Securitatea Energetica a Romaniei

Securitatea energetică a României

Capitolul I. Contextul actual al pieții energetice mondiale……………………………… …………….3

Capitolul II. Politica energetică europeană……………………………………………………… ……………24

Capitolul III Strategia de securitate energetică a României…………………………………………….43

Capitolul IV Situația actuală a sectorului energetic din România și perspectivele

îndeplinirii obiectivelor strategiei de securitate energetică……………………56

Concluzii……………………………………………………………………………………………………………………………80

Bibliografie………………………………………………………………………………………………………………………..84

Anexe…………………………………………………………………………………………………………………………………86

CAPITOLUL I.

CONTEXTUL ACTUAL AL PIEȚII ENERGETICE MONDIALE

RESURSELE ENERGETICE

Accesul diferențiat la resurse afectează relațiile dintre state cu consecințe dintre cele mai distrugătoare. Asistăm la o accentuare a dezastrelor naturale, epuizare a resurselor energetice, creștere demografică corelată cu reducerea resurselor de apă și hrană, încălzire a climei etc., fenomene ce continuă să influențeze stabilitatea și securitatea globală. „Prăbușirea” unor state din cauza proastei guvernări, condițiilor economice precare, tulburărilor sociale etc., răspândirea conflictelor de tip etnico-religios, precum și inconstanța relațiilor transatlantice rămân o realitate a mediului de securitate actual ce impune dezvoltarea unor noi parteneriate, a unor noi forme de cooperare regională și locală. Un fapt de necontestat al secolului XXI îl reprezintă dependența din ce în ce mai mare a economiilor lumii de resursele energetice. Economia mondială depinde încă de petrol ca resursă centrală de energie, iar lupta pentru resurse domină geopolitica secolului XXI. Problema resurselor prezintă multe fațete, deficitul acestora având un rol important în declanșarea sau amplificarea unor conflicte, de polarizare și/sau de catalizare a forțelor. Exemplele mai recente sunt cele din Cecenia, Angola, Irak, Sudan. Competiția pentru hidrocarburi pare a domina începutul de mileniu, cu polarizarea atenției pe statele Golfului, bazinul Caspic, Siberia de Est și de Vest, Africa de Vest, Asia de Sud-Est, nordul Americii de Sud, Canada etc. Interesant este faptul că și competițiile și conflictele internaționale se concentrează în spațiile respective. Resursele energetice și de materii prime sunt, în general, limitate și repartizate neuniform pe întinderea Terrei. De altfel, există și o lege a rarității resurselor, care constă în aceea că volumul, structura și calitatea resurselor economice și bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structura și intensitatea nevoilor umane. Spectrul epuizării în următorii ani a resurselor energetice a făcut ca o parte însemnată a politicilor externe, dar și a celor de putere, să fie preocupată, pe de o parte, de accesibilitatea conductelor și terminalelor, viitoarele trasee ale rutelor energetice, parteneriate etc., iar, pe de altă parte, de identificarea celor mai eficiente căi de utilizare și a posibilităților de substituire a acestor resurse, diminuarea dezechilibrelor de mediu determinate de exploatarea, condiționarea, prelucrarea și utilizarea resurselor. Poziția unei țări în sistemul economic și politic internațional depinde, de multe ori, de capacitatea sa de a produce petrol și gaze naturale, de controlul pe care îl exercită asupra rezervelor de resurse energetice. Amplificarea gradului de interdependență a țărilor privind valorificarea acestor resurse duce la noi și complexe probleme cu privire la necesitatea asigurării accesului tuturor statelor la ele. Cu toate acestea, marile puteri caută să obțină controlul asupra celor mai însemnate resurse energetice ale planetei și, implicit, asupra prețurilor lor. Astfel, în ultimii ani, în peisajul petrolier, se remarcă câteva direcții: tendința de reorganizare a pieței mondiale pe blocuri și alianțe energetico-economice, ce se confruntă cu cea de liberalizare completă a lor; tendința de modificare a sistemului de cote petroliere și de fixare a prețurilor; tendința Federației Ruse de a constitui un nou centru de prețuri de referință pe piața mondială.

Iată cum problemele energetice devin probleme de securitate, iar securitatea alimentării cu energie a devenit o preocupare comună a marilor actori ai acestei competiții dinamice. Un studiu al ONU făcea următoarea apreciere: „Importanța energiei pentru industrie în ansamblul său și rolul vital al petrolului ca sursă de energie și ca produs indispensabil pentru activitățile militare par a fi contribuit la transformarea problemelor energiei într-un element fundamental al securității”.

Pe scena internațională, tendințele economice și politico-militare sunt interdependente și fără îndoială că există o legătură (nu numai corelativă, dar și cauzală) între deținerea, aprovizionarea, cererea și utilizarea resurselor energetice, răspândirea lor geografică și accesul la ele, afacerile regionale și globale privind securitatea.

Europenii sunt preocupați, în primul rând, de siguranța livrărilor de materiale energetice. Pentru Rusia un factor important al securității energetice sunt piețele de desfacere garantate. Ca urmare, Europa și Rusia sunt sortite să fie partenere în dialogul energetic. 30 la sută din gaze Europa le importă din Rusia. Nu există securitate pentru consumatorul de gaze fără securitate pentru producătorul acestora, consideră Leonid Vardumskii, expert la Institutul de economie al Academiei ruse de Științe: “Firește, Rusia este interesată, în primul rând, de securitatea sa energetică, securitatea desfacerii și a exportului materialelor energetice în țările consumatoare. Există probleme cu Ucraina și alte țări tranzitare, care profită de situația monopolistă de pe trasee și creează probleme în sfera securității energetice a Rusiei. Așadar, poziția noastră constă în a reține atenția comunității internaționale asupra acestei probleme”.

Distribuția geografică

Resursele energetice sunt distribuite extrem de inegal pe suprafața planetei. Majoritatea statelor avansate economic dispun de prea puține hidrocarburi pentru a putea susține o economie și un consum în creștere susținută, iar statele mai puțin dezvoltate, mai ales cele din Orientul Mijlociu, posedă din abundență astfel de resurse. De altfel, este cunoscută opinia unor analiști că resursele energetice se găsesc acolo unde „nu trebuie” și în posesia „celor care nu le merită”. După unele estimări, cele mai mari rezerve mondiale de hidrocarburi se găsesc în: zona Golfului Persic; Federația Rusă – Siberia; zona Mării Caspice – Asia Centrală; America de Sud – Venezuela – bazinul râului Orinoco; SUA și Alaska; Canada – New Found Land. Alte rezerve mai puțin importante se află în Marea Nordului, nordul Africii etc.

Oil & Gas Journal observă că marile rezerve de hidrocarburi sunt concentrate în state/regiuni mai puțin dezvoltate, care nu au regimuri democratice, frământate de numeroase dispute, crize și conflicte, zone unde marii consumatori energetici ai zilelor noastre se confruntă și cooperează în procesul de acces, control și exploatare a acestor resurse.

Astfel, în regiunea Golfului se află peste 70% din rezervele petroliere ale lumii. Arabia Saudită dispune de 25% (circa 262 miliarde de barili) din rezervele mondiale, Irakul de 10% (112,5 miliarde barili), bazinul Caspic și Asia Centrală de 7%, iar Federația Rusă de circa 5% (60 miliarde barili). În domeniul gazelor naturale, clasamentul resurselor este condus de Federația Rusă cu peste 47.000 de miliarde m3, urmată de Iran cu 24.000 miliarde m3, Qatar cu 17.000 miliarde m3, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite cu 6.000 miliarde m3 fiecare.

În anexa 1 sunt detaliate rezervele de hidrocarburi pe țări și regiuni.

Marii producători și exportatori

În domeniul producției și exporturilor, grupul statelor membre ale Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) deține supremația. Cele 11 membre ale organizației (Arabia Saudită, Irak, Iran, Kuweit, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Venezuela, Libia, Nigeria, Algeria și Indonezia) au un cuvât greu de spus în asigurarea consumului și formarea prețurilor mondiale ale resurselor energetice.

Rusia depune eforturi însemnate pentru a-și dezvolta o capacitate similară cu cea a Arabiei Saudite – la o producție de 10,3-10,4 milioane barili/zi dispune de o rezervă de 3 milioane barili/zi cu care influențează prețurile petrolului. Pentru a avea o imagine cât mai completă, trebuie să spunem că marea diferență dintre Arabia Saudită și Federația Rusă o constituie faptul că, în timp ce Rusia produce circa 9 milioane barili/zi, Arabia Saudită exportă zilnic aceeași cantitate. În timp ce costurile de producție din Rusia sunt similare celorlalte, costurile de transport ale petrolului rusesc sunt mult mai mari, ceea ce ar putea afecta profitul marginal.

În prezent, „centrul de gravitate” al producției mondiale de petrol se mută gradual dinspre țările industrializate ale Nordului (SUA, Canada, Mexic, Europa și vestul Rusiei) spre țările în dezvoltare ale Sudului, în special Iran, Irak, Arabia Saudită, Angola, Nigeria și statele din bazinul Mării Caspice. Potrivit datelor oferite de Departamentul de Energie al SUA, procentul din producția mondială de petrol ce revine producătorilor majori ai Nordului va scădea de la 27%, în 2001, la 18%, în 2025, în timp ce partea din producție a producătorilor din Africa, America Latină și Orientul Mijlociu va crește de la 50% la 61%21.

Gazprom a anuntat de mai multi ani strategia sa – de a deveni una dintre companiile energetice dominante pe plan mondial, ce va fi activa pe mai multe directii, diversificandu-si  gama de productie si zonele de activitate. Germania, Polonia si alte state din Europa de est ar putea deturna politica Uniunii Europene in favoarea intereselor nationale.

Uniunea Europeana incearca sa diminueze puternica sa dependenta de Rusia (ce livreaza 30% din consum), principalul exportator mondial de gaze naturale. Un înalt responsabil Gazprom a tinut sa precizeze ca relatiile tensionate dintre UE si Rusia nu afecteaza relatiile comerciale dintre cele doua parti.dar Europa va trebui să țină seama de rolul important pe care Rusia il joaca pe piata distributiei de energie, precum si disponibilitatea statului rus de a semna contracte individuale cu statele membre atunci cand relatiile cu intreg blocul european sunt afectate de dispute. Grupul Gazprom, care detine monopol al extractiei si productiei rusesti de gaze naturale, este cea mai mare companie producatoare de gaze naturale din lume, cu o valoare pe piata de 300 de miliarde de dolari.

Consumatorii și importatorii majori

Cei mai mari consumatori sunt SUA, China și Uniunea Europeană. Încă de la începutul secolului XXI, consumul mondial de țiței brut tinde spre 85 de milioane barili/zi, cel de gaze naturale a atins circa 2.700 de miliarde m3/an, iar cel de cărbune solid a evoluat spre 5.000 de milioane tone/an. Desigur, consumul se va axa tot mai mult pe petrol și gaze naturale, unele analize arătând chiar că gazul va înlocui în curând petrolul în preferințele consumatorilor. Consecința acestor fenomene constă în apariția unui sistem transnațional al resurselor, cu numeroase ramificații.

Situația consumului de petrol precum și a importurilor de petrol este prezentată în anexa 2:

Majoritatea marilor consumatori și-au îndreptat atenția spre regiunile bogate în resurse din bazinul Mării Caspice, Caucaz, statele CSI și încearcă să-și consolideze pozițiile în regiune: SUA au lansat proiectul democratizării Marelui Orient, UE promovează politica vecinătății extinse, iar China și India se bazează pe acorduri și parteneriate speciale. Ideea conform căreia Occidentul furnizează securitate și asistență economică Estului, iar Estul asigură resurse Vestului „energofag”, cu Rusia arbitru, pare a fi tendința marcantă a geopoliticii secolului XXI.

Rețele și conducte de transport

În prezent, un sistem imens și complicat mută peste 2.673 mld. m3 de gaze naturale și 80 milioane barili de petrol de la producători la consumatori. Fără îndoială că există o legătură între deținerea, cererea, aprovizionarea și utilizarea resurselor energetice, răspândirea lor geografică și accesul la ele. Controlul resurselor energetice – petrol, gaze naturale și lichefiate, combustibili fosili – a devenit un obiectiv prioritar nu numai pentru actorii majori ai scenei internaționale (SUA, UE, Federația Rusă), ci și pentru noile puteri în ascensiune (China și India). Astfel, o serie de rețele și conducte de transport funcționale, precum Drujba, Baku-Ceyhan-Tbilisi, Blue Stream, Nabucco etc., aprovizionează deja marii consumatori, iar multe altele se află în fază de proiect sau în diverse etape de finalizare.

Accesul la resursele energetice din Est necesită dezvoltarea unei infrastructuri adecvate intereselor occidentale: distanța cât mai scurtă de la sursă la utilizatorul final, capacitatea de transport al conductei, costuri de producție cât mai ieftine, costuri de transport cât mai mici, tranzitarea unor zone stabile, facilități portuare și de transport maritim și fluvial etc. Conform statisticii celor de la Simdex, până în mai 2006 numărul de proiecte ale unor conducte la nivel mondial era de 381 cu o lungime totală de circa 195.000 km, din care 174 în America de Nord, 31 în America Latină, 47 în Europa, 16 în Africa, 96 în Orientul Mijlociu și Asia și 17 în Australasia. Rămâne de văzut câte dintre aceste conducte vor ajunge să pompeze resurse, dat fiind faptul că impedimentele de tot felul fac tot mai dificilă concretizarea acestora.

Marile companii în domeniul energetic

La nivelul anului 2004, veniturile companiilor de petrol și gaze au însumat 1,9 trilioane USD. Într-un clasament ce analizează 250 de companii din domeniul energetic, întocmit de specialiștii de la Platts, firmele de petrol și gaze monopolizează primele 12 poziții. Creșterea prețurilor resurselor energetice din 2005-2006 a facilitat sporirea graduală a profiturilor companiilor de profil.

Surprinde lipsa companiilor rusești din acest top 10, însă limitarea accesului pe piețele occidentale poate fi o cauză. Firme de calibrul LUKoil (loc 16) și Gazprom Rao (loc 18) nu pot fi omise, operațiile desfășurate de acestea având un impact puternic, cel puțin în Asia, Africa și Europa de Est. Prin urmare, industria energetică tinde să fie tot mai puțin națională, în condițiile liberalizării și integrării piețelor energetice, iar rolul marilor companii energetice naționale și al alianțelor bilaterale se amplifică.

Fluctuația prețurilor

Prețurile resurselor energetice sunt extrem de sensibile. Evenimente diverse din orice parte a lumii, dar în special din țările importante producătoare și exportatoare de hidrocarburi, influențează prețul de referință al petrolului. În ultimii doi ani, am asistat la o creștere a prețurilor, atât din cauza instabilității din țări precum Irak (atentate), Iran (amenințarea nucleară), Coreea de Nord (criza rachetelor) sau conflictul dintre Israel și Liban, cât și a cererii tot mai mari și a scăderii producției. Fluctuațiile prețurilor la petrol sunt notorii. Acestea au fost întotdeauna volatile și greu de prezis. Drept consecință, actorii internaționali s-au organizat în: Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), care gestionează cantitățile produse de țările membre, și piețe paralele (NYMEX – New York, SIMEX – Singapore, IPE – Londra), pentru a lua parte la deciziile de stabilire a prețurilor internaționale la petrolul brut. Piețele paralele pot influența prețul internațional al petrolului și pot contrabalansa deciziile OPEC.

Redăm mai jos evoluția prețului la barilul de petrol exprimat în USD:

Controlul asupra resurselor de energie înseamnă control asupra prețurilor lor. Astfel, cele 11 membre ale OPEC decide asupra strategiei de preț prin producerea unei cantități mai mari sau mai mici decât e necesar pe piață. Miniștrii petrolului din statele membre se întâlnesc periodic pentru a discuta prețurile, iar din 1982 și pentru a stabili cotele producției de petrol brut. Atâta timp cât prețul petrolului se menține în limitele rezonabile stabilite, OPEC nu intervine. În ultimii doi ani, politica OPEC nu a mai putut ține pasul cu creșterea vertiginoasă a prețului barilului de petrol, iar deciziile privind producția sunt privite cu scepticism.

Pe de altă parte, unul din obiectivele principale ale politicii ruse este să dobândească capabilitatea de a avea un cuvânt de spus în formarea prețului, comparativ cu partea sa pe piața exporturilor, prin înființarea unui așa-zis „OPEC al Mării Caspice”, proiect la care SUA se opun cu hotărâre. Recent, a fost lansat proiectul unui „OPEC al gazului”, ce ar putea să includă Rusia, Iran, Algeria, Libia, Turkmenistan, Kazakhstan și Uzbekistan, ceea ce va avea serioase repercusiuni asupra prețurilor și aprovizionării Europei. Spre deosebire, SUA sunt preocupate de combaterea oricărei tendințe de monopol energetic pe piața internațională, de libera circulație a capitalurilor, forței de muncă și materiilor prime și produselor manufacturate. Totuși, se estimează că o creștere cu 1 dolar/baril a prețului de referință al petrolului rus Blend din Ural aduce circa 1 mld. dolari câștiguri suplimentare, iar o scădere a prețurilor afectează puternic bugetul Rusiei. În consecință, interesul Rusiei ar putea fi o menținere a prețurilor ridicate ale petrolului.

Uniunea Europeană încearcă să diminueze puternica sa dependență de Rusia (ce livrează 30% din consum), principalul exportator mondial de gaze naturale. Rusia reaminteste Uniunii Europene rolul important pe care îl joacă pe piața distribuției de energie, precum și disponibilitatea statului rus de a semna contracte individuale cu statele membre atunci când relațiile cu întreg blocul european sunt afectate de dispute. Grupul Gazprom, care deține monopol al extractiei și productiei rusești de gaze naturale, este cea mai mare companie producătoare de gaze naturale din lume, cu o valoare pe piață de 300 de miliarde de dolari. Recent, monopolul rusesc al gazelor naturale a semnat un acord privind construirea unui amplasament subteran de stocare al gazelor naturale în Austria. Gazprom mai plănuiește să construiască și în Belgia un amplasament subteran de stocare cu o capacitate de 0,5 miliarde metri cubi, analizând demararea unor proiecte similare în China, Pakistan, India, Iran, Italia și România.

Energie nucleară

Europa se procupa tot mai mult de găsirea unor alternative viabile la resursele clasice de energie, alternative care să protejeze mediul și să asigure, în același timp, securitatea energetică a statelor membre UE.

Contestarea energiei nucleare la nivelul Uniunii Europene este relativa, exemplul Franței care deține primul loc cu o cotă a energiei nucleare de 79%, având 59 de unități nucleare cu o putere instalată de 63.473 MW. În total, Uniunea Europeană deține 145 de unități nucleare, neincluzandu-le pe cele oprite din Bulgaria și Lituania și nici pe cele care operează în Elveția, a precizat Vosganian. Sunt de reținut, ca procente din producția totală de energie nucleară, următoarele exemple: 55,6% Belgia, 44,1% Bulgaria, 37,2% Ungaria, 32,9% Finlanda, 31,1% Germania, 56% Slovacia, 42% Slovenia etc. Din afara Uniunii retinem 49% Ucraina și 15,8% Rusia. Desigur că gestionarea tehnologiei nucleare are și unele riscuri asociate, ca de altfel orice activitate industrială majoră. în acest caz se are în vedere lucrul în mediu cu radiații ionizante, gestionarea și stocarea deseurilor radioactive, dezafectarea instalatiilor la epuizarea duratei de viață. Prin tehnologia înaltă, prin profesionalismul celor care operează și întrețin instalațiile nucleare, prin interconectarea la rețelele internaționale de cooperare ale operatorilor de centrale nucleare, dar și prin seriozitatea organismelor de reglementare și supraveghere, naționale și internaționale, centralele nucleare nu reprezintă un risc major pentru populație și mediul înconjurător.

Una din cele mai serioase și persistente probleme ale energiei nucleare este gestionarea deseurilor radioactive. Industria nucleară susține că această nu reprezintă o problemă majoră, atât timp cât cantitatile nu sunt mari. De fapt, producția a o mie de tone de combustibil de uraniu generează în mod normal 100.000 de tone de deșeuri solide și 3,5 milioane de litri de deșeuri lichide. Atât timp cât produsele de descompunere pe termen lung, precum Thoriu-230 și Radiu-226 nu sunt eliminate, materialul steril conține 85% din radioactivitatea inițială a minereului. În plus, sterilul conține metale grele și alte substanțe toxice, precum arsenic și reactivi folosiți în timpul prelucrarii minereului. Și totuși nu volumul deseurilor reprezintă problema principală, ci toxicitatea și radioactivitatea acestora pe termen lung. După 50 de ani de cercetare, nu există încă soluții practice pentru această depozitarea finală a deseurilor înalt radioactive. Soluția cea mai vehiculată este construcția unor depozite subterane.

Riscul major pentru populație îl constituie acele accidente ce duc la emisii mari de substanțe radioactive în mediu. Centralele nucleare sunt proiectate și realizate astfel încât emisiile de elemente radioactive în cazul unui accident să fie reduse la minimum. Nici o modalitate de obținere a energiei electrice nu este lipsită de risc, de exemplu mii de oameni pot muri în cazul ruperii unui baraj de la o centrală hidroelectrica. În ciuda afirmatiilor că industria de energie nucleară are un ‘rezultat extraordinar’ în domeniul sigurantei și sănătății, istoria ne arată mai multe exemple de dezastre nucleare, său de situații ajunse foarte aproape de dezastru, de exemplu la Windscale (Marea Britanie, 1957), Celiabinsk (Rusia, 1957/8), Brown's Ferry (SUA, 1975), Three Mile Island (SUA, 1979), Cernobîl (Ucraina, 1986). În mod evident s-au făcut progrese în ceea ce privește standardele de siguranță, dar reactoarele nucleare nu au putut fi niciodată sigure.

Instalațiile nucleare poț deveni totodată ținte pentru atacurile teroriste: numeroase studii au dovedit că centralele nucleare sunt expuse unui risc foarte mare de terorism. Mai mult de atât, materialul radioactiv ar putea fi folosit de teroriști pentru a face „bombe murdare” (bombe cu explozibil obișnuit, ce conțin și materiale radioactive ce sunt împrăștiate în timpul exploziei non-nucleare).

Chiar și România a fost suspectata de colaborarea în programe de producere a armelor nucleare în perioada comunistă, datorită relațiilor cu Pakistanul. Conform declarațiilor lui Ion Mihai Pacepa (după 27 de ani petrecuți în cadrul Securității) Ceaușescu plănuia construcția bombei atomice. În 1992, guvernul român a luat legătură cu Agenția de Energie Atomică pentru a raporta 100 de miligrame de plutoniu de la Institutul de Cercetare Nucleară din Pitești, unde fusese colectat în decembrie 1985. Deși cantitatea nu este mare, actul în sine reprezintă o încălcare a angajamentelor României din cadrul Tratatului de Non-Proliferare. Conform presei din Canada și Statele Unite, regimul Ceaușescu a mai încălcat Tratatul Nuclear de Non-Proliferare cumpărând 12,5 tone de apa grea (utilizată că moderator nuclear) din Norvegia pe care a trimis-o în India, târâ care nu a semnat tratatul menționat.

Energia nucleară în Europa

În Europa de vest în special, publicul supraestimeaza importanta electricității în cadrul general al energiei, precum și rolul energiei nucleare în particular. Cota de electricitate în cadrul consumului de energie primară în vechile state membre ale Uniunii Europene (UE 15) este de o cincime. Un singur reactor este în construcție în vechile state membre, în Finlanda. Cu excepția construcției unui reactor în Franța (1991), și a celui din Finlanda, nu a fost comandat nici un alt reactor în Europa de Vest din 1980.

Belgia operează șapte reactoare și ocupă locul patru în Europa după Slovacia, Lituania și Franța, în ceea ce privește cota energiei nucleare în totalul productiei energetice. În 2002, Belgia a aprobat o lege care cere închiderea centralelor nucleare din țară după 40 de ani de la operare. Astfel, închiderea centralelor ar trebui să aibă loc între 2014 și 2025.

Finlanda – funcționează 4 unități ce oferă 27% din electricitate, reprezentând 19% din energia primară comercială. În decembrie 2003, Finlanda a devenit prima țară care a comandat un nou reactor nuclear în Europa de vest, în ultimii 15 ani. Finlanda este numărul patru în lume în ceea ce privește consumul de electricitate pe cap de locuitor, și numărul doi în UE, după Suedia. Pentru a satisface nivelul ridicat de consum, Finlanda importă cantități semnificative de electricitate, depășind uneori 10 miliarde kWh, inclusiv de la centrala nucleară rusească din Leningrad, cu reactoare RBMK (de tipul celor de la Cernobîl). Dacă Finlanda și-ar reduce consumul de energie electrică pe cap de locuitor la nivelul Germaniei, ar economisi circa 44 miliarde kWh pe an, ceea ce reprezintă dublul cantitatii de energie electrică produsă de reactoarele nucleare finlandeze în 2003.

Franța – acum 30 de ani, guvernul francez a lansat cel mai mare program nuclear din lume, ca răspuns la criza petrolului din 1973; în prezent funcționează 59 de reactoare. După mai bine de trei decenii, Franța și-a redus consumul de combustibil fosil cu mai puțin de 10%, iar consumul de petrol din sectorul de transport s-a mărit cu mult peste consumul anual substituit de energia nucleară în sectorul energetic. În 2003, cele 59 de reactoare franceze produceau 78% din totalul de energie electrică, reprezentând 38% din energia primară comercială, deși doar 55% din capacitatea instalată de producție electrică este de natură nucleară. În alte cuvinte, Franța are o imensă supra-capacitate de producție electrică ce a dus la vânzarea energiei la prețuri mici către statele vecine și dezvoltarea unor aplicații foarte ineficiențe de obținere a energiei termice. Trebuie comparat un vârf de sarcină (consumul maxim de energie electrică), în timp de iarnă, de 80 000 MW, cu o capacitate instalată de 120 000 MW. Chiar și cu o rezervă confortabilă de 20%, supra-capacitatea teoretică înseamnă echivalentul 34 de reactoare nucleare de 900 MW fiecare. Nu este de mirare astfel echivalentul 12 reactoare nucleare lucrează doar pentru export, iar rămâne din lume care închide reactoare anumite week-enduri deoarece pur simplu nu poate vinde energia , nici chiar sub costul de producție.

Este de neconceput construiască noi reactoare nucleare doar pentru exportă energie . Ar fi prea scump, nu ar avea perspective pe o liberalizată energiei electrice, dat fiind faptul majoritatea statelor au supra-capacitate de producție.

Germania operează 17 reactoare care aproximativ 28% din electricitate, reprezentând 11% din energia primară din . 2002 Parlamentul votat o lege care prevede reactoarele nucleare din trebuie închise după o de de 32 de ani. reactoare au fost deja închise (unul 2005). Este construcția de noi centrale nucleare re-procesarea combustibilului uzat ( de cantitatile livrate fabricilor de re-procesare la de 30 iunie 2005). Deși unii reprezentanți ai partidului conservativ crestin-democrat au sugerat ar modificarea legii de eliminare energiei nucleare, nu companii care dorească construcția unei noi centrale. La se ostilitatea publicului de energie .

Olanda operează un singur reactor de 31 de ani, de 450 MW, ce 4-5% din energia , reprezentând 1% din energia primară . Decizia de închide reactorul 2004 fost combătută cu success la tribunal, de către operatori. Actualul guvern are vedere o lege care limiteze de reactoarelor nucleare.

Spania folosește reactoare care 24% din energia , reprezentând 10% din energia primară din . Pe legislația ce interzice construirea de noi reactoare, actualul guvrn are drept obiectiv politic abandonarea treptată energiei nucleare, mărind schimb fondurile pentru surse regenerabile de energie, de reduce emisiile de gaze cu efect de seră, conformitate cu Protocolul de la Kyoto.

Suedia utilizează 10 reactoare ce 50% din electricitate, reprezentând o treime din energia primară. foarte din energia primară se datorează consumului foarte ridicat pe cap de locuitor din Suedia, cu cel mare consum în UE, și numărul patru în lume. Motivul pentru consumul foarte mare de energie electrică este utilizarea acesteia ineficient pentru încălzire. Suedia a decis prin referendum eliminarea energiei nucleare în 1980. Termenul pentru închiderea centralelor a fost modificat ulterior; astfel, între 2020 și 2030 ar trebui închisă ultima unitate în Suedia, conform duratei de viață stabilită, de 40 de ani (un reactor a fost închis în 2005).

Marea Britanie operează 23 de reactoare ce oferă circa 24% din electricitatea țării, reprezentând 9% din consumul de energie primară. Multe din reactoarele nucleare sunt relativ mici, ineficiențe și au peste 30 de ani (4 reactoare au fost închise în 2004). De la eșecul lui Margaret Thatcher de privatizare de la finalul anilor ’80 când energia electrică de origine nucleară s-a dovedit a fi de două ori mai scumpă decât se indicase anterior, utilitățile nucleare au fost în pragul falimentului. În septembrie 2004, Comisia Europeană a acceptat pachetul de restructurare de șase miliarde de euro pentru a opri lichidarea companiei British Energy. Lobby-ul nuclear din Marea Britanie a lansat recent o inițiativă majoră, reflectată în cea mai mare parte în media, pentru a menține deschisă alternativa nucleară, însă guvernul britanic are drept priorități eficiența energetică și sursele regenerabile de energie.

Elveția este singura țară vestică non-ue care operează reactoare nucleare. Folosește cinci reactoare ce acoperă 40% din consumul de electricitate al țării, reprezentând 21% energia primară comercială. Opțiunea închiderii reactoarelor nu a câștigat o majoritate suficientă, însă se menține moratoriul privind construcția de noi reactoare. În mai 2004, zece tari s-au alăturat UE, din care jumătate au reactoare nucleare în stare de funcțiune, acestea aflându-se în Republica Cehă, Ungaria, Lituania, Slovacia și Slovenia. Bulgaria și România, utilizează și ele tehnologia nucleară. Extinderea UE are impact semnificativ asupra sectorului nuclear, noile state membre trebuind să stabilească termene de închidere a reactoarelor vechi de producție sovietică. Și totuși, UE nu are standarde specifice de siguranță nucleară la care noile state membre să se conformeze.

Republica Ceha are in operare sase reactoare, ce contribuie cu 31% la consumul total de electricitate, reprezentand 13% din consumul total de. In 1998 a fost anuntat un program de modernizare si extindere a duratei de viata de la 30 la 40 energie de ani la centrala Dukovany, in valoare de 750 milioane euro. Programul a avut intarzieri de 5 ani si a depasit bugetul cu 900 milioane euro.

Ungaria are patru reactoare nucleare la Paks, ce ofera 32% din electricitatea tarii, reprezentand 10% din consumul total de energie. Dupa ce a fost la un pas de un accident devastator in 2003, reactorul doi al centralei a fost scos din functiune pentru mai bine de un an.

Lituania este acum singura tara din UE care opereaza cu reactoare din prima generatie, si are cel mai mare procentaj de electricitate nucleara (80%) din totalul productiei nationale din lume. Energia nucleara acopera 38% din consumul de energie primara comerciala. Conform prevederilor Parteneriatului de Aderare, unitatea 1 a fost inchisa in 2004, iar unitatea 2 va fi inchisa pana la finele anului 2009.

Slovacia este singurul nou stat membru care pare sa aiba planuri pentru constructia de noi reactoare. In prezent, tara are sase reactoare in functiune, patru la Bohunice si doua la Mochovce, care ofera 57% din necesarul de electricitate al tarii, reprezentand 21% din consumul total de energie. Primele doua reactoare de la Bohunice urmeaza sa fie inchise in perioada 2006 – 2008.

Slovenia detine singurul reactor non-rusesc dintr-un nou stat membru UE, ce ofera 40% din electricitatea totala, reprezentand aproximativ 21% (in 2002) din energia primara comerciala produsa in Slovenia.

Bulgaria a inchis pana acum patru reactoare, ca rezultat al procesului de aderare.

Rusia si Fosta Uniune Sovietica. Cele doua reactoare nucleare din Armenia au intrat in functiune in 1977 si respectiv 1980. Reactoarele de la Medzamor sunt la mai putin de 30 de km de centrul capitalei Erevan. Din motive de siguranta, accentuate si de cutremurul din 1988, cele doua reactoare au fost inchise in 1989, dar nu au fost dezafectate. In aprilie 1993, din cauza situatiei economice si a lipsei aparente de alternative, a fost luata decizia de a se redeschide unitatea 2, care acum contribuie cu 35% la electricitatea tarii, reprezentand 22,5% (2001) din energia primara comerciala. Armenia depinde de Rusia pentru combustibilul nuclear.

In iunie 1954 la Obninsk, Rusia, a fost conectat la retea primul reactor nuclear, iar de atunci 40 de reactoare comerciale au fost puse in functiune, dintre care zece au fost inchise si asteapta acum sa fie dezafectate. In prezent, energia nucleara contribuie cu 16,5% din productia de electricitate a tarii, reprezentand in jur de 5% din consumul de energie primara comerciala. Ca si in cazul altor state ce au dezvoltate energie nucleara, programul nuclear civil a fost complet integrat in cel de productie a materialelor pentru arme nucleare. Rusia produce 8,5% din totalul mondial de uraniu, aprovizionand cu 35% UE (2003). Doar doua tari, Bulgaria si Ucraina, au planuri serioase de a-si trimite combustibilul folosit in Rusia, pentru re-procesare, dar aceste contracte ar putea fi anulate in viitorul apropiat.

Ucraina – 15 reactoare nucleare contribuie astazi cu circa 46% la productia de electricitate a tarii, reprezentand 14% din energia comerciala a tarii. Primele reactoare din Ucraina au fost construite la Cernobil, unde s-a avut in vedere punerea in functionare a sase unitati. Doar patru au fost terminate, din cauza accidentului din 26 aprilie 1986.

Energia nucleara reprezinta in acest moment in Europa una dintre cele mai mari resurse de energie fara emisii de CO2. Centralele nucleare asigura in anul 2007 o treime din productia de electricitate din Uniunea Europeana, avand astfel o contributie reala la dezvoltarea durabila. In ceea ce priveste competivitatea, piața internă de energie asigură stabilirea unor prețuri corecte și competitive la energie, stimulează economisirea de energie și atrage investiții în sector.

UE este tot mai expusă la instabilitatea și creșterea prețurilor de pe piețele internaționale de energie, precum și la consecințele faptului că rezervele de hidrocarburi ajung treptat să fie monopolizate de un număr restrâns de deținători. Efectele posibile sunt semnificative: de exemplu, în cazul în care prețul petrolului ar crește până la 100 USD/baril în 2030, importul de energie în UE-27 ar costa circa 170 de mld. EUR, ceea ce înseamnă o valoare de 350 EUR pentru fiecare cetățean UE.

Comisia Europeană propune în setul de documente care reprezinta Noua Politica Energetica a UE urmatoarele obiective:

• reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 30% până în anul 2020, în comparație cu 1990.

• creșterea ponderii energiei regenerabile de la mai puțin de 7% în anul 2006, la 20% din totalul surselor sale de energie până în 2020;

• creșterea ponderii si biocombustibililor la cel puțin 10% din totalul combustibililor utilizați în anul 2020;

• reducerea consumului său global de energie primară cu 20% până în anul 2020.

In conformitate obiectivele stipulate in Carta Alba a Uniunii Europene, energia electrică ce va fi produsă din surse energetice regenerabile (SRE) la nivel european în anul 2010, este urmatoarea :

Evaluarea din mai 2004 a progreselor făcute în dezvoltarea SRE a ajuns la următoarele concluzii:

– au fost stabilite țintele naționale pentru producerea de energie electrică din SRE, dar politica actuală nu va duce decât la realizarea unei cote globale europene de 18-19% în 2010, adică un deficit de cca 120 TWh față de ținta de 21 % din consumul intern brut.

– dezvoltarea energiei eoliene a fost un succes. In 2003 ea a acoperit 2,4% din cererea de electricitate din UE și a continuat să crească în anii următori.

– electricitatea din biomasă s-a dezvoltat sub așteptări și rata de creștere, în prezent de 7% pe an, trebuie să fie mărită la 18 % pe an.

– în 2004 când Directiva privind biocarburanții a intrat în vigoare, 9 țări au eliminat total sau parțial taxele la biocarburanți iar penetrarea biocarburanților pe piață a fost de 0,6%.

– se constată diferențe mari între țări. Unele își vor atinge obiectivele, altele sunt departe de acest lucru.

In privința evoluției SRE pentru producerea căldurii:

– aplicațiile solare termale progresează. Recent noile reglementări pentru clădiri au adus un plus de interes, dar totuși în actualele condiții.

– nici ținta pentru biomasa solidă nu este sigur că va fi îndeplinită. Creșterea puternică ce s-a observat după 2004 prin apariția Planului de acțiuni pentru biomasă din decembrie 2005, arată că în ciuda unor întârzieri este încă posibil de îndeplinit ținta propusă. Plantațiile de culture energetice nu s-au dezvoltat conform așteptărilor. In schimb se dezvoltă o piață de transfer a biomasei din Europa centrală și de est către țările din vestul Europei. Pentru noile țări admise în UE se observă o creștere importantă în valorificarea biomasei sprijinită într-o anumită măsură de fondurile structurale. In multe situații este vorba de înlocuirea gazului natural pentru încălzire cu biomasă.

– încălzirea geotermală și cea bazată pe biogaz se dezvoltă lent.

MEDIUL DE SECURITATE

În ultimii ani, globalizarea a înregistrat progrese notabile, s-au amplificat revoluțiile în tehnologie și științele viitorului, exploatarea spațiului cosmic și a mediului informațional s-a extins, armele au devenit tot mai puternice și mai „inteligente” etc. Cunoașterea avansează în ritmuri „amenințătoare”, cunoștințele se difuzează rapid și pe spații extinse, evenimentele se înlănțuiesc „amețitor” și „derutant”, iar ritmul istoriei s-a accelerat considerabil. Societățile tradiționale preindustriale, economiile naționale și regionale, mentalitățile și comportamentele sociale se remodelează, „civilizațiile se întrepătrund și confruntă”, totul pare a se mișca inexorabil pe traiectoria „statului global”.

După cum se susține și în proiectul noii Strategii de Securitate Națională a României, globalizarea este principalul fenomen care influențează mediul de securitate contemporan, creând atât oportunități, cât și noi riscuri și amenințări . Globalizarea favorizează atât competiția/cooperarea pentru putere, cât și lupta pentru resurse, rute de transport și piețe de desfacere. Fenomenul globalizării a accelerat integrarea economică, tehnologică, culturală și politică, alături de guvernare democratică, economie de piață, respectarea drepturilor omului, dinamism economic și revoluția comunicațiilor. De asemenea, ea a sporit și amplificat complexitatea relațiilor și interdependențelor economice dintre state, dar și dintre economiile naționale și cea globală. Astăzi, se poate vorbi despre schimbul global rapid și masiv, ce nu are precedent, a unor elemente-cheie: bunuri și servicii, capital, resurse umane, idei și informații. Nu în ultimul rând, accentuarea globalizării a dus și la creșterea gradului de interdependență și interacțiune în planul securității, ceea ce are efecte benefice în domeniul sporirii stabilității în sfera relațiilor internaționale. Mai mult, globalizarea surselor de amenințare la adresa securității internaționale a impus o globalizare a instituțiilor, mecanismelor și instrumentelor de acțiune împotriva lor.

Pentru cei mai mulți specialiști, securitatea energetică înseamnă producerea energiei necesare în propria țară și o dependență cât mai redusă de importurile externe. Securitatea energetică vizează trei dimensiuni:

asigurarea unor surse alternative de aprovizionare;

identificarea unor rute energetice alternative;

securizarea surselor și rutelor de transport existente.

Însă, realitățile epocii actuale au demonstrat că marii consumatori ar trebui să renunțe la utopia independenței energetice și să accepte interdependența energetică. Marii actori ai „scenei energetice” au percepții diferite asupra securității energetice. Pentru SUA, termenul înseamnă în primul rând reducerea dependenței de resursele din Golful Persic. Europa poate avea securitate energetică doar în condițiile în care Rusia se obligă să asigure hidrocarburile necesare, iar Rusia înțelege prin aceasta acces pe piețele occidentale. Tematica securității energetice este intens dezbătută în cadrul summit-urilor G8, în încercarea de a ajunge la un numitor comun, mai ales în ceea ce privește liberalizarea pieței energetice din Rusia. La Summit-ul G8 de la St. Petersburg, din iulie 2006, s-a semnat un acord care permite accesul companiilor energetice rusești pe piețele occidentale în schimbul recunoașterii de către Rusia a principiilor economice internaționale și accesul investitorilor străini pe piața energetică internă. NATO, prin vocea secretarului său general, Jaap de Hoop Scheffer, a recunoscut necesitatea de a include tema securității energetice pe agenda Alianței: „În prezent, din motive evidente, inclusiv posibilitatea ca teroriștii să atace resursele noastre energetice, este rezonabil ca aliații să discute acest aspect”.

De altfel, Conceptul Strategic al NATO prevede protejarea rutelor vitale de aprovizionare ca fiind una dintre problemele critice pentru securitatea membrilor organizației. Prin urmare, securitatea energetică nu mai este doar o problemă economică, ci devine una mult mai profundă, cu implicații politico-militare. Desigur că securitatea energetică nu este amenințată doar de terorism, tulburări politice, conflicte armate, piraterie, ci este vulnerabilă și la uragane, inundații, cutremure sau distrugeri provocate de „mâna omului”. De exemplu, o explozie produsă pe un câmp petrolifer din China va determina guvernul chinez să cumpere mai mult petrol, ceea ce va duce la creșterea prețului internațional al petrolului și, implicit, și al benzinei în SUA. Prin urmare, securitatea energetică trebuie să țină cont de provocările pe care le aduce cu sine procesul de globalizare, orice disfuncționalitate sau vulnerabilitate dintr-o parte a mapamondului (a unei surse energetice) afectând consumatorii din întreaga lume.

Toate economiile moderne dezvoltate sunt dependente de asigurarea unei aprovizionări abundente cu energie – atât din punct de vedere al cantităților garantate, cât și al unor prețuri stabile. În anii 70 ai secolului trecut, când prețul țițeiului s-a mărit de patru ori, întreruperile bruște ale furnizării pot avea consecințe majore nu numai economice, ci și politice pentru statele membre NATO. Astăzi, strâmtorarea la nivelul pieței petrolului și recentele creșteri de prețuri, fără a mai aminti de amenințarea producerii de atacuri teroriste împotriva elementelor de infrastructură de importanță majoră, au făcut ca securitatea energetică să devină, din nou, un aspect cu o importanță strategică. Câteva evoluții recente au determinat țările NATO să devină mai conștiente de vulnerabilitățile lor potențiale în acest domeniu. Una dintre vulnerabilitățile de acest gen privește liniile de comunicații și transport. Patruzeci la sută din petrolul furnizat la nivel global tranzitează acum prin Strâmtoarea Hormuz din Golful Persic și experții au calculat că ponderea acestuia va atinge 60% în următorii 20 de ani. Anumite țări joacă un rol disproporționat de mare în furnizarea petrolului și a gazului pe piața mondială, ceea ce face ca politicile și evoluțiile interne ale acestora să aibă o importanță deosebită pentru economia lumii. De exemplu, 60% din resursele de gaze se găsesc în doar două țări – Rusia și Iran.

În același timp, este din ce în ce mai evident că devine dificil să se sporească volumul cantităților furnizate sau să se găsească noi surse de energie pentru a răspunde cererilor crescânde, venite în special din partea Chinei și a Indiei. În fiecare an, pierdem echivalentul producției Mării Nordului la nivelul producției totale. Rusia și Iranul se confruntă de asemenea cu dificultăți în privința creșterii producției datorită investițiilor insuficiente și îmbătrânirii infrastructurii. Recenta instabilitate din Delta Nigeriei a redus cu un sfert cantitățile furnizate de această țară. Spre deosebire de multe domenii ale economiei, o mare parte a producției mondiale de petrol este supusă controlului de stat. Astăzi, doar 4% din rezervele de petrol cunoscute sunt controlate de marile companii multinaționale de petrol cum ar Exxon, Shell sau BP. Rusia a re-naționalizat o treime din producția sa după 2000, ceea ce este un lucru semnificativ atunci când ne gândim că aportul Rusiei s-a ridicat la 40% în cadrul sporirii cantităților furnizate în ultimii ani. Optzeci la sută din totalul activelor de petrol sunt acum în posesia statului, iar acele state care beneficiază de actualele prețuri ridicate au un interes scăzut să crească nivelul producției. De acea, prețurile ridicate și strâmtorarea de pe piața petrolului având o capacitate de rezervă limitată sau chiar inexistentă la care se poate apela vor face ca până și cele mai mici scăderi la nivelul cantităților furnizate să aibă un efect semnificativ pentru America de Nord și Europa.

Totodată, America de Nord și Europa devin din ce în ce mai dependente de energia importată. De exemplu, UE importă în prezent 44% din gazul natural necesar, iar jumătate din acesta provine exclusiv din Rusia. Schimbarea ponderii principale în cadrul consumului de la petrol la gaze naturale va spori din câteva puncte de vedere dependența de anumite țări. De exemplu, Rusia deține numai 6% din rezervele mondiale de petrol, dar posedă 30% din rezervele de gaze naturale. Fără să surprindă pe nimeni, actuala strâmtorare a pieței a reaprins dezbaterile privind sursele alternative de energie, cum ar fi bio-combustibilii sau energia solară, ca să nu mai amintim de renașterea interesului pentru energia nucleară. Totuși, bio-combustibilii reprezintă doar 1% din combustibilul folosit pentru transporturi, iar experții cred că această valoare nu va depăși 5% în următorii 20 de ani. Chiar și astăzi, cărbunele acoperă două treimi din consumul de energie din China și India, iar combustibilii fosili asigură 90% din cererile de energie din întreaga lume. Petrolul reprezintă în continuare 40% din mix-ul global de energie datorită dominației sale în sectorul transporturilor. Statistica indică modul în care cererea ar putea crește într-adevăr exponențial în anii viitori. În SUA, 868 de oameni dintr-o mie posedă un automobil personal, iar în UE 680 dintr-o mie. Dar în China doar 13 oameni la mie au un automobil propriu. Imaginați-vă impactul asupra furnizărilor de energie dacă cifrele privind China s-ar apropia de cele din UE sau SUA în următorii 20 de ani.

Orientul Mijlociu va continua să aibă o importanță crucială pentru sectorul energetic, având în vedere că 61% din rezervele de petrol se află în prezent în această regiune. Agenția Internațională pentru Energie (IEA) a calculat că în ultimii 30 de ani au existat 17 întreruperi în aprovizionarea cu petrol, care au implicat pierderi de mai mult de o jumătate de milion de barili pe zi la nivelul producției. Paisprezece dintre acestea au avut loc în Orientul Mijlociu. În același timp, Orientul Mijlociu este în continuare regiunea în care se găsesc cele mai multe câmpuri petroliere nedezvoltate din lume. De aceea, în secolul XXI, stabilitatea politică în regiune va reprezenta cheia securității energetice în aceeași măsură ca rezolvarea altor tensiuni.

Această scurtă analiză a tendințelor globale în domeniul energiei subliniază că energia reprezintă cu adevărat un element al securității. Pe o piață atât de ermetică și cu atâta dependență de petrol și gaze, amenințările la adresa furnizării de energie ar putea fi generate de câteva surse precum atacurile teroriste, dezastrele naturale, intimidarea politică și șantajul sau întreruperile ca urmare a conflictelor sau tensiunilor regionale, pentru a aminti doar câteva dintre acestea. Acest lucru sugerează nevoia de o strategie de prevenire a întreruperilor și de aranjamente care să minimalizeze efectele asupra nivelului cantităților furnizate în cazul producerii unei crize mondiale majore. De asemenea, sugerează că securitatea energetică deține potențialul de a crea o criză majoră sau, cel puțin, că încercarea de a asigura furnizarea garantată a cantităților necesare ar putea să modeleze din ce în ce mai mult politica externă și prioritățile statelor membre NATO și din întreaga lume.

O altă caracteristică a actualei preocupări privind securitatea energetică este aceea că din ce în ce mai multe țări depind de cantitățile de energie care sunt furnizate de la distanțe foarte mari, prin conducte ce traversează întregi continente sau petroliere ce transportă gaze naturale lichefiate peste oceane. În următorul deceniu, aceste super-tancuri urmează să-și sporească nu numai numărul, ci și dimensiunile. Elemente de infrastructură din ce în ce mai sofisticate și vulnerabile, cum ar fi proiectele de noi conducte sau de construire a terminalelor de gaze, sunt create pentru a răspunde creșterii cererii. Acesta reprezintă un aspect al globalizării, întrucât el subliniază inter-dependența dintre consumatori și furnizori într-un lanț complex, care necesită asigurarea securității terestre și maritime pe întreaga lungime a acestuia.

În ceea ce privește terorismul, al Qaida a amenințat în ultimele luni în mod explicit că va desfășura un „jihad economic” prin atacarea capacităților energetice. S-au produs deja atacuri împotriva unui petrolier francez în Golful Persic și împotriva celei mai mari rafinării din Arabia Saudită. Chiar dacă nu au reușit, acestea pot totuși destabiliza piața și crește primele de asigurare. Ele au stimulat de asemenea o dezbatere în rândul companiilor petroliere privind gradul de securitate pe care și-l pot asigura prin mijloace proprii sau dacă este necesar să solicite sprijinul guvernelor și al organizațiilor internaționale prin planificarea pentru situații neprevăzute și în cazul producerii unui incident sau al unei crize.

CAPITOLUL II.

POLITICA ENERGETICĂ EUROPEANĂ

„Terorismul energetic” declanșat de Rusia a generat o repliere a principalilor beneficiari ai resurselor rusești. Refuzul Ucrainei de a plăti prețul de 250 USD/m3 cerut de companiile rusești, față de 60 USD/m3 cât practică Rusia pe plan intern, decizie urmată de sistarea livrărilor, a declanșat o întreagă dezbatere internațională. Teoretic, consumul Occidentului ar putea fi acoperit din alte surse și, astfel, Rusia ar deveni un „depozit” de resurse energetice mult prea mari pentru satisfacerea doar a cererii interne și a aliaților săi apropiați. Practic, însă, interesele Rusiei nu pot fi ignorate, iar menținerea influenței și chiar consolidarea acesteia în zonele adiacente (Caucaz, țărmul estic al Mării Negre și parțial Asia Centrală) îngreunează planurile traseelor de transport energetic ce o ocolesc. Mai mult, infrastructura rusă de distribuție spre Europa, precum și ofensiva companiilor energetice rusești, ce au dobândit poziții-cheie pe piața sud-est europeană, ar putea ușura aprovizionarea Occidentului. Se pare că totul nu este decât o negociere a oportunităților și avantajelor, astfel încât NATO și UE să penetreze spațiul de influență al fostelor republici sovietice, iar Rusia să ocupe poziții cât mai avantajoase pe piețele europene.

Ca urmare a acestei crize energetice, Uniunea Europeană a adoptat, la data de 8 martie 2006, un nou proiect de strategie energetică europeană, respectiv Strategia Europeană pentru Energie Sustenabilă, Competitivă și Sigură.

Europa a intrat intr-o noua era a energiei, caracterizată de:

nevoie urgentă de investiții. Numai în Europa, pentru a raspunde cererii previzionate de energie și a înlocui infrastructura invechită, în urmatorii 20 de ani vor fi necesare investiți de aproximativ o mie miliarde euro;

dependența de import este în creștere. Dacă nu reușm ca energia internă să fie mai competitivă, în următorii 20 – 30 de ani, aproximativ 70% din cererea de energie a Uniunii, comparativ cu 50% în prezent, va fi acoperită de importuri, din care unele vor proveni din regiuni amenintațe de insecuritate;

rezervele sunt concentrate în câteva țări. Azi, aproximativ jumatate din consumul de gaz al UE provine din numai trei țări (Rusia, Norvegia, Algeria). Dacă tendințele actuale se mențin, importurile de gaz vor creste până la 80% în următorii 25 de ani;

cererea mondială de energie este în creștere. Se estimează că cererea de energie la nivel mondial – și emisii de CO2 – ăa crească cu aproximativ 60% până în 2030. Consumul mondial de petrol a crescut cu 20% din 1994, iar cererea mondială de petrol este preconizat să crească cu 1,6% pe an;

prețurile țițeiului și gazelor naturale cresc. În ultimii doi ani acestea aproape s-au dublat în UE, antrenând creșterea prețurilor la energia electrică. Aceasta situație este dificilă pentru consumatori. Datorită cererii crescânde pentru combustibili fosili, lungimii rețelelor de alimentare și a dependenței de importuri din ce în ce mai mare, prețurile la petrol și gaze naturale vor continua probabil să rămână mari. Ele pot genera, totusi, promovarea măsurilor de eficiență energetică și a inovării;

clima noastră se încalzește. Conform Comitetului Interguvernamental privind Schimbările Climatice (IPCC), emisiile de gaze cu efect de seră au determinat deja o creștere a temperaturii la nivel global cu 0,6 grade. Dacă nu se ia nici o măsură, creșterea va fi intre 1,4 si 5,8 grade până la sfârșitul secolului. Toate regiunile din lume – inclusiv UE – vor fi nevoite să suporte consecințe grave pentru economiile si ecosistemele lor;

piețe de energie interne complet competitive. Numai atunci când astfel de piețe vor exista, cetățenii și companiile UE se vor bucura de avantajele securității alimentării si de prețuri mai mici. În acest scop, ar trebui dezvoltate interconectările, să existe un cadru legislativ și de reglementare eficient care să fie pus complet în practică, iar regulile comunitare privind concurența să fie riguros aplicate. În plus, consolidarea sectorului energetic ar trebui sa fie asigurată de actorii de piață, dacă vrem ca Europa să răspundă cu succes numeroaselor provocări pe care le întampină și să facă investiții adecvate pentru viitor;

Acesta este noul cadru energetic în secolul XXI. Este unul în care regiunile economice depind unele de altele pentru asigurarea securității energetice și conditii economice stabile, precum și a unor acțiuni eficiente împotriva schimbărilor climatice.

Efectele acestui cadru sunt simțite direct de toți. Accesul la energie este fundamental pentru viața de zi cu zi a fiecărui european. Cetățenii sunt afectati de prețuri mai mari, amenințări pentru securitatea alimentării cu energie și de schimbările climatice ale Europei. Energia durabilă, competitivă și sigură este unul din pilonii de bază ai vieții noastre de zi cu zi.

Aceast cadru necesită un răspuns european comun. In cadrul summit-urilor din octombrie și decembrie 2005, șefii de stat și guvern au recunoscut această necesitate și au solicitat Comisiei analizarea ei. Evenimentele recente au confirmat că aceasta o problemă care trebuie rezolvată. O abordare bazată exclusiv pe 25 de politici energetice individuale nu este suficientă.

UE are mijloacele adecvate de sprijin. Este a doua piață de energie din lume, cu peste 450 de milioane de consumatori. Acționând unit, are capacitatea să-și protejeze și să-și promoveze interesele. UE nu dispune numai de instrumentele necesare ci și de mijloacele politice de integrare în noul cadru energetic. Pe plan mondial UE ocupă primul loc în managementul cererii, în promovarea formelor noi și a celor regenerabile de energie, și în dezvoltarea tehnologiilor pentru reducerea emisiilor de carbon. În cazul în care UE sprijină o politică comună nouă cu o voce comună privind problematicile energetice, Europa are mijloacele de a conduce activitatea de cercetare mondială iî materie de soluții energetice.

Europa trebuie să acționeze urgent: sunt necesari mulți ani pentru ca inovarea să fie aplicată în sectorul energetic. De asemenea trebuie să continue să promoveze diversitatea în privința tipului de energie, țării de origine și de tranzit. Astfel va crea condiții pentru creștere, locuri de muncă, o mai mare securitate și un mediu mai bun. Au existat evoluții în acest sens de la aparitia în anul 2000 a Cărtii Verzi privind securitatea alimentării cu energie, dar recentele dezvoltări de pe piețele energetice reclamă un nou impuls european.

Această Carte Verde include sugestii și opțiuni care pot constitui baza pentru o nouă politică energetică europeană globală. Consiliul European și Parlamentul European sunt invitați să reacționeze la această Carte Verde, care ar trebui de asemenea să declanșeze o largă dezbatere publică. Comisia va prezenta ulterior propuneri concrete de acțiune.

Dezvoltarea unei politici energetice europene va fi o provocare pe termen lung, care necesită un cadru clar dar flexibil: clar în sensul că reprezintă o abordare comună agreată la cel mai înalt nivel, flexibilă în sensul că necesită actualizare periodică. Ca bază pentru acest proces Comisia propune să prezinte periodic Consiliului și Parlamentului o evaluare strategică a politicii energetice a UE, cuprinzând problemele identificate în Cartea Verde. Această evaluare ar constitui un bilanț si un plan de acțiune pentru Consiliul European, urmată de monitorizarea progreselor și identificarea noilor provocări și răspunsuri pentru toate aspectele de politică energetică.

Comisia Europeană a lansat la 10 ianuarie 2007 un set de măsuri menite să redefinească politica energetică a Uniunii Europene spre asigurarea securității energetice, gestionarea procesului de încălzire globală și stimularea competitivității..

Pachetul de măsuri adoptat la Summit conține patru obiective obligatorii pentru toate statele membre, respectiv reducerea, pana în 2020, cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră, față de nivelul din 1990, dezvoltarea surselor de energie regenerabilă, astfel încat acestea să furnizeze, până în 2020, 20% din necesarul energetic al Uniunii, promovarea eficienței energetice, prin economisirea a 20% din consumul total de energie până în 2020 și folosirea de biocombustibili în proporție de cel puțin 10% din totalul combustibililor utilizați. Toate obiectivele asumate de "cei 27" sunt obligatorii, urmând însă ca stabilirea cotelor pentru fiecare stat membru în parte să se facă după consultarea cu guvernele naționale.

Diversificarea resurselor: Consiliul European a adoptat o serie de măsuri destinate asigurării unei securități energetice a Uniunii. Astfel, Comisia Europeana trebuia să clarifice până în luna iunie 2007 măsurile vizând creșterea concurenței, precum separarea "efectivă" a activităților de producție de cele de gestionare a rețelelor (decuplarea). De asemenea vor fi numiți coordonatori europeni pentru proiectele vizând interconexiunile prioritare ale rețelelor energetice, de felul celor între Franța și Spania sau Germania, Polonia și Lituania. Pentru a asigura o politică unitară a UE în domeniul energiei, șefii statelor membre au căzut de acord să se procedeze în așa fel încât UE să vorbească într-un singur glas în chestiunile energetice. Un alt punct prevede finalizarea noului acord de cooperare cu Rusia, în particular în domeniul energiei. În ceea ce privește diversificarea surselor de energie pentru UE, Comisia Europeană va acționa astfel încât să se reușească întărirea relațiilor UE cu Asia Centrală, regiunile Mării Caspice și Mării Negre.

Protejarea climei: Șefii de stat și de guvern din statele membre ale Uniunii Europene au adoptat un plan de acțiune în materie de energie și climă. Astfel, UE își ia în mod independent angajamentul ferm de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puțin 20% până în anul 2020 în raport cu 1990. Acest obiectiv ar putea fi de 30% în cadrul unui acord mondial dacă alte țări dezvoltate se angajează să ajungă la reduceri comparabile și dacă cele mai avansate țări în curs de dezvoltare își aduc o contribuție adaptată la responsabilitățile și capacitățile lor. Țările dezvoltate ar trebui să-și reduca emisiile cu 60% până la 80% până în 2050 în raport cu 1990. Energiile regenerabile (eoliană, solară etc.) vor trebui să reprezinte 20% din consumul energetic al UE în 2020. Repartizarea acestui efort obligatoriu între cei 27 se va face în stransă colaborare cu statele membre și va ține cont de diferitele puncte de plecare naționale. Argumentarea Comisiei pleacă de la marile probleme cauzate de schimbările de climă, temperatura fiind estimată a crește cu 5 grade Celsius în secolul XXI. De asemenea, previziunile privind politicile energetice și de transport indică o creștere de 5 procente la orizontul anului 2030, în aceeași perioadă dependența energetică urmând a crește de la 50 la 65 de procente din energia consumată la nivelul Uniunii.

Liberalizarea pieței energetice: În privința obiectivului pieței unice a energiei, urgențele le constituie prea marea concentrare de pe piață (fuziunile negenerând însă ieftinirea așteptată a prețurilor) și suprapunerea producător-distribuitor (deci riscul conflictului de interese). Răspunsul Comisiei se va baza pe aplicarea deplină a normelor comunitare antitrust (articolele 81, 82 și 86 din Tratatul privind Comunitatea Europeană), de control al fuziunilor (Regulamentul 139/2004) și al ajutoarelor de stat (articolele 87 și 88 din Tratatul privind Comunitatea Europeană). Dincolo de acest mesaj birocratic, apare firească întrebarea de ce până acum aceste măsuri nu au fost decât parțial aplicate și de ce aceeași comisie Barosso a aprobat fuziuni controversate de genul gigantului german E.ON cu compania maghiară MOL (2005) sau cea dintre grupurile franceze Gas de France și Suez (2006).

Alternativa la energiile fosile și eficientizarea consumului: Comisia pune accent pe poziția de lider mondial al Uniunii Europene în domeniul energiilor alternative și stabilește obiectivul obținerii la orizontul anului 2020 a 20 de procente din energie din surse „reînnoibile” (electricitate, biocarburanți, agenți de încălzire și răcire). Cercetării științifice de profil ar urma să-i fie alocate fonduri suplimentate cu 50 de procente pe durata actualului exercițiu bugetar comunitar (2007-2013). În privința dosarului sensibil al energiei nucleare (care reprezintă 30 procente din producția de electricitate și 14 procente din consumul de energie din Uniunea Europeană), atitudinea Comisiei este una permisivă, lăsând la latitudinea statelor membre folosirea sau nu a acesteia. Se recomandă însă acelor state membre unde are loc o reducere a producției de energie nucleară asigurarea necesarului energetic din surse alternative. Chestiunea eficientizării consumului a primit o reglementare la fel de ambițioasă, pentru 2020 fiind intenționată atingerea pragului de 20 de procente economisite de energie primară, ceea ce ar însemna 13 procente mai puțin decât în 2007 (100 de miliarde de euro și 780 de tone de dioxid de carbon anual).

Uniunea Europeană ca model energetic: Comisia nu-și limitează însă mesajul la spațiul comunitar, ci propune un set de recomandări care atinge aria de competență a Politicii Externe și de Securitate Comună a UE, acolo unde compromisul și unanimitatea au rămas regula de aur a procesului decizional. Mai precis este vorba de inițiative vizând elaborarea unui Acord internațional privind eficientizarea energetică, a unei Carte energetice, a unui nou Tratat post-Kyoto privind încălzirea globală și reducerea emisiilor. Sunt de asemenea luate în considerație extinderea acordurilor bilaterale la terți, astfel încât energia să devină parte componentă a sistemului de relații externe a UE mai ales în privința Noii Politici de Vecinătate. Dar obiectivul principal extern îl constituie dezideratul general al unei Politici Energetice Internaționale grație căreia statele membre ale Uniunii Europene “să vorbească într-o singură voce”. Pentru aceasta este necesară activarea anticipată a unei prevederi novatoare din proiectul de Tratat Constituțional, anume a aceleia privind mecanismul de solidaritate în crizele de furnizare a energiei și de relaționare unitară cu terții. Dilema fundamentală nu o reprezintă însă relația cu Statele Unite, cel mai mare poluator al lumii din punctul de vedere al emisiilor cu efect de seră, dar un actor rațional like-minded (care gândește la fel). Inițiativa Comisiei a generat deja un ecou semnificativ peste ocean, președintele american George Bush anunțând în discursul său anual asupra stării națiunii (ianuarie 2007) prioritatea reducerii cu 20 de procente a consumului de benzină și accelerarea tranziției spre biocombustibili. Dilema este cauzată de atitudinea Rusiei, capabilă să constrângă energetic Uniunea Europeană, cât timp baza consumului de resurse pe termen mediu îl dau tot petrolul și gazele naturale.

Pentru a se atinge aceste obiective, este important să fie plasate într-un cadru global în prima evaluare strategică a politicii energetice a UE. La aceasta s-ar putea adăuga un obiectiv strategic care să echilibreze obiectivele utilizării durabile a energiei, competitivitatii și securității alimentării; de exemplu, unul din obiective ar fi stabilirea unui nivel minim al întregului mix de energie din UE care să provină din surse de energie sigure și cu emisii reduse de carbon. Aceasta ar îmbina libertatea statelor membre de a alege între diferitele surse de energie și necesitatea că UE în ansamblul său să dețină un mix de energie care să răspundă în general celor trei obiective principale.

Acțiuni concrete care să răspundă acestor obiective:

UE trebuie să realizeze piețele interne de gaze naturale și electricitate. Acțiunea ar putea include următoarele masuri:

– dezvoltarea unei rețele europene, inclusiv printr-un cod de rețea european. Înființarea unei autorități europene de reglementare și a unui Centru European pentru Rețelele de Energetice ar trebui de asemenea luate în considerație;

– îmbunatatirea interconectarilor;

– crearea unui cadru stimulativ pentru noi investiții;

– separarea mai eficientă a activităților;

– creșterea competitivitatii, inclusiv printr-o mai bună coordonare între autoritățile de reglementare, autoritățile de concurență și Comisie.

UE trebuie să se asigure ca piața sa internă de energie garantează securitatea alimentării și solidaritatea între Statele Membre. Măsurile concrete ar trebui să includă:

– o revizuire a legislației comunitare în vigoare privind stocurile de petrol și gaze naturale, pentru a le adapta la provocările actuale;

– un observator european pentru alimentarea cu energie, care să întărească transparența privind securitatea alimentării cu energie în UE;

– îmbunătățirea securității rețelelor printr-o cooperare sporită între operatorii de rețea și posibil un grup formal european al operatorilor de rețea;

– îmbunătățirea securității fizice a infrastructurii, posibil prin standarde comune;

– îmbunătățirea transparenței privind stocurile energetice la nivel european.

Comunitatea are nevoie de o dezbatere reala la scară comunitară privind diferitele surse de energie, inclusiv asupra costurilor și contribuțiilor la schimbarile climatice, pentru că, în general, mixul de energie european este conform cu obiectivele de securitate în alimentare, competitivitate si dezvoltare durabilă.

Europa trebuie să facă față provocărilor privind schimbarile climatice într-o manieră compatibilă cu obiectivele Agendei Lisabona. Măsuri:

Un obiectiv clar pentru a da prioritate eficientei energetice, cu scopul de a economisi 20% din energia pe care UE ar utiliza-o altfel până în 2020 și de a adopta o serie de măsuri concrete pentru realizarea acestui obiectiv, care să includă:

campanii pentru promovarea eficienței energetice, inclusiv pentru clădiri;

utilizarea unor instrumente si mecanisme financiare pentru a stimula investitiile;

un efort sporit în sectorul transportului;

un sistem de comercializare a „certificatelor albe” la nivel european;

o mai bună informare a performanței energetice a anumitor aparate, vehicule ți instalații industriale ți posibil, standarde de perfomantă minime.

Adoptarea unei foi de parcurs pe termen lung pentru sursele de energie regenerabile, care să includă:

un efort sporit pentru a atinge țintele stabilite;

stabilirea țintelor sau obiectivelor necesare după 2010;

o noua Directiva Comunitara privind instalațiile de încalzire și de răcire;

un plan detaliat de stabilizare și reducere progresivă a dependenței UE față de petrolul importat;

inițiative de sprijin pentru pătrunderea pe piață a surselor de energie curată și regenerabile.

Un plan strategic pentru tehnologiile energetice, utilizând la maxim resursele Europei, bazat pe platformele tehnologice europene și cu opțiunea de a recurge la inițiative tehnologice comune sau la intreprinderi comune pentru dezvoltarea piețelor lider în materie de inovare energetică.

O politică energetică externă comună. Pentru a răspunde provocărilor cauzate de creșterea și volatilitatea prețurilor energiei, dependența crescandă de importuri, cererea crescută de energie și incalzirii globale, UE trebuie să aibă o politică energetică externă clar definită care să fie aplicată simultan la nivel național si comunitar, cu o voce unică, prin:

identificarea priorităților europene pentru construcția noii infrastructuri necesare pentru securitatea alimentării cu energie a UE;

încheierea unui nou Tratat pentru stabilirea Comunității pan-Europeană a Energiei;

un nou parteneriat energetic cu Rusia;

crearea unui nou mecanism comunitar care să asigure reacția rapidă si coordonată în cazul situațiilor de urgență externe care au repercusiuni asupra alimentării cu energie în UE;

consolidarea relațiilor din sectorul energetic cu principalii producători și consumatori;

încheierea unui acord internațional privind eficiența energetică.

Noile realități din domeniul energiei cu care se confruntă Europa, împun acțiuni într-o manieră integrată. Fiecare stat membru va decide în conformitate cu preferințele sale naționale. Totuși, într-o lume a interdependenței la nivel global, politica energetică are în mod necesar o dimensiune europeană.

Politica energetică Europei include trei obiective principale:

Durabilitate: dezvoltarea surselor de energie regenerabile competitive și a altor surse și purtători de energie cu emisii reduse de carbon, mai ales combustibilii alternativi pentru transport; reducerea cererii de energie în Europa și canalizarea eforturilor mondiale pentru combaterea schimbărilor climatice și îmbunătățirea calității aerului la nivel local.

Competitivitate: asigurarea faptului că deschiderea pieței energiei aduce avantaje consumatorilor și economiei în ansamblu, cu stimularea în același timp a investițiilor pentru producția de energie curată și eficiență energetică, atenuarea impactului creșterii prețurilor internaționale ale energiei asupra economiei și cetățenilor UE și menținerea Europei în poziția de lider în ceea ce privește tehnologiile energetice.

Securitatea alimentării: a face față dependenței crescânde a UE față de importuri printr-o abordare integrată, constând în reducerea cererii, diversificarea mixului de energie cu o utilizare mai mare a energiei autohtone si regenerabile competitive, și diversificarea surselor și rutelor de alimentare cu energie importată, crearea cadrului stimulativ pentru investitii adecvate care să raspundă cererii crescânde de energie, întărirea mijloacelor de care dispune UE pentru a face față situațiilor de urgență, îmbunătățirea condițiilor pentru intreprinderile europene care doresc acces la resursele globale, și garantarea accesului tuturor cetățenilor și intreprinderilor la energie.

Accente europene în politicile energetice

Germania

UE riscă să fie divizată de o cortina, care la fel ca și “Cortina de Fier” va trece prin Berlin. Atitudinea mai hotarâtă din partea Germaniei față de Federația Rusa în materie de “Ostpolitik” este determinată de mai multe categorii de cauze: economice, politice, istorice și de securitate energetică. Fară a diminua importanța fiecăreia dintre acestea, nu trebuie neglijată alinierea la trend-ul dominant, care oferă un spațiu extins chestiunilor de ordin economic și celor de securitate energetică.

În ceea ce privește cauzele de ordin politic, se punctează, în special, natura duplicitară a guvernării germane, menționându-se caracterul eterogen și de compromis al coaliției dintre crestin-democrati si social-democrati, care, conform unei înțelegeri informale au împartit competențele de politică externă după cum urmeaza: Cancelarul Angela Merkel, care reprezintă Uniunea Crestin Democrata (UCD), are în vizor evoluțiile din Europa, pe când Ministrul de Externe, Frank-Walter Steinmeier, reprezentant al Partidului Social Democrat (PSD), este responsabil de relațiile cu Rusia.

Dimensiunea istorica a relațiilor dintre Germania și Rusia, este invocată pentru a oferi o perspectivă diacronică asupra acestora și pentru a destrăma iluzia că la baza duplicitătii actuale a politiciii Germaniei față de acțiunile Rusiei se afla disensiunile din interiorul coaliției de guvernământ. Un argument în plus, este și faptul că deja, pe parcursul secolului nouăsprezece, oamenii de stat ai Germaniei, percepeau Rusia ca pe un aliat de baza iar Otto von Bismarck declara în 1863 că secretul succesului este asigurat de un tratat bun cu Rusia.

Referitor la securitatea energetică, este un fapt cunoscut că Germania depinde în proporție de circa 50% de livrările de gaze naturale din Rusia, iar până în 2025 dependența față de Rusia, în loc să se diminueze va ajunge la circa 60%. În ciuda acestor prognoze, nici pe departe optimiste, Germania continuă să neglijeze proiectul Nabucco, care ar oferi Europei prima conductă de gaze cu conexiune directă față de resursele de gaze naturale din Asia Centrală, motivând această atitudine prin faptul că în cazul în care ar participa la Nabucco ar neglija proiectul conductei din Marea Baltică.

În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, Germania și Rusia sunt implicate în proiecte de afaceri. Germania este cel mai mare partener comercial al Rusiei, iar in ultimii trei ani, exporturile sale în Rusia s-au majorat cu 20% în fiecare an, atingând, anul trecut, cifra de 31,8 miliarde $. Mai mult de atât, Germania are un avantaj față de ceilalti parteneri de afaceri ai Rusiei: prezența sa pe piața Rusiei este în mare parte legată de intreprinderile mici si mijlocii, astfel intreprinderile germane reușind să evite pretențiile Kremlin-ului.

Marea Britanie

Primul ministru, Tony Blair, a atras atenția – într-un articol publicat de cotidianul The Times – că Marea Britanie trebuie să fie conștientă de faptul că resursele energetice sunt limitate și că trebuie să aibă o strategie energetică foarte precisă pentru viitor. Premierul britanic atrage atenția că deja felul în care se produce energia afectează lumea în care trăim – emisiile de dioxid de carbon produs arderea combustibililor convenționali conduce la creșterea temperaturilor la nivel global, ceea ce are efecte nefaste asupra mediului.

Marea Britanie se confruntă cu probleme serioase în domeniul resurselor energetice: dintr-o țară capabilă să-și asigure 80% din necesarul de energie, va ajunge – până în 2020 – să importe mai bine de jumătate din necesarul de petrol și gaze. Ca urmare, va fi silită să importe energie din părți ale lumii care nu sunt foarte stabile și va concura cu țări cu economii în dezvoltare accentuată precum India și China.

Guvernul Marii Britanii a publicat "Carta Albă a Energiei" care stabilește prioritățile de acțiune pe termen lung pentru asigurarea rezervelor de energie necesare țării. Pe termen scurt guvernul britanic își propune să asigure economisirea mai eficientă a energiei. În ceea ce privește viitorul, guvernul intenționează să se concentreze asupra identificării unor surse sigure și nepoluante de energie și va lua toate măsurile pentru a folosi rațional rezervele de petrol din Marea Nordului, că va diversifica sursele de energie de import și că va continua să facă progrese în vederea deschiderii piețelor europene. O treime din resursele energetice interne se vor epuiza în următorii 20 de ani și – ca atare – guvernul trebuie să investească în noi surse de producere a energiei care să fie puțin poluante. Astfel, până în 2015 guvernul își propune să tripleze cantitatea de energie obținută din resurse regenerabile. În același timp, "Carta Albă a Energiei" prevede întărirea schemei UE prin intermediul căreia țările membre pot cumpăra, sau vinde procente din emisiile de dioxid de carbon produse.

În plus, Marea Britanie își propune să contribuie semnificativ la cercetările privind metodele de captare și depozitare a dioxidului de carbon în subteran, precum și să stabilească în ce măsură folosirea energiei nucleare poate conduce la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și la diversificarea resurselor energetice.

Tony Blair și-a încheiat mandatul facându-se frate cu Gaddafi pentru a securiza energia britanică în fața ofensivei lui Putin. Tony Blair și-a început ultimul său turneu diplomatic în Africa participând la semnarea unui acord energetic între British Petroleum și Libia, în valoare de 1 miliard de dolari, care marchează reîntoarcerea BP în Libia, dupa naționalizarea industriei extractive, în 1974. O serie de contracte pentru livrarea de armament britanic și achitarea asistentelor bulgare într-un proces, cu o zi înainte de sosirea lui Blair, sunt alte semne ale încalzirii relației Londra-Tripoli. Relațiile diplomatice între cele două state au fost intrerupte între 1984 si 1999. Resursele energetice libiene și angajamentele lui Muammar Gaddafi de a renunța la arsenalul de distrugere în masă până în 2010 aproape că au făcut uitat atentatul de la Lockerbie (Scotia), din 1988, comis de agenți libieni și soldat cu moartea a 270 de oameni. Relația Blair-Gaddafi a progresat constant, dupa 2004, atunci când Blair a facut eforturi pentru ridicarea embargoului privind livrările de armament către Libia.

Acțiunile diplomatice și comerciale britanice sunt dictate de evenimentele de pe piața energetică din Rusia. BP este singura companie straină care mai deține licența de exploatare în Rusia, după retragerea, forțată de Kremlin, a celor de la Shell, dar este la un pas de a pierde dreptul de exploatare. Acordurile BP cu Moscova au fost semnate de fostul presedinte al companiei și girate de Blair, care a renunțat și el la funcția de premier. Lipsită de susținere politică și neavând acces la rețeaua de oleoducte din Rusia, BP urmează să piardă licența în favoarea monopolului Gazprom, ca etapă a strategiei lui Putin de a redobândi controlul asupra resurselor strategice. Contractele energetice și de apărare dintre Marea Britanie și Libia contracarează și proiectul unui „OPEC al gazelor naturale“, în care Rusia, alături de Iran, Algeria și Libia ar urma să controleze 70% din producția mondială. La fel, exporturile britanice de armament către Tripoli vor concura cu acordurile de peste două miliarde de dolari pe care Rusia, cel mai mare exportator mondial de arme, a anunțat că dorește să le semneze cu Gaddafi, potrivit Ria Novosti.

Polonia

Rusia a impus un embargo pentru importurile de produse din carne poloneze în noiembrie 2005, motivându-l prin nereguli de ordin sanitar. În replică, Polonia blochează lansarea negocierilor pentru un acord important cu UE, care ar trebui să conțină și capitolul energetic, esențial pentru europeni.

,,Embargoul rus asupra produselor din carne poloneze nu este altceva decât discriminare", a declarat președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, exprimându-și speranța că disputa dintre UE și Rusia va fi soluționată, pentru a putea fi continuată cooperarea. Barroso a caracterizat starea actuală, într-o conferință de presă organizată de Institutul francez pentru Relații Internationale (IFRI). "Suntem de parere că nu există motive pentru acest embargo. Nu este în interesul Uniunii Europene să existe un conflict energetic cu Rusia, este regretabilă "politizarea" dezbaterii cu privire la piața energetică. Există investiții ruse importante în Europa. Dacă există discriminare, este față de Europa", a precizat el."Companiile de stat ruse pot cumpara părți din reteaua energetică europeană. Companiile europene nu au același acces la sistemul rus. De aceea insistăm pe chestiunea deschiderii acestor rețele", a explicat Barroso.

NATO

Câteva evoluții recente au determinat țările NATO să devină mai conștiente de vulnerabilitățile lor potențiale în domeniul energetic. Având în vedere legătura nemijlocită dintre furnizarea de energie și securitatea aliaților, precum și natura directă a unora dintre amenințări, faptul că securitatea energetică a devenit de asemenea o temă de discuție în cadrul NATO nu trebuie să surprindă pe nimeni. NATO are responsabilitatea de a discuta orice subiect care îi preocupă pe aliați și, întrucât unii dintre ei sunt în mai mare măsură dependenți decât ceilalți, este firesc ca aceștia să dorească abordarea acestui aspect la nivelul structurilor NATO. Primii pași la nivel de discuții și consultări nu implică realizarea automată a unui acord asupra faptului că NATO va acționa și că NATO nu va pretinde asumarea unui rol conducător în domeniul securității energetice. Este evident că protecția elementelor de infrastructură de importanță crucială sau opțiunile de răspuns în cazul producerii crizelor care presupun folosirea forțelor militare reprezintă doar o parte a întregului pachet de inițiative necesar în vederea garantării securității aprovizionării cu energie. De exemplu, există deja un număr de inițiative ale țărilor G8, UE, Agenției Internaționale pentru Energie și ale altor grupuri, care vizează sporirea securității energetice. Acestea se axează pe asigurarea unei acceptări universale mai largi a Cartei Energiei, deschiderea piețelor pentru investițiile străine și reducerea dependenței față de combustibilii fosili.

Este nevoie în special să se dezvolte un sistem de transport care să nu fie într-o măsură prea mare dependent de petrol, prin dezvoltarea pe bază comercială a surselor alternative. Totodată, pentru a minimaliza efectele unei potențiale întreruperi în aprovizionare și a spori securitatea energetică trebuie create legături strânse cu alte țări producătoare. Aceste relații bune vor reduce actuala dependență a numeroase țări consumatoare față de numai unul sau doi producători de petrol sau gaze. În ceea ce privește rolul crucial al Orientului Mijlociu, acțiunile pentru realizarea unei păci viabile și durabile în această regiune a devenit nu numai o prioritate politică, ci și una a securității energetice.

Având în vedere toate acestea, NATO deține totuși potențialul de a aduce valoare adăugată la eforturile internaționale vizând îmbunătățirea securității energetice în câteva domenii de nișă și de a aborda câteva situații specifice.

Jamie Shea, directorul planificării politice în cadrul NATO consideră că există patru domenii posibile pentru implicarea alianței :

NATO ar putea înființa un mecanism de monitorizare și evaluare continuă care să urmărească evoluțiile legate de securitatea energetică. Acesta ar putea presupune consultări politice regionale cu aliații și partenerii, bazate pe analizele și rapoartele informative ale Statului Major Militar Internațional. Desfășurarea de informări și prezentări și a colaborării cu membrii comunității de specialiști, precum cei de la IEA și cei de la principalele companii din domeniul energiei, ar putea de asemenea să joace un rol important. Un înalt comitet NATO ar putea fi însărcinat să urmărească problema îndeaproape. Acest grup ar putea apoi să pregătească prezentarea problemei în fața Consiliului Nord Atlantic, cel mai înalt organ de luare a deciziilor al NATO. Totodată, un alt grup axat în principal pe aspectele economice ar putea fi solicitat să sprijine această inițiativă datorită legăturii directe dintre securitatea energetică, economie și tendințele pieței. Mai mult chiar, Consiliul Nord Atlantic ar putea înființa o Celulă pentru Analiza Informațiilor și a Securității Energetice. O unitate similară de informații creată pentru abordarea problemei terorismului s-a dovedit a fi un succes. Ca alternativă, s-ar putea extinde mandatul unității de informații privind terorismul pentru a acorda o atenție specială informațiilor legate de securitatea energetică. NATO ar putea de asemenea să invite delegațiile diferitelor state și organizații internaționale, cum ar fi ONU și UE, să informeze în mod regulat Consiliul Nord Atlantic asupra activităților lor proprii în domeniul securității energetice. Securitatea energetică poate constitui o temă de discuție pe timpul sesiunilor informale NAC-PSC (reuniuni întrunite la nivelul Consiliului Nord Atlantic al NATO și Comitetul Politic de Securitate al UE). Securitatea energetică este de asemenea în prezent o temă fierbinte în cadrul UE, având în vedere rolul principal al Rusiei în domeniul securității energetice, s-ar putea face din aceasta o temă obișnuită a consultărilor din Consiliul NATO-Rusia, la fel cum ea a fost inclusă pe agenda întâlnirilor la nivel de expert cu Ucraina.

Un al doilea rol posibil al NATO este acela de a oferi asistență de securitate aliaților. Aceasta ar putea implica măsuri flexibile, începând de la asistența de securitate pentru un aliat sau un grup de aliați, până la desfășurarea chiar a unei operații NATO în vederea securizării în caz de necesitate a elementelor de infrastructură vulnerabile legate de energie. NATO ar putea să fie pregătit să disloce, posibil conform Articolului 4 al Tratatului NATO, „Pachete de Asistență de Securitate” alcătuite în mod special în sprijinul unuia sau mai multor aliați. Acestea ar putea cuprinde întărirea patrulelor maritime și aeriene, întărirea rețelelor naționale de comunicații și informații sau chiar asistența pentru eforturile de răspuns la producerea dezastrelor prin folosirea mecanismelor Planului de Urgențe Civile și a celor ale Centrului Euro-Atlantic de Coordonare a Răspunsului la Dezastre. Dacă va fi necesar, elementele domeniului energiei ar putea de asemenea să fie protejate în condiții extreme prin activarea forțelor de reacție rapidă care ar putea fi puse permanent într-o poziție de așteptare.

Un al treilea rol posibil pentru NATO ar putea implica supravegherea maritimă și răspuns la amenințări. Țările menbre au în continuare responsabilitatea de a-și proteja propriile ape teritoriale, dar NATO ar putea dezvolta o „nișă” de capabilitate prin abordarea aspectelor de securitate ale liniilor de comunicații maritime. În acest sens, Operația Active Endeavour (o operație de contra-terorism concepută pentru a spori securitatea maritimă în Mediterană după 11 septembrie) ar putea fi folosită ca un model. O Grupare de Forțe maritimă multinațională (formată inclusiv din parteneri atunci când este cazul) ar putea fi creată în vederea descurajării atacurilor împotriva elementelor din domeniul energiei, cum ar fi vasele transportatoare de petrol sau LPG. Totuși, în realitate, este imposibil ca mari suprafețe de ocean să fie protejate în permanență. Dar NATO poate proteja anumite puncte înguste de trecere esențiale în cazul unor amenințări ridicate sau în situații de conflict. Acest lucru va solicita o abordare activă care să asigure un răspuns pe baza informațiilor sau a amenințărilor. De asemenea, ar fi necesar un timp de reacție scurt pentru redislocarea grupărilor NATO de forțe navele cu destinație specială. Rolul și poziționarea forțelor navale actuale ale NATO ar trebui să fie examinate și modificate în mod corespunzător dacă Alianța urmează să-și asume acest rol.

Un al patrulea rol posibil pentru NATO ar putea fi constituit de operațiile de interdicție. Acestea sunt operații militare concepute special pentru securizarea aprovizionării cu petrol sau gaze în cazul situațiilor reale de criză sau conflict. Un exemplu (deși nu a fost o operație NATO) îl reprezintă „Operația Earnest Will” (1987-1988), desfășurată în scopul protejării petrolierelor kuweitiene pe timpul războiului dintre Iran și Irak și care a implicat comunitatea internațională nu numai prin dislocarea de mijloace navale, ci și prin înlocuirea pavilioanelor petrolierelor (schimbarea steagurilor petrolierelor kuweitiene pentru a descuraja atacurile împotriva acestora). O operație NATO de interdicție ar putea implica operații maritime de escortare pe termen scurt, protejarea sondelor și terminalelor de petrol, acordarea asistenței autorităților naționale în vederea protejării bazelor de încărcare/descărcare și protecția rafinăriilor și a punctelor de depozitare.

Realizarea unui rol al NATO în securitatea energetică implică aspecte politice importante, cum ar fi dezvoltarea relațiilor cu alte organizații și țările partenere. De asemenea, aceasta implică dezvoltarea unor opțiuni militare, cum ar fi o abordare „pe baza informațiilor”, care ar suferi din cauza unei lipse de coerență dacă este tratată în mod separat. De aici rezultă nevoia de a inter-conecta aceste standarde diferite de lucru în cadrul unei concepții politico-militare generale privind securitatea energetică. Cele patru roluri posibile ale Alianței ar putea forma nucleul acestei concepții.

Deși securitatea energetică reprezintă o temă relativ nouă pe agenda internațională, aceasta este una importantă și va fi de actualitate pentru mulți ani de acum încolo. Datorită cerinței globale crescânde de energie și a naturii din ce în ce mai globalizate a lumii, orice diminuare a nivelului de aprovizionare poate conduce la o criză internațională. Va fi nevoie de desfășurarea în continuare a discuțiilor între aliați mai înainte ca rolul și contribuția NATO să poată fi bine definite.

Strategia energetică a Rusiei

Revenirea Kremlinului în jocul de putere mondial în perioada post-Elțin se datorează mai ales viziunii politice autocrate a actualului președinte Putin, care a reușit să parcurgă traseul de la teorie la realitate într-un timp relativ scurt. Imaginarul politic rusesc, alimentat de nostalgia imperială a celei de-a treia Rome (atât în varianta Petru I, cât și în cea a lui Stalin), dar grevat de realitatea inaceptabilă și inexplicabilă a pierderii poziției de forță pe mapamond, a corespuns electoral strategiei grupului de la Sankt Petersburg, dornici de a-l înlocui pe abulicul Boris Elțin cu șeful serviciilor secrete, energicul Vladimir Putin.

În șapte ani de mandat, Putin a reușit să instituie un control politic, economic și mediatic aproape complet pe plan intern și să readucă Rusia în prim-plan pe plan extern prin recurgerea la levierul energetic și la exportul de arme către destinații neagreate la Washington și de principalele capitale europene (Iran, Venezuela, Coreea de Nord).

Conservate cu grijă în perioada Războiului Rece pe seama unor aranjamente extrem de benefice tip SOVROM cu sateliții din Estul Europei sau diferite state clientelare africane și asiatice, imensele resurse de materii prime ale Rusiei au trebuit aduse în balanță întrucât constituie ultimul atu al Kremlinului în dinamica procesului de globalizare. Analize economice riguroase de genul celor efectuate în ultimii ani de către publicațiile britanice „The Economist” și „Financial Times” arată clar faptul că apartenența Rusiei la G8 (grupul statelor cel mai puternic industrializate) are mai degrabă o rațiune politică decât una de performanță și competitivitate conformă regulilor occidentale ale pieței.

Paradigma independenței economicului de politic a fost abandonată în Federația Rusă în decembrie 2004, când gigantul Iukos a fost dezmembrat la ordinul direct al Kremlinului, pe considerente politice. Atunci, principala sa unitate de producție, Yuganskneftegaz, a fost vândută companiei de stat Rosneft. Din acel moment, Rosneftul s-a alăturat politicii Gazprom, de „reprezentare“ a Kremlinului în relațiile internaționale. Pentru a fi siguri că europenii au înțeles „mesajul“ trimis Ucrainei prin întreruperea furnizării gazului, rușii și-au reluat politica de șantaj față de europeni. Practic, Moscova și-a amenintat direct partenerii europeni că dacă nu vor „ține cont de interesele rusești“, nu vor mai primi gaz.

„Am hrănit prea mult Europa cu țiței. Și orice manual de economie spune că, dacă oferta este prea mare, atunci prețul nu poate crește. Acest lucru se va schimba însă după ce ne vom diversifica piața către China, Japonia, Australia și Coreea de Sud“, amenința Semyon Vainshtok, presedintele Transneft, în presa rusă. „Amenințările Gazpromului la adresa Europei anunța un nou război rece, purtat cu noi metode“, a replicat Elmar Brok, președintele Comisiei de Afaceri Externe din Parlamentul European. Cele două companii au încercat, începând cu 2006 să investească pe piața energeticăeuropeană, însa făra prea mult succes. Marea Britanie, Olanda si Belgia au reușit să se opună „avansurilor“ făcute de companiile de stat rusești. Din nefericire însă pentru coerenta politicii statelor din UE, rușii au reusit să penetreze în ultimii doi ani piața energetică germană și italiană. Europa se vede în acest moment obligată să accepte toanele rușilor și să facă numeroase concesii, în absența unei strategii alternative. La negocierile directe dintre oficialii europeni și cei ruși, desfășurate la Soci, în cadrul summitului Rusia-UE, s-a convenit ca rușilor să li se permită accesul pe piața energetică europeană, numai dacă la rândul lor sunt de acord să permită companiilor occidentale să exploateze câmpurile bogate în gaze naturale din Federatia Rusa. Rușii au oferit însa numai zona Mării Barents, firimituri aruncate europenilor.

Statul rus desfășoară o politică de lobby și reglementare asupra activităților companiilor energetice, astfel sectorul energetic devenind sfera secundară de afaceri care are drept scop derservirea și subsidierea funcționării altor ramuri ale economiei. Piața energetică internă a Rusiei, în comparație cu alte ramuri ale economiei nu a fost supusă de către stat unei liberalizări a prețurilor, astfel, 85% din resursele energetice prestate consumatorilor se vând pe un preț reglementat de stat. În 2003 la 28 august, conform Hotărârii Guvernului Federației Ruse, a fost oficial aprobată „Strategia energetică a Rusiei până în anul 2020”. În acest document nu este clar stipulat cum se va desfășura restructurarea pieței interne a gazelor naturale, precum și stabilirea unor norme de impozitare în diferite ramuri ale sectorului energetic. Cu toate acestea, capacitatea energetică a Rusiei a fost și este cheia economiei țării, care-i asigură durabilitate și dezvoltare. Azi cea mai mare companie petrolieră în Rusia este Gazprom, care deține cele mai bogate depozite de resurse energetice din lume, acestea fiind estimate la 17% din totalul depozitelor din lume și mai mult de 60% din resursele energetice ale Rusiei. Conform Programului de dezvoltare a industriei gazului până în 2030, Gazprom va cerceta geologic regiunile principale ca Siberia de Vest, Timano-Peciorsk și Caspica. După aceasta va crește semnificativ rolul regiunilor Siberiei de Est și Orientului îndepărtat. În anii 2011-2020 este preconizată cercetarea geologică a regiunilor Krasnoiarsk, și Saha-Yakutia, insulei Sahalin și regiunii Mării Ohotsk. Programul mai sus menționat prevede realizarea obiectivului de asigurare a creșterii depozitelor de gaze naturale în volum de pînă la 23,5 trilioane metri cubi și 3,4 miliarde tone de condensat și petrol.

Kremlinul, deținător al controlului asupra principalilor doi operatori energetici pe piața rusească, Gazprom și Rosneft, desfășoară în ultima perioadă o operațiune agresivă de preluare a unor părți majoritare din acțiunile operatorilor privați. Astfel, cele mai mediatizate cazuri în perioada decembrie 2006-ianuarie 2007 au fost cele ale proiectului siberian Sahalin 2 în valoare de 22 miliarde de euro (în care compania olandezo-britanică Shell și partenerii săi japonezi Mitsubishi și Mitsui au fost nevoiți sub presiunea iminentelor taxe de mediu să cedeze Gazprom 50 de procente plus o acțiune din ceea ce este considerat a fi cel mai mare zăcământ din lume) și cel al proiectului derulat tot în Siberia de consorțiul BP-TNK (al doilea operator privat din Rusia, după Lukoil, dar singurul cu participare străină) format de British Petroleum împreună cu parteneri ruși (aflați sub presiunea celor două companii de stat pentru a-și vinde participarea). Privit în retrospectivă, procesul de kremlinizare a operatorilor energetici din Rusia trebuia să dea de gândit încă de la scandalul falimentării companiei Yukos, însă reacția Bruxellesului a fost una lentă și ineficientă. În plus, existența unor aranjamente energetice bilaterale de genul celui dintre Germania (dependentă de importurile rusești în proporție de o treime) și Rusia privind construirea unei conducte de gaz pe sub Marea Baltică și în pofida opoziției statelor baltice și a Poloniei induce riscul unei continuări a blocajului decizional comunitar în privința relaționării cu Rusia.

Relația Rusia-Belarus: Conducta Yamal-Europa va fi mereu probabil miza disputelor politice dintre Moscova și Minsk la capitolul energetic. Fiind destinată furnizării de gaze către statele europene, conducta s-a transformat într-un instrument de influență în mâinele autorităților de la Minsk asupra politicii energetice ruse. Pe de o parte, chiar dacă pe moment influența este minimă, aparent aceasta poate crește ca reacție la o nouă politică a Gazpromului pentru Belarus. Atuul Belarusiei îl reprezintă multiplele brașamente care conectează conducta la rețeaua de gazoducte operate de Beltransgaz, o companie belarusă. Cele două părți niciodată nu se vor înțelege se pare până la urmă, la mijloc fiind un sistem rigid de tarife la gaz. Pe de altă parte, forțarea de Kremlin a pârghiilor de influență belaruse asupra conductei Yamal-Europa poate duce la reorientarea politică și economică a Belarusiei spre Occident, astfel Belarusia devenind un partener inalienabil (fie și intermediar) în relațiile energetice atât ale UE, cât și ale Rusiei. În baza tratatului unional semnat în 1996 între Belarus și Rusia sunt prevăzute relații bilaterale strânse în domeniile politic, economic și militar, fără amendamentul de a consolida un stat unitar. Prin urmare, documentul poate juca un rol hotărâtor în procesul eventualelor negocieri ruso-belaruse cu privire la stabilirea unui tarif la gaze naturale în următorii ani. Belarus joacă tare, având în mână ideea de abandonare a proiectului de fuziune cu Federația Rusă în caz de scumpire mare a gazelor rusești. Posibil aceasta nu împiedică autoritățile de la Minsk să păstreze relațiile bilaterale cu Rusia în baza tratatului unional până când Occidentul nu va deshide ușile politice autorităților de la Minsk, eventual dacă Kremlinul forțează nota tarifelor la gaze. Deși e puțin verosimil că Belarusia are de ales. Pe moment, circa 50% din cantitatea totală de petrol tranzitează Belarus din Rusia spre Uniunea Europeană. Și cantitatea va crește o dată cu dublarea exportului de gaze rusești în UE. Evident, în aceste condiții, Belarus își va stabili prioritățile vitale și nu va scăpa șansa de a se afirma ca partener egal în chestiunea energetică.

Influență și control. Ce explicație poate avea diplomația energetică rusă la etapa actuală? O simbioză din obiective trasate într-o strategie energetică cu conținut lipsit de limpezime, de parcă ar trebui să fie așa, și o ambiție exhaustivă de influență în Europa. O combinație care ar putea avea sfârșit dacă s-ar găsi o alternativă pentru UE de import al gazelor naturale și petrol pentru o perioadă de lungă durată. Însă actuala ecuație politică este: UE = Rusia, posibil plus Belarus și Kazahstan, (depinde foarte mult de aceste două state cum își vor dirija politica energetică). În cazul Kazahstanului, dacă majoritatea companiilor petroliere din țară încheie acorduri de extragere și livare de petrol și gaze naturale cu cele rusești, respectiv controlul asupra livrărilor aparține și companiilor rusești, este, pe moment, dificil de prognozat care va fi politica energetică a Kazahstanului pe mai departe. Posibil că, într-o măsură oarecare, mersul lucrurilor depinde și de UE cu deschiderea ușilor sale economice și politice către Kazahstan, oferindu-i poate acea șansă importantă de afirmare economică pe piețele europene. Posibil atunci ecuația va fi cu totul alta. Dar pe moment, influența și controlul Rusiei asupra conductelor de gaze naturale spre UE este în vigoare

CAPITOLUL III.

STRATEGIA DE SECURITATE ENERGETICĂ A ROMÂNIEI

În Strategia de securitate națională a României se precizează că ,,riscurile și amenințările la adresa securității naționale pot fi amplificate de existența unor vulnerabilități și disfuncționalități, între care urmatoarele fenomene sunt generatoare de preocupari sau pericole: dependența accentuată de unele resurse vitale greu accesibile;… angajarea insuficientă a societatii civile în dezbaterea și soluționarea problemelor de securitate”.

Un rol important în garantarea securitatii nationale – prin prisma condițiilor economico-sociale – revine asigurării securității energetice prin adaptarea operativă și optimizarea structurii consumului de resurse energetice primare și cresterea eficienței energetice. În acest scop, se va actiona cu prioritate pentru:

reducerea dependenței de aprovizionarea din regiuni instabile sau din state care folosesc energia ca instrument de presiune politica;

accelerarea programelor de producere a energiei în centrale nucleare;

relansarea preocuparilor vizând creșterea producției de hidroenergie și de energie bazată pe tehnologiile moderne de folosire a carbunilor.

un rol important trebuie să revină producției de energie din surse regenerabile sau alternative și creșterii eficienței energetice în mediul industrial și casnic. Programele de măsuri în acest domeniu vor fi corelate cu strategiile Uniunii Europene vizând securitatea energetica.

Strategia energetica a Romaniei pentru perioda 2007-2020 identifică obiectivul general: satisfacerea necesarului de energie atât în prezent, cât și pe termen mediu și lung, la un preț cât mai scăzut, adecvat unei economii moderne de piață și unui standard de viață civilizat, în condiții de calitate, siguranță în alimentare, cu respectarea principiilor dezvoltării durabile.

Documentul ia în considerare prevederile existente în Programul de Guvernare pentru perioada 2005-2008, în Planul Național de Dezvoltare 2007-2013, în Foaia de parcurs 2003-2015, precum și angajamentele asumate în negocierile de aderare la UE. Noua strategie energetică naționala este racordată la strategia energetică comunitară, fiind preluate, elementele esențiale din documentele relevante ale Uniunii Europene: Strategia Lisabona, Cartea Verde pentru o strategie europeană pentru energie durabila, competitivă și sigură, precum și Noua Politică Energetică Europeană.

Politica energetică a României oferă soluții de dezvoltare economică, în condițiile creșterii dependenței de importuri și întăririi tendințelor de consolidare a piețelor.

Aspecte vizate de Strategia energetică:

creșterea securității energetice a României, prin diversificarea surselor de aprovizionare cu resurse energetice și dezvoltarea tranzitului de resurse energetice prin ;

asigurarea dezvoltării durabile a României, inclusiv prin limitarea impactului sectorului energetic asupra mediului, conform cerințelor UE, în domeniu;

susținerea competitivității economice, prin măsuri vizând obținerea unei competiții reale în sectorul energetic, în condițiile liberalizării totale a piețelor de energie, a transparenței, a tratamentului nediscriminatoriu și echidistant;

susținerea politicilor sociale care vizează asigurarea accesibilității la energie pentru categoriile sociale cele mai defavorizate, fără a afecta funcționarea pieței;

stimularea dezvoltării și îmbunătățirea funcționării pieței energiei și încadrarea sa în piața internă a UE, prin creșterea transparenței cadrului instituțional, printr-o mai bună supraveghere și monitorizare a pieței, în vederea eliminării distorsiunilor care ar putea afecta concurența;

îmbunătățirea eficienței energetice pe întregul lanț energetic, de la producerea de energie la consum și promovarea resurselor regenerabile de energie;

satisfacerea clienților consumatori, în condițiile livrării unei energii de calitate și la prețuri competitive.

Noua Strategie Energetică a României pleacă de la realitățile și tendințele actuale din sectorul energetic, și anume:

starea actuală a sectorului energetic;

rezervele și producția internă de resurse energetice;

intensitatea energetică ridicată pe întregul lanț: resurse primare, producere, transport, distribuție, inclusiv consumatorul final;

nivelul ridicat al poluării generate de sectorul energetic și necesitatea încadrării în limitele negociate cu UE;

lipsa surselor și rutelor alternative pentru aprovizionare cu gaze naturale și petrol din import.

Direcțiile de acțiune ale politicii energetice a României, convergente cu cele ale politicii energetice a Uniunii Europene, sunt:

menținerea suveranității naționale în probleme legate de siguranța energetică;

creșterea siguranței în alimentarea cu energie;

alegerea unui mix de energie echilibrat, cu accent pe utilizarea cărbunelui, energiei nucleare și resurselor energetice regenerabile, inclusiv prin utilizarea potențialului hidro neexploatat, care să confere sectorului energetic competitivitate și securitate în aprovizionare;

gestionarea eficientă a resurselor energetice primare epuizabile din România și menținerea la un nivel acceptabil, pe baze economice, a importului de resurse energetice primare;

îmbunătățirea competivității piețelor interne de energie electrică și gaze naturale și participarea activă la formarea piețelor regionale și la dezvoltarea schimburilor transfrontaliere;

îmbunătățirea eficienței energetice, inclusiv pentru asigurarea unei dezvoltări durabile;

asigurarea investițiilor pentru creșterea capacității de inovație și dezvoltare tehnologică, ca modalitate de susținere a acțiunilor precedente;

realizarea obiectivelor de protecție a mediului și reducere a emisiilor de CO2;

participarea proactivă la eforturile Uniunii Europene de formulare a unei politici energetice pentru Europa, cu urmărirea și promovarea intereselor României în Sud -Estul Europei.

In perioada 2007-2020, cele mai importante obiective care trebuie realizate, în conformitate cu documentul de strategie energetică, sunt:

Securitatea aprovizionării cu energie

Se va menține un echilibru între importul de resurse energetice primare și utilizarea rațională și eficientă a rezervelor naționale pe baze economice și comerciale;

Se va diversifica și consolida, în cadrul stabilit la nivel european, a relațiilor de colaborare cu țările producătoare de hidrocarburi, precum și cu cele de tranzit;

Se vor diversifica sursele de aprovizionare cu materii prime și se vor dezvolta rutele de transport al acestora (proiectul Nabucco și conducta de petrol Constanța-Trieste);

Se va urmări încheierea de contracte pe termen lung pentru gaze naturale din import pentru a diminua riscurile de întrerupere a furnizării, cu respectarea regulilor concurențiale;

Se va urmări încheierea de contracte pe termen lung pentru furnizorii interni de cărbune care să le asigure acces la piețele financiare, cu respectarea regulilor concurențiale;

Creșterea investițiilor în domeniul extracției de cărbune și de minereu de uraniu, în modernizarea și reabilitarea echipamentelor, în continuarea susținerii producției de huilă și de minereu de uraniu prin ajutor de stat, în conformitate cu reglementările UE, în intensificarea cercetării geologice și punerea în exploatare a noi zăcăminte, în închiderea minelor cu activitate oprită, dezvoltarea și reabilitarea distribuției de produse petroliere și în îmbunatățirea sectorului de prelucrare-rafinare a produselor petroliere. Valoarea estimată a investițiilor în domeniul petrolier, pentru perioada analizată, este de 2,2 mld. Euro.

Creșterea investițiilor în domeniul exploatării rezervelor de gaze naturale, în dezvoltarea, reabilitarea și dispecerizarea conductelor de gaze naturale, în creșterea capacității de înmagazinare a gazelor naturale. Valoarea estimată investițiilor în domeniul gazelor naturale, pentru perioada analizată, este de 1,527 mld. Euro;

In domeniul producerii de energie electrică va urma un proces de restructurare și înnoire a capacităților energetice, prin reabilitarea unităților existente viabile, închiderea unităților neviabile și construcția de noi unități de producere. Efortul investițional va fi susținut în principal prin privatizare și investiții private, cu o valoare estimată, pentru perioada analizată, de 12,7 mld. Euro. Statul va păstra pachetul de control asupra principalelor unități de producere a energiei electrice, totalizând o putere instalată suficientă pentru a putea asigura siguranța energetică a țării. Se va analiza integrarea acestor producători cu societăți de distribuție aflate în proprietatea statului, rezultând companii puternice la nivel regional;

Va continua procesul de dezvoltare, modernizare și retehnologizare a rețelelor de transport și distribuție a energiei electrice. Valoarea estimată a investițiilor din acest domeniu este de 5,4 mld. Euro.

Vor continua programele de dezvoltare, modernizare și retenologizare a rețelelor de transport și distribuție de energie termică, de dezvoltare, modernizare și retehnologizare a unităților de producție a energiei electrice și termice în cogenerare. Valoarea estimată a investițiilor în domeniul energiei termice, pentru perioada analizată, este de 2,7 mld. Euro ;

Vor fi abordate, în comun cu statele membre ale UE, problemele referitoare la protecția infrastructurii critice din sistemul energetic în lupta împotriva terorismului.

Dezvoltare durabilă

Va continua promovarea producerii energiei pe bază de resurse regenerabile, astfel încât consumul de energie electrică realizat din resurse regenerabile de energie electrică sa reprezinte 33% din consumul intern brut de energie electrică al anului 2010, 35 % în anul 2015 și 38 % în anul 2020. Din consumul intern brut de energie, 11% va fi asigurat din surse regenerabile în anul 2010. In anul 2010 se va îndeplini ținta națională stabilită privind utilizarea surselor regenerabile de energie în producția de energie electrică. Ritmul de utilizare a surselor regenerabile va continua să crească și după anul 2010, astfel încât producția de energie electrică din aceste surse în anul 2015 să reprezinte 35 % din consumul intern brut de energie electrică, iar în anul 2020 să reprezinte 38 %.

Se vor stimula investițiile în îmbunătățirea eficienței energetice pe întregul lanț: resurse-producție-transport-distribuție-consum;

Se va promova utilizarea biocombustibililor lichizi, biogazului și a energiei geotermale;

Va fi susținută activitatea de cercetare-dezvoltare și diseminare a rezultatelor cercetării aplicate;

Se vor lua măsuri pentru reducerea impactului negativ al sectorului energetic asupra mediului înconjurător, prin reabilitarea suprafețelor și refacerea mediului natural afectat de activitățile generate în sectorul energetic, prin promovarea realizării de proiecte “Green Field”, prin realizarea investițiilor prognozate in protecția mediului în Instalațiile mari de ardere din sectorul energetic, prin implementarea mecanismuluide tranzacționare a permiselor de emisii de gaze cu efect de seră, prin realizarea managementului depozitării în siguranță a deșeurilor radioactive, inclusiv constituirea resurselor financiare necesare pentru depozitarea finală și dezafectarea unitătilor nuclearoelectrice, prin realizarea de noi capacități de producție, utilizând tehnologii curate de ardere a combustibililor fosili;

Va continua programul național de electrificări;

Se vor lua măsuri pentru reducerea impactului social asupra consumatorilor de energie, defavorizați

Competitivitate

Se vor dezvolta și perfecționa mecanismele piețelor concurențiale pentru energie electrică, gaze naturale, petrol, uraniu, certificate verzi, certificate de emisii a gazelor cu efect de seră și servicii energetice;

Se vor extinde activitățile operatorului pieței angro de energie electrică din România la nivel regional, și se va intensifica participarea activă la realizarea pieței regionale de energie și a pieței unice europene;

Se va liberaliza tranzitul de energie, în condiții tehnice controlate de siguranță în alimentare și se va asigura accesul permanent și nediscriminatoriu la rețelele de transport și la interconexiunile internaționale; va crește capacitatea de interconexiune de la circa 10 % în prezent, la 15-20 % la orizontul anului 2020;

Va continua procesul de restructurare, creștere a profitabilității și privatizării în sectorul energetic (privatizarea se va realiza atât cu investitori strategici, cât și prin listarea pe piața de capital);

Va continua procesul de restructurare pentru sectorul de lignit, în vederea creșterii profitabilității și accesului pe piața de capital;

Se va menține accesul la rezervele de huilă, în vederea asigurării securității energetice, în condiții economice adecvate.

Măsurile pe termen scurt, prevăzute a fi realizate în următoarea perioadă, se referă la structura corporativă a producătorilor de energie cu capital social de stat. Aceste măsuri prevăd continuarea privatizării complexurilor energetice, eficientizarea și privatizarea unor grupuri energetice din cadrul SC Termoelectrica SA, eficientizarea SC Electrocentrale Deva SA, SC Electrocentrale, continuarea privatizării microhidrocentralelor, pregătirea listării la Bursă a SC Hidroelectrica SA și SN Nuclearelectrica SA, realizarea de noi investiții in sectorul energetic, ca: centrala cu acumulare și pompaj Tarnița Lăpuștești, centralele hidroelelectrice Islaz, Măcin și centralele de pe râul Tisa, centrale pe combustibili solizi, centrale care utilizează surse regenerabile, etc.

Pentru buna funcționare a sectorului energetic și dezvoltarea acestuia conform prevederilor prezentei strategii, este necesară crearea unui climat stabil și predictibil în ceea ce privește cadrul legislativ și de reglementare

Măsuri pentru îndeplinirea obiectivelor prioritare

Măsuri generale

Măsurile generale sunt următoarele:

îmbunătățirea cadrului instituțional si legislativ, în condiții de transparență, în acord cu cerințele legate de asigurarea competitivității, protecției mediului și a siguranței în furnizarea energiei, și a cerințelor de atragere și sustinere a investițiilor in sectorul energetic și de valorificare a resurselor de cărbune;

Îbunatatirea politicii de prețuri pentru combustibili, energie termică si energie electrică, având in vedere principiile de nediscriminare, transparență și obiectivitate și introducerea treptată a mecanismelor concurențiale;

Valorificarea potențialului uman, creșterea eficienței muncii si îmbunatatirea condițiilor de muncă pe baza continuării procesului de restructurare și reorganizare, de modernizare a managementului companiilor din sector;

Asigurarea unei protecții sociale corespunzătoare, prin mecanisme de susținere directă a consumatorilor vulnerabili;

Asigurarea unui nivel de pregătire a personalului conform cerințelor tehnico-economice actuale;

Dezvoltarea tehnologică a sectorului energetic și a sectorului extractiv de cărbune prin stimularea si sprijinirea cercetării si inovarii;

Atragerea capitalului străin și autohton având ca obiectiv prioritar asigurarea unui climat de competitivtate crescut care să reprezinte motorul de dezvoltare sănătoasă a sectorului energetic și a sectorului extractiv de cărbune;

Dezvoltarea piețelor concurențiale de energie electrică si gaze naturale pe principii de transparentă si integrarea acestora in piețele regională si europeană.

Atragerea si asigurarea stabilitatii forței de muncă specializată prin motivarea corespunzătoare a personalului din industria energetică.

Măsurile generale se completează cu măsuri specifice domeniilor și subsectoarelor din sectorul energetic.

Măsuri pentru reducerea impactului social

Pentru asigurarea unui grad de suportabilitate a prețurilor energiei electrice, energiei termice si a gazelor naturale la consumatori, sunt necesare următoarele măsuri:

Consolidarea piețelor concurențiale de energie;

Racordarea la piața regională de energie electrică si gaze naturale;

Utilizarea optimă a resurselor energetice interne;

Perfecționarea sistemelor de prețuri și tarife;

Reducerea facturii cu energia platită de populație si de agenții economici, prin creșterea eficienței energetice pe întregul lanț (producere, transport, distribuție, consum), reducerea consumurilor specifice și utilizarea de tehnologii noi, performante in sectorul energiei;

Trecerea la un sistem de protecție socială directă a populației cu posibilități financiare reduse, prin înlocuirea tarifului social pentru energie electrică și a subvenției acordate pentru energie termică, cu ajutoare sociale destinate numai categoriilor vulnerabile de consumatori;

Cresterea siguranței în alimentarea cu energie prin:

– diversificarea surselor si rutelor de aprovizionare cu petrol si gaze naturale și reducerea dependenței de importurile de resurse energetice;

– dezvoltarea rețelelor de transport energie electrică si gaze naturale și creșterea capacităților de interconexiune cu țările vecine;

– creșterea capacitătii de inmagazinare a gazelor naturale.

Guvernul României a implementat un pachet de măsuri sociale, prin care persoanele cu venituri mici primesc ajutoare financiare pentru achitarea facturilor la gaze și energie termica. Acest program este revizuit anual astfel încat sa fie asigurată protecția socială a personelor cu venituri reduse.

Securitatea energetică – element esențial al dezvoltării economice

Strategia energetică are implicații majore asupra securității naționale. Un rol esențial în acest domeniu revine asigurării securității energetice prin: asigurarea unei balanțe echilibrate între cerere și productia nationala de energie, optimizarea structurii consumului de resurse energetice primare și creșterea eficienței energetice. Se va acționa cu prioritate pentru diversificarea surselor și rutelor de aprovizionare și limitarea dependenței de aprovizionare cu resurse energetice din import.

O altă influență asupra securității naționale este legată de securitatea instalațiilor energetice. Uniunea Europeana a stabilit abordarea unitară a protecției infrastructurilor energetice ("Protecția infrastructurilor critice în lupta împotriva terorismului" adoptată de CE în 2004). România, ca stat membru al Uniunii Europeane, preia sarcinile din documentele legate de securitatea instalațiilor.

Principalele direcții de acțiune sunt:

stabilirea instrumentelor legale de securitatea instalațiilor, a capacitatilor de depozitare, a rețelelor si infrastructurilor energetice, inclusiv a instalațiilor nucleare;

promovarea unor instrumente de încurajare a investitiilor pentru capacițati de producere a energiei electrice care sunt necesare pentru securitatea energetică, in conformitate cu Directiva 2005/89/EC;

promovarea unor proiecte multinaționale care să asigure diversificarea accesului la resursele energetice de materii prime în mod special de gaze si petrol (proiectul Nabucco si conducta de petrol Constanta Trieste);

promovarea unor proiecte menite să asigure o creștere a capacității de interconectare a sistemului electroenergetic cu sistemele țărilor din Sud Estul Europei (cablul submarin cu Turcia, linii electrice aeriene de 400 kV cu , Ungaria si Republica );

realizarea programelor privind creșterea securității construcțiilor hidroenergetice;

creșterea capacităților de înmagazinare subterană a gazelor naturale;

interconectarea Sistemului National de Transport gaze naturale cu sistemele similare din țările vecine:

– interconectarea cu Ungaria, pe relația Arad-Szeged;

– interconectarea cu , pe relația Giurgiu-Ruse;

– interconectarea cu Ucraina, pe relația Cernauti-Siret;

– interconectarea cu – pe traseul Drochia-Ungheni-Iasi

În vederea creșterii coeficientului de siguranță în livrarea gazelor, pentru evitarea unor perturbații majore în sistemul național de transport și respectiv în alimentarea cu gaze a consumatorilor în situații de criză, in conformitate cu recomandarile cuprinse in Directivele europene din domeniul creării stocurilor de țiței și produse petroliere se au în vedere atât diversificarea surselor de aprovizionare cu țiței și gaze naturale prin interconectari energetice, cât și creșterea capacității de înmagazinare subterana a gazelor naturale.

Proiectul Nabucco – are drept scop conectarea și valorificarea rezervelor de gaze naturale din zona Mării Caspice si Orientul Mijlociu cu pietele europene, prin construirea unei conducte pe teritoriul celor cinci țări și care să aibă ca punct de plecare granița Turciei cu Georgia și ca punct final nodul tehnologic Baumgarten din Austria. Lungimea totală a conductei este de 3282 km, din care 457 km pe teritoriul României iar construcția conductei urmează a se realiza în intervalul 2008-2011. Se preconizează ca volumul de gaze ce urmează a fi transportat in anul 2011 este de 8 miliarde m.c. cu o creștere liniară până la 25,5 miliarde m.c. in anul 2030.

Potențialul de import al Romaniei din această sursă este apreciat la 2 – 5 miliarde m3/an. Finanțarea proiectului și derularea investiției se vor desfășura în regim privat. Întrucat până în prezent nu există un coridor de livrare între sursele avute în vedere și zonele țintă de consum, Nabucco poate oferi o sursă de gaze naturale către piața europeană de gaze naturale și astfel va juca un rol important în creșterea gradului de competitivitate a piețelor gaziere europene în promovarea procesului de liberalizare al acestor piețe, inclusiv în țările în curs de aderare.

Proiectul Nabucco va determina creșterea securității în aprovizionarea cu gaze naturale pentru Europa, diversificarea surselor de aprovizionare cu gaze, accesul la rezervele importante de gaze naturale din zona Mării Caspice și Orientul Mijlociu pentru piețele europene. Acest proiect înseamnă stimularea competiției pe piața internă de gaze, întărirea rolului de țară tranzitată de coridoare majore energetice de transport pentru piețele din Europa Centrală și de Vest, stimularea industriilor conexe care vor contribui la realizarea proiectului, prin implicarea companiilor românești furnizoare de produse și servicii, inclusiv crearea de noi locuri de muncă.

Ideea construirii unei conducte transcontinentale a venit in contextul actual al scăderii constante a livrarilor de gaze din Marea Nordului. Creșterea dependenței de gazele naturale rusești și creșterea prețului la gazul lichefiat produs în țările din nordul Africii au fost un semnal de alarmă pentru identificarea de noi soluții viabile in domeniul aprovizionării cu gaze.

Proiectul Nabucco va asigura securitatea aprovizionării Europei cu gaze naturale prin diversificarea surselor de energie. Proiectul beneficiază atât de sprijinul Uniunii Europene, cât și al instituțiilor financiare internaționale (BEI, IFC si BERD sunt gata să susțină proiectul cu fonduri corespunzătoare).

Conducta de tranzit țiței Constanta – Trieste (PEOP – Pan European Oil Pipeline) – Ministerul Economiei și Comerțului a primit din partea Comisiei Europene finanțare în cadrul programului PHARE, în valoare de 2,06 milioane Euro, pentru realizarea „Studiului tehnico-economic pentru conducta petrolieră de tranzit in Romania”, efectuat pentru proiectul de construcție a conductei de transport a țițeiului intre Constanța și Trieste (Italia). Studiul de fezabilitate a fost elaborat de un consorțiu condus de firma Hill International UK. Studiul include examinarea parametrilor tehnici, financiari, juridici, comerciali și de mediu precum și evaluarea capacității de transport și a investitiilor pentru conducta sus mentionata. Studiul de fezabilitate a proiectului a demonstrat existența țițeiului disponibil la export din regiunea Mării Caspice, estimat să crească de la un nivel anual de 50 milioane tone la 170 milioane tone in 2010 si 344 milioane tone in 2020. Creșterea estimată în cantitățile de petrol caspic și rusesc direcționate către Marea Neagră semnalează existența unui deficit al capacității de transport în zona Mării Negre. Acest fapt este relevat și de către studiul de fezabilitate care indică astfel oportunitatea dezvoltării proiectului PEOP.

Date tehnice ale proiectului:

– lungimea totală 1360 km, din care 649 km pe teritoriul României;

– țări tranzitate : România , , și Italia

– piata totala accesibila 298 mil t/an, din care piața țintă 112 mil tone/an;

– capacitatea de transport 3 variante: 40 mil t/an, 60 mil t/an sau 90 mil t/an

Proiectul este atractiv pentru investitorii strategici prin modalitățile comercial viabile si sigure de transport țiței pe distante lungi pe care le poate oferi. Ruta propusă prin România-Serbia-Croatia oferă cea mai directă cale de transport al țițeiului dinspre Marea Neagră către piața europeană.

Infrastructuri critice Infrastructura critică este reprezentată de sisteme distribuite, dinamice, de mari dimensiuni, cu comportament potențial neliniar și care sunt interconectate, susceptibile la multiple amenințări și generatoare de riscuri. Infrastructura critică cuprinde resursele fizice, servicii, obiective în care se desfășoară activități informatice, rețele și elemente de infrastructură care, in cazul indisponibilității sau distrugerii, ar avea un impact covârșitor asupra sănătății, sigurantei, securitatii sau bunăstării cetățeanului sau asupra bunei funcționări a autorităților statului.

Evoluțiile din ultimile două decenii au arătat creșterea vulnerabilitățiilor societății cauzate de defectarea, distrugerea și/sau întreruperea infrastructurilor tehnologice (transporturi, energie, informatica, etc.) provocate de acte de terorism, dezastre naturale, neglijențe, accidente, activități criminale și nu în ultimul rând, de compartament premeditat.

Luând în considerare complexitatea infrastructurii energetice care înglobează mai multe subsisteme și elemente critice, care fac parte din domeniul producției de petrol, gaze, cărbune, energie electrică, instalații nucleare, capacități de stocare a resurselor energetice, capacități de producție, sisteme de transport si distribuție, Guvernul va acționa constant pentru:

– identificarea și inventarierea infrastructurilor critice energetice,

– definirea domeniilor de risc și stabilirea măsurilor specifice de protecție, interventie și recuperare;

– stabilirea interdependentelor intra-sectoriale și inter-sectoriale și reducerea vulnerabilităților rezultate din acestea;

– stabilirea prin normative interne a procedurilor de constituire a bazei de date din sectorul energetic, metodologia și procedurile de cooperare între operatorii privati și de stat cu structurile centrale de coordonare;

– diseminarea informațiilor și cooperare acțională, în vederea reducerii riscului unor incidente susceptibile de a produce perturbații extinse și de durata la oricare dintre infrastructurile energetice;

– construirea și aprofundarea conșțiintei organizationale privind securitatea infrastructurii critice;

– abordarea comună a problemei securității infrastructurilor critice energetice prin instituirea unui cadru organizatoric reglementat pentru colaborarea directă și efectivă a tuturor actorilor publici și privati, inclusiv prin proiecte de parteneriat public-privat.

Guvernul României va contribui prin măsuri adecvate la îmbunătățirea protecției infrastructurii critice de interes european, prin dezvoltarea metodologiilor comune privind identificarea și clasificarea amenințărilor, asigurarea unei comunicări, coordonări și cooperări eficiente, implementarea coerentă și uniformă a măsurilor de protecție și definirea clară a responsabilităților factorilor cu competență în domeniu, acordând atenție deosebită amenințărilor teroriste. naționale de cercetare, sectoriale și intersectoriale, privind protecția infrastructurii critice.

SSE prevede decizii strategice pentru:

complexurile energetice, Termoelectrica, Electrocentrale Deva, Electrocentrale București, Hidroelectrica, centralele municipale de cogenerare;

noi investiții la centrala cu acumulare pompare Tarnița Lăpuștești, amenajarea în continuare a Dunării pe sectorul "Porțile de Fier II – Brăila ", centrala hidroelectrică de pe Tisa, centralele pe combustibili fosili – Green field și cele care utilizează surse regenerabile.