Securitatea Energetica. Situatia Marii Negre

Cuprins

Securitatea energetică – principalele concepte

Securitatea energetică din punctul de vedere al NATO și SUA

Securitatea energetică în contextul UE

Rusia și securitatea energetică

Situația regiunii Mării Negre

Securitatea energetică – principalele concepte

În Statele Unite ale Americii se poartă dicuții tot mai intense, scopul lor fiind de a găsi o modalitate de a face țara independentă energetic, mai ales că orice instabilitate din Orientul Mijlociu poate duce la creșteri semnificative ale prețurilor, paralizând pompele de benzină. Japonia și China se află în prezent într-un conflict diplomatic marcat de conflicte ”calde” izolate din cauza disputei teritoriale privind câteva insulițe nelocuite, conflict marcat atât de creșterea naționalismului, cât și de posibilele resurse energetice aflate in zonă.

Federația Rusă începe să își schimbe strategia pentru a întări parteneriatele existente și pentru a crea altele noi, in timp ce alte state fac eforturi financiare mari pentru a crea noi căi de acces la resurse, fără a mai depinde masiv de voința politică a altor puteri.

Astfel situația prezentă a petrolului mai ales, este foarte similară cu cea pe care o avea sarea în antichitate, când reprezenta singura metodă de conservare a mâncării. Ca urmare, economia vremii era dictată de evoluția sării pe piață, munca se plătea în sare (de unde și denumirea de salariu) iar nu de puține ori, războaiele izbucneau tocmai pentru a controla arii bogate în sare. Astăzi, deși necesitățile privind consumul de sare au crescut, ele sunt puțin relevante, existând numeroase alternative. În schimb, petrolul încă menține un monopol aproape perfect privind transporturile și energie, fapt care îl transformă în ”noua sare”.

Este evident că la nivel global politicile energetice au fost și vor rămâne extrem de importante pentru nu numai dezvoltarea, dar chiar supraviețuirea statelor și menținerea unui nivel bun de viață pentru cetățeni. Însă lucrurile nu pot fi simplificate doar la nivelul la care statele au nevoie de resurse energetice doar pentru satisfacerea unor nevoi de bază.

De fapt, resursele energetice au ajuns aproape sinonime cu noțiunile de putere și influență, motiv pentru care este necesar să discutăm despre securitate energetică, atât la nivel de concept general, cât și la nivel de strategie pusă în aplicare la nivel global, fiind mai multe modele disponibile, care urmează să fie detaliate în capitolele următoare.

Pentru început, să definim conceptul de securitate energetică – pentru un stat, securitatea energetică înseamnă că respectivă țară poate avea acces la resursele energetice necesare pentru funcționarea normală la un preț accessibil, care nu necesită sacrificii, fără teama de a rămâne la un moment dat fără aceste resurse. În plus, acest concept înglobează și accesul la infrastructură energetică, astfel încât resursele să fie distribuite și utilizate în mod corespunzător.

Ca urmare, deși Japonia este cunoscută pentru numărul extrem de limitat de resurse, are parte de un nivel bun de securitate energetică mulțumită parteneritelor economice și utilizării resurselor alternative (deși în ultima perioadă, utilizarea energiei atomice a fost pusă la îndoială).

Pe de altă parte, Nigeria, care are cantități impresionante de petrol, nu are infrastrucutra necesară pentru a-l exploata și utiliza în mod eficient, mai ales din cauza facțiunilor care se luptă pentru control în zonă, așa că alte state au început să activeze în zonă, creând și infrastructura necesară, însă pentru consolidarea propriei securității energetice.

Securitatea energetică însă nu este un domeniu total separat de toate celelalte, orcât de important se dovedește a fi, fiind puternic legat de alte domenii, împreună cu acestea formând securitatea națională, poate cel mai important concept care guvernează deciziile luate în interiorul unui stat.

Astfel, ceilalți piloni sunt reprezentați de securitatea mediului, societală, militară și politică, aceștia fiind foarte puternic legați între ei și garantându-se reciproc. După cum s-a văzut de multe ori în istorie, deteriorarea orcăruia dintre piloni a dus la instabilitate generală și punerea în pericol a statului în general, motiv pentru care toate sunt monitorizate atent.

În alte lucrări se consideră că securitatea energetică reprezintă de fapt doar o parte a securității economice a unui stat, împreună cu securitatea alimentară, comercială sau financiară. Însă, a accepta acest lucru înseamnă a nu recunoaște adevărata amploare a fenomenului energetic și a importanței pe care o are, aceasta depășind cu mult limitele economicului, după cum se va vedea în capitolele următoare.

Cât privește resursele energetice, acestea sunt în general cele minerale, aflate în sol, de unde trebuie extrase, prelucrate, transportate și utilizate. Ne referim aici la cele două mari resurse care dictează politicile la nivel internațional, și anume petrolul și gazele naturale.

Petrolul a fost practic elementul care a permis dezvoltarea industriei europene, iar mai târziu mondiale, alimentând creșterea producției și eficientizarea ei, permițând apariția mijloacelor de transport rapide și comode și ducând pe termen lung la creșterea standardului de viață pentru cetățeanul de rând. În ziua de azi, dependența de petrol nu a scăzut, ba chiar s-a accentuat prin dezvoltarea economiei la nivel global, creșterea nevoii pentru transport de marfă și pasageri și găsirea noilor metode de utilizare a petrolului (industria chimică). Ținând cont că numai Statele Unite consumă peste 19 milioane de barili de petrol pe zi, e ușor de înțeles de ce mizele sunt foarte mari, atât pentru marii producători cât și pentru marii importatori, jocul de putere depășind limita economicului în multe situații.

Gazul natural a început să fie explotat inițial doar pentru utilizarea sa ca formă de energie, reprezentând o soluție ieftină pentru încălzirea locuințelor și alimentarea industriei. În prezent, este folosit tot mai mult în stare lichefiată, fiind mai ușor de transportat și utilizat. În prezent se încearcă noi metode de extragere – fracturarea hidraulică, ceea ce poate reduce pe termen lung dependenșa unor state.

Cărbunii au rămas o resursă destul de importantă la nivel global, dar din cauza nivelului poluării, dificultății de transport și nivelului redus de energie pe care îl pot produce, nu au ajuns niciodată la un nivel foarte înalt în ceea ce privește securitatea energetică la nivel global, deși descoperirea unui depozit major de cărbune poate schimba într-un mod semnificativ politicile unui stat. Însă, pentru motivele prezentate mai scurt, lucrarea se va concentra în principal pe resursele de petrol și gaz natural și politicile care le înconjoară.

În ceea ce privește resursele în sine, acestea au două caracteristici foarte importante, care dictează politicile globale. În primul rând, aceastea sunt răspândite în mod inegal pe suprafața planetei, unele state avand un exces de resurse, precum cele din Orientul Mijlociu, în timp ce altele au mult prea puține, cum este cazul Finlandei, care depinde în proporție de peste 90% de gazul rusesc. Cum noi surse sunt decoperite anual, uneori în zone disputate sau puțin accesibile, statele sunt puse mereu la încercare pentru a avea acces la ele.

Cea de-a doua caracteristică este legată de faptul că resursele sunt finite, fapt care din nou duce la crearea unor politici specifice. Astfel, deși resursele nu se vor termina foarte curând, ele tot pun presiune pe guverne pentru gasirea unor soluții în acest sens, de la energia atomică la panouri solare. Pe de altă parte, în contextul în care oamenii sunt conștienți de limitarea resurselor, este destul de ușor să se creeze panică, ceea ce poate duce la creșterea nejustificată a prețurilor.

În aceste situații, statele pot alege o strategie în funcție de poziția geostrategică pe care o au și de resursele disponibile, precum și de infrastructura pe care o pot folosi pentru accesul la resurse. Desigur, istoria, influențele și alianțele, puterea militară și politică, relațiile economice și apartenența la anumite instituții internaționale, toate acestea reprezintă factori ce pot determina strategia energetică a unui stat. De asemenea, este extrem de important dacă statul respectiv este unul mic sau mare, înconjurat de state ostile sau apropiate.

Există mai multe dimensiuni ale politicilor energetice, care influențează puternic forma finală a strategiei unui stat. Pentru început, dimensiunea politicii interne se referă la felul în care un stat alege să susțină problema energiei la nivel intern și la rapiditatea cu care poate reacționa la schimbările care au loc.

Astfel, dezvoltarea infrastructurii energetice interioare poate face diferența între două state cu același nivel de resurse. Un stat cu infrastructură stabilă va putea să folosească ușor resursele și chiar să le exporte, în timp ce un alt stat care a ales să nu investească în infrastructură și nici nu își permite să o facă ar putea ajunge în situația în care să permită altor state să investească în zonă, trebuind ca apoi să vândă resursele extrem de ieftin sau să accepte alte compromisuri, cum este cazul statelor africane care primesc ajutor și investiții din partea Chinei.

Aceeași dimensiune este reflectată și de abilitatea statelor de a face față dezastrelor naturale sau accidentelor industriale, precum și presiunilor externe prin adapatare (trecerea la energia atomica, sau renunțarea la ea, folosirea energiilor alternative și nepoluante, etc.). Abilitatea unui stat de a găsi alternative viabile crește vizibil securitatea energetică a acestuia.

Cea de-a doua dimensiune este cea a economiei. Aceasta vizează în mod clar felul în care este percepută și administrată dimensiunea economică a unui stat, cu tot ceea ce include ea – implicarea statului în economie, regulamente economice, legislație, nivelul de libertate economică, aspectul piețelor, investițiile în noi tehnologii, risipa, plata taxelor, etc. În mod clar, o piață eficientă, sub orice formă s-ar prezenta ea, este una care va găsi mai ușor noi perspective și va aduce mai multe avantaje pe plan energetic, prin găsirea a noi rute, sporirea competiției și crearea de contracte avantajoase.

O a treia dimensiune este cea a geopoliticii, care transcede granițele statului li se referă la modalitatea în care pot fi create strategii la nivel internațional pentru creșterea nivelului de securitate energetică. Aici, mai mulți factori joacă un rol extrem de important, între care se remarcă georgrafia (barierele muntoase care pot bloca transportul sau îl pot face dificil, accesul la ocean, etc) și politica la nivel internațional (aflarea în vecinîtate a unor state ostile sau cu regim autoritar, ceea ce poate bloca investițiile sau poate îngreuna comerțul cu resurse).

Ca urmare, strategiile statelor au dus de multe ori spre crearea unei structuri internaționale dedicată sectorului energetic, ce ar permite un nivel mai mare de securitate unui număr mai mare de state – astfel au fost semnate la nivel internațional mai multe tratate, precum Energy Charta Treaty în 1994, exact cu acest scop. Uniformizarea politicilor și stabilirea unor reguli de bază pot fi de ajutor statelor cu tendințe similare, ami ales în relația cu state ostile sau instabile, care pot pune în pericol stabilitatea energetică a statelor vecine.

Ultima dimensiune este cea a politicii de securitate, care a devenit tot mai arzătoare în ultima perioadă. Aceasta se referă la vulnerabilitatea statelor în fața atacurilor teroriste, sub orice formă ar avea-o acestea (un atac similar cu Stuxnet asupra centralelor atomice din Germania ar putea duce la un dezastru), care pot pune în pericol securitatea energetică chiar pe o perioadă extinsă și pot pune în pericol întreaga stabilitatea a unui stat.

Astfel, amenințările au devenit mult mai complexe și variate astăzi, depățind cu mult atacurile militare clasice. Astfel, tehnicile de manipulare, tehnologia nsă și pot pune în pericol întreaga stabilitatea a unui stat.

Astfel, amenințările au devenit mult mai complexe și variate astăzi, depățind cu mult atacurile militare clasice. Astfel, tehnicile de manipulare, tehnologia și informația au devenit noile amenințări, pe lângă cele menționate mai sus. În plus, creșterea naționalismului separatist în mai multe părți ale lumii, împreună cu extremismul religios, devenit un factor demn de luat în considerație în anii 70. Toate acestea, prin elemente precum conflictele deschise și terorismul pot afecta securitatea energetică, așa că statele trebuie să coopereze pentru reducerea riscurilor și identificarea pericolelor din timp.

Ca urmare, în interiorul coalițiilor sau unităților deja formate, precum UE sau NATO, elementul energetic este puternic luat în considerație, statele având până la un punct strategii comune pentru a face față acestor posibile situații.

Desigur, chiar și în contextul în care un stat nu se află într-un conflict deschis cu un alt stat, mai ales într-o perioadă în care conflictele inter-statale nu mai reprezintă o soluție viabilă, dimensiunea militară nu poate fi separată de cea energetică, multe dintre statele care exportă mari cantități de resurse folosind banii obținuți pentru a cumpăra armament, folosit pentru a consolida poziția statului și a preveni orice intervenții exterioare. Astfel de situații au putut fi observate în Federația Rusă, Venezuela sau statele arabe.

În ceea ce privește strategiile, un stat poate alege sa investească masiv în prelucrarea resurselor naturale pentru a fi complet independent energetic, aceasta fiind o strategie care poate funcționa bine mai ales în cazul statelor mici. Este o strategie care poate ajuta un stat să reziste presiunilor externe și ofertelor neavanajoase. Acest nivel poate fi atins prin extragerea propriilor resurse, în cazul în care acestea sunt numeroase, sau prin investirea în alternative, precum hidroenergia (Norvegia obține peste 80% din energie astfel) sau energia atomică.

Alte state cu resurse numeroase și infrastructură dezvoltată de exploatare pot alege să exporte masiv, obținând beneficii financiare și strategice, având posibilitatea să influențeze prețul. În cazul statelor arabe exportatoare de petrol, beneficiile au fost în mod clar la nivel financiar, fapt revelat de nivelul de trai din statele respective, dar și la nivel diplomatic, statele din zonă având parte de susținerea mai mult sau mai puțin tacită a Statelor Unite de exemplu.

În plus, multe din puterile lumii sunt interesate de stabilitatea socială, politică și economică a acestor state pentru a menține ”conducta” deschisă la prețuri accesibile. În plus, nimeni nu se poate îndoi de susținerea de care ar avea parte aceste state în cazul unui atac terorist masiv sau militar care ar putea afecta producția de petrol și nu numai.

Federația Rusă în schimb își folosește influența mai direct, crescând sau scăzând prețurile din varii motive, ceea ce poate avea un impact extrem de puternic. Astfel, țări precum Bulgaria sau Ucraina s-au trezit în situații foarte dificile, mai ales odată cu venirea iernii, din cauza noilor prețuri practicate de Gazprom. În plus, Rusia are o strategie relativ unică, cea a ”securității cererii”, prin care trebuie să devină competitivă astfel încât să aibă o piață suficientă pentru resursele exportatate.

Această strategie este una care poate aduce foarte multe beneficii pe termen scurt, dar care pe de altă parte poate duce la sancțiuni la nivel internațional sau la soluții alternative pentru statele afectate. Tocmai de aceea se consideră că această strategie este una singulară în lume, fiind puțin probabil ca aceasta să fie replicată la același nivel în alte state.

Altă strategie este întâlnită în cazul alianțelor, orin intermediul cărora statele mai mici sau cu puține resurse încearcă să compenseze pentru propriile lipsuri prin crearea unei baze comune și a unui pivot mai puternic, atunci când doresc să încheie un tratat sau să stabilească anumite prețuri și condiții.

Astfel de alianțe pot fi benefice, crescând prestigiul și puteres pe plan internațional, dar pot fi și riscante, cum este cazul Uniunii Europene, în care este extrem de dificil să se găsească o politică eficientă pentru toate statele, inclusiv pe plan energetic, așa încât legislația stabilită la nivelul Uniunii poate avea repercusiuni neaștepate din cauza condițiilor interne, extrem de diferite de la o țară la alta.

Desigur, există nenumărate variațiuni pe temă, aceste strategii încadrându-se în două linii mari – cea a statelor care oferă resurse și încearcă să atingă un nivel maximal de beneficii și cea a statelor care au nevoie să primească și încearcă să obțină condiții cât mai avantajoase. Există și posibilitatea auto-suficienței, dar aceasta este destul de greu de atins și nu se traduce prin izolare economică sau politică.

În condițiile date privind necesitățile globale de energie, atât pentru consum casnic, cât și pentru transport și dezvoltare industrială, este evident că dinamica energetică este un fenomen care trebuie urmărit, având un impact extrem de puternic asupra felului în care evoluează relațiile internaționale, spunând foare mult și despre tendințele care se vor manifesta în anii următori.

Într-o lume în care puterea militară și presiunile de această natură nu mai reprezintă o modalitate lucrativă prin care un stat se poate impune la nivel internațional, folosirea influenței economice, sub toate formele ei, a devenit noul curs de acțiune ales de puterile lumii, dar și de statele mici, în căutare de afirmare pe plan global.

Ca urmare, pe lângă faptul ca pot acoperi o necesitate de bază a statelor, resursele energetice au fost și sunt folosite ca mijloc de presiune, șantaj, afirmare sau chiar deschidere a noilor căi diplomatice. În esența lor, resursele energetice ar trebui să fie un simplu produs de schimb, dar cum fiecare stat face tot posibilul pentru a-și asigura securitatea energetică, resursele se transformă într-un măr al discordiei, care poate transforma relații economice altminteri simple în situații complicate cu ramificații geostrategice.

Ca urmare, nu putem să nu ne întrebăm ce rol are România în contextul energetic global și ce perspective are din acest punct de vedere. Fiind o țară de dimensiuni medii, fără resurse în exces, România a depins istoric de alte state pe măsură ce consumul a crescut ca urmare a dezvoltării economice, mai ales în perioada comunistă, marcată de construirea a numeroase centre industriale de mari dimensiuni.

Poziția geostrategică a României însă a făcut ca țara să nu rămână la acest nivel de simplu consumator. Astfel, evoluția istorică a României a dus inițial la o dependență energetică de URSS, prost gestionată, fapt marcat de cunoscutele pene de curent și limite impuse cetățenilor, lipsurile fiind marcate și de nivelul infrastructurii.

Înlăturarea regimului comunist din România a dus însă la alte perspective, deși România a continuat să importe cantități semnificative de gaz natural din Rusia, înlăturând însă dependența politică din relațiile cu acest stat. Astfel, România a aderat la Uniunea Europeană și a devenit membră NATO în 1994, definindu-și prioritățile pentru viitor, aceastea fiind în mod clar orientate spre vest.

În 2007 România de venit membră a Uniunii Europene, acest lucru schimbând și mai mult modul în care securitatea energetică era percepută (deși a continuat să reprezinte același lucru și anume obținerea resurselor energetice la un cost acceptabil și fără riscul de a rămâne fără acestea) și metodele utilizate pentru atingerea sa.

Astfel, țările Uniunii Europene au politici comune, politici care sunt hotărâte la nivel de Uniune prin instituțiile acesteia- Parlamentul, Comisia și Consiliul. Astfel, fiecare stat în parte trebuie să își hotărască politicile privind acest domeniu astfel încât acestea să fie în concordanță cu cele ale Uniunii.

Ca urmare, în primii ani ca membră UE, România a beneficiat de numeroase fonduri structurale menite dezvoltării sectorului energetic, astfel încât să eficientizeze extracția, transportuk și utilizarea resurselor și energiei, infrastructura slabă fiind unul din principalele lipsuri ale statului. În plus, principalele companii care se ocupă de domeniul energetic au fost privatizare, majoritatea având proprietari din Uniunea Europeană.

Însă, deși noile politici au avut beneficii și au definit în mod clar România ca un partener al vestului, dependența de gazul rusesc a arătat că statul încă este extrem sensibil în cazul unor crize. Acesta a fost cazul crizei gazului din 2007, când creșterea bruscă a prețurilor, în pare parte pe motive politice, a dus la probleme serioase pentru guvern, lovitură care a arătat că strategia energetică a României trebuie direcționată in ambele sensuri.

Ca urmare, pentru a defini poziția României până acum cu scopul de a creiona posibile alternative pentru viitor, trebuie pentru început să menționăm că România este un partener valoros din mai multe puncte de vedere, deși problematc din altele.

Pentru început, România are o poziție geostrategică foarte importantă pentru mai multe entități, fiind plasată la limita estică a Uniunii Europene, extrem de aproape de Federația Rusă și cu o porțiune importantă de țărm la Marea Neagră. Este apropiată de zona Balcanilor și este traversată de unul dintre cele mai importante fluvii din Europa. Și bineînțeles, are resurse deloc neglijabile de gaz natural și petrol, teritoriul său permițând de asemenea trecerea unor conducte importante.

Astfel, strategia României pentru următoarea perioadă trebuie să ia în considerație toți acești factori, fiind modificată odată cu apariția unor noi factori în discuție, de natură economică, politică sau de securitate.

Astfel, pentru viitor România trebuie să devină mai competitivă economic și să își îmbunătățească nivelul de investiții pe toate planurile. Infrastructura a fost și rămâne o prioritate, în timp ce descoperirea a noi resurse extrem de importante de gaz natural În Marea Neagră ar putea reprezenta calea spre independență energetică, mai aleg că România este deja capabilă să își asigure Peste 70% din necesar din producția internă.

Însă, după cum se va vedea în capitolele următoare, dedicate politicilor energetice ale SUA și NATO, UE, ale Rusiei și mai ales politicilor din zona limitrofă Mării Negre, este extrem de dificil pentru guvern să stabilească o politică pe termen lung, sau cel puțin nu fără a lua în considerație politicile generale ale alianțelor din care face parte, conflictele care s-au declanșat în ultima perioadă, precum și posibilele tendințe care ar putea apărea la nivel global. În plus, nici noile metode de a obține energie nu trebuie ignorate, acestea putând reprezenta o alternativă pentru presiunile venite din exterior.

2 Securitatea energetică din punctul de vedere al NATO și SUA

În 2006, unul dintre cele mai importante summit-uri NATO a avut loc la Riga, printre altele evenimentul reprezentând momentul când s-a stabilit strategia pentru următorii 15 ani privind securitatea membrilor.

Inevitabil, subiectul energetic a fost atins pe agendă, fiind imposibil de ignorat pentru o alianță preocupată de securitatea statelor din componența sa. Reprezentanții de la summit au recunoscut că, într-adevăr, alianța nu a fost concepută pentru a se ocupa de probleme de natură economică sau energetică decât în cazul în care acestea are reprezenta o amenințare directă la adresa unui stat și a siguranței sale. NATO în sine a fost conceput ca o alianță militară în contextul Războiului Rece, în care izbucnirea unui conflict ”cald” între cele două poluri nu era exclusă.

De atunci însă, status quo-ul internațional a evoluat foarte mult, mai ales dupa 1991 și căderea Uniunii Sovietice, războaiele între state devenind tot mai puțin probabile, în timp ce conflictele interne deveneau tot mai periculoase, necesitînd intervenția (Iugoslavia, Somalia, etc). În acest context, pericolele la adresa securității nu mai vin neapărat sub forma armamentului, ci prin metode mai subtile, precum subminarea economică sau pericolul energetic, ca să nu mai vorbim de terorism.

Ca urmare, hotărârile NATO au vizat și domeniul energetic prin abordarea anumitor strategii în acest sens pentru asigurarea stabilității statelor membre, care însă au fost formulate clar abia în 2008 la summit-ul de la București . Astfel, în primul rând se stipula necesitatea fuziunii înformației obținute înclusiv de serviciile specializate pentru a putea identifica din timp amenințările la adresa securității, precum și noile oportunități. În al doilea rând, s-a considerat necesar ca statele membre sa creeze stabilitate prin relațiile între ele, stabilitate care poate fi crescută prin parteneriate și proiecte comune de dezvoltare.

În al treilea rând, creșterea nivelului de cooperare internațională și regională era considerată de asemenea extrem de importantă în acest context. Următoarele elemente se referau la management-ul consecințelor, astfel încât statele membre să fie capabile să facă față șocurilor de orice natură, și la protejarea infrastructurii energetice. Acest ultim element a fost unul dintre cele mai importante la masa de discuții, mai ales în urma evenimentelor care avuseseră loc în perioada anterioară și care îngrijorau majoritatea liderilor statelor membre.

Aceste strategii au fost schițate destul de vag, astfel încât să fie adaptate realității fiecaărui state și relațiilor dezvoltate cu alte țări, de natură energetică sau nu. Însă, deși aceste măsuri ar putea fi aplicate cu ușurință între statele membre, democratice și parte a aceleiași alianțe militare, nu același lucru poate fi spus de țările vecine sau care oferă resurse energetice, astfel ajungând la capitolul amenințărilor la adresa NATO în general și a unora dintre state în special.

O primă amenințare, devenită mult mai evidentă după atacurile din 2001 asupra World Trade Center, este cea a posibilelor atacuri teroriste, care, dacă sunt direcționate spre rețeaua energetică a unui stat, îi pot afecta în mod substanțial stabilitatea și siguranța națională, cauzând panică în rândul populației.

Tocmai de aceea, statele fie și-au crescut nivelul de resurse alocate protejării obiectivelor importante, fie au luat în considerație crearea unor strategii comune de apărare în cazul unor amenințări comune. Tocmai de aceea, colaborarea la nivel de informație se poate dovedi extrem de importantă între aliați pentru detectarea unor posibile atacuri sau pericole de această natură.

Însă problema nu se mai pune la fel de simplu cum se punea acum 50 de ani, când metodele disponibile se reduceau în mare parte la atacuri fizice cu diverse tipuri de arme sau explozibili și sabotaj. Astăzi, una dintre principalele provocări este că pericolul poate veni de oriunde și sub orice formă, chiar prin intermediul unui calculator. Un atac informatic bine direcționat la adresa sistemului energetic al unui stat necesită puține costuri și resurse, dar poate cauza pagube greu de recuperat.

Până acum, atacurile au fost fie detectate la timp, fie au fost la un nivel destul de redus, reușind însă să ofere o imagine a potențialului lor de distrugere. Un exemplu bun este cel al atacului asupra unei centrale din Germania din 2012, care i-a afectat funcționarea pe o perioadă de câteva zile și a creat panică între investitori și beneficiari. Deși nu a fost un atac masiv, a arătat că sistemele europene trebuie să țină pasul și să fie pregătite pentru astfel de evenimente.

Însă, poate principala problemă semnalată este cea în care state nedemocratice sau autoritare își folosesc resursele energetice pentru a obține și alte beneficii decât cele financiare sau diplomatice, punând presiune pe statele consumatoare, care sunt dependente de resursele pe care le primesc.

Situația este delicată deoarece multe dintre principalele consumatoare de petrol sunt țări membre NATO , în timp ce topul țărilor exportatoare este condus de state autoritare, instabile, militarizate sau cu intenții neclare, însă care au potențialul de a crea probleme semnificative la nivel energetic, mai ales ca împreună, țările membre NATO controlează doar 7% din totalul energetic mondial. Ca urmare, statele membre trebuie să își adapteze diplomația energetică pentru a coopera cu state precum Arabia Saudită, Rusia sau China, toate având anumite probleme legate de drepturile omului și alte valori care stau la baza NATO. Iran este deja pe lista de state sanționate, un embargo existând în prezent.

Fig 2.0 Consumul și producția de petrol la nivel mondial

Ca urmare, strategia de dorit era cea în care statele membre puteau reduce influența statelor problematice, reducând din influența pe care o au la nivel global, deși felul în care se putea realiza acest lucru era cel puțin dificil. Astfel, criza gazului care a afectat state precum Ucraina sau România a arătat ca Rusia, spre exemplu, poate periclita securitatea energetică a statelor dependente de gazul său prin scumpirea sau sistarea exportului..

Or, într-o astfel de situație, singurul stat capabil să forțeze mâna unui stat este SUA, care însă are propriile probleme din acest punct de vedere, al resurselor energetice. Statele Unite se numără, într-adevăr, între statele cu cele mai multe resurse de orice natură, care se dovedesc însă a fi insuficiente pentru nivelul de consum din stat, care direcționează 8,4% din PIB doar pentru acoperirea acestor necesități.

Încă aflându-se la nivelul de primă economie a lumii, superputere militară și lider în materie de tehnologii, SUA se dovedește totuși legată de resursele altor state, în special din Orientul Mijlociu, întrucât chiar și 5% din totalul de energie înseamnă extrem de mult în cifre, când vine vorba de consumul american.

În prezent, Statele Unite pot să își asigure 60% din necesarul de petrol, un număr care îi permite un nivel mare de independență, dar menține un nivel de insecuritate, prețurile fluctuând extrem de mult în funcție de ce se întâmplă de la extragerea petrolului și până la utilizarea sa în State. Astfel, orice se întâmplă pe parcurs se poate dovedi prielnic sau nefast pentru consumatorul american.

Astfel, violențele în zonă sau instabilitatea politică se pot dovedi foarte periculoase, doar zvonurile fiind suficiente uneori pentru a duce la creșterea prețurilor în mod nejustificat. America a avut de multe ori de a face cu evenimente nefaste, uneori trebuind să intervină, atât pentru a-și respecta tratatele, cât și pentru a-și menține securitatea energetică.

Un prim moment a fost cel al Războiului din Golf, cînd Irak a atacat Kuweitul, ceea ce ar fi dus în caz de succes la controlul asupra unor resurse importante de petrol. Intervenția promptă a oprit acest posibil dezastru, fiind una dintre cele mai de succes și rapide din istoria recentă. Următorul eveniment este cel opririi exporturilor de petrol din Irak în 2001, SUA pregătindu-se de o intervenție militară de proporții în acest stat.

O grevă masivă în Venezuela (între 2003 și 2004) a dus la pierderea a 2,6 milioane de barili pe zi, o pierdere deloc ușoară. Războiul din Golf din 2003 a cauzat probleme suplimentare la nivel de securitate energetică, iar problemele interne au arătat că pot avea un efect la fel de puternic, Uraganul Katrina din 2005 ducând la pierderea a 1,5 milioane de barili pe zi.

Ca urmare, Statele Unite nu sunt nicidecum imune la evenimentele internaționale, așa că statele membre NATO au oarecum dreptate în îndoielile lor legate de felul în care SUA ar putea gestiona o criză energetică, în cazul în care aceasta ar avea efecte directe asupra lor. Însă, ca lider și inițiator al formarii NATO, precum și singura superputere a lumii, SUA a fost și rămâne unul din modelele demne de observat și analizat din punctul de vedere al gestionării energiei, mai ales că deseori este statul care dă ton deciziilor la nivel de alianță, având un impact semnificativ și asupra României, după cum se va vedea.

În ultima vreme, opinia publică americană a devenit extrem de interesată de domeniul securității energetice, mai ales după invazia din Irak și creșterile prețurilor care au urmat, mai ales pe fondul unei crize economice severe. Astfel, candidații la președinție au trebuit să ia în considerație și acest element, mai ales în contextul comerțului global și extrem de fluctuant din ziua de azi.

Statele Unite sunt în mod clar conștiente de pericolele dependenței de state autoritare sau cu intenții neclare, cum este cazul Iranului, care momentan este ținut într-o stare de embargo, care îngreunează la rândul să situația, întărind relațiile cu alte state precum Rusia sau China. Ca urmare, tendința SUA a fost în mod clar cea de eliminare pe cât posibil a acestor riscuri. Pentru SUA, securitatea energetică este aproape sinonimă cu reducerea dependenței de resursele venite din state autoritare.

Prima strategie a Statelor Unite este de a folosi propriile resurse cu un maximum de eficiență, de a descoperi altele noi și de a găsi noi metode de exploatare, alternativă care poate sluji drept model tuturor statelor care doresc să își crească securitatea energetică, dar fără a apela la alte state.

Astfel, SUA a trecut printr-un adevărat ”boom” energetic în ultima perioadă, despre care s-a preconizat că va aduce nu numai energie mai multă din resurse proprii, dar și noi locuri de muncă și competitivitate. Într-adevăr, evoluția Americii din acest punct de vedere a fost spectaculoasă, atât consumul, cât mai ales producția ajungând la standarde necunoscute până în acest moment.

Este clar că mai ales dezvoltarea tehnologiei este cea care a permis acest boom, resursele minerale putând fi obținute spre exemplu prin fracturare hidraulică (fracking), proces care permite extragerea unor resurse la care înainte nu s-ar fi putut ajunge. Însă, cum acest proces afectează mediul mult mai profund decât exploatarea obișnuită, a fost criticat de multe ori, mai multe grupuri protestând față de extinderea procesului.

Mai mult decât atât, Statele Unite au arătat că se pot adapta ușor la dezastre ecologice, producția off-shore din Golful Mexicului ajungând la nivelul pe care îl avea înainte de producerea unui accident foarte grav, care a cauzat unul dintre cele mai mari dezastre de acest gen din istoria recentă.

Pentru un observator neobișnuit cu subtilitățile pieței energetice la nivel global, ar părea că SUA reprezintă un model demn de urmat și care arată că securitatea pe plan energetic poate fi găsită foarte ușor acasă și nu în Arabia Saudită. Astfel, ar părea că aceasta este soluția clară pentru orice stat cu resurse proprii, slujind drept model și pentru celelalte state membre NATO. Unii analiști optimiști, precum Robin West, pretind chiar ca SUA ar putea deveni cel mai mare producător global de petrol și gaze naturale, ceea ce ar fi ”echivalentul energetic al căderii Zidului Berlinului”.

Situația însă nu este nici pe departe atât de simplă, existând motive clare pentru care administrația americană nu a urmărit obținerea independenței energetice totale ca politică de stat, existând alte riscuri. În primul rând, cheltuielile legate de creșterea producției sunt extrem de mari, fracturarea hidraulică în sine reprezentând un proces dificil și costisitor. Crearea de noi puțuri în afara statului se dovedește la fel de costisitoare, întreținerea lor ajungând cu ușurință la suma de 100 de milioane de dolari.

Astfel, concepția conform căreia resursele extrase și prelucrate pe propriul teritoriu sunt mai ieftine poate reprezenta un mit în multe cazuri, mai ales că imediat după deschiderea unui nou puț, companiile private implicate vor face tot posibilul să își recupereze investiția, fapt care ar putea duce la conflicte de interese, mai ales în cazul situațiilor economice și politice de instabilitate.

Ca urmare, este puțin probabil ca Statele Unite să ajungă independente energetic, mai ales că acest lucru ar necesita o anumită separare de piața internațională, situație nedorită, mai ales că statul a depășit de foarte multă vreme doctrina izolaționismului, careil-a fost caracteristică pentru o perioadă destul de lungă în trecut.

Ca urmare, deși creșterea producției proprii se dovedește a fi o soluție foarte bună pentru creșterea nivelului de securitate energetică, este clar că Statele Unite trebuie să găsească unele alternative pentru îmbunătățirea status quo-ului său și al celorlalte state membre NATO. Astfel, noul concept strategic emis la summit-ul de la Lisabona în 2010 recunoaște faptul că multe din statele membre trebuie să importe cantități tot mai mari de resurse naturale, în timp ce amenințările rămân prezente. Ca urmare, statele se angajează să coopereze din acest punct de vedere, investind mai mult în probleme legate de mediu, terorism și sănătate.

Pentru atingerea acestui obiectiv, în mod clar este nevoie de crearea unor noi parteneriate stabile și avantajoase cu state bogate în resurse pentru a reduce înfluența statelor deja extrem de puternice la nivel energetic, precum Arabia Saudită sau Rusia. Iar soluția este în mod clar reprezentată de abordarea statelor emergente, a căror economie continuă să crească și care nu sunt recunoscute la nivel internațional ca puteri, putând să servească drept parteneri importanți însă.

Cea mai importantă arie de dezvoltare este cea a Mării Caspice, unde se găsesc multe state care au resurse energetice bogate, și care în același timp caută noi parteneri economici și politici. Astfel, SUA, dar și partnenerii săi din NATO au căutat să întărească relațiile cu țările din zonă, mai ales Azerbadjan, Turkmenistan și Kazahstan. Mai mult decât atât, chiar și un seminar pe acestă temă a avut loc în Baku în 2009, numit ”Securitatea energetică – amenințări și oportunități”, care a arătat tendințele din zonă de a îmbunătăți relațiile cu Statele Unite și cu Europa.

Scopul final al întâlnirilor diplomatice și a discuțiilor era cel de a crea alternative energetice pentru soluțiile existente la acel moment, și anume importarea resurselor din Rusia sau Orientul Mijlociu. În practică, acest lucru se traduce prin crearea de rute alternative pentru transportul petrolului și gazelor naturale, mai ales în zona Europei (UE în principal), unde ar asigura necesarul statelor cu resurse insuficiente la prețuri competitive și prin reducerea riscurilor de a fi șantajate politic odată cu răcirea vremii. Parteneriatul caspic, așs cum a fost descris, urma să aducă astfel beneficii de ambele părți, afectând însă un mare actor interest de asemnea de ce se întâmplă în zonă, Rusia.

Federația Rusă (în evoluția sa de la URSS la statul cu alegeri democratice de acum) s-a simțit mereu amenințată de existența NATO, considerând această alianță inutilă și provocatoare, mai ales după căderea comunismului și în contextul existenței ONU ca for decizional și de discuții privind intervenșiile militare și relațiile internaționale.

Ca urmare, Rusia nu a reacționat foarte bine la sugestiile NATO în zonă considerându-le o provocare, și mai ales opunându-se construirii a noi conducte care să alimenteze Europa fără a lua în considerare și interesele rusești. Din punct de vedere geostrategic, Rusia are tot dreptul să se simtă amenințată, aceste alternative putând să însemne reducerea influenței sale la nivel global.

Însă, dacă atitudinea Rusiei și perspectivele sale urmează să fie prezentate mai pe larg în capitolele următoare, problema NATO rămâne în continuare cea de a-și găsi un rol global în contextul lipsei unei amenințări clare și al globalizării. Statele NATO trebuie să devină conștiente de faptul că acum securitatea națională încă se măsoară în arme, dar nu în folosirea lor, și mai ales se măsoară prin putere economică și de influență la nivel global.

Ca urmare, soluția în contextul global este să coopereze prin schimb de informații, să își protejeze infrastructura de orice fel de atac, fie el informatic sau de altă natură și să caute alternative energetice, fie prin exploatarea propriilor resurse prin metode avansate, fie prin găsirea a noi partneri. Totuși, când vine vorba de parteneri la nivel energetic și strategic, este necesar să se ia în considerație toate riscurile- Turkmenistan de exemplu este un stat autoritar și izolat, considerat pe locul doi după Coreea de Nord în ceea ce privește reducerea libertății presei.

Prin resursele pe care le au, statele autoritare pot pune o presiune majoră asupra statelo membre NATO, iar ajutorul pe care îl poate ofieri Statele Unite este destul de limitat, în contextul propriei dependențe dar și în cel al scopului alianței. Fiind creată ca o alianță militară cu scopul de a proteja un stat membru în cazul unui atac militar clasic.

Ca urmare, atacurile și presiunile de altă natură arată că alianța este destul de limitată din unele puncte de vedere, putând să ofere susținere doar la nivel diplomatic ăn cazul unor atacuri cibernetice sau a creșterii prețurilor în mod nejustificat.

În acest context, România, membră NATO și a Uniunii Europene, trebuie să își adapteze politicile externe pentru a-și îmbunătăți nivelul de securitate energetică, adaptându-se la realitatea curentă. Astfel, România este un stat care se poate adapta relativ ușor, având resurse naturale atât pe teritoriul său cât și în platforma Marii Negre, aceastea putând să acopere, după cum am mai zis, aproximativ 60% din necesarul anual. Însă procentul de 40% încă este unul substanțial, care poate cauza dezechilibre dacă nu este gestionat corect.

Ținând cont de strategiile discutate mai sus, România poate să își crească nivelul de securitate energetică, însă pe termen lung, fiind foarte dificil de shimbat status quo-ul deocamdată. Criza gazului din 2007, comparată de ministrul bulgar al economiei de atunci, Petar Dimitrov cu un atac terorist a reprezentat un duș rece pentru statele dependente de gazul rusesc.

România însă, deși afectată la un oarecare nivel, a putut supraviețui relativ ușor iernii mulțumită resurselor, arătând că securitatea sa energetică nu este chiar atăt de ușor de destabilizat. Însă, situașia a fost un semnal de alarmă, întrucât repetarea fenomenului ar fi dus la repercusiuni mult mai grave.

Dacă România ar fi să aplice strategiile utilizate și de alte state membre NATO, atunci ar trebui să caute să crească nivelul exploatării propriilor resurse, deși în cazul unor resurse de gaz natural din Transilvania, procesul extragerii ar fi mult mai scump decât cel al importului de resurse din alte state. Ca urmare, alternativele trebuie să vină din altă parte – astfel, România ia la rândul său în considerație fracturarea hidraulică în județul Vaslui, fapt care a creat numeroase proteste, la fel ca în SUA.

O alternativă mult mai avantajoasă și fezabilă este cea a resurselor descoperite recent în porțiunea românească a Marii Negre, care ar putea face România un stat foarte sigur energetic, aproape independent economic. Ramificațiile acestei descoperiri urmează să fie discutate în capitolul dedicat zonei Mării Negre.

Pe de altă parte, este clar că România nu se poate izola în ceea ce privește relațiile internaționale, acest lucru fiind practic imposibil prin apartenența la NATO și UE. Așadar, cea mai bună strategie este tocmai cea de a profita la maximum de alternativele oferite de aceste două entități.

NATO poate garanta un anumit nivel de securitate, dar după cum s-a văzut în cazul conflictului legat de Canalul Bistroe, construit în Ucraina pentru transportul naval, dar care poate afecta puternic Delta Dunării, ajutorul internațional rămâne la nivel de declarații politice în lipsa unei amenințări clare, așs cum ar și trebui să se întâmple într-o alianță militară. Acest fenomen se poate repeta în cazul unor presiuni energetice, așa că păstrarea unor rezerve sau descoperirea a noi resurse reprezintă alternativlee cele mai sigure.

Însă, mulțumită poziției sale, România poate spera la noi parteneriate, sub orice formă ar fi ele. Astfel, aproape orice nouă conductă menită să transporte gaz sau petrol ar trebui să ne tranziteze teritoriul, fapt care poate aduce beneficii economice și politice clare. Însă toate aceste perspective sunt pe un termen relativ lung, întrucât nu se așteaptă schimbări majore în perioada imediat următoare.

3 Securitatea energetică în contextul UE

Atunci când vorbim de securitate energetică în contextul Uniunii Europene, aceasta este mai greu de definit și mai ales de aplicat, având de a face cu o entitate unică în istoria lumii, care trebuie să își descopere prin practică strategiile de care are nevoie, neavând acces la un model precendent.

Astfel, este necesară o scurtă incursiune în istoricul acestei entități pentru a putea defini securitatea energetică în cazul ei, dar și pentru a putea analiza tendințele pentru anii viitori, pericolele și oportunitățile, precum și ce ănseamnă acestea pentru România.

Uniunea Europeană nu a existat ca și concept de la început, deși scrieri referindu-se la o Pan-Europă existau încă din perioada Iluminismului. Prima structură europeană a fost construită din motive foarte pragmatice, legate de resurse și de oprirea altei conflagrații majore pe continentul european. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, al cărei tratat a intrat în aplicare în 1952, a reprezentat o unitate menită să recupereze economic două mari puteri: Germania democratică și Franța prin punerea în comun a resurselor necesare industriei militare în principal, evitând astfel posibilele războaie.

Rezultatul a fost benefic, astfel încât tot mai multe state s-au adăugat entității pentru beneficii economice, mai multe domenii domenii intrând în competența sa, în principal economice, entitatea transformându-se în CEE (Comunitatea Economică Europeană). Această comunitate avea deja nișste standarde comune și instituții de conducere similare cu cele de astăzi, arătând că tendința era cea de integrare politică, pe lângă cea economică.

Un alt moment istoric a fost reprezentat de Tratatul de la Maastricht din 1992, care a fost actul constitutiv al Uniunii Europene într-o formă foarte similară cu cea pe care o vedem astăzi, tot acum fiind stabilite criteriile care trebuiau respectate de statele care doreau sa se alăture Uniunii, mai ales că multe dintre țările proaspăt ieșite de sub influența Uniunii Sovietice își declaraseră interesul, dar încă aveau probleme grave la nivel de economie, corupție sau infrastructură.

În prezent, Uniunea Europeană are 28 de membri (incluzând Croația, care în prezent se pregătește să devină un membru), evoluând foarte mult de la situația inițială post-război. Însă, aderarea a tot mai multe state a dus și la apariția a tot mai multe provocări, statele membre fiind extrem de diferite între ele din punct de vedere economic, social și guvernamental, fiind foarte greu de găsit politic comune care să le avantajeze pe toate, în același timp aducând avantaje întregii Uniuni.

În plus, birocrația care se ocupă de organizarea entității este la rândul ei extrem de mare și complexă, necesitând relativ mult timp pentru a lua decizii. Propunerile legislative (sau echivalentul lor la nivel european) pornesc astfel de la Comisie, o insituție alcătuită în prezent din 27 de membri, fiecare cu un portofoliu. Apoi, acestea sunt dezbătute și modificate dacă este necesar de Consiliu și de Parlamentul European, urmând ca apoi să fie transime statelor membre spre aplicare, după ce au fost codificate.

Analizând atât istoricul, cât și modul de funcționare, este extrem de greu de definit această structură – este în mod clar mult mai mult decât o simplă alianță economică, decizille luate de instituții fiind de multe ori și politice, iar statele membre cedând o parte din suveranitate pentru a beneficia de avantajele cooperării.

Pe de altă parte, UE nu preprezintă o federație, și deși mulți analiști preconizau un astfel de final, dacă predicțiile lor se vor împlini, atunci acest lucru se va întâmpla destul de târziu, situația nefiind atât de simplă. În prezent, reprezentarea externa a Uniunii este încă destul de difuză, fiecare stat reprezentandu-se singur și având propria politică externă (chiar dacă UE are o poziție exclusiv dedicată relațiilor intenraționale). În plus, majoritatea politicilor sunt decise la nivel intern, ceea ce nu este cazul într-o federație.

Ca urmare, cel mai potrivit model al fi cel al unei confederații extrem de ”relaxate”, care permite un grad foarte mare de independență statelor membre. În acest context, noțiunea de securitate energetică se referă la faptul că toate statele membre ar trebui să aibă asigurate resurse energetice la un preț accesibil și fără riscul de a rămâne fără ele, precum și infrastructura necesară pentru exploatarea, transportul și utilizarea lor.

Însă această definiție este mai largă întrucât înglobează întreaga noțiune de Uniune, securitatea energetică trebuind asigurată întregii entități, statele în sine oricum urmărind același scop, însă independent de alte state. UE promovează conceptul de securitate comună, ceea ce aduce unele schimbări importante.

Astfel, pentru început, strategiile trebuie gândite astfel încât să includă 28 de state extrem de diferite, situate în diverse zone ale Europei și care au acces la resurse în cantități extrem de diferite. După cum arată situația gazului natural, Malta se poate descurca destul de bine pe cont propriu, iar Marea Britanie are la rândul său resurse importante, în timp ce Letonia depinde complet de alte state. Crearea unei politici care să se adapteze tuturor acestor contexte este cel puțin dificilă.

Fig 3.1 Situația gazului natural în UE

După cum se poate observa, consumul de gaz natural este destul de mare la nivel de UE, care include numeroase state industrializate, care au nevoie de multă energie în acest sens. Resursele sunt destul de reduse însă, doar câteva state având un surplus, în timp ce mult ealtele depind aproape complet sau chiar în totalitate de importuri. Astfel, România, Olanda și Regatul Unit au o producșie proprie semnificativă, în timp ce multe alte state se bazează chiar exclusiv pe importuri din diverse surse, precum Nordul Africii, Norvegia sau Rusia.

Situația aceasta a fost observată de conducerea europeană, care a emis un document numit Green Paper, care prezenta strategia energetică pentru următorii ani, fiidn evident că problema energiei trebuie rezolvată cât mai concret. Astfel, documentul pornește prin a conștientiza securitatea destul de delicată a statelor membre din punct de vedere energetic.

Cum multe state au preferat să nu mai investească în anergia atomică, renunțând complet la ea după accidentul de la Cernobâl, resursele minerale au rămas principala soluție pentru Uniunea Europeană. Documentul însă este scris într-o notă optimistă, preconizând o creștere economică și industrială majoră pentru statele membre, ceea ce ar face UE dependentă în proporție de 80% de gazul importat. Criza economică majoră care a urmat la scurtă vreme a schimbat aceste preconizări, dar situația rămânea delicată – cum anume putea fi rezolvată problema dependenței?

Documentul, precum și inițiativele ulteriare mentționau mai multe strategii care trebuiau aplicate de statele membre pentru obținerea unui grad mai mare de securitate energetică. O primă strategie era cea a creșterii conexiunilor și rețelelor energetice între state pentru întărirea cooperării și pentru obținerea unei strategii coerente. Această inițiativă a eșuat din mai multe puncte de vedere, fiind un pas prea primpit.

Astfel, statele independente energetic, ”insulițele energetice” precum Cipru și Malta nu au fost prea încântate de pierderea acestei independențe. În plus, alte state au avut același nivel de scepticism, în timp ce altele, în special cele care au fost sub dominație sovietică, încă aveau probleme cu infrastructura și nu puteau ajunge atât de rapid la standardele impuse. Inițiativa continuă.

O altă strategie, pe care s-a pus foarte mult accent în ultima perioadă este cea a folosirii resurseler regenerabile și a energiei ”curate” pe cât posibil. Uniunea Europeană este foarte dedicată aspectului protejării mediului, considerându-se că gasirea unor astfel de alternative ar rezolva două probleme majore – ar reduce dependența de alte state și ar duce și la crearea unui mediu mai curat de viață, cu un nivel redus de poluare.

Numeroase proiecte au fost demarate cu acest scop, fonduri europeane substanțiale fiind direcționate spre achiziționarea instalațiilor cu celule fotovoltaice sau a soluțiilor economice care să ducă la folosirea responsabilă a energiei. Însă, în ciuda acestor investiții majore, Uniunea Europeană este conștientă de faptul că resursele clasice vor rămâne un pilon important în obținerea energiei în statele membre, fiind extrem de greu și de scump să fie înlocuite. Strategia UE continuă, costurile ignorării problemei fiind prea mari, putând să ajungă la 20% din PIB-ul Uniunii. Astfel, UE dorește să reducă emisia de gaze cu efect de seră cu cel puțin 20% până în 2020, chiar dacă investiția necesară ar ajunge la 150 de euro/cap de locuitor, un obiectiv cât de poate de ambițios.

Astfel se ajunge la principala problemă și cel mai mare risc cu care s-a confruntat Uniunea Europeană din acest punct de vedere, al importării resurselor. Astfel, majoritatea statelor membre depind într-o formă sau alta de gazul importat din Rusia, care are o pondere de 34%. Această situație este prin natura ei delicată, dar modul în care conducerea Rusiei gestionează situația o face și mai dificilă, folosindu-și influența la u nivel care trece mult de planul economic.

În principal, criza gazului din 2012 este cea care i-a făcut pe europeni să se îngrijoreze și mai tare, arătându-le cât de vulnerabili sunt în fața unei crize. Situația este mai ales dificilă pentru statele care depind în proporție de 100% de gazul importat din Rusia, state precum Letonia, care nici nu au rezervele necesare pentru a face față unei reduceri masive a gazului.

Rusia nu a apreciat niciodată formarea Uniunii Europene, dar s-a simțit în special amenințată de includerea statelor care abia s-au separat (precum statele baltice), precum și de strategia de a întări relațiile cu aliații săi tradiționali, precum Ucraina, Belarus sau Republica Moldova. Deși ostilitatea a rămas în general la nivel de declarații politice, este clar că unele state europene nu sunt mulțumite de această dependență și ar prefera să o înlocuiască, găsind alte surse, mai ales că propriul teritoriu nu oferă suficient în acest sens.

Fig. 3.2 Dependența UE de gazul natural importat din Rusia

Ca urmare, în ceea ce privește dependența de resurse naturale importate, mai ales din Rusia, este evident că UE trebuie să găsească alternative pentru necesitățile sale energetice. Ca urmare, Uniunea Europeană a emis mai multe documente în acest sens, care includeau o strategie comprehensivă până în anul 2030, conducerea UE considerând că o strategie pe termen scurt nu este benefică pentru o structură atât de mare și complexă.

Astfel, UE are mai multe organisme și instituții (mai exact departamente ale acestora), care se ocupă de domenii specializate, unul din acestea fiind energia. Astfel, comisarul responsabil de energie primește informația și lucrează împreună cu directoratele generale responsabile de acest subiect – 6 în acest caz, dintre care două fiind responsabile de energia atomică și de EURATOM. Directorate generale includ specialiști, precum și persoane care se ocupă de sortarea informației, astfel încât comisarul să primească propuneri valide.

În acest context, strategia creată pentru 2030 s-a concentrat foarte mult pe reducerea dependenței de combustibili pe cât posibil, deși raportul recunoștea în mod realist că UE ar putea deveni dependentă în proporție de 80% de gazul importat, un procent foarte mare. Strategia a trebuit schimbată odată cu izbucnirea crizei economice, efectele fiind de amploare și arătând că în perioada imediat următoare UE nu avea cum să ajungă la standardele econimice anticipate la vreme scrierii primului raport.

Raportul și strategia au fost schimbate în funcție de nivelul atins în 2009, care necesita mai putșine resurse, dar lăsa deschisă problema achiziționării resurselor necesare.

Soluțiile interne, deși nu au avut efectul așteptat în trecut, rămân în picioare, punându-se foarte mult accentul pe întărirea rețelei energetice europene (prin întărirea relațiilor între state), cooperarea la nivel de informație și infrastructură. În plus, securitatea a deveni un punct important pe agendă, cea mai bună strategie fiind ca statele membre să coopereze în eventualitatea unor atacuri de orice natură (teroriste – fizice sau cibernetice, sau doar menite să submineze securitatea energetică a Uniunii).

Până în prezent amenințările au rămas la un nive minimal, deși cazurile precum atacul cibernetic din Germania menționat într-un capitol anterior le-a dat de gândit europeanilor. Pentru viitor însă, ținând cont de natura Uniunii Europene, este important ca statele să coopereze din acest punct de vedere, cooperarea strânsă fiind unul din principalele avantaje ale Uniunii.

Cea de-a doua mare strategie internă emisă este cea de reducere a consumului de combustibili fosili și înlocuirea lor pe cât posibil cu resurse regenerabile, precum energia solară, hidroenergia, centralele eoliene, etc – atât pentru protejarea mediului și reducerea poluării, cât și pentru atingerea unui nivel mai mic de dependență.

Pentru o vreme chiar s-a discutat reînceperea utilizării energiei atomice, car în mod clar nu este poluantă în mod obișnuit, fiind și extrem de eficientă. Însă, accidentele majore precum cel de la Cernobâl și cel de la Fukushima au arătat că în cazul unor dezastre, efectele ar putea fi mai mari decât și-ar dori statele membre. Mai mult, faptul că Germania a decis să renunțe la energia atomică după accidentul din arhipelagul japonez a făcut ca și alte state să își piardă interesul pentru această opțiune.

Așadar, oficialii europeni cred că pot acoperi 26% din necesarul UE din energii regenerabile până în 2030, un plan destul de ambițios, dar care ar avea un impact destul de mare, mai ales în contextul necesităților reduse de criza financiară.

Astfel, Uniunea Europeană a creat un adevărat fenomen din acest punct de vedere, tot mai multe state începând să aplice anumite standarde pentru protecșia mediului. Pe viitor, această strategie ar putea duce beneficii, mai ales că resursele extrase din sol sunt finite, fapt care va duce inițial la creșteri masive de prețuri, iar mai apoi la crize, asta în cazul în care nu se găsește o alternativă viabilă.

Însă, la nivel internațional trebuie abordate strategii noi pentru a acoperi necesarul statelor membre, mai ales în contextul lărgirii Uniunii și a noilor candidaturi. O soluție ar fi cea a cooperării aprofundate cu Rusia, soluție care însă nu ar funcționa pe termen lung cel mai probabil.

Pe de o parte, statele puternice ale Uniunii Europene nu sunt foarte încântate de o negociere care le lasă vulnerabile, dând și mai multă putere conducerii Rusiei. În plus, Rusia nu privește cu ochi buni investițiile UE în state ca Republica Moldova, fapt care din nou poate îngreuna situația. Ca urmare, tratatele economice UE-Rusia vor rămâne în forma lor actuală, sau una similară. Ambele entități recunosc că depind una de cealaltă, dar rămân în același timp și competitori.

Așadar, soluțiile ar putea fi reprezentate de noi parteneriate. Astfel, zona nordului Africii este una extrem de bogată în resurse, încă fiind în dezvoltare. Astfel, crearea de noi căi energetice, în mod special din Algeria (de unde se importă deja 30% din necesar), ar fi o soluție extrem de bună mai ales pentru statele din sud, cele din nord putând să importe în continuare din Norvegia.

Riscul în acest sens este reprezentat de situația politică din nordul Africii, țările precum Libia sau Egipt încă fiind instabile, schimbările de conducere putând duce și la schimbări de atitudine față de Uniunea Europeană. Însă, ținând cont de faptul că aceste state vor să se refacă după conflictul economic, cel mai probabil nu vor obiecta în fața unui contract avantajos.

O altă soluție este cea caspică, cea negociată și de Statele Unite – astfel un acord separat a fost semnat pe plan energetic pentru importarea resurselor naturale din state precum Turkmenistan si Azerbaijan printr-o conductă separată, dedicată acestui scop. Deși se vorbea despre o astfel de conductă de mai mulți ani, construcțiile vor începe în cel mai optimist caz în 2013.

În acest caz, UE ar putea beneficia de energie dintr-o sursă alternativă și competitivă și cu mult mai puțină presiune (deși un stat autoritar, Turkmenistan este mai interest de profitul economic și de întărirea puterii pe propriul teritoriu). Nici celelalte state din zonă nu trebuie neglijate, și acestea având resurse extrem de bogate și economii ân continuă creștere.

Toate acest oportunități au fost în mare parte valorificate de liderii europeni, având parte și de susținerea europeană. Rămâne de văzut cum va reacționa Rusia, în contextul în care a propus deja planuri pentru conducte alternative.

În acest context, România trebuie să se folosească de beneficiile geografice, precum și ca membră UE pentru a avea un maximum de avantaje. Pentru început însă este nevoie de anumite investiții la nivel intern, mai ales la nivel de infrastructură. Principalele companii energetice din România au fost privatizate, având în principal proprietari din Uniunea Europeană. Ca urmare, România încă mai are de recuperat la nivelul de infrastructură rurală, dar și în ceea ce privește integrareaîn infrastructura generalizată.

În mod clar, România a beneficiat de fondurile europene dedicate acestui domeniu, infrastructura post-comunistă având nevoie de multe reparații. Acum însă, trebuie să se supună anumitor reguli și să aplice anumite standarde, ceea ce nu este totdeauna ușor (după cum am mai spus, crearea unri politic compatibile cu toate statele este extrem de dificilă).

Acest lucru înseamnă că România, la fel ca celelalte state membre, trebuie să își gândească strategia în interiorul strategiei pentru întreaga Uniune, statele fiind inter-dependente până la un anumit punct. Astfel, România va trebui inclusiv să investească mai mult în energiile regenerabil în anii următori, hidroenergia fiind punctul forte, întrucât celelalte modalități (panourile solare, centralele eoliene) sunt aplicabile doar în sudul țării.

Din fericire pentru România, deși departe de a fi autosuficientă, are suficiente resurse pentru a putea fi flexibilă în strategiile pe care le alege, fiind și mult mai rezistentă la presiuni externe. Dar, definită pe scurt, strategia României ar implica o integrare mai profundă în Uniunea Europeană și o reducere a dependenței de resurse venite din alte state.

În ceea ce privește noile politici externe susșinute de Uniunea Europeană, aici România are șanse mari să devină un punct energetic major pe harta Europei și chiar a lumii. Poziția geografică a României face ca majoritatea alternativelor propuse de Uniunea Europeană pentru transportul resurselor să treacă pe teritoriul țării, ceea ce ar duce la prețuri avantajoase și la creșterea prestigiului.

În plus, chiar și o parte din alternativele propuse de Rusia (astfel încât să ocolească Ucraina) trebuie să treacă prin România, ceea ce din nou ar aduce beneficii și mai multă putere la masa de dezbateri. Însă, cum politica românească din ultima vreme a presupus distanțarea de Rusia, deși relațiile diplomatice au rămas la un nivel destul de bun), prima alternativă ar fi cea mai benefică.

4 Rusia și securitatea energetică

Rusia reprezintă o prezență de neignorat când vine vorba de securitatea energetică la nivel global sau doar european sau asiatic. Cu o istorie lungă, în care a fost aproape tot timpul una din marile puteri ale lumii, a ajuns în prezent un gigant puternic, dar depășit de rivalii tradiționali și cu multe vulnerabilități, atât interne, cât și externe.

Pentru a înțelege strategia prezentă și importanța strategică a acestui stat, este necesară o incursiune în istoria, dar și geografia sa, dar și în modul în care tratează relațiile cu alte state, acesta fiind aproape unic la nivel global.

Astfel, Rusia are în mod clar o poziție privilegiată din multe puncte de vedere. Spre deosebire de multe alte state, nu trebuie să își facă griji privind procurarea resurselor energetice de orice fel, conducerea rusească știind acest lucru chiar de la începutul secolului 19, când s-a conștientizat pentru prima dată importanța resurselor naturale ale Rusiei. Însă, cum Rusia (pe atunci stat condus de monarhi) era un stat imens, cu resurse financiare insuficiente pentru a putea extrage, transporta și prelucra resursele, a invitat companii din state vestice pentru a extrage resursele pentru benficii mutuale.

Acest aranjamanent a fost întrerupt de regimul bolșevic, mai multe puțuri fiind arse în lupta contra susținătorilor țarului, ceea ce a destabilizat domeniul energetic pentru o perioadă semnificativă. După încheierea războaielor mondiale însă, nimic nu mai putea opri URSS din a deveni unul din polii de putere ai lumii, investind masiv în producția energetică. Astfel, jumătate din exporturi erau reprezentate de resurse energetice, dar și consumul intern a crescut în mod semnificativ ca urmare a impunerii creșterii industriale.

Regimul sovietic a folosit încă din această perioadă resursele semnificative pentru a pune presiune pe regimurile vestice și a-și crește influența asupra statelor vecine, cu sau fără regimuri politice similare.

Un exemplu grăitor privind această strategie este cel al Ofensivei Economice Sovietice, prin care Uniunea Sovietică a concurat cu statele din Orientul Mijlociu privind exportul de petrol prin scăderea artificială a prețurilor – până la punctul în care această scădere a devenit periculoasă. Astfel, deoarece prețurile erau cu 50% mai mici decât ale competiției, costurile de extragere și de întreținere a infrastructurii au fost cu greu amortizate.

A fost nevoie de criza petrolului din anii 70 pentru ca URSS să poată crește din nou prețurile, dar problemele deja apăruseră. Acestea au crescut prin impunerea unui embargo economic URSS-ului în anii 80 de către vest. Lovitura a fost exterem de puternică, astfel încât nici leberalizarea adusă de perestroika și glasnost-ul lui Gorbaciov nu au putut să salveze regimul sovietic, chiar dacă firmelor private le era deja permis să activeze în domaniul energetic. Uniunea Sovietică s-a dizolvat în 1991.

A urmat o adevărată perioadă de haos după acest moment, în care s-a făcut o trecere bruscă de la vechiul sistem la cel capitalist, această perioadă de șoc fiind resimțită prin șomaj, privatizări masive și neîncredere la nivelul populației.

Au fost destul de puține schimbări în acest sens până la venirea la putere a lui Vladimir Putin, fost agent KGB și cu unele idei rămase din regimurile anterioare. La venirea sa la putere, Rusia încă nu luase o formă ca stat democratic, pierduse teritorii masive prin separarea altor state și părea puțin probabil că își va reveni prea curând la statutul de superputere.

În același timp, foști pioni precum România, Bulgaria sau statele baltice aderau la NATO sau UE, făcând tot posibilul să de îndepărteze de autoritarismul rusesc cu care se învățaseră. Dacă în alte state fost comuniste, tendința liderilor a fost cea de a democratiza, liberaliza și privatiza pe cât posibil, Putin a reîntărit rolul statului în economie și implicit energie, crescând rapid în popularitate.

Astfel, statul a preluat controlul aproape total asupra resurselor și pieței energetice, centralizând puteres și creând o strategie clară de reîntărire a Rusiei ca putere globală. S-a investit masiv în infrastructura de exploatare și transport a resurselor, punându-se presiune pe statele vecine să importe gaz și petrol din aceată sursă – în scurtă vreme, mai multe state au devenit dependente de resursele rusești, mai ales gazul.

Tocmai de aceea se poate spune că Rusia este într-un fel un stat privilegiat- în loc să se îngrijoreze de prețurile la care ar putea primi energie și de sursa acesteia, trebuie doar să creeze o ofertă calitativă și competitivă și să găsească o piață pentru resursele sale.

Acest lucru nu este deloc dificil ținând cont de poziția geografică a Rusiei, care este cel mai mare stat de pe glob. Așezat pe două continente și ocupând o porțiune semnificativă din Asia, este înconjurată de state lipsite de resurse, dar cu o economie bogată, care au nevoie să importe cantități destul de importante. Și deși Rusia este cel mai mare exportator de resurse energetice la nivel global, acest lucru nu înseamnă că poziția sa nu este lipsită de riscuri, sau că securitatea sa energetică nu este pusă în pericol.

Rusia nu mai este înconjurată de state slabe sau supuse ca în trecut, ci de puteri importante și foarte competitive din punct de vedere economic sau politic, precum Uniunea Europeană sau China. În același timp, state vecine precum Turkmenistan sau Azerbadjan încearcă la rândul lor să găsească o piață pentru resursele pe care le au, semnând și parteneriate în acest sens.

Acest lucru nu înseamnă că amenințările pot veni doar din exterior, suprafața imensă a statului aduncând cu sine și anumite probleme- iernile sunt extrem de friguroase, necesitând un consum foarte mare de energie doar pentru încălzire.

Pe de altă parte, extinderea infrastructurii în zonele nordice și extrem de dificil de atins precum Siberia reprezintă o altă provocare întrucât lucrările sunt foarte scumpe și complicate. Alte probleme interne sunt legate de grupurile minoritare interne, în special cele de musulmani, care sontestă suveranitate Rusiei și au cauzat atentate de mai multe ori, nefiind exclus ca acestia sa devină amenințări și la nivelul energetic.

Și cu toate acestea, Rusia este remarcabilă în continuare la nivle mondial: este prima țară la nivel mondial în ceea ce privește resursele și exporturile de gaz natural (23%). Exportă 12% din petrolul vândut la nivel global. Oferă 30% din gazul consumat la nivelul Europei (incluzând Turcia, dar excluzând Belarus și Ucraina). Rusia ocupă și locul 2 privind producția de cărbune la nivel global (19%), dar în mod surprinzător, ocupă și 5% din piața mondială a energiei nucleare. Deține 8% din producția de uraniu la nivel global.

În acest context, este clar că Rusia are un impact extrem de puternic asupra statelor din jur, la un nivel mult mai mare decât cel economic. Cum o parte din statele europene au o dependență de peste 80% de gazul rusesc, teama unora dintre ele este ușor de înțeles, mai ales că au existat mai mult de 20 de ocazii separate în care au existat probleme cu sistarea gazului natural, din motive care par să fie legate mai mult de politic decât de economic.

Ca urmare, este necesar să se înțeleagă modul în care funcționează politica acestui stat pentru a avea o privire de ansamblu asupra viitoarelor strategii abordate în domeniul energetic. Astfel, Rusia a fost și este în continuare un stat extrem de competitiv din toate puntele de vedere: militar, politic, economic, energetic, științific, etc. În trecut, această rivalitate s-a manifestat de cele mai multe ori prin conflicte armate, dar Rusia nu era nicidecum diferită de restul statelor din acest punct de vedere.

Însă, după cel de-Al Doilea Război Mondial, dar în mod mult mai ecident după căderea comunismului, a devenit mult mai evident că puterea soft (economie, mediu, cultură) devenise mai importantă în relațiile globale decât cea hard (miltară, politică), deși aceasta din urmă nu a fost niciodată uitată. Ca urmare, chiar și foști mri inamici au început să dezvolte relații economice, Uniunea Europeană s-a aprofundat tot mai mult, iar statele au ănceput să răspundă tot mai puțin la amenințările clasice.

În acest context însă, Rusia a preferat să rămână o insulă a puterii hard și să folosească economia și cultura doar pentru a o întări pe aceasta. Astfel, sume extrem de mari obținute din vânzarea resurselor energetice au fost utilizate pentru achiziționarea armamentului, Rusia fiind unul din statele cu cele mai mari arsenale la nivel global și fiind pe locul doi privind cheltuielile de apărare.De asemenea, este și unul din puținele state care au folosit armamentul împotriva altui stat în ultimii ani – răspunzând militar unui atac al Georgiei cauzat de una din zonele separatiste.

În Rusia, conceptele de relapolitik și realism la nivel internațional nu sunt uitate deloc, conducerea menținând o linie relativ constantă în care nu s-a sfiit să amenințe sau să se impună ca un contrabalans la puterea crescândă a Statelor Unite. În plus, Rusia nu s-a temut să susțină regimuri controversate sau autoritare precum cel din Siria sau Iran, blocând mai multe inițiative privindu-le pe acestea în Consiliul de Securitate al ONU de mai multe ori. Din punct de vedere al alianțelor, Rusia este extrem de deschisă, cât timp are beneficii din aceste relații.

Revenind la nivelul energetic, toate aceste concepte sunt aplicate în mod direct, lucru ușor de observat. O parte din ele sunt reflectate de relațiile cu Europa și America în special din ultimii ani, dar și de strategia guvernului Rusiei până în 2030, eleborată de Ministerul Energiei în 2010. Aceasta include strategiile dorite de guvernul Rusiei pentru următoarea perioadă, chiar în contextul crizei economice care a afectat destul de mult calculele făcute inițial.

Strategia elaborată se axează atât pe domeniul intern, cât și cel extern, conducerea fiind perfect conștientă de faptul că doar exportul de energie nu este suficient pentru a face din Rusia o putere la nivel global, mai ales în contextul emergenței altor puteri economice la nivel global, precum China, India sau Brazilia.

Astfel, în primul rând, deși nu există temerea că Rusia nu și-ar putea asigura necesarul de energie din propriile resurse, consumul a crescut în mod neașteptat cu 10%, extrem de mult când vorbim în cifre absolute. Ca urmare, se dorește un consum mult mai eficient al energiei prin îmbunătățirea infrastrucutrii, care suferă, mai ales în zonele foarte greu accesibile, unde lucrările au stagnat de multe ori. În plus, guvernul recunoaște necistatea instalării instrumentelor de măsură pentru a evita viitoarele furturi sau nereguliș

O altă problemă semnalată de aceeași strategie este cea a tehnologiei – Rusia a fost în mod clar devansată la nivel tehnologic și stiințific din acest punct de vedere, fapt care se reflaectă și în felul în care este organizat sistemul energetic și pierderile pe care le suferă. Astfel, un punct foarte important pe agenda guvernului Rusiei este reprezentat de acest domeniu.

Pe lângă noile tehnologii, Rusia recunoaște si necesitatea dezvoltării resurselor regenerabile, care în prezent ocupă un procent insignifiant din domeniul energetic, domeniu strict legat de cel al tehnologiei. În plus, de vor face eforturi majore pentru reducerea consumului de gaz și petrol în interiorul țării, încercând să limiteze efectele negative ale dependenței majore de resurse care până la urmă sunt finite.

Desigur, nici combustibilii fosili nu sunt ignorați, Rusia fiind mereu în căutarea unor noi surse. Deși raportul nu se concentrează pe acest aspect, fiind mai degrabă o preocupare pentru viitor, resursele din Oceanul Arctic ar putea ajunge noua frontieră a Rusiei. Deși conceptul în sine de exploatare a resurselor arctice nu este unul susținut la nivel internațional, mai ales din cauza poluării. În plus, zona este una complicată din punct de vedere al proprietății, Danemarca, SUA și Canada având la rândul lor pretenții în zonă. Oricum ar fi, este clar că Rusia va avea nevoie de cooperare întrucât extragerea resurselor este extrem de complicată în zonă, iar Rusia nu are tehnologia necesară. Însă această dezbatere se va amâna cel mai probabil pentru viitor.

Alte măsuri se referă la încurajarea inovației în companii prin reducerea taxelor, îmbunătățirea condițiilor de muncă în domeniul energetic și a standardului de viață în general, precum și la creșterea comeptitivității pieței rusești la nivel global. Dar pe lângă aceste domenii, este extrem de important ca Rusia să se remarce la nivel intenrațional, întărind legăturile cu clienții actuali și creând noi relații. Strategia economică a Rusiei include în mod clar diversificarea și extinderea exportului de resurse energetice, deși se dorește reducerea aportului acestui domeniu la economia națională.

Fig 4.1 Estimările privind exportul de resurse energetice până în 2030

După cum se poate vedea, Rusia mizează pe o creștere în toate domeniile, anticipând o creștere a consumului în mai multe state, în ciuda crizei economice, mai ales în state precum Coreea de Sud și China, dar și în Uniunea Europeană. Uniunea Europeană va avea nevoie să importe mai mult din cauza epuizării propriilor resurse, în ciuda folosirii energiilor alternative, în timp ce țările din Asia cel mai probabil își vor continua dezvoltarea industrială, avâd nevoie de multe resurse în acest sens.

Raportul întocmit de guvernul Federeției Ruse însă este foarte puțin detaliat la nivelul politicilor externe, singura strategie clară specificată fiind cea de a-și menține clienții actuali, în același timp devenid competitivă și din alte puncte de vedere pe lângă cel energetic. De asemenea, conducerea Rusiei recunoaște faptul că marile companii energetice, puternic controlate de stat, sunt foarte puțin prezente la nivel internațional, fiind deschisă la o colaborare cu organizațiile economice constituite în zonă (asiatice și europene) pentru facilitarea comerțului energetic.

Însă tocmai lipsa de detalii privind strategia internațională arată că Rusia este destul de încrezătoare, ținând cont că multe state sunt complet dependente de energia obținută din acest stat. Însă relațiile Rusiei cu alte state nu sunt chiar atât de simple, fapt cauzat tocmai de lipsa de încredere față de strategia acestui stat, care este destul de dură și neașteptată uneori, sancționând brusc orice comportament considerat necorespunzător.

Se consideră astfel că Rusia a întrerupt sau scumpit nejustificat gazul de 20 de ori din 1990, cel mai probabil fiind decizii politice, iar nu economice. Astfel, state precum Estonia sau Bulgaria au toate motivele să se teamă, neavând rezervele necesare pentru a rezista fără probleme în aceste cazuri, securitatea lor energetică fiind astfel în pericol.

Două cazuri pot fi menționate în mod special privind această strategie, pe lângă criza gazului din Ucraina, care a îngrijorat majoritatea statelor europene și care a mai fost menționată până acum. Astfel, în 2008, Rusia a sistat transportul de gaz către Cehia, după ce acest stat a semnat un tratat cu SUA, permițîndu-i să instaleze rachete pe teritoriul său. Distribuția a început la scurtă vreme, dar a transmis un mesaj:activitățile NATO în apropierea Rusiei nu sunt văzute cu ochi buni și sunt considerate o amenințare.

Un alt caz bine cunoscut este cel al Georgiei, după scurtul conflict militar dintre cele două state, când gazul a fost oprit în mijlocul iernii (extrem de dificilă în această regiune), pe motivul unor defecțiuni. Livrarea a fost reîncepută, dar și în prezent Georgia este statul care plătește cel mai mare preț pentru gaz dintre toți clienții Rusiei.

Cazurile sunt numeroase, state precum Bulgaria, Lituania, Ucraina sau România fiind deja afectate de politica fluctuantă a energiei rusești. Deși conducerea a negat de mai multe ori folosirea gazului pe post de element de intimidare, criticile rămân. Ca urmare, statele Uniunii Europene au început să caute alternative pentru obținerea energiei, lucru care se poate dovedi periculos pentru Rusia, prin pierderea de clienți importanți.

Astfel, după cum am menționat în capitolul anterior, mai multe state europene au semnat un tratat cu unele state caspice pentru începerea construcției unei noi conducte care să le aprovizioneze cu gaz, dar fără a risca presiuni politice și schimbări bruște de prețuri. Ca urmare acesta ar fi unul din principalele riscuri.

Un al doilea risc major este unul intern legat de modul în care este realizată exploatarea resurselor energetice. Astfel, deși strategia pentru 2030 implică o mai bună contorizare și evaluare a extragerii și transportului resurselor, pericolul corupției rămâne foarte mare. Conform economistului Anders Aslund, care și-a petrecut multă vreme lucrând în Rusia și Ucraina, până la 50% din investițiile în energie sunt pierdute din cauza corupției, lucru cauzat în mare parte de faptul că marile companii sunt controlate aproape exclusiv de o elită a statului și de o birocrație numeroasă.

Astfel, pierderile sunt numeroase, iar încrederea se pierde la nivelul populației. Din același motiv, cel al controlului statului, încă se înregistrează probleme la nivel de infrastructură, mai ales în contextul reliefului și climatului dificil din Rusia.

Provocările sunt în mod clar numeroase, dar conducerea statului pare perfect conștientă de ele, iar primele măsuri au început deja să fie luate. Astfel, în ceea ce privește cooperarea cu statele caspice pentru livrarea gazului, Rusia a contracar deja prin construirea în viitorul apropiat a unei alternative, South Stream, care ar urma să aprovizioneze partea sudică a Europei, un parteneriat cu Serbia fiind deja pus în aplicare.

Această conductă este prezentată ca o alternativă sigură, prietenoasă cu mediul și dedicată securității economice a UE, fără a mai exista riscul întreruprilor (pentru care conducerea din Rusia a găsit mereu scuze extrem de iscusite și credibile – în niciun caz legate de domeniul politic). În acest caz, Rusia se pare că a devenit conștientă de necesitatea unor parteneriate pentru a introduce Gazprom și pe alte piețe, mai multe companii acceptând să facă parte din proiect.

Astfel, Rusia pare să învețe din greșeli: în 2006 a acceptat să creeze un câmp gazeifer în Marea Barents împreună cu alte companii din Norvegia, Franța sau SUA, dar a renunțat brusc la parteneriat, terminând proiectul pe cont propriu. Acest eveniment a dus la creșterea neîncrederii în comapniile rusești, precum și în guvern, fiind într-adevăr nevoie de un nou mare proiect pentru a șterge această imagine.

Astfel, deși strategia aplicată de Vladimir Putin la începutul primului său mandat a fost una de succes din punct de vedere economic, este clar că Rusia trebuie să se readapteze și să accepte parteneriate venite din exterior, reducând controlul statului, astfel având acces la tehnologii și idei noi. Vladimir Putin nu este străin de domeniul energetic și ceea ce implică, dedicându-și lucrarea de doctorat rolului resurselor minerale în economia rusească, așa că probabil știe la ce să se aștepte. Astfel, Rusia va trebui să își curteze vechii partneri din nou, mulți dintre ei încă având resentimente la adresa marii puteri- astfel Polonia a oprit pentru o vreme reînnoirea unui contract dintre UE și Rusia din cauza unor probleme legate de comerțul cu pui.

Pentru strategiile viitoare, Rusia trebuie să își redirecționeze politica, majoritatea statelor, mai ales din UE, devenind foarte sceptice în cazul practicilor netransparente. Astăzi, forța militară și amenințările țin tot mai mult de trecut, deși încă există ca o realitate, iar Rusia trebuie să învețe câteva din regulile jocului pentru a nu pierde pe plan economic.

Reformarea sistemului energetic este o problemă care trebuie rezolvată cît mai repede, mai ales în contextul emergenței altor state extrem de competitive, iar Rusia trebuie să coreleze reforma unei atitudini mai puțin autoritare și mai transparente, câștigând astfel parteneri stabili, și nu supuși speriați de pierderea resurselor.

În această situație România se poate considera prea puțin amenințată de cursul evenimentelor, oricare ar fi acesta. Deși integrarea României în NATO și UE nu a fost văzută cu ochi buni de către Rusia, relațiile dintre cele două state au rămas în mare parte cordiale, deși momente de tensiune au existat, dar fără repercusiuni directe.

Chiar și așa, problemele dintre Rusia și Ucraina s-au reflectat și asupra României în timpul crizei gazului, nefiind imposibil ca astfel desituații să se repete. Faptul că România a permis instalarea unui scut anti-rachetă NATO pe teritoriul său nu a dus decât la răcirea relațiilor, însă nu în mod semnificativ, acestea fluctuând.

Ca urmare, în contextul politicii Rusiei, care de multe ori este greu de anticipat sau extrem de greu de influențat, România trebuie să învețe să jongleze între cele două blocuri, având totuși nevoie de resursele importate din Rusia, precum și de relații cordiale cu un stat a cărui influență nu poate fi negată de nimeni. Chiar și așa, în contextul în care Rusia încă mai împarte lumea în ”noi” și ”voi”, România trebuie să fie atentă la presiuni și să accepte acele alternative care se dovedesc profitabile pe termen lung.

Având o politică fermă, dar deschisă, România poate câștiga foarte mult la nivel strategic și energetic prin participarea la proiectul South Stream mai ales- poziția geografică a țării noastre fiind una necesară proiectelor de acest gen.

Situația regiunii Mării Negre

Regiunea din jurul Mării Negre a reprezentat timp de sute de ani un loc plin de conflicte, pentru controlul căruia s-au luptat marile puteri ale vremii precum Imperiul Țarist sau Imperiul Otoman. Statele au fluctuat foarte mult în această regiune, devenind mult mai numeroase odată cu dizolvarea marilor imperii. Astfel, azi Marea Neagră este mărginită de România, Moldova, Ucraina, Bulgaria, Rusia, Georgia și Turcia. Regiunea însă include și alte state, precum Armenia, în timp ce unii cercetători includ și zona Balcanilor în aceeași categorie pe morive culturale, economice și sociale, dar și politice. Deși astăzi situația este relativ stabilă, mai ales după ce noi state și-au câștigat independeța după dizolvarea URSS, situția ar putea să se schimbe, existănd regiuni separatiste atăt în Georgia, căt și în Rusia și Moldova.

După cum se poate observa, această regiune este extrem de diversă din punct de vedere cultural, politic, religios sau economic. Multe dintre statele din regiune au fost la un moment dat parte a blocului comunist și încă au de recuperat la capitolul economic – Moldova, România, Bulgaria, etc. Rusia reîncearcă să se impună ca o putere mondială, în timp ce Turcia este una din principalele economii emergente. În zonă locuiesc de asemenea numeroase etnii, creștinismul și islamul fiind principalele religii prezente în aceste țări în număr semnificativ.

Fig 5.1 Regiunea Mării Negre

Acest mozaic cultural, politic și economic are beneficiile sale, dar pe de altă parte face zona extrem de greu de controlat și gestionat în cazul unei crize. Zona este extrem de importantă atât pentru statele din zonă cât și pentru altele care sunt afectate direct sau indirect de situația acestora, precum statele membre UE sau SUA.

Toți acești actori recunosc faptul că zona Mării Negre este problematică din foarte multe punte de vedere, acestea fiind enumerate în volumul ”Securitate colectivă, comună și prin cooperare”. Problemele principale identificate sunt următoarele:

-o bună parte din state sunt foste membre ale blocului comunist, având în continuare probleme legate de economia de piață, competitivitatea la nivel internațional, libertatea presei sau transparența sistemului politic.

-atât Turcia, cât și Rusia își doresc hegemonia în zonă, fapt care duce la tensiuni, deși ambele state sunt conștiente că au nevoie unul de celălalt. Relațiile internaționale sunt marcate pe de altă parte de conflictul dintre Turcia și Grecia de această parte, animozitățile legate de problema Ciprului continuând să existe.

-Asia Centrală este recunoscută ca fiind o zonă instabilă.

-Marea varitatea etnică a creat și mai poate crea probleme politice din cauza separatismului din unele state. Astfel de conflicte există în Cecenia, Osetia de Sud, Transnistria și în Balcani.

-Extremismul religios creează cadrul terorismului, mai multe atentate având loc în Turcia și Rusia.

-Resursele naturale reprezintă o sursă a conflictelor, în timp ce exploatarea acestora se face în mare parte fără protejarea mediului, neexistând un cadru în acest sens. Din această cauză a apărut conflcitul dintre România și Ucraina în privința Canalului Bâstroe, care ar afecta semnificativ Delta Dunării.

-Economia subterană și crima organizată sunt extrem de dezvoltate în această regiune, controlul fiind extrem de limitat, mai ales că nu esistă niciun cadru comun sub forma unui tratat în zonă.

Ca urmare, se poate spune că zona Mării Negre este extrem de vulnerabilă, fapt recunoscut și de NATO, care consideră această situație o sursă de instabilitate care se oate extinde, efectând partneri strategici importanți, inclusiv la nivel energetic. Astfel, NATO a încercat să stabilească noi parteneriate strategice în zonă, unele state cochetând cu ideea de a adera la organizație, atitudine profund criticată de Rusia.

În timp ce Statele Unite și aliații europeni apreciază că statele riverane Mării Negre nu sunt capabile să asigure securitatea regiunii, Federația Rusă, prin vocea șefului diplomației sale, Serghei Lavrov, a afirmat contrariul.Oficialul rus s-a pronunțat împotriva propunerii NATO privind extinderea operațiunii Active Endeavour în perimetrul Mării Negre. Deși în ultima perioadă Moscova a participat la exercițiile militare de sub egida NATO, responsabilii din Kremlin rămân reticenți în ceea ce privește prezența forțelor militare ale SUA și NATO. Experții consideră că poziția Rusiei față de prezența NATO în Marea Neagră reprezintă pentru Moscova și pierderea controlului asupra gestionării resurselor energetice din această parte a lumii.

Astfel, din toate elementele menționate până acum se poate oberva interesul acordat resurselor energetice, de care depinde securitatea energetică a foarte multor state. Pe scurt, în zonă se află producători mari, care doresc să își extindă și consolideze piața, precum Rusia, state care au câștigat masiv prin faptul că marile conducte le tranzitează teritoriul, precum Ucraina, dar și economii în plină dezvoltare care au nevoie de multe resurse, ca Turcia. Alte state doresc pur și simplu să își asigure necesarul energetic la un preț rezonabil și fără riscul de a rămâne fără acestea. În acest context, relațiile din zonă sunt cât se poate de complexe, fiind măsurate în abilitatea de a participa la marile proiecte energetice.

În zonă se remarcă două principale resurse energetice de o importanță vitală: gazul și petrolul. Petrolul este absolut necesar pentru activitățile economice de orice fel și nu numai ale statelor riverane Mării Negre, care încearcă să își asigure necesarul energetic în funcție de poziția strategică și relațiile politice în general.

Astfel, petrolul, care există atât în platforma maritimă, cât și pe teritoriul statelor riverane, este una din principalele resurse, fiind transportat prin conducte, precum Ceyhan (care aduce venituri importante Georgiei, un stat cu o economie mică). Pe de altă parte, Turcia, care importă majoritatea gazului și 88% din petrol, face presiuni pentru ca mai multe resurse să fie transportate prin strâmtorile limitrofe, obținând beneficii strategice și economice. Din păcate, acest lucru este și riscant la nivel de securitate, peste 155 de coliziuni având loc în strâmtori, cauzând mai multă sau mai puțină poluare.

În ceea ce privește gazul natural, acesta este în general găsit pe teritoriul Rusiei și Turkmenistanului, restul statelor din zonă, precum Georgia, Bulgaria sau Grecia importând cantităși foarte mari pentru a-și asigura securitatea energetică, deși s-a încercat găsirea unor alternative – Bulgaria folosește mai multe reactoare nucleare. Gazul este transportat pe baza conductelor, în starea inițială sau lichefiat – în acest caz pericolul fiind reprezentat de sabotaj sau terorism. Astfel, state întregi pot rămâne fără căldură în sezonul rece în cazul sistării exportului într-o astfel de situație.

Astfel, în zonă se pot observa 2 mari tendințe- cea a Rusiei de a facilita accesul altor state la resursele pe care le exportă și cea a statelor dependente de aceste resurse de a găsi alternative pentru aceste resurse. Astfel, anii 2000 au adus numeroase proiecte masive de creare a noi conducte de aprovizionare, în special a țărilor din Europa. Astfel, Rusia încearcă să își creeze noi piețe suficient de repede încât să contracareze alternativele găsite de Uniunea Europeană. Ca urmare, unii cercetători sunt îndreptățiți să se întrebe dacă nu cumva monopsonul european este mai puternic decât monopulul rusesc.

Una din principalele alternative dorite de statele UE a fost reprezentată de conducta Nabucco, principalul competitor pentru gazul rusesc. Numele conductei vine de la faimoasa operă a lui Verdi, care a fost ascultată de partenerii inițiali care au conceput proiectul după prima lor întâlnire în 2002.

Conducta urma să unească regiunea caspică, extrem de bogată în gaz și o alternativă foarte competitivă pentru gazul importat din Rusia, cu Europa, ajungând până în Baumgarten, Austria. Conducta a devenit o prioritate după criza gazului din 2006 manifestată prin conflictul dintre Rusia și Ucraina, care a afectat numeroase țări europene, care s-au găsit într-o situație extrem de dificilă în timpul iernii.

Conducta urma să treacă granița bulgaro-turcă, traversând teritoriul României și Ungariei până în Austria. Conducta urma să livreze prin cei 1300 de kilometri pe care urma să îi atingă la finalizare între 10 și 23 de miliarde de metri cubi, asigurând mare parte din necesarul energetic al țărilor pe care le-ar fi traversat.

Conducta ar fi oferit numeroase avantaje economice statelor membre, dar nu numai. Astfel, de la Baumgarten, exista posibilitatea de a prelungi conducta pentru a aproviziona alte state, precum Franța, Italia sau Germania. De asemenea, conducta urma să aibă capacitatea de a depozita 16 milioane de metri cubi de gaz, ce puteau fi utilizați în caz de urgență, eliminând riscurile în cazul unei sistări bruște din cauza unor defecțiuni, atacuri sau alte probleme majore.

În ceea ce privește competitivitatea economică, aceasta este remarcabilă întrucât statele pe al căror teritoriu urma să se afle conducta ar fi avut o scutire de 50% de la cerințele European Third Party Access.

Partenerii principali urmau să fie câteva dintre cele mai mari companii din Europa, aceștia fiind FGSZ, Bulgarian Energy Holding, Botaș, Transgaz și OMV.

În ciuda prospectelor extrem de optimiste, au existat de la început însă câteva critici și riscuri asociate construirii acestui proiect major, implicațiile geopolitice fiind la fel de importante. Astfel, prima critică era legată de țările participante și de stabilitatea resursei de gaz natural în sine, de care depindea securitatea energetică a statelor participante. Astfel. Din cauza embargoului economic impus Iranului, statul a fost respins ca fiind o sursă de gaz, preferându-se exploatarea gazului din Irak și aducerea sa în Europa.

Această situație se putea dovedi riscantă după unele păreri, existând un risc ca această sursă să nu fie suficientă pentru alimentarea tuturor statelor europene care s-ar baza pe aceste resurse. Iran este al doilea stat la nivel mondial privind resursele de gaz natural, după Rusia, nefiind chiar atât de ușor de ignorat.

Astfel, conform unor păreri, respingerea acestui stat din proiect nu era o decizie atât de înțeleaptă, dar pe de altă parte, nici încălcarea embargoului nu era o soluție acceptabilă pentru europeni, care se mândresc cu respectarea angajamentelor și atitudinilor față de unele regimuri politice.

Pe de altă parte, criticile erau legate de implicarea Turkmenistanului ca potențială sursă ridică noi critici, statul caspic având un regim comparabil privind represiunea, dar fără factorul nuclear, practicând până nu demult cultul personalității fostului conducător. Astfel, statele UE au fost acuzate că au o atitudine fluctuantă privind regimurile autoritare, tolerând unele și acuzând altele, în funcșie de propriile interese.

În cazul găsirii unor resurse suficiente, noi descoperiri fiind făcute constant, conducta se putea dovedi o alternativă foarte competitivă pentru gazul adus din Rusia, ducând la crearea unei piețe competitive în UE, lucru mereu dorit de statele membre, care s-au ferit mereu de crearea unor monopoluri, mai ales în domenii extrem de importante precum cel energetic, de care depinde întreaga securitatea a unui stat. Costurile proiectului, nu erau nicidecum mici, fiind aproximate la 11 miliarde de dolari, fiind cea mai scumpă creată vreodată, ceea ce făcea proiectul să fie avantajos pe termen lung, dar greu de susținut pe termen scurt, mai ales în contextul crizei financiare.

Toate aceste îngrijorări nu au fost nejustificate, schimbările din evoluția pieței gazului vel mai probabil pnând capăt ambițiosului proiect, ami ales din cazuza instabilității statelor din Caucaz, ceea ce va determina din nou statele europene să caute alternative energetice.

Proiectul nu a rămas fără replică, Rusia răspunzând printr-un proiect considerat în directă competiție cu primul, și anume South Stream. Acesta, care ar urma să fie finalizat în 2015, este unul la fel de ambițios precum Nabucco. Astfel, conducta ar urma să atingă 923 de kilometri în partea offshore și între 1600 și 2540 kilomoetri în porțiunea onshore, planul exact al conductei nefiind încă finalizat.

Astfel, Rusia dorește să răspundă într-un mod competitiv problemelor care au apărut de-a lungul timpului privind livrarea gazului în Europa, precum cele de tranzit din cauza conflictului cu Ucraina, care nu numai că au lăsat Europa fără gaz pentru o perioadă, dar au și cauzat pierderi de 2 miliarde de dolari Gazprom.

Proiectul dorește să elimine aceste riscuri întrucât Ucraina nu este parte a proiectului, eliminând astfel sursa acestor îngrijorări. Pe de altă parte, inițiatorii proiectului oferă asigurări viitorilor clienți privind viabilitatea proiectului, resursele fiind într-adevăr suficiente. Pe de altă parte, livrarea gazului prin South Stream ar urma să nu afecteze celelalte conducte, țările prin care noua conductă nu trece nefiind afectate prin scăderea volumului de gaz exportat.

South Stream are de asemenea numeroși parteneri de anvergură, precum Winterhsall, Eni, EDF, OMV, Bulgarian Energy Holding, Plinovodi sau DESFA. Astfel, Rusia nu a mai repetat greșeala anilor trecuți prin refuzul cooperării, noul proiect fiind mult mai bine văzut datorită acestor parteneriate, care garantează mai multă stabilitate la nivelul politc și nu doar energetic.

South Stream nu are încă un treseu definitiv precum Nabucco. Astfel, variantele propuse trec fie prin România, urmând apoi să treacă prin Serbia, fie trec prin Bulgaria, Ungaria și Slovania sau Austria, putând să continue fie în Croația, fie în Grecia, ajungând în Italia. Proiectul este ambițios, estimările actuale promițând clienților livrarea a 63 de miliarde de metri cubi de gaz până în 2018 inclusiv.

Proiectul este puternic orientat spre Uniunea Europeană, deși Serbia, unul din partenerii principali, nu este membră, promițând să ajute la atingerea necesarului aproximat pentru 2030, acoperind ”foamea” europeană de gaz la un preț avantajos. Un alt semn al orientării spre piața europeană este cel al importanței acordate mediului, proiectul promițând să fie unul verde, care să producă un minimum de distrugeri – în concordamță cu linia urmată de UE.

Nici acest proiect nu este lipsit de unele probleme sau critici. Astfel, eliminarea Ucrainei din plan nu reduce teama statelor europene în fața presiunii politice. După criza gazului, multe dintre ele ar dori să aibă alternative și să nu mai depindă în totalitate de gazul importat din Rusia.

Deși state ca Germania nu au o problemă în a coopera economic cu Federația Rusă, multe alte state ar prefera o alternativă în cazul repetării situației. Rusia răspunde prin a face garanții – proiectul South Stream este într-adevăr o inovație în comparație cu proiectele anterioare din Rusia, fiind și mult mai scump decât acestea, ceea ce ridică din nou întrebări privind abilitatea statelor mebre de a acoperi costurile noii conducte.

Pe lângă aceste implicații, felul în care cele două proiect majore din Europa, South Stream și Nabucco ar fi interacționat ridicau alte semne de întrebare. Astfel, majoritatea analiștilor vedeau cale două proiecte ca fiind în competiție directă. Acest lucru era în mod clar benefic pentru consumatori, cele două proiect concurând privind prețurile și calitatea oferită.

În ciuda acestor analize, oficialii South Stream au respins aceste proiecții, considerând că cele două proiecte nu erau în competiție, adresându-se piețelor diferite. Astfel, Nabucco era orietată mai mult spre piețele din vest, precum Austria și Franța, în timp ce South Stream se adresează mai mult pieței din Balcani și Europa de sud. ENI chiar a propus unirea celor două conducte pentru a crea un mega-proiect capabil să aprovizioneze numeroase state. Rusia a refuzat însă propunerea, considerând că South Stream este mult mai competitivă și sigură, rezerva rusească de gaz fiind în mod clar suficientă.Se pare că acu avut dreptate.

Totuși, conductele ar urma să trecă destul de aproape una de cealaltă, putând fi alese sau nu ca sursă de aprovizionare de către statele din zonă. Privind securitatea energetică a statelor din Europa, acest lucru este pozitiv, având mai mutle oportunități și reducând monopolul.

Fig 5.2 Infrastructura de transport și prelucrare a petrolului în Marea Neagră

În mod clar, zona Mării Negre va fi una extrem de importantă pentru noile tendințe energetice la nivel global. Uniunea Europeană este interesată în mod direct de situația din zonă pentru a găsi alternative energetice, iar SUA aprobă aceste demersuri, care sunt conforme cu poziția sa orientată spre liberalizarea energiei. Rusia concurează pentru noi clienți și păstrarea celor actuali, în timp ce noi actori își fac prezența simțită la rândul lor.

În tot acest context, România poate câștiga o poziție extrem de favorabilă datorită poziției geografice, dar și resurselor pe care le posedă. Astfel, ambele proiecte majore, South Stream și Nabucco, ar fi urmat să treacă prin România, sau măcar prin prin apele sale teritoriale aducând avantaje atât din punctul de vedere al securității energetice, cât și din altele, precum cel politic, economic și strategic. Cel mai probabil, alternativele pentru Nabucco (oricare ar fi acestea) vor trece aproape de România la rândul lor.

Nabucco a fost susținut mereu de către guvernul român, chiar când întreaga sa existență era pusă la îndoială din cauza insuficienței resurselor. Avantajele erau clare, proiectul fiind unul care mulțumea exportatorii, și importatorii, oferind prețuri foarte bune pentru gaz, crescând securitatea energetică a statului. Cum România importă în prezent 6 milarde de metri cubi de gaz, cifră care ar urma să creadă în următorii ani, asigurarea unor alternative competitive trebuie să devină o prioritate, chiar și în contextul închiderii proiectului Nabucco.

Pe de altă parte, România poate lua parte cu ușurință și la dezvoltarea proiectului South Stream, care oferă de asemenea avantaje la nivelul prețurilor, promițând și mai multă securitate a resurselor, prin eliminarea Ucrainei din ecuație.

Varianta preferabilă era Nabucco, South Stream practic mărind dependența României față de gazul rusesc, dar perspectivele s-au schimbat în mod clar. Cum South Stream încă nu are un traseu definitiv, va rămâne de văzut cum anume ar putea beneficia România de situația din zonă.

Însă, indiferent de alegerea făcută, România trebuie să crească transparența sistemului energetic și a activităților companiilor care se ocupă de acest domeniu. În plus, investițiile în infrastructură ar trebui să devină o prioritate, făcând România un partener calitativ și competitiv pentru orice proiect energetic major dezvoltat în zonă.