Securitatea Juridica In Uniunea Europeana
Introducere
Securitatea Internă a Uniunii Europene reprezintă un concept de o mare complexitate, încă nedefinit și, dificil de implementat. Determinantă, în definirea și punerea în aplicare a acestui concept, este teoria sau curentul ideologic dominant în guvernarea europeană de astăzi. Simplificat vorbind, este vorba de:
– teoria sau curentul ce vizează creșterea rolului statului în reglementarea domeniilor esențiale (economic, finanțe, justiție, securitate și ordine publică);
– teoria sau curentul ce promovează dereglementarea, respectiv reducerea intervenționismului statal în funcționarea societăților;
– teoria sau curentul ce încurajează creșterea rolului decizional al Uniunii Europene, care trebuie să dispună de două Strategii de Securitate: o strategie de securitate internă și o strategie de securitate externă.
Oricare ar fi curentul dominant, esențială este structurarea ,,securității interne” pe următoarele componente:
securitatea economică
securitatea financiară
securitatea societală
securitatea militară
securitatea mediului înconjurător
securitatea judiciară
Strategia de Securitate Internă a Uniunii Europene trebuie concepută potrivit următoarelor principii:
– principiul respectării drepturilor și libertăților fundamentale
– principiul solidarității reale între statele membre
– principiul prevenirii și controlului principalelor amenințări la adresa persoanelor și colectivităților
– principiul abordării integrale și al unei culturi comune în materia securității interne
– principiul încrederii reciproce între statele membre
– principiul articulării strategiei de securitate internă cu strategia de securitate externă a Uniunii Europene
– principiul compatibilizării strategiilor de securitate internă a statelor membre cu strategia de securitate internă a Uniunii Europene
Funcțiile pe care trebuie să le îndeplinească Strategia de Securitate Internă a Uniunii Europene sunt:
– să exprime o viziune comună asupra provocărilor și amenințărilor prezente și viitoare;
– să definească cu claritate acțiunile care sunt de competența statelor naționale și cele care pot fi îndeplinite mai eficient la nivelul Uniunii Europene;
– să asigure mecanismele decizionale, apte a stabili prioritățile operaționale;
– să faciliteze mobilizarea resurselor necesare în domeniile pe care le coordonează;
– să optimizeze schimbul de informații prin asigurarea infrastructurii tehnologice adecvate;
– să susțină și să consolideze schimburile de experiență și de bune practici între structurile și instituțiile profesionale;
– să consolideze capacitatea de analiză strategică a informațiilor operaționale;
– să asigure transferurile de date pentru nevoile de securitate, respectând criteriile exigente de protecție a datelor.
Securitatea Internă a Uniunii Europene are la bază mecanisme performante de schimb de informații între autoritățile naționale și actorii europeni. În acest scop, Uniunea Europeană trebuie să dispună de un MODEL EUROPEAN DE INFORMARE bazat pe consolidarea capacității de analiză strategică și pe îmbunătățirea colectării și tratamentului informațiilor. În cadrul dezvoltării acestui MODEL trebuie construită o veritabilă arhitectură a sistemelor de informare, aptă să asigure interoperabilitatea soluțiilor tehnice la nivel național și a sistemelor europene existente sau viitoare.
Pentru cetățenii Uniunii Europene, de securitate este una dintre principalele priorități. Programele de lucru multianuale ale U.E au furnizat deja o bună bază pragmatică pentru consolidarea cooperării operaționale, dar acum este necesar un consens mai larg cu privire la viziunea, valorile și obiectivele care stau la baza securității interne a U.E. În timp ce, în sine, nu au ca scop crearea de noi competențe, ci integrarea strategiilor existente și a abordărilor conceptuale, și recunoscând cadrul Programului de la Stockholm, Strategia de securitate internă a UE este receptivă la aceasta. Aceasta demonstrează un angajament ferm de a continua să facă progrese în domeniul justiției, libertății și securității printr-un model european de securitate, care se confruntă cu următoarele provocări: drepturile și libertățile de protecție; îmbunătățirea cooperării și a solidarității între statele membre; abordarea cauzelor insecurității și nu doar efectele acesteia; de prevenire și anticipare a priorităților implicând toate sectoarele, cu un rol în protecția publică; comunicarea politicilor de securitate a cetățenilor; și, în cele din urmă, recunoașterea interdependenței dintre securitatea internă și cea externă în stabilirea unei abordări de ,, securitate globală,, cu țările terțe.
Timp de cincizeci de ani, Uniunea Europeană, instituțiile sale și statele membre au promovat și a oferit libertate și securitate. Europa garantează respectarea drepturilor omului, a statului de drept și solidaritate. În calitate de europeni, ne bucurăm de dreptul de a trăi, munci și de a studia în alte țări europene. Calitatea democrației și a încrederii publice în uniune va depinde într-o mare măsură de capacitatea de a garanta securitatea și stabilitatea în Europa și de a lucra cu vecinii pentru a aborda cauzele profunde ale problemelor de securitate internă cu care se confruntă U.E.
Strategia de Securitate Internă a Uniunii Europene trebuie să fie axată prioritar pe îmbunătățirea activității de cercetare și dezvoltare în domeniul securității. Aceasta trebuie să vizeze nevoile reale ale utilizatorilor în ce privește tehnologiile pertinente, securizarea rețelelor și a informațiilor în toată Uniunea Europeană, precum și a infrastructurilor critice. Strategia de securitate internă a fost adoptată în scopul de a ajuta Europa să avanseze, să reunească activitățile existente și stabilind principiile și orientările pentru acțiunile viitoare. În actualul mediu internațional de securitate, dinamic și complex, plin de riscuri, cele mai periculoase fiind cele asimetrice, UE joacă un rol de major, datorită instrumentelor pe care și le-a creat și continuă să și le creeze în vederea prevenirii și gestionării conflictelor, a eforturilor de reorganizare a industriei de armament, de raționalizare a mijloacelor de securitate și combatere a riscurilor de ordin nonmilitar. Potrivit Declarației de la Laeken, din 15 decembrie 2001, Uniunea trebuie să facă față la două provocări în același timp: una de ordin intern (aducerea instituțiilor sale mai aproape de cetățeni) și alta de ordin extern, care privește realitatea de dincolo de granițele sale, unde se confruntă cu schimbările rapide ale unei lumi aflate în plin proces de globalizare.
1.1 Informații generale despre Uniunea Europeană:
Uniunea Europeană este o organizație a țărilor europene dedicată cresterii integrării economice și întărirea cooperării înre state. Uniunea Europeană are sediul în Bruxelles, Belgia. Uniunea Europeană a fost inființată oficial la 1 noiembrie 1993.
Este cea mai recentă organizație de cooperare europeană care a inceput cu Comunitatea Europeană de Cărbune și Oțel din 1951 care a devenit Comunitatea Europeană in 1967. Membrii acestei organizații au fost: Belgia, Marea Britanie, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Portugalia și Spania. În 1991 guvernele celor 12 state membre au semnat Tratatul Uniunii Europene (care a mai fost numit și Tratatul Maastricht). Acesta a transformat Comunitatea Europeană în Uniunea Europeană. În 1994 Austria, Suedia și Finlanda au intrat și ele astfel numarul total de membrii a ajuns la 15.
La sfârșitul anilor ’80, schimbările politice au făcut ca Comunitatea Europeană să crescă cooperarea și integrarea. Odată cu prăbușirea comunismului in Europa de Est, statele ex-comuniste au cerut Comunității Europene sprijin politic și economic. CE a hotarât să ajute multe din aceste țări dar să nu le primeasca imediat ca membre. O excepție a constituit-o Germania de Est care a fost integrată automat o dată cu reunificarea Germaniei.
Datorită acestor schimbări rapide Germania de Vest și Franța au cerut o conferință intraguvernamentală pentru a căuta o mai mare unitate. O conferință intraguvernamentală este o întâlnire între membrii, prin care se incepe procesul schimbării tratatelor Comunității Europene. O astfel de sedință a avut loc în 1989 pentru a pregăti un program și o structură pentru uniunea monetară, prin care membrii ar trebui să adopte o singură monedă.
Primul Ministru britanic Margaret Thatcher s-a opus acestei unități, dar în 1990 John Major a devenit prim ministru și a adoptat o poziție mai tolerantă în legatură cu unitatea europeană. Aceste conferințe au inceput munca la o serie de înțelegeri care au devenit Tratatul Uniunii Europene.
Până în 1995 toate țările ex-comuniste au cerut să fie membre UE. Însa UE era îngrijorată de stabilitatea instituțiilor europene în aceste țări și tranziția lor la economia de piață. Țările din Europa de Est aveau economiile mult mai puțin dezvoltate decât cele din Europa de Vest, care fac intrarea lor în UE dificilă. Extinderea ar necesita o reevaluare a programelor UE. Statele mai bogate se temeau că vor fi nevoite să bage mai mulți bani în fondurile UE în timp ce țările mai sărace se temeau că partea lor din fondurile alocate de UE pentru agricultură și dezvoltare regională ar fi puternic afectate. În ciuda acestor griji, în 1997 UE a fost de acord ca situația economică și politică din țări ca: Cehia, Polonia, Estonia, Ungaria si Slovenia este în așa fel încât negocierile pentru aderare pot să înceapă iar statutul de membru să vină dupa 2000. Celelalte țări Est Europene au fost puse pe un indefinit stand-by. Dar comerțul dintre est și vest și-a dat drumul după 1990, țările din vest începând să investească în acestea iar UE dându-le ajutor. UE și țări individuale au format legături și au semnat acorduri formale pentru cooperări politice și culturale. UE a mai fost de acord în 1998 să inceapă negocierile pentru statutul de membru cu Cipru; în același timp a suspendat cererea Turciei din pricina îngrijorărilor cu privire la drepturile omului și a opoziției Greciei.
Tratatul Uniunii Europene a creat Uniunea Europeană și a avut intenția de a extinde integrarea politică, economică și socială dintre statele membre. După discuții lungi a fost acceptat de către Consiliul European la Maastricht, Olanda, ăn decembrie 1991. Astfel scopul principal al Uniunii Europene va fi Uniunea Economică și Monetară (UEM). Sub UEM membrii UE trebuie să adopte o singură monedă până în 1999.
Tratatul Maastricht desemeana impunea niste criterii stricte pe care statele membre trebuiau să le îndeplinească înainte de a intra în UEM. Deasemenea tratatul a creat noi structurii proiectate pentru a crea politici de securitate și pentru a încuraja o cooperarea mai mare între guverne în ceea ce privește chestiuni judiciare și legate de poliție.
UE este un parteneriat economic și politic unic în lume și care reunește 28 de țări. Timp de peste o jumătate de secol a contribuit la menținerea păcii, stabilității și prosperității, a ridicat standardele de viață, a lansat o monedă unică și a evoluat constant către crearea unei piețe unice în cadrul căreia persoanele, bunurile, serviciile și capitalul să poată circula liber, ca și cum s-ar afla pe teritoriul unei singure țări. A fost creată în perioada care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. În prima etapă, s-a pus accent pe consolidarea cooperării economice: țările implicate în schimburi comerciale devin interdependente din punct de vedere economic și astfel se evită riscul izbucnirii unui nou conflict.
De atunci, Uniunea a evoluat mult, transformându-se într-o piață unică imensă, cu o monedă comună, euro. Ceea ce a început ca o uniune strict economică a devenit treptat o entitate cu activități în nenumărate domenii, de la ajutor pentru dezvoltare, până la politica de mediu.UE promovează activ drepturile omului și democrația și are cele mai ambițioase obiective de reducere a emisiilor pentru a combate schimbările climatice.
Datorită eliminării controalelor de la frontierele interne, cetățenii europeni pot călători liber aproape peste tot în UE. De asemenea, europenilor le este acum mult mai ușor să locuiască și să muncească în altă țară a Uniunii.
În 1958 este creată Comunitatea Economică Europeană (CEE), care, inițial, contribuie la intensificarea cooperării economice între șase țări: Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. Urmează crearea unei piețe unice de mari proporții, care continuă să se dezvolte către valorificarea întregului său potențial.
UE a parcurs un drum lung din 1951. Numarul tarilor membre a crescut la 15 si poate creste pana la 21 pana in 2010. A creat un corp comun de legi, practici si politici si un nivel de cooperarea intre membrii foarte mare. Progresul sau insa n-a fost constant, periode de activitate au fost despartite de multi ani de somnolenta. Acest lucru de datoreaza in special din pricina a doua debateri care au fost aduse mai aproape odata cu propunerea integrarii tarilor din Europa de Est. Prima este de a da prioritate “adancirii” sau “largirii” uniunii, adica de a se concentra asupra integrarii actualilor membrii mai mult sau de a integrarii altor noi. A doua chestiune este supranationalismul impotriva interguvernalismului. Cu toate ca supranationalismul a fost acceptat guvernele nationle n-au vrut sa cedeze controlul organelor UE asupra unor domenii politice sensibile cum ar fi politica externa si sistemul judiciar.
Cea mai imediata provocare pe care UE trebuie sa o infrunte este succesul monedei unice, dar in mare parte viitorul euro-ului depinde in cat de acceptabil se dovedeste a fi institutiilor financiare si pietelor lumii. Pe termen lung extinderea in est ar trebui sa imbunatateasca viitorul monedei prin extinderea pietei unice si prin stimularea cresterii economiei si a comertului.
1.2 Părinții fondatori ai UE:
Următorii lideri vizionari au inspirat crearea Uniunii Europene în care trăim astăzi. Fără energia și motivarea lor, nu am trăi în acest spațiu de pace și stabilitate pe care îl considerăm ca pe ceva normal. De la luptători din rezistență până la avocați, părinții fondatori au fost un grup divers de oameni cu aceleași idealuri: o Europă pașnică, unită și prosperă. Pe lângă părinții fondatori prezentați mai jos, există și mulți alții care au lucrat și lucrează neostenit pentru proiectul European, inspirându-l. Această secțiune dedicată părinților fondatori este, prin urmare, în continuă evoluție.
– Konrad Adenauer: democrat pragmatic și unificator neobosit – Primul cancelar al Republicii Federale Germania, care s-a aflat în fruntea acestui nou stat din 1949 până în 1963, a schimbat mai mult decât oricine altcineva Germania postbelică și cursul istoriei europene. O piatră de temelie a politicii externe a lui Adenauer a fost reconcilierea cu Franța. Colaborarea sa cu președintele francez Charles de Gaulle a marcat un moment de cotitură în istoria Europei: în 1963, Franța și Germania, odinioară rivale de neîmpăcat, au semnat un tratat de prietenie care a reprezentat unul dintre cele mai importante repere ale integrării europene. Experiențele trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au transformat pe Adenauer într-un susținător al realismului politic. Opiniile sale cu privire la rolul Germaniei în Europa au fost puternic influențate de cele două războaie mondiale și de secolul de ostilitate dintre Germania și Franța. Prin urmare, și-a îndreptat atenția asupra promovării ideii de cooperare paneuropeană. Adenauer a fost un mare promotor al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, a cărei creare a fost propusă prin intermediul Declarației Schuman din 9 mai 1950, precum și al tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană, din martie 1957. Opiniile lui Adenauer cu privire la Europa s-au bazat pe ideea că o Europă unită este esențială pentru instaurarea stabilității și a unei păci durabile. Din acest motiv, a lucrat neîncetat la reconcilierea Germaniei cu foștii săi dușmani, în special cu Franța. Mai târziu, în 1963, Tratatul de la Élysée, cunoscut și sub numele de Tratatul de prietenie, a pecetluit reconcilierea. Odată cu aceasta, Germania și Franța au pus bazele unor relații care au marcat sfârșitul câtorva secole de rivalitate.
– Joseph Bech: cum poate o țară mică să joace un rol crucial în integrarea europeană , Joseph Bech a fost politicianul luxemburghez care a contribuit la înființarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, la începutul anilor 1950 și unul dintre arhitecții principali ai integrării europene, la sfârșitul aceluiași deceniu. Un memorandum comun al grupului de țări Benelux a dus la convocarea Conferinței de la Messina în iunie 1955, deschizând calea către crearea Comunității Economice Europene. La 9 mai 1950, Bech era ministrul afacerilor externe al Luxemburgului. Conștient de faptul că țara sa are nevoie de o unificare a țărilor vecine prin intermediul unor acorduri economice și politice, a salutat cu entuziasm propunerea prezentată la acea dată de către omologul său francez, Robert Schuman, de a institui o Comunitate Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Bech știa că acest lucru îi va oferi Luxemburgului oportunitățile necesare și, în consecință, posibilitatea de a avea un loc și un rol în Europa. Mai mult decât atât, poziția țării sale în Europa a fost întărită atunci când Bech a reușit să obțină stabilirea la Luxemburg a sediului central al Înaltei Autorități a Comunității Cărbunelui și Oțelului. Următorul pas făcut de Bech a fost sprijinirea planurilor pentru o Comunitate Europeană de Apărare. Acestea au fost respinse de către Franța în 1954, însă acest lucru nu a însemnat nici pe departe sfârșitul integrării europene. Între 1 și 3 iunie 1955, Joseph Bech a fost cel care a prezidat conferința de la Messina, care ulterior a condus la semnarea Tratatului de la Roma, prin care s-a înființat Comunitatea Economică Europeană. Conferința s-a axat pe un memorandum prezentat de către cele trei țări Benelux, Joseph Bech fiind reprezentantul Luxemburgului. Memorandumul combina planuri franceze și olandeze prin care se propunea atât întreprinderea de noi activități în domeniul transporturilor și al energiei, în special nucleare, cât și crearea unei piețe generale comune , subliniindu-se necesitatea existenței unei autorități comune cu puteri reale. Plecând de la experiența acumulată cu ocazia înființării Beneluxului și a Comunității Cărbunelui și Oțelului, cei trei miniștri ai afacerilor externe au propus un plan, dezvoltat în continuare pe baza unei idei sugerate de ministrul olandez Beyen, care a recomandat cooperarea economică drept modalitate de a realiza unificarea europeană.
– Johan Willem Beyen: un plan pentru o piață comună – Bancher, om de afaceri și politician internațional, Johan Willem Beyen a fost un om politic olandez care, prin propunerea „Planului Beyen”, a adus un suflu nou în procesul de integrare europeană, la mijlocul anilor 1950. Beyen este unul dintre membrii mai puțin cunoscuți ai grupului de părinți fondatori ai UE. Cei care l-au cunoscut l-au admirat pentru farmecul său, orientarea sa internațională și calitățile sale sociale deosebite. Inițial, Beyen a beneficiat de sprijin limitat, în special din cauza faptului că guvernul francez de la acea vreme nu era interesat de continuarea integrării economice. Cu toate acestea, situația s-a schimbat când planul privind crearea Comunității Europene de Apărare a eșuat din cauză că parlamentul francez a decis să nu ratifice tratatul. Întrucât nu avea să existe nici comunitatea de apărare planificată, nici o comunitate politică, a apărut un impas. Acest lucru a readus planul Beyen în lumina reflectoarelor. Acesta se axa pe conceptul necesității unei cooperări economice depline, nu doar în domeniul cărbunelui și oțelului, ci pe toate planurile. Așadar, soluția a fost o piață comună pentru orice, în conformitate cu regulile de cooperare dintre Belgia, Țările de Jos și Luxemburg, instituite prin Acordul „Benelux” din 1944. Sub îndrumarea ministrului belgian Paul-Henri Spaak, țările Benelux au îmbinat ideile lui Beyen cu un proiect francez pentru o Comunitate a Energiei Atomice și i-au oferit lui Beyen posibilitatea de a-și contura planurile în timpul conferinței de la Messina din 1955. Acesta a explicat că unitatea politică este de neconceput fără o piață comună cu competențe comune în materie de politică economică și socială și fără o autoritate supranațională. Ideile sale au avut ecou în rândul celorlalți participanți la conferință. Drept urmare, șase țări au semnat Tratatele de la Roma în martie 1957, astfel înființându-se Comunitatea Economică Europeană și Euratom. Rolul lui Beyen a fost adesea trecut cu vederea în ultimii ani, dar activitatea sa a contribuit la procesul de integrare europeană în
anii 1950, ceea ce îl plasează printre personalitățile remarcabile pe care le numim astăzi „părinții fondatori ai Uniunii Europene”. Beyen va rămâne personalitatea care a dat un nou impuls proiectului european, într-un moment în care acesta era mai necesar ca oricând.
– Winston Churchill: pledoarie în favoarea creării Statelor Unite ale Europei -Winston Churchill, fost ofițer de armată, reporter de război și prim-ministru al Marii Britanii (1940-1945 și 1951-1955), a fost unul dintre cei care au propus pentru prima dată crearea „Statelor Unite ale Europei”. Experiențele trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au convins că doar o Europă unită poate garanta pacea. Țelul său era eliminarea pentru totdeauna a ideilor naționaliste și beligerante. În 1946, Churchill a rostit un alt discurs celebru, la Universitatea din Zürich, în care a pledat pentru crearea „Statelor Unite ale Europei”, îndemnându-i pe cetățenii europeni să întoarcă spatele ororilor din trecut și să privească spre viitor. El a declarat că Europa nu își poate permite să alimenteze ura și răzbunarea izvorâte din rănile trecutului și că primul pas spre recrearea „familiei europene” a dreptății, compasiunii și libertății era „edificarea unor State Unite ale Europei. Doar în acest fel sute de milioane de truditori vor putea să-și recâștige micile bucurii și speranțe pentru care viața merită trăită”
– Walter Hallstein: diplomația în sprijinul integrării europene -Walter Hallstein a fost primul președinte al Comisiei Europene, în perioada 1958-1969, un european dedicat și un promotor decisiv al integrării europene.În calitate de președinte al Comisiei Europene, Hallstein s-a implicat în realizarea rapidă a pieței comune. Marele său entuziasm și puterea sa de convingere au servit cauza integrării europene chiar și după încheierea mandatului de președinte al Comisiei. Pe durata mandatului său, unificarea europeană a cunoscut progrese remarcabile. Deși Hallstein își dăduse deja seama că integrarea nu va deveni realitate prea curând, așa cum și-ar fi dorit, în calitate de președinte al Comisiei a devenit o forță motrice a procesului de integrare care urma să aibă loc. De exemplu, în timpul mandatului său, așa-numita „perioadă Hallstein”, a început consolidarea legislației europene, care va avea un impact deosebit asupra legislației naționale. Ca promotor al unei Europe federale cu o Comisie și un Parlamentul puternic (pentru a evita ca Uniunea să joace în mod constant un rol secundar pe lângă guvernele naționale), este clar că Hallstein a avut un singur scop pentru Comunitatea Europeană: viziunea unei Europe unite, așa cum prevede Declarația Schuman din 9 mai 1950. Cu toate acestea, la vremea respectivă, președintele Franței, Charles De Gaulle, avea altă convingere: în timp ce Hallstein susținea ideea de federație, ceea ce însemna cedarea unei mari părți a prerogativelor și puterii naționale Uniunii, De Gaulle susținea că Europa trebuie să ia calea confederației, adică să devină o „Europă a statelor”, în care statele membre să aibă mai multă putere. Acumularea de diferende între guvernul francez și celelalte state membre privind o serie de aspecte legate de această diferență fundamentală de opinii a condus la „criza scaunului gol” din 1965, când Franța și-a retras toți reprezentanții din instituțiile europene pentru o perioadă de timp, până s-a ajuns la un compromis. Fără entuziasmul energic al lui Hallstein, abilitățile sale de negociere diplomatică și puterea sa de convingere, integrarea europeană nu ar fi cunoscut succese atât de rapide pe durata mandatului său.
– Sicco Mansholt: fermier, luptător al rezistenței și un adevărat european – Sicco Mansholt a fost fermier, membru al rezistenței olandeze în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, politician la nivel național și primul comisar european pentru agricultură. Ideile lui Mansholt au pus bazele uneia dintre cele mai importante politici ale Uniunii Europene, respectiv politica agricolă comună. Martor al ororilor produse de foametea care a afectat Țările de Jos la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Mansholt era convins că Europa trebuie să devină autonomă și că aprovizionarea stabilă cu produse alimentare la prețuri accesibile trebuie să fie garantată pentru toată lumea. Inițial, planurile sale au întâmpinat opoziție din partea multor fermieri și a reprezentanților politici ai acestora, care erau convinși că această abordare comună le va pune în pericol existența și că doar fermele mari vor putea supraviețui. Deși au existat multe obstacole care au stat în calea acordului cu privire la o politică europeană comună, Mansholt a perseverat, iar în 1968 Comisia a publicat „Memorandumul pentru reforma politicii agricole comune”, cunoscut și sub numele de „Planul Mansholt”. Practic, planul arăta că agricultorii trebuie să-și modernizeze fermele pentru ca agricultura să se dezvolte. Aceasta ar garanta productivitatea și le-ar permite fermierilor europeni să devenină autonomi. Politica agricolă a reușit să-și atingă obiectivul inițial, acela de a-i asigura Europei un nivel ridicat de autonomie pe plan alimentar.
Cu toate acestea, în cei 50 de ani de existență, a suferit schimbări majore pentru a se adapta la tendințele vremurilor. Până în 1970, politica a funcționat atât de bine încât de multe ori existau surplusuri de produse agricole. În anii 1970, Mansholt a devenit un apărător ferm al măsurilor de protecție a mediului, un element cheie al politicii agricole. A fost vicepreședinte al Comisiei în perioada 1958-1972 și al patrulea președinte al acesteia, din 1972 până în 1973.
– Jean Monnet: forța unificatoare aflată la originea Uniunii Europene – Consilier pe probleme economice și om politic francez, Jean Monnet și-a dedicat viața cauzei integrării europene. A fost sursa de inspirație a planului Schuman, care prevedea unificarea industriei grele a Europei occidentale.Monnet provenea din regiunea franceză Cognac. După terminarea studiilor, la vârsta de 16 ani, a călătorit în întreaga lume datorită profesiei sale de distribuitor de coniac și, ulterior, de bancher. În timpul celor două războaie mondiale, a ocupat poziții înalte în domeniul producției industriale, în Franța și în Regatul Unit. Ulterior, Monnet a lucrat pentru guvernul britanic, care l-a trimis în Statele Unite pentru a supraveghea achiziționarea de provizii de război. Impresionându-l pe președintele american Roosevelt, în scurt timp a devenit unul dintre consilierii săi de încredere și i-a cerut să extindă capacitatea de producție de echipament militar a Statelor Unite, încă înainte de intrarea în război a SUA. În 1943, Monnet a devenit membru al Comitetului Francez de Eliberare Națională, adevăratul guvern francez în exil la Alger. Atunci și-a exprimat în mod clar, pentru prima dată, viziunea privind o uniune a Europei prin care să se recâștige și să se mențină pacea. În timpul unei reuniuni a acestui comitet, la 5 august 1943, Monnet a declarat: „Nu va exista pace în Europa, dacă statele sunt reconstituite pe baza suveranității naționale… Țările din Europa sunt prea mici pentru a le putea garanta popoarelor lor prosperitatea și dezvoltarea socială necesare. Statele europene trebuie să se constituie într-o federație …”. În 1944, și-a asumat răspunderea pentru planul național de modernizare și dezvoltare care viza revigorarea economiei franceze și reconstrucția țării după război.
– Robert Schuman: arhitectul proiectului de integrare europeană -Omul de stat Robert Schuman, jurist eminent și ministru francez al afacerilor externe în perioada 1948-1952, este considerat unul dintre părinții fondatori ai Uniunii Europene.În colaborare cu Jean Monnet, a elaborat planul Schuman, celebru în lumea întreagă, pe care l-a prezentat la data de 9 mai 1950, considerată astăzi data nașterii Uniunii Europene. Planul propunea exercitarea unui control comun asupra producției de cărbune și oțel, materiile prime cele mai importante pentru industria armamentului. Ideea de bază era aceea că o țară care nu deține controlul asupra producției de cărbune și oțel nu va avea mijloacele necesare pentru a lupta într-un război. Într-un discurs rostit la 9 mai 1950, inspirat și elaborat în cea mai mare parte de Jean Monnet, Schuman a propus plasarea producției franco-germane de cărbune și oțel sub o Înaltă Autoritate comună. Această organizație era deschisă participării și altor țări europene. Cooperarea avea să fie concepută astfel încât să creeze interese comune la nivelul țărilor europene, ceea ce ar conduce la integrarea politică treptată, o condiție pentru pacificarea relațiilor dintre state: „Uniunea Europeană nu se va forma într-o singură etapă, sau în conformitate cu un singur plan. Aceasta va fi construită prin realizări concrete care creează mai întâi o solidaritate de facto. Unificarea națiunilor din Europa necesită eliminarea vechii opoziții dintre Franța și Germania”. Discursul său nu a fost ignorat și ca dovadă cancelarul german Adenauer a dat rapid un răspuns pozitiv. La fel au făcut și guvernele din Țările de Jos, Belgia, Italia și Luxemburg. În termen de un an, la 18 aprilie 1951, cei șase membri fondatori au semnat Tratatul de la Paris, prin care s-a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului – prima comunitate europeană supranațională. Această organizație fără precedent a pregătit terenul pentru Comunitatea Economică Europeană și ulterior pentru Uniunea Europeană, care este condusă și în prezent de tipul de instituții europene inovatoare concepute în 1950.
– Paul-Henri Spaak: vizionarul european cu abilități de convingere – Un om de stat european – aceste cuvinte ar putea rezuma îndelungata carieră politică a belgianului Paul-Henri Spaak.Paul-Henri Spaak a contribuit în mod semnificativ la elaborarea Tratatului de la Roma. La conferința de la Messina, din 1955, cele șase guverne participante l-au desemnat președinte al comitetului de lucru care a pregătit tratatul. Spaak era celebru pentru talentul său oratoric: știa să se facă ascultat și deținea arta convingerii. Datorită acestor talente și viziunii sale în materie de cooperare europeană, a avut o contribuție deosebită la proiectul de integrare europeană. Spaak este descris în cărțile de istorie ca fiind forța motrice a integrării europene. A crezut în proiectul european chiar înainte de inițierea efectivă a vreunei cooperări europene economice și politice. A fost un european devotat și a știut să privească dincolo de granițele propriei țări.
– Altiero Spinelli: un federalist implacabil – Omul politic italian Altiero Spinelli se numără printre părinții fondatori ai Uniunii Europene. A fost inițiatorul unui proiect de tratat pentru instituirea unei uniuni europene federale, prezentat de Parlamentul European – așa-numitul „plan Spinelli”. Acesta a fost adoptat de Parlament în 1984, cu o majoritate covârșitoare, și a reprezentat o sursă importantă de inspirație pentru consolidarea tratatelor UE în anii '80 și '90. La 14 februarie 1984, Parlamentul European a adoptat propunerea cu o majoritate covârșitoare și a aprobat „Proiectul de tratat de instituire a Uniunii Europene”, așa-numitul „plan Spinelli”. Chiar dacă parlamentele naționale nu au reușit să aprobe tratatul, documentul oferea totuși o bază pentru Actul Unic European din 1986, care a deschis frontierele naționale în vederea creării pieței comune și pentru Tratatul de la Maastricht din 1992, prin care s-a format Uniunea Europeană. Entuziasmul lui Spinelli l-a convins pe președintele francez Mitterand să pună capăt ostilității franceze față de orice abordare asupra Europei care era altceva decât o simplă abordare interguvernamentală. Acest lucru a încurajat și alte guverne europene să stimuleze în continuare procesul de integrare europeană. Deși nu toate ideile sale ambițioase au devenit realitate, Altiero Spinelli și-a urmărit neîncetat țelul: crearea unui guvern supranațional european pentru a preveni războaiele și pentru ca țările acestui continent să formeze o Europă unită. Gândurile sale au fost sursa de inspirație a multor schimbări în Uniunea Europeană, în special creșterea considerabilă a atribuțiilor Parlamentului European. Mișcarea federalistă organizează și în prezent reuniuni periodice pe mica insulă Ventotene.
1.3 Istoria Uniunii Europene
1945 – 1959 – O Europă pașnică – începuturile cooperării
Uniunea Europeană a fost creată cu scopul de a se pune capăt numărului mare de războaie sângeroase duse de țări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1950, țările europene încep să se unească, din punct de vedere economic și politic, în cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, propunându-și să asigure o pace durabilă. Cele șase state fondatoare sunt Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. Anii '50 sunt marcați de Războiul Rece dintre Est și Vest. În Ungaria, manifestările de protest din 1956 îndreptate împotriva regimului comunist sunt reprimate de tancurile sovietice; în anul următor, 1957, Uniunea Sovietică trece în fruntea cursei pentru cucerirea spațiului, lansând primul satelit spațial din istoria omenirii, Sputnik 1. Tot în 1957, Tratatul de la Roma pune bazele Comunității Economice Europene (CEE), cunoscută și sub denumirea de „Piața comună”.
1960 – 1969 – Explozivii ani '60 – o perioadă de creștere economică
În anii '60 asistăm la apariția unei adevărate „culturi a tinerilor”. Formații precum Beatles atrag un număr impresionant de fani din rândul adolescenților oriunde apar și contribuie, în acest fel, la stimularea revoluției culturale și la nașterea conflictului dintre generații. Este o perioadă benefică pe plan economic, care se datorează și faptului că țările UE încetează să mai aplice taxe vamale în cadrul schimburilor comerciale reciproce. De asemenea, acestea convin să exercite un control comun asupra producției de alimente. Întreaga populație beneficiază, acum, de suficente alimente și în curând se înregistrează chiar un surplus de produse agricole. Luna mai a anului 1968 a devenit celebră datorită mișcărilor studențești care au avut loc la Paris. Multe dintre schimbările apărute la nivelul societății și al comportamentului au rămas asociate, de atunci, cu așa-numita „generație '68”.
1970 – 1979 – O comunitate în creștere – primul val de extindere
Danemarca, Irlanda și Regatul Unit aderă la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 1973, numărul statelor membre ajungând, astfel, la nouă. Deși de scurtă durată, brutalul război arabo-israelian din octombrie 1973 are drept consecință o criză energetică și apariția problemelor economice la nivel european. Ultimele dictaturi de dreapta din Europa iau sfârșit odată cu căderea regimului Salazar din Portugalia, în anul 1974 și cu moartea generalului Franco în Spania, în 1975. Prin intermediul politicii sale regionale, UE începe să transfere sume foarte mari pentru crearea de locuri de muncă și de infrastructură în zonele mai sărace. Influența Parlamentului European asupra afacerilor europene crește. 1979 este anul în care membrii acestuia pot fi aleși pentru prima dată prin vot direct, de către toți cetățenii europeni.
1980 – 1989 – Schimbarea la față a Europei – căderea zidului Berlinului
Sindicatul polonez, Solidarność și liderul său, Lech Walesa, devin celebri în Europa și în lume în urma grevelor personalului de pe șantierul naval Gdansk, din vara anului 1980. În 1981, Grecia devine cel de-al 10-lea membru al UE, fiind urmată, cinci ani mai târziu, de Spania și Portugalia. În 1987 este semnat Actul Unic European. Este vorba despre un tratat care pune bazele unui vast program pe șase ani, destinat soluționării problemelor legate de libera circulație a mărfurilor în UE. Astfel ia naștere „Piața unică”. 9 noiembrie 1989 este data unei schimbări politice majore: cade zidul Berlinului și pentru prima dată după 28 de ani se deschid granițele dintre Germania de Est și cea de Vest. Reunificarea Germaniei are loc în luna octombrie 1990.
1990 – 1999 – O Europă fără frontiere
Odată cu căderea comunismului în Europa Centrală și de Est, europenii devin și mai apropiați. În 1993, Pieței unice i se adaugă cele „patru libertăți”: libera circulației a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor. Anii '90 sunt și anii în care au fost semnate două tratate, Tratatul privind Uniunea Europeană sau Tratatul de la Maastricht, în 1993, și Tratatul de la Amsterdam, în 1999. Oamenii devin preocupați de protecția mediului și de luarea unor măsuri comune în materie de securitate și apărare. În 1995, UE se extinde cu încă trei state – Austria, Finlanda și Suedia. Un mic oraș din Luxemburg, Schengen, va da numele său acordurilor care le vor permite, treptat, cetățenilor europeni, să călătorească fără a li se verifica pașapoartele la graniță. Milioane de tineri pleacă la studii în alte țări cu ajutorul UE. Comunicarea se face din ce în ce mai ușor pe măsură ce încep să fie folosite telefoanele mobile și internetul.
2000 – 2009 – O nouă extindere
Euro este noua monedă de schimb pentru mulți cetățeni europeni. Data de 11 septembrie 2001 devine sinonimă cu „Războiul împotriva terorii” după ce două avioane de linie sunt deturnate și se prăbușesc pe clădiri din New York și Washington. Țările din UE își intensifică cooperarea în lupta împotriva criminalității. Diviziunile politice dintre estul și vestul Europei sunt, în sfârțit, înlăturate, odată cu aderarea la UE, în 2004, a nu mai puțin de 10 noi țări, urmate de încă două în 2007. O criză financiară lovește economia mondială în septembrie 2008, ceea ce determină o mai strânsă cooperare economică între țările UE. Tratatul de la Lisabona este ratificat de toate statele membre ale UE, înainte de a intra în vigoare, la 1 decembrie 2009. Acesta îi conferă Uniunii Europene instituții moderne și metode de lucru mai eficiente.
2010 – astăzi – Un deceniu de oportunități și provocări
Noul deceniu începe cu o gravă criză financiară, dar și cu speranța că investițiile în noi tehnologii verzi și ecologice, alături de o mai strânsă cooperare europeană, vor duce la o creștere și o bunăstare de lungă durată.
2.1 AMENINȚĂRI COMUNE: Principalele provocări pentru
securitatea internă a UE:
Infracționalitatea profită de posibilitățile oferite de o societate globalizată,
precum comunicațiile de mare viteză, mobilitatea crescută și tranzacțiile financiare instantanee. De asemenea, există fenomene care au un impact transfrontalier asupra securității și siguranței pe teritoriul UE. Se pot identifica, așadar, un număr semnificativ de amenințări comune:
-terorismul, sub toate formele sale, manifestă o lipsă absolută de respect pentru viața umană și valorile democratice. Dimensiunea sa globală, consecințele sale devastatoare, capacitatea sa de a recruta prin intermediul radica lizării și a l difuzării propagandei pe internet și diferitele sa le mijloace de finanțare transformă terorismul într-o amenințare semnificativă, în constantă evoluție, la adresa securității noastre. u diferite forme: trafic de persoane, trafic de droguri și de arme de foc, spălare de bani, transport ilicit și descărcare de deșeuri în interiorul și în afara Europei. Chiar și infracțiunile aparent minore, cum ar fi tâlhăria și furtul de mașini, vânzarea de mărfuri contrafăcute și periculoase și delictele comise de bande itinerante, sunt adesea manifestări la nivel local ale rețelelor infracționale internaționale. Aceste infracțiuni necesită o acțiune europeană concertată. La fel trebuie să se procedeze și în cazul terorismului: societățile noastre rămân vulnerabile în fața atacurilor de tipul atentatelor cu bombă care au afectat transportul public din Madrid, în 2004, și din Londra, în 2005.
– formele grave de criminalitate și criminalitatea organizată devin din ce în ce mai semnificative. Sub diferitele lor forme, acestea au tendința să se manifeste atunci când
pot obține beneficii financiare cât mai mari, cu riscuri minime, fără a ține seama de frontiere. Traficul de droguri, infracționalitatea economică, traficul de ființe umane,
filierele de imigrație clandestină, traficul de armament, exploatarea sexuală a minorilor și pornografia infantilă, infracțiunile săvârșite prin violență, spălarea banilor și fraudarea documentelor sunt doar câteva dintre modalitățile prin care criminalitatea organizată și formele grave de criminalitate se manifestă în UE. Mai mult, corupția reprezintă o amenințare la adresa fundamentelor sistemului democratic și ale statului de drept;
criminalitatea informatică reprezintă o amenințare globală, tehnică, transfrontalieră și anonimă la adresa sistemelor noastre informatice și, prin urmare, implică numeroase provocări suplimentare pentru autoritățile de aplicare a legii;
Terorismul , criminalitatea organizata , transfrontaliera si cibernetica , precum si crizele si dezastrele sunt domeniile in care trebuie sa-si uneasca fortele si sa coopereze pentru a spori securitatea cetatenilor , a intreprinderilor si a societatilor din toata Uniunea Europeana . Aceasta strategie evidentieaza amenintarile cu care ne confruntam si actiunile pe care trebuie sa le intreprindem pentru a putea combate aceste amenintari.
Strategia de securitate interna a Uniunii Europene identifica cinci obiective majore si propune o serie de actiuni , precum si anul de realizare a acestora. Un prim obiectiv il constitutie destructurarea retelelor infractionale internationale care ameninta statele membre. Al doilea obiectiv il constituie prevenirea terorismului si combaterea radicalizarii si a recrutarii de militanti islamisti. Acesta ar urma sa fie realizat prin elaborarea unei politici pentru extragerea si analizarea datelor de mesagerie financiara in cadrul U.E , programul de urmarire a finantarilor in scopuri teroriste , infiintarea unei retele europene comune pentru cresterea gradului de informare a publicului cu privire la radicalizare si adoptarea unor masuri pentru a combate propaganda extremista violenta , consolidarea politicilor U.E de securitate a transporturilor. Al treilea obiectiv il reprezinta cresterea nivelului de securitate pentru cetateni si intreprinderi in spatiul cibernetic, prin infiintarea unui centru al U.E de combatere a criminalitatii cibernetice , crearea unei retele de echipe de interventie in caz de urgenta informatica, infiintarea unui sistem european de alerta si schimb de informatii.
Consolidarea securitatii frontierelor este cel de-al patrulea obiectiv cuprins in strategia de securitate interna a U.E. El se va concretiza prin infiintarea Sistemului European de supraveghere a frontierelor , identificarea „punctelor sensibile” la frontierele externe, elaborarea de raportare comuna privind traficul de persoane, filierele de imigratie clandestina si trafic de marfuri ilegale. Ultimul obiectiv prevazut in strategia adoptata de C.E este cresterea capacitatii Europei de gestionare a sistemului de crize si dezastre , prin inaintarea unei propuneri privind punerea in aplicare a clauzei de solidaritate, inaintarea unei propuneri privind dezvoltarea unei capacitati europene de raspuns in sistemul de urgenta , definirea unei politici de gestionare a riscului.
Infractionalitatea profita de posibilitatile oferite de o societate globalizata, precum comunitatile de mare viteza, mobilitatea crescuta si tranzactiile financiare instantanee. De asemenea , exista fenomene care au un impact transfrontalier asupra securitatii si sigurantei pe teritoriul U.E. Se pot identifica , asadar , un numar semnificativ de amenintari comune:
– terorismul și criminalitatea organizată- În Europa și în întreaga lume, terorismul rămâne o mare amenințare la adresa mijloacelor noastre de trai. Au avut loc atacuri la Madrid și Londra, în timp ce altele au fost dejucate, iar grupurile formate pe plan intern joacă un rol din ce în ce mai important pe continentul nostru. Criminalitatea organizată continuă să amenințe societățile noastre, cu traficul de droguri, de ființe umane și de arme, alături de frauda internațională și de spălarea banilor. Din 2003, UE a făcut progrese în abordarea ambelor probleme, luând măsuri suplimentare în interiorul Uniunii, în cadrul Programului de la Haga din 2004 și adoptând, în 2005, o nouă strategie pentru dimensiunea externă a justiției și a afacerilor interne. Acestea au facilitat desfășurarea anchetelor la nivel transfrontalier și coordonarea urmăririlor în justiție. Strategia UE de combatere a terorismului, adoptată, de asemenea, în 2005, se bazează pe respectarea drepturilor omului și a dreptului internațional. Aceasta prezintă o abordare cvadridimensională: prevenirea radicalizării și a recrutării și factorii care le cauzează; protejarea țintelor potențiale; urmărirea teroriștilor; și răspunsul în urma unui atac. Deși acțiunea la nivel național rămâne de o importanță vitală, numirea unui coordonator al luptei împotriva terorismului a reprezentat un important pas înainte la nivel european.
– formele grave de criminalitate si criminalitate organzata devin din ce in ce mai semnificative. Sub diferite forme , acestea au tendinta sa se manifeste atunci cand pot obtine beneficii financiare cat mai mari, cu riscuri minime, fara a tine seama de frontiere. Traficul de droguri , infractionalitatea economica , traficul de fiinte umane , filierele de imigratie clandestina , traficul de armament , exploatarea sexuala a minorilor si pornografia infantila , infractionalitati savarsite prin violenta , spalarea banilor si fraudarea documentelor sunt doar cateva dintre modalitatile prin care criminalitatea organizata si formele grave de criminalitate se manifesta in U.E. Mai mult , coruptia reprezinta o amenintare la adresa funsamentelor sistemului democratic si ale statului de drept.
– criminalitatea informatica reprezinata o amenintare globala , tehnica , transfrontaliera si anonima la adresa sistemelor noastre informatice si , prin urmare , implica numeroase provocari suplimantare pentru autoritatile de aplicare a legii. Economiile moderne se bazează foarte mult pe infrastructura critică, inclusiv transportul, comunicațiile și aprovizionarea cu energie, dar și pe internet. Strategia UE pentru o societate informațională sigură, adoptată în 2006, abordează criminalitatea bazată pe internet. Cu toate acestea, atacurile împotriva sistemelor IT private sau guvernamentale din statele membre ale UE i-au conferit acesteia o nouă dimensiune, aceea de posibilă armă economică, politică și militară. Sunt necesare mai multe eforturi în acest domeniu, pentru a explora abordări cuprinzătoare la nivelul UE, pentru a crește gradul de sensi-bilizare și a spori colaborarea internațională.
– infractiunile transfrontaliere , precum delictele minore sau infractiunile contra patrimoniului , adesea savarsite de bande , atunci cand au un impact semnificativ asupra vietii de zi cu zi a europenilor.
– violenta in sine , precum violenta juvenila sau violenta huliganilor la evenimentele sportive , sporeste prejudiciile cauzate deja de alte infractiuni si poate dauna in mod grav societatii noastre
– dezastrele naturale si cele provocate de om , precum incendiile forestiere , cutremurele , inundatiile si furtunile , secetele , constituie provocari in materie de siguranta si securitate. In prezent , sistemele de protectie civila reprezinta un element esential al oricarui sistem de securitate modern si avansat.
– proliferarea armelor de distrugere în masă, proliferarea atât de către teroriști, cât și de către state a fost identificată în SES ca „probabil cea mai mare amenințare la adresa securității UE”. Acest risc a crescut în ultimii cinci ani, exercitând presiune asupra
cadrului multilateral. În timp ce Libia și-a desfi ințat programul privind armele de distrugere în masă (ADM), Iranul și Coreea de Nord trebuie încă să câștige încrederea comunității internaționale. O posibilă renaștere a energiei nucleare civile în următoarele decenii dă naștere, de asemenea, unor provocări la adresa sistemului de neproliferare, dacă nu este însoțită de măsuri de siguranță corespunzătoare.UE a fost foarte activă în forurile multilaterale, pe baza Strategiei privind ADM, adoptată în 2003, și în centrul eforturilor internaționale de rezolvare a chestiunii programului nuclear al Iranului. Strategia subliniază prevenirea, acționând prin intermediul ONU și al acordurilor multilaterale, în calitate de donator-cheie și conlucrând cu țări terțe și organizații regionale pentru a consolida capacitățile acestora de a preveni proliferarea.Ar trebui să continuăm această abordare, prin acțiuni politice și financiare. Este de importanță vitală să se obțină un rezultat pozitiv în urma Conferinței de revizuire a Tratatului de neproliferare din 2010, cu scopul, în special, de a consolida regimul de neproliferare. Vom face eforturi pentru a ne asigura că această conferință examinează, în mod echilibrat, eficient și concret, mijloacele de intensificare a efortu- rilor internaționale împotriva proliferării, că urmărește dezarmarea și asigură dezvoltarea responsabilă a utilizărilor pașnice ale energiei nucleare de către țările care doresc să facă acest lucru. De asemenea, este nevoie să se depună eforturi suplimentare cu privire la chestiuni specifice, inclusiv: sprijinul UE pentru o abordare multilaterală a ciclului combustibilului nuclear; combaterea finanțării proliferării; măsurile referitoare la biosiguranță și biosecuritate; stoparea proliferării vectorilor ADM, în special a rachetelor balistice. Ar trebui să se deschidă negocierile pentru un tratat multilateral de interzicere a producerii de material fisionabil pentru armele nucleare.
– Securitatea energetică : preocupările legate de dependența de energie au crescut în ultimii cinci ani. Producția în scădere în Europa înseamnă că, până în 2030, până la 75 % din necesarul de petrol și gaze vor trebui să fie importate. Acestea vor fi furnizate de un număr limitat de țări, dintre care multe se confruntă cu amenințări la adresa stabilității. În consecință, ne confruntăm cu o serie de provocări în materie de securitate, care implică responsabilitatea și solidaritatea tuturor statelor membre.Răspunsul nostru trebuie să fi e o politică energetică a UE care să combine dimensiunile interne și externe. Raportul comun al Înaltului Reprezentant și al Comisiei din iunie 2006 a stabilit principalele elemente. În interiorul Europei, avem nevoie de o piață mai unificată a energiei, cu o mai mare interconectare, acordând o atenție deosebită celor mai izolate țări și mecanismelor de criză pentru a rezolva problema întreruperilor temporare în aprovizionare. O mai mare diversificare a combustibililor, a surselor de aprovizionare, precum și a rutelor de tranzit, este esențială, după cum sunt și buna guvernanță, respectarea statului de drept și investițiile în țări-sursă. Politica UE sprijină aceste obiective prin angajamentul cu Asia Centrală, Caucazul și Africa, precum și prin Parteneriatul estic și Uniunea pentru Mediterana. Energia reprezintă un factor major în relațiile dintre UE și Rusia. Politica noastră ar trebui să abordeze rutele de tranzit, inclusiv prin Turcia și Ucraina. Cu partenerii noștri, inclusiv China, India, Japonia și SUA, ar trebui să promovăm sursele regenerabile de energie, tehno-logiile cu conținut scăzut de carbon și eficiența energetică, precum și piețele mondiale transparente și bine reglementate.
2.2 MĂSURI DE AMPLIFICARE / DIMINUARE A EFECTELOR POZITIVE / NEGATIVE ALE PROVOCĂRILOR ASUPRA SECURITĂȚII EUROPENE:
Provocările pentru securitatea europeană, atât cele interne cât și cele externe au atât efecte pozitive, cât și efecte negative. De aceea și măsurilor adoptate de către instituțiile UE și ale statelor membre cu atribuții în materie de securitate sunt orientate spre amplificarea efectelor pozitive generate de unele provocări, pe de o parte, și spre diminuarea sau eliminarea, atât cât este posibil, a urmărilor nedorite, pe de altă parte.
Dezvoltarea durabilă are menirea să răspundă nevoilor prezentului fără compromiterea capacităților generațiilor viitoare de a putea răspunde adecvat la ale lor. Ea comportă trei componente – economică, socială și de mediu – a căror luare în seamă la nivel politic trebuie să fie echilibrată. Uniunea Europeană a stabilit o strategie pe termen lung care vizează consilierea politicilor având ca subiect o dezvoltare durabilă din punct de vedere economic, social și al mediului, cu scopul de a ameliora de o manieră durabilă bună starea și condițiile de viață ale generaiilor prezente și viitoare.
Această strategie fixează un cadru politic la nivelul Uniunii Europene pentru a permite dezvoltarea durabilă. Dezvoltarea durabilă se sprijină pe patru piloni: economic, social, de mediu și internațional, care trebuie să se întărească reciproc. Consecințele economice, sociale și de mediu din toate politicile trebuie astfel să fie examinate de o manieră coordonată și luate în calcul în momentul elaborării și adoptării lor. De asemenea, UE trebuie să-și asume responsabilități internaționale în materie de dezvoltare durabilă: acestea se impun a fi promovate în afara frontierelor sale, inclusiv aspectele privind democrația, pacea, securitate și libertatea.
În esență, strategia își propune: promovarea și protejarea drepturilor fundamentale, solidaritatea intra- și intergenerațională; garantarea unei societăți deschise și democratice, participarea cetățenilor, a întreprinderilor și a partenerilor sociali; coerența și integrarea politicilor; exploatarea celor mai bune cunoștințe disponibile; principiile de precauție și ale poluatorului plătitor.
Integrarea regională- ca răspuns la globalizare și comerțul internațional . Integrarea regională este modalitatea cea mai eficace a statelor lumii de a răspunde efectelor negative și pozitive ale globalizării actuale și provocărilor lansate în materie de securitate de către acest fenomen. De fapt, integrarea regională se poate aprecia ca una dintre caracteristicile dominante ale politicii internaționale. Ea este un proces ce vizează aducerea de beneficii, în timp, mai ales, în materie de: 1) stabilizare a păcii și prevenire a conflictelor; 2) dezvoltare economică; 3) furnizare a bunurilor publice regionale.
Necesitatea integrării regionale este astăzi recunoscută atât de țările dezvoltate, cât și de cele în dezvoltare. Ambele categorii de state văd în aceasta o modalitate de a se adapta adecvat și eficient globalizării. Practic, este vorba de faptul că integrarea regională creează condițiile favorabile stimulării creșterii economice și favorizării inserției regiunii în economia mondială. Integrarea regionalătrebuie săconstituie, într-un fel, o etapă prealabilă, o școală destinată să pregătească economiile țărilor regiunii respective pentru a intra în economia mondială întărindu-și progresiv competitivitatea. Integrarea regională presupune armonizarea politicilor economice naționale și acțiunea concertată a statelor membre pentru rezolvarea comună a problemelor de comerț și dezvoltare. Pentru a înregistra progrese în reformele lor structurale, condițiile socio-politice trebuie să fie favorabile tuturor statelor. Gestionarea adecvată a migrației legale și stoparea migrației ilegale . Aceasta reprezintă răspunsul sintetic dat de către cei în drept, atât la nivel național, cât și comunitar, provocării numită imigrație legală și imigrație ilegală. Practic, ele sunt două măsuri complementare în care se implică atât UE, ca entitate socială, politică, economică, demografică, cât și fiecare stat membru al acesteia. În punerea lor în operăse impune a fi luat în seamă noul context migratoriu care este unul contradictoriu.
Acest context prezintă o serie de paradoxuri, printre care cele mai semnificative par a fi următoarele: 1) globalizarea exercită presiuni enorme asupra liberalizării circulației persoanelor și favorizează gestionarea mondialăa migrațiilor, în timp ce statele pun în practică politici migratorii din ce în ce mai restrictive în numele suveranității naționale; 2) țările dezvoltate cunosc o scădere și o îmbătrânire a populațiilor lor ceea ce le creează importante lipsuri în materie de mână de lucru, dar discursurile antimigrație sunt dure în numele securității și al apărării valorilor naționale fundamentale; 3) paradigma drepturilor persoanei și în particular a drepturilor lucrătorilor migranți pare a fi un discurs important, politicile migratorii se orientează într-un sens contrar restrângând drepturile lucrătorilor imigranți și a membrilor lor de familie. Prevenirea și combaterea terorismului internațional . Actele teroriste sunt în fiecare zi mai distrugătoare și amenințarea teroristă creează pericole fără precedent. Într-o lume din ce în ce mai interdependentă, nicio țară nu mai poate singură să lupte eficace împotriva terorismului internațional. Prin urmare, terorismul internațional este o provocare fundamental pentru comunitatea internațională. De aceea, atât la nivel comunitar cât și național, statele europene adoptă de o manieră flexibilă măsuri împotriva terorismului internațional.
Deoarece terorismul reprezintă o amenințare pentru securitatea, libertatea și valorile Uniunii Europene și pentru cetățenii săi, acțiunea UE are ca obiectiv să dea un răspuns adecvat și adaptat pentru a lupta împotriva acestui fenomen. Prevenirea, protecția, urmărirea și răspunsul constituie astfel cele patru axe ale abordării globale a terorismului internațional ca provocare fundamentală în materie de securitate europeană. Implicarea UE în gestionarea crizelor și conflictelor. Interesele Uniunii Europene vizează mai întâi protecția statelor sale membre, apoi stabilitatea la frontierele sale și, în fine, prosperitatea continentului, adică ameliorarea condițiilor de viață ale populației vecine. UE dispune de toate mijloacele sociale, politice, economice și nu numai pentru a-și asigura în continuare o dezvoltare durabilă și de a se implica responsabil, și semnificativ în soluționarea crizelor și conflictelor din lume. Atingerea unor astfel de obiective se poate produce numai prin eforturile concertate și coerente ale statelor sale membre.
De la începutul anilor 1990, UE a cunoscut numeroase transformări instituționale în privința relației sale cu internaționalul. Noi politici au fost create – Politica Externă de Securitate Comună (PESC), Politica de securitate și apărare comună (PSAC).În acest sens, Tratatul de la Lisabona menționează că în ceea ce privește „Competența Uniunii în materie de politică externă și de securitate comună include toate domeniile politicii externe, precum și toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare comune care poate conduce la o apărare comună”
2.3 STRATEGII ALE UNIUNII EUROPENE ȘI ALE ALIANȚEI NORD-ATLANTICE ÎN PREVENIREA ȘI COMBATEREA FENOMENULUI TERORIST:
Escaladarea acțiunilor teroriste în ultimii ani a fost alimentată de intensificarea tensiunilor etnice și religioase, evoluție corelată cu acutizarea unor probleme de natură
politică, economică sau socială. Pe de altă parte, proliferarea armelor de distrugere în masă și dezvoltarea Internetului au dus la conturarea unor noi forme de terorism: chimic, nuclear, radiologic, biologic și informatic. Ca reacție la amenințarea teroristă, Uniunea Europeană și Alianța Nord-Atlantică au depus eforturi pentru: -elaborarea unor politici și strategii coerente; -dezvoltarea și implementarea unor programe de modernizare a capabilităților existente în vederea adaptării la cerințele abordării noilor tipuri de terorism; -organizarea și desfășurarea unor operațiuni de combatere a terorismului, vizând inclusiv crearea condițiilor pentru limitarea factorilor generatori și de susținere a unor astfel de activități.
A. Uniunea Europeană
– Dezvoltări de nivel strategic : Evenimentele dramatice de la 11 septembrie 2001 au determinat o schimbare de paradigmă la nivelul UE în abordarea amenințărilor la adresa securității europene, materializate în redimensionarea și configurarea politicilor în materie.
Primul demers în această direcție s-a concretizat în adoptarea, de către Consiliul European
-structură care definește liniile directoare politice generale ale UE -a unui„Plan de acțiune antiteroristă”, ale cărui prevederi au fost transpuse, ulterior, în instrumente legislative, implementate la nivelul tuturor statelor membre.
Documentul de bază în domeniul luptei împotriva terorismului la nivel comunitar -Decizia-cadru 2002/475/JAI privind combaterea terorismului-a fost adoptat în iunie 2002, pentru a asigura caracterul integrat al abordării infracțiunilor teroriste la nivelul UE. Este de menționat faptul că anterior acestei decizii, doar șase state membre UE aveau în legislația națională prevederi care să incrimineze infracțiunea de terorism. În anul 2003, Strategia de Securitate a UE „O Europă sigură într-o lume mai bună ” a inclus terorismul printre amenințările la adresa securității europene, alături de proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele regionale, statele sărace, neguvernabile și crima organizată. Dinamica terorismului a determinat adoptarea, în anul 2005, a unei Strategii UE privind combaterea terorismului, structurată pe patru piloni –Prevenire, Protecție, Monitorizare și Răspuns. Primul pilon își propune să abordeze fundamentele insecurității și factorii care contribuie la apariția terorismului. Dar pașii care vizează creșterea securității trebuie întreprinși fără prejudicierea drepturilor și libertăților individului, a deschiderii și toleranței din societățile europene.
Mai mult, acțiunile UE se referă și la consolidarea normelor bunei guvernări atât în cadrul Uniunii, cât și în afara acesteia. Al doilea pilon al Strategiei vizează protejarea cetățenilor și a infrastructurii, prin introducerea, la nivel comunitar, a: Sistemului Informatic privind Vizele (VIS) și a Sistemului Informatic Schengen de a doua generație (SIS II), implementarea unor standarde comune agreate referitoare la aviația civilă și securitatea portuară și maritimă, respectiv crearea unui program european pentru protejarea infrastructurilor critice.
Cel de-al treilea pilon vizează urmărirea și investigarea activităților teroriștilor, atât la nivel comunitar, cât și pe plan internațional. Un element esențial este împiedicarea planificării, deplasării și comunicării teroriștilor și dezmembrarea rețelelor teroriste prin eliminarea posibilităților de obținere de fonduri financiare și materiale operaționale. Scopul final este aducerea teroriștilor în fața justiției. Cel de-al patrulea pilon include măsuri destinate diminuării consecințelor unui atac terorist, prin îmbunătățirea capacității de răspuns, atât a cetățenilor, cât și a autorităților. Subsecvent Strategiei enunțate și derivând din liniile directoare trasate de acestea a fost adoptat un set de documente sectoriale: Strategia și Planul de Acțiune al UE privind combaterea radicalizării și recrutării și Strategia de comunicare media.
Strategia UE pentru combaterea radicalizării și recrutării stabilește trei direcții principale: destructurarea activităților rețelelor și persoanelor care recrutează în scop terorist, asigurarea prevalenței liderilor moderați asupra celor care promovează extremismul și promovarea securității, justiți ei, democrației și șanselor pentru toți. Strategia de comunicare media este, de asemenea, structurată pe trei componente principale: mesaje cheie privind combaterea terorismului, sugestii privind modul de transmitere de mesaje cheie către diferite audiențe și un lexicon comun actualizabil. În vederea incriminării altor fapte asimilate actelor de terorism, precum provocarea publică în vederea comiterii de acte teroriste, recrutarea de persoane și pregătirea acestora în vederea desfășurării de activități teroriste, Decizia-cadru 2002/475/JAI a fost amendată prin decizia-cadru 2008/919/JAI privind combaterea terorismului.
Totodată, pentru asigurarea securității europene prin gestionarea adecvată a riscurilor teroriste provenite din afara spațiului comunitar, UE a inițiat demersuri de transfer de expertiză și bune practici în domeniul de referință către state non-UE –un astfel de proiect vizând, spre exemplu, statele din Balcanii de Vest.
-Repere instituționale pentru eficientizarea luptei împotriva terorismului, ulterior atacurilor teroriste de la Madrid din martie 2004, Consiliul European a decis crearea funcției de Coordonator UE pentru combaterea terorismului (CTC) însărcinat cu: -identificarea unor măsuri pentru creșterea fluxului de informații destinate miniștrilor de interne ai statelor membre UE, în scopul ameliorării procesului decizional circumscris activității antiteroriste; -monitorizarea implementării instrumentelor legislative ale UE la nivel național; -coordonarea activității Consiliului UE în domeniul combaterii terorismului; -supravegherea tuturor mecanismelor de combatere a terorismului aflate la dispoziția UE și înaintarea unor rapoarte periodice către Consiliul UE. CTC are un rol relevant în monitorizarea implementării documentelor strategice și a planurilor de acțiune sus-menționate, pentru domeniul de referință, și realizează periodic rapoarte privind stadiul acestora. De asemenea, în cadrul grupurilor de lucru specializate ale Consiliului UE -Grupul de Lucru Terorism, aspecte interne (TWP) și Grupul de Lucru Terorism, aspecte internaționale (COTER): -sunt dezbătute subiecte legate de acest fenomen, în vederea identificării unor politici și măsuri destinate prevenirii și combaterii eficiente, la nivel comunitar a amenințării teroriste;-sunt evaluate și actualizate periodic instrumentele legislative asociate luptei împotriva terorismului, prin raportare la dinamica fenomenului. În evaluarea nivelului amenințării teroriste la adresa UE, un rol important îl are Centrul Întrunit de Situații al UE (SitCen), parte a noului Serviciu European pentru Acțiune Externă (SEAE). Responsabilitățile SitCen includ analizarea tendințelor în domeniul terorismului în state din exteriorul UE și elaborarea de produse analitice destinate informării oficialilor comunitari, precum Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona modifică perspectiva instituțională
comunitară, cu implicații pentru organizarea și funcționarea organismelor europene,
atribuțiile acestora și -implicit –competențele decizionale ale organismelor naționale ale
statelor membre (SM) în anumite domenii. Desființarea pilonilor comunitari a condus la schimbarea mecanismului decizional la nivelul fostului pilon III –Cooperare polițienească și judiciară internațională în materie penală (ce acoperea și domeniul luptei împotriva terorismului), prin eliminarea formulei interguvernamentale, care presupunea adoptarea unei decizii prin unanimitate și trecerea la cea supranațională, în care deciziile se adoptă prin majoritate calificată. Tratatul de la Lisabona aduce mutații în planul structurilor comunitare, fiind constituite noi structuri. Astfel, în conformitate cu prevederile articolului 71 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în februarie 2010, a fost înființat Comitetul Operațional privind Securitatea Internă (COSI) care reunește reprezentanți din capitalele statelor membre, responsabili în domeniul combaterii criminalității organizate și terorismului. Responsabilitățile COSI implică coordonarea cooperării polițienești și vamale, protecția frontierelor externe și cooperarea judiciară în materie penală relevantă pentru cooperarea operațională în domeniul securității interne. Noua structură raportează în mod regulat Consiliului UE care informează, la rândul lui, Parlamentul European și cele naționale. De asemenea, COSI este însărcinat cu evaluarea direcției generale și eficienței cooperării operaționale în scopul identificării de eventuale deficiențe și, implicit, formulării de recomandări cu privire la măsuri de depășire a acestora.
Tratatul de la Lisabona statuează crearea unei noi structuri autonome a UE
Deși inițial cadrul determinat de Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA)
era orientat în principiu asupra capabilităților militare și restricționat de setul de „misiuni
Petersberg”–ServiciulEuropean de Acțiune Externă–care, după cum indică și titulatura, își va asuma un rol proeminent în cadrul politicii externe și se va afla sub autoritatea Înaltului
Reprezentant. Noul serviciu va sprijini Înaltul Reprezentant în direcționarea Politicii Externe și de Securitate Comună și va avea rolul de a asigura consistența acțiunii externe a UE. Noua structură include reprezentanți ai Comisiei Europene, Secretariatului General al
Consiliului și ai reprezentanțelor diplomatice ale statelor membre.
B. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
– Dezvoltări de nivel strategic: Conceptul Strategic al NATO : Dezbaterile aliaților la nivel strategic pe această problematică au culminat cu evidențierea, în Directiva Politică Generală (2006)promovat în 1999 include terorismul în spectrul de riscuri cu caracter general la adresa Alianței, alături de sabotaj, crimă organizată sau întreruperea fluxului resurselor critice. Evenimentele din 11 septembrie 2001 au schimbat însă, în mod fundamental, perspectiva aliată în abordarea terorismului. Deși în perioada 2001 –2006 nu a fost promovat un nou document strategic, care să abordeze direcțiile de acțiune ale Alianței în raport cu evoluția amenințării teroriste, terorismul a constituit unul din elementele centrale ale dezbaterilor la nivel aliat privind transformările mediului internațional de securitate. Astfel, începând cu Summit-ul de la Praga (2002), NATO a inițiat un proces de transformare, atât conceptual, cât și instituțional, necesar pentru o abordare coerentă a terorismului.
Din punct de vedere conceptual, cele mai importante dezvoltări în cadrul Summit-ului de la Praga au vizat promovarea Conceptului Militar de Apărare împotriva Terorismului și lansarea Planului de Acțiune împotriva Terorismului (Partnership Action Plan –Terrorism / PAP-T), în cadrul Parteneriatului pentru Pace. În timp ce Conceptul Militar de Apărare împotriva Terorismului constituie baza doctrinară a acțiunilor aliate în abordarea amenințării teroriste, detaliind elemente precum conducerea operațiilor contrateroriste aliate, asigurarea asistenței autorităților naționale ale aliaților în gestionarea consecințelor unui atac terorist sau acordarea sprijinuluiNATO pentru operațiuni ale altor organizații internaționale sau coaliții, PAP-T constituie platforma de cooperare a Alianței cu partenerii în acest domeniu, implicând atât consultări la nivel politic, cât și măsuri practice (securitatea frontierelor, exerciții specifice, dezvoltare de capabilități).
În cadrul dezbaterilor cu privire la Noul Concept Strategic, acțiunile de contracarare a amenințării teroriste își păstrează relevanța, fapt evidențiat de altfel, atât de către Raportul grupului de experți privind noul document strategic al Alianței (mai 2010), cât și de cel al Adunării Parlamentare a NATO pe aceeași temă (aprilie 2010). În context, recomandările , a terorismului ca fiind una din amenințările fundamentale pentru următorii 10-15 ani la adresa NATO.
– Aspecte operaționale și dezvoltarea de capabilități specifice : La mai puțin de 24 de ore după atacurile teroriste asupra Statelor Unite, aliații au invocat, pentru prima dată în istoria NATO, Articolul 5 al Tratatului de la Washington, declanșând primele operațiuni împotriva terorismului, Eagle Assist și Active Endeavour . Evoluțiile pe linia combaterii terorismului la nivel aliat au determinat inițierea unui program coerent de dezvoltare a capabilităților specifice –Programul de Apărare împotriva Terorismului (Defence Against Terrorism / DAT). Programul DAT a fost pregătit de către cele două operațiuni au făcut parte din „pachetul” de măsuri inițiale de răspuns ale Alianței la atacurile de la 11 septembrie 2001. În prezent, Active Endeavour este singura operațiune contrateroristă aliată în desfășurare, participarea la aceastafiind deschisă și statelor partenere.
Totuși, începând cu 2003, Alianța sa implicat în mai multe operațiuni ce implică și o dimensiune de combatere a terorismului, vizând crearea condițiilor necesare restricționării activităților teroriste (Afganistan, Balcani). De altfel, Alianța asigură securitatea evenimentelor de vizibilitate desfășurate pe teritoriul statelor membre, prin dislocarea unor capabilități specifice –elemente ale Forței NATO de Avertizare Timpurie și Control (AWACS), batalionului multinațional pentru apărare CBRN (chimică, bacteriologică, radiologică și nucleară).
Directorii Naționali pentru Armamente ai statelor membre (Conference of National
Armaments Directors) și lansat în cadrul Summit-ului Alianței de la Istanbul (2004). În
prezent, programul DAT se află în coordonarea structurii dedicate contraterorismului din
cadrul Diviziei pentru Amenințările Emergente de Securitate.
2.4 CONSOLIDAREA SECURITĂȚII FRONTIERELOR ȘI GESTIONAREA SITUAȚIILOR DE CRIZĂ.
Consolidarea securității frontierelor este cel de-al patrulea obiectiv cuprins în strategia de securitate internă a UE. El se va concretiza prin înființarea Sistemului european de supraveghere a frontierelor – EUROSUR, (2011), identificarea "punctelor sensibile" la frontierele externe (2011), elaborarea de rapoarte comune privind traficul de persoane, filierele de imigrație clandestină și traficul de mărfuri ilegale (2011).
Situațiile de criză sunt evenimente ce perturbă desfășurarea normală a vieții și activității din organizații, instituții, societăți economice sau chiar pe cele de la nivel național, regional ori internațional. Prin urmare, se poate aprecia că situațiile de criză produc efecte nedorite acolo unde apar și se manifestă. De aceea, este necesară cunoașterea vieții și activității dintr-o entitate anume pentru a putea anticipa apariția unor situații de criză, pe de o parte, și pentru a adopta măsurile ce se impun pentru a-i limita efectele nedorite, pe de altă parte. Astfel spus, situațiile de criză trebuie gestionate de o manieră adecvată, adică oportun, flexibil, operativ și în sensul evoluției ascendente a vieții și activității perturbate de un asemenea fenomen. Desigur, situațiile de criză sunt foarte diferite din numeroase puncte de vedere –al locului de apariție și manifestare (clasă de elevi, secție a unei întreprinderi etc.), al domeniului de activitate Economic, social, politic, militar, religios, etnic), al nivelului de manifestare (local, național, regional sau global), al duratei (scurtă, medie, mare și foarte mare), al statutului actorilor implicați (actori locali, actori naționali, actori regionali, actori globali). Cu toate acestea gestionarea lor, în esență, poate urma un algoritm de tipul următor.
1. Detectarea semnalelor ce indică iminența unei situații de criză. În acest sens, se identifică vulnerabilitățile pe lângă diferite surse de informare printr-un audit al „stării lucrurilor” ce servește de fir roșu în procesul gestionării situației de criză. De regulă, înainte de apariția și manifestarea unor situații de criză apar o serie de semnale sub forma unor indicii ce avertizează conducerea entității de posibilitatea apariției unui astfel de eveniment perturbator. De exemplu, o situație de criză socială, la nivel național, se „anunță” prin ample mișcări de protest în marile orașe –marșuri, mitinguri, greve, nesupunere civică –care perturbă serios viața și activitatea umană. Astfel de manifestări au efecte nedorite în plan social, economic, politic și nu numai. La rândul ei, o situație de criză politică, la nivel național, are ca indicii ale apariției ei intensificarea activității partidului/partidelor din opoziție, activarea unor organizații ale societății civile naționale, multiplicarea articolelor, emisiunilor radio și TV critice la adresa activității guvernului etc., constituirea de noi alianțe politice ce își anunță programele de dezvoltare economică și socială a țării.
2. Prevenirea apariției situației de criză și pregătirea măsurilor ce se impun: Aceasta este etapa în care se pune în aplicare, de către conducerea entității, ce tinde să intre situația de criză, a planului elaborat din timp pentru asemenea evenimente. De regulă, conducerea fiecărei entități își pregătește un plan de prevenire/ieșire din situația de criză. Acest plan se elaborează pentru un an și se completează, atunci când este cazul, cu noi măsuri ce vizează prevenirea izbucnirii situației de criză, iar atunci când aceasta se manifestă se urmărește limitarea daunelor pe care le produce entității respective. Dacă situația de criză nu este corect gestionată, adică eliminate cauzele reale ce au generat-o, ea poate evolua spre conflict (social, economic, politic, etnic, militar, religios).
3. Limitarea daunelor atunci când situația de criză a apărut și se manifestă: În această etapă un rol major revine planului de soluționare a situației de criză. Pentru ca acest document să fie realmente util conducerea entității afectate de situația de criză face cu membrii echipei de criză antrenamente pe scenarii de posibile evoluții ale vieții și activității organizației, instituției etc.
4. Reluarea vieții și activității afectate negativ de situația de criză: Aceasta se face potrivit măsurilor luate de conducerea entității afectată de situația de criză și în consens cu nevoile revenirii la starea de normalitate.
5. Tragerea învățămintelor din derularea situației de criză: Pe baza datelor relevant culese în timpul desfășurării situației de criză se reface planul de ieșire din situația de criză.
Acest document se completează cu aspectele semnificative reieșite din derularea vieții și activității entității pe timpul situației de criză. În acest context, se rețin măsurile ce s-au dovedit eficace în limitarea daunelor și cele ce au permis revenirea entității la starea de normalitate. În același timp, se elimină măsurile ce s-au dovedit ineficace și anti-eficace în
demersul minimizării efectelor negative ale situației de criză. De fapt, a gestiona situațiile de criză înseamnă a conduce o entitate în situațiile cu riscuri. Pe de altă parte, aceasta
înseamnă punerea în aplicare a ceea ce poartă numele de management al situațiilor de criză în literatura de specialitate. Situațiile de criză ce pot evolua spre criză și, de aici, la conflict armat sunt cele care nu-și primesc rezolvarea adecvată și de o manieră oportună. Acestea pot fi de natură economică, socială, politică, etnică sau religioasă și se pot manifesta la nivel național, regional și/sau mondial. Ele pot să apară în orice societatea umană, atât la nivelul acesteia, cât și a componentelor sale.
De exemplu, în societatea românească actuală situațiile de criză au fost generate de căderea unor fonduri sau jocuri piramidale, falimente sau lipsa de lichiditate a unor bănci, prăbușiri de avioane, inundații catastrofale, incendii, poluări ale unor ape, manifestații cu forme violente, atacuri și asasinate asupra unor personalități, epidemii succesive, scandalul diplomelor false sau al înscrierii la licee, mitinguri și marșuri de protest violente etc. De aici, nevoia gestionării lor adecvate, operative și prompte. Gestionarea situației de criză nu se poate improviza: dimpotrivă, ea se întemeiază pe evaluarea corectă a circumstanțelor și pe stăpânirea unor strategii adecvate de răspuns, strategii pregătite și chiar experimentate cu mult timp înainte de declanșarea crizei.
De fapt, gestionarea situațiilor de criză face obiectul de studiu al științei denumită management. Toate studiile științifice din acest domeniu atestă realitatea că nu există soluții de tip rețete-miracol pentru stăpânirea situației de criză. Managementul corect al situației de criză reprezintă „o colecție de măsuri, pregătite din timp, care permit organizației să coordoneze și să controleze orice urgențe”,astfel: -managementul eficient al crizei permite unei organizații să-și maximalizeze șansele și să reducă pericolele cu care se confruntă; -managementul crizelor reprezintă un set de factori concepuți pentru a combate crizele și a reduce daunele produse de crize. Altfel spus, managementul crizelor încearcă să prevină sau să reducă efectele negative ale crizelor și să protejeze organizația, publicul implicat și domeniul respectiv de pagubele posibile; Managementul situațiilor de criză este un domeniu care a cunoscut, în ultimii ani, o dezvoltare rapidă, atât în sfera aplicațiilor practice, cât și în aceea a cercetării. Există numeroase texte cu caracter aplicativ, cuprinzând un repertoriu amplu de indicații referitoare la tehnicile de pregătire pentru situațiile de criză, la persoanele care trebuie implicate în aceste activități, la strategiile necesare, la etapele și formele de aplicare, și, în mod firesc, la tacticile de comunicare ce pot fi folosite atât în interiorul, cât și în afara organizației.Într-un fel sau altul, esența lor o reprezintă algoritmul descris mai sus care permite organizarea concertată a ieșirii reale din situația decriză.
3.1 TRATATUL DE LA LISABONA ȘI PROGRAMUL DE LA STOCKHOLM:
În ziua de 1 Decembrie 2009 a intrat în vigoare tratatul de la Lisabona, denumitși Tratatul de Reformă, care preia o parte substanțială din Tratatul Constituțional (2004) . Potrivit acestui document fundamental, Uniunea Europeană are obiective și competențe bine definite în domeniile politic și economic, iar drepturile fundamentaleale cetățenilor europeni vor fi garantate atât prin recunoașterea forței juridice a Cartei drepturilor fundamentale, cât și prin aderarea la Convenția de la Roma din 1950 pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Includerea Cartei Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în conținutul Tratatului de la Lisabona, evidențiază existența unui drept european al drepturiloromului
ce poate fi definit ca ansamblul normelor juridice, elaborate sau recunoscutede către instituțiile Uniunii Europene, prin care sunt protejate drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor europeni, potrivit valorilor esențiale ale societățiidemocratice și statului de drept.
Aceste norme juridice sunt incluse în izvoarele formale consacrate: convenții,tratate, cutume, jurisprudență.Factorii de configurare și evoluție a dreptului european al libertăților fundamentale sunt:-omul (ființa umană)-cadrul natural, care include: factorul demografic, factorul fiziologic – biologic,factorul geografic al mediului înconjurător -cadrul politic, economic și social internațional, european și național-societatea civilă-evenimente și fenomene naturale și sociale care se produc la scară planetară,regională și națională (războaie, lovituri de stat, regimuri dictatoriale, revoluții,crize politice, economico – financiare, catastrofe naturale, încălzirea globalăetc.)-evoluția dezvoltărilor științifice și tehnologice.
Construcția spațiului de libertate, de securitate și de justiție nu poate fi posibilăfără o dimensiune externă puternică, în concordanță cu politica externă a UniuniiEuropene. Tema centrală a noului program va fi ,,construirea unei Europe acetățenilor”, acțiunile viitoare urmând să aibă în centru cetățeanul, prioritățileacestuia fiind:
1. Promovarea drepturilor și libertăților omului – o Europă adrepturilor : spațiul de libertate, de securitate și de justiție trebuie să fie,înainte de orice, un spațiu unic de protejare a drepturilor fundamentale, în carerespectul față de persoană și față de demnitatea umană, precum și față de alte drepturi consacrate în carta drepturilor fundamentale, constituie o valoareesențială.
2. Facilitarea vieții cetățenilor –o Europă a justiției, obiectiv prioritar,care vizează instituirea de mecanisme pentru facilitarea accesului persoanelor la justiție, astfel încât fiecare persoană să-și poată valorifica drepturile pe întregteritoriul Uniunii Europene.
3Protejarea cetățenilor –o Europă care protejează- vizează măsuriconcrete și complexe pentru continuarea ameliorării securității în interiorul uniunii, spre a se asigura viața și integritatea cetățenilor europeni.
4Promovarea unei societăți mai integrate pentru cetățean – o Europă solidară, este consacrată consolidării unei politici de imigrație și de azil care săgaranteze solidaritatea între statele membre și parteneriatul cu țările terțe.
Documentul elaborat de Comisia Europeană a reprezentat fundamentul pe care s-a adoptat ,,Programul de la Stockholm pentru perioada 2010 – 2014”, aprobat de Consiliul European la 2 decembrie 2009, program intitulat ,,o Europă deschisă înserviciul cetățenilor și pentru protecția acestora” care definește orientările strategice pentru planificarea legislativă și operațională în interiorul spațiului de libertate,securitate și justiție.
Conținutul Programului de la Stockholm: O Europă întemeiată pe drepturile fundamentale se poate realiza numaiîn măsura în care U.E. și instituțiile sale împreună cu statele membre asigură faptul călibertățile fundamentale și drepturile cetățenilor sunt promovate activ în toatedomeniile. În acest sens, jurisprudența Curții de Justiție a U.E. și a Curții Europene aDrepturilor Omului (C.E.D.O.) trebuie să evolueze în mod armonizat, consolidândun sistem european uniforma al drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, pe baza Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Una din libertățile fundamentale ale cetățeniei europene o reprezintă dreptul lalibera circulație a cetățenilor și a membrilor familiilor acestora în interiorul UniuniiEuropene. Cetățenii Uniunii Europene au dreptul la liberă circulație și ședere peteritoriul statelor membre, dreptul de vot și dreptul de a fi candidat la alegerile pentru parlamentul European și la alegerile municipale în statul membru de reședință,dreptul la protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale statelor membre, dreptul de a primi asistență în chestiunile administrative și juridice înexercitarea dreptului lor la liberă circulație. Important de subliniat este faptul că libera circulație presupune nu numaidrepturi, ci și obligații pentru cei care beneficiază de acesta.
Respectul pentru diversitate și protecția celor vulnerabili trebuie materializat în: -obținerea de rezultate concrete în lupta împotriva discriminării, rasismului, antisemitismului și xenofobiei; -elaborarea unei strategii ambițioase cu privire la drepturile copilului, care să fieaxată pe protecția copiilor aflați în situații de vulnerabilitate deosebită (victime ale abuzului și exploatării sexuale, victime ale traficului ilegal și copiiineînsoțiți); -integrarea deplină a grupurilor vulnerabile, în special a comunității romilor, însocietate, promovând integrarea lor în sistemul școlar și pe piața forței demuncă; -protecția efectivă a femeilor care sunt victimele violenței sau ale mutilăriisexuale.
Drepturile persoanelor în procedurile penale vizează respectarea principiului prezumției de nevinovăție, precum și a celorlalte dispoziții proceduralecu privire la persoanele suspecte sau acuzate în procese penale.
Protecția drepturilor cetățenilor în societatea informațională este guvernată de primordialitatea dreptului la libertate, respectiv dreptul la viață privată șidreptul la protecția datelor cu caracter personal. Uniunea Europeană trebuie săasigure o strategie corespunzătoare în care să fie reglementate circumstanțele în carese justifică interferența autorităților publice în exercitarea acestor drepturi, precum șiaplicarea principiilor de protecție a datelor din sfera privată.
Uniunea Europeană și statele membre trebuie să protejeze și să garanteze principiilede bază precum limitarea scopului, proporționalitatea, legitimitatea prelucrării, durata – limită de stocare, securitatea și confidențialitatea datelor private. În realizareaacestui obiectiv trebuie să se țină seama de faptul că ,,evoluțiile tehnologice nu aduc numai noi provocări la adresa protecției datelor cu caracter personal, ci oferă și noi posibilități pentru o mai bună protecție a acestor date”.
O Europă care protejează: Ideea Programului Stockholm în acest domeniu este axată pe necesitatea dezvoltării acțiunilor la nivel european pentru asigurarea protecției împotrivaamenințărilor transnaționale, punctul de plecare constituindu-l faptul că terorismul,criminalitatea organizată, traficul de droguri, corupția, traficul de persoane, filierelede imigrație clandestină și traficul de arme afectează securitatea internă a Uniunii Europene.Strategia de securitate internă a Uniunii Europene trebuie să se bazeze peurmătoarele principii:-principiul clarității în repartizarea sarcinilor între U.E. și statele membre în privința gestionării dificultăților prezente; -principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului și ale statului dedrept;-principiul solidarității între statele membre ale U.E;-principiul abordării proactive și bazate pe informații a tuturor amenințărilor laadresa securității interne a U.E.;-principiul cooperării între agențiile U.E., prin promovarea unui mai eficientschimb de informații și inițierea de acțiuni preventive.
SECURITATEA JURIDICĂ :
Trăim în cel de-al doilea deceniu al secolului XXI, marcat de dezvoltarea societăților bazate pe cunoaștere, dar și pe profundele crize ale acesteia.În urmă cu mai bine de 50 de ani (anul de pornire este considerat 1956 – anul încare pentru prima dată, în S.U.A. ,,gulerele albe” și lucrătorii din servicii au depășit,ca număr ,,gulerele albastre”, muncitorii industriali) începea viața societății bazate pecunoaștere. Atunci a început tranziția de la societatea industrială, bazată pe muncamanuală, la societatea informației, bazată pe munca intelectuală.Au urmat, în deceniile 60 și 70, revoluțiile feministă și sexuală. În 1966 Organizația Națională a Femeilor din S.U.A solicita ca femeile să aibă dreptul de a participa pe picior de egalitate la revoluția creată de automatizare și la activitateaeconomică în general.
Revoluția feministă a reprezentat materializarea, punerea înaplicare a principiului fundamental al egalității în drepturi a bărbaților și femeilor. Etapa pe care o parcurgem poate fi definită drept o nouă revoluție, pentru că,,revoluțiile reale schimbă atât instituțiile, cât și tehnologiile, ele destramă șireorganizează componentele societății”. Trăim într-o lume modificată radical. Modificările intervenite în societateacontemporană sunt acompaniate de decadență, inovație și experimente; oamenii suntcei care experimentează noi moduri de viață, noi valori, noi credințe, noi structurifamiliale, noi tipuri de muzică, literatură și artă, noi relații între sexe. Astăzi, fiecare societate, aflată în epoca cunoașterii, își dorește să funcționez esincronizat, ca o mașinărie eficientă. În realitate, ființele umane și societățile umane reprezintă sisteme deschise,dezordonate și cu multe imperfecțiuni. În viața noastră, a oamenilor, în viațasocietăților noastre, se întâlnesc zone de haos, de instabilitate, cu zone de stabilitate. Omul și societatea nu pot fi analizate decât în deplinătatea acestei imagini. Omul șisocietatea au nevoie de stabilitate, de sincronizare, după cum trebuie să acceptehaosul pe care trebuie să-l controleze, să-l gestioneze astfel încât teritoriul acestuia să nu depășească masa critică.
Așadar, societatea ni se înfățișează ca un sistem complex de structuri instituționale, de relații interumane, în care actorul principal este omul (ființa umană).
Există o neliniște a dreptului
generată de faptul că, niciodată în cursul istorieisale, speța umană nu s-a aflat în fața atâtor probleme complexe, ca cele de acum:explozia demografică în țările slab dezvoltate, scăderea demografică în țărilesupraindustrializate, criza alimentară pe care o suportă dramatic miliarde de oameni,conflicte religioase, terorismul, extensia crimei organizate, creșterea manifestărilor violente în rândul tinerilor, poluarea criminală a mediului înconjurător, modificareasistemelor de valori etc.Oamenii se simt fără apărare, sunt catapultați într-o lume pe care nu o înțeleg șicare nu îi înțelege, sunt copleșiți de multitudinea de fenomene care vin din toate părțile și asistă pietrificați la avalanșa de pseudosoluții pe care guvernanții le oferă într-o epocă în care conceptele de globalizare, universalizare, mondializare suntrostite cu o frecvență năucitoare. Statele puternice, cu legi și structuri democratice, violează legea internațională,ori de câte ori se pune problema intereselor lor naționale directe. Deseori, religiile servesc ca scuză pentru lupta fratricidă (Irlanda, Kosovo, Liban, Indonezia etc.)alimentată de ambițiile celor puternici. Guvernele dau prioritate soluțiilor folositoare politic pe termen scurt, neglijândsistematic perspectiva pe termen lung. Consecința acestor politici de guvernare oconstituie acumularea de probleme nerezolvate și permanentele crize de guvernare.
Societatea de mâine, indiferent cum îi vom spune: globală, universală saumondială, nu poate fi reală și nu poate fi mai bună decât cea de astăzi dacă nu,,soarbe” din licoarea sublimă a valorilor morale și spirituale care-i pot asiguradinamica necesară. Deasupra culturilor, religiilor și filozofiilor există în ființa umanăo sete de libertate, a aspirației de a-și depăși limitele care nu au putut fi abolite de nicio dictatură și nici o altă forță. Persoanele sunt confruntate cu contradicții culturale, suferă de lipsa identității,nu au conturată motivația muncii, sunt obsedate și îngrijorate de decăderea religiei, avalorilor și cerințelor tradiționale. Această stare conduce la instaurareasupraconsumului, a hiperindividualismului, a egoismului, a înstrăinării individului.Omul simte în sinea lui că nici statul și nici dreptul nu-l mai consideră figuracentrală a realității sociale, se consideră ignorat într-o lume din ce în ce mai străinălui, o lume imorală în care elitele sfidează marea masă a indivizilor. Omul din societatea începutului de mileniu trei cere să-i fie respectate valorile permanente: libertatea, drepturile omului și responsabilitățile, viața familială, drepturiegale pentru femei și bărbați, înțelegere și protecție pentru oamenii în vârstă șihandicapați, toleranță, respect pentru viață și pace, lupta pentru adevăr.
Într-un asemenea cadru, DREPTUL este neliniștit. Neliniștea lui vine din ofensiva ideologiilor care nu fac distincția dintre drepturile oamenilor și drepturile banilor, care echivalează libertatea și drepturile persoanelor individuale cu libertatea pieței și drepturile de proprietate. Libertatea pieței înseamnă tot mai multă libertate banilor, iar când drepturile sunt o funcție a proprietății și nu a persoanei, este limpedecă numai cei care dețin proprietatea au drepturi. Neliniștea DREPTULUI este alimentată de tendința acestor ideologii de a impune drept obligație fundamentală a individului aceea de a respecta contractele șidrepturile de proprietate ale semenilor săi, aceștia din urmă fiind practic eliberați deobligații față de cei ce nu au proprietate. Dreptul riscă să instituționalizeze sărăcia, lăcomia, disprețul față de om șicomportamente abuzive.
Sociologii dreptului evidențiază cu claritate faptul că legiuitorii sunt interesațide păstrarea unui anumit tip de ordine juridică. Nu ne mai surprinde faptul căvânzarea pe nimic a unei părți a avuției unui popor se numește ,,privatizare” și nufurt, că aducerea unor familii și comunități întregi în stare de sărăcie se numește,,disponibilizare” sau ,,raționalizare” și nu genocid. Dreptul are motive de neliniște și pentru simplul fapt că închisorile sunt tixite de infractori aparținând straturilor inferioare ale societății, care au furat, au violat, autâlhărit sau au comis alte infracțiuni mărunte.
Neliniștea dreptului este amplificată de evidenta lui neputință de a stopa fenomenul criminalității, care ni se înfățișează, potrivit opiniei lui Michael Gurfinkel, ca un fapt politic și geopolitic ce presează asupra relațiilor și raporturilor de forță între state și regimuri ale lumii. Criminalitatea pare să nu aibă nici o legăturăcu nivelul economic și social, cu ideologia, cultura sau religia: ea se regăsește la felde bine și în țările bogate, și în lumea a treia și în fosta lume comunistă, ea afectează în egală măsură și statele cu tradiție iudeo – creștină, Asia confucianistă sau hindusă,Africa și lumea islamică.Criminalitatea a devenit o problemă fundamentală în țările cele mai mari, mai bogate și mai puternice din lume. În S.U.A. criminalitatea de înaltă violență (omoruri, 189 violuri, furturi cu mâna armată, agresiuni fizice) au crescut cu 550 la sută în perioada1960 – 1990, iar consumul de droguri afectează 37% din familiile americane și 44%din elevii cursurilor secundare.
Ideea de justiție și de dreptate reprezintă osatura pe care trebuie reconstruit sistemul de drept modern, care trebuie să identifice soluții la noua realitate aînceputului de mileniu. Trăim în cel mai contrastant început de secol: 20 la sută din cei 6 miliarde de locuitori ai planetei trăiesc cu mai puțin de 1 dolar pe zi; 600 demilioane de oameni nu au domiciliu stabil, iar 1,4 miliarde nu au acces la curentelectric, apă potabilă și canalizare. Astăzi, cele 400 – 500 de persoane cele mai bogate ale planetei dispun de o avere superioară celei pe care o deține aproape jumătate din populația globului. Problema adâncirii prăpastiei dintre bogați și săraci nu este, în ultimă analiză, de natură economică și politică de vreme ce repartiția veniturilor depinde exclusiv de puterea politică.
Un aspect important în elaborarea și fortificarea unei culturi pentru reformarea și modernizarea instituțiilor, precum și în reconfigurarea dreptului îl reprezintă rolul
doctrinei juridice. Doctrina juridică anglo-americană se articulează cu doctrina politică, economică și socială căutând soluții la o realitate socială tot mai dinamică și complexă. Ea se impune prin pragmatism, prin suplețe, prin acceptarea compromisurilor pe care le generează nevoia de guvernare eficientă axată peasigurarea echilibrului social. Este edificatoare, în acest sens, opera legislativă realizată în S.U.A. prin adoptarea pachetului de legi privitoare la înfăptuirea reformei în materia asigurărilor de sănătate, care va permite unui număr de peste 35 de milioane de cetățeni americanisă aibă acces la acest instrument.
Securitatea juridică a unei națiuni este garantată de existența și funcționarea celor trei mari coloane de susținere a unei societăți.-legislație coerentă, inteligibilă, aplicabilă și actualizată potrivit nevoilor societății; -instituții puternice ale statului apte să prevină și să sancționezecomportamentele deviante ale actorilor din societate; -proceduri operaționale și de intervenție simple și eficiente pentru aplicarea legii. O legislație îmbătrânită sau prea des modificată, instituții anchilozante și proceduri vetuste sunt caracteristicile statelor eșuate.
O legislație îmbătrânită sau prea des modificată, instituții anchilozante și proceduri vetuste sunt caracteristicile statelor eșuate. Doctrina juridică susține, cu argumente extrase din realitatea socială, faptul că într-o societate democratică există trei componente fundamentale: -guvernarea (ansamblul instituțiilor statului ) ; -societatea civilă (ansamblul structurilor neguvernamentale) ; -sectorul privat (indivizii și actorii economici privați).
3.3 EVOLUTIA MEDIULUI DE SECURITATE LA INCEPUT DE SECOL XXI
Sintagma „mediul de securitate” definește, după părerea unor analiști,totalitatea factorilor, condițiilor și relațiilor existente în domeniile fundamentale ale societății omenești și comunității internaționale, la unmoment dat, pe o anumită arie geografică de referință.În funcție de aria de referință, mediul de securitate poate fi global, continental, regional,zonal, național sau, mai restrâns, distingem: mediul internațional de securitate sau mediulintern de securitate.Conținutul mediului de securitate este exprimat prin natura, calitatea și dimensiunea relațiilor care se dezvoltă în domeniile: politic, diplomatic, economic, militar, social,ecologic, juridic, informațional, etc., considerate ca domenii ale vieții internaționale.
Mediul internațional de securitate subsumează mediile continental, regional, zonal și național de securitate. Mediul intern de securitate se referă la mediul de securitate al unuistat. Deși nu totdeauna de o manieră explicită, când se abordează mediul internațional de securitate, acesta este asimilat mediului global de securitate. Privit prin prisma raportului dialectic general-particular, mediul internațional exprimă dimensiunea generală, iar mediul european de securitate constituie elementul particular. Se apreciează cămediul european de securitate reflectă complexitatea factorilor,condițiilor și relațiilor existente la un moment dat, în plan politic, militar, economico-social, ecologic, cultural etc., pe o arie geografică ce cuprinde Europa, de la OceanulAtlantic până la Munții Urali. Mediul de securitate european nu se prezintă ca un tot unitar, el are anumite particularități în funcție de regiunea și zona geografică, suportă anumite influențe din partea mediilor regionale și zonale de securitate, uneori chiar locale.Sunt medii regionale de securitate stabile care au o influență pozitivă asupra mediului desecuritate european. Aici, avem în vedere mediul de securitate euroatlantic care cuprinde ca suprafață geografică, teritoriul statelor europene membre NATO plus SUA și Canada,de pe continentul nord – american.
Acestuia i se alătură mediul regional al Europei Occidentale, determinat de natura și calitatea relațiilor și instituțiilor statelor Uniunii Europene.În schimb, sunt medii regionale și zonale care creează probleme pentru securitatea europeană. În atenție sunt evoluțiile din regiunea de Sud Est a Europei, în special zonaBalcanilor de Vest, dar și din regiunea Europei de Est și chiar a Europei Centrale. Aceste evoluții au afectat și România, deoarece „crizele și violențele care s-au manifestat în vecinătate au dus la pierderea unor legături economice tradiționale, au provocat României pierderi financiare grele, au împiedicat elaborarea și promovarea unor strategii de dezvoltare pe termen lung.”
După primirea în NATO a României, Bulgariei, Slovaciei, Sloveniei și a Țărilor Baltice,în această zonă europeană au avut loc schimbări fundamentale din punct de vedere al securității.Deși sunt semne că nivelul de insecuritate regională din ultimul deceniu al secolului alXX-lea este pe cale de a fi depășit, totuși se mențin încă focare de criză în Macedonia și mai ales în Serbia, ca urmare a disputei pentru statutul regiunii Kosovo.La aprecierea că „identificarea unei politici de rezolvare democratică și durabilă a problemei succesiunii iugoslave va fi examenul crucial al ONU și OSCE în această zonă a Europei” , noi am mai adăuga și aportul tot mai consistent al Uniunii Europene și NATO.
Secolul XXI a debutat abrupt si violent, printr-un cutremur politic de amploare planetară – atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 care au vizat obiective simbolice importante pentru lumea democratică. Aceste evenimente au fost urmate de alte acțiuni criminale asemănătoare, în mai multe părți ale lumii, declanșând un proces de transformare profundă a mediului de securitate si generând consecințe ce afectează, pe termen lung și în profunzime, comunitatea internatională. Într-un astfel de context tensionat și complex, securitatea fiecărei țări, ca și securitatea comunității internaționale în ansamblu, se bazează nu numai pe capacitatea de reacție și adaptare, ci și, mai ales, pe capacitatea de anticipare și de acțiune pro-activă. Într-o lume complexă, dinamică și conflictuală, aflată în plin proces de globalizare, înțelegerea profundă a tendințelor majore de evoluție a securității internaționale și a modului în care fiecare țară are șansa să devină parte activă a acestui proces constituie o condiție esențială a progresului și prosperității. Cunoașterea, înțelegerea și evaluarea corectă a proceselor interne, a gradului de coeziune socială, a capacității de mobilizare publică reprezintă o necesitate la fel de importantă pentru realizarea proiectelor naționale.
Perioada de pace și stabilitate fără precedent pe care o traversează europa la sfârsitul secolului XX și începutul secolului XXI se datorează existenței Uniunii Europene. Ea este cea care a generat nu doar un nivel ridicat de dezvoltare economică pe continent, ci și o noua abordare a securității, întemeiată pe solutionarea pașnică a disputelor și pe cooperarea internațională multilaterală prin intermediul unor instituții comune. Prin contrast cu aceste evoluții pozitive din vestul continentului, în alte părți ale Europei, și mai ales în Balcani, s-au înregistrat după 1990 o serie de crize, care s-au derulat în contextul reașezărilor geopolitice ce au urmat sfârsitului razboiului rece.
O caracteristică esențială a acestora a fost aceea că ele au avut loc cel mai adesea în interiorul statelor și mai puțin între acestea. În această perioadă forțe militare provenind din Europa au fost trimise în străinătate mai mult decât în orice altă perioadă, inclusiv în regiuni precum Afganistan, Republica Democrată Congo sau Timorul de Est. Un rol crucial în asigurarea securității europene l-au jucat SUA, atât prin angajamentele de securitate față de Europa luate în cadrul NATO, cât și prin sprijinul acordat integrării europene. La nivel mondial încheierea războiului rece a determinat, cel puțin din punct de vedere militar, trecerea la o lume unipolară, în care SUA deține o poziție dominantă, la foarte mare distanță de orice alt stat. Cu toate acestea, experiența perioadei recente a arătat ca nici un stat, nici măcar o superputere precum SUA, nu poate aborda problemele globale de securitate de unul singur. Mediul internațional de securitate a înregistrat o schimbare dramatică după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. Pâna la 11 septembrie fenomene precum terorismul, traficul de droguri, traficul de arme mici, migrația ilegală, spălarea de bani acționau aproape separat. Ca urmare, instituțiile naționale și internaționale abordau separat aceste fenomene, cu mai multă sau mai putină eficiență.
Dupa tragicele evenimente din 11 septembrie 2001, omenirea este încă confuză privind cauzele, mecanismele activităților criminale. A devenit evident faptul că următorul 11 septembrie 2001 este posibil în orice moment cu diferite ținte, resurse, tehnici și rezultate. Între intervenția din Afganistan și atacul asupra Irakului, alianțele împotriva terorismului au înregistrat diferite evoluții. Noile relații dintre Statele Unite și Rusia, pe de o parte, și dintre NATO și Uniunea Europeană, pe de altă parte, marchează în prezent mediul internațional de securitate – un nou parteneriat, dar si noi tensiuni. În aceste circumstanțe lipsa de bani, de timp, de viziune și de vointa politica ar putea afecta nu doar securitatea natională, cât mai ales pe cea internatională. În acest context, mai ales după 1998, Uniunea Europeană a dat un nou impuls eforturilor de întărire a securității și de definire a dimensiunii de apărare la nivel european. Dezvoltarea unei politici externe și de securitate comune a inclus și ideea definirii unei politici comune de apărare, menționată în mod explicit în Tratatul de la Amsterdam. În același timp, Uniunea Europeană s-a arătat tot mai mult preocupată de finalizarea propriilor reforme instituționale, mai ales în contextul extinderii, precum și de finalizarea dezbaterilor pe tema construcției politice ce va defini viitorul Europei. Aceste dezbateri, cel puțin cele determinate de discutarea Constitutiei Europene, au șanse rezonabile de a fi reluate în special după votul negativ din Franța și Olanda, cât și după întâlnirea la nivel înalt de la Bruxelles (iunie 2005).
Începând cu 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeana se defineste ca o uniune de 27 de state si devine actor economic global, UE va trebui sa participe mai substantial si la mecanismele de asigurare a securitatii globale, chiar daca formele concrete ale acestei implicari pentru moment nu sunt înca clar precizate.
Din perspectiva României, mediul internațional de securitate a evoluat după 1990 în sensul creșterii complexității și interdependețelor din relațiile internaționale. Drept urmare, stabilitatea internațională nu poate fi astăzi concepută decât în baza cooperării pe multiple planuri la nivelul comunității internaționale, și, mai ales, prin intermediul dialogului în cadru instituționalizat, prin creșterea implicării marilor organizații internaționale în definirea stării de securitate a lumii .
În anii '90 cooperarea și dialogul instituționalizat s-au manifestat mai ales la nivelul urmatoarelor organizații:
– la nivelul NATO, care a deținut un rol esențial în întărirea securității euroatlantice după încheierea războiului rece. NATO a deschis și dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea și dialogul consolidat cu fostele state adversare, inclusiv România; a manifestat interes și receptivitate pentru primirea de noi membri; și-a demonstrat angajamentul de a contribui la prevenirea conflictelor și managementul crizelor, inclusiv prin operațiuni în sprijinul păcii (de exemplu în Balcani).
– la nivelul ONU, mai ales prin intermediul Consiliului de Securitate, care a deținut un rol important în dialogul internațional pe tema securității și stabilității mondiale. Această importanță a fost confirmată și de conferirea, în anul 2001, a Premiului Nobel pentru Pace Organizației Națiunilor Unite și secretarului său general.
– la nivelul OSCE, care a reprezentat cea mai cuprinzătoare instituție regională de securitate, și care a jucat un rol semnificativ în promovarea păcii și stabilității, în întarirea securității prin cooperare și în promovarea democrației și drepturilor omului. OSCE s-a manifestat vizibil mai ales în domeniile diplomației, prevenirii conflictelor, managementului crizelor si reabilitării post-conflict.
Noile circumstanțe internaționale reclamă noi reguli în domeniul securității internaționale. Redefinirea regulilor privind securitatea internațională după prăbușirea ordinii bipolare ridică însă numeroase probleme, nu doar de ordin practic, ci chiar și de ordin conceptual, inclusiv pentru SUA, aflate deocamdată în poziția de singura superputere. Aceste dificultati sunt determinate de mai mulți factori:
– mediul internațional a devenit mult mai dinamic și mai complex decât în perioada ăazboiului rece;
– lipsa unui consens privind modul de abordare a securității internaționale a permis manifestarea diverselor grupuri de interese la toate nivelurile, astfel încât nu au putut fi elaborate politici consistente;
– datorită proliferării accesului la informații în timp real (așa-numitul "efect CNN") liderii politici trebuie sa ia de multe ori decizii de moment care nu permit evaluari mai profunde;
– multiplicarea institutiilor specializate la nivel national si international care abordează problemele din unghiuri specifice și determină analize și decizii fragmentate;
– lipsa unui "model de securitate" rezonabil și acceptabil pentru majoritatea țărilor lumii a favorizat reacții ad-hoc și abordări punctiforme.
Din punct de vedere practic, la începutul secolului XXI actorii cu impact global în domeniul securității sunt SUA, Europa, Rusia, China, India și Japonia. În cadrul acestei relații se pot identifica două triunghiuri de putere eurasiatică:
– SUA, Europa, Rusia;
– SUA, China, Japonia.
Ca un raspuns la hegemonia SUA se pot înregistra noi combinații bazate pe interese geopolitice, acces la surse de energie, tehnologie nucleară, activitati spațiale, infrastructuri critice. Se pot observa noile formule: Rusia – China – India; Rusia – China; Rusia – Franța.
În cele doua triunghiuri de putere una din puteri Europa și, respectiv, Japonia mizează clar pe ideea de stabilitate și securitate internațională, în vreme ce câte una din celelalte puteri China și respectiv Rusia ramân deschise și interesate în eventuale mutații geopolitice. Un alt punct de vedere, complementar celui anterior, consideră că la originea "noii schisme mondiale" s-ar afla tensiunea dezvoltată între două "câmpuri" diferite de putere, întemeiate pe principii opuse de organizare: pe de o parte Statele Unite ale Americii, adepte ale unipolarității, pe de altă parte ceilalți actori majori ai scenei internaționale – Uniunea Europeana, Rusia, China, Japonia – adepți ai multipolarității.
Bibliografie :
Strategia europeană de securitate( o Europă sigură intr-o lume mai bună)
http://www.mapn.ro/diespa/eveniment/20060713/Brosura_PESA.pdf
http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/rolul_eu_in_asigurarea_securitatii_globale.pdf
http://www.academia.edu/4037623/Strategia_de_securitate_a_UE.pdf
http://www.infoeuropa.md/uniunea-europeana/
la http://europa.eu/about-eu/index_ro.htm
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.12.6.html
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/librairie/PDF/QC3010313ROC.pdf
http://europa.eu/legislation_summaries/environment/sustainable_development/l28117_fr.htm
Dr. Petre DUȚU, ECHILIBRUL DE PUTERE ȘI MEDIUL DE SECURITATE
Dr. Constantin MOȘTOFLEI , STRATEGII DE APĂRARE ȘI SECURITATE LA FRONTIERA RĂSĂRITEANĂA NATO ȘI UE
Tudorel NICULAE, Ion GHERGHIȚĂ, Diana GHERGHIȚĂ, Comunicarea organizațională și managementul situațiilor, de criză
Dr. Constantin MOȘTOFLEI , Politici și strategii în gestionarea conflictualității , Ed.
UNIVERSITĂȚII NAȚIONALE DE APĂRARE „CAROL I” BUCUREȘTI, 2008
Bibliografie :
Strategia europeană de securitate( o Europă sigură intr-o lume mai bună)
http://www.mapn.ro/diespa/eveniment/20060713/Brosura_PESA.pdf
http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/rolul_eu_in_asigurarea_securitatii_globale.pdf
http://www.academia.edu/4037623/Strategia_de_securitate_a_UE.pdf
http://www.infoeuropa.md/uniunea-europeana/
la http://europa.eu/about-eu/index_ro.htm
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.12.6.html
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/librairie/PDF/QC3010313ROC.pdf
http://europa.eu/legislation_summaries/environment/sustainable_development/l28117_fr.htm
Dr. Petre DUȚU, ECHILIBRUL DE PUTERE ȘI MEDIUL DE SECURITATE
Dr. Constantin MOȘTOFLEI , STRATEGII DE APĂRARE ȘI SECURITATE LA FRONTIERA RĂSĂRITEANĂA NATO ȘI UE
Tudorel NICULAE, Ion GHERGHIȚĂ, Diana GHERGHIȚĂ, Comunicarea organizațională și managementul situațiilor, de criză
Dr. Constantin MOȘTOFLEI , Politici și strategii în gestionarea conflictualității , Ed.
UNIVERSITĂȚII NAȚIONALE DE APĂRARE „CAROL I” BUCUREȘTI, 2008
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Securitatea Juridica In Uniunea Europeana (ID: 129774)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.