurile pentru reconstrucția politică și civilă. Pentru aceasta au fost desfasurate operațiuni de: supervizarea a acțiunilor de deminare, patrulare, de reținere a persoanelor care erau suspectate de asasinate și crime de război și facilitarea întoarcerii în țara lor a persoanelor strămutate și a refugiatilor.

Bosnia-Herțegovina a fost ca o Iugoslavia în miniatură. Istoria sa politică a fost întotdeauna una de compromis subtil între cele trei grupe majore: bosniacii, croații și sârbii. Unitatea pe care aceste grupuri au resusit să o obțină a fost numai în contextul unei Federații și a unui guvern independent de Bosnia-Herțegovina, aceasta nefiind o instituție suficient de puternică pentru a menține la minim tensiunile. În curând sârbi bosnieci și croați bosnieci au declarat regiunile din țară să fie autonome, și guvernul bosniac, deseori caracterizat ca bosniac, dar nu neapărat așa, a luptat pentru a menține integritatea republicii.S-ar fi descoperit mai târziu că președintele croat Franjo Tudjman și președintele sârb Milosevici au fost de acord în secret să împartă Bosnia între ei, adăugând teritoriului său, și locuitorii de etnie doriți în țările lor: regiunile croate în regiunea Croația, sârbi în Serbia.

În opinia lui Margaret Thatcher (prim-ministru al Marii Britanii 1979-1991)a fost ”în Bosnia, de situația merge din rău în mai rău. Oamenii de acolo privesc cu disperare la viitorul lor.Ei sunt victime ale agresiunii brutale. Dar ele sunt, de asemenea, victime ale eșecului democrațiilor de a acționa.”

Războiul din Bosnia care a durat 3 ani jumate a ucis peste 250.000 de oameni, au forțat la strămutare aproximativ 2,3 milioane persoane, au fost deteriorate și distruse infrastructuriile fizice, economice și politice ale țării. Reprezentanții din Croația, Republica Federală Iugoslavia, trei grupuri etnice majore din Bosnia, și lideri ai comunității internaționale au semnat Acordul de Pace de la Dayton în decembrie 1995. Acordul a fost proiectat pentru a opri lupta, a întoarce oameni la casele lor de dinainte de război, a reconstrui infrastructura Bosniei și pentru stabii pacea între etnii.

Pe parcursul războiului mii de femei bosniace au fost violate. Centre de detenție notorii pentru civili au fost înființate de către toate părțile aflate în conflict: în Prijedor, Omarska, Konjic, Dretelj și în alte locații. Cea mai mare atrocitate de război a avut loc însa în vara anului 1995, când un oraș bosniac, o zonă de securitate a ONU, a fost atacată de către forțele conduse de comandantul sârb bosniac Ratko Mladic. Pe parcursul a câteva zile la începutul lunii iulie, mai mult de 8.000 de bosnieci bărbați și băieți musulmani au fost executați de forțele sârbe într-un act de genocid. Restul femeilor și copiii din oraș au fost alungați.

Calea spre o țară multietnica cu instituții democratice se confirmă a fi una dificilă.Sfarsitul conflictului din Bosnia a reprezentat mai mult de un armistițiu. Aceasta a început un proces de reconstrucție și reformă pentru creșterea capacităților de guvernare, muniția și armamentul au fost distruse, iar ucigași de război au fost capturați și judecați.Astfel fostele părți aflate în război au reușit să ajungă la un dialog pasnic, utilizândinstrumentele și structurile democratice, facilitând drumul spre un viitor prosper și pasnic. Aceste lucruri au fost posibile mulțumită eforturilor depuse de comunitățile internaționale și autoritățile bosniece ce au procedat atât din perspectiva militară cât și din cea civilă.

IV.2. RĂZBOAIELE DIN ZONELE POPULATE DE ALBANEZI

IV.2.1. Războiul din Kosovo

De-a lungul timpului Kosovo a fost o sursa neîntreruptă de neînțelegeri între etniile albaneză și sârbă. Neînțelegerile dintre cele două au antecedente mult mai vechi decât cele care au dus la războiul din 1991-1995. Pentru cele două etnii importanța provinciei Kosovo ține de istorie în egală măsura, chiar semnificativă pentru că le-a ajutat pe acestea să evolueze din punct de vedere politic.

Kosovo era considerată de către sârbi drept un fel de Ierusalim, „Pamântul lorSfânt”. În mijlocul imperiului mediaval al sârbilor s-a aflat acest teritoriu, aici având loc și bătălia din 1389 de la Kosovo Polje. Ba mai mult pe acest spațiu se găsesc semnificative repere religioase ce au consolidat identitatea sârba în timp, mănăstiri ctitorite în periada medievaă. Ca să putem aprecia cât de repede se aprinde sentimental național, un mare scriitor sârb DobricaCosic, cu un mare impact în cadrul opiniei pubile apreciază că: „Kosovo este sursa marii poezii epice și este prețiosul incipient al identității spirituale a sârbilor. Nu este doar o bucată de pamânt, reprezintă însăși identitatea sârbă. O dată cu pierderea Kosovo, poporul sârb a fost mutilat spiritual”. Trebuie ținut cont defaptul că stautul provinciei în mintea sârbilor, privilegiat de altfel, este unul relative recent, din secolul XIX-lea.

Din punctual de vedere al albanezilor, aceștia se cred urmași ilirilor, considerați a fi printre cei mai vechi în Balcani. Drept urmare albaezi sprijină ideea conform căreia ei erau deja în secolele VI și VII în regiunea Kosovo, moment în care triburile slave au venit să traiască pe aceste pământuri.

Din acest moment istoria divergențelor între cele două etnii începe. Procentul de trecere la islamis al albanezilor a crescut fulgerator în secolul al XVIII-lea. În Kosovio până în anul 1610 numărul catolicilor era de 10 ori mai mare față de numărul musulmanilor, însa prin adoptarea religiei conducătorilor lor condiția albanezilor sa îndreptat. Conform lui Vickers, aceasta este clipa care „a marcat primul pas de-a lungul drumului lor separat față de sârbi”.

De-a lungul Războaielor Mondiale, albanezii au suferit nenumărate persecuții, chiar și o încercare de deportare în Turcia. Dupa 1941 lucrurile se schimbă însa când majoritatea teritoriilor albanezese unesc sub conducere itliană. Albanezii din Kosovo au fost destul de reținuți în a accepta ideea comunismului, crezând că este o noua încercare de a-i subjuga.

Din 1971 și până în 1981 numărul populație din Kosovo a crescut cu 27%. Această sporire a pupulație nu a trecut neobservată, o parte dintre sârbi susținând faptul că albanezii au familii numeroase deoarece fac parte dintr-o stategie care dorește să-i marginalizeze pe sârbi.

În contextual pozitionării geopolitice în partea Balcanilor de Vest, dar și a conflictelor din Iugoslavia, a revenit în discuție și subiecul provinciei Kosovo. Specific este faptul că aceasta din urmă împreună cu Spanjeakul fac parte din bucata de teritoriu aflată între portul Barc și zona Skopje, mai exact în centrul conflictului dintre Muntenegru, Serbia și Albania. În anul 1974 Josip Broz Titoa acordat autonomia provinciei Kosovo, aceasta fiind anulată însa în anul 1989 de către Serbia.

În anul 1990 parlamentul din Kosovo, alcătuit în proporție de 90% din albanezi de religie musulmană, a declarant suveranitatea provinciei în Serbia, lucru hotărât și de majoritatea albaneză câteva luni mai târziu, aceștia alegând independența sub conducerea Alianței Democratice, mai exact a lui Ibrahim Rugova.

În anul 1992 Armata de elibereare a Kosovo (UCK) a înaintat un program prin care aceștia doreau obținerea independenței prin căi violente. În anul 1998 disputele dintre forțele sârbe și poliție, pe de o parte, și revoluționarii albanezi, s-au înmulțit. Faptul că UCK a reușit să cucerească aproximativ 30% din teritoriu Kosovo, a cauzat o reacție agresivă a autortăților din Belgrad. Se preconizează că în urma acestui conflict, 1.500 de oameni au decedat și circa 400.000 au fost nevoiți să-și părăsească casele. Drept consecință a fost adoptată de catre Consiliul de Securitate al ONU, “Rezolutia 1199”, care obliga forțele sarbe să se retragă din regiune.

Statele Uniunii Europene împreună cu Statele Unite au pornit intervenții diplomatice pentru a aplana criza. În octombrie 1998 NATO a afirmat, fară a avea un mandat de la ONU, că va iniția riposte aeriene dacă Milosevici nu va fi de acord să-și retragă poliția și armata din provincie. Ulterior Iugoslavia acceptă să monitorizeze forțele sârbe care urmau să se retragă din Kosovo.

Statele ce alcătuiau “Grupul de Contact” (F. Rusa, marea Britanie, SUA, Franta, Italia și Germania), au fost obligate să demareze noi negocieri între alabanezi și sârbi pe 6 februarie 1999 la Rambouillet, datorită masacrelor și ciocnirilor; tratativele au fost întrerupte însa când NATO a atacat cu lovituri aeriene Iugoslavia. Însă în mai 1999 “Grupul celor 8” țări s-a reunit pentru a pune la punct toate detaliile referitoare la o nouă reglementare de pace.

Criza din Kosovo a avut consecințe directe asupra Iugoslaviei, datorită pozițiilor lui Slobodan Milosevici, care a fost un obstacol în calea apropieri de Occident și a democratizării țării. În iunie 1999 Milosevici a cedat, acesta ratrăgându-și forțele sârbe din provincie. O misiune de pace a fost autorizată de către Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite, numită KFOR, iar Uniunea Europeana și-a propus refacerea economică a Kosovo cu ajutorul Pactului de Stabilitate.

Astfel 2000 de observatori ai OSCE au fost trimiși în Kosovo pentru a superviaza punerea în aplicare a pactului de pace. OSCE o organizație alcatuită din țări europene, nu a fost niciodată până atunci atât de implicată în aplanarea unui conflict.

Bazându-se pe experiențele IFOR și SFOR, NATO a stabilit o misiune de menținere a păcii în Kosovo, în 1999, pentru a aduce stabilitate în această regiune și pentru a susține criza umanitară îngrozitoare provocată de război și distrugerea ulterioară a ordinii sociale. Au participat trupe din peste 30 de țări NATO și non-NATO. KFOR oferă putere pentru alte organizații internaționale, precum ONU, care joacă un rol important în dezvoltarea politică a noului guvern al Kosovo. Kosovo are un statut foarte unic, este încă din punct de vedere tehnic o parte din Serbia, dar este condusă aproape exclusiv de către autoritățile ONU, care nu s-a grabit să facă din Kosovo o națiune independentă. Menținerea unui mediu stabil în Kosovo are repercusiuni importante în regiunile învecinate, cum ar fi Macedonia și Albania.

Efectele războiului precum și bombardamentul efectuat de NATO în Kosovo, i-au făcut pe mulți albanezi și sârbi să fugă în statele vecine, astfel Muntenegru, Macedonia și Serbia au devenit casă pentru refugiați. Principalul vinovat a fost considerat presedintele Milosevici, în aprilie 2001 acesta a fost arestat pentru corupție și furt de fonduri, iar apoi a fost predat Curtii Internațional a ONU pentru crime de război.Ulterior pe 11 martie 2006 el a fost găsit mort în celula lui din închisoarea Tribunalului Penal Internațional (TPI) de la Haga. 

Așa cum am arătat în conflictul din Kosovo au fost implicate mai multe organizații internaționale. În ciuda faptului că Belgrad afirmă în continuare că totul este o afacere internă, nu putem să neglijăm capacitatea de extindere în zonă a crizei, luând în considerare mai ales de situația celorlalte provincii vecine. De ținut minte este și faptul că Kosovo este provincia cu concentrarea de minorități cea mai ridicată din Europa, nu mai este altă regiune care să aibă un procent de poulație minoritară de 90%.

Într-un final la 17 februarie 2008, alături de Parlamentul de la Priștina, prim ministru Hashim Thaçi, a citit declarația care proclama independența Kosovoa, iar țările au votat. Statele care au fost de acord cu independența au fost Franța, Statele Unite și Marea Britanie, însă unele state s-au opus: Serbia, Rusia, Roâmnia, Spania, Cipru, Slovenia, Grecia.

IV.2.2. Conflictul din Sudul Serbiei

Creat în 1815, statul sârb și-a organizat pentru prima dată forțele armate care se bazau în mare parte pe țărani, luptatorii trebuind să-si facă propria lor uniformă și propriile arme. Învinsa în 1876 de către o armată otomană modernizată, în ciuda ajutorului ofițerilor ruși și voluntarilor italieni, armata traditională a fost înlocuită treptat cu o armată reală cu ofițeri profesioniști.Cu toate acestea, pentru scopurile sale expansioniste, statul sârb încă avea miltari care proveneau din întreg spațiul iugoslav, acest lucru stârnit dese revolte.

Noi rețele de rebeli au fost create în anii 1860 de către Ilija Garasanin, Ministrul sârb de Interne, acestea fiind supravegheate pânăîn 1911 de organizația “Unificarea moartii” cunoscută mai bine sub numele de “Mâna Negră”. Această organizație, creată de către ofițerii din armata sârbă condusă de capitanul Dragutin Dimitrijevic, este considerată a fi în spatele asasinării arhiducelui Franz-Ferdinand din Sarajevo 28 iunie 1914.

Granițele actuale ale Sebiei au fost stabilite după Al Doilea Război Mondial, atunci când aceasta a devenit parte a Republicii Socialiste Federative Iugoslavia.

După dezmembrarea Iugoslaviei și după successive războaie, puterile democrate din Serbia obțin majoritatea voturilor în cadul alegerilor prezidențiale din 24 septembrie 2000. Conducerea de la Belgrad, aflându-se în fața situației împlinite, a fost nevoită să accepte noua realitate. În ani ce au urmat dupărăzboi, factorul etnico-religios va juca un rol însemnat pentru refacerea identității sârbilor, greu afectată de situația din Kosovo și de epurările entice.

După alegeri presedintele Serbiei a devenit Vojislav Kostunita, iar conducatorul Partidului Democrat, Zoran Djindjici-prim ministrul Serbiei. O dată cu arestarea lui Slobodan Milosevici în anul 2001, s-a iscat un conflict între președintele Kostunita și premierul serbiei, deoarece președintele nu era de acord cu faptul cș Milsevici a fost extrădat.

Este adevărat că relația dintre sârbii și albanezii din Kosovo a fost cea mai dificilă din Balcani, cu vărsare de sânge reciprocă, această tensiune se întinde pe un secol întreg, mult mai mult decât în Bosnia sau Croația. Sârbii strămutați care trăiesc în nord nu au ajuns acolo din întâmplare, mulți au fugit din temeri bine întemeiate, de persecuția violentă din partea albanezilor din sud.

Fostul conducator al Froțelor de Securitate Comuna, Generalul Krstic Ninoslav ce a ajuns în anul 2001 în zona dintre Kosovo și Sebia după terminarea conflictului militar din Sudul Serbiei a afirmat că modificările cere se referă la perioada stagiului militar au provocat VSCG (Vojske Srbije i Crne Gore- Armata Serbiei și Muntenegrului) să apeleze la singura modalitate de a schimba soldații de la frontier cu altii mai profesionisti. ”Aceasta este o prioritate acum, fiindcă durata stagiului militar a recruților a fost redusă de la 12 la nouă luni. Nu ai cum să antrenezi soldații suficient de bine în nouă luni”, a afimat el.

Un alt argument pentru a folosii numai forțe bine pregatite, a mai apreciat Krstic, a fost amploarea evenimentelor fatale la care au participat și recruți tineri.”Acest lucru afectează foarte mult moralul soldaților și imaginea armatei în societate…O tragedie este întotdeauna o tragedie, dar percepția publică este diferită dacă un soldat profesionist, plătit pentru munca sa, este ucis într-un incident”.

O dată cu terminarea disputei armate între forțele sarbe și rebelii albanezi, care s-au desfasurat în mai 2001, situația a fost linistită, însa ea a fost tulburată o dată cu împușcarea de către armată a unui tânăr albanez, Dasnim Hajrullahu, în varstă de 16 ani, în timp ce dorea să treacă granița ilegal pe data de 7 ianuarie 2005.

Pe 5 iunie 2006 Serbia a devenit din nou țară independentă dupa dezmembrarea Uniuni cu Muntenegru. În continuare dupăce Kosovo și-a susținut independența față de Serbia în 2008, aceasta din urmă susține faptul că provincia Kosovo face parte din teritoriul său chiar dacă prezența sârbilor a fost des întreruptă și este mai recentă decat cea albaneză.

IV.2.3. Conflictul din Macedonia

Numele Macedonia provine de pe vremea Greciei antice, când Macedonia a fost unul dintre multele mini-state grecești. Ea a devenit bine cunoscută unuia dintre conducătorii săi, Alexandru Macedon, care a cucerit Asia Mică, Egipt și Persia.Cu toate acestea, în timpurile moderne, după războaiele balcanice, 1912-1913, aceasta a fost împărțit între Bulgaria, Grecia și Serbia. După ce, în 1945, Iugoslavia a intrat sub un regim comunist, partea sârbă din Macedonia a devenit una dintre cele șase republici din ceea ce a fost până în anul 1991 Republică Socialistă Federativă Iugoslavia, cu macedonenii fiind acordat statutul de națiune constitutivă, limbă, și cultură egale cu celelalte cinci republici.

Urmând exemplul Sloveniei, Croației, și Bosniei-Herțegovina, la 17 noiembrie 1991 Macedonia și-a declarat independența, devenind un membru al Organizației Națiunilor Unite în mai 1992 sub denumirea provizorie de "Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei" (FYROM) – care rezultă în principal din rezistența greacă acerbă de a accepta folosirea numelui "Macedonia". Cu toate acestea, din 1994 până în 1995 Grecia a declarat un embargo comercial, care a avut un impact puternic asupra economiei Macedoniei, deja grav afectata de sancțiunile ONU împotriva Republicii Federale Iugoslavia (RFI) 1992-1996.

Incidentele din Kosovo din ani 1998-1999, au schimata atitudinea conducătorilor albanezi musulmani, într-una radiacală. Asadar au început să apara fracțiunile paramilitare ale UCKM- Armata pentru Eliberare din Macedonia în anul 2000 și ale Armatei pentru Eliberare din Presevo- Bujanovici, Medveje care luptau pentru despărțirea părtii de vest a Macedoniei de FYROM și alipirea la Kosovo și Albania. În orașul Skopje au avut loc manifestații ale majorității populare slave împotriva albanezilor și a guvernului, chiar dacă liderii de origine albaneză erau în guvernul alcătuit în mai 2001.

Mai mulți factori ar putea fi responsabili de apariția insurgențelor între rebelii din Macedonia. Factorul principal pare să fi fost radicalismul tot mai mare dintre grupurile etnicilor albanezi, militanților care operează în Kosovo, Serbia și Macedonia, mulți având legaturi cu crima organizată și cercurile de contrabandă regionale. Unii susțin că radicalismul în creștere provine de la statutul nesoluționat al Kosovo și progresele limitate în realizarea guvernului kosovar de la sfârșitul războiului din Kosovo, care a avut loc la mijlocul anului 1999. Unii observatori speculează că rebelii albanezi din Kosovo, Serbia, și Macedonia încearcă să provoace un răspuns brutal din partea sârbilor sau forțelor macedonene, în scopul obținerii simpatiei și sprijinului din partea Vestului.

Un alt factor care a contribuit la rebeliuni din Macedonia ar fi putea fi Acordul de frontieră din februarie 2001 între Macedonia și Republica Federală Iugoslavia, care a înăsprit controalele la frontieră și a dus la un mare conflict între poliția de frontieră macedoneană și contrabandiști etnici albanezi. Tensiunile interetnice și condițiile economice precare (în special în rândul etnicilor albanezi) din Macedonia oferă un mediu favorabil pentru un conflict.

Primele atacuri ale etnicilor albanezi asupra forțele de securitate macedonene au avut loc la sfârșitul anului 2000 și începutul anului 2001, în principal, de-a lungul graniței cu Kosovo. Insurgenții au acționat într-un model similar cu cel observat în Kosovo la sfârșitul anului 1997 și 1998, în conformitate cu care au efectuat atacuri treptate de la un sat la altul.

Pe data de 3 august anul 2001 la Ohrid au fost deschise trativele mediate de SUA, UE, și OSCE. Aceste acorduri prevăd: oprirea focului și atacului în FYROM, reformularea constituției pentru a da mai multe drepturi albanezilor minoritari, dezarmarea geherilelor de albanezi, asigurarea de posturi pentru albanezi în politică, administrație, și recunoașterea limbii albaneze ca fiind cea de-a doua limbș oficială a statului etc. Mai apoi însă misiunea de a restabilii pacea a fost preluată de către NATO și UE.

În iunie 2001, NATO a formulat și aprobat planurile de a lansa o operațiune limitată în Macedonia pentru a dezarma forțelor rebele.Forța nu a fost implementată iar până câteva condiții nu au fost îndeplinite, inclusiv încetarea focului. Pe 22 august, NATO a dat aprobarea finală pentru desfășurarea operațiunii Essential Harvest ce a cuprinds aproximativ 4500 de militari în total. Operațiunea s-a finalizat prin colectarea armelor rebelilor la 26 septembrie 2001. Forța NATO de menținere a păcii în Kosovo (KFOR) a fost, de asemenea, implicată în patrularea și consolidarea graniței cu Kosovo, în scopul de a încerca să taie rutele de aprovizionare ale albanezi rebeli.

Timp de aproape un deceniu, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a reușit să scape de fel de conflicte etnice brutale cum ar fi cele din în Croația, Bosnia și Kosovo, care au dus la destrămarea fostei Iugoslavii în anii ‘90. Comunitatea internațională a acordat prioritate ridicată pentru a preveni răspândirea conflictului etnic în Macedonia, datorită posibilității ca războiul din Macedonia să poată să implice rapid unele sau toate țările vecine Macedoniei și să conducă la un război balcanic mai larg. Macedonia poate fi luată drept un model, chiar dacă nu unul perfect, de conviețuire interetnică și regimului democratic, cu participarea comunității albaneze în instituțiile politice, în ciuda discordiei persistente în relațiile inter-etnice.

Trancotă, Cristian, BIDU, Ioan, Coordonate de securitate, Editura A.N.I., București, 2005, p. 9.

Kolodziej Edward A., Securitatea și relațiile internaționale, Polirom, Iași, 2007, p. 24.

Termenul vine din limba latină (securitas – atis) cu înteles de „lipsa de grija”.

Bellany, Ian, Către o teorie a securității naționale, 1981, apud Buzan Barry, Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece, Ed. Cartier, Chișinău, 2000.

Martin, Laurence, Poate exista securitate națională într-o epocă nesigură?, 1983, apud Buzan, Barry, op. cit., 2000.

Waever, Ole, Securitatea ca act de vorbire: analiza politică a unui cuvânt, 1989, apud Buzan, Barry, op. cit., 2000

Carta Națiunilor Unite, Apud: http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/ in data de 02.03.2013

TRATATUL NORD-ATLANTIC, Washington DC, 4 aprilie 1949, art.2, Apud: http://nato.md/uploads/site%20docs/tratatul_nord-atlantic.ro.pdf, Accesat la data de 13 aprilie 2013

Ibidem., art. 3.

Ibidem., art. 8.

Obiectivele Tratatului de la Maastricht sunt: stabilirea unei piețe comune, a unei uniuni monetare și a unei politici comune; promovarea dezvoltării armonioase, echilibrate și durabile a activităților economice în ansamblul Comunității.

A Secure Europe in a Better World. European Security Strategy, Bruxelles, 2004, Apud: http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/78367.pdf, accesta la data de 10.04.2013

Carta pentru Securitate Europeană, Apud: http://www.osce.org/docs/english/199019997summits/istachart99e.htm. Accesat la data de 13.04.20013.

Ibidem.

Conf. Jean-Louis, Dufour, Crizele internationale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Editura Corint, Bucuresti, 2002, p.14.

Apud Gheorghe Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico-militare, Editura Top Form, Bucuresti, 2003, p.81.

Zamfir, C., Vlasceanu, L., Dictionary de sociologie, Editura Babei, Bucuresti, 1998, p. 144-145.

Jean-Louis, Dufour, op. cit., p.16.

Erikson E.H.- „ Adolescence et crise, la quete de l’identite”, Paris, Flammarion, colectia Champs, 1972, p. 27-28

Rosenau, James N., Many Damn Things Simultaneously: Complexity Theory and World Affairs, Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, RAND Corporation, 1996

Vasile. Popa, Alexandra. Sarcinschi, Perspective in evolutia organizatiilr internationationale de securitate, Editura Universitatii Nationale de Aparare Carol I, Bucuresti, 2007, p. 5. Apud: http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/perspective_in_evolutia_organizatiilor_internationale_de_securitate.pdf accesat in data de 20.04.2013

RITTBERGER, Volker si BERNHARD Zangl, International Organizations. Polity, Politics and Policies, Palgrave Macmillan, Hampshire, 2006, p. 5.

Bonciu, F., Economie mondiala, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004, p. 143

Carta Natiunilor Unite, 1945, Apud: http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/, accesat la data de 27.04.2013.

RITTBERGER, Volker și BERNHARD Zangl, International Organizations. Polity, Politics and Policies, Palgrave Macmillan, Hampshire, 2006, p. 5.

K., G., Saur, „Yearbook of International Organizations” , Edited by Union of international Association, München, 2005.

IRIYE, Akira, Global Community. The Role of International Organizations in the Making of the Contemporary World, Regents of the University of California, USA, 2002, p. 3.

Donald K., Security, Community, and Democracy in Southeast Asia, vol. 6, Japanese Journal of Political Science, 2005, p. 170.

KARL W. DEUTSCH, Arms Control and the Atlantic Alliance: Europe Faces Coming Policy Decisions, New York, 1967, p. 115- 117.

Carta Natiunilo Unite, 1945, Cap.7, Art. 41, Apud: http://www.dri.gov.ro/documents/Carta%20ONU.pdf in data de 30.04.2013

ATTINA, Fulvio, The Building of Security Partnershipand the Security Culture Divide in the Mediteranean Region, Working Paper, Institute of European Studies, 2004, p. 10.

Ibidem.

http://europa.eu/about-eu/index_ro.htm accesat in data de 08.05.2013

Ibidem.

http://europa.eu/about-eu/facts-figures/economy/index_ro.htm Accestat in data de 08.05.2013

Ibidem.

Dumitru Miron, Economia Uniunii Europene, Editura Luceafarul, Bucuresti, 2004, p. 41 – 42.

B. Laffan, R. O’Donnell and M. Smith, The Political Economy of Globalizatin, Macmillan Press Ltd., USA, 2000, p 56.

Acordul General pentru Tarife și Comerț (en. The General Agreement on Tariffs and Trade) a fost negociat în timpul Conferinței ONU pentru Comerț și Ocuparea forței de muncă.

Runda Uruguay a fost o rundă de negocieri comerciale care s-a desfășurat între septembrie 1986 și aprilie 1994 și a dus la transformarea GATT (General Agreement on Tariffs and Trade) în OMC (Organizarea Mondială a Comerțului)

Cortina de fiereste o sintagmă des folosită pentru a desemna linia de demarcație în Europa între Europa Occidentală și Europa Răsăriteană, din perioada Războiului Rece.

Viceamiralul Teo Chee Hean, Interdependence et conduite des relations inetrnationales, Politique etrangere 4/99.

Strategia Lisabona preluata de pe http://www.anpcdefp.ro/userfiles/Anexa_3_TiM_Strategia_Europa_2020.pdf accesat in data de 09.05.2013

Conventia privind Viitorul Europei apud: http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.4.html accesat in data de 09.05.2013

Tratatul de la Bruxelles din 1948, revizuit apoi în 1984, a fost primul pas facut spre reconstructia securitatii dupa cele doua Razboaie Mondiale, a Europei de Vest, rezultand astfel Uniunea Occidentala si Organizatia Trataului de la Bruxelles.

Manualul NATO, Office of Information and Press, Bruxelles, 2001, p. 29. apud http://www.clr.ro/menu1/manualul%20nato.pdf accesta la 10.05.2013

Toate parile semnatre ale trataului sunt de accord ca orice atac impotriva oricareia dinte ele din Europa sau America de Nord, este un atac indreptat impotriva tuturor, astfel ele au dreptul la auto-aparare individuala sau colectiva.

Loredana Enachescu, Transformarea NATO si Evolutia Parteneriatului Euro-Atlnatic, disponibil: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/119/art9-enachescu.html accest in data de 11.05.2013

Summit-ul NATO din 1997 (Sintra) a consacrat crearea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, care tinea locul formei precedente a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic, infiintat in 1991. Cu ocazia Summit-ului din 1997 a fost adoptat Documentul de Baza al EAPC in care sunt trectute valorile, principiile, structura, substanta si eligibilitatea de a deveni membru EAPC.

In cadrul Summit-ului NATO din 1994 (Bruxelles) a fost adoptat Documentul Cadru al Parteneriatului pentru Pace, din care reies principiile, obiectivele, valorile PfP.

Loredana Enachescu, Transformarea NATO si Evolutia Parteneriatului Euro-Atlnatic, disponibil: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/119/art9-enachescu.html accest in data de 11.05.2013

Dr. Constantin Moștoflei – ˮEvoluția Conceptului Strategic al Alianțeiˮ, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, disponibil pe : http://www.presamil.ro/SMM/2004/03-04/pag%206-8.htm, accesat pe 12.05.2013

Carta Natiunilor Unite, Nota Introductiva, disponibila pe: http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/ accesat pe 16.05.2013.

Stationery Office, Basic Facts About the United Nations 2000, Publisher: United Nations Pubns, 2000, p. 5.

Ibidem, p.4.

Ibidem, p. 6.

Sven Gareis,Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen; Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 128-130.

Ibidem, p. 130.

Ibidem., p. 131.

Boutros Boutros-Ghali, este un jurist, profesor și diplomat egiptean ce a ocupat postul de Secretar General al Națiunilor Unite între 1 ianuarie 1992 și 31 decembrie 1996.

Operatiuni de mentinere a pacii, disponibile pe http://www.onuinfo.ro/despre_onu/mentinerea_pacii/, accesta pe data de 16.05.2013.

Reforma Organizatiei Natiunilor Unite, disponibila pe http://www.onuinfo.ro/despre_onu/reforma_onu/, accesat pe data de 16.05.2013.

Sven Gareis,Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen; Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 132.

Louis Sell, Slobodan Milosevic and the Destruction of Yugoslavia, Duke University Press, 2002, p. 28.

Michel Chossudovsky, Dismantling Former Yugoslavia, Recolonizing Bosnia-Herzegovina, disponibil pe: http://www.globalresearch.ca/dismantling-former-yugoslavia-recolonizing-bosnia-herzegovina/370, aceesat in data de 23.05.2013.

David Binder, Yugoslavia Seen Breaking Up Soon. The New York Times, disponibl pe: http://www.nytimes.com/1990/11/28/world/evolution-in-europe-yugoslavia-seen-breaking-up-soon.html, accesat in data de 23.05.2013.

HUNTINGTON, Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, trad. de Radu Carp; pref. de Iulia Moțoc, Editura Antet, București, 1998, p. 25.

Ibidem.

Ghe. Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, Ed. Corint, Bucuresti, 2000, p. 15.

WOR FOR Slovenia, disponibil pe http://www.slovenija2001.gov.si/10years/path/war/, accesta pe 24.05.2013.

Ibidem.

Pavle Čelik, Izza barikad, Ljubljana, 1992, p. 35.

WOR FOR Slovenia, disponibil pe http://www.slovenija2001.gov.si/10years/path/war/, accesta pe 24.05.2013

Ibidem.

Ibidem.

Pavle Čelik, Izza barikad, Ljubljana, 1992, p. 115.

Mile Bjelajac, Ozren Žunec, The War in Croatia, 1991-1995, disponibil pe http://www.cla.purdue.edu/history/facstaff/Ingrao/si/Team_7_Full_Text_Report.pdf, accesta pe 27.05.2013.

Ibidem.

Ibidem.

Magaš, Branka, Ivo Žanić, The War in Croatia and Bosnia-Herzegovina, 1991-1995. London: Frank Cass, 2001, p.56.

Ibidem, p.58.

Woodward, Susan L., Balkan Tragedy: Chaos and Dissolution After the Cold War, Washington: The Brookings Institution, 1995, p.235.

United States General Accounting Office, Report to Congressional Requesters, BOSNIA PEACE OPERATION. Crime and Corruption Threaten Successful Implementation of the Dayton Peace Agreement, Washington D.C., 2000, p. 7-8.

What Happened to Yugoslavia? The War, The Peace and the Future, p. 7, disponibil pe http://www.unc.edu/depts/europe/teachingresources/balkan-crisis.pdf, accesta la data de 29.05.2013.

Marius, ANTON, NATO si razoiul din Bosnia si Hertegovina, Analele Universitatii „OVIDIUS” ,Volumul 4, 2007, p. 33.

Ibidem, p.34.

Ibidem.

What Happened to Yugoslavia? The War, The Peace and the Future, p. 7, disponibil pe, accesta la data de 29.05.2013.

Ibidem.

What Happened to Yugoslavia? .The War, The Peace and the Future, p. 7, disponibil pe http://www.unc.edu/depts/europe/teachingresources/balkan-crisis.pdf, accesta la data de 29.05.2013.

Dobrica Cosic, Tom Gallagher, Balcanii în Noul Mileniu în Umbra Razboiului si a Pacii, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2006, p. 83.

Ibidem, p. 86.

Ibidem, p. 83.

Ștefan, DINU, Influenta factorilor etnic si religios asupra dinamicii mediului de securitate, Ed. Universitatii Nationale de Aparare „Carol I” Bucuresti, 2008, p. 19-20.

Ibidem, p. 20.

Rezolutia 1199, adoptata pe data de 23 septembrie 1998, disponibila pe http://www.un.org/peace/kosovo/98sc1199.htm, accesat pe data de 30.05.2013.

Ștefan, DINU, Influenta factorilor etnic si religios asupra dinamicii mediului de securitate, Ed. Universitatii Nationale de Aparare „Carol I” Bucuresti, 2008, p. 21

Ibidem.

What Happened to Yugoslavia? The War, The Peace and the Future, p. 12, disponibil pe http://www.unc.edu/depts/europe/teachingresources/balkan-crisis.pdf, accesat in data de 31.05.2013

Ștefan, DINU, Influenta factorilor etnic si religios asupra dinamicii mediului de securitate, Ed. Universitatii Nationale de Aparare „Carol I” Bucuresti, 2008, p. 21

Ibidem.

Kosovo – the truth will set the Serbs in the north free, disponibil pe http://www.transconflict.com/2013/05/kosovo-the-truth-will-set-the-serbs-in-the-north-free-165/, accesat pe data de 31.05.2013.

Pedja OBRADOVIC, Dragana NIKOLIC-SOLOMON, Sudul Serbiei: o zonă cu potențial de conflict foarte ridicat, 2005, disponibil pe http://www.cadranpolitic.ro/?p=1556, accesat pe data de 31.05.2013.

Ibidem.

Tom Cooper, Mark Nixon, Europe and Cold War Database, 2003, disponibil pe http://www.acig.org/artman/publish/article_384.shtml, accesat pe data de 01.06.2013.

Ibidem.

Ștefan, DINU, Influenta factorilor etnic si religios asupra dinamicii mediului de securitate, Ed. Universitatii Nationale de Aparare „Carol I” Bucuresti, 2008, p. 21

Julie Kim, Macedonia: Country Background and Recent Conflict, The Library of Congress, p. 2, disponibil pe http://www.fas.org/man/crs/RL30900.pdf, accest pe data de 01.06.2013

Ibidem.

Ștefan, DINU, Influenta factorilor etnic si religios asupra dinamicii mediului de securitate, Ed. Universitatii Nationale de Aparare „Carol I” Bucuresti, 2008, p. 22.

Julie Kim, Macedonia: Country Background and Recent Conflict, The Library of Congress, disponibil pe http://www.fas.org/man/crs/RL30900.pdf, accest pe data de 01.06.2013.

Trancotă, Cristian, BIDU, Ioan, Coordonate de securitate, Editura A.N.I., București, 2005, p. 9.

Kolodziej Edward A., Securitatea și relațiile internaționale, Polirom, Iași, 2007, p. 24.

Termenul vine din limba latină (securitas – atis) cu înteles de „lipsa de grija”.

Bellany, Ian, Către o teorie a securității naționale, 1981, apud Buzan Barry, Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece, Ed. Cartier, Chișinău, 2000.

Martin, Laurence, Poate exista securitate națională într-o epocă nesigură?, 1983, apud Buzan, Barry, op. cit., 2000.

Waever, Ole, Securitatea ca act de vorbire: analiza politică a unui cuvânt, 1989, apud Buzan, Barry, op. cit., 2000

Carta Națiunilor Unite, Apud: http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/ in data de 02.03.2013

TRATATUL NORD-ATLANTIC, Washington DC, 4 aprilie 1949, art.2, Apud: http://nato.md/uploads/site%20docs/tratatul_nord-atlantic.ro.pdf, Accesat la data de 13 aprilie 2013

Ibidem., art. 3.

Ibidem., art. 8.

Obiectivele Tratatului de la Maastricht sunt: stabilirea unei piețe comune, a unei uniuni monetare și a unei politici comune; promovarea dezvoltării armonioase, echilibrate și durabile a activităților economice în ansamblul Comunității.

A Secure Europe in a Better World. European Security Strategy, Bruxelles, 2004, Apud: http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/78367.pdf, accesta la data de 10.04.2013

Carta pentru Securitate Europeană, Apud: http://www.osce.org/docs/english/199019997summits/istachart99e.htm. Accesat la data de 13.04.20013.

Ibidem.

Conf. Jean-Louis, Dufour, Crizele internationale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Editura Corint, Bucuresti, 2002, p.14.

Apud Gheorghe Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico-militare, Editura Top Form, Bucuresti, 2003, p.81.

Zamfir, C., Vlasceanu, L., Dictionary de sociologie, Editura Babei, Bucuresti, 1998, p. 144-145.

Jean-Louis, Dufour, op. cit., p.16.

Erikson E.H.- „ Adolescence et crise, la quete de l’identite”, Paris, Flammarion, colectia Champs, 1972, p. 27-28

Rosenau, James N., Many Damn Things Simultaneously: Complexity Theory and World Affairs, Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, RAND Corporation, 1996

Vasile. Popa, Alexandra. Sarcinschi, Perspective in evolutia organizatiilr internationationale de securitate, Editura Universitatii Nationale de Aparare Carol I, Bucuresti, 2007, p. 5. Apud: http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/perspective_in_evolutia_organizatiilor_internationale_de_securitate.pdf accesat in data de 20.04.2013

RITTBERGER, Volker si BERNHARD Zangl, International Organizations. Polity, Politics and Policies, Palgrave Macmillan, Hampshire, 2006, p. 5.

Bonciu, F., Economie mondiala, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004, p. 143

Carta Natiunilor Unite, 1945, Apud: http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/, accesat la data de 27.04.2013.

RITTBERGER, Volker și BERNHARD Zangl, International Organizations. Polity, Politics and Policies, Palgrave Macmillan, Hampshire, 2006, p. 5.

K., G., Saur, „Yearbook of International Organizations” , Edited by Union of international Association, München, 2005.

IRIYE, Akira, Global Community. The Role of International Organizations in the Making of the Contemporary World, Regents of the University of California, USA, 2002, p. 3.

Donald K., Security, Community, and Democracy in Southeast Asia, vol. 6, Japanese Journal of Political Science, 2005, p. 170.

KARL W. DEUTSCH, Arms Control and the Atlantic Alliance: Europe Faces Coming Policy Decisions, New York, 1967, p. 115- 117.

Carta Natiunilo Unite, 1945, Cap.7, Art. 41, Apud: http://www.dri.gov.ro/documents/Carta%20ONU.pdf in data de 30.04.2013

ATTINA, Fulvio, The Building of Security Partnershipand the Security Culture Divide in the Mediteranean Region, Working Paper, Institute of European Studies, 2004, p. 10.

Ibidem.

http://europa.eu/about-eu/index_ro.htm accesat in data de 08.05.2013

Ibidem.

http://europa.eu/about-eu/facts-figures/economy/index_ro.htm Accestat in data de 08.05.2013

Ibidem.

Dumitru Miron, Economia Uniunii Europene, Editura Luceafarul, Bucuresti, 2004, p. 41 – 42.

B. Laffan, R. O’Donnell and M. Smith, The Political Economy of Globalizatin, Macmillan Press Ltd., USA, 2000, p 56.

Acordul General pentru Tarife și Comerț (en. The General Agreement on Tariffs and Trade) a fost negociat în timpul Conferinței ONU pentru Comerț și Ocuparea forței de muncă.

Runda Uruguay a fost o rundă de negocieri comerciale care s-a desfășurat între septembrie 1986 și aprilie 1994 și a dus la transformarea GATT (General Agreement on Tariffs and Trade) în OMC (Organizarea Mondială a Comerțului)

Cortina de fiereste o sintagmă des folosită pentru a desemna linia de demarcație în Europa între Europa Occidentală și Europa Răsăriteană, din perioada Războiului Rece.

Viceamiralul Teo Chee Hean, Interdependence et conduite des relations inetrnationales, Politique etrangere 4/99.

Strategia Lisabona preluata de pe http://www.anpcdefp.ro/userfiles/Anexa_3_TiM_Strategia_Europa_2020.pdf accesat in data de 09.05.2013

Conventia privind Viitorul Europei apud: http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.4.html accesat in data de 09.05.2013

Tratatul de la Bruxelles din 1948, revizuit apoi în 1984, a fost primul pas facut spre reconstructia securitatii dupa cele doua Razboaie Mondiale, a Europei de Vest, rezultand astfel Uniunea Occidentala si Organizatia Trataului de la Bruxelles.

Manualul NATO, Office of Information and Press, Bruxelles, 2001, p. 29. apud http://www.clr.ro/menu1/manualul%20nato.pdf accesta la 10.05.2013

Toate parile semnatre ale trataului sunt de accord ca orice atac impotriva oricareia dinte ele din Europa sau America de Nord, este un atac indreptat impotriva tuturor, astfel ele au dreptul la auto-aparare individuala sau colectiva.

Loredana Enachescu, Transformarea NATO si Evolutia Parteneriatului Euro-Atlnatic, disponibil: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/119/art9-enachescu.html accest in data de 11.05.2013

Summit-ul NATO din 1997 (Sintra) a consacrat crearea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, care tinea locul formei precedente a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic, infiintat in 1991. Cu ocazia Summit-ului din 1997 a fost adoptat Documentul de Baza al EAPC in care sunt trectute valorile, principiile, structura, substanta si eligibilitatea de a deveni membru EAPC.

In cadrul Summit-ului NATO din 1994 (Bruxelles) a fost adoptat Documentul Cadru al Parteneriatului pentru Pace, din care reies principiile, obiectivele, valorile PfP.

Loredana Enachescu, Transformarea NATO si Evolutia Parteneriatului Euro-Atlnatic, disponibil: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/119/art9-enachescu.html accest in data de 11.05.2013

Dr. Constantin Moștoflei – ˮEvoluția Conceptului Strategic al Alianțeiˮ, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, disponibil pe : http://www.presamil.ro/SMM/2004/03-04/pag%206-8.htm, accesat pe 12.05.2013

Carta Natiunilor Unite, Nota Introductiva, disponibila pe: http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/ accesat pe 16.05.2013.

Stationery Office, Basic Facts About the United Nations 2000, Publisher: United Nations Pubns, 2000, p. 5.

Ibidem, p.4.

Ibidem, p. 6.

Sven Gareis,Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen; Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 128-130.

Ibidem, p. 130.

Ibidem., p. 131.

Boutros Boutros-Ghali, este un jurist, profesor și diplomat egiptean ce a ocupat postul de Secretar General al Națiunilor Unite între 1 ianuarie 1992 și 31 decembrie 1996.

Operatiuni de mentinere a pacii, disponibile pe http://www.onuinfo.ro/despre_onu/mentinerea_pacii/, accesta pe data de 16.05.2013.

Reforma Organizatiei Natiunilor Unite, disponibila pe http://www.onuinfo.ro/despre_onu/reforma_onu/, accesat pe data de 16.05.2013.

Sven Gareis,Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen; Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 132.

Louis Sell, Slobodan Milosevic and the Destruction of Yugoslavia, Duke University Press, 2002, p. 28.

Michel Chossudovsky, Dismantling Former Yugoslavia, Recolonizing Bosnia-Herzegovina, disponibil pe: http://www.globalresearch.ca/dismantling-former-yugoslavia-recolonizing-bosnia-herzegovina/370, aceesat in data de 23.05.2013.

David Binder, Yugoslavia Seen Breaking Up Soon. The New York Times, disponibl pe: http://www.nytimes.com/1990/11/28/world/evolution-in-europe-yugoslavia-seen-breaking-up-soon.html, accesat in data de 23.05.2013.

HUNTINGTON, Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, trad. de Radu Carp; pref. de Iulia Moțoc, Editura Antet, București, 1998, p. 25.

Ibidem.

Ghe. Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, Ed. Corint, Bucuresti, 2000, p. 15.

WOR FOR Slovenia, disponibil pe http://www.slovenija2001.gov.si/10years/path/war/, accesta pe 24.05.2013.

Ibidem.

Pavle Čelik, Izza barikad, Ljubljana, 1992, p. 35.

WOR FOR Slovenia, disponibil pe http://www.slovenija2001.gov.si/10years/path/war/, accesta pe 24.05.2013

Ibidem.

Ibidem.

Pavle Čelik, Izza barikad, Ljubljana, 1992, p. 115.

Mile Bjelajac, Ozren Žunec, The War in Croatia, 1991-1995, disponibil pe http://www.cla.purdue.edu/history/facstaff/Ingrao/si/Team_7_Full_Text_Report.pdf, accesta pe 27.05.2013.

Ibidem.

Ibidem.

Magaš, Branka, Ivo Žanić, The War in Croatia and Bosnia-Herzegovina, 1991-1995. London: Frank Cass, 2001, p.56.

Ibidem, p.58.

Woodward, Susan L., Balkan Tragedy: Chaos and Dissolution After the Cold War, Washington: The Brookings Institution, 1995, p.235.

United States General Accounting Office, Report to Congressional Requesters, BOSNIA PEACE OPERATION. Crime and Corruption Threaten Successful Implementation of the Dayton Peace Agreement, Washington D.C., 2000, p. 7-8.

What Happened to Yugoslavia? The War, The Peace and the Future, p. 7, disponibil pe http://www.unc.edu/depts/europe/teachingresources/balkan-crisis.pdf, accesta la data de 29.05.2013.

Marius, ANTON, NATO si razoiul din Bosnia si Hertegovina, Analele Universitatii „OVIDIUS” ,Volumul 4, 2007, p. 33.

Ibidem, p.34.

Ibidem.

What Happened to Yugoslavia? The War, The Peace and the Future, p. 7, disponibil pe, accesta la data de 29.05.2013.

Ibidem.

What Happened to Yugoslavia? .The War, The Peace and the Future, p. 7, disponibil pe http://www.unc.edu/depts/europe/teachingresources/balkan-crisis.pdf, accesta la data de 29.05.2013.

Dobrica Cosic, Tom Gallagher, Balcanii în Noul Mileniu în Umbra Razboiului si a Pacii, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2006, p. 83.

Ibidem, p. 86.

Ibidem, p. 83.

Ștefan, DINU, Influenta factorilor etnic si religios asupra dinamicii mediului de securitate, Ed. Universitatii Nationale de Aparare „Carol I” Bucuresti, 2008, p. 19-20.

Ibidem, p. 20.

Rezolutia 1199, adoptata pe data de 23 septembrie 1998, disponibila pe http://www.un.org/peace/kosovo/98sc1199.htm, accesat pe data de 30.05.2013.

Ștefan, DINU, Influenta factorilor etnic si religios asupra dinamicii mediului de securitate, Ed. Universitatii Nationale de Aparare „Carol I” Bucuresti, 2008, p. 21

Ibidem.

What Happened to Yugoslavia? The War, The Peace and the Future, p. 12, disponibil pe http://www.unc.edu/depts/europe/teachingresources/balkan-crisis.pdf, accesat in data de 31.05.2013

Ștefan, DINU, Influenta factorilor etnic si religios asupra dinamicii mediului de securitate, Ed. Universitatii Nationale de Aparare „Carol I” Bucuresti, 2008, p. 21

Ibidem.

Kosovo – the truth will set the Serbs in the north free, disponibil pe http://www.transconflict.com/2013/05/kosovo-the-truth-will-set-the-serbs-in-the-north-free-165/, accesat pe data de 31.05.2013.

Pedja OBRADOVIC, Dragana NIKOLIC-SOLOMON, Sudul Serbiei: o zonă cu potențial de conflict foarte ridicat, 2005, disponibil pe http://www.cadranpolitic.ro/?p=1556, accesat pe data de 31.05.2013.

Ibidem.

Tom Cooper, Mark Nixon, Europe and Cold War Database, 2003, disponibil pe http://www.acig.org/artman/publish/article_384.shtml, accesat pe data de 01.06.2013.

Ibidem.

Ștefan, DINU, Influenta factorilor etnic si religios asupra dinamicii mediului de securitate, Ed. Universitatii Nationale de Aparare „Carol I” Bucuresti, 2008, p. 21

Julie Kim, Macedonia: Country Background and Recent Conflict, The Library of Congress, p. 2, disponibil pe http://www.fas.org/man/crs/RL30900.pdf, accest pe data de 01.06.2013

Ibidem.

Ștefan, DINU, Influenta factorilor etnic si religios asupra dinamicii mediului de securitate, Ed. Universitatii Nationale de Aparare „Carol I” Bucuresti, 2008, p. 22.

Julie Kim, Macedonia: Country Background and Recent Conflict, The Library of Congress, disponibil pe http://www.fas.org/man/crs/RL30900.pdf, accest pe data de 01.06.2013.