Securitatea Energetica In Spatiul Ex Sovietic Regiunea Marii Caspice

Cuprins

Introducere …………………………………………………………………………………………………….. p.1

Securitatea energetică ……………………………………………………………………………………… p. 2

Regiunea Mării Caspice …………………………………………………………………………………… p. 3

Federația Rusă ………………………………………………………………………………………………… p. 5

Statele din regiunea Mării Caspice (Azerbaijan, Kazahstan, Turkmenistan) …………… p. 7

Factorul energetic ca mijloc de influență economică și politică …………………………… p. 10

Concluzii ………………………………………………………………………………………………………. p. 11

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………… p. 12

Introducere

Lucrarea de față își propune să analizeze una dintre problemele de securitate din spațiul ex-sovietic, securitatea energetică, limitându-ne la zona Mării Caspice, zonă cu potențial energetic ridicat prin cantitatea de zăcăminte de petrol și de gaze regăsită în această regiune.

Spațiul ex-sovietic este marcat de diverse dificultăți date de instabilitatea de după căderea URSS-ului, iar domeniul energetic este un factor al tensiunilor politice.

Destrămarea Uniunii Sovietice din anii 1990 s-a soldat cu apariția a cincisprezece state noi și a dus la restructurarea economiilor statelor din spațiul de influență al acesteia. Cu toate acestea, deși după destrămarea URSS-ului a urmat un proces de tranziție, avem o reconfigurare a sistemului global pe toate aspectele, un sistem complex și marcat de instabilitate, în care Federația Rusă continuă să își exercite influența după cum vom vedea pe parcursul acestei lucrări.

De ce problematica energetică? Pentru că, actualmente, există state puternic industrializate, iar economia este dependentă de petrol și gaze naturale, acestea fiind resurse importante de energie; asigurarea resurselor energetice constituie o premisă fundamentală pentru dezvoltarea economică.

Problematica energetică este un subiect de mare amploare în raport cu zona Mării Caspice, mai ales în ceea ce privește interesele Federației Ruse pentru aceste resurse. De altfel, lupta pentru resursele energetice, inclusiv petrol ca și principala sursă de energie la nivel global, influențează geopolitica statelor, generând o serie de procupări la nivel mondial, ținând cont de faptul că resursele energetice sunt repartizate în mod neuniform pe glob și sunt resurse epuizabile, motiv pentu care securitatea energetică devine o preocupare principală. Unele dintre cele mai importante rezerve de hidrocarburi la nivel mondial se găsesc in zona Golfului Persic, Federația Rusă (Siberia), zona Mării Caspice (Asia Centrală).

Producția de petrol la nivel mondial a crescut constant de-a lungul anilor, Federația Rusă plasându-se pe al doilea loc după Arabia Saudită, iar în ceea ce privește rezervele de gaze naturale Federația Rusă deține 30% dintre acestea.

Securitatea energetică

În contextul globalizării nu mai putem reduce definiția securității la dimensiunea tradițională; având în vedere faptul că atualul sistem internațional presupune abordarea mai multor nivele de analiză, securitatea este un fenomen complex și dinamic, iar noile amenințări cu care se confruntă statele presupun noi abordări. Astfel că, dimensiunea economică are un aspect principal, economia fiind baza unui stat, iar economia este strâns legată de resursele energetice.

Securitatea energetică este parte a securității economice și ține de capacitatea fiecărui stat în parte de a fuziona resursele pe plan intern și extern. De altfel, resursele energetice au efecte atât asupra creșterii economice, cât și asupra stabilității politice a unui stat, motiv pentru care sunt folosite drept presiuni și drept amenințări politco-strategice de către statele care le dețin. Securitatea energetică este văzută diferit de fiecare stat în parte în funcție de interesele urmărite, depinzând „în mare măsură de contextul regional și global și de poziția ocupată în circuitul economic”, iar aceasta „vizează, în principal, următoarele dimensiuni: asigurarea unor surse (locuri) alternative de aprovizionare, identificarea unor rute energetice alternative de transport, securizarea surselor și rutelor existente și creșterea ponderii energiilor alternative în consumul intern.”

Există câteva principii fundamentale, menționate de Daniel Yergen, ce trebuiesc respectate pentru ca securitatea energetică să fie asigurată: diversificarea surselor de aprovizionare, menținerea unei marje de siguranță (capacități de producție suplimentare și rezerve care pot fi accesate în situații de urgență), interconectarea rețelelor energetice și informația de calitate (privind modul de funcționare a piețelor de energie). De asemena, sunt identificate ca și dimensiuni ale securității energetice: securitatea fizică (a conductelor în sine), accesul la resurse și dezvoltarea lor, vulnerabilitățile cibernetice (atacuri la adresa infarstructurilor critice cum ar fi sistemele de securitate energetică).

Caracterul limitat al resursele energetice, fiind surse epuizabile, și distribuția neuniformă pe glob, fiind distribuite în mod inechitabil, determină lupta pentru aceste resurse; cu atât mai mult cu cât există o dependență între resursele energetice și economia unui stat și, implicit, forța politică propriu-zisă.

Este necesar ca o stategie energetică să aibă în vedere reducerea dependenței vizavi de importurile de resurse energetice, cu atât mai mult față de un furnizor ce deține monopolul (Rusia) și divesificarea surselor de aprovizionare (fie prin extinderea furnizorilor, fie prin dezvoltarea unor surse de energie alternative, cum ar fi cele regenerabile, care deși au costuri ridicate,vor putea fi amortizate în timp), un echilibru între surse primare și surse secundare.

Regiunea Mării Caspice

Până la destrămarea URSS-ului, Marea Caspică era exclusiv a URSS-ului și a Iranului, dar după anul 1991 avem noi state riverane: Rusia, Kazahstan, Turkmenistan, Iran și Azerbaidjan. Având în vedere că această regiune a făcut parte din sfera de influență a URSS-ului, Federația Rusă continuă să aibă o influență accentuată asupra evoluțiilor din aceste state. Cu toate acestea, poziția Iranului a crescut considerabil ca și influență în regiune devenind un competitor pentru resursele energetice.

Este o zonă de interes mai ales pentru Rusia, dar și pentru SUA, China, si statele din Uniunea Europeană care au dezvoltat politici care să-ți promoveze propiile interese ceea ce complică și mai mult securitatea din zona Mării Caspice. Europa este dependentă de resursele din Rusia și este în căutare de noi furnizori, de aici și interesul pentru Marea Caspică. Astfel că, avem o serie de actori locali și internațioanli interesați de regiunea Mării Caspice ale căror interese sunt divergente, aspect ce are influențe considerabile asupra stabilității regiunii, Marea Caspică fiind mai degrabă obiectul unui joc politic și economic, prin producția de petrol și gaze naturale din această zonă, dar și prin controlul rutelor terestre și submarine prin care se transportă resursele către piețe externe. Miza traseelor este ridicată prin prisma faptului că vine în intersul țărilor producătoare, care sunt totodată și țări exportatoare, dar și în intersul celor care facilitează tranzitul către beneficiari (prin impunerea unor taxe de tranzit); în mare parte totul se reduce la interesele geopolitice ale marilor actori globali, printre care Rusia reușește să-și impună cel mai bine amprenta.

Astfel că, după cum Lena Jonson identifică drept caracteristici ale zonei caspice de după anii 1990 avem „un proces de retragere a Rusiei din domeniile economice, politice și militare din Caucaz și Asia Centrală; o creștere a implicării actorilor externi (atât statali, cât și non-statali) și o creștere a concurenței între Rusia și actorii externi, în principal SUA.”

Marea Caspică, pe lângă faptul că deține numeroase resurse de petrol și gaze natural, este importantă și din punct de vedere geostrategic ocupând o poziție centrală în cadrul continentului eurasiatic în ceea ce privește rutele de comerț dintre Europa și Asia. Din aceste motive, factorul energetic este strâns legat de dimensiunea securității regionale.

Statutul juridic al acestei regiuni nu mai este în prezent reglementat de vreun tratat, cum era anterior în 1921 și 1940 prin tratatul soviet-iranian, o reglementare în acest sens fiind necesară. De altfel, stabilirea traseelor pentru transportul de petrol și gaze din regiunea Mării Caspice către consumatorii externi a reprezentat un impediment, fiind o cauză a tensiunilor politice din zona caspică. Conflictul de bază rezultă din faptul că la sfârșitul aniilor 1990 majoritatea conductelor de petrol și gaze treceau prin Rusia.

Există două puncte de vedere diferite cu privire la statutul Mării Caspice, astfel că pe de o parte avem Rusia ce o consideră „lac internațional și, ca urmare, nici o țară riverană nu poate revendica o zonă exclusivă din cadrul acestei mări, nu poate împiedica libertatea de navigație și, în plus, toate deciziile trebuie luate de comun acord de către toate cele cinci state”, și, pe de altă parte, „celelalte trei state consideră Marea Caspică o mare și, ca urmare, doresc aplicarea Convenției Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării (UNCLOS), din 1982, potrivit căreia fiecare stat riveran ar urma să aibă o mare teritorială cu o lățime de cel mult 12 mile marine (22,224 km), o zonă economică exclusivă de cel mult 200 de mile (332 km) și o platformă continentală, așadar o împărțire sectorială a Mării Caspice.”

Cu toate că, Rusia a dominat domeniul energiei și nu există rute alternative la conductele rusești, există totuși tensiuni și lupte politice privind controlul și influența rutelor, iar „rezultatul rivalității dintre diferitele opțiuni de conducte va determina nu numai modelul de orientare al politicii externe și de cooperare în regiune, dar, de asemenea, și influența și poziția puterilor regionale”.

Regiunea Mării Caspice este o zonă dominată de vulnerabilități precum state caracterizate de dezechilibre în special politice și economice, divizuni sociale, etnice, religioase, extremism, criminalitate, iar petrolul a devenit un factor destabilizator în ceea ce privește mediul de securitate în raport cu aspectul politic. Instabilitatea politică din regiune reprezintă un punct de îngrijorare pentru țările importatoare.

Federația Rusă

Din punct de vedere cultural, Rusia a fost un mare imperiu (Imperiul Țarist și URSS), iar aceasta formă nu s-a pierdut, dorința de expansionism fiind încă în amploare. Printre obiectivele de politică externă ale Federației Ruse se numără influențarea politicii externe și de securitate a țărilor învecinate (a fostelor republici sovietice), câștigarea influenței și a unor monopoluri econonomice asupra sectoarelor economice cheie din aceste țări, transformarea dependenței energetice în influență politică pe termen lung și reconstruirea sferei de influență. În îndeplinirea acestor obiectie sunt folosite ca și instrumente pe lângă presiunea diplomatică, propaganda, campanile de dezinformare, amenințările militare, influența economică (prin investiții, împrumuturi), exploatarea diviziuniilor entice, încurajarea instabilității politice din fostele state sovietice și controlul energetic, în principal prin compania de stat Gazprom ce deține în momentul actual 17% din rezervele mondiale de gaz.

Fiind o țară care produce și exportă hidrocarburi evenimentele din țară pot influența prețul petrolului, iar fluctuațile de preț sunt datorate în principal nu creșterii veniturilor, ci mai degrabă dorinței creșterii dependenței de Rusia, iar statele din spațiul ex-sovietic se dovedesc a fi extreme de vulnerabile vizavi de politicile energetic adoptate de Rusia.

De altfel, economia rusă este dependentă de exportul de hidrocarburi, motiv pentru care asigurarea piețelor externe de desfacere pentru petrolul și gazele rusești reprezintă un aspect important al securității energetice. Având în vedere dimensiunea teritorială a Federației Ruse, fiind de altfel cea mai întinsă țară din lume, are nevoie de cantități mai mari de resurse; în același timp, dimensiunea teritorială o ajută să își poată impune și extinde influența.

De altfel, Asia Centrală este foarte importantă ca și regiune pentru Federația Rusă, nu doar pentru impunerea influenței sale, ci mai ales pentru faptul că este un loc din care Rusia achiziționează gaz mult mai ieftin, iar majoritatea conductelor din Asia Centrală trec prin Rusia, aceasta fiind și țară de tranzit, ocupând „un loc distinct în relația dintre producător și consumator (intermediarul, adică statul pe teritoriul căruia tranzitează vectorul energiei), intermediarul urmărind consolidarea avantajelor economice oferite de tranzit, dar, în același timp, și consacrarea avantajelor în sistemul politic al relațiilor internaționale.”

Astfel, identificăm ca și interese economice: „dezvoltarea de relații reciproc avantajoase cu statele din regiune, utilizarea capacităților acestora de transport și participarea la producția și transportul de resurse energetice”

Rusia deține cele mai mari rezerve de gaze naturale din lume, deține al doilea loc în ceea ce privește rezervele de cărbune și al șaptelea în ceea ce privește rezervele de petrol; de asemenea, este cel mai mare exportator de gaze naturale, iar din 2009 a depășit periodic Arabia Saudită ca cel mai mare din lume producător de petrol.

Politica energetică a Federației Ruse este cuprinsă în documentul strategiei energetice din 2003, document în care sunt cuprinse obiectivele acesteia, printre care se regăsesc: „necesitatea de a consolida poziția Rusiei pe piața globală a energiei și maximizarea eficienței a posibilităților de export din sectorul energetic din Rusia, precum și pentru a se asigura că există acces egal la piețele externe a companiilor rusești, tehnologie, și finanțare; infrastructura de export trebuie să fie diversificată suficient pentru a permite exporturile în toate direcțiile, precum și pentru utilizarea pe piața internă”. Ca și activități internaționale în sectorul energetic sunt vizate: „ 1) exportul de resurse energetice, 2) exploatarea resurselor energetice în alte state, 3) participarea crescută pe piețele interne de energie în străinătate și preluarea controlului asupra resurselor energetice și asupra infrastructurii energetice în aceste țări, 4) atragerea investițiilor străine în sectorul energetic rus, 5) cooperarea cu firmele de energie din țările vecine, 6) tranzit exporturilor de energie și 7) cooperare tehnică internațională și legală”.

Politica energetică rusă este parte a politicii de securitate naționale, sectorul energetic fiind în centrul redresării economice; posesiunile energetice au determinat și încă determină stabilitatea politică, contribuind masiv la afirmarea Rusiei pe scena internațională.

Statele din regiunea Mării Caspice

Deși există mai multe state interesate de energia din această regiune, Rusia a avut politica cea mai clară în acest sens, scopul principal al Rusiei fiind acela de a-și consolida influența, strategia vizând astfel: „controlul de stat asupra producției de gaz pentru export; păstrarea unui monopol pe dobândirea de gaz din Asia Centrală la preturi ieftine; obținerea unei poziții dominante crescînde pe piețele europene de consum; și utilizarea dominanței atât asupra importului, cât și exportului de gaz la țările CSI în scopuri politice.”

„Statele din zona Caspică și Asia Centrală au fost expuse anterior la monopulul rusesc din cauza lipsei de independență a infarstructurii de export; [..] aproximativ 50% din exporturile de petrol din Marea Caspică și o proporție mai mare a exporturilor de gaze (în jur de 70% în 2009) tranzitează încă prin Rusia”.

Procesul de tranziție de la începutul aniilor 1990 s-a propagat diferit în aceste state depinzând în principal de resursele deținute și de proximitatea geostrategică. În această perioadă avem o redefinire a intereselor naționale și a relațiilor externe, unde intervine și securitatea energetică.

Azerbaidjan, Kazahstan și Turkmenistan dețin rezerve de petrol și gaze considerabile, însă sunt insuficient exploatate din cauza posibilităților financiare reduse; conducta de petrol BTC: Baku (Azerbaidjan) – Tbilisi (Georgia) – Ceyhan (Turcia) este singura care nu face legătura cu Rusia.

Azerbaidjan și-a obținut independența în octombrie 1991 și de atunci principalele obiective au fost de a consolida independența și securitatea națională. Ca și elemente strategice în regiunea Mării Caspice menționăm „consolidarea relațiilor politice și economice cu țările occidentale, în special cu SUA; menținerea relațiilor politice stabile cu Rusia, Turcia și Iran; dezvoltarea comerțului liber cu toate țările; dezvoltarea parteneriatului strategic cu ceilalți membri ai GAUM, mai ales cu Georgia; delimitarea frontierelor ale Mării Caspice; asistență în dezvoltarea Coridorului Europa de Transport Caucaz Asia (TRACECA) și instituirea unui sistem diversificat de conducte de petrol și gaze”.

Conflictul din Nagorno-Karabah domină în relațiile cu celelalte state; din punct de vedere territorial acest teritoriu a făcut parte din regatul istoriei al Armeniei, iar din 1923 a intrat în componența Azerbaidjanului; Nagorno-Karabah și-a declarat independența în 1991, însă aceasta nu este recunoscută de niciun stat. Tinând cont de faptul că Azerbaidjan este una dintre cele mai bogate țări în ceea ce privește gazele, foarte multe țări nu se implică în acest conflict, evitându-l, cu toate că la nivel teoretic comunitatea internațională face eforturi în rezolvarea acestuia, deoarece au nevoie de coopetatea Azerbaidjanului în problema conductelor de gaz. Există două posibilități în acest sens, fie conductele prin Rusia, fie prin Azerbaidjan prin cate se evită monopolul rusesc. Nogarno-Karabah nu devine decât o „monedă” de negociere în funcșie de interesele urmărite.

Azerbaidjan este un furnizor al Vestului, fiind un stat de tranzit din Turkmenistan și Kazahstan, iar în ultimii ani a încercat să creeze legături cât mai apropiate cu acesta. Rezervele de gaz deținute de Azerbaidjan ajută la menținerea independenței de Rusia.

Turkmenistanul deși este una dintre cele ai mari țări producătoare de gaze în regiunea Mării Caspice, nu își poate folosi maximul potențial, pentru că nu deține rute alternative de export, fiind încă dependent de conducta de la Ashkhabad la Aleksandrov-Gay, are nevoie de investiții străine și tehnologii pentru a dezvolta pe deplin industria energetică și pentru a putea contrabalansa concurența din regiune. Federația Rusă controlează aproximativ 80% din exportul de gaze din Turkmenistan, acesta deținând locul al patrulea în ceea ce privește rezervele de gaze natural la nivel mondial.

Un impediment pentru investitorii străini ar fi legislația internă a Turkmenistanului ce nu permite companiilor străine să acceseze conductele de export de gaz.

Turkmenistan, alături de Kazakhstan nu au ieșire la mare astfel că traseul către piață se face prin intermediul conductelor prin țări vecine.

Kazahstan este un partener-cheie din regiunea Mării Caspice al Federației Ruse. Federația Rusă controlează aproximativ 80% din exportul de gaze din exportul de petrol din Kazakhstan.

Au fost luate mai multe elemente în considerare prvind securitatea Kazahstanului „compoziția etnică și socială a populației republicii; necesitatea, cel puțin parțial, de a păstra relații economice în cadrul complexului economic odată unificat al fostei URSS; activarea ideii de unitate turcică la începutul anilor 1990; necesitatea acută de investiții străine în economia Kazahstanului; desfășurarea "jocului" geopolitic în jurul regiunii Asiei Centrale și inadecvarea propriului potențial economic și militar kazahstan și necesitatea de a stabili un sistem de securitate colectivă.”

Prin investițiile companiilor petroliere în această regiune s-ar îmbunătăți semnificativ situația economică a statelor din zonă și ar aduce o oarece stabilitate regiunii.

Exită două variante pe viitor: fie se va menține monopolul rusesc asupra conductelor de petrol și gaze naturale, respectiv pe teritoriul Rusiei vor continua să treacă principalele conducte și se va perpetua dependența politică de aceasta, fie se vor construi mai multe conducte care ar putea să evite teritoriul Rusiei diminuând și chiar eliminând monopolul rusesc.

Un exemplu al reducerii dependenței ar fi proiectul oleoductulului PEOP (Pan-Eruopean Oil Pipeline) a fost propus în anul 2002 avînd ca obiectiv transportul petrolului din regiunea Mării Caspice (în principal din Zazahstan și Azerbaidjan) prin Marea Neagră (Constanța, România) spre Europa de Vest (Trieste, Italia), traversând cinci state: România, Serbia, Croația, Slovenia și Italia; deși ar fi trebuit să fie pus în funcțiune începînd cu anul 2008, proiectul nu a fost finalizat. De altfel, un alt exemplu în acest sens, al reducerii dependenței de Rusia, îl constituie proiectul Nabucco, ce ar fi presupus transportul gazelor naturale din zona caspică pe traseul Turcia, Bulgaria, România, Ungaria, Austria, dar și acest proiect a stagnat.

Rusia, în Asia Centrală, deține o conductă CPC – Caspian Pipeline Consortium, intrată în funcțiune în 2001, fiind cea mai mare rută de export de petrol caspic la momentul actual. Rusia deține 24% , Kazahstan 19%, Chevron 15%, iar Oman 7%; de asemenea, CPC exportă pentru marii producătorii ruși, cum ar fi Lukoil, Rosneft, Surgutneftegaz, și TNK-BP, de unde rezultă și dependența de Rusia. Rusia a încheiat contracte pe termen lung cu Kazahstan și Turkmenistan. În anul 2006 a existat un incident când Chevron alături de alți acționari din Vest a încercat să ridice taxele de tranzit, Rusia solicitând însă o creștere mult mai mare, motiv pentru care a amenințat că retrage licența de funcționare și a cerut înapoi impozitele.

Factorul energetic ca mijloc de influență economică și politică

Rusia exercită o influență considerabilă prin diferitele politici adoptate menite să exploateze resursele energetice și industria energetică în sine a țărilor aflate în vecinătatea sa apropiată, acționând prin intermediul a 3 companii: Gazprom, Transeft și UES (Unified Energy Systems of Russia).

Cu toate că Federația Rusă exercită o influență prin statutul energetic pe care îl deține, este de remarcat faptul că și aceasta este dependentă la rândul ei de piețele externe, existând o relație de interdependență în ceea ce privește comerțul cu petrol și gaze, întrucât funcționarea eficientă a piețelor de energie reprezintă un factor de securitate în sine.

Federația Rusă se folosește de superioritatea energetică pentru a putea obtine diverse avantaje la nivel economic și politic.

Au existat cazuri în care Federația Rusă a stopat aprovizionare cu gaz a unor state, cum ar fi cazul Georgiei, Ucrainei, atunci când interesele nu au ost convergente.

Există mai multe riscuri care pot afecta traseele energetice din zona capsică: „politice – conflictele deja existente, precum cele din Cecenia (republică autonomă rusă, predominant islamică, prin care trec toate conductele rusești dinspre Marea Caspică spre Marea Neagră) și din Osetia de Sud (războiul ruso-georgian[..]; conflictele înghețate precum cele din Nagorno- Karabah (Azerbaidjan – Armenia) și din Kosovo, conducta Varna – Vlorë, de pildă, urmând să treacă prin apropierea acestei foste provincii sârbești; conflicte ce se pot declanșa oricând, precum în Daghestan (republică autonomă rusă, de asemenea predominant islamică, cu ieșire la Marea Caspică, având câmpuri petroliere și fiind traversată de conducte) și în Kurdistan, regiunea din vestul Turciei, străbătută de oleoductul Baku – Tbilisi – Ceyhan; economice – date de taxele impuse la tranzitul hidrocarburilor ([..] unele dintre opțiunile de conducte implică tranzitarea altor state producătoare concurente: de pildă, Kazahstanul și Turkmenistanul nu pot exporta spre Occident decât prin intermediul Azerbaidjanului sau al Rusiei; într-un asemenea caz poate apărea riscul competiției: țara de tranzit producătoare și ea de hidrocarburi poate submina transportul petrolului sau al gazelor naturale provenite de la alt producător, având interesul de a-și promova propria ofertă; ecologice (riscul scurgerilor de petrol sau al altor accidente)”.

Concluzii

Securitatea energetică reprezintă o preocupare majoră pentru statele din regiunea Mării Caspică, regiune dominată de Federația Rusă, iar concurența pentru resursele energetice de aici va continua prefigurându-se o nouă dinamică și abordare geopolitică în regiune. În contextul globalizării, accesul diferențiat la resurse provoacă competiții între state ceea ce va afecta în mod considerabil relațiile dintre acestea devenind surse de crize și de conflicte, cu atât mai mult cu cât resursele de hidrocarburi nu reprezintă doar o sursă de energie, ci și o sursă de putere și influență la nivel global.

Bibliografie

BĂHNĂREANU, Cristian, Securitatea energetică, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2008

CHUFRIN, Gennady , The Security of the Caspian Sea Region, Oxford University Press, New York, 2001

FREDHOLM, Michael, The Russian Energ Strategy & Energy Policy: Pipeline Diplomacy or Mutual Dependence?, Conflict Studies Research Centre, September 2005

LOUGH, John, Russia’s Energy Diplomacy, Chatham House, 1 May 2011 (accesibil la http://www.chathamhouse.org/sites/files/chathamhouse/19352_0511bp_lough.pdf)

NEGOȚ, Silviu (coord.), Orientări privind securitatea energetică a României, Insitutul European din România, București, 2008

YERGIN, Daniel, Ensuring Energy Security, Foreign Affairs, March/April 2006 (accesibil la http://www.foreignaffairs.com/articles/61510/daniel-yergin/ensuring-energy-security)

http://danielyergin.com/energy-security/, accesat la data de 13.12.2014

http://www.cria-online.org/6_2.html, accesat la 6.12.2014

http://www.revista22.ro/gazul–instrument-de-politica-externa-al-rusiei-4886.html, accesat la 18.10.2014

http://www.sras.org/geopolitics_of_oil_pipelines_in_central_asia, accesat la 6.12.2014