Securitatea Economica a Romaniei Si Provocarile Crizei Economice Mondiale

„Cine controlează petrolul controlează economia, controlează și politica.“

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Securitatea economică și mediul de securitate economică. Determinări geopolitice și geostrategice

1.1. Conceptul și caracteristicile mediul de securitate economică

1.2. Relația dintre securitatea națională și NATO

1.3. Noua politică de securitate în spațiul Euro-Atlantic

1.4. Securitatea europeană. Dimensiuni a noii politici de securitate în cadrul organizațiilor Euro-Atlantice.

Capitolul 2. Apărarea și securitatea națională a României în structurile Europene și Euroatlantice

2.1. Strategia de securitate națională a României

2.2. Apărarea și securitatea națională din perspectivă economică

2.3. Strategia națională pentru dezvoltare durabilă 2013 – 2030

Capitolul 3. Considerații generale privind securitatea energetică

3.1. Conceptul de securitate energetică pe plan național și regional

3.2. Resursele energetice. Componenta energetică a securității economice

3.3. Infrastructura critică în energie o componentă de bază a securității energetice

3.4. Protecția infrastructurii critice din sectorul energetic european

3.5. Paradigma Energie + Informatie (E+I) a noii evoluții în domeniul infrastructurilor

critice europene

Capitolul 4. Securitatea energetică în regiunea extinsă a Mării Negre

4.1. Considerații privind regiunea extinsă a Mării Negre

4.2. Securitatea energetică în regiunea extinsă a Mării Negre

4.3. Evoluții și tendințe ale industriei energetice în regiunea extinsă a Mării Negre

4.4. Bursa regională de energie. Politici energetice ale principalilor jucători regionali în

regiunea extinsă a Mării Negre

4.5. Politica energetică a României în zona Mării Negre

Capitolul 5. Principalele coridoare energetice. Proiecte cu participare românească

5.1. Proiecte de tranzitare a resurselor energetice

5.2. Principalele coridoare energetice

5.3. Proiecte europene și euroatlantice

5.4. Proiecte cu participare românească. Proiectul Nabucco, Proiectele North Steam și South Steam

Capitolul 6. Competiția pe piața resurselor. Jocuri bimatriciale evolutive

6.1. Modelarea competiției de piață prin teoria jocurilor

6.2. Jocurile evolutive. Replicatorul dinamic

6.3. Jocuri bimatriciale evolutive. Competiția a două firme pe piața resurselor

6.3.1. Analiza dinamică a jocului bimatricial evolutiv a două firme

6.3.2. Jocul bimatricial evolutiv stohastic

6.3.3.Competiția a două firme ca joc bimatricial evolutiv

6.4. Simulări numerice

Capitolul 7. Politica europeană pe piața de energie

7.1. Componente ale politicii europene în domeniul energiei

7.2. Eficiența și diversitatea surselor de energie

7.3. Mecanisme de solidaritate. Situația actuală privind securitatea aprovizionării cu energie

7.4. Strategia Europeană de Securitate

Capitolul 8. Securitatea energetică europeană în contextul crizei energetice mondiale

8.1 Resursele naturale și securitatea energetică

8.2. Actorii scenei geopolitice și interesele energetice

8.3. Analiza cererii de energie la nivel mondial

Capitolul 9. Sectorul energetic românesc:stare și perspective de dezvoltare

9.1. Analiza cererii de energie la nivelul Uniunii Europene și în România

9.2. Impactul crizei financiare asupra sectorului energiei și a României

9.3. Eficiența și intensitatea energetică a României. Comparații internaționale

9.4. Securitatea energetică la nivelul României . Strategia energetică a României pentru perioada 2007 – 2020 (actualizată pentru perioada 2011 – 2020)

9.5. Previziuni și obiective de dezvoltare a sectorului energetic românesc

Concluzii finale

Bibliografie

ABREVIERI

A.V.A.S – Autoritatea pentru valorificarea activelor statului

ADM – Arme de distrugere în masă

AGRI – Azerbaijan-Georgia-România-Interconnector

AIG – American International Group

AIOC – Azerbaijan International Operating Company

AL-21 – Agenda Locală 21

ANRE – Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei

B&H – Bosnia Herțegovina

BERD – Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare

BIM – Biroului Internațional al Muncii

BM – Banca Mondială

BP – British Petroleum

CE – Comisia Europeană

CIA – Agenția Centrală de Informații

CME – Consiliul Mondial al Energiei

CO2 – Dioxid de carbon

CSC – Captarea și stocarea dioxidului de carbon

CSC – Carbon Capture and Storage

CSNR – Cadrul Strategic Național de Referință

DPKO – Departamentului pentru Operațiuni de Menținere a Păcii

E+I – Energie + Informație

ESS – Echilibrul static stabil

EU – ETS – European Union Emission Trading Scheme

EUROCORPS – European Corps, Corps of European Union

EUROFOR – European Rapid Operational Force

EUROMAFOR – European Maritime Force

Fed – Rezerva Federală Americană

FRR – Forțe de Reacție Rapidă

GES – Gaze cu efect de seră

GIOC – Georgian International Oil Company

GPL – Gaz petrolier lichefiat

GWh – Gigawatt-oră

HUMINT – Human Intelligence

IEA – Agenția Internațională a Energiei

IGA – Acordul interguvernamental

IPE – International Petroleum Exchange

IPEEC – International Partnership for Energy Efficiency Cooperation

IRIS – Institutul francez de Cercetări Internaționale și Strategice

kV – Kilovolt

kWh – Kilowatt-oră

MAP – Membership Action Plan

MMDD – Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile

MW – Megawatt

NAFTA – North American Free Trade Agreement

NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

NEPDG – National Energy Policy Development Group

NYMEX – New York Mercantile Exchange

ONG – Organizație Neguvernamentală

ONU – Organizația Națiunilor Unite

OPCOM – Operatorul Pieței de Certificate Verzi

OPEC – Organizația Țărilor Exploatatoare de Petrol

OWE – Offshore wind electricity

PCS – Puterea de cumpărare standard

PEER – Programul energetic european pentru redresare

PEOP – Pan European Oil Pipeline

PESA – Politică Europeană de Securitate și Apărare

PESC – Politică Externă și de Securitate Comună

PIB – Produsul intern brut

PND – Planul Național de Dezvoltare

PNUD – Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare

POR – Programului Operațional Regional

POS – Programul Operațional Sectorial

PPA – Power Purchase Agreement

PpP – Parteneriatul pentru Pace

PRG – Partial Risc Regulatory Guarantee

REM – Regional Electrical Market

RES – Renewable Energy Company

SCADA – Supervisory Control and Data Acquisition

SDD/UE – Strategia de Dezvoltare Durabilă revizuită a UE

SES – Strategia Europeană de Securitate

SET – Planului strategic european privind tehnologiile energetice

SHIRBRIG – Brigada Multinațională cu Capacitate de Luptă Ridicată a Forțelor ONU în Așteptare

SIGINT – Signal Intelligence

SIMEX – Singapore International Monetary Exchange

SNDD – Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă

SOCAR – State Oil Company of Azerbaijan

SRE – Surse de energie regenerabilă

SSE – Societate de Servicii Energetice

SSNR – Strategia de Securitate Națională a României

SWOT – Strengths, Weaknesses, Opportunities, and Threats

TAL – Trans Alpine Pipeline Network

TAP – Trans Adriatic Pipeline

TEP – Tone echivalent petrol

TIC – Tehnologia informației și comunicații

TUE – Tratatul Uniunii Europene

TWh – Terawatt-oră

UE – Uniunea Europeană

UEO – Uniunea Europei Occidentale

WCED – Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare

Introducere

Lumea contemporană este una a interdependențelor și a schimbării totale, reflectată în intensificarea fluxurilor comerciale, investiționale și tehnologice dintre diferite regiuni, dezvoltarea relațiilor interculturale, facilitarea contactelor interumane etc.

Complexitatea temei abordate este dată, atât datorită multitudinii problemelor pe care le implică și abordărilor extrem de diverse întâlnite în literatura de specialitate, cât și efectelor pe care le poate genera asupra securității în general. Actuala criză economică și financiară a omenirii reprezintă un exemplu în acest sens. Acesta este și motivul pentru care, în prezenta lucrare, se optează pentru o abordare sistemică a mediului de securitate coroborat cu metode de analiză empirică asupra securității economice.

Mediul de securitate internațional se află într-o schimbare rapidă. El este caracterizat preponderent de următoarele tendințe majore: accelerarea proceselor de globalizare și de integrare regională, concomitent cu proliferarea acțiunilor având ca scop fragmentarea statală; convergența rezonabilă a eforturilor consacrate structurării unei noi arhitecturi de securitate, stabile și predictibile, însoțită de accentuarea tendințelor regionale anarhice; revigorarea eforturilor statelor vizând prezervarea influenței lor în dinamica relațiilor internaționale, în paralel cu multiplicarea formelor și creșterea ponderii intervenției actorilor non-statali în dinamica relațiilor internaționale.

Cele două războaie mondiale au marcat nașterea studiilor de securitate ca disciplină, însă nu s-a reușit impunerea acesteia ca una prospectivă, predictivă și riguroasă. Cu alte cuvinte, procesul de construcție teoretică în studiile de securitate era în contradicție cu evenimentele strategice. Primii reprezentanți ai acestei discipline au fost, în principal, istorici și strategi militari ( Bernard Brodie ), psihologi și sociologi ( Harold Lasswell ) și specialiști în dreptul internațional ( Quincy Wright ).

Se poate afirma că două fenomene majore domină în prezent planeta: globalizarea, poate cel mai controversat concept al ultimilor ani, fiind un generator de efecte asupra mediului de securitate și regionalizarea, termen tot mai familiar în mediile economice și științifice, ambele, cu o deosebită rezonanță în definirea societății moderne, ambele cu un impact major în securitatea economică.

Deși unii specialiști sunt de părere că cele două procese sunt contradictorii și acțiunea lor afectează tot mai mult viitorul omenirii, prin opoziția de idei și prin interesele diferite pe care le promovează, prezenta lucrare și-a propus să evidențieze faptul că între globalizare și regionalizare nu există și nu vor putea exista importante relații de antagonism ci o puternică interdependență și complementaritate. Cele două fenomene coexistă și se dorește convergența lor într-o singură direcție: creșterea bunăstării și securității atât la nivel național, cât și la nivel regional și internațional.

Analizând drumul parcurs de extinderea Uniunii Europene și Alianței Nord Atlantice rezultă că mileniul trei constituie o perioadă de instituire a păcii în lume, iar România are atuuri serioase pentru a se plasa în ecuația strategică energie-securitate, ca placă turnantă pentru drumurile comerciale ce leagă trei continente – Europa, Asia Centrală și Orientul Mijlociu, precum și interese ce pot fi convergente. Din această cauză, prioritățile investiționale în România sunt pentru dezvoltarea infrastructurii în transporturi (maritime, fluviale, rutier, feroviare, aeriene, conducte, linii de înaltă tensiune), comunicații și amenajări de frontiere. Infrastructurile critice reprezintă domeniul cel mai sensibil și vulnerabil al oricărui sistem sau proces. Sensibilitatea decurge din rolul lor fundamental în structura, stabilitatea și funcționarea acestora.

România este ideal poziționată pentru a juca efectiv un „rol de pivot”, atât ca țară de tranzit, cât și ca participant activ pe traseul marilor fluxuri economice, cu o dinamică ascendentă previzibilă între Europa și Asia. România este producător, importator precum și prelucrător de produse petroliere, având o capacitate de procesare de 34 milioane tone țiței anual și dispunând de o importantă industrie petrochimică, de o rețea națională de transport ( portul Constanța poate prelua 24 milioane tone anual), putând asigura un export al produselor rafinate de 12 milioane tone.

Infrastructurile critice reprezintă domeniul cel mai sensibil și vulnerabil al oricărui sistem sau proces. Sensibilitatea decurge din rolul lor fundamental în structura, stabilitatea și funcționarea acestora.

Vulnp fragmentarea statală; convergența rezonabilă a eforturilor consacrate structurării unei noi arhitecturi de securitate, stabile și predictibile, însoțită de accentuarea tendințelor regionale anarhice; revigorarea eforturilor statelor vizând prezervarea influenței lor în dinamica relațiilor internaționale, în paralel cu multiplicarea formelor și creșterea ponderii intervenției actorilor non-statali în dinamica relațiilor internaționale.

Cele două războaie mondiale au marcat nașterea studiilor de securitate ca disciplină, însă nu s-a reușit impunerea acesteia ca una prospectivă, predictivă și riguroasă. Cu alte cuvinte, procesul de construcție teoretică în studiile de securitate era în contradicție cu evenimentele strategice. Primii reprezentanți ai acestei discipline au fost, în principal, istorici și strategi militari ( Bernard Brodie ), psihologi și sociologi ( Harold Lasswell ) și specialiști în dreptul internațional ( Quincy Wright ).

Se poate afirma că două fenomene majore domină în prezent planeta: globalizarea, poate cel mai controversat concept al ultimilor ani, fiind un generator de efecte asupra mediului de securitate și regionalizarea, termen tot mai familiar în mediile economice și științifice, ambele, cu o deosebită rezonanță în definirea societății moderne, ambele cu un impact major în securitatea economică.

Deși unii specialiști sunt de părere că cele două procese sunt contradictorii și acțiunea lor afectează tot mai mult viitorul omenirii, prin opoziția de idei și prin interesele diferite pe care le promovează, prezenta lucrare și-a propus să evidențieze faptul că între globalizare și regionalizare nu există și nu vor putea exista importante relații de antagonism ci o puternică interdependență și complementaritate. Cele două fenomene coexistă și se dorește convergența lor într-o singură direcție: creșterea bunăstării și securității atât la nivel național, cât și la nivel regional și internațional.

Analizând drumul parcurs de extinderea Uniunii Europene și Alianței Nord Atlantice rezultă că mileniul trei constituie o perioadă de instituire a păcii în lume, iar România are atuuri serioase pentru a se plasa în ecuația strategică energie-securitate, ca placă turnantă pentru drumurile comerciale ce leagă trei continente – Europa, Asia Centrală și Orientul Mijlociu, precum și interese ce pot fi convergente. Din această cauză, prioritățile investiționale în România sunt pentru dezvoltarea infrastructurii în transporturi (maritime, fluviale, rutier, feroviare, aeriene, conducte, linii de înaltă tensiune), comunicații și amenajări de frontiere. Infrastructurile critice reprezintă domeniul cel mai sensibil și vulnerabil al oricărui sistem sau proces. Sensibilitatea decurge din rolul lor fundamental în structura, stabilitatea și funcționarea acestora.

România este ideal poziționată pentru a juca efectiv un „rol de pivot”, atât ca țară de tranzit, cât și ca participant activ pe traseul marilor fluxuri economice, cu o dinamică ascendentă previzibilă între Europa și Asia. România este producător, importator precum și prelucrător de produse petroliere, având o capacitate de procesare de 34 milioane tone țiței anual și dispunând de o importantă industrie petrochimică, de o rețea națională de transport ( portul Constanța poate prelua 24 milioane tone anual), putând asigura un export al produselor rafinate de 12 milioane tone.

Infrastructurile critice reprezintă domeniul cel mai sensibil și vulnerabil al oricărui sistem sau proces. Sensibilitatea decurge din rolul lor fundamental în structura, stabilitatea și funcționarea acestora.

Vulnerabilitatea se definește pe imposibilitatea asigurării protecției sistemelor ca urmare a realizării efective defectuoase la care se adaugă creșterea presiunilor directe sau indirecte, intenționate ori aleatorii.Vulnerabilitatea este, în acest caz, direct proporțională cu rolul pe care îl joacă infrastructurile respective. Oricât de bine ar fi protejate, infrastructurile critice vor avea întotdeauna un grad de vulnerabilitate ridicat întrucât, de regulă, sunt primele vizate atunci când se urmărește destabilizarea și chiar distrugerea unui sistem sau a unui proces.

Identificarea, optimizarea și securizarea infrastructurilor critice reprezintă o prioritate indiscutabilă atât pentru gestionarii de sisteme și procese, cât și pentru adversarii acestora, adică cei care vizează să le destabilizeze și să le distrugă.

Scopul prezentei lucrări de doctorat, “Securitatea economică a României și provocările crizei energetice mondiale”, nu este numai de a realiza o trecere în revistă a curentelor și școlilor de gândire existente, fără de care nu putem înțelege fenomenul analizat, ci, în principal, de a propune o abordare a studiului securității, în care să se țină seama, pe de o parte, de complexitatea acestui concept raportat la natura umană, și, pe de altă parte, de evoluțiile mediului de securitate național și internațional.

Lucrarea de față are ca obiectiv major analiza complexă și din unghiuri diferite, a securității economice a României în contextul manifestării ultimei crize economice marcante, prezentând în detaliu transformările și provocările pentru România, cu accent pe securitatea energetică. Acestui obiectiv general îi sunt subordonate obiective parțiale, corespunzătoare câte unui capitol sau unor subcapitole ale lucrării, pe care le vom discuta odată cu prezentarea structurii tezei.

Din punct de vedere structural, lucrarea se dezvoltă pe nouă capitole, prima parte a lucrării având rolul de a integra istoric, teoretic și metodologic tema de cercetare, iar ultima parte concentrându-se pe cercetarea practic-aplicativă.

Abordarea metodologică fundamentală a tezei respectă normele acceptate de gândirea epistemologică contemporană. Dacă stilul general și domeniul de aplicare al modelelor propuse își au originea în curentul neoclasic, anumite subcapitole pun sub semnul întrebării aspecte ale gândirii ortodoxe.

Ipotezele de lucru sunt identificate și evaluate înainte de a fi adoptate în noile scenarii matematice, în concordanță cu domenii emergente ale gândirii economice precum teoriile complexe, studiile și modelele evolutive.

Cercetarea nu se abate de la principiile economice general acceptate, bazându-se, din punct de vedere metodologic, pe teorii cunoscute și documentate. Teza de doctorat abordează tema securității energetice în regiunea extinsă a Mării Negre prin utilizarea unei metodologii atât de tip cantitativ cât și calitativ

Într-o primă ordine de idei, am încercat să introducem problematica securității energetice în ansamblul preocupărilor actuale de securitate națională și internațională. Am rezervat un loc aparte securității energetic între marile probleme ale lumii contemporane, în corelație cu principalele riscuri și amenințări ale epocii noastre. Am căutat, totodată, să realizăm un “inventar” al resurselor și capacităților energetice, cu accent pe hidrocarburi.

Analiza noastră, în particular, s-a concentrate pe spațiul Marea Neagră, Caucaz și pe relația dintre securitatea națională și securitatea energetică a României, în contextul integrării în Uniunea Europeană. Ideea centrală este că România de astăzi trebuie să-și soluționeze problemele de dezvoltare durabilă și pe cele de securitate națională și securitate energetică în cadrul structurilor Uniunii Europene și euroatlantice.

În primul capitol intitulat ,,Securitatea economică și mediul de securitate economică. Determinări geopolitice și geostrategice,, este identificat și prezentat conceptul de securitate economică, bogat ilustrat în literatura de specialitate. Sunt explicitate principalele caracteristici ale mediului de securitate economică precum și relația dintre securitatea națională și NATO. Analiza securității/insecurității presupune, în primul rând, stabilirea unui obiect de referință, care să se reflecte în definiția conceptului. Din punct de vedere lingvistic, securitatea este definită ca absență a pericolului, protecției și siguranței. Complexitatea mediului internațional determină cercetătorii să considere că astăzi ,,securitatea nu mai poate fi analizată în termeni de alegere politică, de capabilități și intenții ale unui stat, ci vulnerabilitățile, riscurile, pericolele și amenințările la adresa securității au căpătat acum o semnificație sistemică”. În partea finală a acestui prim capitol sunt prezentate dimensiunile noii politici de securitate în cadrul organizațiilor Euro-atlantice.

În cel de-al doilea capitol intitulat ,,Apărarea și securitatea națională a României în structurile Europene și Euroatlantice,, este prezentată strategia de securitate națională a României, aspecte teoretice ce vizează apărarea și securitatea națională din perspectivă economică, precum și strategia națională pentru dezvoltare durabilă 2013 – 2030. Din perspectivă economică, strategia de securitate națională a României este profund marcată de realitățile din societatea românească precum și de perspectivele previzibile pe termen scurt și mediu ale vieții interne și internaționale. În condițiile creșterii complexității și diversității aspectelor care au căpătat relevanță pentru domeniul securității naționale, o abordare înnoită, novatoare a problematicii de referință este o chestiune de necesitate, și de posibilitate.

Abordarea mai largă a problematicii securității a devenit și posibilă în condițiile actuale, prin identificarea unor noi resurse interne de securitate, care au rezultat din corelarea mai atentă și punerea în valoare a tuturor dimensiunilor – politică, economică, financiară, militară, civică, socială, ecologică – ale stării de securitate și siguranța națională. Dezvoltarea economică susținută, capabilă să genereze locuri de muncă și să producă resurse pentru protecția socială, reprezintă singura cale aptă să conducă la reducerea semnificativă a decalajelor ce despart România de media europeană.

Cel de-al treilea capitol intitulat ,, Considerații privind securitatea energetică,, are ca punct de plecare cadrul teoretico-metodologic al geopoliticii cu privire la resursele energetice. Este analizat conceptul de securitate energetică pe plan național și regional, sunt identificate principalele categorii de resurse energetice. La fel ca și în alte domenii (mai ales în cel politic) și în cazul resurselor energetice se regăsesc două categorii principale de protagoniști: jucători geostrategici activi și respectiv pivoți geopolitici. Pornind de la evaluările analistului american Zbiegniew Brzezinski, în domeniul traseelor energetice se pot distinge următorii jucători geostrategici activi în zona Eurasiei și Africii: Statele Unite, Rusia, China, India, Japonia, Africa de Sud și Uniunea Europeană, reprezentată în principal de Franța, Germania și Marea Britanie. În aceiași zonă pot fi identificați următorii pivoți geopolitici: Norvegia, Turcia, Ucraina, Azerbaidjan, Egipt, Iranul, Arabia Saudită.

Tot în acest capitol, un rol important îi revine infrastructurii din energie ca o componentă de bază a securității energetice. Accentul este pus pe protecția infrastructurii critice din sectorul energetic european și pe explicitarea paradigmei Energie + Informație (E+I) a noii evoluții în domeniul infrastructurilor critice europene. Securitatea energetică a devenit o problemă cu implicații politico-militare , motiv pentru care NATO, prin vocea fostului secretar general, Jaapde Hoop Scheffer, afirma ” În prezent, din motive evidente, existând posibilitatea ca teroriștii să atace resursele noastre energetice, este rezonabil ca aliații să discute acest aspect”. Conceptul strategic NATO prevede protejarea rutelor vitale de aprovizionare aceasta fiind una din problemele critice pentru securitatea organizației.

În cel de-al patrulea capitol intitulat ,,Securitatea energetică în regiunea extinsă a Mării Negre,, se prezintă o analiză SWOT a poziției României în cadrul regiunii extinse a Mării Negre, din perspectiva principalilor furnizori de hidrocarburi la nivel mondial. Se realizează o scurtă incursiune teoretică a noțiunii de “energie” precum și a principalelor forme pe care aceasta le poate îmbrăca pentru ca mai apoi să se realizeze o analiză pertinentă a cererii de energie la nivel mondial, la nivelul Uniunii Europene, precum și în România.

Tot în acest capitol sunt prezentate evoluții și tendințe ale industriei energetice în regiunea extinsă a Mării Negre precum și politicile energetice ale principalilor jucători regionali în regiunea extinsă a Mării Negre . În ultima parte a acestui capitol este prezentată politica energetică a României în zona Mării Negre

Capitolul al cincilea intitulat ,,Principalele coridoare energetice. Proiecte cu participare românească,, este dedicat geostrategiei traseelor energetice europene. După o prezentare a principalelor concepte cu privire la traseele energetice, se face o analiză geopolitică a regiunii Mării Negre și Mării Caspice urmată de o prezentare a principalelor trasee energetice europene: Drujba, White Stream, Blue Stream, Nord Stream, South Stream, TRACECA, Atyrau – Samara, Baku – Novorossysk, Baku – Supsa, Tengiz – Baku – Batumi, Odesa – Brodi – Plok Gdansk, PanEuropean Oil Pipeline PEOP,Baku – Tbilisi – Ceihan, Nabuco, Tengiy/Karachagananak – Novorosszsk, Burgas – Adrianopolis, Interconector, Turcia – Grecia – Italia (ITGI), Transalpina,Trans Adriatica (TAP), AGRI. La fiecare dintre acestea se prezintă detalii privind furnizorii, jucătorii angrenați, cantitățile transportate, costurile de investiții estimate, capacitatea de transport estimată, punctele forte, vulnerabilitățile.

Capitolul al șaselea intitulat ,,Competiția pe piața resurselor. Jocuri bimatriciale evolutive,, aduce valoare aplicativă a temei de cercetare prin modelarea competiției pe piața resurselor cu ajutorul instrumentului modern denumit teoria jocurilor. În acest capitol sunt utilizate jocurile evolutive și replicatorul dinamic. În acest capitol cercetarea este aplicativă fiind realizată o analiză concretă pentru un joc bimatricial evolutiv cu două firme și două strategii. Se asociază replicatorul dinamic determinist care descrie frecvențele cu care diferite strategii adoptate variază în timp, iar pentru a putea surprinde fluctuațiile produse pe piața reală a resurselor au fost luate în considerare procesele stohastice. Competiția dintre două firme pe piața resurselor este analizată din punctul de vedere al jocului bimatricial evolutiv, prin metoda simulărilor numerice.

În capitolul al șaptelea intitulat ,,Politica europeană pe piața de energie,, sunt identificate și explicitate componentele politicii europene în domeniul energiei. Un rol important revine analizei eficienței și diversității surselor de energie precum și prezentării situației actuale privind securitatea aprovizionării cu energie. Este prezentată dependența UE de importul de petrol și de gazele naturale și sunt trecute în revistă principalele surse de aprovizionare cu petrol și gaze ale UE (orientul mijlociu, Federația Rusă, Marea Caspică, Africa de Vest – Golful Guineei. În partea finală a acestui capitol sunt identificate principalele componente ale strategiei europeană de securitate și importanței pe care aceasta o are în ecuația energetică globală.

Capitolul a optulea intitulat ,, Securitatea energetică europeană în contextul crizei energetice mondiale ,, prezintă explicit conceptul de securitate energetică europeană în contextul crizei energetice mondiale. Este abordată geopolitica intereselor și securității energetice ale marilor puteri. Se prezintă o radiografie detaliată a politicii în domeniul energetic și modului în care resursele energetice au fost și sunt folosite. În partea finală a acestui sunt analizați actorii scenei geopolitice și interesele energetice ale acestora. Un rol important în acest capitol revine analizei cererii de energie la nivel mondial.

Capitolul al nouălea intitulat ,,Sectorul energetic românesc: stare și perspective de dezvoltare,, aduce valoare aplicativă a temei de cercetare prin analiza critică a sectorului energetic românesc și prin identificarea perspectivelor de dezvoltare. Astfel, este analizată cererea de energie la nivelul Uniunii Europene și în România precum și impactul crizei financiare asupra sectorului energetic. Înțelegerea corectă a noțiunii de energie constituie o condiție necesară pentru realizarea prezentei lucrări cât și pentru analizarea și interpretarea efectelor economice ce derivă din producerea acesteia atât pentru asigurarea energiei electrice cât și pentru asigurarea confortului termic al populației. Potrivit previziunilor realizate de Agenția Internațională a Energiei (IEA), consumul de energie la nivel global va înregistra un trend ascendent în perioada 1997-2020 iar dependența față de importul de energie va continua să crească și el.

În ceea ce privește Uniunea Europeană dar nu numai, toți membrii acesteia se confruntă cu provocările ridicate de schimbările climatice și cu o dependență ridicată de importuri, lovindu-se de prețuri tot mai mari ale energiei. Uniunea este tot mai expusă la instabilitate datorită creșterii prețurilor pe piețele internaționale de energie, precum și la consecințele faptului că rezervele de hidrocarburi ajung treptat să fie monopolizate de un număr restrâns de deținători.

România în trecut se număra printre marii exportatori de combustibili fosili. Astăzi România nu numai că nu se mai numără printre exportatorii dar apelează într-o manieră din ce în ce mai ridicată la importuri pentru a-și asigura necesarul de energie. Obiectul general al strategiei sectorului energetic pentru perioada 2007-2020, urmărește realizarea unei stabilități economice, a securității energetice, protejarea mediului înconjurător precum și dezvoltarea și implementarea de noi tehnologii cu ajutorul cărora să se realizeze pe termen lung o dezvoltare durabilă. Mai exact, în cadrul Strategiei sunt menționate pe lângă obiective și principalele direcții de acțiune care urmăresc: realizarea unei securizări energetice, a dezvoltării durabile prin intermediul creșterii competitivității și a gradului de protejare a mediului înconjurător.

Tot în acest ultim capitol este prezentată și analizată eficiența energetică a României și se fac o serie de comparații internaționale. Se face evaluarea potențialului energetic și analiza problemei securității energetice a României, precum și determinarea locului și țării noastre în jocul geopolitic al traseelor energetice pe Axa Marea Caspică – Marea Neagră – Uniunea Europeană. În partea finală a acestui ultim capitol se prezintă elementele principale ale strategiei energetice a României pentru perioada 2007 – 2020 (actualizată pentru perioada 2011 – 2020) precum și perspectivele de dezvoltare a sectorului energetic românesc.

Baza informațională a cercetării cuprinde cărți și publicații de specialitate, naționale și internaționale, un număr important de trimiteri bibliografice și citări, datele statistice oficiale fiind obținute din anuarele statistice din România, publicații ale Institutului Național de Statistică, Ministerul Economiei, Ministerul Afacerilor Interne, baze de date internaționale în domeniul economiei, EUROSTAT, Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare.

Securitatea economică a Românei nu poate fi privită doar în mod static, ea trebuie percepută în strânsă legătură cu securitatea națională și cu interesul național iar în această ecuație intră și politica economică promovată, pe termen mediu și lung, gradul de participare nu numai la comerțul internațional ci și la întreaga viață economică internațională.

Capitolul 1

SECURITATEA ECONOMICĂ ȘI MEDIUL DE SECURITATE ECONOMICĂ. DETERMINĂRI GEOPOLITICE ȘI GEOSTRATEGICE

1.1. Conceptul de securitate economică

Mediul de securitate este un concept integrator, care poate fi definit ca acel spațiu multidimensional al evoluțiilor istorice, militare, culturale, economice, instituționale, geopolitice, care au impact asupra comunităților umane și, în final, asupra omului, ca subiect și obiect de referință al securității; include nu numai aria unde se intersectează spațiile de interes ale tuturor actorilor din mediul internațional, ci și pe aceea a spațiilor de influență.

Mediul de securitate are deci o structură complexă, a cărei evoluție este dependentă de o multitudine de factori, naționali, regionali și internaționali. Dacă, în perioada Războiului Rece, principalul pericol la adresa securității și, implicit, a mediului de securitate, era considerat a fi o potențială confruntare nucleară, la acest început de secol, agenda securității actorilor internaționali include multiple concepte precum: ,,securitatea individului”, ,,securitatea energetică”, securitatea mediului” etc.

Analiza securității/insecurității presupune, în primul rând, stabilirea unui obiect de referință, care să se reflecte în definiția conceptului. Din punct de vedere lingvistic, securitatea este definită ca absență a pericolului, protecției și siguranței .

Complexitatea mediului internațional determină cercetătorii să considere că astăzi ,,securitatea nu mai poate fi analizată în termeni de alegere politică, de capabilități și intenții ale unui stat, ci vulnerabilitățile, riscurile, pericolele și amenințările la adresa securității au căpătat acum o semnificație sistemică”.

În această idee, este necesară reevaluarea permanentă a metodologiei de analiză a securității, adaptarea criteriilor de studiu, generate atât de transformările mediului național și internațional de securitate, cât și din schimbările de paradigmă apărute de-a lungul timpului. Este evident că evoluțiile pe scena globală impun ca definiția securității să nu mai poate fi redusă doar la indicatorul securitate militară, ci la întreaga agendă a securității (umană, socială, politică, economică, ecologică, militară și de altă natură). La fel de clar reiese că definirea conceptului de securitate capătă nuanțe diferite, în funcție de percepția diferiților actori statali și non-statali. Pentru că, în fond, securitatea nu este decât o construcție socială subiectivă pe baza percepției unor date și fapte cu caracter obiectiv.

Ca urmare, considerăm justă opinia specialiștilor români care susțin că dezideratul de a obține o viziune comună asupra securității nu poate fi obținut, decât prin conștientizarea faptului că multe dintre actualele provocări sunt rezultatul existenței unor riscuri, amenințări și vulnerabilități comune, care necesită soluții de aceeași natură.

Problematica de securitate vizată în prezent are ca referențial puterile majore ale mediului internațional actual, respectiv Statele Unite, Rusia, Uniunea Europeană, China, India, Japonia și implicațiile pe care le determină acțiunile acestora în mediul internațional. Din acest punct de vedere, analiza noastră vizează modificările de comportament și de politici, prin prisma puterii, interesului și percepției acestor mari puteri. Considerăm, de asemenea, necesar acest lucru, în paralel cu sublinierea tendințelor din mediul de securitate, deoarece comportamentul și politicile adoptate de aceste mari puteri pot determina crearea, modificarea sau înlocuirea strategiilor de securitate nu numai ale actorilor în cauză, ci și pe ale celor din spațiul lor de influență, generând totodată, pe fondul dilemei de securitate, schimbări la nivel global, cu implicații directe și indirecte asupra acțiunilor militare.

În particular, această problematică vizează implicit și România, atât ca stat membru al Uniunii Europene, cât și al NATO, pentru că, respectând principiul complexelor de securitate, enunțat de I.N. Sava, securitatea unui grup de state este atât de interdependentă încât securitatea unuia nu poate fi analizată fără referințe la securitatea celorlalte.

În traducere din greacă, termenul „securitate” semnifică „a deține controlul asupra situației”. În literatura de specialitate, securitatea este definită ca o situație în care orice subiect se află în deplină siguranță și protecție, fiind ferit de influența anumitor factori. În sensul larg, științific al cuvântului, securitatea presupune protecția nevoii evidente, fiziologice, social-economice, spirituale și situaționale de resurse, tehnologii, informații și idealuri morale, necesare activității vitale și prosperării populației. Un loc deosebit printre diferitele tipuri ale securității (socială, ecologică, demografică, politică, militară, științifico-tehnologică, informațională, energetică, culturală, de drept, genetică, anticriminală, umanitară, psihologică) îl ocupă securitatea economică. Acest aspect este condiționat de faptul că toate tipurile de securitate nu pot fi realizate în măsură deplină, fără asigurarea securității economice.

Există diferite interpretări ale „securității economice”. Acest termen este interpretat ca situația economiei și a instituțiilor de guvernare, în care se asigură protecția garantată a intereselor naționale, orientarea socială a politicii, un potențial de apărare suficient chiar și în condiții nefavorabile ale dezvoltării proceselor interne și externe.

O definiție a securității mult mai cuprinzătoare, este cea a unor reputați specialiști militari, care susțin că securitatea, la începutul secolului XXI, reprezintă “starea individual ori colectivă a persoanei, comunității, națiunii și a diferitelor organizări sociale locale, internaționale ori supranaționale, în absența riscurilor, amenințărilor, pericolelor, sfidărilor și agresiunilor non-militare la adresa valorilor și intereselor naționale, comune ori colective, și garantarea că acestea nu vor fi în nici o situație periclitate” .Așadar, aspectele internaționale ale securității au câștigat și câștigă din ce în ce mai multă importanță. Securitatea nu se limitează doar la cea națională și nu poate fi “total detașată de condițiile sistemice globale” .

În limba română cuvântul „amenințare” provine din latină: „amminaciare” , ceea ce reprezintă un pericol potențial. Termenul francez menace semnifică „o intenție ostilă vizând intimidarea”. În accepția anglofonă amenințarea (threat) reprezintă o „expresie a intenției de a impune dezavantaje sau atingeri unei persoane prin mijloace de coerciție sau constrângere”. Cu referire la lezarea drepturilor fundamentale ale statelor amenințarea reprezintă atitudinea politică a unui stat, a unui grup de state sau a unei alianțe care, sprijinite de puterea militară, afectează suveranitatea și integritatea altor state. Referindu-ne la sistemele de securitate, amenințarea este „o primejdie precisă în ceea ce privește originea, definibilă în obiectul său, în intensitatea sa și în finalitatea sa, care evocă o atingere intenționată a securității”. În literatura de specialitate se utilizează destul de des termenul „amenințări asimetrice”, care semnifică „amenințarea pornită din posibilitatea de a folosi diferite mijloace sau metode pentru a lovi sau neutraliza punctele forte ale unui adversar, exploatând slăbiciunile sale în scopul de a obține un rezultat disproporționat”. Desigur, lista termenilor asociați noțiunii de amenințare cu care operează domeniul securității ar putea fi continuat. Definițiile oferite de dicționarele și glosarele din domeniul securității apărute în ultimul timp în lume nasc de cele mai multe ori controverse în privința stabilirii relației cauză-efect. Unele se referă la protejarea de pericole (securitatea obiectivă), altele la sentimentul de siguranță (securitate subiectivă) sau la absența oricărei îndoieli (încrederea în cunoștințele proprii). În general politologii, analiștii și teoreticienii din diferite domenii au tendința să atribuie aceeași valoare termenilor: pericol, risc, amenințare, vulnerabilitate, considerându-i sinonimi. Această confuzie de folosire inadecvată a acestor termeni poate da naștere la percepții eronate în cadrul documentelor și convorbirilor oficiale sau semioficiale.

Putem defini conceptul de amenințare ca pericol potențial, exprimat prin cuvinte sau gesturi, ce presupune un autor, scop, obiectiv sau țintă. Pericolul reprezintă o primejdie, un posibil eveniment cu urmări grave .Riscul semnifică eventualitatea înfruntării unui pericol. Literatura de specialitate oferă următoarele definiții ale termenului „risc”: în limba franceză: „pericol care poate fi,mai mult sau mai puțin, prevăzut”; în engleză: „posibilitate de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau a suporta o pagubă”; „pericol posibil; posibilitate de a suferi o pagubă, un eșec”; „posibilitate de confruntare cu un pericol, o pagubă, un necaz etc.; pericol, inconvenient posibil”.Vulnerabilitatea înseamnă punctul slab, sensibil al cuiva sau a ceva.

Toate noțiunile prezentate anterior sunt atribuite domeniului securității, fie ea de amploare națională, regională sau internațională. Caracteristicile care apropie conceptual amenințările de pericole, riscuri și vulnerabilități se referă la: origine (internă sau externă); natură (politică, economică, socială, militară, informațională, ecologică ș.a.), caracter (direct și indirect). Catalizatorul tuturor îl constituie „circumstanțele istorice” și modul sau gradul în care acestea sunt exploatate. Amenințările, pericolele, riscurile și vulnerabilitățile, toate la un loc sau numai o parte din ele,sunt conștientizate în mod diferit de statele lumii, aflate chiar în același areal. Sensibilitățile generate de problemele istorice deschise, nivelul de dezvoltare economică, puterea militară, ambițiile hegemonice, interesele naționale fundamentale, calitatea de a fi sau a nu fi membru al unei alianțe militare funcționale etc. dau percepției sensuri, nuanțe și particularități naționale sau de grup. Privite în mod sistemic, conceptele supuse analizei se află întotdeauna într-un raport bine determinat. În perioada coexistenței lor (iar prognozele în domeniul securității nu întrevăd eliminarea vreuneia prea curând), amenințările și vulnerabilitățile pot funcționa după principiile jocurilor cu sumă nulă. Astfel, securitatea națională poate fi asigurată fie prin diminuarea vulnerabilităților, fie prin prevenirea sau micșorarea pericolelor. Aceasta determină orientarea strategiei de securitate națională care se poate concentra spre interior, încercând să reducă vulnerabilitățile statului, sau spre exterior, alocând forțe și mijloace pentru a acționa în mod direct ori indirect asupra surselor de amenințare. Politicile de securitate ale statelor de pe diferite continente, elaborate în ultimii ani, ne oferă exemple în acest sens.

Modele alternative de securitate, dezvoltate în perioada Războiului Rece, precum securitatea comprehensivă, securitatea comună și securitatea cooperativă, au extins conceptul de securitate . Ulterior, accentul s-a pus și pe alți factori, precum migrația, drepturile omului, schimbările suferite de mediu, etc. În opinia profesorului Hans Gunter Braunch, după nivelul de interacțiune, securitatea poate fi globală/planetară, internațională/regională, națională, a societății/comunității și umană. Fiecare nivel de realizare a acestei stări este important pentru cel superior. Securitatea se poate realiza de la cea a individului spre cea globală numai dacă sunt contracarate o serie de riscuri și amenințări de ordin economic, social și ecologic, în special la adresa satisfacerii nevoilor de energie, hrană, apă și mijloacelor de trai, ce pot pune serioase probleme de supraviețuire în zonele înalt vulnerabile.

Analizând actualele procese reale și pătrunzând sensul experienței autohtone și străine, pot fi relevate trei elemente de maximă importanță ale securității economice: independența economică, durabilitatea și stabilitatea economiei naționale, capacitatea de autodezvoltare și progres. Însă, cu trecerea timpului, în paralel cu integrarea României în UE , în economia mondială, s-a constatat că securitatea economică reprezintă o categorie prea vastă, un întreg sistem, pentru a cărui înțelegere și asigurare mai bună a funcționării, acesta trebuie divizat în câteva subsisteme. Unul dintre cele mai importante subsisteme ale securității economice este securitatea economică internațională. Actualitatea cercetării acestui subsistem este evidentă. În prezent, procesul globalizării ia amploare, crește interdependența economiilor naționale, se liberalizează comerțul și se unifică nu doar tehnologiile de producție a mărfurilor și serviciilor, ci și tehnologia managementului, crește impactul migrației populației asupra economiei, se transformă într-o forță politică independentă corporațiile transnaționale, se produce identificarea nu numai a instituțiilor obștești, ci și a celor, prin excelență, de stat, indiferent de esența lor culturală și politică primară. Anume din aceste considerente, ne vom opri asupra tratării anumitor aspecte de asigurare a securității internaționale.

Procesele actuale globale de transformare au loc în condiții specifice perioadei de tranziție și într-un mediu politic dificil, care nu poate garanta asigurarea securității economice internaționale. În același timp, procesele globale de transformare, deja, în etapa incipientă a dezvoltării lor, sunt reale, iar evoluția sistemului relațiilor internaționale au în întregime un caracter pozitiv. În același timp, situația geopolitică se complică și mai mult.

Barry Buzan sau Joseph E. Stiglitz critică “fundamentalismul de piață”, mai concret, subordonarea tuturor valorilor sociale valorilor pieței. În ultimă instanță, de economie sunt legate gradele de independență, interdependență și subordonare ale statelor. “Raportul dintre proprietatea străină și cea autohtonă este, de asemenea, un indicator al securității economice. Proprietatea asupra pământului este un drept inalienabil al populației unui stat. De aceea, pământul nu se vinde, ci se concesionează pe perioade de până la 100 de ani. Proprietățile industrial străine sunt însă premise și chiar încurajate în țările în așteptare de investiții (…) Între timp, o parte din Europa de Est va intra într-un alt sistem economic regional și internațional, iar capitalismul local va trebui să treacă examenul integrării economice la care este supus, din nou, pe cale politică” .

Ipotetic vorbind, formula „securitate economică” a fost folosită cu aproape șaptezeci de ani în urmă de către Franklin Roosvelt. Acest termen a devenit oficial în 1985, când, la Sesiunea a 40-a a Adunării Generale a ONU, a fost adoptată rezoluția “Securitatea economică internațională”.Anume, în această rezoluție, s-a stabilit că este necesar de a contribui la asigurarea securității economice internaționale în scopul dezvoltării social-economice și progresului fiecărei țări. La sesiunea a 42-a a Adunării Generale a ONU, a fost întreprins următorul pas – adoptarea Concepției de securitate economică internațională. Actualmente, se studiază următoarele dimensiuni ale securității economice – globală, internațională, națională, regională și cea a întreprinderii. Toate componentele securității internaționale cedează rolul și pozițiile lor de frunte în fața securității economice. Atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 din SUA și cele din 11 martie 2004 din gările capitalei spaniole au demonstrat vulnerabilitatea sistemului de protecție al statelor vest-europene. Problema asigurării securității economice, în ultimii ani, îngrijorează din ce în ce mai mult omenirea. Lumea a recunoscut atât importanța acestei probleme, cât și necesitatea soluționării ei, deoarece ea influențează, într-o anumită măsură, starea securității economice naționale a tuturor țărilor.

Rezultatul iminent al viitoarei dezvoltări globale este internaționalizarea economiilor naționale. Securitatea economică globală necesită noi mecanisme și noi strategii de integrare, dar așa ceva încă nu există. Strategia economică națională a fiecărei țări, în noile condiții, trebuie să fie, în același timp, și regională și globală. Asigurând renașterea și progresul economic național, ea trebuie să contribuie realmente la integrarea economică globală. Astfel, formarea, pe teritoriul României, a infrastructurii de deservire a mecanismelor financiare, de credite și productiv-investiționale ale securității economice globale necesită și noi modele de asigurare a securității economice naționale. În special, trebuie să se aibă în vedere ca elementele infrastructurii de deservire a economiei globale, formate în România să fie incluse în sistemul european și internațional al securității.

Peter Drucker remarca faptul că mercantilismul devine din ce în ce mai mult o “politică” a blocurilor și mai puțin a statelor naționale individuale. “Aceste blocuri – cu Uniunea Europeană cel mai structurat și NAFTA, dominat de SUA, încercând să cuprindă întreaga emisferă vestică ( sau cel puțin America de Nord și Centrală ) – devin unitățile de integrare a noii economii mondiale. Fiecare bloc încearcă să stabilească un comerț liber în interior și să abolească toate obstacolele, restricțiile și impedimentele, mai întâi în calea circulației bunurilor și a capitalurilor, mai apoi a oamenilor (…) În același timp, fiecare bloc devine din ce în ce mai perfecționist față de exterior” .

Cele mai mari pericole ale securității economice internaționale sunt reflectate în cele ce urmează. În acest fel, asupra securității economice internaționale influențează atât factorii politicii economici interni a fiecărui membru al Comunității economice mondiale, cât și politica economică externă unică a membrilor comunității. Asigurarea acestei securități presupune, pe de o parte, atingerea și menținerea unui anumit nivel al securității economice a țărilor separate, iar pe de altă parte, fiind un proces complex și multilateral, este, totodată, o condiție a realizării securității economice a tuturor țărilor. Un exemplu de relații strânse între securitatea economică națională și cea internațională, până nu demult, putea fi SUA, a cărei strategie a securității economice era formată ținându-se cont de interesele și valorile naționale. Anume, aceasta a contribuit la extinderea comunității țărilor democratice cu o economie de piață, prin limitarea și reținerea concomitentă a pericolelor pentru SUA și aliații săi. De aici, componentele de bază ale strategiei de implicare a SUA în procesul de asigurare a securității economice internaționale au fost consolidarea propriei securități economice pe calea menținerii unui potențial de apărare considerabil, extinderea colaborării cu alte state, deschiderea piețelor străine, contribuția la creșterea economică globală, susținerea democrației peste hotare etc. Asigurarea securității economice internaționale are diferite forme organizaționale.

Securitatea macroeconomică prevede o asemenea stare a economiei care să asigure echilibrul dintre proporțiile (relațiile) reproductive ale macroeconomiei. Securitatea financiară este un element integrant al securității economice și naționale. Studierea specială a acestui termen are ca scop analiza și prognozarea unui spectru larg de factori determinanți ai stabilității sistemului financiar-bancar, prin care sunt relevate pericolele și locurile nevralgice din cadrul funcționării lui, pentru o mai bună structurare și transparență a funcționării tuturor elementelor acestui sistem. O atare abordare ne permite să aflăm în ce măsură stabilitatea și securitatea dezvoltării economice și sociale depind de factorii din sfera finanțelor, și în ce măsură – de particularitățile economiei și specificul tehnologiei dezvoltării sectorului real. Pentru economie și viața socială a omului sunt periculoase atât subestimarea, cât și supraestimarea importanței sistemului financiar și a instrumentelor politicii bugetare fiscale și ale politicii monetare și creditelor. Securitatea financiară reprezintă o asemenea stare a sistemului financiar-bancar, când statul poate garanta, în anumite limite, aceleași condiții economice pentru funcționarea instituțiilor oficiale ale puterii și a instituțiilor economiei de piață. Experiența mondială demonstrează că, dacă vrem să construim un anumit model de sistem financiar, din punct de vedere al securității naționale, trebuie să evităm cele două extreme. Prima extremă constă într-o astfel de descentralizare, când sistemul financiar al statului nu mai dispune de minimumul necesar de mijloace pentru achitarea plăților curente și nici măcar, pentru remunerarea funcționarilor publici și achitarea salariului militarilor. Extrema a doua presupune o asemenea centralizare a mijloacelor în buget, când nici corporațiilor, nici micului business, nici persoanelor nu le mai rămân mijloace pentru propria dezvoltare inovațională. Securitatea financiară presupune o situație economică a sistemelor bugetar, monetar și de credit, bancar și valutar, precum și a pieței financiare, care să se caracterizeze printr-o stare de echilibru, de rezistență față de pericolele interne și externe, ce ar garanta funcționarea eficientă a sistemului economic național și dezvoltarea economică a țării.

Nu putem vorbi de securitate, fără a face referire la conceptul de mediu de securitate. Acesta reprezintă o realitate reprezentată de ansamblul condițiilor, proceselor și fenomenelor politice, diplomatice, economice, sociale, culturale, militare, ecologice și informaționale, interne și internaționale, care determină nivelul de protecție al individului, comunității, statului, zonei, regiunii ș.a.m.d. pe timpul promovării propriilor interese . Datorită structurii sale complexe și a dependenței evoluției sale de o multitudine de factori aleatori, mediul de securitate necesită adaptarea criteriilor clasice de analiză a securității, în sensul că sistemul relațiilor internaționale de astăzi și toate repoziționările și evoluțiile ce se înregistrează la nivel național, zonal, regional și global trebuie descifrate în termeni de putere și în contextul globalizării.

Asigurarea securității economice, în contextul actualei crize, este rezultatul interacțiunii dintre factorii interni și externi care potențează, sau nu, întreg procesul de producție, repartiție și consum al bunurilor și serviciilor realizate într-o economie națională.

Actorii statali și nonstatali joacă un rol deosebit în realizarea securității economice atât la nivel național, cât și regional și global. Se consideră că, în sens larg, securitatea economică a unei țări este dată de stocul de resurse și de nivelul de dezvoltare. Am putea spune că aceasta este, de fapt, o percepție restrânsă. Securitatea economică nu poate fi privită doar în mod static, aproape contabil; ea trebuie percepută în strânsă legătură cu celelalte aspecte ale securității naționale și cu interesul național. În ecuație intră și politica economică promovată, țeluri pe termen mediu și lung, gradul de participare nu numai la comerțul internațional, ci și la întreaga viață economică internațională.

“Nu există securitate acolo unde nu există putere. Și nu există putere de nici un fel acolo unde nu există putere economică. Economia este un factor generator de putere și de bunăstare. (…) Un stat puternic din punct de vedere economic, este un stat stabil, care-și permite inițiative politice și strategice și care va fi totdeauna ascultat și respectat. (…) Așadar, dimensiunea economică a securității este una de tip sinergic și esențial, întrucât adună în jurul ei și integrează în același concept de putere toate celelalte dimensiuni – umane, culturale, sociale, informaționale și militare –, dându-le forță și consistență.” .

Corelația dintre securitatea economică și gradul de integrare economică este dată de vulnerabilitatea unei economii, văzută ca raport între avantajele și dezavantajele economiei naționale, respectiv mediul economic internațional, mediul social și politic intern și capacitatea acesteia de a face față cu forțe proprii provocărilor interne și externe. Altfel spus, vulnerabilitatea se referă la posibilitățile economiei naționale de a realiza obiectivele specifice interesului național. Suntem, în mijlocul unei crize economice globale la care fiecare națiune își caută propriile soluții. Dacă strategia universală urmărită în această perioadă a fost de tipul „soluții locale la o criză globală“, avem de-a face mai curând cu o tentativă de deglobalizare . Raportul de forțe dintre multinaționale și piețele locale este astfel schimbat în favoarea celor din urmă. Faptul că, de exemplu, mari corporații americane au cerut și solicită în continuare bani de la Trezoreria Statelor Unite nu înseamnă că ele au prins gust pentru socialism, ci doar că își renegociază liniile de credit, în condițiile în care acestea au devenit exclusiv locale. Criza va lua sfârșit când acest proces de reașezare va începe să devină funcțional. Într-o astfel de ordine, națiunile concurează între ele pentru a atrage pe teritoriul lor companii care, prin însăși natura lor, au devenit nonlocale. Această vulnerabilitate a statelor și, mai ales, a piețelor naționale în raport cu corporațiile multinaționale a fost considerată, până la criză, inevitabilă. Multinaționalele au fost agenții globalizării în beneficiul propriu, iar modelul social propus și susținut de acestea, adică comportamentul orientat către satisfacerea cât mai rapidă a dorințelor proprii, a fost declarat singurul model uman rațional .

Creșterea economică din ultimul deceniu a țărilor est-europene, alimentată de o creditare externă ieftină și accesibilă, a fost înlocuită de o scădere accelerată a cererii pentru exporturi, de o diminuare a investițiilor și de incapacitatea tot mai accentuată de a accesa finanțare pe piața afacerilor. Domeniul economic al securității naționale se află într-o relație de dependență față de procesualitatea economică globală ceea ce, implicit, pune în evidență o anume dependență a securității naționale de sistemul economic internațional. În aceste condiții, este evident faptul că virtuțile securității economice naționale constă tocmai în capacitatea și potențialul acesteia de a asigura nevoile optime de resurse pentru a întreține vitalitatea celorlalte domenii sistemice.

De aceea, în gestionarea securității economice naționale decidenții politico-statali au permanent în vedere: cultivarea unei anume abilități de a menține capacități independente de producție militară într-o piață globală; eventualitatea ca dependența economică de piața globală să fie utilizată pentru atingerea unor scopuri politice; posibilitatea ca evoluțiile de pe piața globală să crească inegalitățile economice dintre state; riscul ca globalizarea economică, ce duce la diminuarea funcțiilor economice ale statului, să genereze efecte perverse, sub forma economiilor subterane, comerțului ilicit, traficului cu tehnologie, afectarea mediului înconjurător; riscul ca economia globală să intre în criză, datorită unui leadership politic slab generalizat, a decăderii instituțiilor internaționale, a unor reacții protecționiste neinspirate, a instabilității financiare.

Din perspectivă operațională, la modul general, dimensiunea economică a securității naționale poate fi proiectată, analizată, evaluată și modelată sau remodelată sistemic, luând în considerare indicatori, precum: capacitatea statului de a gestiona inflația, șomajul, calitatea vieții, balanța de plăți dezechilibrată, lipsa oportunităților economice, nivelul de protecționism, dependența de resursele naturale externe etc.; capacitatea statelor de a-și menține independentă producția militară din punct de vedere economic, reflectând relația dintre puterea economică și cea militară; cunoașterea continuă a intimităților relaționale din raportul dintre cei care, pe piața globală, pierd și cei care câștigă ,în sensul evidențierii analitice a condițiilor care provoacă adâncirea inegalităților economice; proliferarea comerțului ilegal cu ființe umane, droguri, arme ușoare, arme de distrugere în masă etc. În prezent, fără să intrăm într-o analiză de profil, problema cea mai importantă în ceea ce privește dimensiunea economică a securității, fapt atestat în zone semnificative ale ariei planetare, este sărăcia persistentă și de mare amploare.

Securitatea economică este, în ultimă instanță, consecința nemijlocită a puterii economice a statului, aceasta fiind determinată de factori precum: mărimea țării, stabilitatea sistemului politic, relațiile cu mediul economic internațional și instituționalizarea relațiilor externe, capacitatea de adaptare instituțională și umană la schimbările intervenite în condițiile interne și externe etc.

Se poate afirma că puterea economică, situată la parametri de stare ai prezervării pozitive a securității naționale, generează securitate, după cum slăbiciunile sale organice produc nesiguranță, neliniște și insecuritate. Dar, securitatea, la modul generic, nu înseamnă doar un sistem de protecție împotriva pericolelor, amenințărilor și riscurilor specifice, după cum insecuritatea nu se reduce, pur și simplu, la lipsa unui astfel de sistem de protecție. Securitatea este o funcție importantă de sistem și de proces, o condiție a funcționării sistemelor și a menținerii unui echilibru dinamic necesar conviețuirii într-un mediu complex, totdeauna schimbător, tensionat, competițional, cu evoluții complicate și, de cele mai multe ori, imprevizibile. Pe fondul acestei abordări, operăm o anume distincție, operaționalizată conceptual, între securitatea economică și dimensiunea economică a securității. Primul concept ține de funcționarea unei economii, de securitatea economică a individului, a familiei, a comunității, a statului, de condiția financiară și economică a vieții; cel de-al doilea vizează funcționarea, în cuantumul specificităților organizării și funcționării societale, a sistemelor sociale și politice, a statului, instituțiilor publice, a organizațiilor și organismelor naționale și, ca parte a acestora, internaționale, a alianțelor și coalițiilor etc. Securitatea economică, în esența sa, vizează asigurarea condițiilor pentru menținerea activității economice în parametri normali și contracararea a numeroase tipuri de atacuri dintre care cele mai importante sunt următoarele: fraude financiare; dependențe strategice; cybercriminalitate; spionaj industrial; corupție; economie subterană. Putem vorbi, în același timp, de securitatea economică a teritoriului, înțeleasă ca un sistem de protecție a resurselor, a piețelor, a întreprinderilor, a locurilor de muncă, după cum despre securitatea economică putem vorbi și în termeni de prezervare a activelor strategice naționale, adică a unor sectoare de importanță strategică, așa cum sunt infrastructurile critice, energia, industria militară și tehnologia informației.

Majoritatea cercetătorilor conceptului de securitate economică evidențiază în calitate de obiect al său interesele naționale, determinate oficial ca expresie integrată a intereselor vitale ale individului, societății și statului. Însă interesele naționale constituie obiectul securității naționale și, respectiv, al tuturor componentelor acesteia, inclusiv al securității economice. Totodată, securitatea națională nu reprezintă doar un cumul al tuturor genurilor de securitate, pe care le conține, ci este asigurată prin metodele ce decurg din însăși existența anumitor genuri de securitate. Astfel, fiecare gen de securitate, în afară de obiectele comune pentru toți, trebuie să dispună de un obiect al său, a cărui existență și funcționare fiabilă ar face posibilă implementarea metodelor adecvate de protecție a intereselor naționale. Securitatea economică presupune posibilitatea apărării intereselor naționale prin metode economice. În mod corespunzător, obiect al securității economice trebuie să fie economia țării, menținerea ei într-o stare (sau ridicarea acesteia la un nivel) ce i-ar permite să protejeze interesele naționale prin metode economice. Apărarea economică revine organelor statului care au competențe stabilite prin legi adecvate acestui domeniu de activitate. Ea vizează producția și circulația resurselor, ameliorarea competitivității naționale într-o economie globalizată, protejarea bazelor de date și transferurile

tehnologice, combaterea exploatării ilicite a brevetelor, dezinformarea informatică și contrafacerile.

Securitatea economică și o anumită stare a economiei trebuie delimitate. Identificarea securității economice cu o anume stare a economiei nu pare să fie rațională, deoarece, în cazul dat, securitatea economică este pusă în dependență directă de dezvoltarea economică și, desigur, evoluând, devine obiectivul acesteia. Din acest punct de vedere, asigurarea securității economice, dintr-o problemă separată se transformă într-un criteriu de evaluare concretă a nivelului dezvoltării economiei; problema se rezumă la un calcul (în toate cazurile – subiectiv) al valorilor critice ale indicatorilor securității economice. Dar, în orice sferă de activitate vitală, dezvoltarea și securitatea se prezintă ca două fenomene ce există în paralel. Totodată, e greu să fim de acord cu afirmația că dezvoltarea este o parte componentă a securității economice. Firește, cu cât este mai înalt nivelul de dezvoltare al economiei, cu atât mai multe posibilități există pentru asigurarea securității economice, fiindcă, în asemenea caz, baza de resurse destinată aprovizionării sale crește. Cu toate acestea, securitatea este o componentă a dezvoltării. Securitatea asigură dezvoltarea. În mod corespunzător, securitatea economică reprezintă o condiție a dezvoltării stabile a economiei. Analizând conceptul de securitate economică, din acest punct de vedere, pot fi făcute să devină mai funcționale elaborările destinate asigurării acestei securități, punând cât mai judicios accentele pe strategia de securitate. Așadar, conceptul de securitate economică este interpretat ca o totalitate de condiții de protejare a dezvoltării stabile a economiei țării. Există multe alte forme de organizare a asigurării securității economice internaționale. Asigurarea securității economice internaționale se bazează pe securitatea economică națională a diferitelor țări. Știința asigurării securității economice a statului parcurge primele etape ale constituirii sale, iar procesul însuși de asigurare a securității naționale, în fiecare stat, este realizat diferit, având o serie de particularități distinctive.

Mediul de securitate este un concept integrator, care poate fi definit ca acel spațiu multidimensional al evoluțiilor istorice, militare, culturale, economice, instituționale, geopolitice, care au impact asupra comunităților umane și, în final, asupra omului, ca subiect și obiect de referință al securității; include nu numai aria unde se intersectează spațiile de interes ale tuturor actorilor din mediul internațional, ci și pe aceea a spațiilor de influență.

Mediul de securitate are deci o structură complexă, a cărei evoluție este dependentă de o multitudine de factori, naționali, regionali și internaționali. Dacă, în perioada Războiului Rece, principalul pericol la adresa securității și, implicit, a mediului de securitate, era considerat a fi o potențială confruntare nucleară, la acest început de secol, agenda securității actorilor internaționali include multiple concepte precum: ,,securitatea individului”, ,,securitatea energetică”, securitatea mediului” etc. Complexitatea mediului internațional determină cercetătorii să considere că astăzi ,,securitatea nu mai poate fi analizată în termeni de alegere politică, de capabilități și intenții ale unui stat, ci vulnerabilitățile, riscurile, pericolele și amenințările la adresa securității au căpătat acum o semnificație sistemică”.

O caracterizare a mediului de securitate trebuie sa înceapă cu o definire a securității. Există un motiv pentru care simțim nevoia unei abordări atât de exhaustive – și acesta este foarte marea încărcătură politică a conceptului de securitate, care a împiedicat o abordare unitara și chiar clarificarea lui. Teoreticieni de marcă ai domeniului folosesc definiri redundante de tipul: „prin securitate înțelegem in general absenta amenințării”. Pentru început, să trecem in revista câteva definiții mai elaborate.

a. Mediul de securitate este o realitate reprezentata de ansamblul condițiilor, proceselor si fenomenelor politice, diplomatice, economice, sociale, culturale, militare, ecologice si informaționale, interne si internaționale, care condiționează nivelul de protecție a individului, comunității, statului, zonei, regiunii ș.a.m.d., pe timpul promovării propriilor interese ale acestora. Datorita structurii sale complexe si a dependentei evoluției sale de o multitudine de factori aleatori, mediul de securitate necesita adaptarea criteriilor clasice de analiza a securității.

b. Securitatea este un drept fundamental al ființei umane. Ea reprezintă o stare în care pericolele si condițiile care ar putea provoca daune fizice, psihice sau materiale sunt controlate într-o maniera care permite apărarea sănătății si bunăstării indivizilor si ale comunitarii umane.

c. Oxford English Dictionary: The security is the condition of being protected from or not exposed to danger; a feeling of safety or freedom from absence of danger.

d. Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește securitatea ca fiind „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere si de liniște pe care îl da cuiva absenta oricărui pericol; protecție, apărare”.

Într-o înregistrare dată publicității chiar înaintea alegerilor prezidențiale din SUA, și autentificată de CIA, Ossama bin Laden atrăgea atenția americanilor: „Securitatea nu se află în mâinile lui Kerry sau ale lui Bush, ci în mâinile voastre”.

Să mai notăm și că în 1991, la Summit-ul NATO de la Roma specialiștii au convenit asupra unei abordări pentadimensionale a conceptului de securitate: politic, militar, economic, social și de mediu. Pe de altă parte, după criza energetică operată de Rusia în iarna lui 2005 și după ce în primăvară-vară Organizația Mondială a Sănătății a fost obligată să discute foarte serios despre pericolul unei pandemii de gripă aviară, devine tot mai evident că nici măcar această spargere a conceptului în cinci dimensiuni nu mai este suficient de nuanțată și nici nu mai acoperă satisfăcător aria cognitivă delimitată de această noțiune.

Actorii de pe scena geopolitică pot fi grupați în trei mari categorii: actori globali, actori regionali și organizații internaționale de securitate sau de cooperare cu interese în anumite regiuni. Actorii globali beneficiază de un profil și de capacități economice, militare și de sfere de interes majore în regiune, care le permit urmărirea propriilor interese într-o manieră independentă de alți actori. Actorii regionali reprezintă un grup alcătuit din state pentru care interesele regionale constituie cel mai important aspect de politică națională. Demn de evidențiat la adresa acestui grup este faptul că, de obicei, interesele naționale și cele regionale nu se contrazic, ci, dimpotrivă, se relaționează pe o bază de complementaritate. De obicei, actorii regionali sunt puternic interesați de menținerea securității și stabilității regionale, în promovarea dezvoltării durabile și asigurarea funcționării conductelor de transport a resurselor energetice – indiferent de diversele interese ale marilor actori. Din acest punct de vedere, se pot identifica posibilități clare ca aceste state să-și coordoneze interesele și prioritățile lor naționale în acțiuni care să fie în avantajul tuturor țărilor din regiune. De exemplu, pot fi inițiate noi forme de cooperare sau structuri alternative de stabilitate și securitate. Deși acest proces este considerat dificil, pe termen mediu el își poate dovedi eficacitatea și poate deveni chiar un model de succes. În actualele condiții și caracteristici ale ordinii internaționale, aceste state vor alege cel mai probabil să-și coordoneze strategiile și prioritățile cu cele ale principalilor actori globali.

Interesele și acțiunile celui de-al treilea grup, cel al organizațiilor internaționale de cooperare și de securitate, influențează în mod direct procesele regionale și distribuția puterii în zonă. Organizațiile de securitate și cooperare sunt interesate de în special de regiunea caspică, în principal datorită potențialului economic și energetic considerabil, dar și datorită poziției sale geostrategice, mai ales din perspectiva securității și stabilității regionale.

1.2. Relația dintre securitatea națională și NATO

Țelul colectiv al NATO este de a edifica o arhitectură de securitate europeană pentru care contribuțiile Alianței Nord Atlantice la securitatea și stabilitatea spațiului euroatlantic și a celorlalte organizații internaționale sunt complementare și se consolidează reciproc, atât prin adâncirea relațiilor între țările euroatlantice cât și prin gestionarea crizelor. Alianța încearcă să întărească securitatea si stabilitatea euroatlantică prin: păstrarea legăturii transatlantice, menținerea unor capabilități militare eficace și suficiente pentru descurajare si apărare, pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni ale NATO, dezvoltarea Identității Europene de Securitate și Apărare în cadrul Alianței, o capacitate completă pentru gestionarea cu succes a crizelor, continuarea procesului de deschidere față de noi membri și urmărirea constantă a relațiilor de parteneriat, cooperare și dialog cu celelalte țări ca parte a abordării problemelor de securitate euroatlantică prin cooperare, inclusiv în domeniul controlului armamentelor și dezarmării.

Configurația actuală a Consiliului de Securitate este cea dată de Carta ONU și amendamentele aduse în anul 1963 articolelor 23 (număr de membri) și 27 (voturi), urmare măririi de la 11 la 15 a membrilor (5 membri permanenți – China, Franța, Rusia, Anglia și Statele Unite, și 10 membri nepermanenți care sunt aleși prin rotație. În prezent, sunt următorii: Argentina, Australia, Azerbaidjan, Guatemala, Luxembourg, Maroc, Pakistan, Korea, Rwanda și Togo). Există o opinie majoritară potrivit căreia numărul de membri trebuie mărit, dar reforma nu se poate limita numai la aspectul strict numeric. Pe lângă membri permanenți, în fiecare an se aleg membri nepermanenți pentru o perioadă de doi ani. România a fost membru nepermanent în 1962, 1976-1977 și 1990-1991.

Reforma Consiliului de Securitate, acceptată unanim ca o necesitate în cadrul efortului general de adaptare a ONU la noile realități ale secolului XXI, are un caracter deosebit de complex, avându-se în vedere că propunerile avansate ar urma să schimbe conceptul original care a stat la baza Cartei ONU și anume acordarea unui statut special celor cinci mari puteri învingătoare în cel de-al doilea război mondial în ceea ce privește luarea deciziilor politice referitoare la pacea și securitatea în lume. La nivelul ONU, în 1993, a fost constituit un grup de lucru cu participare deschisă tuturor statelor, încercându-se convenirea unei soluții – pachet care să includă atât schimbarea compoziției, cât și a mecanismului decizional și a metodelor de lucru. În cazul acestora din urmă, au fost înregistrate unele progrese modeste, acceptându-se ca lucrările Consiliului să fie într-o mai mare măsură deschise, în vederea creșterii transparenței activităților acestuia și unei mai bune comunicări cu statele membre.

În esență, cei cinci membri permanenți (SUA, Marea Britanie, Franța, Federația Rusă și China) nu sunt dispuși să accepte schimbări ale statutului lor special, și refuză discuții vizând eliminarea sau limitarea dreptului de veto. Aceste țări sunt însă de acord cu o anumită creștere a numărului membrilor permanenți care să includă țări în curs de dezvoltare din Africa, Asia și America Latina, ca și Japonia și Germania (ca țări industrializate), precum și al celor nepermanenți, fără ca această mărire să afecteze eficiența luării deciziilor. În paralel, se conturează din ce în ce mai clar un curent majoritar care susține creșterea numărului ambelor categorii de membri prin soluții negociate. Au fost avansate numeroase propuneri, între care se remarcă, având un larg sprijin în rândul statelor membre, ideea creșterii numărului de membri ai Consiliului până la 24-25, între care 5 noi membri permanenți și 4-5 membri nepermanenți. Se remarcă, în acest context, activitatea deosebit de intensă a Germaniei, Japoniei, Indiei, Braziliei, Nigeriei și Africii de Sud, țări aspirând la calitatea de membru permanent. Efortul lor este susținut de state cunoscute pentru atitudinea lor tradițională de mediere la ONU, cum sunt Belgia, Irlanda, Australia. În timpul consultărilor, o parte a acestor țări a avansat sugestii vizând unele limitări ale situațiilor de aplicare a dreptului de veto, fără necesitatea amendării Cartei (care se poate face numai cu o majoritate de două treimi a membrilor ONU, între care și cei cinci membri permanenți actuali). În fine, ultimul curent promovat de țări cu pondere economică și politică, dar care nu au suficientă influență încât să poată aspira la calitatea de membru permanent (Italia, Spania, Turcia, Mexic, Pakistan, Republica Coreea, Noua Zeelandă, Egipt, Argentina), se opune lărgirii componenței permanente a Consiliului. Aceste țări ar dori o creștere a numărului membrilor nepermanenți, precum și o limitare, în perspectiva abolirii finale, a dreptului de veto.

Reforma sistemului operațiunilor ONU de menținere a păcii. La 21 august 2000, Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a adresat o scrisoare președintelui Adunării Generale a ONU și președintelui Consiliului de Securitate, lansând un program ambițios de reformă a sistemului operațiunilor de menținere a păcii.

Raportul Brahimi prefigurează un program complex de reformă, menit să transforme operațiunile de menținere a păcii dintr-o activitate cu caracter provizoriu, desfășurată la limita minimă a resurselor și cu o organizare precară, într-o funcție principală a ONU, îndeplinită în condiții de coerență organizatorică și eficiență. Programul are la bază raportul întocmit de un grup de experți condus de fostul ministru de externe algerian, Lakhdar Brahimi. Este avută în vedere instituționalizarea unor proceduri complexe cu caracter preventiv și de asistență a statelor implicate în conflicte pentru a trece de la starea conflictuală la pace, cuprinzând: a) prevenirea crizelor, b) operațiunile de menținere a păcii, c) operațiunile de consolidare a păcii. Raportul propune organizarea de misiuni de pace credibile, cu mijloace adecvate, capabile să-și îndeplinească mandatul eficient și cu succes. Sunt proiectate mecanisme pentru desfășurarea rapidă a forțelor de pace (în termen de 30 de zile, respectiv 90 de zile pentru operațiuni mai complexe), astfel încât să se intervină oportun și să se prevină reizbucnirea conflictului armat. Raportul prefigurează restructurarea și mărirea aparatului Secretariatului ONU, în special a Departamentului pentru Operațiuni de Menținere a Păcii (DPKO), pentru a-l face apt să conducă eficient operațiuni de pace. Se solicită modificarea sistemului și procedurilor logistice, de achiziții și de finanțare pentru a permite desfășurarea rapidă a forțelor în zona noii misiuni. Statele membre ONU sunt solicitate să constituie brigăzi multinaționale gen SHIRBRIG (Brigada Multinațională cu Capacitate de Luptă Ridicată a Forțelor ONU în Așteptare) și să pregătească specialiști și forțe pentru desfășurarea rapidă, în baza aranjamentelor stand-by. Statele care vor participa cu forțe vor fi invitate pentru consultări în Consiliul de Securitate pe durata pregătirii misiunii și adoptării mandatului sau când apare necesitatea modificării mandatului.

Aplicarea programului este dependentă de două elemente principale: voința politică a statelor membre ONU de a promova schimbarea și disponibilitatea lor de a aloca resursele necesare pentru transformarea sistemului operațiunilor de menținere a păcii.

Opinia generală este că exista voința politică din partea multor state de a sprijini transformarea sistemului. Această opinie se bazează pe următoarele considerente:

raportul este foarte bine articulat și a fost lansat într-un context politic favorabil – Summitul Mileniului (7-9 septembrie 2000).

există voința politică clară a statelor ca operațiunile de pace ONU să fie mai bine conturate în vederea evitării eșecurilor precum cele din Ruanda (1994) și Srebenița (1995);

există interesul celor 89 de state participante la operațiunile de pace ca acestea să fie mai temeinic organizate, să beneficieze de resursele necesare;

există interesul unor state puternic dezvoltate, tradițional atașate procesului de menținere a păcii (Canada, Marea Britanie, Suedia, Olanda, Finlanda, Franța etc.);

atitudinea, în principiu, favorabilă a membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate, care nu au avut motive să se opună adoptării raportului.

Pentru România, Programul Național de Reformă reprezintă platforma-cadru pentru definirea și aplicarea politicilor de dezvoltare economică, în concordanță cu politicile Uniunii Europene (UE), care permite concertarea demersurilor naționale pentru modernizarea economiei și societății românești și susține convergența economico-socială cu celelalte state membre ale UE.

Dacă în perioada bipolarismului securitatea națională s-a realizat mai ales prin dimensiunea sa militară, în prezent, dinamica relațiilor internaționale impune un proces de regândire a conceptelor referitoare la securitatea națională și a demersurilor practice de realizare a acestora, necesitate determinată de modificarea configurației de riscuri și amenințări la adresa securității și percepției acestora. Dacă într-o perioadă nu prea îndepărtată, conceptul de securitate se referea la un ansamblu restrâns de factori, în principal de ordin militar și teritorial, el se impune astăzi printr-un sistem coerent de componente supuse echilibrului sistemic. Însuși domeniul militar al securității se reprezintă profund restructurat, el fiind astăzi circumscris triadei cooperare-dialog-apărare.

Ca urmare, considerăm justă opinia specialiștilor români care susțin că dezideratul de a obține o viziune comună asupra securității nu poate fi obținut, decât prin conștientizarea faptului că multe dintre actualele provocări sunt rezultatul existenței unor riscuri, amenințări și vulnerabilități comune, care necesită soluții de aceeași natură.

Problematica de securitate vizată în prezent are ca referențial puterile majore ale mediului internațional actual, respectiv Statele Unite, Rusia, Uniunea Europeană, China, India, Japonia și implicațiile pe care le determină acțiunile acestora în mediul internațional. Din acest punct de vedere, analiza noastră vizează modificările de comportament și de politici, prin prisma puterii, interesului și percepției acestor mari puteri. Considerăm, de asemenea, necesar acest lucru, în paralel cu sublinierea tendințelor din mediul de securitate, deoarece comportamentul și politicile adoptate de aceste mari puteri pot determina crearea, modificarea sau înlocuirea strategiilor de securitate nu numai ale actorilor în cauză, ci și pe ale celor din spațiul lor de influență, generând totodată, pe fondul dilemei de securitate, schimbări la nivel global, cu implicații directe și indirecte asupra acțiunilor militare.

În particular, această problematică vizează implicit și România, atât ca stat membru al Uniunii Europene, cât și al NATO, pentru că, respectând principiul complexelor de securitate, enunțat de I.N. Sava, securitatea unui grup de state este atât de interdependentă încât securitatea unuia nu poate fi analizată fără referințe la securitatea celorlalte.

În perspectiva europeană, ținând cont de extinderea spațiului Uniunii Europene, putem admite că securitatea reprezintă arhitectura sistemică specifică organizării si funcționării continentale, proiectată și instituționalizată astfel încât să excludă posibilitatea oricăror amenințări sau agresiuni eficiente, de orice natură, la adresa unuia, a mai multora sau a tuturor statelor europene. În domeniul conceptelor NATO, reține atenția formularea potrivit căreia securitatea este menită să asigure unul dintre fundamentele indispensabile pentru un mediu stabil de securitate euroatlantic, bazat pe dezvoltarea instituțiilor democratice și soluționarea pașnică a disputelor, în care nici o țară să nu poată să intimideze sau să constrângă vreo altă țară prin amenințarea cu forța sau utilizarea forței.

1.3. Noua politică de securitate în spațiul Euro-Atlantic

Lumea și relațiile internaționale sunt mult mai complexe decât înainte. Este un paradox că astăzi, când perioada războiului rece s-a încheiat și continentul european are o șansă reală să se integreze pe baza valorilor democrației și economiei de piață, a respectului drepturilor fundamentale ale omului, securitatea a început să fie din nou o chestiune foarte controversată, poate chiar mai mult ca înainte. Cum se poate explica o asemenea situație?

Principalul motiv al acestei realități paradoxale este asocierea imposibil de evitat dintre tranziție și insecuritate, dintre tranziția de la lumea monopolară la cea multipolară.

Realitatea demonstrează că și astăzi, în Europa se poate vorbi de trei „Europe”. Europa Occidentală – caracterizată prin gradul cel mai înalt de stabilitate și securitate, Europa Centrală – unde cele două aspecte au valori medii și Europa de Est – unde acestea se află la limita inferioară.

În această tranziție, factorii care generează insecuritatea și instabilitatea sunt aproape unanim acceptați de către specialiști: extremismul, conflictele sociale, etnice sau religioase, corupția, crima organizată, șomajul, sărăcia, inflația, lupta pentru resurse de bază (petrol, gaze naturale, apă etc.), folosirea tradițională a forței, înarmarea și în primul rând înarmarea nucleară, terorismul (care poate fi și nuclear), instabilitatea politică, precum și alți factori ce țin de educație, de mediu (care conduc la catastrofe ecologice). Se pune logic întrebarea: Ce ar trebui întreprins în aceste condiții?

În primul rând, o nouă cercetare și implicit o redefinire a conceptului de securitate în general și securitate națională în special pentru ca, pe această bază să se poată stabili strategia adecvată.

În cazul României, viziunea asupra securității la nivel național este, în prezent, obiectul a numeroase dezbateri atât în cadrul clasei politice, cât și în cel al societății civile, deoarece decidenții politici doresc adaptarea strategiei în domeniu la schimbările intervenite în mediul de securitate, ceea ce reprezintă o sarcină deosebit de dificilă. Noua Strategie de securitate a României “răspunde nevoii și obligației de protecție legitimă împotriva riscurilor și amenințărilor ce pun în pericol drepturile și libertățile fundamentale ale omului, precum și bazele existenței statului român” . Per ansamblu, strategia pune un accent deosebit pe garantarea securității individului, a vieții sale și a familiei, într-un cuvânt pe securitate socială. Strategia vizează atât prevenirea și contracararea pericolelor generate de mediul internațional, cât și garantarea stării de securitate internă prin dezvoltarea capacității de anticipare și o acțiune pro-activă.

Conceptul de securitate și elementele sale componente au suferit, în mod firesc, de-a lungul timpului, modificări esențiale, ca, de altfel și atitudinea statelor față de modalitățile de transpunere a acestuia în viață.

Dacă în perioada bipolarismului securitatea națională s-a realizat mai ales prin dimensiunea sa militară, în prezent, dinamica relațiilor internaționale impune un proces de regândire a conceptelor referitoare la securitatea națională și a demersurilor practice de realizare a acestora, necesitate determinată de modificarea configurației de riscuri și amenințări la adresa securității și percepției acestora. Dacă într-o perioadă nu prea îndepărtată, conceptul de securitate se referea la un ansamblu restrâns de factori, în principal de ordin militar și teritorial, el se impune astăzi printr-un sistem coerent de componente supuse echilibrului sistemic. Însuși domeniul militar al securității se reprezintă profund restructurat, el fiind astăzi circumscris triadei cooperare-dialog-apărare.

Referindu-se la aceste aspecte, amiralul american Joseph T.Lopez spunea că pacea și stabilitatea nu vin de la sine și de aceea, forțele NATO, angajate în menținerea echilibrului în Europa, trebuie să se implice energic pentru a contrabalansa instabilitatea pe bătrânul continent.

În ultimul deceniu s-au accelerat căutările pentru înlocuirea paradigmei securității militare cu paradigma securității multidimensionale, care poate fi considerată ca o structură de tranziție spre o paradigmă a conflictelor non-militare. Așadar, paradigma non-conflictuală menționată de unii autori nu are temei real, întrucât conflictele au un caracter de permanență și se exprimă constant în diverse planuri, precum: economic, diplomatic, etnic, religios, cultural, politic, militar.

Noua paradigmă, cea a securității multidimensionale, preia și adaptează la noile condiții componentele teoretice ale paradigmei securității militare, la care adaugă teoriile integrării economice, politice și de securitate, metodologia și tehnologia controlului armamentelor, prevenirii și managementului (gestionării) crizelor.

Propunem o abordare pe fiecare componentă în parte încercând să identificăm modelul de dezvoltare al acestora pentru un termen mediu în viitorul relațiilor internaționale.

Componenta politică a securității naționale/internaționale: punctul de plecare pentru a găsi dilema securizării unor evenimente, informații sau fapte, începând cu secolul XX , a fost raportul dintre chestiunile de securitate obiective (acolo unde există amenințare reală) și cele subiective (acolo unde există o percepție a amenințării). Cum trebuie să analizăm și să interpretăm percepțiile asupra chestiunilor care pot afecta securitatea într-o eră a informațiilor și libertății comunicațiilor? Nimic mai greu decât această selecție. Factorul politic la putere este responsabil să construiască politica de securitate națională. La fel, factorul politic analizează bine resursele interne, situația partenerilor externi și poziția statelor mai puțin prietene să ia o decizie. În spațiul Euro-Atlantic de 50 de ani soluția a fost alianța defensivă care să asigure o comunitate de securitate în care partenerii să aibă drepturi egale și să-și apere mai bine interesele naționale. Reușita poartă numele NATO.

De la conceptele de pace pozitivă, enunțat de Johan Galtung, și pace stabilă, al lui Kenneth Boulding, și de la definiția lui Walter Lippmann, publicată în 1962 în studiul “Discord and Collaboration.Essays on International Politics” , care afirma că “O națiune este în siguranță în măsura în care nu se află în pericolul de a trebui să sacrifice valori esențiale, dacă dorește să evite războiul și, este capabilă, atunci când este provocată, să și le mențină, obținând Victoria într-un război”, definiția securității a suferit multe modificări. La începutul secolului XX, politicile pronataliste erau considerate a fi cele mai bune modalități de întărire a puterii și securității naționale.

Problema pe care o ridică securitatea națională în noul context geopolitic este cine e referentul securității. Răspunsul e statul. Da, dar cum se apără securitatea statului și cât de multă securitate este necesară?, ar putea întreba cineva. Răspunsul specialiștilor, este că există trei componente ale statului care sunt referentul securității:

ideea de stat (cum cred oamenii că trebuie să arate și să fie statul lor);

baza fizică a statului (teritoriul, populația);

expresia constituțională a statului (adică organismele care-l conduc).

Schimbările care pot interveni într-un viitor relativ apropiat se referă la ideea de stat. Va mai rămâne oare statul, în forma în care îl cunoaștem azi, principalul referent al securității naționale? Considerăm că în primii 100 de ani care urmează, deși va suferi modificări, politica de securitate națională va continua să aibă forme de expresie bine ancorate. Experiența de 350 de ani a acestui sistem de organizare modern ne face să credem că o altă formulă de organizare politică, acceptată de majoritatea lumii, este încă greu de găsit. În aceeași ordine de idei de menționat că, factorul politic va fi în continuare cel mai important în definirea securității naționale pentru că, din punct de vedere politic, securitatea unei țări poate fi amenințată cel mai ușor. Amenințările militare pornesc de la cele politice. Însăși discutarea ideii de stat național sau unitar reprezintă pentru unele țări o amenințare la adresa securității naționale. Astfel, puterea politică definește forma de organizare a statului respectiv, care sunt valorile lui primordiale și cum înțeleg autoritățile să le apere. Importanța definirii intereselor naționale este majoră, deoarece în numele și pentru protejarea acestor interese se iau anumite măsuri pe care armata, serviciile specializate, forțele de ordine și întreaga societate sunt chemate să le apere. Interesele naționale majore, comune majorității statelor din spațiul euroatlantic, vor fi în viitor exprimate prin obiectivele enunțate anterior.

Componenta militară: În concepția membrilor Grupului de la Copenhaga și experți ai Studiilor Critice asupra Securității, componenta militară a securității se referă la influența reciprocă între capacitățile militare ofensive și defensive ale statelor și percepțiile acestora față de intențiile celuilalt. Accentul nu se va pune în viitor pe conflictul generalizat, ci pe conflictul de joasă intensitate, pe confruntarea politico-militară între state sau grupuri, care cuprinde o gamă de acțiuni de la subversiune la folosirea forței armate. Strategiile militare clasice, bazate pe poziții de șarje de artilerie sau înaintări de blindate au fost înlocuite cu strategii flexibile, bazate pe planificare în funcție de tipul de amenințare, accentul punându-se azi pe mobilitatea rapidă a forțelor și eficiența unui număr redus de forțe umane. Strategia umană va fi și în viitor influențată masiv de revoluția tehnologică.

În deceniile ce urmează, se vor evidenția tot mai pregnant justificările faptului că securitatea NATO este securitatea Occidentului, Alianța fiind văzută ca pavăză a democrației, economiei de piață și drepturilor omului. Răspunsul va fi clar: cine încalcă aceste principii atentează de fapt la securitatea Occidentului și a statelor NATO. Cât privește amenințările de ordin militar la adresa securității celorlalte state din spațiul euroatlantic, venite din partea țărilor membre NATO sau UE, ele vor fi aproape inexistente, tinzându-se către eliminarea lor după modelul NATO. Statele occidentale au eliminat amenințările militare din relațiile lor, deschizând posibilitatea cooperării. Odată cu extinderea Alianței vom constata că noile state din est vor renunța la politicile de altă dată.

Alvin M. Saperntein scria, în studiul “Complexitate, haos și politica de securitate națională: metafore sau instrumente” , că interacțiunile dintre statele-națiune, inclusiv războiul, sunt similare interacțiunilor dintre particule, ce sunt studiate de fizică.

Componenta economică: Interdependența economică a statelor într-un sistem care propune deschiderea economiilor pentru o piață concurențială liberă influențează și ea definirea viitoarelor politici de securitate națională/internațională. Cât privește statele, faptul că ele sunt considerate ca entități indisolubile reprezintă problema esențială pentru rolul lor ca actori în economia globală. Viitoarele politici de securitate națională ale statelor euro-atlantice nu pot să nu țină seama de evoluțiile sistemului economic internațional. Deschiderea economică și forța economiei de piață vor fi contrabalansate de organismele supranaționale, care vor reglementa, de exemplu pentru sistemul UE, cadrul în care se vor manifesta actorii privați.

Componenta socială: Din punct de vedere social, securitatea presupune protejarea identității colective, a specificului național și a coeziunii naționale. În noul context geopolitic, specialiștii în materie de securitate socială sunt preocupați de o serie de probleme și riscuri sociale la nivel mondial, care vor afecta securitatea națională/internațională a statelor:

sărăcia, migrația,crima organizată transfrontalieră;

impactul occidentalizării, curent către o omogenizare culturală de tip occidental, care provoacă multe reacții adverse.

Cele mai importante tendințe ce se manifestă la nivel mondial au implicații esențiale asupra securității, la oricare dintre nivelurile sale. În ultimii ani, tendințele manifestate de fertilitate indică deplasarea centrului de greutate al populației globale din lumea dezvoltată în lumea în curs de dezvoltare.

Componenta mediului înconjurător: Încercările de a securiza valorile mediului înconjurător au o istorie mult mai recentă în comparație cu celelalte patru sectoare discutate. Dar importanța securității mediului înconjurător, în cadrul politicii de securitate națională crește simțitor.

Dezbaterea pe marginea securității mediului a evoluat în ultimii ani de la politica antinucleară la îngrijorarea pierderii civilizației. Astfel, strategiile de securitate națională ale prezentului se preocupă de doi referenți importanți: mediul înconjurător însuși și rețeaua civilizație-mediu ambiant. Aceste probleme vor fi privite cu mai multă grijă în viitor, mai ales datorită creșterii numărului populației pe glob. Ce poate și ce trebuie să prevadă o politică națională în acest domeniu? Să crească gradul de cunoaștere a acestor probleme de către populație, să finanțeze cercetarea în domeniu și să informeze continuu opinia publică în statele spațiului de analiză despre seriozitatea problemelor care țin de mediul ambiant.

1.4. Securitatea europeană. Dimensiuni a noii politici de securitate în cadrul organizațiilor Euro-Atlantice.

Atunci când vorbim de securitatea europeană în noul context geopolitic, este necesar să definim mai întâi ce înseamnă astăzi securitate și ce înseamnă Europa, pentru că nici una nici cealaltă, nu mai au aceeași conotație ca în timpul Războiului Rece, caracterizat de existența a două blocuri politico-militare opuse și a unei Europe divizate. Pentru a oferi răspunsuri la aceste întrebări propun o scurtă incursiune analitică a noilor politici de securitate în spațiul euro-atlantic pe parcursul anilor’90 și pentru viitoarele decenii de la începutul sec. XXI. În lumea bipolară natura securității era clară. Era un fel de primă de asigurare plătită în scopul de a preveni orice agresiune din partea adversarului (URSS sau SUA) sau, în cazul apariției unei astfel de agresiuni, pentru a limita prejudiciile produse, prin restabilirea integrității teritoriale a statelor membre și încetarea conflictului cât mai repede posibil.

Securitatea bipolară era în primul rând militară, statică, îndreptată către o singură amenințare precis identificată și având ca scop protejarea intereselor vitale ale membrilor Alianței aflați sub conducerea americană, sau aflați sub conducerea URSS. Odată cu sfârșitul confruntării bipolare, lucrurile s-au schimbat. Securitatea a devenit globală. Ea cuprinde și aspecte non-militare – economice, demografice, ecologice, crima organizată etc. Nu mai există amenințări la adresa intereselor vitale ale nici unui stat din spațiul euro-atlantic, ci există doar amenințări marginale amânate în timp. Dacă în lumea bipolară amenințările aveau un efect unificator, cele de astăzi subminează coeziunea alianței și au un impact distructiv.

Securitatea nu mai este un joc cu sumă nulă. Înainte de 1989, crizele din afara celor două blocuri erau gestionate politic datorită riscului lor implicit de a cauza o escaladare nucleară. Acum acest lucru nu mai este valabil. Occidentul, incluzând și Statele Unite, au adoptat o definiție mult mai strictă a intereselor în apărarea cărora se acceptă utilizarea forței militare.

Natura crizelor s-a schimbat și ea. În lumea bipolară ele erau dominate de interesul superputerilor de a evita o confruntare directă și de a evita schimbări dezavantajoase în echilibrul puterii sau în capacitatea lor de a influența situații locale. Crizele actuale, mai ales generate de etnonaționalism și de lupta pentru putere regională, au devenit niște faze intermediare între pace și război.

Dacă vorbim despre ordinea internațională și despre stabilitate, trebuie să definim scopul securității în lumea post-bipolară, plecând în primul rând de la noile amenințări directe și potențiale la adresa securității naționale/internaționale în noul context geopolitic. Dispariția „Cortinei de Fier” și încetarea în acest cadru a Războiului Rece a condus la schimbări care au afectat profund logica securității naționale în spațiul euro-atlantic. Dispariția Tratatului de la Varșovia, prin desființarea sa, producea o serioasă breșă în sistemul securității europene consolidat în chiar condițiile existenței „Cortinei de Fier” și a desfășurării războiului rece, făcând astfel să înceteze ceea ce unii au numit sistemul „cooperării antagoniste” a superputerilor.

În această situație a avut loc un amplu proces de dezintegrare a unor state, invocându-se artificialitatea creării lor după război (Iugoslavia, URSS, Cehoslovacia). În noile state continuă însă să persiste o stare de nesiguranță (Rusia, Iugoslavia) care, de data aceasta, capătă noi nuanțe, față de instituțiile de securitate, dar nici marile puteri n-au putut sau nu pot oferi încă soluții pertinente.

În acest context, criza relațiilor politico-militare din primii ani ai acestui ultim deceniu al secolului XX a generat riscuri și amenințări la adresa securității și stabilității europene, cu efecte dintre cele mai nefaste asupra capacității unor state de a-și prezerva posibilitatea de a face față unor eventuale stări conflictuale care le-ar putea afecta.

Sistemul european de securitate se bazează pe un număr de instituții care au fost create în timpul Războiului Rece iar acum sunt confruntate cu dificultatea de a se adapta la noua situație. Interesul major al Europei este nu numai dezvoltarea unor relații pașnice și realizarea stabilității în Est și Sud, ci și extinderea democrației, care antrenează respectul pentru drepturile omului, dezvoltare economică și o piață liberă.

În pofida faptului că aceste structuri de securitate au fost investite cu atribuții în domeniul asigurării securității și stabilității pe continentul european totuși, ele nu sunt capabile să rezolve crizele și conflictele apărute în perioada post-bipolară. Ele se limitează la prevenirea confruntărilor și dezacordurilor dintre statele care se află în stare conflictuală. Cel mult, acestea pot să stopeze extinderea crizelor sau să ofere o justificare pentru decizia asupra intervenției (sau ne-intervenției) în fața opiniei publice

O problemă asupra căreia este necesar să reflectăm cu o deosebită atenție este acea că, pe harta Europei a apărut, la începutul anilor’90, Germania întregită, care a început să-și facă simțită prezența atât în realizarea noii arhitecturi de securitate europeană, cât și în alte probleme majore incluse pe agenda continentului european. S-a dezvoltat astfel un nou centru de putere în chiar inima Europei, ce are, după părerea noastră, un cuvânt de spus în plan continental, dar și mondial. De altfel, trebuie remarcat faptul că geopolitica și geostrategia Germaniei este dominată în principal de două dimensiuni, și anume:

creșterea continuă a autorității ei în cadrul Comunității Europene, afirmându-și în special prezența în spațiile locuite de germani, în cele catolice și protestante, tradițional aparținând sferei sale de interes;

desprinderea tot mai decisivă de sub tutela americană și afirmarea supremației în raport cu Marea Britanie și Franța.

Preocupându-se de realizarea „Inițiativei Europene Comune de Securitate”, Germania nu ascunde propriul interes pentru creșterea rolului militarilor săi pe continent, un exemplu în acest sens constituindu-l implicarea militară efectivă în conflictele balcanice. Urmărind evoluția Germaniei în ultimii ani constatăm că aceasta a pus la baza noii sale geopolitici următorii factori:

ancorarea solidă pe continentul european, înainte de a-și afirma veleități hegemonice la scară planetară;

plasarea tuturor acțiunilor sub standardele democrației, umanitarismului și apărării păcii;

întărirea rolului monedei euro.

Un alt aspect este dat de faptul că statele central și est europene au rămas în afara unor alianțe militare capabile să atenueze „victimizarea” lor prin agresiune militară. NATO a dobândit, în noile condiții, o supremație bazată nu numai pe propria putere militară, ci și pe lipsa capacității de ripostă militară într-un eventual conflict armat a preopinenților.

În acest context trebuie menționat și faptul că, în urma Tratatului de la Maastricht (Tratatul Uniunii Europene – TUE), intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, a fost adăugat procesului de integrare europeană și embrionul unei componente militare. În TUE se prevedeau măsuri pentru transformarea Uniunii Europei Occidentale în "brațul armat al Uniunii Europene". Titlul V al TUE prevede că "politica externă și de securitate comună va include toate chestiunile legate de securitatea Uniunii, inclusiv dezvoltarea unei eventuale politici de apărare comune care, cu timpul, ar putea duce la o apărare comună".

Ținem să precizăm diferența dintre noțiunea de Politică Externă și de Securitate Comună (PESC) și cea de Politică Europeană de Securitate și Apărare (PESA). PESC este pilonul II al Uniunii Europene. PESA este o parte componentă a PESC, și are menirea de a contribui la întărirea și creșterii credibilității PESC. Elementul nou introdus de PESA în PESC este dezvoltarea unei capacități a UE de a lua decizii și a acționa autonom în domeniul securității și apărării. În mai 1992, Franța și Germania creau EUROCORPS, marcând prima etapă a unei cooperări militare europene autonome. Scopurile acestui corp de armată franco-germană au fost să contribuie la menținerea păcii și la asigurarea asistenței umanitare în afara zonei de acțiune NATO. În 1995 apărea EUROFOR și EUROMAFOR – unități create de Franța, Spania și Italia. Prima este o unitate terestră ușoară, mobilă, concepută pentru intervenții în cadrul crizelor de joasă intensitate sau pentru acțiuni umanitare și dotată cu 10.000 de oameni. Cea de-a doua este o forță maritimă, dotată cu capacități aeronavale, care le permit statelor UE să controleze împreună întregul sector mediteranean.

Forțele militare sus-menționate, împreună cu Grupul Aerian European, au fost puse la dispoziția Uniunii Europei Occidentale (UEO). Misiunile au fost fixate în declarația de la Petersberg a UEO, semnată la 19 iunie 1992: intervenții umanitare sau cu scopul de a evacua resortisanți europeni în zonele de conflict; misiuni de menținere (peace-keeping) sau impunere a păcii (peace-enforcement); intervenții ale forțelor combatante în cadrul gestiunii crizelor.

Un moment important în istoria PESC europene îl constituie întâlnirea franco-britanică de la Saint-Malo, din 4 decembrie 1998, în a cărei Declarație se sublinia necesitatea ca UE "să dispună de capacități pentru acțiuni autonome, susținută de forțe militare credibile". Momentul crucial al solidificării unei politici de securitate și apărare europene l-a constituit decizia Consiliului European (summit-ul șefilor de state ale UE) de la Cologne (3-4 iunie 1999), prin care UEO urma să fuzioneze cu PESC a UE. Summit-ul de la Helsinki, 10-11 decembrie 1999, introducea pentru prima dată cifre și termene concrete privind forța militară comună a UE. Concluziile Președinției finlandeze a UE prevedeau că "statele membre trebuie să fie pregătite ca, până în 2003, să poată desfășura, într-un interval de 60 de zile și pentru, cel puțin, un an forțe militare numărând 50.000-60.000 de oameni pentru întregul spectru de sarcini Petersberg". Astfel, s-a luat decizia de a crea o Forță de Reacție Rapidă (Rapid Reaction Force) "separabilă, dar nu separată de NATO". Această forță urma să fie "brațul militar" al PESC.

Acțiunea NATO în Iugoslavia (Operațiunea Forța Aliată), martie-iunie 1999, a constituit un prilej important pentru europeni de a-și reevalua capacitățile militare. Rezultatele au fost descurajatoare pentru pilonul european al NATO și au evidențiat o seamă de probleme, printre care: superioritatea militară și tehnologică a forțelor armate ale SUA; incapacitatea statelor europene de a gestiona politic sau militar crizele de pe continent, fără contribuția SUA. Aceste concluzii au constituit un factor important pentru adoptarea deciziei de creare a unei Forțe de Reacție Rapidă (FRR) europene, care ar acționa autonom de SUA, chiar dacă ar folosi infrastructura NATO.

Un al doilea moment crucial pentru accelerarea creării FRR este data de 11 septembrie 2001, ziua atacurilor teroriste asupra New-Yorkului și a Washingtonului. Aceste atentate, plus operațiunea militară ulterioară în Afganistan, au fost marcate de o intensificare a eforturilor UE pentru crearea Forței Rapide de Reacție, ca principalul instrument al PESA.

Pe fundalul luptei globale împotriva terorismului și a implicării militare crescânde a SUA în alte părți ale lumii (Afganistan, Filipine, Uzbekistan, Kîrghîzstan, Georgia etc.), UE își asumă un rol mai activ de "promotor de securitate", capabil să intervină militar, dacă e cazul, în crizele de la periferia Europei. În acest scop, liderii europeni au reiterat poziția de a dota UE cu "capacitatea de a disloca un contingent de cea 60.000 de militari, în termen de până la 60 de zile" în regiuni afectate de crize. În afară de intenții, progresele "palpabile" de după 11 septembrie privind PESA sunt următoarele: în Concluziile Consiliului European de la Laeken se afirmă că "prin dezvoltarea în continuare a PESA, prin întărirea capabilităților sale, atât militare cât și civile, Uniunea posedă acum capacitatea de a întreprinde anumite acțiuni de gestionare a crizelor".

La 23-24 aprilie 1999, la Washington este adoptat noul Concept Strategic al Alianței, care trece în revistă scopurile, perspectivele strategice, abordarea conceptului de securitate în secolul 21 și definește aspectele dezvoltării forțelor militare NATO. Conform Conceptului, obiectivul esențial al NATO rămâne "asigurarea libertății și a securității tuturor membrilor, prin mijloace atât politice cât și militare"(paragraful 6), și reiese din conceptul de "indivizibilitate a securității tuturor membrilor săi" (paragraful 8).

Actualmente NATO, pune accent pe elemente de securitate colectivă și cooperativă în Europa. Dacă altădată preocuparea centrală a Alianței era apărarea comună, acum acesteia i se adaugă și asumarea de către NATO a rolului de instrument în operațiunile de menținere a păcii și prevenirii conflictelor. În contextul transformărilor majore în cadrul Alianței Nord Atlantice, ideea de securitate a membrilor NATO nu mai este strict legată de noțiunile de integritate și suveranitate teritorială sau de cea de amenințări militare la adresa unui stat-membru, ci este mult mai inclusivă, extinzându-se peste hotarele statelor membre, și reieșind în mare măsură din percepția riscurilor netradiționale la adresa securității – proliferarea armelor de distrugere în masă (ADM), trafic de arme și droguri, conflicte regionale cu "background" etnic, religios sau social; fluxuri de refugiați, încălcare a drepturilor omului, nereușita reformelor, probleme ecologice sau chiar dezmembrarea unor state de la periferia Alianței.

Astfel, Alianța devine interesată în mare parte și de securitatea statelor europene nemembre ale NATO, focare potențiale sau reale ale riscurilor sus-menționate care, prin instabilitatea lor, pot genera probleme de securitate unor state participante la aranjamentul Nord-Atlantic. Ținând cont de aceste realități, am putea afirma că nu numai securitatea statelor membre ale NATO este indivizibilă, dar și că există o strânsă legătură între securitatea statelor de la periferia NATO și securitatea Alianței însăși, adică securitatea acestor două entități nu poate fi separată în Europa interdependentă de astăzi.

Conceptul de interdependență, menționat deja, se manifestă pe două direcții: dinspre Est spre Vest și viceversa, conform formulei "ori Vestul va stabiliza Estul, ori Estul va destabiliza Vestul". În aceste condiții cooperarea și stabilizarea părții "neintegrate" a Europei este crucială pentru ambele părți ale continentului. Astfel, NATO are două instrumente majore pentru asigurarea și întărirea stabilității în spațiul euroatlantic:

– extinderea geografică prin includerea în Alianță a unor noi membri din Europa de Est;

– proiectarea forței în afara spațiului NATO (după extindere), prin asumarea de către Alianță a unor noi funcții care ar permite (politic și militar) implicarea eficace în crizele de la periferia sa.

Ținând cont de faptul că (1) NATO este, și va rămâne pentru încă cel puțin două-trei decenii, principalul element de asigurare a securității în Europa; și (2) că stabilitatea NATO depinde în mare măsură de stabilitatea de la hotarele sale, Alianța este gata să acorde unor state nemembre anumite garanții limitate de securitate, pentru a nu permite dispersia instabilității. Dar și în cazul în care aceste state nu sunt capabile să gestioneze pe măsură crizele interne și chiar externe, NATO și, eventual FRR, își rezervă posibilitatea de a se implica pentru stabilizarea statelor respective.

Alianța acordă cel mai mare grad de garanții de securitate (în afara membrilor NATO) statelor membre UE dar nemembre NATO: Suedia, Finlanda, Irlanda și Austria. Urmează statele MAP (Republica Moldova, Elveția, Ucraina, Rusia, Croația, Belarus) – identificate drept țări "importante pentru NATO și capabile pe viitor să se integreze pe deplin în Alianță". Formal, Moldova se va afla la al patrulea nivel de importanță pentru NATO (după membrii NATO, UE și MAP) fiind alături de Elveția, Ucraina, Rusia, Croația, și Belarus, un stat participant la PpP (Parteneriatul pentru Pace), situat în Europa, și la viitorul hotar al NATO.

Capitolul 2

APĂRAREA ȘI SECURITATEA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

ÎN STRUCTURILE EUROPENE ȘI EUROATLANTICE

2.1. Strategia de securitate națională a României

Securitatea națională este strâns legată de interesele întregii țări, inclusiv de situațiile create în afara hotarelor sale. Termenul „securitate națională” a fost utilizat pentru prima oară, în anul 1904, în mesajul președintelui SUA, Teodor Roosevelt, adresat Congresului SUA. Mai târziu, problema securității naționale a constituit problema cheie în investigațiile politologilor americani. Totodată, în calitate de sursă a termenului „securitate națională”, cercetătorii americani fac uz de teoria intereselor și valorilor naționale. Categoria „securitatea națională a statului” a fost examinată în cea mai mare măsură de către economiștii japonezi, care, executând comanda Direcției Naționale a Planificării Economice, au elaborat și au propus concepția de „forță națională complexă”. Aceasta reprezintă o sinteză de abordări tradiționale și moderne. Conform concepției de „forță națională complexă”, ea include trei elemente esențiale. Cel mai important este elementul „capacitatea de contribuire la prosperarea societății internaționale”. Cel de-al doilea element indică „capacitatea de supraviețuire în situații de criză și în condiții internaționale extreme”. Al treilea element determină potențialul aplicării unei „eventuale presiuni prin forță”, adică posibilitatea statului de a impune propria voință altor țări. Firește, orice stat își apără interesele sale naționale. Media ponderată a celor trei elemente ale „forței naționale complexe”, pentru fiecare țară, se exprimă prin indicele (indicatorul) acestei forțe. Interesele naționale reprezintă un factor obiectiv, condiționat de totalitatea necesităților țării. Autoritățile naționale sunt preocupate, în egală măsură, atât de configurarea mediului de securitate, cât și de politicile de securitate al căror scop este prevenirea și contracararea vulnerabilităților, riscurilor, pericolelor și amenințărilor.

Strategia de securitate națională este instrumentul național ce dă forță și valoare practică acestor cerințe, respectiv un concept integrator de sinteză ce se operaționalizează printr-un ansamblu de decizii, planuri, măsuri și acțiuni menite să prevină și să contracareze eficient riscurile și amenințările ce pun în pericol interesele naționale, precum și valorile care dau identitate și unitate construcției europene.

Strategia de securitate națională a Românei se definește ca fiind documentul de bază care fundamentează planificarea apărării la nivel național, constituind astfel expresia politică de referință a atributelor fundamentale ale statului român în acest domeniu.

Strategia de securitate națională a României este profund marcată de actualitate, de realitățile din societatea românească și din lume, precum și de perspectivele previzibile pe termen scurt și mediu ale vieții interne și internaționale. În condițiile creșterii complexității și diversității aspectelor care au căpătat relevanță pentru domeniul securității naționale, o abordare înnoită, novatoare a problematicii de referință este o chestiune de necesitate, și de posibilitate.

a) Sub aspectul necesității unei noi abordări se constată că dinamica fenomenelor din realitatea economică și socială a țării, precum și mutațiile, adesea neașteptate, care se produc în lume impun strategiei proprii de securitate cerința unei mai mari capacități de percepție, evaluare și abordare a tuturor acestor fenomene și mutații, astfel încât răspunsurile și reacțiile sistemului național de securitate să fie întotdeauna adecvate realităților și totodată în permanență subordonate intereselor fundamentale ale țării.

b) Abordarea mai largă a problematicii securității a devenit și posibilă în condițiile actuale, prin identificarea unor noi resurse interne de securitate, care au rezultat din corelarea mai atentă și punerea în valoare a tuturor dimensiunilor – politică, economică, financiară, militară, civică, socială, ecologică – ale stării de securitate și siguranța națională.

„Securitatea națională se asigură prin eforturi proprii și prin cooperare cu aliații și partenerii, în conformitate cu prevederile programelor naționale, ale strategiei de securitate a Uniunii Europene și ale conceptelor strategice ale Alianței. Ea vizează armonizarea eforturilor naționale cu angajamentele internaționale și identificarea modalităților de lucru apte să prevină și să contracareze oportun amenințările. Eforturile vizează, totodată, promovarea democrației, păcii și stabilității în vecinătate și în alte zone de interes strategic, reducerea vulnerabilităților, dezvoltarea capabilităților naționale și transformarea profundă a instituțiilor de securitate”.

Cele mai importante interese naționale ale statului conform specialiștilor sunt: integritatea teritorială a țării; autodeterminarea de stat și autonomia politică a poporului; deținerea unui loc în comunitatea mondială; prosperarea țării și a populației prin asigurarea drepturilor personale ale cetățenilor și bunăstării tuturor categoriilor sale sociale.

Interesele naționale ale statului sunt apărate de un sistem de protecție națională, care are la bază concepția securității naționale. Pornind de la interesele sale naționale, precum și de la angajamentele pe care le impune procesul de integrare europeană, în conformitate cu Concepția securității naționale, România se ghidează după următoarele linii directoare în politica sa de securitate națională, securitate ce se asigură prin eforturi proprii și prin cooperare cu aliații și partenerii, în conformitate cu prevederile programelor naționale, ale strategiei de securitate a Uniunii Europene și ale conceptelor strategice ale Alianței: starea de legalitate; siguranța cetățeanului; securitatea publica; prevenirea și contracararea terorismului și a altor amenințări asimetrice; capacitatea de apărare; protecția împotriva dezastrelor naturale, degradării condițiilor de viață și accidentelor industriale. Securitatea națională se realizează prin măsuri adecvate de natură politică, economică, diplomatică, socială, juridică, educativă, administrativă și militară, prin activitatea de informații, contrainformații și securitate, precum și prin gestionarea eficientă a crizelor, în conformitate cu normele de conduită ale comunității europene și euroatlantice și prevederile dreptului internațional.

Sistemul de securitate națională reprezintă un ansamblu de norme juridice, organe legislative și executive, precum și de mijloace, metode și direcții de activitate, creat în cadrul țării pentru asigurarea unei protecții fiabile a intereselor ei naționale. Din punct de vedere a subiectului, care îndeplinește funcția de principiu organizatoric, există două tipuri de sisteme: sistemul securității de stat; sistemul securității societății. Ambele sisteme se completează și se controlează reciproc. Prin noțiunea de obiect al securității naționale se au în vedere efectiv toate fenomenele, procesele și relațiile a căror protecție constituie obiectivul strategic și esența politicii securității. Prin noțiunea de politică a securității naționale se are în vedere un sistem bine corelat de concentrare a eforturilor statului, altor instituții politice ale societății, care le asigură o activitate fiabilă.

Securitatea reprezintă o determinare calitativă a unui complex istoric concret (socium), care funcționează pe teritorii concrete, în perioade și condiții geografice reale, ale cărui elemente integrante sunt societatea, statul, omul. Conceptul de securitate națională presupune un sistem de opinii privind asigurarea securității persoanei, societății și statului în raport cu pericolele externe și interne din toate sferele activității vitale. În cadrul acestei concepții sunt formulate, de regulă, cele mai importante domenii ale politicii statului.

Principalele interese naționale ale României reprezintă totalitatea intereselor persoanei, societății și statului în sferele economică, politicii interne, socială, internațională, informațională, de apărare a frontierelor, ecologică și în alte sfere. Acestea au un caracter durabil și determină principalele obiective, sarcini strategice și curente ale politicii interne și externe a statului. Interesele naționale sunt asigurate de instituțiile puterii de stat, ce-și exercită funcțiile, inclusiv în colaborare cu organizațiile obștești care activează în baza Constituției României și Legislației României. Interesele persoanei constau în realizarea drepturilor și libertăților constituționale, asigurarea securității personale, ridicarea nivelului calitativ al vieții, prosperarea fizică, spirituală și intelectuală a omului și cetățeanului.

Esența securității economice poate fi definită drept o asemenea stare a economiei și a instituțiilor puterii, când este garantată protecția intereselor naționale, dezvoltarea socialmente orientată a țării în ansamblu, fiind asigurat un potențial de apărare suficient până și în condițiile cele mai grele ale evoluării proceselor interne și externe. E important să subliniem faptul că securitatea economică a țării nu este o construcție teoretică abstractă. Protecția intereselor naționale poate fi asigurată prin buna pregătire și capacitatea instituțiilor puterii de a elabora mecanismele de realizare și protejare a intereselor dezvoltării economiei naționale, de menținere a stabilității social-politice a societății. Componentele fundamentale ale securității economice a țării sunt: securitatea macroeconomică, financiară, securitatea economiei externe, securitatea de investiție, securitatea științificotehnologică, energetică, securitatea de producție, securitatea demografică, socială și alimentară.

Evoluția situației internaționale în ultimul deceniu a cunoscut mutații esențiale cu consecințe profunde atât la nivel european cât și la nivel mondial. Sfârșitul războiului rece și al tensiunilor est-vest nu au condus automat la sporirea securității națiunilor, ci au permis manifestarea unor conflicte latente în condițiile în care, aspirații mult timp reprimate și-au găsit o exprimare energică în lume și în special în Europa.

Autoritățile naționale sunt preocupate, în egală măsură, atât de configurarea mediului de securitate, cât și de politicile de securitate al căror scop este prevenirea și contracararea vulnerabilităților, riscurilor, pericolelor și amenințărilor. Strategia de securitate națională este instrumentul național ce dă forță și valoare practică acestor cerințe, respectiv un concept integrator de sinteză ce se operaționalizează printr-un ansamblu de decizii, planuri, măsuri și acțiuni menite să prevină și să contracareze eficient riscurile și amenințările ce pun în pericol interesele naționale, precum și valorile care dau identitate și unitate construcției europene.

Strategia de securitate națională a Românei se definește ca fiind documentul de bază care fundamentează planificarea apărării la nivel național, constituind astfel expresia politică de referință a atributelor fundamentale ale statului român în acest domeniu. Pentru a fundamenta în mod unitar și coerent acțiunile sectoriale și reglementările specifice ale instituțiilor statului de drept și factorilor constituționali de putere care au responsabilități în realizarea, protejarea și afirmarea intereselor fundamentale ale României, strategia sintetizează obiective, precizează definiții și corelează direcții de acțiune pentru toate componentele implicate în asigurarea securității țării. Structura Strategiei de securitate națională a României cuprinde:

• definirea intereselor naționale de securitate;

• precizarea obiectivelor care conduc la protejarea și afirmarea acestor interese;

• evaluarea mediului internațional de securitate;

• identificarea factorilor de risc din mediul intern și internațional;

• direcțiile de acțiune și principalele mijloace pentru asigurarea securității naționale a României.

Strategia de securitate națională a României este profund marcată de actualitate, de realitățile din societatea românească și din lume, precum și de perspectivele previzibile pe termen scurt și mediu ale vieții interne și internaționale. În condițiile creșterii complexității și diversității aspectelor care au căpătat relevanță pentru domeniul securității naționale, o abordare înnoită, novatoare a problematicii de referință este o chestiune de necesitate, și de posibilitate.

Sub aspectul necesității unei noi abordări se constată că dinamica fenomenelor din realitatea economică și socială a țării, precum și mutațiile, adesea neașteptate, care se produc în lume impun strategiei proprii de securitate cerința unei mai mari capacități de percepție, evaluare și abordare a tuturor acestor fenomene și mutații, astfel încât răspunsurile și reacțiile sistemului național de securitate să fie întotdeauna adecvate realităților și totodată în permanență subordonate intereselor fundamentale ale țării.

Abordarea mai largă a problematicii securității a devenit și posibilă în condițiile actuale, prin identificarea unor noi resurse interne de securitate, care au rezultat din corelarea mai atentă și punerea în valoare a tuturor dimensiunilor – politică, economică, financiară, militară, civică, socială, ecologică – ale stării de securitate și siguranța națională.

2.2. Apărarea și securitatea națională din perspectivă economică

În perspectivă europeană, ținând cont de extinderea spațiului Uniunii Europene, putem admite că securitatea reprezintă arhitectura sistemică specifică organizării și funcționării continentale, proiectată și instituționalizată astfel încât să excludă posibilitatea oricăror amenințări sau agresiuni eficiente, de orice natură, la adresa unuia, a mai multora sau a tuturor statelor europene.

În domeniul conceptelor NATO, reține atenția formularea potrivit căreia securitatea este menită să asigure unul dintre fundamentele indispensabile pentru un mediu stabil de securitate euroatlantic, bazat pe dezvoltarea instituțiilor democratice si soluționarea pașnică a disputelor, în care nici o țară să nu poată să intimideze sau să constrângă vreo alta țară prin amenințarea cu forța sau utilizarea forței.

Teoreticienii din domeniu consideră că interesele naționale, formulate de decidenții politici, conduc politicile externă și de securitate. Un expert în problemele de securitate, Marian Zulean, atrăgea atenția că “valorile perene și credințele morale, legală și filosofică a supraviețuirii națiunii…Interesele naționale sunt considerate acele provocări ce îngrijorează cetățenii unei națiuni” . Ele pot fi împărțite în: interese vitale (de securitate fizică), interese fundamentale (afectează viața națiunii dacă nu sunt realizate) și interese periferice (nerealizarea lor nu afectează în mod direct și determinant, națiunea).

Securitatea națională reprezintă starea, concepția generală a statului român, în temeiul căreia sunt definite, proiectate, promovate și apărate interesele naționale prin intermediul instituțiilor abilitate constituțional acestui scop, angajând vectorial, în modalități specifice fiecăreia dintre ele, integralitatea resurselor disponibile la un moment dat, spre a asigura prezervarea intereselor naționale în condițiile înfruntării oricărui tip de agresiune, pericol, amenințare, risc sau provocare.

Ca factor cumulativ și de convergență transpartinică, securitatea națională urmărește să asigure starea de normalitate democratică la care aspiră societatea – cetățenii, comunitățile si statul – pe baza eforturilor ce vizează deplina instaurare a legalității, făurirea prosperității economice, echilibrul social și stabilitatea politică. Securitatea națională se realizează în cadrul ordinii democratice prin: exercitarea deplină a drepturilor și libertăților cetățenești; asumarea conștientă a responsabilităților; perfecționarea capacității de decizie și de acțiune a statului; afirmarea României ca membru activ a comunității internaționale.

Conceptul de apărare, în oricare din ipostazele sale operaționale, la nivel strategic – națională sau colectivă, acesta este tot mai mult asociat si, în consecință, subsumat stării de securitate, comună/colectivă în cazul organizațiilor la care ne raportăm, Uniunea Europeană si NATO, conceptul ca atare fiind, cel mai adesea, utilizat în relație cu Politica de Securitate și Apărare Comună. Apărarea colectivă înseamnă securitate colectivă, după cum apărarea comună este subsumată conceptual și operațional securității comune.

Conform Tratatului de la Lisabona, apărarea națională a statelor membre ale Uniunii va putea fi parte a apărării comune a Uniunii, aceasta obligându-se ca, în cazul în care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate sa îi acorde ajutor și asistență prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate cu Articolul 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite, precizându-se că acest lucru nu afectează caracterul specific al politicii de securitate și apărare a anumitor state membre.

Politicile Uniunii Europene și ale NATO privind apărarea și securitatea nu sunt incompatibile, ci, dimpotrivă, sunt complementare, fiind subsumate strategic aceluiași scop.

Dezvoltarea economică susținută, capabilă să genereze locuri de muncă și să producă resurse pentru protecția socială, reprezintă singura cale aptă să conducă la reducerea semnificativă a decalajelor ce despart România de media europeană.

Ea contribuie la eliminarea sărăciei extreme ca fenomen, la reducerea substanțială a numărului oamenilor cu venituri situate sub pragul european al sărăciei și la realizarea unui echilibru social capabil să stimuleze creșterea ponderii și consolidarea clasei de mijloc.

Dezvoltarea și modernizarea infrastructurii reprezintă condiția esențială pentru progresul și prosperitatea unei țări, infrastructura reprezentând, pentru orice stat, coloana vertebrală a economiei. Ritmul de dezvoltare a României depinde, astfel, în mod esențial de crearea unei infrastructuri moderne, care să permită atragerea atât a investitorilor străini, cât și a celor autohtoni.

România are de recuperat un decalaj foarte mare în domeniul infrastructurii, față de restul țărilor membre ale Uniunii Europene. Mai multe studii internaționale arată că starea proastă a drumurilor și lipsa investițiilor în acest segment reprezintă un impediment major în calea dezvoltării economice; două treimi din suprafața totală a infrastructurii din România trebuie refăcută.

În aceste condiții, modernizarea infrastructurii la standarde europene a reprezentat una dintre prioritățile naționale pentru perioada 2007-2013, aceasta din urmă fiind principala beneficiară a fondurilor de coeziune ale Uniunii Europene.

Pe de altă parte, infrastructura pentru apărare constituie una dintre cele mai complexe și mai sensibile probleme ale unei națiuni sau, luând în considerare procesele actuale de integrare europeană și internațională, ale unei organizații.

Menținerea securității actuale atât la nivel global, cât și la nivel național este influențată tot mai mult de transformările generate de integrarea economică la nivel mondial precum și de dezvoltarea economiei la nivel național. Ca atare, conceptul tradițional de securitate trebuie redefinit pentru a lua în calcul și riscurile non-convenționale. În acest context, devine tot mai evident faptul că interesele și obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internațională, în special cooperarea cu statele care au o fragilă stabilitate internă.

La data de 29 martie 2004, România s-a alăturat Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) ca stat aliat. Integrarea României în structurile euroatlantice a constituit un obiectiv fundamental al politicii externe și interne românești. Alăturarea României la comunitatea statelor care alcătuiesc NATO înseamnă includerea ei în toate procesele, mecanismele și deciziile din interiorul alianței. Acest statut îi asigură un grad ridicat de securitate, dar în același timp îi impune și asumarea de obligații care solicită aptitudinile și capacitățile României, precum și implicarea responsabilă și activă a întregii societăți românești.

Procesele de aderare la NATO și de integrare în Uniunea Europeană au determinat adaptări substanțiale ale Strategiei de Securitate a României. Calitatea de membru implică, în mod obligatoriu, configurarea treptată a unui rol specific și activ al țării noastre în cadrul celor două organizații și asigurarea resurselor necesare pentru îndeplinirea acestui rol. Un element important al acestei strategii îl constituie infrastructura pentru apărare, incluzând și elementele vitale care vizează pregătirea teritoriului, economiei și a societății pentru a face față riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale.

Existența unui sistem de infrastructură teritorială modern și eficient, compatibil cu cel din cadrul acestor două organizații, reprezintă o piesă foarte importantă în evoluția României atât ca membru al NATO, cât și ca stat membru al Uniunii Europene. De asemenea, încheierea așa-numitului acord de acces dintre România și Statele Unite ale Americii privind amplasarea facilităților militare americane pe teritoriul țării noastre semnat la București la 6 decembrie 2005, facilități care au fost și vor fi folosite și de către NATO, demonstrează că potențialele avantaje ale României, inclusiv cele ale infrastructurii teritoriale, sunt analizate cu atenție și vor fi incluse în viitoarele procese de planificare.

Organizarea la București a Summit-lui NATO 2008 confirmă faptul că România poate să răspundă așteptărilor aliaților săi și că România rămâne un generator de securitate important. România are un rol important în cadrul securității euroatlantice datorită poziției sale geostrategice, respectiv poziția sa între vest (Uniunea Europeană) și est (Asia Centrală), precum și prin faptul că țara noastră este situată la intersecția a trei elemente strategice și anume: spațiul Federației Ruse, instabil economic, dar cu o influență foarte importantă sub aspect militar; spațiul central-european care este integrat în NATO și spațiul sud-est european care a generat incertitudini și instabilitate (Kosovo). Se impune observația că posibilele viitoare schimbări în structura de putere a sistemului internațional pot reordona prioritățile de securitate ale României.

De asemenea, România îndeplinește indiscutabil un rol important în căile de tranzit ale petrolului și gazelor naturale de la Marea Caspică către Europa de vest (prin Marea Neagră și Dunăre), precum și în transporturile continentale și intercontinentale pe principalele traiecte geografice Vest-Est și Nord-Sud. Guvernul a pregătit un Proiect de Strategie energetică pentru perioada 2007-2020, aprobat la 5 septembrie 2007 și discutat în Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

Datorită acestei așezări geopolitice este esențial ca România să dispună de o infrastructură de apărare care să-i permită gestionarea împreună cu Alianța și împreună cu partenerii europeni a situațiilor destabilizatoare, pentru lupta comună împotriva terorismului și pentru combaterea altor riscuri și amenințări la adresa securității mondiale.

“Fără unitate și securitate economică, nu poate exista unitate politică și militară, iar dimensiunea politică și militară a unității europene trebuie să slujească, în primul rând, unitatea economică a continentului”

Securitatea energetică și alimentară, securitatea transporturilor și a infrastructurii, securitatea sanitară, culturală și ecologică, securitatea financiară și informațională constituie elemente cheie ale sistemului național de apărare. Infrastructura teritorială încorporează ansamblul construcțiilor, lucrărilor, obiectivelor, amenajărilor care, prin natura lor, dețin permanent sau pot obține prin convertire/adaptare, o utilizare în război sau în situații de criză, în sensul, pe de o parte, de a amplifica avantajele și proprietățile oferite de factorul natural geografic și, pe de altă parte, de a contribui la valorificarea la cote maxime a capacității de apărare a tuturor forțelor, precum și la menținerea viabilității Sistemului Național de Apărare.

Ritmul de dezvoltare a României depinde, astfel, în mod esențial de crearea unei infrastructuri moderne, care să permită atragerea atât a investitorilor străini, cât și a celor autohtoni.

Regiunile din România sunt sub nivelul mediu de dezvoltare economică al regiunilor din țările membre ale Uniunii Europene, dar suferă și de discrepanțe interne. Această situație face necesară adoptarea unui ansamblu de măsuri precum: sprijinirea creșterii economice și îmbunătățirea condițiilor de viață prin valorificarea eficientă a potențialului regional și local, stimularea inițiativelor, stimularea cooperării interregionale interne, măsuri care au ca scop diminuarea dezechilibrelor regionale și prevenirea altor dezechilibre internaționale. Pentru a putea fi aplicată politica de dezvoltare regională s-au înființat opt regiuni de dezvoltare, care cuprind tot teritoriul României. Fiecare regiune de dezvoltare cuprinde mai multe județe. Regiunile de dezvoltare nu sunt unități administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile județene și cele locale.

Denumirea și componența regiunilor de dezvoltare în România este următoarea: Regiunea de Dezvoltare Nord-Est – județele Bacău, Botoșani, Iași, Neamț, Suceava și Vaslui; Regiunea de Dezvoltare Sud-Est – județele Brăila, Buzău, Constanța, Galați, Vrancea și Tulcea; Regiunea de Dezvoltare Sud-Muntenia – județele Argeș, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Prahova și Teleorman; Regiunea de Dezvoltare Sud-Vest Oltenia – județele Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt și Vâlcea; Regiunea de Dezvoltare Vest – județele Arad, Caraș- Severin, Hunedoara și Timiș; Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest – județele Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Sălaj, Satu Mare și Maramureș; Regiunea de Dezvoltare Centru – județele Alba, Brașov, Covasna, Harghita, Mureș și Sibiu; Regiunea de Dezvoltare București-Ilfov – municipiul București și județul Ilfov.

Regiunile reprezintă aria geografică cea mai omogenă și au fost alese pentru punerea în aplicare a politicii regionale. Indicii economici care evaluează bogăția se aplică tot acestui nivel, precum și alocarea fondurilor structurale. Deși România a intrat în procesul de tranziție având un nivel relativ scăzut al disparităților regionale, comparativ cu alte state membre sau țări candidate, disparitățile au crescut rapid atât la nivelul interregional, cât și subregional.

Conform statisticilor, printre cele mai slab dezvoltate regiuni se numără regiunile Nord-Est și Sud-Est, iar printre cele mai dezvoltate se numără municipiul București și județul Ilfov, precum și regiunea Vest. În interiorul regiunilor, disparitățile se mențin, iar județele preponderent agricole, cele marcate de șomaj ca urmare a restructurării, cu investiții puține și infrastructură rudimentară, cele cu probleme de mediu sau zone urbane în declin, coexistă cu altele care sunt mai puțin afectate de aceste probleme. Acesta este cazul regiunii Vest, unde Timiș este un județ cu un PIB mult mai mare decât cel al Hunedoarei. În plus, pe teritoriul județelor au fost declarate zone defavorizate cu industrii în declin (de exemplu regiunile miniere din județul Gorj, Suceava sau Hunedoara). La nivel geografic, există probleme tot mai mari, deoarece dezvoltarea economică tinde să se concentreze în zona București, iar inegalitățile zonelor urbane sunt în creștere.

Dezvoltarea economică diferențiată la nivelul regiunilor, asociată cu mecanisme de politică fiscală preferențială, au condus la un fenomen de intensificare a subdezvoltării și la accentuarea disparităților. Investițiile de capital în zonele rămase în urmă au scăzut substanțial datorită unui declin masiv al cheltuielilor publice, generat de probleme fiscale. Acest lucru, la rândul său, a afectat investițiile în infrastructura publică, împiedicând modernizarea și întreținerea utilităților publice de bază.

Lipsa unei infrastructuri de transport și de demarare a afacerilor în orașele mici și mijlocii nu permite acestora să se dezvolte ca centre de polarizare, deoarece costurile investițiilor în aceste zone ar fi mult prea ridicate. Multe privatizări efectuate de societăți cu slabe posibilități de atragere a capitalului de lucru, de modernizare, cu rezerve financiare limitate sau inexistente, cu planuri de afaceri sau management puțin experimentat, au dus la blocaje și eșecuri în lanț, la datorii și pierderi de piețe.

Un alt domeniu important al economiei unei regiuni îl reprezintă căile de transport; spre exemplu, în regiunea de dezvoltare Sud-Est se găsesc cele două traiecte de transport pe apă ale țării (Dunărea inferioară cu brațul navigabil Sulina și Canalul Cernavodă-Constanța), care din cauza reducerii generale a activității economice a țării și-au diminuat activitatea, disponibilizând și forță de muncă din sectoare productive și terțiare adiacente. Tot în domeniul rețelelor de transport, lipsa unui pod rutier Brăila – Măcin duce la o izolare a nordului Dobrogei în special în anotimpul iernii și la integrarea dificilă a nordului Dobrogei în circuitul economic al țării. Un potențial extraordinar și o mare șansă pentru regiune o reprezintă unicitatea Deltei Dunării, unul din paradisurile naturale europene. Aici, cât și în arealul complet nepoluat al Munților Măcin și a complexului Razelm sunt necesare programe de investiții în infrastructură (hoteluri, instalații de epurare a apelor, diguri împotriva viiturilor, alimentări cu apă potabilă pentru localitățile din Deltă, căi de acces etc.) pentru atragerea acestor zone în circuitul turistic internațional. Poluarea Deltei cauzată de acumularea substanțelor nocive din amonte reprezintă o problemă ce trebuie soluționată urgent. Oprirea deteriorării mediului din această zonă prin programe de investiții trebuie să reprezinte o prioritate. Colmatarea brațelor secundare ale Deltei va produce în timp inundarea unei mari părți a suprafeței de uscat din Deltă și distrugerea acestui ecosistem.

Deși este avantajată de așezarea sa geografică, România are un sistem de transport slab dezvoltat, iar lipsa de capital investit în acest domeniu devine din ce în ce mai mult o barieră pentru dezvoltarea economică a țării. De aceea, insuficienta modernizare a principalelor coridoare de transport poate duce la pierderea avantajelor oferite de poziția geografică a României, pe rutele de tranzit Vest – Est și Nord – Sud. Comparativ cu statele membre UE și cu unele țări est-europene, sistemul de transport românesc este insuficient dezvoltat și de calitate mediocră.

Plecând de la considerentul că, în România, în prezent în plan sectorial există legislație și acte normative care reglementează mare parte dintre acțiunile și activitățile specifice protecției unor infrastructuri critice aflate în subordinea sau coordonarea unor ministere sau alte structuri ale administrației de stat, este necesară abordarea la nivel național, a conceptului de protecție a infrastructurilor critice ca o prioritate, pentru asigurarea pachetului legislativ, care să asigure funcționarea în plan social și economic, a unui complex de sisteme, absolut necesar dezvoltării societății în concordanță cu programul de guvernare prezentat societății.

La nivel guvernamental există propuneri privind managementul integrat al protecției infrastructurilor critice, definirea acestora și desemnarea unei structuri naționale care, având suportul legal adecvat să gestioneze toate aspectele privind protecția infrastructurilor critice, din punct de vedere conceptual și al acțiunilor desfășurate, la nivel național și totodată să reprezinte interesele României în relația cu structurile abilitate din statele membre ale Uniunii Europene și cele desemnate de către Comisia Europeană.

Interdependența infrastructurilor vitale societății noastre și complexitatea efectelor sunt generate de diverși factori. În situații critice, în plan sectorial, în marea lor majoritate cu efecte directe și indirecte asupra cetățeanului, al beneficiarului și consumatorului de servicii, de regulă depășesc competența, posibilitățile de acțiune, coordonare și control al unui singur sector, minister sau structură administrativ-teritorială.

Până la elaborarea unor noi concepte, strategii, legislație și acte normative de aplicare specifice, structuri specializate, logistică dedicată și alocarea resurselor financiare pentru funcționare, dotare, pregătire de specialitate, simulări, exerciții, informare și cultură de securitate la nivelul populației, gestionarea diverselor tipuri de situații de urgență generate de evenimente la obiective din cadrul infrastructurilor critice menționate anterior este reglementată prin legi speciale (siguranța națională, situații de urgență, apărare civilă, etc.).

Managementul acestora este asigurat prin structuri permanente sau temporare organizate ministerial, departamental, sectorial sau pe fiecare domeniu precizat de actele normative în vigoare la această dată. Majoritatea acțiunilor de intervenție care depășesc posibilitățile și competențele structurilor sectoriale, sunt asigurate prin Inspectoratul General pentru Situații de Urgență din subordinea Ministerului Administrației și Internelor.

De la începutul mileniului al treilea, a fost adus în prim planul atenției analiștilor politici și experților în domeniu o societate umană plină de transformări și într-o continuă căutare de soluții pentru asigurarea unui climat de pace și stabilitate pe mapamond, capabil să mențină pe traiectorie procesul de edificare a noii arhitecturi de securitate, concepută ca o necesitate de prim ordin a societății globale.

Pentru gestionarea problemelor tot mai complexe și diversificate ale omenirii, comunitatea internațională este chemată, alături de principalii actori aflați în competiția pentru o nouă configurare a ierarhiei puterii mondiale, să-și revizuiască pozițiile față de importanța structurilor internaționale cu vocație de securitate și să perceapă corect rolul și locul acestor organisme în stabilitatea și securitatea regională și globală, adaptându-se conceptual, structural și funcțional în cadrul acestora.

Strategia de securitate națională a României urmărește promovarea, protecția și apărarea valorilor și intereselor naționale. Ea se asigură prin efort național, prin forțe și mijloace proprii, precum și prin cooperarea cu aliații și partenerii, în consonanță cu prevederile conceptelor strategice ale Alianței Nord-Atlantice și ale strategiei de securitate a Uniunii Europene.

Strategia oferă bazele operaționale ale colaborării sistematice cu organizațiile de securitate și apărare din care România face parte, cu statele aliate, partenere și prietene. Din acest punct de vedere, un rol important revine elaborării unei strategii unitare de fiabilizare, protecție, pază și apărare a infrastructurii strategice, capabilă să asigure continuitate, coerență, unitate metodologică și procedurală, precum și o reală eficiență antiteroristă. Securitatea infrastructurii critice va viza atât contracararea riscurilor generate de acțiuni ostile, cât și a celor produse de accidente sau forțe ale naturii. Ea trebuie să prevadă atât măsurile de suport și rezistență, cât și cele de restabilire rapidă a funcționării activităților în cazul distrugerii sau avarierii elementelor de infrastructură.

Infrastructurile fac parte din structura de rezistență a unui sistem, sunt relaționale și funcționale și constituie în integrum suportul necesar pentru ca sistemul să se identifice, să se individualizeze, să intre în relații cu alte sisteme, să se stabilizeze și, evident, să funcționeze, în timp ce infrastructurile strategice sunt, de regulă, acele infrastructuri de care depind stabilitatea, siguranța și securitatea sistemelor și proceselor. Ele pot face parte din categoria infrastructurilor speciale. Nu este însă obligatoriu ca toate infrastructurile care sunt sau pot deveni, la un moment dat, critice să facă parte din categoria de infrastructuri strategice.

Infrastructurile strategice sunt deci acele infrastructuri cu un rol important în asigurarea securității în funcționarea sistemelor și în derularea proceselor economice, sociale, politice, informaționale și militare.

Așadar, din mulțimea de infrastructuri care fac parte dintr-un sistem sau contribuie la funcționarea unui sistem (proces), numai unele sunt strategice. Criteriile după care se face o astfel de evaluare sunt variabile, chiar dacă sfera lor de cuprindere poate rămâne aceeași. De regulă, fiecare sistem și fiecare proces își au propriile lor infrastructuri și structuri critice. Structurile critice țin de sporirea semnificativă a sensibilității și vulnerabilității la pericole și amenințări a relațiilor interioare între elementele de sistem.

Infrastructurile strategice au cel puțin trei componente ale fazelor critice: componenta interioară – definită pe creșterea (directă sau impusă) a vulnerabilităților infrastructurilor cu rol important în funcționarea și securitatea sistemului; componenta exterioară – definită pe infrastructurile exterioare, cu rol important în stabilitatea și funcționalitatea sistemului; componenta de interfață – definită pe mulțimea infrastructurilor din
imediata vecinătate, care nu aparțin nemijlocit sistemului, dar îi asigură acestuia relaționările de care are nevoie pentru stabilitate, funcționalitate și securitate.

2.3. Strategia națională pentru dezvoltare durabilă 2013 – 2030

Elaborarea Strategiei Naționale pentru Dezvoltare Durabilă (SNDD) într-o formă revizuită este rezultatul obligației asumate de România, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, conform obiectivelor convenite la nivel comunitar și prescripțiilor metodologice ale Comisiei Europene. Strategia, adoptată în luna noiembrie a anului 2008, reprezintă un proiect comun al Guvernului României, prin Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile (MMDD) și al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), prin Centrul Național pentru Dezvoltare Durabilă, aprobat prin Hotărârea de Guvern Nr. 1216 din 4 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial Nr. 737 din 31 octombrie 2007. Elementul definitoriu al acestei Strategii Naționale este racordarea deplină a României la o nouă filosofie a dezvoltării, proprie Uniunii Europene și larg împărtășită pe plan mondial – cea a dezvoltării durabile.

″O strategie națională de dezvoltare durabilă (SNDD) este un proces coordonat, participativ, interactiv și ciclic de gândire și acțiuni în vederea îndeplinirii obiectivelor economice, de protecție a mediului și sociale într-o manieră echilibrată și integrată. SNDD:

Beneficii ale strategiei naționale de dezvoltare durabilă: facilitarea procesului național de luare a deciziilor și eficiența politicilor publice; mobilizarea resurselor; alocarea mai eficientă a resurselor; consolidarea națiunii; integrarea diferitelor componente sectoriale și regionale de dezvoltare; soluționarea conflictelor; consolidarea capacităților umane și instituționale; armonizarea politicilor și strategiilor.

La sfârșitul primului deceniu al secolului XXI, după o tranziție prelungită și traumatizantă la democrația pluralistă și economia de piață, România mai are de recuperat decalaje considerabile față de celelalte state membre ale Uniunii Europene, simultan cu însușirea și transpunerea în practică a principiilor și practicilor dezvoltării durabile în contextul globalizării. Cu toate progresele realizate în ultimii ani, este o realitate că România are încă o economie bazată pe consumul intensiv de resurse, o societate și o administrație aflate încă în căutarea unei viziuni unitare și un capital natural afectat de riscul unor deteriorări ce pot deveni ireversibile.

Strategia națională de dezvoltare durabilă stabilește obiective concrete pentru trecerea, într-un interval de timp rezonabil și realist, la modelul de dezvoltare generator de valoare adăugată înaltă, propulsat de interesul pentru cunoaștere și inovare, orientat spre îmbunătățirea continuă a calității vieții oamenilor și a relațiilor dintre ei în armonie cu mediul natural.

Ca orientare generală, lucrarea vizează realizarea următoarelor obiective strategice pe termen scurt, mediu și lung:

– Orizont 2013: Încorporarea organică a principiilor și practicilor dezvoltării durabile în ansamblul programelor și politicilor publice ale României ca stat membru al UE.

– Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al țărilor Uniunii Europene la principalii indicatori ai dezvoltării durabile.

– Orizont 2030: Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al țărilor membre ale UE din punctul de vedere al indicatorilor dezvoltării durabile.

Îndeplinirea acestor obiective strategice va asigura, pe termen mediu și lung, o creștere economică ridicată și, în consecință, o reducere semnificativă a decalajelor economico-sociale dintre România și celelalte state membre ale UE. Prin prisma indicatorului sintetic prin care se măsoară procesul de convergență reală, respectiv produsul intern brut pe locuitor (PIB/loc), la puterea de cumpărare standard (PCS), aplicarea Strategiei ar trebui să conducă la un PIB/loc exprimat în PCS care să depășească, în anul 2013, jumătate din media UE din acel moment, să se apropie de 80% din media UE în anul 2020 și să fie ușor superior nivelului mediu european în anul 2030.

Se asigură, astfel, îndeplinirea obligațiilor asumate de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene în conformitate cu Tratatul de aderare, precum și implementarea efectivă a principiilor și obiectivelor Strategiei Lisabona și Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă reînnoite a UE (2006).

Direcțiile principale de acțiune, detaliate pe sectoare și orizonturi de timp sunt:

Corelarea rațională a obiectivelor de dezvoltare, inclusiv a programelor investiționale în profil inter-sectorial și regional, cu potențialul și capacitatea de susținere a capitalului natural;

Modernizarea accelerată a sistemelor de educație și formare profesională, sănătate publică și servicii sociale, ținând seama de evoluțiile demografice și de impactul acestora pe piața muncii;

Folosirea generalizată a celor mai bune tehnologii existente, din punct de vedere economic și ecologic, în deciziile investiționale; introducerea fermă a criteriilor de eco-eficiență în toate activitățile de producție și servicii;

Anticiparea efectelor schimbărilor climatice și elaborarea din timp a unor planuri de măsuri pentru situații de criză generate de fenomene naturale sau antropice;

Asigurarea securității și siguranței alimentare prin valorificarea avantajelor comparative ale României, fără a face rabat de la exigențele privind menținerea fertilității solului, conservarea biodiversității si protejarea mediului;

Identificarea unor surse suplimentare de finanțare pentru realizarea unor proiecte și programe de anvergură, în special în domeniile infrastructurii, energiei, protecției mediului, siguranței alimentare, educației, sănătății si serviciilor sociale;

Protecția și punerea în valoare a patrimoniului cultural și natural național; racordarea la normele și standardele europene privind calitatea vieții.

Conștientizarea discrepanțelor dintre modelul de dezvoltare și capacitatea de suport a capitalului natural s-a instalat treptat în România în anii ‘70-‘80 ai secolului trecut și a fost limitată, pentru început, la unele cercuri intelectuale și academice, cu slab ecou la nivelul decidenților politici. Schimbările politice profunde începute în decembrie 1989 și, mai ales, accesul la informații ce nu fuseseră publice în timpul regimului comunist au extins considerabil aria preocupărilor în acest domeniu în rândul opiniei publice și mass-media. Au luat ființă, în scurt timp, numeroase organizații neguvernamentale și chiar partide politice ecologiste, în simetrie cu cele existente în țările Europei Occidentale. La nivelul structurilor executive și legislative, s-au creat instituții axate pe problematica de mediu (minister, comisii parlamentare) și s-au emis primele acte de legislație primară și secundară în domeniu.

Într-o primă etapă, încorporarea parțială a principiilor dezvoltării durabile în politicile publice a avut loc sub impulsul dezbaterilor din cadrul ONU și agențiilor sale specializate prin asumarea unor obligații precise în baza declarațiilor și convențiilor la care România a devenit parte (fiind, de exemplu, prima țară europeană care a ratificat Protocolul de la Kyoto la Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice). Perspectiva aderării la Uniunea Europeană a conferit un plus de concretețe acestor preocupări, punând pe primul plan adoptarea unei noi filosofii a dezvoltării care să asigure corelarea organică a aspectelor economice, sociale și de mediu și însușirea, în integralitatea sa, a acquis-ului comunitar.

În perioada 1997-1999 a fost elaborată pentru prima dată, cu asistență din partea Programului ONU pentru Dezvoltare (PNUD), o Strategie Națională pentru Dezvoltare Durabilă (SNDD) , care a fost definitivată în urma unui număr mare de contribuții asamblate într-un cadru larg participativ și adoptată ca document oficial al Guvernului României. Deși impactul acestui document asupra politicilor publice la nivel național a fost relativ restrâns, el a oferit cadrul conceptual și metodologia de consultare a factorilor interesați pentru implementarea cu succes a programului Agenda Locală 21 într-un număr de circa 40 municipalități și județe. După aderarea României la UE, Strategia din 1999 a format obiectul unei raportări interimare către Comisia Europeană asupra aplicării obiectivelor dezvoltării durabile, în iulie 2007.

Principalele acțiuni întreprinse la nivelul UE sunt:

1972 – Summit-ul de la Paris a evidențiat necesitatea acordării unei atenții deosebite protecției mediului în contextul expansiunii economice și a îmbunătățirii standardelor de viață.

1987 – Actul Unic European reprezintă un punct de referință al politicii europene de mediu, fiind menționat pentru prima dată în cadrul unui tratat al Comunității Europene.

1993 – Tratatul de la Mastricht a conferit protecției mediului un statut complet în cadrul politicilor europene.

1999 – Tratatul de la Amsterdam a consolidat baza legală a politicii vizând protecția mediului precum și promovarea dezvoltării durabile în cadrul Uniunii Europene.

2000 – Șefii statelor membre UE reuniți în ședința Consiliului European de la Lisabona s-au angajat să creeze „până în anul 2010, cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere din lume”.

2001 – Summit-ul de la Goetheborg unde a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă UE.

2005 – Comisia a demarat un proces de revizuire a Strategiei de Dezvoltare Durabilă, proces care a cuprins mai multe etape:

» în februarie 2005 Comisia a publicat o evaluare inițiala și a trasat o serie de direcții de urmat. Au fost evidențiate anumite direcții de dezvoltare non-durabilă care au avut efecte negative: schimbările climatice, amenințări la adresa sănătății publice, creșterea sărăciei și a excluziunii sociale, epuizarea resurselor naturale și afectarea biodiversității;

» în iunie 2005, șefii de stat și de guverne din UE au adoptat o declarație privind liniile directoare ale dezvoltării durabile, care susține că Agenda reînnoita de la Lisabona este o componentă esențiala a obiectivului dezvoltării durabile.

2006(iunie) – a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă pentru o Uniune Europeană extinsă.

2008 – Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României, Orizonturi 2013-2020-2030.

2013(iunie) – Sesiunea plenară a Comitetului Fondului Social European de la Dublin

» la 14 iunie 2013, au fost prezentate la reuniunea de la Dublin următoarele recomandări de acțiuni strategice pentru Uniunea Europeană în 2013:realizarea creșterii economice diferențiată și a unei abordări fiscal consolidată, prietenoasă; revenirea la creditarea normal a economiei;promovarea creșterii economice și a competitivității;combaterea șomajului și a consecințelor sociale ale crizei economice;modernizarea administrației publice.

În absența unei strategii de dezvoltare durabilă actualizate conform directivelor în materie ale Uniunii Europene, documentele programatice și strategiile sectoriale elaborate în România în perioada pre- și post-aderare conțin prevederi relevante și obiective-țintă precise (în unele cazuri) care au constituit, în cea mai mare măsură, baza de referință pentru redactarea prezentului proiect de Strategie.

Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană, semnat la 25 aprilie 2005, și protocoalele anexate cuprind angajamentele concrete ale României de transpunere în practică a întregului acquis comunitar și prevăd unele decalări ale termenelor de implementare ale unor obligații de mediu (până în 2015 pentru instalațiile industriale cu grad ridicat și complex de poluare, până la 16 iulie 2017 pentru depozitele municipale de deșeuri, 2018 pentru extinderea sistemelor urbane de alimentare cu apă potabilă și tratare a apelor uzate).

Planul Național de Dezvoltare 2007-2013 (PND) reprezintă documentul de planificare strategică și programare financiară multianuală care orientează și stimulează dezvoltarea economică și socială a țării în concordanță cu principiile Politicii de Coeziune a Uniunii Europene. Planul stabilește drept obiectiv global reducerea cât mai rapidă a disparităților de dezvoltare socio-economică dintre România și celelalte state membre ale Uniunii Europene și detaliază obiectivele specifice ale procesului pe 6 direcții prioritare care integrează direct și/sau indirect cerințele dezvoltării durabile pe termen scurt și mediu:

Obiectivul creșterii competitivității și dezvoltării economiei bazate pe cunoaștere include, ca una dintre principalele subpriorități, îmbunătățirea eficienței energetice și valorificarea resurselor regenerabile de energie în vederea reducerii efectelor schimbărilor climatice;

Aducerea la standarde europene a infrastructurii de bază pune accentul pe dezvoltarea durabilă a infrastructurii și mijloacelor de transport prin reducerea impactului asupra mediului, promovarea transportului intermodal, îmbunătățirea siguranței traficului și protecția elementelor critice de infrastructură;

Prioritatea privind protecția și îmbunătățirea calității mediului prevede îmbunătățirea standardelor de viață pe baza asigurării serviciilor de utilități publice, în special în ceea ce privește gestionarea apei și deșeurilor; îmbunătățirea sistemelor sectoriale și regionale ale managementului de mediu; conservarea biodiversității; reconstrucția ecologică; prevenirea riscurilor și intervenția în cazul unor calamități naturale;

Perfecționarea și utilizarea mai eficientă a capitalului uman are în vedere promovarea incluziunii sociale și întărirea capacității administrative pentru dezvoltarea unei piețe a muncii moderne și flexibile, îmbunătățirea relevanței sistemului de educație și formare profesională pentru ocuparea forței de muncă, stimularea culturii antreprenoriale;

Dezvoltarea economiei rurale și creșterea productivității în sectorul agricol, silvic și piscicol conține prevederi privind utilizarea rațională a fondului funciar, reabilitarea ecologică a unor terenuri degradate sau poluate, siguranța alimentară, bunăstarea animalelor, încurajarea acvaculturii în zonele costiere;

Obiectivul de diminuare a disparităților de dezvoltare între regiuni și în interiorul acestora are în vedere, printre altele, îmbunătățirea performanței administrative și a infrastructurii publice locale, protecția patrimoniului natural și cultural, dezvoltarea rurală integrată, regenerarea zonelor urbane afectate de restructurarea industrială, consolidarea mediului de afaceri și promovarea inovării. Sunt prevăzute, de asemenea, acțiuni în domeniul cooperării transfrontaliere, transnaționale și interregionale în vederea integrării socio-economice a zonelor de graniță și creșterea accesibilității regiunilor României în cadrul teritoriului UE.

Programarea financiară a Planului Național de Dezvoltare 2007-2013 estimează investițiile necesare, eșalonate pe ani, în valoare totală de circa 58,67 miliarde euro.

Cadrul Strategic Național de Referință 2007-2013 (CSNR), aprobat de Comisia Europeană la 25 iunie 2007, stabilește prioritățile de intervenție ale Instrumentelor Structurale ale UE (Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de Coeziune) în cadrul politicii de coeziune economică și socială și face legătura între prioritățile Planului Național de Dezvoltare 2007-2013 și cele ale UE stabilite prin Orientările Strategice Comunitare privind Coeziunea 2007-2013 și Strategia Lisabona revizuită. CSNR prezintă situația socio-economică a României la momentul aderării, analiza punctelor tari și slabe, oportunităților și amenințărilor (SWOT), viziunea strategică și sinteza Programelor Operaționale Sectoriale (POS) și Programului Operațional Regional (POR) ce urmează a fi implementate în cadrul obiectivului Convergență.

Pentru realizarea viziunii strategice a CSNR, în cadrul politicii de coeziune, Comisia Europeană a alocat României pentru perioada 2007-2013 o sumă totală de aproximativ 19,67 miliarde euro, din care 19,21 miliarde pentru obiectivul Convergență (cu o cofinanțare națională estimată la 5,53 miliarde euro constituită în proporție de 73% din surse publice și 27% din surse private) și 0,46 miliarde euro pentru obiectivul Cooperare Teritorială Europeană.

Cadrul Strategic Național de Referință, împreună cu Programul Național de Reformă și Programul de Convergență răspund eforturilor de realizare a obiectivelor de convergență prin definirea direcțiilor de acțiune la nivel național pentru încadrarea în obiectivele politicilor și strategiilor europene.

Elemente factuale și analitice utile privind diagnosticul situației actuale din România, evaluarea politicilor publice și a decalajelor față de performanțele medii din celelalte țări ale UE sunt conținute în proiectul de Strategie post-aderare a României elaborat de Guvern în anul 2007. Măsurile întreprinse de România pentru îndeplinirea celor 8 ținte convenite în cadrul ONU privind problematica globală a dezvoltării durabile sunt prezentate în cel de-al doilea Raport asupra Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, adoptat de Guvernul României la 18 septembrie 2007.

Conținutul acestor documente și măsurile luate pentru implementarea lor în primul an după aderarea României la Uniunea Europeană prezintă un grad substanțial de relevanță pentru efortul de a face față provocărilor-cheie și de a realiza obiectivele Strategiei Uniunii Europene pentru Dezvoltare Durabilă reînnoite din 9 iunie 2006. Se constată, în același timp, existența unor suprapuneri sau omisiuni din punctul de vedere al coordonării interdepartamentale, faptul că strategiile și programele existente acoperă orizonturi diferite de timp și, mai ales, nu sunt subsumate unei viziuni integratoare, așa cum este cea oferită de conceptul dezvoltării durabile.

Structura acestei secțiuni urmărește strict logica tematică a Strategiei de Dezvoltare Durabilă revizuite a UE din 2006 (SDD/UE) analizată în capitolul precedent al prezentei disertații. Obiectiv general SDD/UE: Prevenirea schimbărilor climatice prin limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră, precum și a efectelor negative ale acestora asupra societății și mediului.

Orizont 2013. Obiectiv național: Satisfacerea necesarului de energie pe termen scurt și mediu și crearea premiselor pentru securitatea energetică a țării pe termen lung conform cerințelor unei economii moderne de piață, în condiții de siguranță și competitivitate; îndeplinirea obligațiilor asumate în baza Protocolului de la Kyoto privind reducerea cu 8% a emisiilor de gaze cu efect de seră; promovarea și aplicarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice și respectarea principiilor dezvoltării durabile.

Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, este deosebit de importantă racordarea la cadrul general al politicii energetice comunitare care are patru obiective majore pe termen mediu și lung: creșterea securității alimentării cu energie și a infrastructurii critice; creșterea competitivității în domeniul energiei, reducerea impactului asupra mediului și integrarea în piața regională de energie.

În România, au fost identificate pentru fiecare sector în parte potențialele efecte negative cauzate de schimbările climatice, precum și recomandările privind măsurile de adaptare și studiile necesare în vederea unei mai bune abordări științifice a adaptării. Urmare a unei evaluări preliminare, fără a avea studii sectoriale și scenarii climatice suficient de detaliate la nivelul României, sunt propuse următoarele acțiuni:

Integrarea adaptării la efectele schimbărilor climatice în momentul aplicării și al modificării legislației și politicilor actuale și viitoare;

Revizuirea bugetului, a tuturor strategiilor și programelor naționale astfel încât să se asigure includerea aspectelor privind adaptarea în politicile sectoriale;

Stabilirea căilor de comunicare în vederea implementării măsurilor de adaptare la nivel local. O mare parte din deciziile care influențează în mod direct sau indirect adaptarea la schimbările climatice se iau la nivel local;

Creșterea gradului de conștientizare privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice. Schimbările de comportament în cadrul societăților și comunităților depind într-o mare măsură de gradul de conștientizare a problemei.

Obiectiv general SDD/UE: Promovarea unor practici de consum și producție durabile.

În România există un dezechilibru structural în ceea ce privește consumul alimentar al populației precum și deficiențe de ordin calitativ în producția și comercializarea alimentelor. Totodată, sectorul agricol, deși dispune de condiții naturale deosebit de favorabile pentru acoperirea cel puțin a necesarului de consum intern, nu asigură accesul întregii populații la o alimentație rațională, iar prețurilor unor produse alimentare nu sunt accesibile grupurilor vulnerabile. Autoconsumul alimentar este ridicat, în special în zonele rurale, iar pentru aprovizionarea orașelor se importă unele alimente de bază.

Este deci necesară modificarea, prin politici și instrumente adecvate, în concordanță cu principiile economiei de piață și cu reglementările UE în domeniu, a mentalității consumeriste și a apetitului de a maximaliza câștigurile pe termen scurt. În acest scop se impune, în perioada imediat următoare, o analiză de profunzime a factorilor care influențează evoluțiile semnalate și stabilirea, pe această bază, a politicilor economice care să stimuleze creșterea semnificativă a productivității resurselor.

Orizont 2013. Obiectiv național: Gestionarea eco-eficientă a consumului de resurse și valorificarea maximală a acestora prin promovarea unui model de consum și producție care să permită o creștere economică sustenabilă pe termen lung și apropierea treptată de nivelul mediu de performanță al țărilor UE.

Principala cale de majorare a productivității resurselor o reprezintă ajustarea structurală a economiei prin mărirea ponderii specifice a produselor, proceselor și activităților care utilizează un volum redus de resurse energetice și materiale dar generează o valoare adăugată mare.

Din acest punct de vedere, cel mai eficient segment al economiei este sectorul serviciilor. Luând ca bază de referință anul 2005, se constată că productivitatea totală a resurselor consumate în sectorul serviciilor a fost substanțial mai mare decât în industrie și în construcții. Deși structura și calitatea serviciilor în România nu este încă adaptată la cerințele unei economii moderne, acest sector de activitate este singurul în care valoarea adăugată este superioară consumului de resurse (cu 39,3%).

Orizont 2020. Obiectiv național: Decuplarea creșterii economice de degradarea mediului prin inversarea raportului dintre consumul de resurse și crearea de valoare adăugată și apropierea de indicii medii de performanță ai UE privind durabilitatea consumului și producției.

Ținta principală este accelerarea dezvoltării în ansamblu a sectorului de servicii și a contribuției acestuia la creșterea produsului intern brut astfel încât să se atingă o pondere de circa 60%.

Orizont 2030. Obiectiv național: Apropierea de nivelul mediu realizat la acea dată de țările membre UE din punctul de vedere al producției și consumului durabile.

Conservarea și gestionarea resurselor naturale

Obiectiv general SDD/UE: Îmbunătățirea gestionării resurselor naturale și evitarea exploatării lor excesive, recunoașterea valorii serviciilor furnizate de ecosisteme.

Orizont 2013. Obiectiv național: Reducerea decalajului existent față de alte state membre ale UE cu privire la infrastructura de mediu, atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ, prin dezvoltarea unor servicii publice eficiente în domeniu, conforme conceptului de dezvoltare durabila și cu respectarea principiului «poluatorul plătește».Pe ansamblu, strategiile și programele naționale referitoare la mediu corespund orientărilor Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a UE reînnoite (2006) și vizează realizarea următoarelor obiective specifice:

(a) Îmbunătățirea calității și accesului la infrastructura de apă și apă uzată prin asigurarea serviciilor de alimentare cu apă și canalizare în majoritatea zonelor urbane până în 2015 și stabilirea structurilor regionale eficiente pentru managementul serviciilor de apă/apă uzată.

(b) Dezvoltarea sistemelor de management integrat al deșeurilor prin îmbunătățirea gestionării deșeurilor și reducerea numărului de zone poluate istoric în minimum 30 de județe până în 2015.

(c) Reducerea impactului negativ asupra mediului și diminuarea schimbărilor climatice cauzate de sistemele de încălzire urbană în cele mai poluate localități până în 2015.

(d) Conservarea biodiversității și a patrimoniului natural prin sprijinirea managementului ariilor protejate, inclusiv prin implementarea rețelei Natura 2000. Obiectivul principal în perioada de referință este implementarea unor sisteme adecvate de management pentru protecția naturii în vederea conservării diversității biologice, a habitatelor naturale, a speciilor de floră și faună sălbatică.

(e) Reducerea riscului de producere a dezastrelor naturale cu efect asupra populației prin implementarea măsurilor preventive în cele mai vulnerabile zone.

Obiectivele principale vizează instituirea unui management durabil al inundațiilor în zonele cele mai expuse la risc și protejarea și reabilitarea litoralului Mării Negre.

Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cu siguranță cea dată de Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (WCED) în raportul „Viitorul nostru comun”, cunoscut și sub numele de Raportul Brundtland: „dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi”.

Orizont 2020. Obiectiv național: Atingerea nivelului mediu actual al țărilor UE la parametrii principali privind gestionarea responsabilă a resurselor naturale.

În măsura în care se acoperă necesarul de finanțare pe domeniul gospodăririi apelor și apelor uzate, conform obiectivelor asumate prin Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană, localitățile cu peste 2.000 locuitori vor avea asigurată aprovizionarea cu apă potabilă de calitate și acces la canalizare precum și dotarea cu stații de epurare a apelor uzate în proporție de 100% încă din anul 2018. Se va continua procesul de îmbunătățire a serviciilor de apă, canalizare și tratarea apelor uzate în localitățile rurale mai mici. În anul 2021 vor fi revizuite planurile de management și amenajare a bazinelor și spațiilor hidrografice. Planul de management al riscului de inundații va fi definitivat și publicat până în decembrie 2015, iar în 2018 se va face o evaluare preliminară, introducându-se ajustările necesare. Hărțile de hazard și hărțile de risc la inundații vor fi revizuite până în decembrie 2019 și actualizate, ulterior, la fiecare 6 ani. Pe baza analizei rezultatelor obținute până în 2013, vor fi reevaluate domeniile de intervenție, prioritățile de acțiune și necesarul de finanțare pentru perioada următoare.

În privința managementului integrat al deșeurilor, se va trece treptat de la depozitarea deșeurilor la colectarea selectivă și valorificarea într-o proporție mai mare a deșeurilor reciclabile, inclusiv prin transformarea deșeurilor organice în compost, și utilizarea exclusivă, pentru mediul urban, a depozitelor ecologice. În mediul rural, va crește gradul de implementare a sistemelor de management integrat al deșeurilor. La capitolul îmbunătățirea calității aerului, se va continua reabilitarea sistemelor centrale de încălzire, ajungându-se la încadrarea emisiilor de SO2, NOx și pulberi în limitele prescrise de Directivele UE.

Vor continua acțiunile inițiate în perioada anterioară pentru îmbunătățirea biodiversității și patrimoniului natural prin perfecționarea gestionării ariilor naturale protejate, inclusiv completarea rețelei Natura 2000, adâncirea studiilor de specialitate pentru fundamentarea proiectelor, introducerea și urmărirea unor noi indicatori sintetici de performanță, promovarea unor tehnologii eco-eficiente, aplicarea reglementărilor UE privind zonele maritime și gestionarea integrată a zonelor de litoral.

Strategia națională pentru dezvoltare durabilă pornește de la premisa că realizarea unei dezvoltări accelerate pe termen mediu și lung în toate cele trei componente esențiale (economică, socială și de mediu) nu este doar una dintre opțiunile posibile, ci reprezintă condiția esențială pentru reducerea treptată, într-un orizont de timp cât mai scurt posibil, a decalajelor care separă încă România de nivelul mediu al UE în privința calității vieții și pentru asigurarea unei coeziuni reale, atât la nivel național, cât și în cadrul mai larg al Uniunii Europene.

În condițiile extinderii liberei circulații de bunuri și servicii și a efectelor globalizării, competitivitatea și eco-eficiența vor reprezenta factori determinanți ai durabilității creșterii economice. Asigurarea performanței pe termen mediu și lung a economiei românești impune, prin urmare, adoptarea de instrumente eficiente de politică economică, care să permită gestionarea și valorificarea substanțial îmbunătățită a potențialului existent în anumite domenii-cheie, care determină dezvoltarea durabilă într-un cadru concurențial.

Principalele obiective pe termen mediu, stabilite în domeniul economic prin documentele programatice naționale, în conformitate cu țintele prevăzute în Strategia Lisabona revizuită, în Liniile Directoare Generale de Politică Economică și în Pactul de Stabilitate și Creștere al Uniunii Europene, sunt:

Menținerea stabilității macroeconomice, continuarea procesului de dezinflație și limitarea deficitului de cont curent;

Îmbunătățirea predictibilității și performanțelor politicii fiscale, inclusiv atragerea și utilizarea eficientă a fondurilor europene nerambursabile;

Continuarea și adâncirea reformelor structurale și furnizarea de servicii îmbunătățite de sănătate, educație, formare profesională, cercetare și dezvoltare, precum și continuarea reformelor necesare pentru a spori nivelul de responsabilizare și de eficiență;

Asigurarea sustenabilității finanțelor publice pe termen lung;

Îmbunătățirea mediului de afaceri, promovarea culturii antreprenoriale, creșterea flexibilității și participării pe piața muncii și o dezvoltare regională armonioasă;

Reforma administrației publice.

O condiție esențială pentru îndeplinirea obiectivelor dezvoltării durabile este implementarea unei combinații adecvate de politici macroeconomice coerente, prin care să se asigure sustenabilitatea resurselor materiale și energetice folosite pentru creșterea economică, finanțarea investițiilor strict necesare pentru modernizarea și creșterea competitivității sectoarelor productive și de servicii, precum și a infrastructurilor, calificarea și perfecționarea continuă a forței de muncă în acord cu cerințele progresului tehnic și tehnologic. Din analiza evoluției economice a României în ultimii ani rezultă că în acest scop se impune, de asemenea, soluționarea unor probleme importante:

Îmbinarea optimă a inițiativei private cu o rațională intervenție publică pe baza unor politici flexibile de corectare a disfuncționalităților mecanismelor de piață. Intervenția statului în economie trebuie să vizeze numai domeniile în care se dovedește că piața ar soluționa problemele existente cu risipă de resurse sau într-un timp mai îndelungat, pornind de la investigații și evaluări prealabile realizate în mod imparțial, independent și transparent.

Îmbunătățirea semnificativă a structurii și atribuțiilor instituțiilor publice centrale, regionale și locale, definirea mai precisă a responsabilităților și modului de conlucrare pentru a permite o evaluare corectă a performanțelor obținute și identificarea domeniilor în care se impun măsuri pentru creșterea eficienței actului administrativ la toate nivelurile.

Accelerarea descentralizării conform principiului subsidiarității, concomitent cu măsuri pentru creșterea capacității administrative și a competențelor decizionale.

Urmărirea sistematică a obiectivului coeziunii sociale ca premisă a dezvoltării durabile și re-examinarea periodică, din această perspectivă, a politicilor salariale, fiscale și sociale.

Fără a se substitui programelor existente de dezvoltare a României, prezenta Strategie propune o viziune focalizată pe atingerea unor obiective pe termen lung, care transcend orizonturile curente de referință și ciclurile electorale, prin prisma criteriilor de sustenabilitate stipulate în Directivele Uniunii Europene și a tendințelor principale care se conturează pe plan mondial.

Proiectul Strategiei post-aderare a României (2007) enumeră aspectele definitorii ale stării actuale a agriculturii și ruralului românesc: evoluția produsului agricol pe o traiectorie sinuoasă și la cote scăzute de performanță condiționată într-o măsură exagerat de mare de factorii climaterici; perpetuarea unei structuri agrare dominate de o excesivă fărâmițare a capitalului funciar și de o penurie generalizată de capital de exploatare; posibilitățile extrem de modeste de capitalizare; slaba legătură cu piețele a marii majorități a exploatațiilor; excedentul semnificativ de forță de muncă în exploatațiile individuale; nivelul și proporțiile sărăciei în zonele rurale; starea infrastructurii, a sistemului de sănătate și a celui de educație și formare profesională inițială și continuă în mediul rural. Drept consecință, în ultimii ani s-a perpetuat poziția periferică a producătorilor agricoli români în context european sub raportul performanței economice și s-a accentuat evoluția descendentă a competitivității în schimburile economice internaționale, după cum o atestă dinamica soldului balanței comerciale cu produse agro-alimentare.

Dezbaterile care au avut loc pe marginea proiectului prezentei Strategii în cele 8 regiuni de dezvoltare ale României confirmă constatările conținute în Programul Operațional Regional 2007-2013, adoptat în aprilie 2007, privind punctele slabe identificate la nivel regional:

Concentrarea creșterii economice, impulsionată de investițiile străine directe, în jurul Bucureștiului și creșterea disparităților dintre regiunea București-Ilfov și celelalte șapte regiuni, precum și apariția problemelor de congestionare a orașului-capitală;

Declinul socio-economic al unui număr însemnat de centre urbane mari și diminuarea rolului lor în dezvoltarea arealelor adiacente și a regiunilor;

Accentuarea dezechilibrelor demografice la nivel regional, degradarea structurii pe vârste și îmbătrânirea populației căpătând dimensiuni alarmante în regiunile din sudul țării;

Pierderea funcțiilor urbane ale multor orașe mici și mijlocii, în special ale celor monoindustriale afectate de restructurare, frecvent asociată cu accentuarea problemelor sociale;

Reapariția dezechilibrului istoric de dezvoltare între jumătatea de est și cea de vest a țării, decuplarea economică a unor zone tradițional subdezvoltate din nordul și estul țării și de-a lungul Dunării;

Accesibilitatea redusă a unor zone cu efecte negative asupra dezvoltării locale;

Existența unor zone extinse cu deficit de forță de muncă datorită scăderii populației, migrației temporare masive și îmbătrânirii, ceea ce duce la o presiune sporită asupra serviciilor sociale și de sănătate;

Posibila apariție a unui fenomen de stagnare economică în zonele montane;

Slaba competitivitate a multor afaceri, în special în turism, nivelul scăzut al productivității muncii, lipsa investițiilor de capital și a capacității manageriale, gradul scăzut de utilizare a tehnologiilor moderne;

Calitatea scăzută a infrastructurii publice, degradarea utilităților urbane, incapacitatea de a conserva bunurile istorice și culturale;

Experiența și calificarea limitate ale autorităților locale în gestionarea unor programe complexe de dezvoltare durabilă incluzând componentele economice, sociale și de mediu.

Elementele strategice conținute în Programul Operațional Regional 2007-2013 au menirea de a da răspunsuri concrete și efective la punctele slabe identificate mai sus prin mobilizarea activă a resurselor și potențialului regional și local pe direcțiile care pot avea cea mai mare influență directă asupra dezvoltării regionale și locale. Pe această bază se fundamentează măsurile care intră în competența autorităților regionale, județene și locale pentru remedierea și îmbunătățirea substanțială a situației pe termen scurt și mediu.

Obiectivele specifice ale Programului au fost definite pe baza analizelor economice și sociale la nivel național precum și la nivelul celor opt regiuni de dezvoltare, analizei SWOT și viziunii strategice a Planului Național de Dezvoltare și Cadrului Național Strategic de Referință în concordanță cu prioritățile Uniunii Europene.

B. Dezvoltarea rurală, agricultura, silvicultura și pescuitul

Dispozițiile legale, documentele programatice și deciziile executive în aceste domenii sunt corelate cu directivele UE și reglementările comunitare, precum și cu strategiile naționale și programele sectoriale ale României.

Orizont 2013. Obiectiv național: Creșterea dinamismului economic al zonelor rurale din România în condițiile menținerii echilibrului social prin dezvoltarea durabilă a agriculturii, silviculturii și pescuitului, inclusiv a industriilor procesatoare aferente pentru satisfacerea optimă a nevoilor de hrană ale populației și pentru asigurarea conservării și îmbunătățirii resurselor naturale.

În această etapă se vor pune bazele modelului agricol european, caracterizat prin structuri de exploatare viabile, apropiate de piață, concomitent cu dezvoltarea rurală și protecția mediului. Se vor lua măsuri de sprijinire a producătorilor pentru adaptarea agriculturii la consecințele schimbărilor climatice întrucât aceste schimbări vor influența nivelul și variabilitatea mărimii producției agricole și a efectivelor de animale. Vor fi organizate filiere de produs, inclusiv pentru producția durabilă a biomasei și biocombustibililor.

În mod deosebit se va pune accentul pe dezvoltarea producției agro-alimentare de nișă precum și a produselor ecologice și tradiționale în zonele în care există condiții favorabile. Se vor lua măsuri pentru protejarea denumirii produselor, rețetelor și procedurilor de preparare specific românești pe Piața Unică a UE și în țări terțe, cu respectarea normelor de siguranță alimentară, și pentru promovarea adecvată a acestora.

Obiectivele principale pentru perioada imediat următoare sunt:

Dezvoltarea competitivității sectoarelor agricol, forestier și de pescuit bazat pe cunoaștere și inițiativă privată;

Reducerea populației ocupate în agricultură în corelare cu crearea de exploatații viabile;

Reducerea gradului de fragmentare a suprafeței agricole și stimularea concentrării fermelor de mici dimensiuni;

Menținerea calității și diversității spațiului rural și forestier, urmărind echilibrul între activitățile umane și conservarea resurselor naturale.

Se vor implementa prevederile Planului Național Strategic pentru Dezvoltare Rurală 2007-20013, axat pe următoarele domenii principale de acțiune: creșterea competitivității sectoarelor agro-alimentar, forestier și piscicol; îmbunătățirea mediului și spațiului rural; încurajarea diversificării economiei rurale și îmbunătățirea calității vieții în spațiul rural; demararea și funcționarea inițiativelor de dezvoltare locală.

Orizont 2020. Obiectiv național: Consolidarea structurilor din domeniul agro-alimentar și silvic concomitent cu dezvoltarea economică și socială a zonelor rurale pentru reducerea în continuare a decalajelor și atingerea nivelului mediu actual de performanță al țărilor membre ale UE; afirmarea României ca element de stabilitate a securității alimentare în Europa de Sud-Est.

În acest scop va fi elaborat încă din perioada anterioară un nou program de acțiune pentru 2014-2020 axat pe principiile dezvoltării durabile, cu ținte specifice privind îmbunătățirea condițiilor de mediu (măsuri de combatere a degradării solului și de protecție a zonelor expuse la risc de inundații, menținerea plantațiilor la un nivel suficient și sustenabil, sprijinirea zonelor defavorizate, ameliorarea calității peisajului), creșterea competitivității anumitor sectoare cu impact asupra mediului (utilizarea surselor de energie regenerabilă, îmbunătățirea gestionării apei, deșeurilor și dejecțiilor, fertilizanților, pesticidelor și ierbicidelor), îmbunătățirea calității vieții în mediul rural (creșterea veniturilor din activități agricole, silvice și piscicole performante, extinderea serviciilor și utilităților publice, diversificarea activităților non-agricole și a spiritului antreprenorial). Se va continua programul de gestionare durabilă a pădurilor prin măsuri suplimentare de reîmpădurire și de reconstrucție ecologică a pădurilor și a terenurilor forestiere afectate de fenomene de degradare. Se vor lua în continuare măsuri pentru îmbunătățirea pregătirii profesionale și capacității manageriale a fermierilor pentru valorificarea superioară a resurselor naturale locale, îmbunătățirea standardelor de securitate a muncii, încurajarea inițiativelor de mediu și asigurarea condițiilor de igienă și bunăstare a animalelor. Acțiunile preconizate vor avea în vedere schimbările posibile în mecanismele de aplicare a Politicii Agricole Comune a UE după 2013.

Orizont 2030. Obiectiv național: Adoptarea în totalitate a politicilor și practicilor comunitare în domeniul agriculturii, silviculturii și pescuitului; finalizarea restructurării și modernizării acestor sectoare și a spațiului rural.

C. Implementarea Agendei Locale pentru secolul XXI (AL-21)

Promovarea sistematică a principiilor și practicilor dezvoltării durabile a început în România încă din anul 2000 prin implementarea unor proiecte concrete la nivel local inițiate și cofinanțate de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare – România în cadrul Agendei Locale 21.

Acest proces a contribuit la întărirea capacității administrațiilor locale din zonele și localitățile participante la program de a elabora și aplica politici și planuri concrete pentru promovarea dezvoltării socio-economice durabile prin:

Crearea unui cadru participativ, implicând toate categoriile de actori locali, în conturarea deciziilor privind dezvoltarea durabilă a comunităților din care fac parte. Alături de autoritățile locale, au fost antrenați reprezentanți ai sectorului public, inclusiv ai unităților descentralizate, ai antreprenoriatului privat, asociațiilor profesionale, instituțiilor de învățământ sau cercetare, sindicatelor, organizațiilor neguvernamentale sau altor formațiuni ale societății civile și mijloacelor de comunicare în masă în structuri care și-au păstrat funcționalitatea și după încheierea fiecărui proiect.

Dezvoltarea rețelelor și parteneriatelor locale, ceea ce a permis concentrarea resurselor și valorificarea optimă a potențialului local. Acest rezultat a devenit posibil prin utilizarea mecanismului participativ, dar a implicat și un sistem eficient de comunicare și informare.

Elaborarea a trei tipuri de instrumente principale menite să orienteze și să promoveze o viziune realistă și responsabilă asupra perspectivelor de dezvoltare în plan local: (i) o strategie locală de dezvoltare durabilă care stabilește obiectivele pe termen mediu și lung; (ii) un plan de acțiune cu priorități și pași de urmat pe termen scurt și mediu pentru îndeplinirea obiectivelor strategiei, conținând o evaluare a costurilor, identificarea surselor de finanțare și a modalităților de accesare a acestora și (iii) un portofoliu de proiecte considerate de întreaga comunitate drept priorități pentru asigurarea dezvoltării durabile a localității sau zonei.

Construirea capacității instituționale și administrative la nivelul autorităților locale și societății civile pentru promovarea dezvoltării durabile.

Programul Agenda Locală 21 a pornit inițial de la nivelul municipiilor medii-mari și a fost diversificat atât în sensul extinderii ariei de implementare la nivel județean cât și prin restrângerea anvergurii proiectului până la nivel de oraș sau comunitate rurală.

În perioada 2000-2003 a fost definitivată metodologia și s-au elaborat primele seturi de documente AL-21 pentru 9 municipii-pilot. Rezultatele acestei etape au fost apreciate atât la nivelul autorităților și comunităților locale cât și la nivel central guvernamental, mai ales prin prisma calității contribuțiilor rezultate din dezbaterile publice, de care s-a ținut seama în definitivarea Planului Național de Dezvoltare al României.

Ca urmare, Guvernul României a decis extinderea programului Agenda Locală 21 la nivel național, cuprinzând peste 40 de noi localități sau unități teritoriale până la sfârșitul anului 2007. În acest sens s-a semnat o Convenție de colaborare între reprezentanții Guvernului, Federației Autorităților Locale din România și Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare prin Centrul Național pentru Dezvoltare Durabilă. Proiectele realizate în perioada 2003-2007 au inclus de această dată și 6 județe și 2 comune.

Programul a beneficiat de asistență tehnică din partea unor experți ONU, UE și ai Institutului Internațional pentru Dezvoltare Durabilă (Canada), precum și din partea unor agenții de dezvoltare internațională din Europa și America.

CAPITOLUL 3

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SECURITATEA ENERGETICĂ

Conceptul de securitate energetică pe plan național și regional

Securitatea energetică, alături de securitatea alimentară, securitatea financiară, securitatea comercială etc., face parte dintr-un concept mai larg al problematicii securității naționale și individuale, și anume, securitatea economică. Atingerea unui anumit nivel de securitate depinde de capacitatea statului de a agrega resursele la nivel intern și de a câștiga sau a-și menține accesul la resursele economice externe. Pentru cei mai mulți specialiști, securitatea energetică înseamnă să fii asigurat din punct de vedere al surselor, al controlului rutelor și distribuției și al alternativelor. În general, conceptul este definit ca „resurse sigure la un preț rezonabil”, cu alte cuvinte înglobează o problematică mult mai amplă decât triunghiul securitate a aprovizionării – sustenabilitate – competitivitate. Așadar, existența resurselor suficiente și disponibile reprezintă o precondiție imperios necesară realizării securității energetice.

Pentru cei mai mulți, securitatea energetică înseamnă să fii asigurat din punct de vedere al surselor , al controlului rutelor de aprovizionare și distribuției și al alternativelor de alimentare. În general conceptul este definit ca “resurse sigure la preț optim”, înglobând o problematică mult mai amplă decât triunghiul – securitate a aprovizionării-sustenabilitate-competitivitate. Existența resurselor suficiente și disponibile reprezintă un deziderat fără de care ideea de securitate energetică nu există. Orice întrerupere mai îndelungată a alimentării cu energie electrică, dăunează asupra economiei, stabilității politice, prosperității și securității cetățenilor. Securitatea energetică vizează în principal asigurarea unor surse alternative de aprovizionare, identificarea unor rute alternative de transport, securizarea acestora, creșterea ponderii energiilor alternative în coșul zilnic de energie. Independența energetică devine astfel o utopie, în locul acestui concept apărând acela al Interdependenței energetice. În actualul context geopolitic principiul de baza al ideii de siguranță energetică este complementaritatea.

Consumatorii industriali (de obicei energofagi) doresc prețuri rezonabile, și se tem de discontinuități în procesul de furnizare a energiei. Furnizorii de materie primă și de servicii în domeniul energetic consideră securitatea cererii și securitatea veniturilor, părți esențiale ale ideii de securitate energetică. Producătorii de petrol și gaze, susțin că accesul la noi rezerve, abilitatea de a dezvolta o nouă infrastructura și regimuri de investiții stabile sunt elemente critice în procesul de asigurare a securității energetice. Țările în dezvoltare sunt vital interesate de capacitatea de a plăti pentru resursele necesare dezvoltării lor economice și de șocurile în balanța de plăți. Companiile puternice sunt preocupate de a dezvolta sisteme energetice integrate producție, distribuție, alimentare, transport, cu sisteme de producție și surse complementare. Atenția factorilor de decizie este îndreptată asupra riscurilor de subminare a aprovizionării și securității infrastructurii, datorită terorismului, conflictelor sau dezastrelor naturale.

O mare atenție este alocată dimensiunii excedentare , rezervelor strategice și surplusul de infrastructură. Pe parcursul ciclului economic prețurile și diversitatea surselor de aprovizionare reprezintă componente critice ale securității energetice. În aceeași ecuație între producător și consumator , apare și intermediarul, statul pe teritoriul căruia tranzitează vectorul energiei. Relațiile producător-intermediar-consumator pot genera interdependențe ce contribuie la consolidarea securității. În SUA securitate energetică înseamnă în primul rând minimizarea dependenței față de petrolul din țările arabe, Europa nu poate defini securitatea energetică decât prin prisma relațiilor cu Rusia, în timp ce pentru Rusia securitatea energetică înseamnă posibilitatea de a vinde prin accesul la piețele de energie occidentale. China își definește securitatea energetică prin dezvoltarea capacităților în Africa, acestea devenind astfel puncte comune ale preocupărilor legate de creșterea economică, coroborată cu creșterea sectorului energetic, și de manifestare a puterii politice.

În acest sens , conform unor studii făcute de Centrul German de Politică Aplicată, securitatea energetică are mai multe dimensiuni, care fie se suprapun, interferează sau sunt distincte:

-dimensiunea politicii interne- întreținere și dezvoltare infrastructură energetice, intervenția în caz de urgență energetică, sporirea eficienței energetice, orientarea componentei coșului de energie către energiile regenerabile și alternative

-dimensiunea economică presupune reguli clare de funcționare a piețelor, alternative pentru sursele și rutele tradiționale, inovare tehnologică în domeniul energetic.

-dimensiunea politicii de securitate presupune încheierea unor înțelegeri cu state vulnerabile la atacuri teroriste asupra infrastructurii, înțelegeri ce vor reglementa schimbul de informații, instruire , dezbateri asupra bunelor practici. Prevederea din timp a unor măsuri multilaterale va duce ca sistemul să poată face față unui moment de criză. Echiparea tuturor componentelor din sistem cu sisteme de tip SIGINT, ale căror monitorizare se va face centralizat de către o unitate specializată HUMINT, va avea efecte benefice atât în securizarea sistemului cât și în eficientizarea acestuia

-dimensiunea geopolitică presupune acțiuni concertate de securizare a comerțului internațional cu bunuri energetice și adoptarea unui cadru legal global, precum Energy Charta Treaty 1994. Deasemenea presupune regândirea sistemelor energetice la nivelul regiunilor, prin interconectarea sistemelor locale și naționale.

-dimensiunea militară apare pe plan intern, în politicile de apărare ale actorilor importanți ai piețelor de energie, care în ultimă instanță s-a observat că folosesc mijloace militare pentru menținerea pozițiilor strategic avantajoase.

Securitatea energetică în secolul XXI are următoarele amenințări de care trebuie ținut cont că le aduce procesul de globalizare :scurtcircuitări ale fluxurilor de aprovizionare ;natura finită a resurselor energetice tradiționale ;folosirea energiei ca instrument de presiune ;utilizarea veniturilor din energie pentru susținerea regimurilor totalitare ; fenomenul de încălzire globala și consecințele climatice ;-costuri mari ale energiei pentru țările în dezvoltare

Din punct de vedere al Uniunii Europene , mai puțin Norvegia, toate statele sunt dependente de importurile de hidrocarburi din Rusia., consumul UE de aprox. 15000 milioane barili/zi, și 18 900 mld mc/an gaz natural situându-se pe locul doi după SUA . Dependența de aceste importuri energetice va crește de la 50% în prezent până la 65% în 2030. În acest context la 8 martie 2006 UE a adoptat Strategia Europeană pentru Energie Sustenabilă, Competitivă și Sigură. În acest moment se identifică trei mari provocări în domeniul securității aprovizionării cu energie electrică: politica externă comună privind domeniul energetic; diversificarea resurselor, surselor și rutelor ;gestionarea comună a crizelor, bazată pe principiile solidarității și subsidiarității. UE trebuie să-și identifice riscurile majore în ceea ce privește sursele de aprovizionare și să-și formuleze interesele politice și de securitate integrate într-un concept strategic. Având în vedere aceasta , s-au demarat proiecte de mare anvergură,în sectorul energetic ,în domeniul energiilor regenerabile. Astfel se derulează proiectul cablului submarin prin Mediterana, de legătură cu zona deșertului african unde se vor dezvolta capacități de producție energie cu celule fotovoltaice, iar în zona continentală se dezvoltă capacități pentru producție de energie eoliană și biomasa. Colaborarea strânsă cu NATO și revitalizarea parteneriatului Transatlantic ar putea ajuta UE să-și reducă vulnerabilitatea energetică.

Pentru asigurarea securității energetice, UE pune accent pe instrumentele non-militare (politice, economice, tehnologice), dar pentru realizarea unei politici energetice cât mai complete , UE trebuie sa continue să-și dezvolte capabilitățile de gestionare a crizelor militare și civil-militare în termeni de monitorizare, management al riscului și al protecției infrastructurii critice, prin pregătirea forțelor locale.

Securitatea energetică a devenit o problemă cu implicații politico-militare , motiv pentru care NATO, prin vocea fostului secretar general, Jaapde Hoop Scheffer, afirma ” În prezent, din motive evidente, existând posibilitatea ca teroriștii să atace resursele noastre energetice, este rezonabil ca aliații să discute acest aspect”. Conceptul strategic NATO prevede protejarea rutelor vitale de aprovizionare aceasta fiind una din problemele critice pentru securitatea organizației. În declarațiile de la Riga se regăsesc aceleași puncte de vedere, unii oficiali americani susținând chiar că NATO ar putea juca un rol important în construirea unei solidarități politice internaționale în cazul unei crize a alimentării cu energie. NATO poate asigura securitatea infrastructurii energetice critice în țările producătoare. „NATO se va angaja în următoarele domenii: fuziunea și schimbul de informații, proiectarea stabilității, promovarea cooperării internaționale și regionale, gestionarea situațiilor de criza și sprijin pentru protejarea infrastructurii critice”.

Pentru România, securitatea energetică se traduce prin asigurarea necesarului de resurse energetice, și limitarea dependenței de importuri, diversificarea surselor de resurse energetice din import și a rutelor de transport, dezvoltarea rețelelor naționale de transport energie electrica și gaze , și crearea interoperabilității cu sistemele energetice din țările vecine, protecția infrastructurii critice.

Garantarea securității naționale , conform Strategiei de Securitate Națională a României (SSNR), nu poate fi realizată fără a asigura securitatea energetică a României. Strategia de securitate națională a României reliefează principalele scopuri și obiective energetice surprinse în „Strategia Lisabona”, ”Cartea verde pentru o Strategie Europeana pentru Energie Durabilă Competitivă și Sigură” și „Noua Politică Energetică Europeană”, și conferă un rol activ țării noastre în sud estul Europei. Potrivit documentului, prioritățile României în domeniul energetic sunt asigurarea competitivității, diversificarea surselor de aprovizionare cu resurse energetice, protecția mediului și asigurarea investițiilor pentru creșterea capacităților de producție și stocare, precum și investiții din fonduri UE atrase pentru dezvoltarea capacităților de transport și transformare a energiei. Deși sistemul energetic național prezintă o serie de vulnerabilități oportunitățile pentru dezvoltarea sectorului energetic există. Astfel poziția geografică favorabilă, determină implicarea activă în dezvoltarea proiectelor pentru infrastructura energetică (gaz si petrol) europene ( P.E.O.P, LNG-terminal Constanța), dar și încurajarea investitorilor în producția de energie din surse regenerabile, ar putea aduce un plus de 2500 MW, din surse alternative necondiționate. Problema acestor energii din surse regenerabile (vânt, soare) constă tocmai în „neprogramabilitatea” lor. În încercarea de a soluționa această problemă, se rezolvă o a doua problemă mult mai importantă, și anume flexibilizarea sistemului, prin dezvoltarea unor capacități de stocaj, ce pot fi utilizate ca sursă de energie alternativă, numai la momente de vârf, când restul sistemului e depășit, sau în acele momente când trebuie înlocuite sursele regenerabile. Generarea unor sisteme ce includ pe lângă mix-ul capacităților de producție (hidro, termo, regenerabil sau nuclear), transport și transformare, a unor capacități de stocaj, asemeni unor buffere de sistem capabile să absoarbă șocuri, duce la creșterea substanțială a securității energetice din dimensiunea siguranței de furnizare (availability). Un alt avantaj îl constituie existența piețelor fizice financiare de energie, precum și accesul la piețele regionale de energie electrică, gaze naturale, cu posibilitatea realizării de servicii de sistem la nivel regional. Prin definitivarea cadrului de reglementări și legi, climatul investițional internațional și autohton se va revigora devenind foarte activ in perioada 2012-2015. Piața de capital din România își mărește în mod constant capitalul de încredere, permițând listarea la bursă a companiilor energetice.

Piețele de energie electrică și gaz, în România sunt liberalizate încă din anul 2007, lansând astfel provocări investitorilor în domeniul energetic din surse regenerabile sau în domeniul creșterii eficienței energetice-cogenerare. Toate acestea pot fi stimulate prin posibilitatea accesării fondurilor europene.

Sectorul hidroenergetic din România este deasemenea un pilon puternic, ce poate furniza întreg volumul de servicii specifice pentru un sistem energetic regional, iar prin caracteristica sa de flexibilitate, contribuie decisiv la flexibilitatea sistemului integrator regional. Dezvoltarea capacităților de producție pe hidro în bazinul Dunării, centralele de pompaj cu ciclu invers de la Tarnița și cursul inferior al Oltului, centrale eoliene, din Dobrogea, Moldova, stocătoarele de aer comprimat și centralele pe biomasa, biodisel, cablul submarin cu Turcia, trebuie făcute fără întârziere, deoarece sunt capacități complementare, deci cu grad de flexibilitate ridicat, și sunt dedicate furnizării de energie în perioadele de vârf, ceea ce presupune atât prețuri maxime de valorificare, dar cel mai important, că toate cele de mai sus sunt stabilizatorii și furnizorii de energie de vârf ai unui potențial sistem energetic regional, ceea ce presupune că România devine un teritoriu cheie în spațiul infrastructurii critice regionale și europene, și furnizor strategic de securitate energetică pentru regiune.

Ultimele evoluții de pe scena politică și a relațiilor economice la nivel mondial au demonstrat importanța resurselor energetice într-o lume globalizată și, totuși, dependentă de un număr relativ mic de furnizori de energie.

Fără îndoială că orice întrerupere mai îndelungată a alimentării cu energie dăunează semnificativ asupra creșterii economice, stabilității politice și prosperității cetățenilor unei națiuni. Prin urmare, securitatea energetică vizează, în principal, următoarele dimensiuni: asigurarea unor surse (locuri) alternative de aprovizionare, identificarea unor rute. Conceptul se referă la securitatea pe termen lung a accesului la oportunitățile economice, la piețe și la resursele umane, de capital, energie, tehnologie și educație. Însă, realitățile epocii actuale au demonstrat că marii consumatori ar trebui să renunțe la utopia independenței energetice și să accepte interdependența energetică. Viziunea asupra securității energetice depinde în mare măsură de contextul regional și global și de poziția ocupată în circuitul economic. Astfel, consumatorii și industriile energofage doresc prețuri rezonabile și se tem de întreruperi ale aprovizionării. Țările mari producătoare de petrol consideră securitatea cererii și securitatea veniturilor părți esențiale ale oricărei discuții despre securitatea energetică. Companiile de petrol și gaze afirmă că accesul la noi rezerve, abilitatea de a dezvolta o nouă infrastructură și regimuri de investiții stabile sunt elemente critice în procesul de asigurare a securității energetice. Țările în dezvoltare sunt vital interesate de capacitatea de a plăti pentru resursele necesare dezvoltării economice și de șocurile în balanța de plăți. Companiile puternice sunt preocupate de integritatea întregii rețele. Atenția factorilor de decizie este îndreptată asupra riscurilor de subminare a aprovizionării și securității infrastructurii, datorită terorismului, conflictelor sau dezastrelor naturale. De asemenea, factorii politici și economici sunt foarte atenți la mărimea capacității excedentare, rezervelor strategice și surplusul de infrastructură. Prin urmare, de-a lungul circuitului economic, prețurile și diversitatea surselor de aprovizionare reprezintă componente critice ale securității energetice.

Un loc distinct în relația dintre producător și consumator începe să-l ocupe intermediarul, adică statul pe teritoriul căruia tranzitează vectorul energie. Intermediarul urmărește consolidarea avantajelor economice oferite de tranzit, dar, în același timp, și consacrarea avantajelor în sistemul politic al relațiilor internaționale. Nu este exclus ca, în viitor, în rol de intermediar să intre și unități administrativ-teritoriale ale statelor de tranzit. Într-o perspectivă optimistă, relațiile producător-intermediar-consumator ar putea genera interdependențe ce ar constitui un suport solid pentru soluții care să întărească securitatea.

Marii actori ai scenei energetice au percepții diferite asupra securității energetice. Pentru SUA, termenul înseamnă, în primul rând, reducerea dependenței față de resursele din Golful Persic. Europa poate avea securitate energetică doar în condițiile în care Federația Rusă se obligă să asigure hidrocarburile necesare, în timp ce Federația Rusă înțelege prin aceasta acces la piețele occidentale. În viziunea Chinei, securitatea energetică înseamnă achiziționare și investiții în exploatările câmpurilor energetice africane. Securitatea energetică este adesea percepută ca o „umbrelă” ce acoperă multe preocupări legate de energie, creștere economică și putere politică.

Ca dimensiuni ale securității energetice, distincte, dar totodată suprapuse, se pot identifica:

1. dimensiunea politicii interne, ce se referă la: investiții în întreținerea și dezvoltarea infrastructurii energetice, intervenția în caz de urgență energetică, sporirea eficienței energetice, orientarea mixului energetic spre energiile alternative.

2. dimensiunea economică vizează: reguli clare de funcționare a piețelor, contracte pe termen lung, diversificarea surselor și rutelor, inovarea tehnologică în domeniul energetic.

3. dimensiunea geopolitică are în vedere: acțiuni concertate de securizare a comerțului internațional cu mărfuri energetice, adoptarea unui cadru legal global în domeniul serviciilor energetice transnaționale, precum Energy Charta Treaty din 1994; tendința de renaționalizare a depozitelor, infrastructurii și corporațiilor energetice; necesitatea unor concepte strategice și abordări de ansamblu, în special în relația cu statele fragile.

4. dimensiunea politicii de securitate este focalizată pe cooperarea strânsă cu statele vulnerabile la atacuri teroriste asupra infrastructurilor sau piraterie, inclusiv prin schimb de informații, instruire și dezbateri asupra bunelor practici. Statele industrializate mari consumatoare de resurse energetice, direct sau prin intermediul UE sau NATO, ar trebui să-și extindă angajamentul și în sfera capacităților de management al riscului, răspunsul la crize și pregătirea forțelor militare și de poliție. Aceste dimensiuni interdependente reprezintă elemente cheie ale procesului de stabilizare și securizare a aprovizionării cu resurse energetice. Dacă vor fi adoptate din timp măsuri multilaterale adecvate, impactul negativ al unei eventuale crize energetice ar putea fi atenuat considerabil. Un concept sustenabil de securitate energetică trebuie să aducă împreună toate aceste dimensiuni, pornind de la aspectele economice și politice, până la întregul spectru de instrumente „soft” și „hard” ale securității.

O a cincea dimensiune, este cea militară, care începe să devină o componentă independentă a securității energetice, în afara celei geopolitice. Ea se manifestă pe plan intern în politicile de apărare ale celor mai importanți actori ai pieței energetice, care urmăresc, în ultimă instanță, folosirea mijloacelor militare pentru menținerea pozițiilor avantajoase.

3.2. Resursele energetice. Componenta energetică a securității economice

O economie puternică, performantă și competitivă, dinamică sub raportul ritmului de creștere și adaptabilă funcțional, reprezintă un pilon important al securității, asigurând susținerea instituțiilor democratice și baza necesară pentru promovarea inițiativelor destinate prosperității națiunii. Pentru realizarea /prezervarea securității economice este necesară instituirea unui sistem de protecție al resurselor, a locurilor și zonelor de interes strategic, precum și consolidarea /perfecționarea activității instituțiilor de piață, pe baza principiului liberei concurențe și al solidarității sociale. Acestea reprezintă baza unei dezvoltări economice sănătoase, capabilă să asigure integrarea efectivă a României în structurile comunitare, încadrarea în exigențele globalizării, accesul normal la resurse și pe piețele internaționale, rezistența la fluctuațiile financiare majore.

Ca și celelalte țări, România își bazează în mod substanțial economia pe consumul de resurse energetice tradiționale ceea ce face ca, pentru a avea o dezvoltare economico-sociala normală, constantă, viabilă, susținută dar și durabilă, să aibă nevoie permanentă de cantități importante de hidrocarburi. Conform studiilor realizate în țara noastră, rezervele interne de hidrocarburi se vor termina, la cantitățile exploatate în prezent, în circa 15-20 de ani. Cu atât mai mult cu cât principala companie petroliera națională, Petrom SA, precum și zăcămintele pe care le deține, au fost înstrăinate.

Pentru valorificarea oportunităților deschise României, prin prisma poziției deținute în spațiul balcanic și ținând cont de potențialul energetic intern (disponibil dar și prognozat), sunt necesare măsuri convergente care să permită țării să beneficieze de șansele de a deveni un actor proeminent pe piețele energetice zonale și regionale, dar și internaționale și să acopere solicitările uzuale.

Pentru a atinge și fructifica statutul de pivot geopolitic (ale cărui premise sunt reprezentate de poziția de membru al Tratatului Atlanticului de Nord și al Uniunii Europene, stabilitatea politică și creșterea economică constantă, ce o recomandă ca o țară de tranzit a fluxului de resurse energetice mai viabilă decât Ucraina, rolul asumat în transformarea spațiului Mării Negre într-o zona de stabilitate, bunele relații de cooperare cu statele caucaziene, în special cu Azerbaidjan, dar și cu Georgia și Armenia, etc.), România are nevoie de consecvență atât în palierul conceptual și politic, cât și în cel pragmatic și al acțiunilor concrete de politică externă și consacrarea complementarității demersurilor diplomatice și obiectivelor economice strategice.

Este știut faptul că asigurarea independenței energetice a unei țări duce la o dezvoltare economică și socială deosebită în acea țară datorită lipsei sincopelor de orice natură, atât în ceea ce privește cantitățile de resurse necesare, cât și a cvasi-uniformității prețurilor. În actuala conjunctură economica mondială, când criza financiară duce la restrângerea activității a numeroase companii indiferent de mărime, profil sau rezidență, păstrarea prețurilor fixe, sau cu variații foarte mici, poate determina posibilitatea realizării de bugete reale și deci implicit a unei previziuni a pieței pe timp relativ lung astfel încât companiile să poată să încerce, cu mai mult succes, strategii de ieșire din criză.

Apartenența României la proiectele de transport ale hidrocarburilor din zona Asiei Centrale și a Caucazului spre Europa de vest vor genera pe termen mediu și lung o serie de avantaje pentru țara noastră, avantaje de natură internă, dar și de natură externă, ambele menite să contribuie fundamental la o dezvoltare armonioasă, constantă dar și durabilă atât din punct de vedere economic cât și social.

Din punct de vedere al avantajelor de natură externă apartenența la proiectele de transport ale resurselor energetice se traduc prin o forță crescuta în negocieri datorată acestei poziții privilegiate, dar și prin avantaje colaterale indirecte.

Astfel dependența energetică crescândă a Uniunii Europene față de importurile de petrol și gaze naturale constituie un factor accelerator al elaborării unei strategii realiste de securitate energetică la nivel comunitar pentru zona Mării Negre.

Concomitent cu aceasta și ținând cont de noul context geopolitic regional, Pactul Atlanticului de Nord începe să-și contureze o strategie de securitate proprie pentru zona Marea Neagră-Marea Caspică. România, ca parte integrantă a comunității euroatlantice, trebuie să contribuie la elaborarea și implementarea elementelor acestei noi arhitecturi de securitate regionale.

Așadar regiunea Mării Negre se poate constitui, pe termen mediu și lung, într-un spațiu democratic, stabil,prosper, conectat funcțional la spațiul european și euroatlantic și având relații echilibrate, de cooperare politică și sectorială, cu vecinătatea ei estică, pe fundalul unor raporturi de putere larg acceptate și preponderent amiabile.

Toate acestea pot duce la o creștere pozitivă a imaginii României ceea ce, cu siguranță, duce la o mai mare apetență investițională a persoanelor străine astfel încât pătrunderea majoră a capitalului străin în economia naționala să ducă într-un termen relativ scurt la o dezvoltarea economică substanțială. Este evident că factorii de natură externă, chiar și cei colaterali indirecți, au o răsfrângere majoră atât asupra fenomenului economic intern cât și asupra societății românești în ansamblul ei. În mod analog se poate afirma și că factorii interni au influență asupra imaginii externe a țării noastre. Astfel se creează un cerc în care parametrii se determină unii pe ceilalți, intrându-se într-o spirală de dezvoltare ascendentă.

Avantajele de natură internă obținute prin participarea directă la traseele de transport a resurselor energetice spre Europa de vest se concretizează pe termen mediu și lung în dezvoltarea economico-socială a zonelor tranzitate datorate creării directe a unui număr substanțial de locuri de muncă cu statut permanent precum și a generării de noi locuri de muncă în structură orizontală transpuse în furnizarea de produse și servicii multiple și complexe necesare menținerii in bune condițiuni a traseelor.

Totodată apartenența la aceste noi coridoare de transport ar putea duce la păstrarea unui preț mic pentru utilități în raport cu alte țări și deci, implicit, la o politică de prețuri deosebit de competitive la produsele destinate comercializării atât pe piața interne dar mai ales pe piețele externe. În același timp rafinăriile din România ar avea materie primă suficientă și la un preț competitiv, fapt ce ar genera prețuri mici la carburanți și deci, prețuri mici de transport pentru persoane și mărfuri. Simultan se poate genera și materie primă pentru combinatele petrochimice iar de aici materii prime pentru alte ramuri ale economiei, toate la prețuri deosebit de atractive. Dacă la toate acestea menționate mai sus se adaugă și faptul ca apartenența țării noastre la aceste noi coridoare energetic de transport va fi permanentă se poate deduce de aici că toți factorii enumerați vor avea caracter permanent și de aici toate avantajele ce decurg în mod direct.

Stabilitatea prețurilor resurselor energetice dar și independența energetică generate de participarea directă a țării noastre la aceste alternative de transport a hidrocarburilor ar crea un moment prielnic pentru dezvoltarea noilor surse de energie regenerabilă, ceea ce, la rândul ei ar putea genera noi locuri de muncă. Toate argumentele de mai sus ar influența dezvoltarea economico-socială pe termen lung a României, imprimându-i un caracter rapid, ceea ce s-ar reflecta în creșterea puternica a nivelului de trai al populației.

Realizarea securității depinde hotărâtor de resursele economice de care țara respectivă depinde la un moment dat, cu atât mai mult în condițiile globalizării când potențialul economic este cel mai important în desemnarea rolului unei națiuni. Mutațiile care s-au produs în ultima perioadă au dus la o nouă ierarhizare a domeniilor securității, trecând în prim-plan componenta economică, politică, ecologică și, în ultimul rând, pe cea militară. În acest sens, s-a acutizat lupta pentru resurse, iar câmpul de luptă pentru realizarea obiectivelor strategice, a celor care țin de domeniul larg al securității naționale, este cel economic. Pentru deținerea controlului resurselor, piețelor și tehnologiilor înalte, atât statele, cât și marile companii folosesc orice mijloace, de cele mai multe ori neținând cont de consecințele acestei lupte. În acest context, posesia, disponibilitatea și utilizarea efectivă a resurselor naturale, în special a celor energetice, reprezintă o sursă de tensiuni, crize sau chiar conflicte. Din aceste motive, resursele naturale au reprezentat și vor reprezenta în continuare obiectul unor ample dezbateri internaționale, atât despre existența lor, cât și despre împărțirea acestora.

Globalizarea influențează vechile mecanisme și procese de guvernare ale statelor în domeniul gestiunii macroeconomice și cel al diferiților actori de pe scena internațională. Schimbările dese ale situației politice, economice, militare din ultimii ani indică o ușoară încordare a relațiilor la nivel global, ce duc la ascuțirea decalajelor economice regionale între state, regiuni, chiar și în interiorul aceleași entități statale. Astfel, războaiele viitorului nu vor mai fi motivate atât de ideologii sau de conflicte identitare, ci mai degrabă de accesul la resurse. O altă dimensiune este dată de amenințările economice ale stabilității interne, în condițiile în care statele urmăresc strategii bazate pe maximizarea bogăției printr-un comerț extins. Aceste politici, în timp, duc la niveluri înalte ale dependenței de comerț pentru a susține structurile sociale create special pe baza prosperității generale. Unele țări se specializează pe vânzarea de materii prime și sunt dependente de această activitate, altele devin centre industriale și depind atât de aprovizionarea cu materii prime, cât și de piețele de desfacere. Amenințările pot apărea din monopolul asupra unor resurse, situație care poate afecta securitatea națională. Actorii din sistemul internațional, atât cei statali, cât și cei nestatali își abordează proiectele din perspectiva conceptului de putere. Drept urmare, ei au tendința de a acapara cât mai mult din resursele acestei puteri. Alături de dimensiunea militară, stabilitatea socială, coerența politică, dezvoltarea economică, influența diplomatică, buna funcționare a instituțiilor și adaptarea la dinamica mediului de securitate, bazată pe informații precise, oportune și relevante, energia este o resursă importantă de putere.

Acutizarea competiției pentru resursele energetice a fost marcată de acuzațiile aduse SUA, potrivit cărora operațiunile militare din Irak și Afganistan au legătură cu foamea de energie a economiei americane. Criza generată de Moscova în ianuarie 2006, când Europa a rămas fără o parte importantă din gazele naturale livrate de Federația Rusă, după ce Kievul a refuzat să plătească prețul exorbitant pe care Gazprom încerca să-l impună, nu a făcut decât să așeze în termeni foarte preciși această tendință.

Rusia deține zăcăminte importante de gaze naturale. Alături de Orientul Mijlociu, Venezuela și Africa au subsolul bogat în petrol. Orientul Mijlociu deține și importante rezerve de gaz. Ceea ce au în comun aceste zone este dezvoltarea economică redusă, deficitul de democrație și fragilitatea structurilor statale. Conducerile politice ale statelor deținătoare de resurse energetice au tendința de a-și fundamenta autoritatea internă pe control și influența externă pe constrângere.

După ce în urmă cu puțin timp întreaga Europa a fost afectată de decizia Rusiei de a întrerupe livrările de gaz către Ucraina, în comunitatea internațională a fost lansată spre dezbatere tema securității energetice. Diversificarea acestora, ca și identificarea de noi soluții pentru transport au devenit teme centrale ale dezbaterii. A început să se vorbească despre securitatea Mării Negre, odinioară „lac rusesc”.

Proiectul Nabucco, bazat pe furnizările de gaz din Azerbaidjan, pare o soluție pentru problemele regionale de securitate energetică. Lungă de 3.300 km, cu o capacitate de 30 miliarde de metri cubi de gaze, conducta a fost evaluată la 5 miliarde de dolari. Sunt implicate cele mai mari companii de resort din Turcia, Austria, Ungaria, România și Bulgaria. Dar aici se manifestă fragilitatea încrederii dintre actorii sistemului internațional. România și Ucraina, care au avut o problemă comună atunci când Rusia a redus livrările de gaz, iar România a susținut Ucraina în demersul ei de a nu se lăsa șantajată de Federația Rusă, au interese diferite acum, atâta vreme cât România face parte din proiectul Nabucco, iar Ucraina nu. Cu prilejul vizitei în România, din octombrie 2007, președintele Ucrainei, Viktor Iușcenko, a oferit sprijinul țării sale pentru realizarea proiectului energetic Nabucco. Aflat în aceeași perioadă la Ankara, prim-ministrul Ucrainei, Viktor Ianukovici, a asigurat că Turcia va beneficia de tot concursul Kievului pentru realizarea aceluiași proiect. Implicarea Ucrainei în Nabucco ar fi putut duce la eliminarea României și Bulgariei. Pe de altă parte, Turcia anunțase că ar putea înființa o societate mixtă, în colaborare cu Iranul sau Austria, pentru a livra gaze naturale pe piețele europene, prin intermediul gazoductului Nabucco, aflat în stadiu de proiect, declarase un oficial al ministerului turc al Energiei. "Au existat întâlniri cu compania austriacă OMV. Firma mixtă ar putea fi înființată, de asemenea, în colaborare cu Iranul. S-au purtat discuții cu Austria și Iranul, dar nu au existat elemente referitoare la crearea unei companii", a precizat oficialul. Să notăm că, în vreme ce Iranul are resursa (petrolul), Austria are distribuția (rețeaua OMV), iar această contribuție semnificativă a Turciei la securitatea energetică a Europei ar putea aduce o abordare mult mai relaxată a Uniunii în ce privește aderarea Turciei. După ce exploziile unor conducte petroliere din Irak au provocat fluctuații semnificative ale prețului petrolului, OPEC (Organizația Țărilor Exploatatoare de Petrol) a luat măsuri pentru stabilizarea cotației. Scăderea care a urmat nu a stârnit îngrijorare printre membrii OPEC. Arabia Saudită nu s-a arătat îngrijorată de declinul cotației petroliere, Damascul susținând că piața funcționează bine, iar recentele măsuri de reducere a producției, luate de OPEC își produc efectele. Scăderea cotației a afectat însă puternic Kremlinul, aflat în 2011 în alegeri prezidențiale. Este de notat că, încă de la sfârșitul anilor ’90 (1997) Federația Rusă era sfătuită să-și diversifice economia, pentru a nu rămâne un petrostat caracterizat de instabilitate politică, neliniști sociale și o slabă funcționare a instituțiilor, la cheremul jocului bursier. În Nigeria, controlul asupra resurselor petroliere a fost preluat de Exxon Mobil, o firmă-rețea, cu sute de mici subsidiare, răspândite în toată lumea (construită, deci pe același principiu ca și rețeaua Al Qaeda și ca și rețelele de spionaj). Înainte de asta, o bătălie crâncenă, dar secretă s-a dat pentru influența asupra economiei și autorităților din această țară. Pe de altă parte, Lukoil și-a localizat interesele în Algeria, al doilea deținător de gaze naturale din Africa după Nigeria, în vreme ce Gazprom a încercat fără succes să opereze în Nigeria, dar a trebuit să se retragă, nu înainte ca, pe 18 decembrie 2006, o bombă să explodeze la Port Harcourt, foarte aproape de sediile Agip și Shell. În ziua următoare, pe 19, Shell a anunțat că se retrage din Sahalin. Zonele de influență fuseseră tranșate și fiecare avea câte o parte – cea pe care era în măsură să o controleze.

Dincolo de jocul politic, care de foarte multe ori este chiar ceva mai puțin subtil decât joacă politica, într-un anumit context, Angela Merkel i-a cerut președintelui Putin, cu lipsa de umor specific prusacă, să ofere asigurări ferme, dacă nu chiar garanții că nu mai aruncă Europa în criză energetică, după ce Federația Rusă redusese livrările de petrol către Kazahstan. Președintele Putin a vizitat ulterior Algerul, la acel moment existând suspiciunea că, alături de o serie de state care s-au aflat cândva sub influența Uniunii Sovietice, printre care și state africane, se dorea crearea unui cartel de tipul OPEC, al cărui provider de status, dar și de obiective să fie Federația Rusă. În iunie 2013, România a fost exclusă din proiectul Nabucco, firma care operează exploatarea gaziferă Șah Deniz (Azerbaidjan) a selectat o altă rută de export către Europa.

3.3. Infrastructura critică în energie o componentă de bază a securității energetice

După noile schimbări geopolitice apărute la nivel global, apărarea economică a devenit un element cheie în strategia oricărui stat, indiferent de orientarea politică. În acest sens, Ministerul Economiei și Comerțului din România a emis un Ordinul nr. 660 din 21.11.2005 privind infrastructura critică, publicat în „Monitorul Oficial”, Partea I nr. 1099 din 06.12.2005. Aici sunt specificate categoriile de obiective de importanță deosebită pentru apărarea țării, pentru activitatea statului și pentru economie. Acest concept este încă la nivel de abordare conceptuală, fiind necesară o dezvoltare și o implementare cât mai rapidă pentru a preveni eventualele riscuri, în primul rând de natură economică, ce pot apare și pot afecta securitatea individului, structurilor economice și statului.

Infrastructurile critice sunt, de regulă, acele infrastructuri de care depind stabilitatea, siguranța, securitatea și autonomia sistemelor și proceselor. Ele de cele mai multe ori pot face parte din categoria infrastructurilor speciale/specializate. Nu este însă obligatoriu ca toate infrastructurile care sunt sau pot deveni, la un moment dat, critice să facă parte din această categorie de infrastructuri. Este foarte posibil ca, în funcție de caracteristicile situațiilor, chiar și unele dintre infrastructurile obișnuite – cum ar fi spre exemplu, drumurile locale sau canalele magistrale din sistemele de irigații,spații de aterizare etc. – să devină infrastructuri critice. De aceea, în identificarea și definirea infrastructurilor critice, pot să intervină și alte elemente. De aici concluzia că există un criteriu de flexibilitate/maleabilitate în identificarea, definirea și evaluarea unor astfel de structuri.

Infrastructurile critice sunt definite ca acele infrastructuri/elemente de infrastructuri cu rol important în asigurarea securității funcționării sistemelor și în derularea în siguranță a proceselor economice, sociale, politice informaționale și militare. Infrastructurile sunt considerate critice datorită: condiției de unicat în cadrul componentelor unui sistem sau proces;importanței vitale pe care o au, ca suport material sau virtual (de rețea), în funcționarea sistemelor și în derularea proceselor economice, sociale, politice, informaționale, militare etc.;rolului important, de neînlocuit, pe care îl îndeplinesc în stabilitatea, fiabilitatea, siguranța, funcționalitatea și, mai ales, în securitatea sistemelor; vulnerabilității sporite la amenințările directe, precum și la cele ce vizează sistemele din care fac parte; sensibilității deosebite la variația condițiilor și, mai ales, la schimbările bruște ale stării de fapt.

Criteriile după care se face identificarea și evaluarea infrastructurilor sunt variabile, printre aceste situându-se: criteriul de securitate (care este rolul în siguranța și securitatea sistemului); criteriul fizic, sau criteriul prezenței (locul în rândul celorlalte infrastructuri, mărimea, dispersia, anduranța, fiabilitatea, etc.); criteriul funcțional, sau criteriul rolului (ce anume „face“ infrastructura respectivă); criteriul de flexibilitate (ce arată că există o anumită dinamică și o anumită flexibilitate, în ceea ce privește structurile critice, unele dintre cele obișnuite transformându-se, în anumite condiții, în infrastructuri critice și invers); criteriul de imprevizibilitate (ce arată că unele dintre infrastructurile obișnuite pot fi sau deveni, pe neașteptate, infrastructuri critice).

Infrastructurile se pot împărți, în funcție de locul, rolul și importanța lor pentru stabilitatea, funcționalitatea și securitatea sistemelor și proceselor, în trei mari categorii:

a) infrastructuri obișnuite – ce reprezintă o structură, un cadru, care asigură construcția și funcționarea sistemului, nu prezintă calități deosebite în afara celor care le justifică existența și prezența în cadrul sistemelor și proceselor (drumuri, căi ferate, etc.).

b) infrastructuri speciale – au un rol deosebit în funcționarea sistemelor și proceselor, asigurându-le acestora o eficiență sporită, calitate, confort, performanță.

c) infrastructuri critice – de care depinde asigurarea securității în funcționarea sistemelor și în derularea proceselor economice, sociale, politice, informaționale și militare.

Infrastructurile critice sunt, potrivit accepțiunii comunitare, instalațiile fizice și tehnologice ale informației, rețelele, serviciile și activele care, în caz de oprire sau de distrugere, pot să producă incidente grave asupra sănătății, securității sau bunăstării economice a cetățenilor sau activităților guvernelor statelor membre.

Infrastructurile critice înglobează:Instalații și rețele din sectorul energiei (în special instalațiile de producere a electricității, de petrol și de gaze, instalațiile de stocaj și rafinăriile, sistemele de transport și de distribuție);Tehnologii de comunicații și de informații (telecomunicațiile, sistemele de radiodifuziune, programele, materialul informatic și rețelele, inclusiv Internetul etc.); Finanțe (sectorul bancar, piețele de valori și investițiile);Sectorul de îngrijire a sănătății (spitale, instalații de îngrijire a bolnavilor și băncile de sânge, laboratoare și produse farmaceutice, servicii de urgență, de căutare și salvare); Aprovizionarea cu apă (rezerve, stocaj, tratament și rețele de distribuție); Transporturi (aeroporturi, porturi, instalații intermodale, căi ferate, rețele de tranzit de masă, sisteme de control trafic); Producția, stocajul și transportul produselor periculoase (materiale chimice, biologice, radiologice și nucleare).

Situația infrastructurilor critice este foarte complexă ca urmare a concentrării întreprinderilor în mari localități, raționalismului industrial, fabricării în flux continuu, precum și interdependențelor legate de producție și distribuție. Toate aceste interdependențe fac să crească foarte mult vulnerabilitățile întregului sistem și ale tuturor infrastructurilor critice. De aceea, în mod paradoxal, numărul infrastructurilor critice crește concomitent cu evoluția procesului de integrare europeană.

Infrastructurile critice cunosc o anumită dinamică, unele pot deveni critice sau pot ieși din această categorie. Comisia Europeană sugerează trei criterii esențiale pentru identificarea potențialelor infrastructuri critice:

1. Întinderea sau suprafața – deteriorarea infrastructurii critice este evaluată în funcție de regiunea geografică susceptibilă de a fi atinsă, de dimensiunea internațională, națională, provincială /teritorială sau locală;

2. Gradul de gravitate – incidența sau degradarea pot fi nule, minime, moderate sau ridicate, sugerându-se următoarele criterii pentru evaluarea acestuia: incidența economică, incidența asupra publicului, incidența asupra mediului, dependența și incidența politică.

3. Efectul în timp – acest criteriu indică momentul în care degradarea infrastructurii respective poate avea o incidență majoră sau un efect grav (imediat, după 24 – 48 de ore, într-o săptămână sau într-un termen mai lung).

Este datoria fiecărui stat să identifice infrastructurile critice situate pe teritoriul său. Dar statele europene nu sunt singure, izolate, ci în relații extrem de strânse și complexe. Dependențele și interdependențele sunt atât de mari încât nici un stat, în condițiile actuale și în cele viitoare, nu va putea exista ori supraviețui de unul singur. De altfel, a dispărut conceptul de independență absolută a unei entități statale. Europa de azi este interdependentă. Lumea de azi devine din ce în ce mai mult interdependentă, deci responsabilă de tot ce întâmplă nu numai în relațiile internaționale, ci și pe teritoriul fiecărui stat în parte. De aceea, procesul de identificare, de analiză, evaluare și securizare (protecție) a infrastructurilor critice nu poate fi fragmentat și, cu atât mai puțin, izolat. Dacă un singur stat nu-și îndeplinește obligațiile de a identifica infrastructurile critice pe teritoriul său și de a lua, în context bilateral, regional, european și chiar global, măsurile ce se impun pentru reducerea vulnerabilităților acestora, pentru contracararea amenințărilor și asigurarea standardelor de protecție și de securitate necesare, efectele vor fi resimțite, într-o formă sau alta, de toate celelalte state, de întreaga regiune ori la nivel global.

Criteriile de selecție a elementelor de infrastructură critică din economie definesc acele entități economice funcționale care oferă produse /bunuri și servicii de utilitate publică, vitale pentru societate, a căror distrugere, degradare ori aducere în stare de nefuncționalitate produce efecte negative majore asupra populației, mediului și securității economice la nivel național sau zonal. În economie, elementele de infrastructură critică sunt în domeniile producției industriale, de apărare, energetic și cel al resurselor naturale. Necesitatea și dimensiunea internațională a responsabilității identificării, evaluării, protecției și securizării infrastructurilor critice energetice rezultă din următoarele realități:

▪ creșterea vulnerabilităților infrastructurilor critice energetice dintr-un stat determină, într-o formă sau alta, creșterea vulnerabilității tuturor infrastructurilor critice din zonă sau din rețea;

▪ majoritatea infrastructurilor critice din sectorul energetic sau care pot deveni critice depășește aria geografică a statelor politice;

▪ caracteristicele rețelelor energetice accentuează interdependențele și, în aceeași măsură, sporesc vulnerabilitățile tuturor structurilor participante, dar și capacitatea și forța de rezistență la perturbații și amenințări.

Desigur, nu vor putea fi protejate complet și în orice moment toate infrastructurile critice din domeniul energetic. Dar evaluarea amenințărilor la adresa acestora, a vulnerabilităților de sistem și de proces, cooperarea internațională și realizarea unui sistem european (regional) de identificare, monitorizare, evaluare, securizare și protecție, creează premisele gestionării eficiente a securității infrastructurilor critice energetice.

Elementele de infrastructură energetică critică sunt selectate după anumite criterii: elemente a căror nefuncționalitate conduce la un impact major asupra populației și economiei; structuri vitale care, prin imposibilitatea agentului economic de a-și exercita funcțiunile, provoacă disfuncționalități grave în alimentarea cu energie;puncte critice în cadrul societăților din domeniul energetic, elemente care pot determina disfuncții, vulnerabilități, factori de risc, amenințări, stări de pericol, agresiuni; cauze de apariție a unor situații de urgență asupra elementelor de infrastructură energetică. O direcție prioritară de acțiune pentru realizarea obiectivelor strategiei de securitate națională o reprezintă necesitatea declanșării unui amplu proces de dezvoltare, modernizare și asigurare a protecției infrastructurii critice, a elementelor vitale ce vizează pregătirea economiei pentru a face față riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale. În acest scop, este necesar să se acționeze pentru modernizarea și adaptarea legislației și instituțiilor cu exigențele impuse de noile riscuri și amenințări și cerințele determinate de nevoile de cooperare în cadrul NATO, Uniunii Europene și parteneriatelor strategice, în raport cu dinamica reală a proceselor. Cuprinzând elemente ușor de identificat și bine cunoscute opiniei publice, infrastructurile critice din domeniul energetic se află în atenția specialiștilor de mai mult timp, sunt mai bine reglementate, iar rolurile și responsabilitățile sunt mai bine delimitate între stat (și chiar la nivelul Uniunii Europene) și, respectiv, deținătorii, operatorii și utilizatorii acestei infrastructuri. Datorită complexității problematicii, este important aportul fiecărei părți, precum și parteneriatul dintre acestea.

La sfârșitul anului 2008, pe 8 decembrie, a fost adoptată directiva 114/2008 a CE privind identificarea și desemnarea infrastructurilor critice europene și evaluarea necesității de îmbunătățire a protecției acestora. Adoptarea acestei directive s-a făcut după o perioadă relativ lungă de dezbateri la nivel politic și la nivel de specialiști care a debutat cu adoptarea la 20 octombrie 2004 de către Comisia Europeană a Comunicării privind protecția infrastructurilor critice în cadrul luptei împotriva terorismului. Discuțiile au fost generate de valul de acțiuni teroriste din Europa (Madrid 2003 și Londra 2004) și au scos la iveală necesitatea de îmbunătățire, la nivel european, a prevenirii atacurilor teroriste asupra infrastructurilor critice, a pregătirii împotriva atacurilor respective și a reacției la acestea. Modernizarea accelerată a mediului socio-economic din România, transformarea activităților, a relațiilor dintre organizații, a mediului social și a celui profesional, dar și progresul tehnic, migrația valorilor dinspre tangibil spre intangibil fac să apară modificări în contextul de amenințări, să potențeze vulnerabilități mai vechi sau mai noi, să conducă la noi riscuri de securitate legate de cerințe care, aparent, au fost soluționate. În ultimele două decade, definiția securității a fost lărgită, incluzând cele mai multe dintre circumstanțele care pot afecta bunăstarea națională sau interesele comunității, într-o gamă de amenințări pornind de la schimbările climatice și dezastrele naturale până la atacurile teroriste.

Infrastructurile critice, a căror definire este în continuare larg dezbătută, constituie coloana vertebrală a țărilor, a regiunilor, chiar a continentelor. Delimitarea infrastructurilor critice încă generează controverse, elementul esențial fiind amploarea impactului provocat de întreruperea funcționării acestora sau de deteriorarea nivelului de serviciu furnizat. În corelație cu schimbările induse de fenomenul globalizării, mastermodelul, care se dezvoltă sub conceptul de protecție a infrastructurilor critice, poate genera instrumente esențiale de guvernare și gestionare a problematicilor curente. Astfel, elaborarea și aplicarea unor metodologii de evaluare și estimare a interdependențelor poate asigura un suport important pentru decizie la nivelul statelor și/sau regiunilor. Un exemplu este criza financiară sau intervenționismul reglementatorilor, care se încadrează, după toate criteriile, ca influențe majore asupra infrastructurii critice, iar impactul său este foarte greu de evaluat și estimat, majoritatea statelor reacționând reactiv prin eforturi considerabile. În acest sens avem exemplul black-out-ului american, când, din considerente economice de eficientizare a sistemelor de producție energie electrică, au fost desconsiderate capacitățile de producție pentru energie de vârf, și chiar închise, deoarece costurile sunt mai ridicate față de producătorii de bandă, iar la momentul de depășire a capacităților maxime a producătorilor de banda, nemaiexistând capacitățile de vârf , întreg sistemul a colapsat. Pierderile estimate s-au ridicat la aprox. 3 miliarde de dolari. Structurarea sistemelor, conform modelelor prezentate anterior, se va aplica la nivel organizațional, național sau regional și va implica participarea tuturor părților interesate pe baza unor principii comune. Astfel, în Cartea verde pentru un program european privind protecția infrastructurilor critice, prezentată de Comisia Europeana în noiembrie 2005, sunt enunțate principiile denumite: subsidiaritate, complementaritate, confidențialitate, cooperare, abordare sectorială și proporționalitate.

3.4. Protecția infrastructurii critice din sectorul energetic european

Securitatea națională și internațională sunt dependente, în foarte mare măsură, de infrastructurile critice, care sunt tot mai vulnerabile în fața mijloacelor din ce în ce mai sofisticate de atac asupra lor. Sunt acceptate două axiome în analiza acestui domeniu: practic, este imposibil să se asigure protecția 100% a unei infrastructuri critice; nu există o soluție unică, universală pentru rezolvarea acestei probleme.

În timp ce dezastrele naturale cresc în amplitudine și frecvență, iar fenomenul terorist cunoaște o amploare fără precedent, infrastructurile critice au nevoie de o protecție sporită față de amenințări și pericole. Acest lucru a determinat ca la nivel mondial, să se înregistreze o preocupare deosebită a guvernelor de a asigura o stare de securitate populației și a autorității statului. În acest sens, ca o primă etapă de abordare a fost evaluarea vulnerabilităților și a impactului asupra societății în cazul disfuncționalităților infrastructurilor și serviciilor. În general, statele europene au stabilit în categoria obiectivelor critice: telecomunicațiile, sursele de apă și energie, rețelele de distribuție, producția și distribuirea hranei, instituții de sănătate, sistemele de transport serviciile financiar-bancare, instituțiile de apărare și ordine publică (armata, jandarmerie și poliția). În acest sens, o infrastructură critică reprezintă un bun material sau obiectiv complex care este vital pentru funcționarea în ansamblu și, de regulă, interconectat cu alte infrastructuri ale economiei și societății.

Totalitatea măsurilor stabilite pentru prevenirea și reducerea riscurilor de blocare a funcționării sau de distrugere a acesteia, care la rândul ei ar afecta alte procese economice ce ar provoca victime sau ar avea impact major asupra bunei guvernări și asupra moralului populației, constituie protecția unei infrastructuri critice. Securitatea națională și internațională sunt dependente, în foarte mare măsură, de infrastructurile critice ale societății. Dar acestea sunt tot mai vulnerabile în fața mijloacelor din ce în ce mai sofisticate de atac asupra lor. Ele devin critice datorită, în primul rând, vulnerabilității lor la acele amenințări care le vizează în mod direct sau sunt îndreptate împotriva sistemelor, acțiunilor și proceselor din care fac parte, pe următoarele coordonate:

▪ componenta interioară – definită pe creșterea (directă sau impusă) vulnerabilităților infrastructurilor cu rol important în funcționarea și securitatea sistemului;

▪ componenta exterioară – care se definește pe infrastructurile exterioare cu rol important în stabilitatea și funcționalitatea procesului și a sistemelor în care sunt acestea integrate, asociate sau relaționate;

▪ componenta de interfață – definită pe mulțimea infrastructurilor din imediata vecinătate, care nu aparțin nemijlocit sistemului, dar îi asigură acestuia relaționările de care are nevoie pentru stabilitate, funcționalitate și securitate.

Amenințările la adresa infrastructurilor critice sunt condiționate, favorizate și facilitate de: lipsa de flexibilitate – dată de caracterul fix și de locația relativ exactă a infrastructurilor, inclusiv a celor critice; flexibilitatea, fluiditatea pericolelor și amenințărilor, precum și spectrul foarte larg de manifestare a acestora; caracterul greu previzibil și surprinzător ale pericolelor și amenințărilor la adresa infrastructurilor critice.

Între mulțimea infrastructurilor critice și cea a pericolelor și amenințărilor la adresa acestora se creează întotdeauna relații de intercondiționare directă, intempestivă, bine cunoscută sau aleatoare, ceea ce face extrem de dificil de realizat politicile, strategiile și practicile de protecție, fiind promovate următoare moduri de abordare: luarea în considerație numai a securității conexiunilor, competențele protecției fizice fiind disipate între diverse organisme de stat sau private; asigurarea funcționării neîntrerupte a elementelor fizice (componente) ale infrastructurilor critice; realizarea unui sistem minim obligatoriu de protecție a anumitor componente vitale, inclusiv a unor organisme statale.

Printre direcțiile principale de acțiune pentru adaptarea și modernizarea infrastructurii critice energetice se va număra și dezvoltarea, securizarea și realizarea – pe rute alternative – a unor noi rețele de aprovizionare cu energie, în consens cu proiectele strategice ale Uniunii Europene și cu interesele României în regiunea Mării Negre. Gestionarea securității (inclusiv în domeniile subsumate, respectiv energetic) este definită de Comisia Europeană ca un proces deliberat prin care se vizează evaluarea riscului și punerea în operă a acțiunilor destinate să-l aducă la un nivel determinat și acceptabil, având următoarele etape:identificarea riscului asociat vulnerabilităților de sistem și de proces al infrastructurilor critice, pericolele și amenințările la adresa acestora; analiza și evaluarea de risc; controlul dinamicii acestuia; menținerea riscului în limitele stabilite.

Responsabilitatea identificării, evaluării, protecției și securizării infrastructurilor critice, în condițiile creșterii interdependențelor, accentuării vulnerabilităților și proliferării amenințărilor la adresa acestora, capătă valențe și valori internaționale, devenind o chestiune vitală pentru buna funcționare a societății.

3.4.1. Protecția infrastructurii critice din sectorul energetic – abordare în context european

Directiva Uniunii Europene nr.114/2008 își propune organizarea, la nivel european, a protecției infrastructurii critice „europene”. Încă de la început, trebuie subliniat faptul că responsabilitatea revine statelor membre, activitatea pentru protecția infrastructurii critice urmând principiile subsidiarității și proporționalității.

Deși s-a dorit inițial un document general, care să conducă la un cadru coerent pentru toate categoriile de infrastructură critică, Directiva abordează doar două domenii și anume energie și transporturi.

În sensul Directivei, infrastructura critică este definită ca ”un element, un sistem sau o componentă a acestuia, aflat pe teritoriul statelor membre, care este esențial pentru menținerea funcțiilor societale vitale, a sănătății, siguranței, securității, bunăstării sociale sau economice a persoanelor, și a căror perturbare sau distrugere ar avea un impact semnificativ într-un stat membru ca urmare a incapacității de a menține respectivele funcții”. Trebuie remarcat faptul că această definiție creează premizele dezvoltării activității de protecție a infrastructurii critice la nivel național, trasând cadrul general de abordare.

În ceea ce privește infrastructura critică europeană, aceasta este definită ca o infrastructură critică localizată în statele membre, a cărei perturbare sau distrugere ar avea un impact semnificativ asupra a cel puțin două state membre. Importanța impactului se evaluează din perspectiva criteriilor intersectoriale. Aceasta include efectele ce rezultă din relațiile intersectoriale de dependență de alte tipuri de infrastructuri.“

În mod explicit, din punct de vedere al protecției infrastructurii critice europene, sunt menționate următoarele obligații ale statelor membre:

• desemnarea unui punct național de contact care are ca principală sarcină coordonarea chestiunilor legate de protecția infrastructurilor critice europene;

• desemnarea la nivel de operator a unui „ofițer de legătură pentru securitate” care reprezintă responsabilul în ceea ce privește problematica de protecție a infrastructurii critice europene;

• întocmirea de către operatori a „Planului de Securitate pentru operatori” document care identifică elementele de infrastructură critică europeană și soluțiile de securitate existente.

În Anexa II a Directivei, este prezentat un ghid minimal pentru întocmirea planului de securitate al operatorului, prin care sunt identificate elementele de infrastructură critică și soluțiile de securitate existente sau care sunt puse în aplicare pentru protecția acestora. Pașii care trebuie parcurși sunt următorii:

• identificarea elementelor importante;

• efectuarea unei analize de risc bazate pe scenarii de amenințări majore, pe punctele vulnerabile ale fiecărui element și pe impactul potențial;

• identificarea, selectarea și stabilirea priorităților în ceea ce privește contramăsurile și procedurile, făcându-se distincție între măsurile permanente și măsurile graduale. Deși nu sunt exprimate în mod direct și explicit, obligațiile statelor membre sunt trasate prin raportările care trebuie efectuate periodic. De altfel, din textul Directivei reiese faptul că la nivel național sunt instituite măsuri suficiente pentru protecția infrastructurilor critice și un sistem bine organizat de monitorizare a capacității acestora de a face față amenințărilor provocate de dezastre naturale sau de acțiuni umane. De asemenea se presupune un sistem organizatoric adecvat la nivel național unde sunt implicați toți factorii care au roluri în protecția infrastructurilor critice, atât din rândul autorităților statului dar și din cadrul operatorilor de infrastructură critică.

Referindu-ne la sectorul energetic, și în principal la electricitate, putem afirma că există premizele în acest moment de a face față unor amenințări variate. Trebuie să remarcăm faptul că cea mai recentă avarie de sistem energetic românesc a avut loc la 10 mai 1977, deci înregistrăm o perioadă de peste 35 de ani în care sistemul și-a dovedit fiabilitatea și siguranța în funcționare. Contextul actual însă este caracterizat de apariția unui nou spectru de amenințări, care conduc inevitabil la reconsiderarea conceptului de securitate a sistemelor electro-energetice. Ca infrastructură distribuită, sistemul electroenergetic românesc are astăzi o structură complexă, în care diversele entități de producere, transport și distribuție cooperează având la bază relații contractuale. Acest lucru conduce la disfuncționalități în abordarea situațiilor de urgență și incoerente în ceea ce privește stabilirea planurilor comune de restaurare în urma unor situații deosebite. Deși din punct de vedere tehnic sistemul electroenergetic are o funcționare unitară, prin componenta contractuală apar interdependențe la nivel sectorial care pot conduce la vulnerabilități suplimentare.

Fenomenele meteorologice extreme sunt realități cu care ne confruntăm din ce în ce mai des în viața cotidiană. În momentul de față amenințările legate de dezastrele naturale trebuie reconsiderate datorită depășirii limitelor de calcul avute în vedere la proiectarea diverselor elemente. În contextul actual, în care se manifestă o exacerbare a fenomenului terorist la nivel mondial, precum și o creștere a tendințelor infracționale la nivel național, o componentă deosebit de importantă a protecției infrastructurii critice devine protecția fizică a obiectivelor. Această activitate capătă , pe lângă latura de conformitate la legislația în vigoare și valențe de eficiență prin protejarea activelor, tangibile și intangibile ale operatorilor. Prin lege, Compania Națională de Transport a Energiei Electrice, Transelectrica SA, asigură funcționarea sigură, stabilă și economică a Sistemului Electroenergetic Național – SEN în beneficiul tuturor utilizatorilor rețelei electrice și al consumatorilor de energie electrică. Prin funcțiile sale de operator de sistem și de transport care gestionează Sistemul Energetic Național, Transelectrica asigură transportul energiei electrice, conducerea tehnică unitară a sistemului electroenergetic din România, managementul interconexiunilor cu țările vecine, tranzitul de energie electrică, precum și administrarea pieței angro de electricitate. Criticitatea acestor funcții nu rezidă doar din pagubele de natură economică datorate unor întreruperi, dar și din faptul că funcțiile operatorului de sistem și de transport sunt nesubstituibile, astfel că orice disfuncționalitate afectează în mod covârșitor toate activitățile economice și sociale. Având în vedere dezvoltarea sectorului electroenergetic la nivel național și european, compania și-a definit un plan de acțiuni care contribuie la creșterea securității energetice a României. Dintre acestea menționăm: îmbunătățirea nivelului tehnic al infrastructurii de transport (stații și linii electrice, echipamente și instalații) prin lucrări de modernizare și retehnologizare; dezvoltarea de capacități suplimentare de interconexiune cu țările vecine; participarea specialiștilor companiei în grupurile de experți din diverse structuri europene implicate în dezvoltarea strategiei de securitate energetică europeană; participarea la diverse proiecte finanțate prin programele Uniunii Europene referitoare la securitatea energetică și protecția infrastructurii critice; creșterea gradului de interoperabilitate cu ceilalți actori din sistemul energetic național, precum și cu autoritățile statului în cazul situațiilor de urgență. Prin acțiunile și realizările sale în domeniul protecției infrastructurilor critice, Transelectrica își afirmă rolul de garant al bunei funcționări a sectorului electroenergetic și de factor activ în dezvoltarea durabilă a României.

3.5. Paradigma Energie + Informație (E+I) a noii evoluții în domeniul infrastructurilor critice europene

„În prezent, infrastructurile critice energetice sunt expuse nu numai tradiționalelor măsuri specifice de protecție, siguranță tehnică și disponibilitate în exploatare, dar și unei game noi de amenințări de securitate, acest fapt datorându-se numeroaselor posibile vulnerabilități și puncte slabe din arhitectura acestora, multe dintre acestea cauzate de folosirea extensivă a sistemelor de informații și comunicații și a tehnologiilor de rețea din cadrul sistemelor complexe. Această situație nu poate fi ignorată, din cauza potențialelor consecințe grave la adresa bunei funcționări a unor obiective energetice.

În etapa actuală, rețelele de control care deservesc majoritatea instalațiilor energetice sunt integrate în sistemele de informații și de comunicații, incluzând aici și rețelele de management al afacerilor companiei, în timp ce majoritatea serviciilor de supraveghere tehnică și întreținere a echipamentelor vitale sunt operate de la distanță. În ultimii ani, s-a înregistrat o creștere calitativă în ceea ce privește protecția acestor instalații împotriva acțiunilor teroriste, a crimei organizate sau a extremismului radical.

Evoluțiile înregistrate în ultima decadă, schimbarea dramatică a condițiilor de securitate după evenimentele de la 11 septembrie 2001 și folosirea intensivă a componentei de tehnologia informației și comunicații (TIC) au favorizat și contribuit la crearea de noi metode de atac informatic și tehnologic asupra acestor instalații. Paradoxul apare atunci când se conștientizează aspectul că folosirea sistemelor de tehnologia informației și comunicații (TIC) la scară largă creează, pentru diverse entități interne sau externe cu intenții ostile premeditate, tot mai multe oportunități de a penetra sistemul. Violarea integrității, disponibilității și a confidențialității datelor poate afecta funcționarea unei companii și poate fi privită ca doar o parte dintr-un complex de acțiuni agresive la o scară mult mai mare. Aceste evenimente nu pot fi ignorate din cauza consecințelor dezastruoase pe care le pot genera, respectiv, costuri materiale și efecte în cascada foarte mari, ca urmare a căderii, iar închiderea, chiar temporară, a unei centrale de generare a curentului electric, manevrele tehnice pentru repornirea grupurilor energetice sau scurgerile necontrolate de materiale poluante în mediu (aer, apa, sol) pot provoca dezastre ecologice. Procesul de digitalizare și de interconectare a sistemelor energetice este ireversibil, iar avantajele folosirii pe scară largă a diverselor sisteme TIC sunt prea importante pentru buna funcționare a infrastructurilor gestionate de diverse companii și piețe energetice pentru a fi ignorate. Utilizarea unui sistem TIC are însă anumite consecințe, dintre care cele mai relevante sunt interconectarea diverselor sisteme energetice a creat marile sisteme de sisteme, care includ mai multe companii, aflate sub diferite jurisdicții, neexistând, astfel, un singur punct de referință, pentru ca sistemele de sisteme sunt caracterizate prin existența mai multor factori de decizie independenți care activează în cadrul unor sisteme legislative și de politici de securitate distincte și diferite. Acest lucru este cel mai clar evidențiat în Europa, ceea ce a condus la elaborarea unor aranjamente guvernamentale corespunzătoare, aflate la intersecția dintre operațiunile tehnice de exploatare a rețelelor de energie, fluctuațiile pieței de energie și măsurile de securitate specifice.

Apariția paradigmei Energie + Informație (E+I): companiile energetice nu mai pot fi privite doar ca simple entități "Energetice" (E); prin eforturile susținute de "Informatizare" (I) acestea sunt, în acest moment, entități reale "E+I". Companiile și sistemele de energie sunt condiționate de variabilele energetice, cât și de sistemele de informații, în ceea ce privește interacțiunea dintre segmentul tehnic și cel de afaceri, legăturile dintre clienți și autorități, în stabilirea prețurilor etc.

În viitorul apropiat se prevede că sistemele energetice vor deveni din ce în ce mai conectate cu infrastructurile de informații, cu cele de transport, aprovizionare cu apă, hrană, serviciile financiare și serviciile de urgență. Acest aspect impune atenției societăților moderne rezolvarea următoarelor probleme:

 – cunoașterea în detaliu a interdependenței dintre aceste sisteme trebuie să fie punctul de plecare pentru o definire mai bună a măsurilor de securitate care au rolul de a minimiza vulnerabilitățile, de a detecta atacurile potențiale si de a preveni căderile în cascadă;

– aceste măsuri de securitate trebuie să fie împărțite între diverși actori și elaborate în conformitate cu legislația europeană, națională și prevederile autorităților competente. Infrastructurile critice energetice (ca și alte infrastructuri critice) au și o dimensiune publică, iar costurile pentru asigurarea securității acestora pot depăși cifrele acceptabile din punct de vedere al afacerilor private. Astfel, pentru asigurarea cerințelor minime de securitate la standardele de performanță cerute de către autorități se impune existența și funcționarea unor asocieri între autoritățile publice și mediul privat.

– multitudinea actorilor, unii dintre aceștia având un statut transnațional, impune o definire clară a ceea ce este critic și pentru cine. Întreruperea serviciilor energetice într-o zonă poate depinde de diminuarea capabilităților unor infrastructuri critice din altă zonă.

Acest lucru influențează și nivelul de protecție care, în baza unor standarde sectoriale bine definite, este considerat adecvat. Definirea protecției infrastructurilor critice energetice trebuie să fie construită pe evaluarea profundă a securității lor, care impune:

1) cunoașterea punctelor slabe ale sistemului (dar trebuie luat în considerare faptul că majoritatea companiilor nu sunt destul de interesate să discute aceste probleme și faptul că cele mai mari probleme apar în urma procesului de interacțiune dintre sistemele și serviciile critice interconectate);

2) cunoașterea riscurilor și vulnerabilităților care ar putea amenința infrastructurile și sistemele critice în contextul unei abordării de tip "all-hazard", care presupune: dezastrele naturale, erorile umane în exploatare și organizaționale, avarii tehnice și sistemice sau atacuri intenționate asupra unor elemente vitale ale infrastructurilor critice.

O problemă aparte care poate să apară în cadrul unei rețele de infrastructuri critice este legată de « colectarea și procesarea datelor de securitate »  (sistemul SCADA). Pentru elaborarea unor evaluări corecte și realiste, este necesară obținerea de date, care, însă, de multe ori sunt limitate. În prezent, companiile care gestionează diverse infrastructuri critice nu își împărtășesc experiența în domeniu și nu au un schimb util de date specifice domeniului, justificând această lipsă de comunicare prin faptul că ar putea revela informații sensibile sau confidențiale la adresa elementelor de sistem pe care le gestionează. În afară de promovarea transferului de informații în cadrul asocierilor public-privat, autoritățile competente ale statului trebuie să rezolve și problemele legale și barierele care stau în calea competiției libere care ar putea împiedica fluxul datelor de securitate. O altă etapă care trebuie abordată și implementată este metodologia specifică pentru colectarea datelor de securitate, care necesită implementarea de instrumente de modelare-simulare și înființarea unor echipe de specialiști ce vor beneficia de laboratoare pentru studii și experimente în acest domeniu.

În contextul conceptului "Energie și Informație" (E+I), această ultimă etapă apare ca o condiție sine qua non pentru înțelegerea științifică a măsurilor complexe de securitate a infrastructurilor critice, în general, și a infrastructurii critice energetice – energie electrică, în special. Specialiștii vor stabili vulnerabilitățile și probabilitatea de apariție a unor evenimente nedorite, precum și măsurile de limitare și intervenție in situații de urgență. În concluzie, experimentele de evaluare și îmbunătățire a securității infrastructurilor critice care vor lua în considerare toate aspectele legate de noile infrastructuri de energie în permanenta dezvoltare, îndeosebi paradigma "E+I" și analiza aprofundată a conceptului "sisteme de sisteme" vor permite sectorului industrial de profil și guvernelor să implementeze soluții tehnice corespunzătoare.”

Capitolul 4

SECURITATEA ENERGETICĂ A EUROPEI ȘI SECURITATEA ENERGETICĂ A ROMÂNIEI ÎN CADRUL REGIUNII EXTINSE A MĂRII NEGRE

4.1. Considerații privind Regiunea extinsă a Mării Negre

Construirea unui climat de securitate și prosperitate în zona Mării Negre reprezintă o direcție distinctă de acțiune în cadrul strategiei de securitate națională, România având un interes strategic fundamental ca regiunea extinsă a Mării Negre să fie stabilă, democratică și prosperă, strâns conectată la structurile europene și euroatlantice. Ca stat de graniță al Uniunii Europene și membru al NATO, România are interesul major ca, împreună cu statele vecine, să mențină pacea și buna-înțelegere în relațiile dintre ele, să creeze comunități regionale pluraliste și să aibă un comportament predictibil în domeniul securității.

Fig. 1

Marea Neagră între Europa, Orientul Mijlociu și Asia Centrală

Subsumat acestui interes, obiectivul strategic al țării noastre – vector dinamic al securității democratice, stabilității și prosperității economice – este acela de a stimula o implicare europeană și euroatlantică puternică în regiune.

Regiunea Mării Negre – localizată la interferența a trei zone de importanță deosebită – Europa, Orientul Mijlociu și Asia Centrală, este o zonă principală de tranzit pentru resurse energetice și, totodată, un spațiu important de manifestare a unor riscuri asimetrice și focare de conflict, având un impact semnificativ asupra securității euroatlantice.

Zona Mării Negre reprezintă centrul de stabilitate al unui arc ce se întinde din Balcani până în Caucazul de Sud. Europa de Sud-Est nu mai este formată doar din Balcani, ci și din Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Turcia și Cipru. În procesul de redefinire a Europei și de transformare a Alianței Nord-Atlantice (care și-a adăugat rolul de instrument în operațiunile de menținere a păcii și prevenirii conflictelor), zona extinsă a Mării Negre reprezintă o provocare pentru Occident de a remodela această regiune, în sensul securizării ei și ancorării la idealurile și valorile democratice, contribuind astfel la soluționarea numeroaselor conflicte și tensiuni (Cecenia, Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, Nagorno-Karabach etc.), precum și la atingerea obiectivului de proiectare a stabilității în Orientul Mijlociu.

Fără a fi o simplă zonă tampon sau periferică, regiunea Mării Negre este un conector de importanță strategică, situată pe coridorul ce leagă comunitatea euroatlantică (în calitate de furnizor de securitate și consumator de energie) de arealul Orientului Mijlociu – Regiunea Caspică – Asia Centrală (în calitate de furnizor de energie și consumator de securitate). Din punct de vedere energetic, regiunea Mării Negre este principalul spațiu de tranzit și o sursă pentru energia ce se consumă în Europa, iar prognozele întrevăd creșterea substanțială a ponderii sale în următoarele decenii.

În acest sens, România acționează pentru promovarea democrației și dezvoltării economice, securității energetice, creșterii încrederii, consolidării stabilității, prin cooperarea cu statele riverane Mării Negre – Bulgaria, Georgia, Federația Rusă, Republica Moldova, Turcia și Ucraina, cu celelalte state din vecinătatea apropiată, precum și cu alte entități membre ale comunității euroatlantice. Concomitent, în cadrul procesului de constituire – în acest spațiu – a unei euroregiuni de dezvoltare, România vizează facilitarea cooperării cu statele membre ale Uniunii Europene prin stimularea dezvoltării infrastructurii energetice.

4.2. Securitatea energetică în Regiunea Mării Negre

Conceptul securității energetice este definit și asigurat de o sumă de termeni, respectiv: securitatea surselor energetice; securizarea traseelor energetice existente; identificarea unor trasee alternative de energie ; identificarea unor surse alternative de energie ; protecția mediului înconjurător. Paradigma securității energetice aplicabilă zonei extinse a Mării Negre are elemente specifice ce sunt determinate de configurația politico-militară din această regiune.

În privința securității surselor energetice, elementele ce configurează mediul de referință specific regiunii sunt: conflicte etnice, cum ar fi cele din Nagorno Karabakh, Sudul Oseției și Abkhazia, sau cele de natură etnico-religioasă, instabilitatea politică și economică, existența regimurilor opresive și fenomenul de radicalizare a opoziției politice, creșterea militantismului islamic în regiune, activarea organizațiilor teroriste, instituționalizarea fenomenului de crimă organizată și dezvoltarea economiilor subterane.În acest context, promovarea valorilor democratice în regiune rămâne singura metodă de asigurare a stabilității în aceste zone.

Regiunea Mării Negre este o zonă a conflictelor potențiale și reale. Războiul de lungă durată dintre Armenia și Azerbaidjan, disputele Georgiei cu Abhazia, conflictele din Caucazul de Nord sunt exemple elocvente în acest sens, la care se adaugă contradicțiile dintre Ucraina și Rusia. Bulgaria se confruntă cu problema musulmanilor etnici, care implică tensionarea relațiilor acesteia cu Turcia. Totodată, o influență majoră asupra climatului din regiune este indusă de consecințele diferendului iugoslav. Astfel, pe ansamblu, situația este agravată de existența unor pretenții teritoriale reciproce ale mai multor state din bazinul Mării Negre.

Distincția între cele două tipuri de atacuri se referă la faptul că sabotajele vizează, în special, obținerea unor ascendente economice sau sunt folosite ca mijloc de coerciție politică, iar atacurile teroriste asupra infrastructurii energetice se înscriu în evoluția mediului internațional de securitate de după evenimentele din 11 septembrie 2001. Vulnerabilitatea rutelor de transport fac din acestea ținta preferată a grupărilor teroriste, iar astfel riscul producerii unor atacuri majore asupra infrastructurii strategice a crescut mult în perioada ulterioară atentatelor de pe teritoriul SUA. Din această perspectivă, în vederea asigurării securității energetice a Uniunii Europene și, implicit, a României, se impun următoarele măsuri:

– la nivel național și european se impun atât măsuri la nivel politic privind adoptarea unui cadru legislativ care să înăsprească pedepsele pentru atacurile ce vizează infrastructura energetică, dar și măsuri pentru paza fizică a rețelelor energetice, mecanisme și structuri de intervenție rapidă și asistență, completate de regândirea sistemului energetic pe principiul minimizării efectelor (crearea unui sistem eficient de identificare a unor trasee de redirijare alternativă care să preia fluxul energetic pe aria afectată, interconectarea sistemelor țărilor europene, în special celor din U.E., crearea unui sistem eficient de avertizare);

– securizarea traseelor energetice în afara spațiului național sau european – se impune identificarea unor strategii atât pentru traseele offshore cât și on-shore, deoarece fiecare în parte prezintă anumite particularități.

Cooperarea la Marea Neagră este un proces cu o determinare multiplă, fiind un spațiu de confluență. Datorită contactului dintre diversele civilizații, acest proces are, în parte, valențele unei cooperări inter-regionale. Din această cauză, turbulențele apărute în oricare dintre regiunile care au inițiat această formă de cooperare au un efect important asupra ansamblului. Menținerea, prin acceptarea șantajului politic de către comunitatea statelor democratice, a statu-quo-ului în țările din regiune dominate de regimuri autocratice nu poate fi o opțiune viabilă pe termen lung, deoarece predictibilitatea acțiunilor acestor sisteme este foarte limitată. Orice evaluări pe termen lung au grad foarte mare de incertitudine.

4.3. Evoluții și tendințe ale industriei energetice în regiunea extinsă a Mării Negre

În 19 iulie 2004, Filialele Electrica Dobrogea, Electrica Banat si Electrica Muntenia Sud au fost vândute concernului italian ENEL, acesta primind un pachet de 51% din acțiunile companiilor de distribuție de electricitate. Tranzacția a avut o valoare de 112 milioane de euro care include atât achiziția unui pachet de 24,62% din acțiunile celor două filiale, cât și majorarea simultană a capitalului acestora. În plus, ENEL a preluat datoriile celor două societăți, care se ridicau la aproximativ 100 milioane euro. Pe parcursul anului 2008, grupul italian ENEL a achiziționat și Filiala Electrica Muntenia Sud, în cadrul unei tranzacții de 820 milioane euro. De asemenea, Filiala Electrica Moldova a fost preluata de către grupul german E.ON Energie AG la data de 27 septembrie 2005, și redenumită E.ON Moldova. Cumpărătorul dețină 51% din acțiunile distribuitorului de electricitate în urma participării cu 68,6 milioane de euro la majorarea de capital. Filiala Electrica Oltenia a fost privatizată cu Grupul CEZ din Cehia (contract semnat în data de 5 aprilie 2005), noul proprietar al societății de distribuție achiziționând un pachet de 24,62% din acțiuni contra unei sume de 47,4 milioane de euro. CEZ a atins o participație de 51% în urma unei majorări de capital de 103,6 milioane de euro, intrând în posesia filialei Electrica Oltenia în octombrie.

Pe fondul crizei financiare din 2005, care a dus la prăbușirea pieței românești de capital, nu s-a realizat listarea pe piața de capital a Nuclearelectrica și a Hidroelectrica, scoaterea pe bursă a unui pachet suplimentar de 10-15% din acțiunile Transelectrica și privatizarea a trei filiale ale acesteia și nici demararea privatizării la cele trei complexuri energetice din bazinul Olteniei, respective reorganizarea Companiei Naționale a Huilei. Pe parcursul anului 2006, un raport publicat de către Comisia Europeană, în care și-a exprimat o serie de temeri referitoare la eficiența măsurilor de separare a activităților de transport de cele de distribuție a energiei, a fost evidențiat faptul că poate exista o influență negativă asupra procesului de privatizare al societăților de distribuție și furnizare Muntenia Nord, Transilvania Sud și Transilvania Nord.

Totodată, în opinia agenției Standard & Poor’s Infrastructure Finance Ratings, această separare este un subiect cu impact deosebit asupra ratingului, întrucât orice încercare de a dezmembra modelul de integrare verticală care combină producția de energie și activitățile de transport și distribuție poate destabiliza calitatea ratingului acestui sector și majora riscurile, și conex, afecta procesele de privatizare demarate la nivelul A.V.A.S.

4.4. Bursa regională de energie. Politici energetice ale principalilor jucători regionali în

regiunea extinsă a Mării Negre

Unul din obiectivele strategiei energetice este ca România să devină o putere regională, sens în care este foarte important să fie operaționalizată o bursă regională de energie electrică și, implicit, mecanisme de transparență și eficiență pe piața de energie prin perfecționarea OPCOM (operatorul care gestionează piața românească de energie). Ideea deschiderii unei burse regionale de energie pentru sud-estul Europei este agreată de comisarii europeni, experții DG TREN (Direcția pentru energie a Comisiei Europene) însușindu-și această idee, cu titlu personal și preliminar (demers finalizat pe parcursul anului 2009, după ce Transelectrica și consultantul Nord Pool implementează un proiect de adaptare a infrastructurii operatorului de energie electrică de la București).

Platforma românească se află în competiție directă cu cea de la Borzen – Slovenia, dar are avantajul unei lichidități printre cele mai ridicate din Europa, necesitând totuși măsuri prin care să se implementeze instrumente transparente și flexibile pentru perfecționarea OPCOM. În plus, diferențele mari de prețuri între țările din sud-estul Europei, cât și scăderea producției de energie în regiune (din cauza închiderii unităților centralei de la Kozlodui) sunt factori care întăresc necesitatea deschiderii unei platforme de tranzacționare regionale – factor stabilizator pentru comerțul cu energie în zonă. De asemenea, introducerea unui procent de tranzacționare obligatoriu pe o astfel de platformă regională ar putea reprezenta și un element de dinamizare a implementării pieței de energie electrică pentru toate țările din cadrul Comunității Energetice din Sud-Estul Europei. SUA acționează pentru dirijarea fluxurilor de purtători de energie spre piețele solvabile și menținerea prețurilor de desfacere în limite rezonabile. Din punct de vedere economic, interesul SUA pentru asigurarea accesului la hidrocarburile central-asiatice poate fi ușor de înțeles, ținând cont că sunt principalul consumator de petrol la nivel global și, într-o mare măsură, dependente de importul acestei resurse energetice.

Rutele de transport hidrocarburi din zonă promovate /agreate de SUA vizează ocolirea Federației Ruse și a Iranului, colaborarea cu acestea conținând riscuri sporite ale unor efecte secundare, de natură politică. Astfel, SUA i-au în calcul trasee alternative care să valorifice parteneriatele cu Turcia, Georgia și Azerbaidjan, pe de o parte, și cu Afganistan și Pakistan, pe cealaltă parte.

Federația Rusă acționează prin toate mijloacele politice și economice aflate la dispoziție pentru a restabili sau pentru a-și întări influența asupra republicilor ex-sovietice, inclusiv asupra celor caucaziene. Motivația acestor demersuri combină interesul economico-strategic al controlului direct sau indirect al resurselor de hidrocarburi din Marea Caspică, cu interesul militaro-strategic al dominării teritoriilor din vecinătate, de care depinde accesul Rusiei la zona Orientului Mijlociu. Administrația de la Moscova vizează accentuarea influenței asupra fluxului de resurse energetice spre Europa prin asigurarea controlului surselor alternative de aprovizionare și al traseelor de transport, sens în care speculează configurația etnică zonală și conflictele aferente, alimentând focarele de conflict regionale și folosind ascendentul economico-politic asupra țărilor Europei Centrale și de Sud-Est, creat pe dependența energetică. În mod constant, Federația Rusă promovează o atitudine monopolistă, căutând să rezolve problemele energetice prin acorduri statale la vârf, în scopul evitării, pentru cât mai mult timp, a influențelor pieței asupra relațiilor bilaterale și multilaterale.

Din mijloacele și metodele utilizate de Federația Rusă pentru a bloca demersurile statelor europene de materializare a unor rute alternative de aprovizionare cu gaze naturale sau acțiunile statelor ex-sovietice din Asia Centrală de diminuare a influenței ruse, se pot enumera: saturarea unor piețe de desfacere prin acordarea de condiții avantajoase la livrarea resurselor energetice și încheierea de contracte pe termen lung, prezentarea unor alternative aparent avantajoase cu obstrucționarea accesului la principalele surse de materiale energetice.

Politica energetică promovată de Federația Rusă contribuie la crearea a numeroase conflicte în interiorul granițelor comunitare, între diverse state, și, implicit, la incapacitatea coagulării intereselor U.E. într-un singur pol de acțiune în problema securității energetice. Federația Rusă, în calitate de principal furnizor, dispune de pârghiile necesare generării unor crize energetice artificiale la nivelul statelor europene, prin întreruperea inopinată a livrărilor de materii prime sau prin majorarea accelerată a prețurilor de furnizare ale acestora. Pe fondul proiectelor ce propun rute alternative de tranzit hidrocarburi, Federația Rusă vizează, în egală măsură, prezervarea dependenței energetice în țările din proximitate, care îi garantează perspectiva stabilă a unui flux energetic aducător de profit și îi asigură pârghii de influență politică, precum și dezvoltarea capacității proprii de export și transport hidrocarburi.

Fig. 2 Federația Rusă – Conducte de petrol și gaz către Europa

http://www.allrussias.com/rf/maps_rf_2.asp

Importanța zonei extinse a Mării Negre în construcția comunitară este evidențiată de integrarea României și Bulgariei în Uniunea Europeană și acceptarea Turciei drept candidată la aderare, precum și de intențiile de deschidere spre estul continentului european. Interesul principal constă în transformarea acestor state în societăți democratice stabile, care să fie capabile să disipeze către est și sud valorile occidentale. Atenția UE este focalizată pe proiecte de asistență tehnică și proiecte de investiții, aspect care, completat de dependența de resursele energetice din Federația Rusă și Orientul Mijlociu, evidențiază faptul că interesele uniunii se referă și la accesul la sursele de energie.

Preocupările în această direcție sunt relevate de strategia UE în domeniul energetic, ce vizează coordonarea eforturilor tuturor statelor membre pentru creșterea siguranței în aprovizionare, dar lipsa măsurilor concrete a permis apariția diverselor inițiative naționale, care – pe termen mediu și lung – pot compromite dezideratele europene de diversificare a alternativelor de aprovizionare și diminuare a dependenței de surse externe.

Lipsa măsurilor concrete de coagulare a intereselor UE într-un singur pol acțional în problema securității energetice a determinat adoptarea de către statele europene a unor atitudini duplicitare, ce au stabilit strategii sectoriale în funcție de interesele voalate sau declarate ale Federației Ruse. Aceasta, la rândul său, a folosit /folosește, în mod fățiș /disimulat, dependența de resursele sale energetice ca principal factor în orientarea propriilor politici, concordante obiectivelor economice și financiare vizate.

4.5. Politica energetică a României în zona Mării Negre

Poziția României îi permite acesteia să aibă un rol dual pe traseul marilor fluxuri economice, atât ca țară de tranzit, cât și ca participantă activă, având cel mai mare și bine utilat port de pe litoralul vestic al Mării Negre, racordat la coridoarele europene și la culoarul de transport transcaucazian. În acest sens, semnificative sunt și capacitățile deținute în industria de rafinare și prelucrare petrochimică, având potențialul de a deveni, în timp relativ scurt, un furnizor important de energie electrică (convențională și nucleară). În viziunea României, spațiul Mării Negre este considerat în același timp o oportunitate și o sursă de risc aflându-se la interferența a două axe strategice:

Marea Neagră – Marea Mediterană (flancul sudic al NATO, zonă de importanță strategică pentru NATO, afectată în principal de riscuri transfrontaliere)

b) Marea Neagră – Caucaz – Marea Caspică (spațiu de tranzit pentru resursele energetice ale Asiei Centrale, influențat de anumite forme de instabilitate regională).

Dezvoltarea energetică a României s-a realizat discontinuu și inconsecvent, măsurile luate pentru progresul sistemului național fiind conjuncturale și, de cele mai multe ori, rezultatul materializării anumitor factori de ordin subiectiv, atât interni cât și externi. În prezent, “Strategia energetică a României în perioada 2007-2020” – aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1069 /2007, constituie o etapă importantă în evoluția țării noastre ca membru cu drepturi depline al UE, fiind în conformitate cu cerințele orientărilor și politicilor comunitare din domeniu, dar și cu tendințele de globalizare manifestate pe plan mondial. Documentul este o cerință a necesităților interne, resimțite tot mai acut datorită inexistenței unei abordări sistemice cu privire la restructurarea /reorganizarea sectorului energetic, care să țină cont de factorii interni și de direcțiile energetice stabilite la nivel european, în general fiind preferată varianta unor politici sectoriale fragmentate (influențate, în majoritatea cazurilor, de rezultatul anumitor factori de ordin subiectiv), a căror aplicare a favorizat apariția de vulnerabilități în domeniu.

Direcțiile de dezvoltare pe care și le-a propus România prin actuala strategie, coincid, în cea mai mare parte, cu cele europene, având în vedere că mizează pe energetica nucleară (urmând a fi puse în funcțiune încă două grupuri nucleare la C.N.E. Cernavodă), consolidarea producției pe cărbune, utilizarea resurselor regenerabile și creșterea eficienței energetice. Totodată, unul din obiectivele vizate este diminuarea dependenței de importuri, sens în care se acordă atenție proiectelor de rute alternative de transport hidrocarburi, cum sunt gazoductul Nabucco și oleoductul Pan European Oil Pipeline (Constanța – Trieste), dar și cele ce vizează interconectarea sistemului autohton cu cel din Ungaria (în zona Arad – Szeged), din Ucraina (Siret – Cernăuți) și din Bulgaria (Giurgiu – Ruse).

Proiectul Nabucco are avantajul prețului mai mic față de rutele alternative (South Stream și White Stream, ambele având și porțiuni submarine ce necesită soluții tehnice costisitoare, dificile și care implică riscuri de mediu) și cel al evaluărilor favorabile privind stabilitatea țărilor tranzitate. Avantajele reale ale PEOP (cea mai scurtă rută ce leagă rezervele caspice de Europa Centrală și de Vest, cu cele mai mici riscuri de mediu, datorită conexiunii “pipe-to-pipe” la nodul din Trieste) și nevoile energetice în creștere la nivel european (ce nu pot fi satisfăcute integral în cazul materializării celorlalte alternative) relevă un nivel de certitudine indiferent de orizontul de timp proiectat.

Obiectivele privind diversificarea surselor de aprovizionare cu hidrocarburi, prin operaționalizarea unor proiecte transnaționale, evidențiază necesitatea unei poziții de ofensivitate a responsabililor decizionali pe acest palier, în concordanță cu imperativul de afirmare a rolului țării în plan regional /zonal.

Capitolul 5

PRINCIPALELE CORIDOARE ENERGETICE. PROIECTE

CU PARTICIPARE ROMÂNEASCĂ

5.1. Proiecte de tranzitare a resurselor energetice

În prezent, există următoarele proiecte pentru coridoare energetice, respectiv gazoductele South Stream, North Stream și Nabucco, la care se adaugă oleoductele Burgas—Alexandroupolis, Constanța—Trieste și Odessa—Brody—Gdansk. Dintre acestea, Oleoductul Constanța – Trieste și gazoductul Nabucco includ România. În condițiile finalizării celor două proiecte, dacă vor găsi susținerea guvernelor din țările pe care le traversează și surse de finanțare, în deceniul următor România se va conecta la resursele existente în zona Caspică. Proiectul Nabucco viza aprovizionarea pieței europene cu gaze din regiunea Mării Caspice și din Orientul Mijlociu, respectiv Iran, Irak și Egipt, iar oleoductul va facilita transportul țițeiului dinspre Marea Neagră către piața comunitară.

Oleoductul Constanța – Pancevo – Trieste

Comitetul Interstatal al proiectului Pan European Oil Pipeline (PEOP) Constanța-Trieste, reunit în perioada 8 – 9 februarie la Zagreb 2005, a aprobat forma finală a Memorandumului de Înțelegere privind susținerea și accelerarea implementării proiectului PEOP, precum și înființarea unei companii de dezvoltare a acestui proiect. România se află printre cele cinci țări implicate în construirea oleoductului Constanța- Trieste. Conform studiului de fezabilitate realizat de Hill International Consortium, pentru partea de conductă care va traversa România, beneficiile pentru țara noastră pe o durata de 20 de ani vor fi în funcție de capacitatea de tranzit care se va stabili: 2,27 miliarde dolari pentru varianta de capacitate de 40 milioane tone/an, 3,1 miliarde dolari pentru 60 milioane tone/an sau 4,39 miliarde pentru 90 milioane tone/an.

Oleoductul Constanța – Trieste reprezintă ruta cea mai directă către centrul Europei. Din Comitetul Interstatal fac parte trei țări: România, Serbia și Croația, iar Italia și Slovenia sunt membri observatori cu drepturi depline. Piața țintă a proiectului PEOP o reprezintă Uniunea Europeană, Italia fiind deținătoarea celei mai mari capacități de rafinare a petrolului din Europa.

Conducta, cu o lungime totală de 1.360 kilometri, va porni din Portul Constanța și va trece prin Serbia și Muntenegru, înainte de a ajunge în Croația. Traseul va continua până la Trieste, unde se va conecta la sistemul Trans Alpine Pipeline – TAP, care aprovizionează Austria și Germania. O altă bifurcație va asigura transportul către Veneția, urmând să alimenteze rafinăriile din nordul Italiei. Oleoductul va facilita transportul țițeiului dinspre Marea Neagră către piața europeană.

Prin conectarea la TAL (Trans Alpine Pipeline Network), piețe țintă devin și Germania, Austria și alte state vest-europene, aspect ce relevă importanța și potențialul implementării proiectului pentru securitatea energetică a spațiului comunitar.

La 22.04.2008, în cadrul ședinței Comitetului Interstatal pentru conducta Constanța – Trieste, miniștrii economiei și finanțelor din România, Croația și Serbia au semnat acordul de înființare a companiei de proiect.

La constituirea acesteia România va participa cu societățile "Conpet" și "Oil Terminal", Serbia cu "Transnafta", iar Croația cu firma "Janaf', urmând ca statul român să dețină o treime din capitalul companiei.

Semnificativ este faptul că au mai existat și alte proiecte concurente de transport al țițeiului din zona Mării Caspice înspre Europa Occidentală.

Fig. 3 Harta principalelor gazoducte aflate în stadiu de proiect în regiune

http://www.gandul.info/financiar/dupa-esecul-nabucco-romania-dezgroapa-proiectul-agri-harta-rutelor-de-gaze-din-regiune-11036589

Bulgaria, Macedonia și Albania au semnat o convenție, în luna ianuarie 2007, pentru demararea lucrărilor la conducta de petrol AMBO, care urmează să lege portul bulgar Burgas cu portul albanez Vlora, traversând teritoriul celor trei state. Conducta unește practic aceleași puncte pe care ar urma să le lege și oleoductul Constanța – Trieste, însă conducta care ar trebui să plece din portul românesc nu a obținut acordul guvernelor celor 5 state implicate.

Proiectul NABUCCO

Primele discuții referitoare la conducta de petrol care urma să lege orașele Constanța și Trieste au avut loc în 1997. Conducta de transport a gazului din regiunea Mării Caspice și din Orientul Mijlociu către piața europeană, cunoscută și sub denumirea de proiectul Nabucco, avea principal obiectiv, eliminarea dependenței României de importul de gaze din Federația Rusă. Gazele naturale erau furnizate la un preț accesibil și eliminau un monopol, dar și dezechilibrele privind distribuția de gaze pe teritoriul României (între capacitatea de stocare și necesarul de consum).

Proiectul Nabucco consta în construcția unei conducte de transport a gazului natural din regiunea Mării Caspice și din Orientul Mijlociu (Iran, Irak, Egipt) către piața europeană. Conducta care străbătea Turcia, Bulgaria, România, Ungaria și Austria, și urma a fi operațională la începutul anului 2011. Lungimea gazoductului era de 2.841 km, din care 457 km și trebuia să treacă pe teritoriul României. Valoarea totală a proiectului „Nabucco“ era estimată la 4,4 miliarde euro, iar capacitatea de tranzit a conductei de 30 miliarde metri cubi de gaze naturale pe an. Investițiile României pentru acest proiect erau estimate la aproximativ 800 milioane euro.

În momentul în care trebuia să se treacă la faza de dezvoltare a proiectului, respectiv la etapele de proiectare și construcție, compania care gestiona elaborarea studiilor – Nabucco Company Pipelines Studies – transforma în Nabucco International, compania de proiect pe acțiuni. Reprezentanții companiilor Botas (Turcia), Bulgargaz (Bulgaria), Transgaz (România), MOL (Ungaria) și OMV Erdgas (Austria) dețineau câte 20% din capitalul companiei.

Fig. 4 Principalele conducte de gaz rusești către Europa

http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Major_russian_gas_pipelines_to_europe.png

Ultimul val de extindere a spațiului comunitar a dus la o situație complet nouă pentru statele membre: pentru prima oară, Uniunea Europeană are granițe la Marea Neagră. Iar asta face ca entități care păreau atât de departe, precum Kazahstanul, să fie de fapt mult mai aproape. România putea contribui la cooperarea și stabilitatea în zona Mării Negre și a Mării Caspice, și tot ce se întâmplă în această regiune era esențial atât pentru securitatea transportului de energie, cât și în ceea ce privește mediul.

Referitor la stadiul de implementare a proiectului Nabucco, semnificative sunt următoarele aspecte :

aprobarea, de către Comisia Europeană /CE, a acordului interguvernamental cu privire la proiect ;

premise pozitive pentru alimentarea conductei cu gaz irakian;

neacceptarea, de către CE, a implicării Federației Ruse;

menținerea divergențelor dintre Turcia și ceilalți acționari pe tema utilizării gazoductului.

Pe fond, reprezentative erau și posibilitatea demarării construcției în anul 2009 și a intrării în funcțiune în 2012, precum și respingerea de către Comisia Europeană, la data de 05.05.2008, a posibilității participării la proiect a firmelor rusești, dat fiind obiectivul strategic privind diversificarea surselor de aprovizionare cu hidrocarburi.

Energia și politicile energetice ale unui stat reprezintă o componentă strategică a securității naționale. Orice tip de disfuncționalitate afectează grav toate mecanismele vitale ale statului și, derulate pe o perioadă mai lungă de timp, pot să arunce statul în colaps. Recentele evenimente pe plan regional au provocat grave disfuncționalități statelor europene și din zona bazinului Mării Negre.

Reprezentative sunt intervenția militară rusă în Georgia, distrugerea infrastructurii țării de către trupele de ocupație, menținerea unor forțe militare rusești în „zone-tampon” pe teritoriul gruzin și recunoașterea de către Moscova a independenței celor două regiuni separatiste, Abhazia și Osetia de Sud, fapt ce transformă Georgia într-un stat extrem de fragil și ridică îndoieli serioase în privința viabilității proiectelor energetice occidentale în Caucaz.

Implicațiile sunt evidente: Rusia nu va mai tolera acțiuni ale statelor CSI care îi vor pune la îndoială controlul asupra spațiului ex-sovietic. Perioada de slăbiciune a Rusiei după dizolvarea Uniunii Sovietice s-a încheiat și Moscova este pregătită să utilizeze forța pentru a-și apăra interesele. De fapt, este pentru prima oară în istorie când un aliat al Statelor Unite este atacat militar și SUA se mulțumește să răspundă prin proteste diplomatice. Motivele pot fi următoarele: în primul rând, Statele Unite sunt preocupate acum de situația din Orientul Mijlociu și Afganistan; în al doilea rând, Rusia este mult mai importantă pentru politica Statelor Unite decât Georgia. Fără acordul Rusiei, SUA nu ar fi putut avea acces la fostele baze sovietice din proximitatea Afganistanului și nu ar fi putut înlătura regimul taliban de la putere. Mai mult, în acest moment Statele Unite au nevoie de Rusia în negocierile cu Iranul privind programul nuclear al acestui stat. Separat de această chestiune, SUA și Iranul se găsesc într-un joc complex privind viitorul Orientului Mijlociu și situația din Irak, iar Rusia este capabilă să încline balanța în favoarea Teheranului. În al treilea rând, din punct de vedere militar, SUA nu avea resursele necesare unei intervenții în Marea Neagră. Statele Unite sunt angajate total în Orientul Mijlociu și în Afganistan.

În domeniul de referință, de interes sunt și avertizările emise la nivel european care arată că noile zone de manifestare a terorismului se vor concretiza prin atacuri asupra infrastructurii energetice, în special asupra celei de susținere a unor sisteme vitale. Nu trebuie să ignorăm nici avertizările recente, potrivit cărora, prin acte de sabotaj asupra rețelelor de energie electrică concomitente cu scurtcircuitări ale furnizării de gaz, statele pot fi aduse în pragul colapsului. Sectorul energetic reprezintă infrastructura strategică de baza a economiei naționale, pe care se bazează întreaga dezvoltare a țării. În acest context, securitatea energetică este indubitabil o componentă strategică a securității naționale. Nu trebuie însă să ignorăm cele trei dimensiuni ale securității energetice: asigurarea unor surse alternative de energie, identificarea unor trasee energetice alternative și securizarea traseelor deja existente. Proiectul Nabucco, în care era implicată și România, nu va fi realizat, deoarece consorțiul care operează exploatarea gaziferă Șah Deniz (Azerbaidjan) a selectat o altă rută de export către Europa.

Fig. 5 Nabucco gas pipeline

http://www.allrussias.com/rf/maps_rf_2.asp

Grupul de la Șah Deniz a selectat ca rută de export către Europa gazoductul TAP ( Trans-adriatic Pipeline), care va trece prin Grecia, Albania și Marea Adriatică, având ca punct final un terminal din sudul Italiei.

Consorțiul care exploatează zăcământul gigant de gaze azelle Șah Deniz, din Marea Caspică, a luat recent decizia finală privind azelle care va exporta gaz către Europa, având de ales între proiectul Nabucco, susținut de UE, și TAP.

Nabucco Gas Pipeline International (GmbH) a luat cunostință de hotărârea membrilor Consorțiului Sah Deniz II din Azerbaidjan de a selecta Conducta Trans Adriatica (TAP) ca rută de livrare a cantităților inițiale de gaze, de 10 miliarde de metri cubi pe an, către piața italiană.
Decizia a fost luată în urma unei competiții între două piețe. Reprezentanții Nabucco au precizat că azell faptul că noul traseu de gaze planificat către Europa nu va include cantitățile de 10 miliarde de metri cubi din zăcământul Sah Deniz. Eșecul proiectului Nabucco împinge România spre azelle de șist. România a participat la proiect prin Transgaz, alături de OMV (Austria), BEH (Bulgaria), MOL (Ungaria), BOTAS (Turcia) și GDF Suez (Franța). Azerii au ales să renunțe la proiectul Nabucco, ce trebuia să tranziteze și România. Însă țara noastră are și alte variante pentru diversificarea resurselor, cum ar fi exploatarea gazelor de șist și celor off-shore din Marea Neagră, precum și implicarea în alte proiecte similare. Proiectul Nabucco viza alimentarea Europei cu 31 miliarde de metri cubi de gaze naturale pe an printr-o conductă care urma să transporte gaze din Turcia până în Austria, prin Bulgaria, România și Ungaria. Lipsa proiectului minimizează capacitățile de transport, pentru că nu se poate tranzita aceeași cantitate de gaze prin infrastructura actuala ca în cazul Nabucco. În plus, Transgaz, care avea 17,4% din acțiuni, a investit 24,44 milioane de euro până la 31 decembrie 2012.

Guvernul britanic spera ca în următorii patru ani exporturile către România să crească cu circa 60% prin înființarea unui centru de afaceri, care va oferi companiilor insulare acces și expunere mai bune pe piața românească. În plus, ministrul englez al Energiei a discutat la București decizia privind proiectul Nabucco. Centrul de afaceri româno-britanic a fost înființat de Ambasada Marii Britanii și Camera de Comerț Britanico-română. În cadrul proiectului, Ambasada britanică va acorda Camerei de Comerț bilaterale un grant în valoare de circa 200.000 de euro. « Acesta este un pas înainte în sprijinul pe care îl acordăm relațiilor economice dintre România și Marea Britanie. Acesta este parte a unui proiect care cuprinde 20 de piețe prioritare în întreaga lume. Acordăm sprijin companiilor britanice în piețe ca Mexic, Rusia, India, Brazilia, iar din Europa am selectat două țări prioritare, pentru a sprijini relațiile comerciale, respectiv Polonia și România. Sperăm să vedem o creștere puternică atât a investițiilor britanice în România cât și a relațiilor bilaterale dintre cele două țări », a declarat ambasadorul Marii Britanii în România, Martin Harris. El a adăugat că prin această măsura se urmărește de asemenea, facilitarea accesului companiilor britanice care vor să investească sau să aibă relații comerciale în România.

Președintele Traian Băsescu a declarat, că România e îndreptățită să fie compensată de UE pentru abandonarea proiectului Nabucco prin alocarea de resurse pentru modernizarea căilor ferate, a drumurilor naționale pe proiectele de infrastructură regională gestionate de Comisia Europeană. »Deocamdată, România se consideră îndreptățită să fie compensată pentru abandonarea proiectului Nabucco. Țineți cont că România, în susținerea ei pentru proiectul european, nu s-a așezat între South Stream și Nabucco, a spus pur si simplu Nabucco », a afirmat Băsescu, adăugând că acest proiect a fost asumat de țara noastră pentru că răspundea obiectivului UE de diversificare a surselor de aprovizionare cu gaze naturale. El a apreciat ca South Stream « nu este decât o consolidare a hegemoniei Gazprom », menționând că nu îl deranjează să se facă acest gazoduct, însă el nu răspunde obiectivului european. Băsescu le-a cerut ambasadorilor români în capitalele UE, la întâlnirea de la Palatul Cotroceni, să explice și să susțină această compensare pentru România, deoarece a fost singurul stat care nu a oscilat intre opțiunile pentru Nabucco și South Steam cum au făcut statele vecine. Șeful statului s-a referit la programul « Connecting Europe » gestionat de Comisia Europeana prin care se aloca fonduri pentru proiecte de modernizare a căilor ferate, a drumurilor naționale și infrastructurii pentru conexiunea Internet. De asemenea, președintele a arătat că toate declarațiile oficiale din prezent spun ca Nabucco nu a fost abandonat și că o ramura a gazoductului TAP va trece pe traseul Nabucco, însă el nu crede ca acest lucru se va întâmpla mai devreme de 10 ani.

5.2. Principalele coridoare energetice

Încă din anii 90, odată cu sfârșitul războiului rece și căderea zidului Berlinului, dar și din cauza dezmembrării fostei Uniuni Sovietice, s-a început o cursă deosebit de acerbă în ceea ce privește noile surse de aprovizionare cu resurse energetice bazate pe hidrocarburi.

Marile state ale lumii și-au amintit de rezervele de hidrocarburi existente în Asia Centrală și în Caucaz și au început să facă planuri atât pentru extracție cât mai ales pentru transportul lor știut fiind faptul că prin strâmtorile Bosfor și Dardanele este imposibil de transportat o asemenea cantitate iar spre est, oricum, nu este interesant a se face vreo dezvoltare în perioada imediat următoare.

Întreaga atenție a lumii s-a abătut asupra zonei Asiei Centrale cunoscută încă din secolul 13, când Marco Polo auzise deja zvonurile despre un izvor care produce ulei, ulei care este bun la ardere, iar Baku era cunoscut ca locul unde erau „veșnicele coloane ale focului adulate de către zoroastrieni”. Așadar noile consorții apărute și create din cele mai mari companii energetice din întreaga lume au început negocierile cu statele proaspăt „scăpate” din fosta Uniune Sovietică, state conduse în mare parte totalitar, după modelul sovietic, atât pentru zăcămintele existente dar și pentru posibilitatea construirii unor noi coridoare de transport. Astfel au apărut noile rute de transport atât pentru petrol cât și pentru gaz. Totodată a început și goana după realizarea de coridoare de transport alternativă la cele aparținând Rusiei astfel încât țările vest Europene să scape de influența și presiunea Federației Ruse. Astfel a început un nou joc între statele europene dezvoltate doritoare de independență energetică față de Rusia și Federația Rusă dornică să-și manifeste puterea dacă nu militar măcar economic asupra occidentului.

Fig. 6 Noile rute de petrol și gaz

http://www.parstimes.com/caspian/

Zăcămintele recent intrate în exploatare din Asia Centrală și Caucaz trebuie transportate la o mare deschisă, numai astfel devenind o adevărată valoare pe piață. Principalele țări din zona intrate în acest joc din punct de vedere al existenței resurselor energetice sunt Kazahstan, Turkmenistan și Azerbaidjan, iar din punct de vedere al transportului și tranzitului zăcămintelor exploatate principalii actori sunt: Azerbaidjan, Georgia și Turcia.

Fig. 7 Planul de conducte. Afganistan și Asia Centrală

http://socioecohistory.files.wordpress.com/2010/03/afghan_central_asia_pipeline.gif

Desigur printre marile puteri implicate în aceasta zonă în proiecte atât dedicate exploatării dar și transportului de hidrocarburi se află și Federația Rusă alături de Statele Unite ale Americii dar și de țări din Europa cum ar fi Franța, Italia sau Marea Britanie. Acestor mari puteri li s-au adăugat „actorii mondiali noi” cum ar fi China, India si Brazilia fiecare urmărindu-și interesul și încercând să atragă o parte cât mai importanta. Companiile multinaționale sau aparținând statelor menționate mai sus implicate în diferite consorții au început diverse proiecte de exploatare și/sau transport. Dacă în cazul exploatării zăcămintelor nu se poate pune problema implicării politicii în găsirea soluțiilor, în cazul rutelor de transport implicarea strategiilor politice a fost și este covârșitoare.

Fig. 8 Coridorul sudic

www.unibuc.ro

În timp ce principalii factori implicați s-au gândit la numeroase rute de transport spre occident, înspre est, însă, atât China cât și India și-au realizat singure proiectele de transport atât pentru petrol cât și pentru gaz.

Fig. 9 Infrastructura de petrol și gaze naturale din regiunea Mării Caspice

http://www.marcon.com/marcon2c.cfm?SectionGroupsID=51&PageID=374

Putem spune totuși că miza acestui joc al puterii in zona Asiei Centrale și a Caucazului este aprovizionarea Europei cu hidrocarburi deci transportul petrolului și al gazelor spre vest.

Din acest punct de vedere principalii actori au propus și realizat mai multe proiecte alternative pentru transportul petrolului astfel (fig. 3 și fig. 4):

Oleoductul Baku (Azerbaidjan) – Supsa (Georgia).

Oleoductul „BTC” Baku (Azerbaidjan) – Tbilisi (Georgia) – Ceyhan (Turcia)

Oleoductul Baku (Azerbaidjan) – Novorosiisk (Federația Rusă)

Oleoductul „CPC” Actau (Kazahstan) – Novorosiisk (Federația Rusă)

Pe lângă aceste proiecte deja realizate există propuneri de aducere a petrolului în Europa prin (fig. 3):

Oleoductul Constanța (România) – Trieste (Italia)

Oleoductul „AMBO” Burgas (Bulgaria) – Vlore (Albania)

Oleoductul Burgas (Bulgaria) – Alexandropolis (Grecia)

Oleoductul Brody (Ucraina) – Gdansk (Polonia)

Fig. 10 Gaze naturale către Europa

www.lib.utexas.edu

Dacă din punct de vedere al petrolului sunt mai multe proiecte concurente, nu același lucru se poate spune despre transportul gazelor.

Fig. 11

www.lib.utexas.edu

În acest domeniu sunt numai două proiecte și anume :

Gazoductul „Nabucco” (care nu mai este valabil)

Gazoductul „South Stream”

Fig. 12 Harta South Steam

http://www.rumaniamilitary.ro/tag/traseele-conductelor-de-gaze

La acestea se poate adăuga gazoductul „Nord Stream” deși nu este un traseu alternativ ci o rută de alimentare directă.

Fig. 13 Harta Nord Steam

http://en.wikipedia.org/wiki/Nord_Stream

Singurele caracteristici ce leagă aceste proiecte între ele înafara originii de plecare și anume zona Asiei Centrale și Caucaz, sunt dificultățile constructive atât din punct de vedere geografic, al topografiei traseelor străbătute cât și dificultățile ce reies din relațiile internaționale ale statelor respective (atât de pornire cât și tranzitate).

Nabucco Vest și Trans-adriatic Pipeline erau singurele două proiecte care concurau pentru furnizarea de gaze naturale din Azerbaidjan în Europa. 

5.3. Proiecte europene și euroatlantice

OLEODUCTUL BAKU (AZERBAIDJAN) – SUPSA (GEORGIA)

Acest oleoduct cunoscut și ca Western Route Export Pipeline sau ca Western Early Oil Pipeline tranzitează cele două state vecine și prietene bazându-se pe un traseu existent încă din epoca sovietică dar recondiționat, îmbunătățit și mult lărgit astfel încât să corespundă necesarului actual de transport și leagă capitala Azerbaidjanului – Baku de principalul terminal petrolier georgian de la Marea Neagra – Supsa trecând pe lângă Tbilisi, capitala Georgiei.

Construcția oleoductului s-a bazat pe o necesitate obiectivă și anume aceea de a transporta petrolul extras in Azerbaidjan spre Marea Neagră de unde poate fi preluat de supertankere și livrat acolo unde este nevoie. Necesitatea acestuia a fost cu atât mai evidentă cu cât transportul pe calea ferată prin Georgia este deosebit de riscant. Având în vedere că oleoductul s-a construit pe un traseu existent a făcut ca lucrările să se desfășoare mult mai ușor și într-un timp mai scurt. La acestea s-au adăugat și relațiile bilaterale deosebit de bune dintre cele două țări.

Acest oleoduct precum și terminalul de la Supsa aparțin companiei GIOC (Georgian International Oil Company), consorțiu format din compania petroliera de stat din Georgia, SOCAR (State Oil Company of Azerbaijan), AIOC (Azerbaijan International Operating Company) și BP și sunt operate de BP.

Oleoductul care are o capacitate de 145.000 de barili/zi (aproximativ 23.100 m3/zi) a fost oprit și repornit de mai multe ori atât datorită defecțiunilor tehnice apărute și accidentelor cât și datorită conflictului din Osetia de Sud.

Este prevăzut să i se crească capacitatea de transport până la 600.000 de barili/zi iar în ceea ce privește capacitatea de stocare a terminalului de la Supsa, aceasta este de 160.000 m3.

Traseul oleoductului este dublat in prima parte de traseul oleoductului Baku – Tbilisi – Ceyhan (Turcia).

OLEODUCTUL BAKU (AZERBAIDJAN) – TBILISI (GEORGIA) – CEYHAN (TURCIA)

Acest oleoduct tranzitează cele trei state vecine și prietene bazându-se, parțial, pe un traseu existent încă din epoca sovietică dar recondiționat și leagă capitala Azerbaidjanului – Baku de terminalul petrolier turcesc de la Marea Mediterană – Ceyhan trecând pe lângă Tbilisi, capitala Georgiei și pe lângă orașul turcesc Erzurum.

Construcția oleoductului s-a bazat pe o necesitate obiectivă și anume aceea de a transporta petrolul extras in Azerbaidjan spre Marea Mediterană, de unde poate fi preluat de supertankere și livrat oriunde este nevoie.

Totodată în cazul construcției acestui oleoduct o importanță deosebită a avut-o și influența politicii internaționale a Statelor Unite ale Americii în parteneriatul cu Turcia.

Oleoductul aparține unui consorțiu format din SOCAR, BP, Statiol, Chevron, TOTAL, ConocoPhillips, TPAO, Eni, Itochu, INPEX și Hess Corporation și este operat de BP (companie britanică).

Întregul proiect a costat 3,9 miliarde de dolari și a fost inaugurat în mai 2005 având o capacitate maxima de 1 milion de barili/zi (aproximativ 160.000 m3/zi).

OLEODUCTUL BAKU (AZERBAIDJAN) – NOVOROSIISK (FEDERAȚIA RUSĂ)

Oleoductul cunoscut și ca Northern Route Export Pipeline sau ca Northern Early Oil Pipeline unește portul Baku (Azerbaidjan) de la Marea Caspică cu portul rusesc Novorossisk de la Marea Neagră. La construcția acestui oleoduct o importanță deosebită a avut-o influența politicii internaționale a Federației Ruse asupra țărilor din zonă, necesitatea acestuia nefiind evidentă deoarece petrolul azer ajungea deja la Marea Neagră prin terminalul de la Supsa. Acest oleoduct ce este deținut de un consorțiu format din SOCAR, AIOC și Transneft și operat de SOCAR (pe teritoriu azer) și de Transneft (pe teritoriul rusesc) a fost inaugurat în octombrie 1997 și are o capacitate maximă de 5 milioane tone/an.

OLEODUCTUL ACTAU (KAZAHSTAN) – NOVOROSIISK (FEDERAȚIA RUSĂ)

Oleoductul cunoscut și sub numele de Caspian Pipeline Consortium unește câmpul petrolifer de la Tengiz (Kazahstan) cu portul rusesc de la Marea Neagră, Novorosiisk fiind prima conducta din Rusia ce nu este deținută 100% de Transneft. Acest oleoduct cu o capacitate de 700.000 de barili/zi (111.000 m3/zi) este deținut de un consorțiu format din Transneft, Guvernul Kazah, Chevron Caspian Pipeline Consortiu Co, LukArco, Mobil Caspian Pipeline Co, Rosneft-Shell Caspian Ventures, Agip International, Oryx Caspian Pipeline, BG Overseas Holdings, Kazahstan Pipeline Ventures (KazMunayGas and BP) și este operat de Caspian Pipeline Consortiu – Rusia pe teritoriul rusesc și de Caspian Pipeline Consortiu – Kazahstan pe teritoriul kazah. Este prevăzută o etapă de dezvoltare astfel încât capacitatea maximă de transport să ajungă la 1,3 milioane barili/zi adică aproximativ 210.000 m3/zi.

La realizarea acestui oleoduct o importanță majoră au avut-o bunele relații politice dintre Rusia și Kazahstan. Așa cum am subliniat mai sus, rutele descrise până acum sunt oleoducte deja existente. În afară de aceste oleoducte mai există proiecte de transport pentru petrolul caspic, proiecte ce, împreună cu anumite rute descrise mai sus pot crea alternative viabile la petrolul furnizat de Federația Rusă asigurându-se astfel o slăbire a presiunii energetice a Rusiei asupra țărilor vest și central europene.

OLEODUCTUL CONSTANȚA (ROMÂNIA) – TRIESTE (ITALIA)

Acest oleoduct, cunoscut și sub numele de Pan-european Oil Pipeline (PEOP), spre deosebire de toate celelalte proiecte propuse, nu este numai un oleoduct de transport ci un oleoduct de alimentare și transport. Aceasta din cauza numeroaselor rafinării existente de-a lungul întregului traseu străbatut. Proiectul se bazează pe mai multe caracteristici unice, unele de natură geografică iar altele de natură fizică.

Fig. 14 Pan-european Oil Pipeline

http://en.wikipedia.org/wiki/Pan-European_Oil_Pipeline

Caracteristicile de natură geografica sunt reprezentate de faptul că traseul oleoductului ar străbate în majoritate câmpii și dealuri, precum și foarte puține cursuri de apă sau drumuri. Caracteristicile de natură fizică, însă, sunt cele ce fac din acest proiect un proiect deosebit de performant, viabil și ușor de realizat practic. Astfel, proiectul se poate baza pe următoarele avantaje:

Adâncimea din portul Constanța permite folosirea celor mai mari tancuri petroliere, cele de 300.000 TDW.

Terminalul petrolier existent in portul Constanța are o capacitate suficient de mare și este deosebit de modern.

Rețea de conducte și de stații de pompare performante, gata existente pe teritoriul României.

Existența a numeroase rafinării de-a lungul traseului, atât pe teritoriul României cât și pe cel al celorlalte state străbătute.

Un aspect deloc de neglijat este și acela că de-a lungul traseului nu sunt conflicte de nici un fel și deci posibilitatea unor sabotaje este practic inexistentă. Transportul petrolului la terminalul petrolier din portul Constanța se poate face cu cele mai mari și moderne tancuri petroliere existente atât din portul rusesc Novorosiisk cât și de la terminalul petrolier din portul georgian Supsa. Din punct de vedere politic guvernele țărilor tranzitate și anume România, Serbia, Croația, Slovenia și Italia, au semnat, la nivel de Ministru al Economiei, încă din 2007 documentele necesare construirii acestui proiect. Totodata, documentele au fost semnate și de comisarul european pentru energie, în funcție la momentul respectiv, Andris Piebalgs.

Oleoductul, a cărui valoare se ridică la circa 3,5 miliarde de Euro, ar putea fi operat de un consorțiu format din companii petroliere și de operare din România, Serbia, Croația și Slovenia denumit Pan-European Oil Pipeline Project Development Company.

Totodată compania SOCAR (Azerbaidjan) și-a manifestat interesul atât în operarea oleoductului cât și în calitate de investitor în acest proiect. Proiectul, cu o capacitate maxima de 1,8 milioane de barili/an, ce se presupune ca va fi operațional, aparține consorțiului format din Conpet Ploiești, Oil Terminal Constanța, Transnafta și JANAF.

Fig. 15 PEOP

skyscrapercity.com

Croația a fost exclusă din proiectul oleoductului PEOP Constanța-Trieste.

România și Serbia au exclus Croația din proiectul oleoductului PEOP Constanța-Trieste, întrucât compania croată Janaf nu și-a depus partea pentru capitalul social în valoare de 70.000 euro a companiei de proiect, nici după ce în luna iulie i s-a transmis o scrisoare de notificare în acest sens. Reprezentanții Conpet (acționar în cadrul companiei de proiect al oleoductului) transmiteau că, "Decizia de începere a procedurii de reziliere a Acordului Acționarilor (excluderea companiei Janaf din cadrul proiectului Pan European Oil Pipeline – PEOP Constanța-Trieste) a fost adoptată în cadrul ședinței Comitetului Director al PEOP PDC desfășurată în Serbia pe 4 octombrie 2010. Altfel, România și Serbia au decis să continue împreună acest proiect, însă în varianta sa mai scurtă, între Constanța și Pancevo, dată fiind poziția incertă a Italiei și Croației. Fostul ministru al Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, Adriean Videanu, declarase la începutul lui septembrie că a hotărât cu partenerii sârbi continuarea primului tronson de oleoduct Constanța-Pancevo, oleoduct care inițial era planificat să ajungă până la Trieste, în Italia. De asemenea, specialiști din cadrul companiilor Oil Terminal Constanța și Concept (din România) și Transnafta (Serbia) au format un grup tehnic de lucru pentru a relua studiile de fezabilitate privind construcția unui oleoduct între România și Serbia. Există mai multe studii de fezabilitate, făcute începând din 1997, însă pentru varianta de oleoduct între Constanța și Trieste (Italia).Reprezentanți ai României, Serbiei și Croației semnaseră la 22 aprilie 2008 acordul pentru înființarea companiei de proiect a oleoductului Pan European Oil Pipeline (PEOP) Constanța-Trieste, iar cea de-a patra țară, Italia, urma să ia o decizie în privința implicării în proiect după instalarea noului Guvern de la Roma. Cu Slovenia și Italia au existat discuții și în urmă cu doi ani pe tema participării lor la acest proiect de oleoduct, însă aceste două țări nu își desemnaseră companii care să facă parte din proiect. Costurile oleoductului Constanța-Trieste erau estimate la circa 3 miliarde euro. Lungimea totală a conductei ar ajunge la 1.360 kilometri, din care pe teritoriul României 649 kilometri, al Serbiei – 208 km, al Croației – 423 km, al Sloveniei – 29 km și al Italiei – 10 kilometri.

OLEODUCTUL BURGAS (BULGARIA) – VLORE (ALBANIA)

Acest oleoduct, cunoscut și sub numele de AMBO Pipeline, este un oleoduct tipic de transport al petrolului ce ar fi adus in micul terminal petrolier al portului bulgăresc de la Burgas pentru a fi transportat, apoi, la o mare liberă, evitându-se astfel traversarea strâmtorilor Bosfor și Dardanele, strâmtori controlate deosebit de strict de Turcia.

Principalul dezavantaj al acestui proiect este de natură geografică, relieful traversat de oleoduct fiind format în cea mai mare parte din munți înalți și dealuri. Proiectul se bazează, din punct de vedere politic, pe susținerea Guvernului Statelor Unite ale Americii deși traversează o zona ce prezintă un potențial major de conflicte, Republica Macedonia. Oleoductul se speră că va fi operațional și va avea o capacitate maximă de transport de 750.000 de barili/zi (circa 119.000 m3/zi).

OLEODUCTUL BURGAS (BULGARIA) – ALEXANDROPOLIS (GRECIA)

Acest proiect este menit să transporte țițeiul rusesc și/sau caspic la Marea Egee. Pe lângă dezavantajul major al topografiei deosebit de grele a traseului străbătut de oleoduct (teren în mare parte stâncos ce traversează munți și dealuri dar și numeroase șosele și cursuri de apa) mai este și pericolul alterării grave a turismului și așa deosebit de precar, ce se desfășoară în Grecia. Proiectul, deși cu un cost relativ redus, de circa 1 miliard de Euro, se bazează și pe reconstrucția terminalelor petroliere din porturile Burgas și Alexandropolis. Oleoductul ce ar urma să aparțină unui consorțiu format din Transneft, Rosneft, Gazprom Neft, Tehnoexportstroy, Hellenic Petroleum, Prometheus Gas, Latsis Group și Guvernul Elen ar putea fi operat de compania de operare Trans-Balkan Pipeline B.V.

La acest proiect care, din punct de vedere politic, se bucură de puternicul suport și de influența internațională a Federației Ruse și-au anunțat intenția de participare și companii precum Chevron, BP sau chiar KazMunayGas. Capacitatea maximă de transport a oleoductului va fi de 35 milioane de tone /an.

Aceste din urmă trei proiecte de oleoducte, deși se află practic în aceeași zonă geografică nu sunt proiecte concurențiale ci, din potrivă, se completează reciproc bazându-se pe faptul ca petrolul ce trebuie transportat de pe țărmul de est al Mării Negre este în cantități deosebit de mari dar și pe faptul ca fiecare rută are alte caracteristici și scopuri.

OLEODUCTUL BRODY (UCRAINA) – GDANSK (POLONIA)

Acest oleoduct este menit să transporte țițeiul rusesc sau caspic spre nordul Europei și este o extensie a oleoductului ucrainean deja existent între Odesa și Brody cunoscut și sub numele de Sarmatia Pipeline.Deși în construcție oleoductul suferă de foarte multe interferențe politice atât din partea Federației Ruse cât și din partea Uniunii Europene. Totodată acest traseu a avut parte și de o deturnare a sensului inițial și anume inversându-i-se sensul de transport, a început să transporte petrol rusesc spre sud pentru a fi preluat de la Marea Neagra, de la Odesa și livrat unde este nevoie. S-a pus problema, la un moment dat, ca oleoductul s-ă transporte chiar petrol livrat de Venezuela spre rafinăriile din Belarus, acestea scăpând, astfel, de sub influențele energetice majore ale Federației Ruse. Din punctul de vedere al oleoductelor ce brăzdează și/sau vor brăzda Europa situația se prezintă așa cum este arătat în fig. 16.

Fig. 16 Oleoducte Europa

www.lib.utexas.edu 

Situația transportului de gaz spre Europa de vest este mult mai complicată dar din punct de vedere al proiectelor de transport este, paradoxal, mult mai simplă. Astfel, din cauza crizelor gazului de care s-a folosit Federația Rusă în negocierile din ultimii ani, Europa de vest a hotărât să se bazeze pe trasee alternative. Aceasta soluție este încurajată puternic, atât politic cât și financiar și de Statele Unite ale Americii.

5.4. Proiecte cu participare românească. Proiectul Nabucco, Proiectele North Steam și South Steam

GAZODUCTUL „NABUCCO”

A apărut tot mai pregnant necesitatea realizării proiectul gazoductului Nabucco (fig. 9) cunoscut și sub numele de gazoductul Turcia-Austria, proiect menit să lege orașul Erzurum (Turcia) cu orașul Baumgarten (Austria).

Fig. 17 Nabucco

http://www.transgaz.ro/nabucco.php

Până la Erzurum gazul este transportat prin doua gazoducte și anume unul care vine din Iran iar al doilea, ce dublează oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan, pornește tot din Baku.Proiectul acestui gazoduct, ce face parte din programul Trans-European Networks – Energy, a fost definit ca având o importanță strategică deosebită pentru Uniunea Europeană.Totodată acest proiect nu numai că este o alternativă la furnizarea de gaze naturale făcută în momentul de față de Federația Rusă dar, în viitorul nu prea îndepărtat, va suplinii necesarul de gaze naturale, în creștere în Uniunea Europeană, necesar căruia Rusia nu-i va mai putea face față.

Gazoductul ce va fi operat de un consorțiu numit Nabucco Gas Pipeline International GmbH, va avea o capacitate maxima de transport de 31 miliarde de m3/an și va apaține mai multor companii precum OMV, MOL, Bulgargaz, BOTAȘ și RWE.

GAZODUCTUL „SOUTH STREAM”

Proiectul (fig. 6) a apărut ca un răspuns al Federației Ruse la proiectul Uniunii Europene de transport al gazelor naturale, „Nabucco” și prevede furnizarea de gaze naturale rusești prin Bulgaria mai departe spre Italia și Austria traversând Serbia și Ungaria.

Fig. 18 South Stream

http://www.rfi.ro/articol/stiri/economie/south-stream-eclipseaza-nabucco

Compania operator al gazoductului este formată în proporții egale din Gazprom (Federația Rusă) și Eni (Italia).Proiectul ce este prevăzut să se încheie până în 2015 va avea o capacitate maximă de transport de 63 miliarde m3/an.Ca o comparație între cele două gazoducte descrise mai sus putem să-l cităm pe Directorul Executiv al International Energy Agency, Nabuo Tanaka, ce a declarat că: „Gazoductul Nabucco va fi mai eficient în creșterea securității energetice a Europei, decât proiectul South Stream având în vedere că astfel crește numărul de furnizori de gaz”.

GAZODUCTUL „NORD STREAM”

Acest proiect cunoscut și sub numele de Russo-German Gas Pipeline, nu seamănă cu cele anterioare și nici nu este un concurent al acestora datorită faptului că este o conductă de aprovizionare directă a unei țări. Gazoductul va avea o capacitate maximă de transport de 55 miliarde m3/an și este așteptat să intre in functiune. Partenerii ce realizează acest proiect sunt: Gazprom, E ON, Wintershall și Gasunie iar operatorul este un consorțiu cu numele de Nord Stream AG.Costul total al proiectului este de aproximativ 16 miliarde de Euro. Așadar se poate vedea cu ușurință că fiecare stat, chiar și membru marcant al Uniunii Europene este, când e vorba de aprovizionarea cu resurse energetice, un jucător izolat care își joaca și-și negociază singur interesele, fără a ține cont de politica energetică a Uniunii, punând pe primul plan interesele naționale proprii.

Capitolul 6

COMPETIȚIA PE PIAȚA RESURSELOR. JOCURI BIMATRICIALE EVOLUTIVE

Literatura de specialitate arată că chiar dacă jocurile evolutive s-au dezvoltat din considerente biologice (Smith și Price 1973), ele sunt din ce în ce mai prezente în aplicațiile economice (Friedman 1991; Young 1993; Hofbauer și Sigmund 2003, Sandholm 2010, Vasile și al. 2012, Sîrghi și Neamțu 2013).

6.1. Modelarea competiției de piață prin teoria jocurilor

Apariția teoriei jocurilor este istoricește legată de anul 1944 când matematicianul John von Neumann și economistul Oskar Morgenstern publică celebra lucrarea ,,Theory of Games and Economic Behaviour”. Apariția acestei lucrări a constituit primul model matematic care includea omul ca ființă rațională. După ce a depășit perioada de maturizare, marcată de lucrările lui J.F. Nash (1951), R.D. Luce și H. Raiffa (1957) și L. Shapley (1953), teoria jocurilor devine la sfârșitul anilor ‘80 un puternic instrument de analiză a situațiilor de interacțiune strategică prezentat ca atare în lucrările lui J.W. Friedmann (1986), D.M. Kreps (1990), D. Fundenberg și J. Tirole(1991), A. Mass-Colell (1995) și P. Cahuc (1998). Deși teoria jocurilor este relativ recentă, teoria economică menționează și alte studii care au explicat într-o manieră izolată această problematică.

Teoria jocurilor reprezintă o metodă a cercetării situațiilor de interacțiune strategică în care agenții economici sunt conștienți de interdependența ce există între ei, fiecare adoptând propriile decizii ținând cont de comportamentele celorlalți (Sîrghi 2008). Teoria jocurilor studiază comportamentul uman în situații conflictuale, în care fiecare din părțile implicate are putere de analiză și posibilitatea de a lua decizii în scopul atingerii propriului obiectiv (Cahuc 1998). Ea marchează semnificația ipotezei de raționalitate atunci când satisfacția individului este în mod direct afectată de deciziile celorlalți agenți și definește soluții pentru diferite situații conflictuale. Deși inițial teoria jocurilor a fost concepută pentru a răspunde unei curiozități matematice, la originea acestei teorii s-au aflat dorința de a găsi o soluție teoretică la problemele, puse în condițiile de incertitudine ale jocurilor de noroc.

Ariel Rubinstein (1982) a arătat că este posibil ca, folosindu-se de teoria jocurilor, să se facă previziuni în ceea ce privește rezultatul interacțiunii între indivizi pornind doar de la caracteristicile jocului și preferințele jucătorilor. Teoria jocurilor este instrumentul analitic utilizat pentru înțelegerea fenomenului de interacțiune a jucătorilor, prin obiectul ei ajutând economiștii să înțeleagă și să anticipeze ceea ce se produce în diferite situații economice (Kreps 1999). Maynard Smith (1982) a relevat contribuțiile teoriei jocurilor la așa numitele jocuri evolutive, iar mai târziu Axelrod (1984) a utilizat aceste jocuri pentru a explica modul în care indivizii, având un comportament cooperativ, pot supraviețui în mijlocul altor indivizi care nu-și manifestă această atitudine (jocurile de supraviețuire). Fudenberg și Tirole (1991) au arătat că în teoria jocurilor apar o mulțime de situații mai mult sau mai puțin complicate, dar care nu atrag atenția asupra complexității situațiilor în care există interacțiuni între indivizii raționali.

Teoria jocurilor analizează modul de adoptare a deciziilor în situații de competiție, adică cele în care acționează mai mulți agenți raționali, fiecare urmărind un anumit scop, independenți în alegerea deciziilor proprii, dar dependenți prin rezultate. Această situație este formalizată în conceptul matematic de joc. În teoria jocurilor, un joc, descrie o situație în care interacționează indivizi ale căror interese sunt adesea opuse. Astfel, prin joc se înțelege o situație în care acționează o mulțime de N={1,2,…n}elemente raționale denumite jucători, care în mod succesiv și independent, într-o ordine și în condiții specificate printr-un ansamblu de reguli, aleg câte o decizie dintr-o mulțime dată de alternative strategice (Owen 1974). Pentru teoria jocurilor, o situație poate fi considerată ca un joc dacă ea comportă următoarele elemente: o listă de indivizi, denumiți jucători; un ansamblu de alegeri posibile, denumite strategii, pentru fiecare jucător; rezultatele asociate fiecărei alegeri a jucătorilor denumite soluțiile jocului.

Un joc este caracterizat prin reguli care stipulează ordinea în care jucătorii intervin în joc, atunci când jocul este format din mai multe runde. Regulile jocului precizează pentru fiecare situație recompensa (câștigul) pe care o primește fiecare jucător, ce depinde de întreaga desfășurare a jocului, deci de ansamblul acțiunilor tuturor jucătorilor. Jocul este compus dintr-un șir de mutări sau acțiuni succesive (runde de joc) efectuate de doi sau mai mulți jucători sau parteneri. De cele mai multe ori interesele jucătorilor sunt diferite sau chiar contradictorii. Orice acțiune a uneia din părți depinde de modul de acțiune a celorlalți jucători, un șir de mutări realizate de către fiecare jucător, constituie o partidă, iar fiecărei partide i se atașează o anumită valoare, reprezentând câștigul partidei pentru fiecare jucător.

Derularea jocurilor se realizează pornind de la respectarea unor ipoteze de bază. Prima ipoteză se referă la faptul că fiecare jucător caută să-și maximizeze câștigurile sale. O a doua ipoteză este cea a cunoștințelor (informațiilor) comune. Fiecare jucător știe că ceilalți caută să maximizeze câștigurile lor, dar știe de asemenea că ceilalți cunosc faptul că el este informat. Cunoștințele jucătorilor despre adversari pot să fie complete (fiecare jucător cunoaște rezultatele tuturor mutărilor precedente efectuate de fiecare partener, precum și mulțimea variantelor pe care le pot utiliza ceilalți) sau incomplete. Din acest motiv, în general, se adoptă o atitudine prudentă. Combinațiile de strategii ale jucătorilor sunt definite prin conceptul de soluție a jocului. Dacă se consideră jocul doar după coordonatele sale logice, făcând abstracție de contextul social în care se plasează de regulă, se constată o analogie cu situațiile echivoce obișnuite. Jucătorii corespund agenților economici, regulile de joc corespund constrângerilor instituționale, cu câștiguri exprimate în utilități sau profituri. Rezultatul jocului (denumit câștig sau utilitate) este exprimat valoric. Se pot utiliza sisteme de valori care să permită exprimarea rezultatului printr-un număr (Kreps 1999).

O strategie este un plan decizional care definește mulțimea de decizii pe care jucătorul trebuie să le ia. Teoria jocurilor operează cu conceptele de strategie pură și de strategie mixtă (sau ponderată). Un șir bine definit de mutări efectuate de către un jucător (câte o mutare bine precizată la fiecare moment al partidei) se numește strategie pură a jucătorului respectiv. Din punct de vedere intuitiv, o strategie pură a unui jucător este un plan de acțiune care precizează ce decizie trebuie aleasă la fiecare din mutările sale în funcție de starea în care se află jocul (Owen 1974). O strategie aleatoare (mixtă) a unui jucător este un sistem complet de probabilități (o repartiție aleatoare) atașate strategiilor pure ale jucătorului respectiv.

Echilibrul jocurilor se stabilește în cadrul unui proces diamic, prin intermediul unor mecanisme temporale. Dintre acestea, repetare a interacțiunilor pe termen scurt, mediu și lung creează profilul firmelor concurente și climatul pentru obținerea echilibrului. În cazul jocurilor evolutive, jucătorii induc evoluția viitoare a jocului pe baza acțiunilor trecute ale adversarilor. Astfel, în luarea deciziilor, jucătorii nu folosesc propriul raționament, ci imitarea, rutina, experiența, încercarea și eroarea. Acesta este motivul pentru care analiza lor decizională este catalogată ca fiind îngustă și lipsită de creativitate. Această metodă temporală ține de teoria evoluționistă a jocurilor în care stabilitatea și dinamica populației înlocuiesc raționalitatea jucătorilor (Sîrghi 2004). În acest sens, jucătorii adoptă strategiile, membrii populației urmărind maximizeze câștigului.

6.2. Jocurile evolutive. Replicatorul dinamic

Jocurile evolutive au fost utilizate prima dată de către biologi și matematicieni cu scopul de a fi aplicate în biologia evolutivă (Taylor și Jonker 1978, Maynard-Smith 1982). Începând cu anii ‘60 și ‘70 a crescut interesul pentru aplicarea teoriei jocurilor în domeniul biologiei în special a jocurile stocastice, jocurile de „n” persoane cu sumă nenulă și formă extensivă. Lewontin (1961) a demonstrat că jocurile stocastice pot fi utilizate în studiul problemelor de evoluție a speciilor. Turner și Rapoport (1971) au abordat diferențele cu privire la conceptul de preferință în economie și în biologie. Marchi și Hansell (1973) au luat în considerare procesele de tip evolutiv și studiile biologice în termenii jocurilor non-cooperative. Dawkins (1976) a continuat studiile cu aplicații posibile ale teoriei jocurilor în biologie, în timp ce Selten (1978) a prezentat o analiza matematică a strategiilor asociate pentru o evoluție stabilă și pentru echilibre necooperative.

Jocurile evolutive s-au dezvoltat ca o clasă distinctă de jocuri economice pe baza cercetărilor de pionierat ale lui Robert Axelrod (1997).  Intuiția teoretică a acestei abordări a fost aceea de a aplica dinamic teoria jocurilor pentru a obține modelări ale interacțiunilor repetate de un număr indefinit de ori, modelări mai adecvate pentru simularea situațiilor sociale decât cele obținute prin jocurile statice (Vanderschraaf 1999). Rezultatul obținut de Axelrod și de alți cercetători (Binmore 2005; Skyrms 2003) a fost acela de a demonstra posibilitatea emergenței unor tipare recurente ale interacțiunilor (normele) agenților economici.

Clasa jocurilor evolutive a fost concepută pentru a reflecta maximizarea câștigului și în ultimă instanță pentru a supraviețui. Modele cu jocuri evolutive se bazează pe faptul că există o strategie care este stabilă din punct de vedere evolutiv. Aceste modele sunt potrivit pentru modelarea interacțiunii dintre indivizi într-o populație cu număr mare de indivizi. O mare parte din aplicațiile din biologie cu privire la rutină, miopie și transmiterea genetică a comportamentelor se pot aplica azi în domeniul economic (Gould 2002).

Pornind de la comportamentul dinamic al sistemelor pe termen lung și de aspecte legate de învățare și evoluție, asistăm la o extindere a seriei de aplicații economice a jocurilor evolutive care includ: modelele de jocuri cooperative și non-cooperative, jocuri repetate, jocuri secvențiale, jocuri stocastice și jocuri diferențiale evolutive. Dintre acestea se disting, ca importanță jocurile evolutive stohastice care oferă un cadru simplu pentru a descrie interacțiunile strategice dintre un număr mare de jucători asigurând echilibrul static stabil (ESS) și replicatorul dinamic (Tembine 2007).

Modelele jocurilor evolutive studiază comportamentul unor populații cu un număr mare de indivizi care, în mod repetat, se angajează în interacțiuni strategice, în care rezultatul fiecărui individ depinde nu numai de propria alegere, dar și de alegerea celorlalți (Samuelson și Zhang 1992; Sandholm 2010). În ceea ce privește durabilitatea comportamentului de cooperare între indivizii modelul jocurilor evolutive utilizează jocul dilemei prizonierului pentru studierea evoluției comportamentului de cooperare între indivizii (Zhang și. al. 2011, Zhang și al. 2011, Zhen și Perc 2010).

Modelele dinamice asociate jocurilor evolutive pot fi studiate utilizând instrumente din teoria sistemelor dinamice, teoria proceselor stohastice și teoria jocurilor. Un joc evolutiv exprimă un model formal al interacțiunii strategice de-a lungul timpului, caracterizat prin faptul că vor fi alese, mai frecvent, strategii care generează câștig mare în detrimentul celor care generează câștig mai mic elimine pe cei cu strategii mai puțin performante iar jucătorii nu vor influența acțiunile viitoare ale altor jucători (Friedman 1998).

În modelul de mai jos se pleacă de la considerentul că în teoria clasică a jocurilor se are în vedere doar ipoteza raționalității conform căreia jucătorii raționali trebuie să aleagă dintr-o mulțime de strategii având ca obiectiv maximizarea profitului (Sîrghi, 2013). Datorită interdependenței strategice alegerea realizată de un jucător este influențată și de alegerea celorlalți jucători. S-au utilizat următoarele notații(Sîrghi, 2013):

a) Considerăm o populație infinită formată din jucători care pot alege dintr-o mulțime de ,,n”strategii notată cu S, în care .

b) Populația este considerată în modelul nostru ca fiind un anumit tip de piață iar jucătorii vor reprezentați de către firmele care acționează pe piața respectivă. Vom nota cu N dimensiunea populației exprimată prin relația:

c) Vom nota cu ki numărul de jucători care aleg strategia ,,i”,

d) Vom nota cu xi frecvența cu care jucătorii aleg strategia ,,i” , care se va determina după relația:

e) În modelul cu jocuri evolutive ale firmelor vom nota cu rata de apariție a indivizilor în populație, care reprezintă în modelul nostru rata de intrare a firmelor pe piață; vom nota cu rata de dispariție a indivizilor în populație, care reprezintă în modelul nostru rata de ieșire a firmelor de pe piață. Ambele constante sunt pozitive.

f) Vom nota cu variația în timp a numărului de jucători care aleg strategia ,,i” este exprimată prin relația:

unde: x(t)=(x1(t), x2(t), …, xn(t)), iar fi(x) reprezintă funcția de câștig a jucătorului care utilizează strategia ,,i”.

g) Vom nota cu variația în timp a numărului total al populației N determinată astfel:

În concluzie, (variația în timp a numărului total al populației N) este dată prin relația:

h) Vom nota cu variația în timp a frecvenței numărului de jucători care aleg strategia ,,i” . Din relația lui xi (frecvența cu care jucătorii aleg strategia ,,i”) îl putem determina pe ki ( numărul de jucători care aleg strategia ,,i”) ca fiind exprimată prin relația:

Prin derivare în funcție de timp vom obține (variația în timp a numărului de jucători care aleg strategia ,,i):

Astfel, variația în timp a frecvenței numărului de jucători care aleg strategia ,,i” () se determină după relația:

unde: F(x(t)) reprezintă câștigul mediu al populației și este dată prin F(x(t)) = f1x1(t)+ f2x2(t)+….+ fnxn(t)

Sistemul astfel obținut este un sistem de ecuații diferențiale de ordinul întâi și se numește replicatorul dinamic asociat jocului evolutiv.

Replicatorul dinamic descrie frecvențele cu care diferite strategii adoptate variază în timp (Alboszta și Miekisz 2004,Friedman 1998). Câștigurile jucătorilor depind de frecvențele strategiilor în cadrul unei populații (Yi, T., Wang, Z., 1997) . Pornind de la caracteristica jocurilor evolutive și anume evoluția în timp a strategiilor, în literatura de specialitate se pune problema abordării de tip discret a replicatorului dinamic, studierea condițiilor pentru stabilitatea punctului de echilibru și introducerea întârzierii în două modele diferite: într-un model social și într-un model biologic (Alboszta și Miekisz 2004).

6.3. Jocuri bimatriciale evolutive. Competiția a două firme pe piața resurselor

În cele ce urmează s-a considerat un joc bimatricial evolutiv cu două firme și două strategii. Vom lua în considerare replicatorul dinamic determinist și perturbatul stohastic. Apoi, competiția a două firme este analizată din punctual de vedere al jocului bimatricial evolutiv. Folosind Maple 17, se pot vizualiza orbitele frecvențelor cu care se iau cele două strategii, precum și câștigurile obținute.

6.3.1. Analiza dinamică a jocului bimatricial evolutiv a două firme

Presupunem că fiecare din cele două firme va alege o strategie pură din mulțimea notată {1, 2} si reprezentată de concurență loială și înțelegere secretă.

Când prima firmă folosește strategia pură i și adversarul său (cea de-a doua firmă) folosește strategia j, atunci câștigul primei firme este aij. În același mod, putem defini câștigul celei de-a doua firme ca fiind bji. Interacțiunile sunt aleatoare. Astfel matricele de câștig sunt A=( aij), B=(bij).

Bazându-ne pe considerațiile de mai sus analizăm cazul deterministic și cel stochastic, competiția a două firme din punctul de vedere al jocului bimatricial evolutiv. Analiza statică a fost făcută de Vasile și al., (2012) și (Vasile, (2013)), din punctul de vedere al teoriei clasice a jocurilor și a jocurilor evolutive.

Mai întâi se prezintă jocul bimatricial evolutiv, apoi se asociază replicatorul dinamic și sistemul stohastic. Pentru cazul jocurilor dinamice bimatriciale evolutive cu două strategii se studiază stabilitatea locală. Apoi, se analizează competiția a două firme.

Fie matricele de câștig ale celor două firme:

(1)

Ne interesează studiul dinamicii variabilelor Q(t) = (q1(t), q2(t)) = (q(t), 1 – q(t)) și P(t) = (p1(t), p2(t)) = (p(t), 1 – p(t)) la momentul t, unde:

– q(t) este frecvența cu care prima firmă alege strategia concurență loială

– 1-q(t) este frecvența cu care prima firmă alege strategia înțelegere secretă

– p(t) este frecvența cu care a doua firmă alege strategia concurență loială

– 1-p(t) este frecvența cu care a doua firmă alege strategia înțelegere secretă

Pentru aceasta, asociem replicatorul dinamic (Hofbauer (1996)), (Schuster and Sigmund (1981)), (Sîrghi, Neamțu (2012)), (Sîrghi et al. (2012) (Sîrghi, 2013)):

(2)

unde

este câștigul strategiei 1 corespunzător primei firme,

este câștigul mediu al primei firme,

este câștigul strategiei 1 corespunzător celei de a doua firme,

este câștigul mediu al celei de a doua firme.

Înlocuind expresiile de mai sus în (2), obținem sistemul de ecuații diferențiale:

(3)

unde

a1 = a11 + a22 – a12 – a21, a2 = a12 – a22

b1 = b11 + b22 – b12 – b21, b2 = b12 – b22.

Pentru sistemul (3) există un singur punct de echilibru cu component diferite de zero:

unde

. (6)

Jacobianul lui (3), calculat în (q0,p0) este dat de:

(7)

Ecuația caracteristică este:

(8)

Dacă , valorile proprii ale lui (7) sunt numerele reale unde

Atunci punctual de echilibru (q0,p0) este punct șa.

Dacă , valorile proprii ale lui (7) sunt numerele imaginare În acest caz, orbitele sunt oscilatorii.

6.3.2. Jocul bimatricial evolutiv stohastic

Datorită faptului că în cazul determinist nu pot fi surprinse fluctuațiile dintr-o situație reală și că în cazul stohastic pot fi luate în considerare perturbațiile de pe piața reală, vom pune în evidență varianta stohastică a replicatorului dinamic printr-o perturbare a sistemul determinist asupra punctului de echilibru și asupra unor parametrii ai sistemului (Sîrghi, 2013).

Fie (Ω, F0, P) un spațiu de probabilitate și un proces proces definit pe Ω cu w(0) = 0, E(w(t)-w(s))=0. Simbolul E reprezintă așteptarea matematică, E(w(t)w(s))=min(t,s). Notăm prin ξ (t) un proces Gaussian cu E (ξ (t)) = 0 și E(ξ(t) ξ(s))=δ(t-s), unde δ este funcția Dirac. Din teoria ecuației diferențiale stohastice înțelegem că, în mod formal, un zgomot alb ξ (t) este derivata procesului Wiener w (t) (Mircea et al. (2011)), (Neamtu (2010)).

Notăm cu , componentele unui proces stohastic pe spațiul de probabilitate.

Dacă studiem efectul perturbației asupra punctului de echilibru, atunci perturbatul stohastic a lui (3) este dat de sistemul diferențial stohastic:

(4)

unde sunt scalari.

Dacă studiem efectul perturbației asupra parametrilor a1 a2, atunci perturbatul stohastic a lui (3) este dat de următorul sistem diferențial stohastic:

(5)

Orbitele sistemelor (4) și (5) pot fi vizualizate în paragraful Simulări Numerice.

Competiția a două firme ca joc bimatricial evolutiv

Concurența este motorul economiei de piață. Aceasta îi determină pe producători să ofere o cantitate mai mare de bunuri păstrând nemodificat nivelul prețului sau pentru același nivel al producției să scadă nivelul prețului. Beneficiarii principali ai unei competiții loiale (care respectă legile concurenței) sunt consumatorii, care au posibilitatea să aleagă cea mai atractivă ofertă. Astfel, competiția loială contribuie la creșterea eficienței în economie.

În (Vasile, (2013) ), regăsim atât abordarea din punct de vedere clasic a teoriei jocurilor cât și abordarea de tip evoluționist a concurenței și cooperării pe piață. Jucătorii, reprezentați de companii care își desfășoară activitatea pe o piață, au un comportament de tip rațional. Ei interacționează aleator și sunt informați cu privire la strategiile posibile și câștigurile asociate acestora. Pentru ambii participanți există două strategii și anume: concurență loială și înțelegere secretă. Matricea asociată în cazul jocului clasic este (Vasile, (2012)), (Vasile, (2013)):

unde

M1, M2 reprezintă piața potențială pentru fiecare companie în cazul în care ar alege strategia „Concurență loială”;

M este piața potențială totală ca sumă de M1 și M2;

C1, C2 sunt costurile jucătorilor angajați în concurența de tip loial;

R1, R2 sunt recompense ale înțelegerii secrete sau câștiguri suplimentare generate de carteluri sau alte forme ale cooperării.

Abordarea competiției de piață din punctul de vedere al teoriei jocurilor bimatriciale conduce la matricele:

(9)

iar replicatorul dinamic este dat de:

unde

a1 = M1 + R1 – F – M, a2 = M + F – C1 – R1,

b1 = M2 + R2 – F – M, b2 = F – R2

Simularea numerică

Pentru simularea numerică vom considera un scenariu, pentru care datele sunt (Vasile (2013) ):

M1=Piața potențială pentru prima firma= 335.4 mil RON;

M2= Piața potențială pentru a doua firma= 154 mil RON;

M= Piața potențială totală = 645 mil RON;

C1= Costuri pentru angajarea în concurență pentru prima firma = 6.3 mil RON;

C2= Costuri pentru angajarea în concurență pentru a doua firma = 0.03 mil RON;

F= Penalități suportate de Petrom ca urmare a „Înțelegerii secrete” (max) = 503 mil RON;

F= Penalități suportate de Rompetrol ca urmare a „Înțelegerii secrete” (max) = 503 mil RON;

R1= Recompense obținute în urma „Înțelegerii secrete” sau câștiguri suplimentare generate de cartele sau alte forme alte cooperării pentru Petrom= 2000 mil RON;

R2= Recompense obținute în urma „Înțelegerii secrete” sau câștiguri suplimentare generate de cartele sau alte forme alte cooperării pentru Rompetrol= 250 mil RON.

Astfel, matricele A și B date de (9) au elementele: a11=329.1, a12=638.7, a22=1497, b11=153.97, b21=644.97, b22=-253.

Replicatorul dinamic este:

dq/dt=q(1-q)(pa1+a2), dp/dt=(1-p)p(qb1+b2)

unde

b1=b11+b22-b21, b2=-b22, a1=a11+a22-a12, a2=a12-a22.

Condițiile (6) sunt verificate si prin urmare există un unic punct de echilibru (q0, p0) unde:

q0= 0.3400537634 și p0= 0.722839818.

Ecuația caracteristică are valorile proprii: λ1=199.2964i, λ2=-199.2964i. Punctul de echilibru este punct șa.

Folosind Maple 17, putem vizualiza orbitele variabilelor q(t) și p(t) în cazul deterministic și cel stohastic. De asemenea, sunt prezentate câștigurile celor două firme.

Fig 19. Orbita .

Frecvența primei strategii „competiție” pentru Petrom.

Se observă că aceasta oscilează.

Fig. 20. Orbita .

Frecvența primei strategii „competiție” pentru Rompetrol.

Se observă că aceasta oscilează.

În continuare se prezintă orbitele (t,f(t)), (t,g(t)) care reprezintă câștigurile celor două firme:

Fig. 21. Orbita (t,f(t)). Câștigul pentru Petrom

Fig. 22. Orbita (t,g(t)). Câștigul pentru Rompetrol

Pentru cazul stohastic, când există o perturbare asupra punctului de echilibru și

σ1=σ2=σ, avem:

dq=q(1-q)(pa1+a2)dt+(q-q0)σdw

dp=(1-p)p(qb1+b2)dt+(p-p0) σdw.

Pentru σ=1.05 obținem orbitele:

Fig. 23. Orbita (n,q(n,omega)).

Frecvența primei strategii „competiție” pentru Petrom.

Fig 24. Orbita (n, p(n,omega)).

Frecvența primei strategii „competiție” pentru Petrom.

Fig. 25. (n,f(n,omega)). Câștigul pentru Petrom

Fig. 26. (n,g(n,omega)). Câștigul pentru Rompetrol

Acum, considerăm perturbarea stohastică asupra R1 și R2, care reprezintă recompensele obținute în urma „înțelegerii secrete” sau câștigurile suplimentare generate de cartele sau alte forme alte cooperării pentru ambele firme.

Sistemul stohastic este:

dq=q(1-q)p(a11-a12)dt+q(1-q)(p-1)a22dw;

dp=q(1-p)p(b11-b21)dt+p(1-p)(q-1)b22dw.

Fig. 27. (n,q(n,omega)). Frecvența primei strategii „competiție” pentru Petrom

Fig. 28. (n,p(n,omega)). Frecvența primei strategii „competiție” pentru Rompetrol

În concluzie, competiția a două firme s-a modelat cu ajutorul teoriei jocurilor bimatriciale de tip evoluționist (Sîrghi, 2013). În model jucătorii au fost reprezentați de două companii ce își desfășoară activitatea pe aceeași piață. Jocului bimatricial evolutiv îi asociem replicatorul dinamic pentru a determina dinamica frecvențelor cu care cele două firme își aleg strategiile. El este descris printr-un sistem determinist de două ecuații diferențiale.

Un sistem determinist nu poate surprinde fluctuațiile produse pe piața reală și prin urmare am luat în considerare procesele stohastice. Pentru simulare numerică am folosit Maple 17. Două firme de pe piața românească au fost luat luate în considerare. In cazul determinist si cel stohastic, se pot vizualiza orbitele frecvențelor cu care este luată prima strategie de ambele firme. De asemenea, orbitele câștigurilor sunt prezentate.

În cazul stohastic au fost luate în considerare două tipuri de perturbații. Primul caz este in legătura cu punctual de echilibru, iar al doilea cu perturbațiile asupra parametrilor ce reprezintă recompensele obținute în urma „Înțelegerii secrete” sau câștigurile suplimentare generate de cartele sau alte forme alte cooperării pentru ambele firme. În continuare se pot studia jocurile bimatriciale cu trei strategii. Se poate analiza replicatorul dinamic, perturbatul stohastic si dinamica primului și celui de-al doilea moment.

Capitolul 7

POLITICA EUROPEANĂ PE PIAȚA DE ENERGIE

7.1. Componente ale politicii europene în domeniul energiei

O politică europeană de securitate și solidaritate energetică necesită rețele și infrastructuri adecvate. Acesta constituie unul dintre aspectele principale ale celui de al treilea pachet privind liberalizarea gazelor și a energiei electrice, care prevede, în special, elaborarea unui plan de dezvoltare europeană a rețelelor de transport, introducerea unor coduri tehnice în vederea armonizării normelor de gestionare a rețelelor în Uniunea Europeană, precum și numeroase dispoziții care vor avea drept rezultat promovarea dezvoltării infrastructurilor necesare. De asemenea, este indispensabil ca fluxurile de surse regenerabile de energie să poată fi integrate într-un mod sigur și fiabil în rețeaua europeană, fiind vorba în special de importantele capacități viitoare de energie eoliană din larg („offshore”).

Provocările energetice cărora Europa trebuie să le facă față necesită o politică externă coerentă pentru a permite acesteia să joace un rol internațional mai eficient în abordarea problemelor cu care se confruntă în comun cu parteneri energetici din lumea întreagă. O politică externă coerentă este esențială pentru o alimentare cu energie durabilă competitivă și sigură. Ea ar reprezenta o ruptură cu trecutul și ar demonstra angajamentul Statelor Membre de a căuta soluții comune la probleme comune. Primul pas constă în a atinge un acord la nivel comunitar asupra obiectivelor unei Politici Energetice Externe și asupra acțiunilor necesare atât la nivel comunitar, cât și național pentru realizarea acestor obiective. Eficiența și coerența politicii energetice externe a UE depind de progresul realizat de politicile interne și, mai ales de crearea pieței interne pentru energie.

Realizarea proiectelor de infrastructură se bazează în primul rând pe inițiativa și finanțarea privată, ceea ce impune ca proiectele respective să poată fi suficient de rentabile. Prin urmare, toate mijloacele de finanțare a acestor infrastructuri, inclusiv prin intermediul contractelor pe termen lung sau al finanțării comunitare, trebuie să facă obiectul unei evaluări. De asemenea, cadrul de reglementare joacă un rol fundamental în deciziile actorilor privați privind investițiile; cel de al treilea pachet privind liberalizarea gazelor și a energiei electrice situează, așadar, securitatea energetică printre obiectivele generale pe care trebuie să le respecte autoritățile naționale de reglementare în exercitarea competențelor lor.

Planul de acțiune O politică energetică pentru Europa a stabilit o serie de orientări cu privire la prioritățile acțiunii externe a Uniunii Europene, pe de o parte, prin extinderea principiilor pieței interne a gazelor și a energiei electrice la țările învecinate, si, pe de altă parte, prin dezvoltarea unui dialog echilibrat și constructiv cu toți partenerii săi în domeniul energiei, fie că este vorba de principalii furnizori, țările de tranzit sau țările mari consumatoare.

În cadrul dialogurilor și al măsurilor de cooperare cu țările terțe, dezvoltarea unei cunoașteri reciproce a resurselor disponibile, a intențiilor de investiții și a evoluției cererii constituie un element esențial pentru securitatea pe termen lung a Uniunii Europene.

Îmbunătățirea eficienței energetice peste tot în lume constituie, pe termen lung, principalul mijloc de asigurare a securității energetice a Uniunii Europene, contribuind la o gestionare echilibrată și controlată a resurselor. În acest scop, noul Parteneriat internațional pentru cooperare în domeniul eficienței energetice (IPEEC), va juca un rol-cheie.

Aprofundarea parteneriatului cu țările Comunității Energiei și cu țările vecine ale Uniunii Europene contribuie în mod semnificativ, prin transferul acquis-ului comunitar în regiunile limitrofe, la consolidarea securității energetice. Aceasta trebuie să favorizeze dezvoltarea interconexiunilor și unificarea piețelor gazelor naturale și energiei electrice în Europa de Sud-Est și în regiunea Mediteranei.

7.2. Eficiența și diversitatea surselor de energie.

Creșterea eficienței energetice constituie prima prioritate. Aceasta reprezintă unul dintre mijloacele cele mai eficiente de a consolida securitatea energetică, constituind cheia de boltă a politicii noastre ambițioase în domeniul combaterii încălzirii climatice, îmbunătățind totodată competitivitatea întreprinderilor și reducând factura energetică a consumatorilor. În 2006, Uniunea Europeană si-a fixat obiectivul îmbunătățirii cu 20% a eficienței energetice în 2020 și a adoptat un plan de acțiune care trebuie să permită economisirea, în timp, a peste 250 milioane tone echivalent petrol (TEP) și reducerea emisiilor cu 780 milioane tone de dioxid de carbon pe an. Acest plan de acțiune trebuie pus în aplicare în mod ferm, în special în sectoarele construcțiilor și transporturilor; în acest scop, Uniunea Europeană ar trebui să se bazeze pe raportul privind cele mai bune practici elaborat de Agenția Internațională a Energiei la solicitarea G8. Cele 25 de recomandări propuse în acest raport ar putea fi luate în considerare în elaborarea unor măsuri care trebuie adoptate la nivel comunitar și național.

În cadrul Consiliului European de la Bruxelles, din 23 martie 2013, se afirma că “Măsurile privind eficiența energetic pot contribui în mod semnificativ la inversarea tendințelor actuale de la nivelul prețurilor energiei și al costurilor aferente. Punerea în aplicare a Directivei privind eficiența energetică și a Directivei privind performanța energetică a clădirilor are o importanță majoră. Comisia va revizui Directiva privind proiectarea ecologică și Directiva privind etichetarea energetică înainte de sfârșitul anului 2014, în conformitate cu evoluțiile tehnologice. Măsurile și programele referitoare la eficiența energetică ar trebui promovate la toate nivelurile”.

În ceea ce privește securitatea alimentării cu resurse energetice, UE se așteaptă ca dependența de importul de gaze naturale să crească de la 57% la ora actuală, la 84% în anul 2030 iar pentru petrol, de la 82% la 93% pentru aceeași perioadă. UE este tot mai expusă la instabilitatea și creșterea prețurilor de pe piețele internaționale de energie, precum și la consecințele faptului că rezervele de hidrocarburi ajung treptat să fie monopolizate de un număr restrâns de deținători. Efectele posibile sunt semnificative: de exemplu, în cazul în care prețul petrolului ar crește până la 100 USD/baril în anul 2030, importul de energie în UE-27 ar costa circa 170 de mld. EUR, ceea ce înseamnă o valoare de 350 EUR/an pentru fiecare cetățean al UE.

Diversitatea surselor de energie, alături de o rețea bine interconectată, contribuie în mod esențial la securitatea energetică, nu numai prin faptul că previne creșterea nivelului de dependență a Uniunii Europene, ci mai ales pentru că asigură o mai mare elasticitate/o mai bună reactivitate în caz de întrerupere a aprovizionării sau de incident de rețea. Dincolo de interesul pe care îl prezintă în combaterea încălzirii climatice, energiile nefosile joacă în acest sens un rol important.

Obiectivele ambițioase în materie de surse regenerabile de energie vor permite sporirea semnificativă a ponderii surselor indigene: punerea în aplicare a acestora va trebui să favorizeze dezvoltarea unor tehnologii complementare, în vederea creșterii capacității de reacție a Uniunii în fața riscurilor de întrerupere a aprovizionării. Gros și Pearl definesc energiile regenerabile ca fiind “acea sursă de energie care este complet dependent de procesele naturale” . Dezvoltarea surselor regenerabile de energie va permite, de asemenea, ca Uniunea Europeană să dispună de avantaje concurențiale și, prin urmare, va permite asigurarea de venituri și de locuri de muncă. De asemenea, trebuie dezvoltate tehnologiile care permit utilizarea durabilă a resurselor fosile de care dispune Europa. Pentru a menține diversitatea surselor și tehnologiilor, este oportun ca statele membre să favorizeze menținerea unui înalt nivel de competențe și de calificare în toate aceste sectoare. Politica energetică pentru Europa va respecta deplin libertatea de care dispune fiecare stat membru de a alege propriul mix energetic.

Consiliul Mondial al Energiei a prezentat numeroase scenarii care vin în întâmpinarea cerințelor viitoare de energie și care pun accent pe dezvoltarea economică, progresul tehnologic, protecția mediului și etică internațională. Conștienți de importanța dezvoltării unui sector energetic nepoluant investițiile globale în energia regenerabilă au crescut în ultimii ani de la39 de miliarde de dolari în 2005 la 55 de miliarde de dolari în 2006, în anul 2007, 100 de miliarde de dolari și se estimează o creștere continuă. Conform unei directive a Uniunii Europene, statele membre trebuie să hibridizeze treptat combustibilul tradițional utilizat în transport cu biocombustibil, astfel încât, până în 2020, biodieselul să reprezinte 20% din combustibilii lichizi de pe piață. Pentru a favoriza investițiile și a fonda o acțiune comună și solidară în domeniul securității energetice, este indispensabil schimbul de informații privind nevoile și resursele pe termen scurt și pe termen lung.

Transparența cu privire la stocurile de petrol și gaze naturale trebuie sporită: fiind vorba despre stocurile comerciale de petrol, este esențial ca Europa să își aducă întreaga contribuție în sprijinul bunei funcționări a pieței petrolului, aliniindu-și practicile în materie de transparență cu cele ale Statelor Unite și ale Japoniei.

Dincolo de aceste măsuri, este necesar să se desprindă o viziune comună asupra viitorului energetic, pentru a analiza riscurile pe termen scurt și mediu și pentru a evalua investițiile care trebuie realizate în Europa. Comisia, al cărei Observator pentru energie furnizează deja informații detaliate privind producția și consumul statelor membre, ar trebui să elaboreze, referitor la petrol, gazele naturale și energia electrică, un bilanț estimativ pe baza unor date specifice pentru fiecare țară. Asigurarea calității acestor informații presupune intensificarea dialogului între sectorul public și cel privat.

Între cererea de energie și dezvoltarea economică există o relație de interdependență. Dezvoltarea sectorului energetic trebuie realizată prin corelarea acesteia cu nevoile societății. Agenția Internațională a Energiei (IEA), previziona că, consumul de energie va crește în America Latină și Africa cu 68% în perioada 1997-2020 iar dependența față de importul de energie va continua să crească și el. În perioada 1990-2008 cantitatea de energie calculată pe cap de locuitor la nivel mondial a înregistrat o creștere de 10% iar populația mondială s-a mărit cu 27%, ceea ce înseamnă o creștere totală de 39%. Cele mai mari creșteri s-au înregistrat în : Estul Mijlociu de 170%, China de 146%, India de 91%, Africa de 70%, America Latină de 66%, S.U.A. de 20% și EU-27 de 7% .

7.3. Mecanisme de solidaritate. Situația actuală privind securitatea aprovizionării cu energie

Legislația în domeniul stocurilor de petrol existentă deja în țările membre care fac parte din IEA fac obiectul unui mecanism similar, dar nu în totalitate consecvent cu cel aplicabil în cadrul Uniunii. Cele două mecanisme funcționează adecvat, dar consecvența lor ar trebui sporită.

Legislația privind securitatea aprovizionării cu gaze naturale prevede în special dispoziții neobligatorii, de exemplu în ceea ce privește stocarea sau cooperarea transfrontalieră. Pentru a combina eficient solidaritatea și responsabilitatea, ar fi utilă instituirea unui mecanism în cadrul căruia fiecare stat membru să poată să-și prevadă marjele de securitate care ar permite să se elibereze, de urgență, un anumit procent din consumul său de vârf, fie prin recurgerea la stocuri, fie printr-o creștere a producției sau a importului, fie printr-o scădere a consumului. Definirea modalităților tehnice de îndeplinire a acestui angajament ar reveni fiecărui stat membru. În cazul unei crize a aprovizionării într-unul sau mai multe state membre, acest mecanism ar fi pus în aplicare într-un cadru comunitar, cu respectarea principiilor și a procedurilor de piață obișnuite.

Au fost adoptate o serie de măsuri și de inițiative la nivel național și comunitar pentru a îmbunătăți securitatea aprovizionării cu energie a UE și pentru a preveni și atenua perturbările în aprovizionare. Criza ruso-ucraineană a gazelor naturale de la începutul anului 2009 și impactul acesteia asupra aprovizionării cu energie a Europei au demonstrat importanța de a dispune pe termen scurt și pe termen lung de: mecanisme eficiente de monitorizare și de pregătire; mecanisme eficiente de răspuns la crize și de solidaritate; măsuri de îmbunătățire a funcționării piețelor de energie, de creștere a eficienței energetice, de reducere a dependenței de aprovizionările externe cu energie și destinate înregistrării de progrese în privința infrastructurilor și interconectărilor energetice.

Cu toate că anumite măsuri au produs rezultate într-un termen foarte scurt, majoritatea au necesitat timp pentru a fi puse în aplicare și pentru a contribui efectiv la securitatea aprovizionării cu energie a UE.

Dintre aceste măsuri care vor produce rezultate pe termen mediu/lung, cele mai importante sunt:

lansarea planului european de redresare economică cu adoptarea Regulamentului Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a unui program de ajutor pentru redresare economică prin acordarea de asistență financiară comunitară pentru proiecte în domeniul energiei, care prevedeau 2 miliarde EUR în 2009, 1,98 miliarde EUR în 2010, dintre care 1,44 miliarde EUR pentru infrastructura de gaze naturale, 0,910 miliarde EUR pentru infrastructura de energie electrică, 0,015 miliarde EUR pentru insulele mici, 0,565 pentru energia eoliană offshore și 1,05 miliarde EUR pentru captarea și stocarea dioxidului de carbon;

lansarea Parteneriatului estic (mai 2009) și a platformelor sale multilaterale, inclusiv privind securitatea energetică;

în urma reuniunii la nivel înalt privind coridorul sudic (mai 2009), în cadrul căreia s-a convenit asupra unei serii de măsuri referitoare la conexiunile și la acordurile privind transportul gazelor naturale și al petrolului pentru a sprijini diversificarea surselor, a piețelor și a rutelor: semnarea în iulie a Acordului interguvernamental Nabucco și progresul interconectării Italia-Turcia-Grecia, în special prin intermediul unei interconectări între Bulgaria și Grecia (memorandum de înțelegere semnat în iulie 2009);

finalizarea unui studiu privind Caspian Development Corporation în vederea facilitării accesului la gazele naturale din regiunea Mării Caspice;

acordul privind planul de interconectare a piețelor de energie din zona baltică ,urmat de semnarea (iulie 2009) a unui memorandum de înțelegere de către cele 8 state cu ieșire la Marea Baltică și de Comisie, demarând astfel punerea în aplicare a planului;

încheierea negocierilor (astfel cum este prevăzut în memorandumul de înțelegere semnat la 7 octombrie 2009)cu Ucraina în vederea aderării rapide a acesteia la Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice, care va duce la punerea în aplicare de către Ucraina a legislației UE în domeniul piețelor de energie electrică și de gaze naturale;

propunerea de regulament a Parlamentului European și a Consiliul privind măsurile de garantare a securității aprovizionării cu gaze naturale (primită în iulie 2009);

dezvoltarea planului solar mediteranean;

măsurile de îmbunătățire a funcționării piețelor de energie, de creștere a eficienței energetice și de reducere a dependenței de aprovizionările externe cu energie, de exemplu dezvoltarea energiei din surse regenerabile de (punerea în aplicare a Directivei 2009/28/CE privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile) și a eficienței energetice (acord referitor la actele legislative privind performanța energetică a clădirilor și etichetare produselor energetice în timp util pentru Conferința părților de la Copenhaga privind schimbările climatice și finalizarea acordului privind etichetarea pneurilor) sau măsurile care constituie o condiție prealabilă pentru securitatea aprovizionării, în special pentru punerea integrală și rapidă în aplicare a celui de al treilea pachet privind piața internă.

7.4. Strategia Europeană de Securitate

Globalizarea a atras după sine noi oportunități dar a condus, de asemenea, la amenințări mai complexe și interconectate. Arterele societății europene – precum sistemele informatice și furnizarea de energie – sunt mai vulnerabile. Încălzirea globală și degradarea mediului modifică aspectul planetei noastre. Mai mult, globalizarea accelerează schimbările de putere și evidențiază diferențele de valori. Criza financiară a destabilizat atât economiile dezvoltate, cât și pe cele în curs de dezvoltare.

Raportul privind punerea în aplicare a Strategiei Europene de Securitate, adoptat de către Consiliul European în decembrie 2008, consolidează și completează SES prin identificarea și abordarea unor noi amenințări la adresa securității Uniunii dintre care una dintre cele mai importante vizează securitatea energetică.

Preocupările legate de dependența de energie au crescut în ultimii zece ani. Producția în scădere în Europa înseamnă că, până în 2030, până la 75% din necesarul de petrol și gaze vor trebui să fie importate. Acestea vor fi furnizate de un număr limitat de țări, dintre care multe se confruntă cu amenințări la adresa stabilității. În consecință, Uniunea Europeană se confruntă cu o serie de provocări în materie de securitate, care implică responsabilitatea și solidaritatea tuturor statelor membre.

Răspunsul la aceste provocări trebuie să fie o politică energetică a UE care să combine dimensiunile interne și externe. Raportul comun al Înaltului Reprezentant și al Comisiei din iunie 2006 a stabilit principalele elemente. În interiorul Europei, este nevoie de o piață mai unificată a energiei, cu o mai mare interconectare, acordând o atenție deosebită celor mai izolate țări și mecanismelor de criză pentru a rezolva problema întreruperilor temporare în aprovizionare.

De asemenea este necesară o mai mare diversificare a combustibililor, a surselor de aprovizionare, precum și a rutelor de tranzit, este esențială, după cum sunt și buna guvernanță, respectarea statului de drept și investițiile în țări-sursă. Politica UE sprijină aceste obiective prin angajamentul cu Asia Centrală, Caucazul și Africa, precum și prin Parteneriatul estic și Uniunea pentru Mediterana. Energia reprezintă un factor major în relațiile dintre UE și Rusia. Politica noastră ar trebui să abordeze rutele de tranzit, inclusiv prin Turcia și Ucraina. Împreună cu partenerii, inclusiv China, India, Japonia și SUA, UE trebuie să promoveze sursele regenerabile de energie, tehnologiile cu conținut scăzut de carbon și eficiența energetică, precum și piețele mondiale transparente și bine reglementate.

Consiliul European din martie 2007 a fixat următoarele obiective pentru politica energetică europeană: sporirea securității aprovizionării, asigurarea competitivității economiilor europene și a disponibilității unei energii accesibile, promovarea unui mediu durabil și combaterea schimbărilor climatice. Planul de acțiune O politică energetică pentru Europa pentru perioada 2007-2009 adoptat cu această ocazie cuprinde numeroase măsuri care contribuie, direct sau indirect, la obiectivul securității energetice. Cu atât mai mult este esențial să se asigure punerea în aplicare adecvată a acestui obiectiv cu cât acțiunile hotărâte astăzi vor contribui, pe termen mai lung, la depășirea dificultăților legate de epuizarea progresivă a anumitor resurse fosile.

La 23 mai 2013, în cadrul Consiliului European, se afirma că În contextul economic actual, trebuie să ne mobilizăm toate politicile în sprijinul competitivității, al locurilor de muncă și al creșterii economice. În acest sens, aprovizionarea economiilor noastre cu energie durabilă și accesibilă din punctul de vedere al costurilor este crucială. De aceea, Consiliul European a convenit astăzi asupra unei serii de orientări în patru domenii care, împreună, ar trebui să permită Uniunii Europene să își stimuleze competitivitatea și să răspundă provocărilor reprezentate de prețurile și costurile ridicate: finalizarea de urgență a unei piețe interne a energiei interconectate și pe deplin funcționale, facilitarea investițiilor necesare în domeniul energiei, diversificarea surselor de aprovizionare cu energie ale Europei și eficiența energetică sporită.

Pe plan extern, Uniunea Europeană trebuie să identifice mesaje comune pentru a se adresa țărilor mari producătoare și țărilor de tranzit, urmărind totodată diversificarea surselor și a căilor sale de aprovizionare. Este important ca Uniunea și statele sale membre să găsească o exprimare comună față de părțile terțe cu privire la chestiunile energetice. Pe plan intern, trebuie să se promoveze politici pro-active pentru a economisi energie, pentru a o produce într-un mod mai eficient și a progresa către un spațiu energetic unificat și solidar, îmbunătățind în special fluiditatea schimburilor.

Resursele energetice și de materii prime sunt, în general, limitate și repartizate inegal pe suprafața planetei. Există și o lege a rarității resurselor, care constă în aceea că volumul, structurile și calitatea resurselor economice și bunurile se modifică mai încet decât volumul, structurile și intensitatea nevoilor umane. Spectrul epuizării în următorii ani a resurselor energetice a făcut ca o parte însemnată a politicilor externe, dar și a celor de putere, să fie preocupată de accesibilitatea conductelor și terminalelor, viitoarele trasee ale rutelor energetice,parteneriate. Aceste politici au trebuit să țină seama și de : identificarea celor mai eficiente căi de utilizare a hidrocarburilor, posibilitățile de substituire a lor, diminuarea dezechilibrelor de mediu determinate de exploatarea, condiționarea, prelucrarea și utilizarea resurselor.

Diverse inițiative majore care au fost deja lansate vor contribui la îmbunătățirea semnificativă a securității energetice a Uniunii Europene. Este vorba, în special, despre planul comunitar de acțiune pentru eficiența energetică, adoptat la sfârșitul lui 2006, al cărui obiectiv îl constituie îmbunătățirea eficienței energetice cu 20% în 2020.

De asemenea, pachetul climă/energie va favoriza dezvoltarea surselor de energie cu emisii reduse de dioxid de carbon, ceea ce va permite Uniunii Europene să limiteze consumul de energii fosile. O funcționare transparentă și competitivă a pieței interne a gazelor naturale și a energiei electrice este indispensabilă pentru transformarea Europei într-un spațiu energetic unificat și solidar.

În cele din urmă, punerea în aplicare a Planului strategic european privind tehnologiile energetice (planul SET) va contribui la favorizarea diversității surselor de energie. În plus, obiectivul îmbunătățirii securității energetice europene, care se înscrie în perspectiva respectării recomandărilor IPEEC privind necesitatea de a reduce cu 80% emisiile de gaze cu efect de seră în 2050, trebuie totodată să incite statele membre să stabilească, în mod colectiv, obiective ambițioase în ceea ce privește producerea energiei electrice fără emisii de dioxid de carbon pentru anul 2050.

Atât pe termen scurt cât și pe termen lung, îmbunătățirea securității energetice, care reprezintă o miză esențială pentru protecția cetățenilor europeni, necesită din partea Uniunii Europene și a statelor sale membre un dublu efort de responsabilitate și solidaritate: responsabilitate, întrucât fiecare stat membru, garant în primul rând al securității aprovizionării proprii, trebuie nu numai să ia toate măsurile naționale pentru a se proteja împotriva riscului unei întreruperi a aprovizionării, ci și să se arate pregătit să contribuie la eventuale măsuri de solidaritate. Solidaritate, în măsura în care fiecare stat membru care se confruntă cu o întrerupere bruscă și temporară a aprovizionării cu energie trebuie să poată conta pe sprijinul celorlalte state membre și al Uniunii. Numai cu această condiție se pot institui mecanisme de solidaritate la scară europeană.

Pentru a îmbunătăți securitatea și solidaritatea energetică a Europei, la nivelul UE s-a decis punerea în aplicare cât mai rapid a unor măsuri concrete ce vizează eficiența energetică, diversitatea surselor de energie, vizibilitatea în ceea ce privește cererea și oferta de energie, instrumentele de solidaritate, infrastructurile și identificarea mesajelor comune de politică externă în acest domeniu.

Capitolul 8

SECURITATEA ENERGETICĂ EUROPEANĂ ÎN CONTEXTUL CRIZEI ENERGETICE MONDIALE

8.1 Resursele naturale și securitatea energetică

În ultimele două decenii statele lumii au fost nevoite să acordare o mai mare atenție problemelor legate de resursele naturale, în formularea politicilor externe, datorită faptului că atât economiile dezvoltate, cât și cele în curs de dezvoltare depind din ce în ce mai mult de resursele energetice dar și întrucât epuizarea acestora din urmă este un fenomen real.

În acest context, posesia, disponibilitatea și utilizarea efectivă a resurselor naturale, în special a celor energetice, reprezintă o sursă de tensiuni, crize și chiar conflicte. Datorită acestor considerente, resursele naturale reprezintă obiectul unor ample dezbateri internaționale, ce urmăresc să rezolve problemele legate, pe de o parte, de existența lor, iar pe de altă parte, de împărțirea acestora.

Resursele naturale, cu deosebire energetice, s-au aflat, de-a lungul timpului, în centrul deliberărilor și negocierilor vizând stabilirea unei noi alcătuiri a relațiilor interstatale, ultimul deceniu al secolului trecut fiind, după cum menționează și Zbigniew Brzezinski, martorul unor răsturnări dramatice în politica mondială.

Cele mai importante resurse sunt, în afara celor de hrană, resursele de energie (În opinia autorilor celui de-al patrulea raport către Clubul de la Roma, și nu numai, dezbaterea privitoare la energie este adesea complicată, prin ambiguitatea ce rezultă din întrebuințarea improprie a unor termeni precum ,,producție” sau ,,consum” de energie ori din comparația incorectă a diferitelor forme de energie) – elementul indispensabil pentru majoritatea activităților umane – și de materii prime, a căror problematică rămâne o preocupare de interes major în actuala conjunctură internațională, dată fiind amploarea fără precedent a solicitării acestor resurse. Cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, toate economiile dezvoltate depind de resursele energetice, oriunde pe glob, iar caracterul limitat și spectrul epuizării lor devin tot mai evidente. Pe de altă parte, prin amplificarea gradului de interdependență al țărilor privind valorificarea acestor resurse, apar noi și complexe probleme cu privire la necesitatea asigurării accesului tuturor statelor la resurse, în vederea susținerii dezvoltării lor economice. Or, în opinia majorității analiștilor și specialiștilor în domeniu, accesul sau pierderea accesului la aceste resurse poate avea consecințe imprevizibile.

Securitatea energetica, de exemplu, este astăzi o prioritate pentru toți actorii de pe scena vieții internaționale dar mai ales pentru cei cu resurse precare. Interesant este faptul că, o cercetare sociologică efectuată în Germania după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, asupra “Gemenilor”, a relevant faptul că pe lista amenințărilor nu apărea în nici un fel problema întreruperii sau a lipsei de energie. Media și discursul politic al elitei politice construise o “imagine” a amenințărilor și a riscurilor la adresa securității centrată pe o problem pe care în principal o avea societatea americană. Problema energiei a devenit o prioritate și după ce tot mai mulți actori de pe scena internațională au conștientizat faptul că “energia reprezintă condiția sine qua non pentru exercitarea puterii în economia politică internațională și că nici bogăția sau securitatea nu pot fi realizate fără o aprovizionare sigură cu energie” .

Problemele care afectează disponibilitatea resurselor naturale sunt corelate. Ele au exercitat și continuă să exercite o influență reală, cu impact major asupra politicii externe a statelor, disponibilitatea resurselor naturale rămânând și în prezent o sursă de tensiuni și potențial conflict. Că este așa o demonstrează, alături de multele argumente prezentate în literatura de specialitate, și probleme, dificultăți și îngrijorări apărute în ianuarie 2006: criza gazelor naturale rusești, criza negocierilor în dosarul nuclear iranian, care deja a ridicat, la acea vreme, prețul petrolului la 70 $ barilul. ( Potrivit agențiilor internaționale de presă, Iranul a cerut OPEC reducerea producției de petrol cu 1 milion de barili pe zi și o creștere cât mai mare a prețului brut al barilului, pentru a determina comunitatea internațională să înțeleagă că dispune de un ,,mijloc de ripostă economică”, în cazul unor sancțiuni economice din partea ONU.)

Părerea unanimă este că devine tot mai necesară adoptarea unor măsuri concrete de dezarmare, pe temeiul unui nou concept de securitate, datorită faptului că într-un context global, adevărata securitate nu poate fi obținută printr-o acumulare enormă de arme – apărare în sens strict al conceptului, ci numai prin crearea condițiilor fundamentale pentru relații pașnice între națiuni și rezolvarea nu numai a problemelor militare, ci și a problemelor cu caracter nemilitar.

Mai mulți actori ai mediului internațional contemporan au constatat că energia poate fi folosită pe post de armă letală în relațiile dintre state. Din această perspectivă, nu este de mirare faptul că, în ultima vreme, tot mai multe state au încadrat energia printre prioritățile politicilor/strategiilor de securitate națională. Edificator în acest sens este că, chiar și marii actori ai lumii de talia USA, China sau Japonia au procedat la adoptarea de strategii naționale de securitate energetică. În SUA s-a creat, încă din primăvara anului 2001, un organism – National Energy Policy Development Group (NEPDG) – condus de vicepreședintele Dick Chaney care să se ocupe de elaborarea unei politici de securitate energetică.

Problematica resurselor se cere abordată din două perspective: comerțul cu produse și sectorul energetic care conduce inevitabil la securitatea energetică într-o interdependență continuă și constantă, analiștii și teoreticienii acestui domeniu propunând atât un „program de urgență” privind negocierile în domeniul energiei, cât și crearea, sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite, a unui „centru de cercetări globale asupra energiei”.

8.2. Actorii scenei geopolitice și interesele energetice

Ultimele evoluții de pe scena politică și a relațiilor economice din la nivel mondial au demonstrat importanța resurselor energetice într-o lume globalizată și, totuși, dependentă de un număr relativ mic de furnizori de energie.

Doar cu rol demonstrativ, putem aminti exemplul arcului euro-asiatic ce se întinde din Balcani până în Afghanistan și care, în secolul XIX, a fost mărul discordiei pentru interesele conflictuale ale Marii Britanii și Rusiei. În secolul următor, actorii marelui joc s-au schimbat – după 1917, locul Rusiei a fost luat de Uniunea Sovietică, iar după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Marea Britanie a fost înlocuită de Statele Unite. Sfârșitul Războiului Rece și destrămarea Uniunii Sovietice au dat naștere noilor state în Caucaz și Asia Centrală, cele mai multe cu populații vorbitoare de limbă turcică. Marele joc din secolul XXI este o continuare a rivalităților de tip „joc cu sumă nulă”, dar la un nivel mai complex, fiind implicați mai mulți actori. Confruntarea pentru zona de influență din Caucaz se manifestă între Iran și Turcia, între Iran și Statele Unite, între Rusia și Turcia, precum și între Iran și Rusia, pe de o parte, și Statele Unite și Turcia pe de alta. Geopolitica energetică a Asiei Centrale, este prezentată de mulți analiști ca pe o “tablă de șah” sau ca “un mare joc” .

Europa comunitară a fost fondată pentru a consolida securitatea economică și politică a fiecărei națiuni europene, fiind legendară intenția ștergerii rivalității franco-germane, prin punerea în comun a unor ramuri economice strategice. Un scop politic a fost slujit cu un mijloc economic, și toate acestea la nivel înalt, acolo unde se discuta despre securitatea națională și interesul național.

În condițiile crizei economico-financiare globale, securitatea economică ar trebui înțeleasă ca fiind un factor esențial al securității naționale, și anume, acela care asigură resursele și echilibrul dinamic al celorlalte componente ale acestui sistem; una dintre dimensiunile securității naționale, regionale și planetare, deziderat al fiecărui individ, comunitate umană, stat național etc.; obiectiv prioritar al guvernelor, al organizațiilor regionale și internaționale care au ca menire asigurarea și garantarea securității umane globale; stare a economiei naționale, văzută ca sursă și fundament al eradicării sărăciei, foametei, inegalităților sociale și economice dintre indivizi și dintre diferite regiuni ale unor țări.

Asigurarea securității economice, în contextul actualei crize, este rezultatul interacțiunii dintre factorii interni și externi care potențează, sau nu, întreg procesul de producție, repartiție și consum al bunurilor și serviciilor realizate într-o economie națională.

Corelația dintre securitatea economică și gradul de integrare economică este dată de vulnerabilitatea unei economii, văzută ca raport între avantajele și dezavantajele economiei naționale, respectiv mediul economic internațional, mediul social și politic intern și capacitatea acesteia de a face față cu forțe proprii provocărilor interne și externe. Altfel spus, vulnerabilitatea se referă la posibilitățile economiei naționale de a realiza obiectivele specifice interesului național.

Criza economică domină agendele de lucru ale liderilor mondiali, principalele soluții propuse fiind transformarea statului într-un finanțator al economiilor naționale și coordonarea eforturilor la scară internațională.

Criza creditelor ce a izbucnit în SUA, în august 2007, a dus la falimentul unora dintre cele mai mari bănci din lume, iar efectele sale sunt resimțite în prezent pe piața financiară europeană. După falimentul Lehman Brothers, preluarea Merrill Lynch de către Bank of America și naționalizarea American International Group (AIG), guvernul american a adoptat „Legea pentru stabilizarea economică“, menită să salveze sistemul financiar de la colaps.

În prima sa conferință de presă în calitate de președinte, liderul american Barack Obama a solicitat Congresului să adopte cât mai curând posibil planul de relansare a economiei naționale, avertizând că, în caz contrar, economia Statelor Unite se va confrunta cu „o catastrofă“. „Sectorul privat este atât de slăbit, încât guvernul federal este singura entitate rămasă cu resursele necesare pentru a trezi la viață economia“, a argumentat Obama, care a vorbit despre riscul unui „deceniu pierdut“, fără creștere economică, similar celui traversat de Japonia în anii ’905 .

Președintele Statelor Unite a avertizat, de asemenea, în discursul său săptămânal de la radio, că actuala criză financiară din America va dura ani de zile, nu doar luni. Liderul de la Casa Albă le-a dat însă concetățenilor săi și o veste bună: Administrația pregătește o strategie de revigorare a sistemului financiar, care să favorizeze acordarea de credite americanilor de rând și companiilor.

În urma demersurilor președintelui, legislativul american a aprobat planul de relansare economică propus de Administrație, în valoare de 787 miliarde dolari. În continuare, Rezerva Federală Americană (Fed) a anunțat că va extinde programul de susținere a sectorului bancar până la 1.000 miliarde dolari, bani destinați să susțină creditele de consum și pe cele ipotecare. Programul Administrației americane ar putea urca, astfel, la circa 1.500 miliarde dolari, întrucât Trezoreria SUA a anunțat un program de parteneriat public – privat de circa 500 miliarde dolari, destinat activelor bancare toxice .

În Europa, mai multe guverne au anunțat planuri de salvare a sistemului bancar, care prevăd, în total, acordarea a circa 1.500 miliarde euro pentru recapitalizarea băncilor sau garantarea finanțării. Măsura vine după ce mai multe bănci europene s-au confruntat cu probleme de lichiditate .

Reacția Rusiei față de criza economică mondială a riscat să sporească controlul statului asupra economiei și să diminueze competitivitatea țării, conform declarațiilor fostului consilier al președintelui Dmitri Medvedev, citat de Bloomberg. „Echilibrul fundamental“ dintre guvern și industria privată ar putea fi afectat, a arătat Igor Yurgens în cadrul unui raport, adăugând că deținerile de acțiuni de către stat în cadrul companiilor rusești ar putea crește cu încă 10%, de la 45% la sfârșitul anului trecut.

Rusia nu este ferită, totuși, în continuare, de semnale alarmiste. Ex-președintele rus, Dmitri Medvedev, a declarat că economia națională trebuie să se pregătească pentru „un an greu“, primele semne de ameliorare urmând să apară abia în 2010, consemna publicația The International Herald Tribune.

Guvernanții polonezi au propus un proiect de lege prin care vor să permită corporațiilor să se retragă din contractele cu opțiuni păguboase. Analiștii cehi de la Wood consideră că între bănci și companii s-ar putea ajunge la un compromis, astfel încât nici corporațiile să nu-și asume întreaga pierdere, dar nici băncile să nu fie afectate prea puternic de efectele negative.

Criza financiară mondială provoacă probleme imense instituțiilor de credit vest-europene care și-au deschis filiale dincolo de granițele țării de reședință. Austria este cel mai recent caz în panoplia statelor al căror sistem bancar se află în pragul colapsului din cauza „îndatorării“ masive a subsidiarelor din estul comunitar. Și, pentru că pacea, ca și războiul, are armele sale proprii, Rusia a intrat pe fir, în rolul salvatorului excepțional.

EU Observer evidenția faptul că Austria și-a activat toate canalele diplomatice pentru a convinge mașinăria birocratică a Bruxellesului să adopte un plan de salvare financiară a țărilor din estul Europei, evaluat la 150 miliarde euro. Demersul oficialilor de la Viena nu este întâmplător: Austria găzduiește bănci cu o expunere monetară masivă în țări precum Croația, Ucraina, Bulgaria și România.

Un eventual colaps al acestora ar provoca prăbușirea catastrofală a instituțiilor-mamă, în condițiile în care băncile austriece au de „primit“ peste 200 miliarde euro, adică aproximativ trei sferturi din produsul intern brut al țării. Italia, Suedia, Olanda, Franța și Belgia sunt alte nume posibile pe o listă-problemă a statelor ce au trimis cantități însemnate de bani, prin sistemul bancar, în țările est-europene.

Pentru a împiedica un scenariu dezastruos pentru propria existență, Austria a încercat în 2011 să determine Uniunea Europeană să accepte un plan de salvare a țărilor din est, cifrat la 100 miliarde euro. Totodată, Banca Centrală din Austria a estimat că băncile austriece ar putea face față, în viitorul apropiat, unor pierderi de până la 31 miliarde euro de pe urma investițiilor în Europa de Est.

Responsabilii de la Viena forțează și o asistență financiară acordată Ucrainei și țărilor din Balcani, estimată la 50 miliarde euro. La întâlnirea din februarie a miniștrilor de finanțe europeni, de la Bruxelles, problema a fost intens dezbătută, dar nu s-a ajuns la nici o concluzie clară.

Germania, cel mai important contribuitor la bugetul comunitar, se opune planului de asistență financiară propus de Austria, temându-se că va trebui să finanțeze din buzunarele proprii „interesele naționale“ ale altora. Oficialii austrieci au avertizat însă că nu e doar o chestiune ce ține de nevoile legitime ale statului austriac, ci, în sens mai larg, de o posibilă și nedorită prăbușire a țărilor din estul Europei.

Creșterea economică din ultimul deceniu a țărilor est-europene, alimentată de o creditare externă ieftină și accesibilă, a fost înlocuită de o scădere accelerată a cererii pentru exporturi, de o diminuare a investițiilor și de incapacitatea tot mai accentuată de a accesa finanțare pe piața afacerilor. De asemenea, devalorizarea monedelor naționale din regiune amenință sectoarele care au împrumutat masiv în euro. EU Observer vorbește de o contractare alarmantă a economiilor din regiune, avertizând că Ungaria, România și Bulgaria „merg“ în trena unei Ucraine aflate în pragul colapsului.

Comerț liber, cu acces la credit doar pentru proiecte de dezvoltare în interiorul pieței locale: aceasta pare să fie structura noului capitalism. Controlul local al creditului poate înlocui cu succes vechile practici protecționiste, garantând dezvoltarea pieței locale fără apariția efectelor profund nocive generate de protecționism – și, tocmai de aceea, afirmam că accentul pus pe piața locală nu va mai putea conduce, ca în trecut, la izolaționism și autarhie. Iar o piață va fi cu atât mai dinamică și mai prosperă cu cât sistemul local de creditare va fi mai bine pus la punct. Iată de ce băncile de investiții nu au fost lăsate să cadă. De altfel, trebuie să menționăm că, la nivel european, s-a organizat deja, la început de martie, un summit asupra crizei economice, cu obiectivul de a concerta eforturile statelor membre spre a se „evita protecționismul“ și a „întări coordonarea măsurilor anticriză“.

Reprezentanții Biroului Internațional al Muncii (BIM) au avertizat asupra faptului că este posibil să apară consecința majoră a crizei economice mondiale, și anume, trimiterea în șomaj, a până la 51 de milioane de persoane, dacă situația continuă să se deterioreze. Potrivit șefului BIM, țările membre ale grupului informal G20, – grupul celor mai dezvoltate șapte state ale lumii (Germania, Canada, Statele Unite, Franța, Marea Britanie, Italia și Japonia) – și Africa de Sud, Arabia Saudită, Argentina, Australia, Brazilia, China, Coreea de Sud, India, Indonezia, Mexic, Rusia, Turcia și Uniunea Europeană, ai căror reprezentanți s-au reunit în 2 aprilie 2009 la Londra, pentru a cădea de acord, asupra măsurilor financiare, și cu privire la măsurile urgente care trebuie luate pentru promovarea investițiilor productive, obiectivelor muncii decente și ale protecției sociale.

Liderii G8, reuniți, în 08 iulie 2009, în orașul italian L’Aquila, au considerat că economia mondială se confruntă cu „riscuri semnificative” și ar putea avea în continuare nevoie de sprijin, potrivit proiectului de declarație a summit-ului. Președinții Statelor Unite, Germaniei, Japoniei, Franței, Marii Britanii, Italiei, Canadei și Rusiei, din acea vreme, au discutat despre criza economică, dar nu au luat inițiative importante, în condițiile în care G20 urma să formuleze o reacție legislativă pe care urma să o prezinte în septembrie, la Pittsburgh, după reuniunea anterioară de la Londra.

Totodată, liderii G8 au promis 20 miliarde dolari pentru dezvoltarea agriculturii în țările sărace. Această promisiune făcută la summit-ul menționat aduce o schimbare de optică în felul cum sunt ajutate țările cu deficit alimentar. În loc de ajutoare sub formă de hrană, ele vor primi investiții în agricultură pentru a-și obține alimentele proprii.

Werner Sombart susține că “în epoca capitalismului, capitalul este factorul de producție dominant, ceea ce stârnește controverse în rândul sociologilor și a ecologiștilor deoarece acesta este influențat de diverși factori culturali și de mediu cum ar fi: religia, poziția geografică, cultura,tradițiile, etc.” . El iși manifestă preocuparea față de efectele negative ale tehnologizării excesive și ale poluării mediului înconjurător, răsfrânse asupra personalității și a sănătății oamenilor deoarece sfera economic nu poate fi delimitată de cea social și de cea ecologică, acestea fiind interdependente. Economistul de origine română, Nicholas Georgescu Roegen propune elaborarea unei noi paradigme științifice care să țină seama de acțiunea universală a Legii Entropiei în virtutea căreia “realitatea evoluează, adică parcurge procese irevocabile și ireversibile” . În teoria sa, așa cum a subliniat și profesorul Dogaru Vasile “singura lege a naturii care recunoaște faptul că universal material este subiectul unei schimbări calitative ireversibile fiind un proces în evoluție” . Roegen descrie și legătura existent între creșterea economică și epuizarea resurselor.

Realitatea ultimelor două decenii, luată ca reper pentru previziunile pe termen mediu prognozează ideea conform căreia țările dezvoltate din Europa și America de Nord vor produce mai puțin petrol și gaze din surse proprii și, prin urmare, vor fi mai dependente ca oricând de importurile de la OPEC, de la statele producătoare de petrol și gaze, în special din Orientul Apropiat, din Rusia și din țările din jurul Mării Caspice.

Totuși, Golful Persic continuă să rămână furnizorul major de petrol al economiei globale, iar economiile industrializate importă două treimi din acesta și 70% din petrolul exportat de către Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), țări cu rol foarte important pe piața petrolului.

Țările membre OPEC rămân principali furnizori de energie și pentru Uniunea Europeană, cu aproximativ 50% din nevoile de consum. Și, pe măsură ce consumul de energie va crește, va spori și dependența Uniunii față de furnizorii săi, estimată, în anul 2020, până la 70% pentru gaz și 90% pentru petrol. Or, în condițiile unor dificultăți tot mai evidente în asigurarea acestor nevoi cu astfel de resurse, se impune nu numai o diversificare a surselor energetice, ci și găsirea unor alternative energetice, cum ar fi forța naturală a vântului, valurilor, râurilor, căldura solară și a magmei. În Danemarca, spre exemplu, 20% din energia electrică e produsă cu ajutorul vântului. Germania, Olanda și Spania au trecut și ele la energia eoliană, iar India pretinde un loc fruntaș în lume în ceea ce privește capacitatea de utilizare a unei asemenea energii.

Mai mult, chiar Statele Unite folosesc peste 13 mii de turbine eoliene, care generează energie electrică. De asemenea, circa 16% din totalul energiei electrice este furnizat de aproximativ 430 de reactoare nucleare, Raportul International Energy Agency pe anul 2003 menționând și alte reactoare, la acea dată, în stadiu de construcție, dintre care 17 în țările în curs de dezvoltare din Asia.

Victoria din Irak din 2006 a creat perspectiva influențării pieței petrolului ceea ce nu putea avea decât un impact pozitiv asupra celei mai mari economii a lumii. În contextul în care majoritatea economiilor europene se dezvoltau din ce în ce mai lent, iar Japonia aproape că stagna, Statele Unite au rămas principalul motor care putea impulsiona creșterea globală.

Orice perturbație apărută pe plan internațional în domeniul energetic (creșterea prețului petrolului, spre exemplu) afectează și securitatea națională a fiecărui stat, și nu doar dimensiunea energetică a acesteia.

8.3. Analiza cererii de energie la nivel mondial

După cum bine știm, între cererea de energie și dezvoltarea economică există o relație de interdependență. Dezvoltarea sectorului energetic trebuie realizată prin corelarea acesteia cu nevoile societății.

Potrivit previziunilor realizate de Agenția Internațională a Energiei (IEA), consumul de energie va crește în America Latina și Africa cu 68% în perioada 1997-2020 iar dependența față de importul de energia va continua să crească și el.Această creștere pare mult mai mare dacă nu ținem cont de datele prezentate de IEA cu privire la modul în care cererea de energie a crescut în perioadele apuse. Spre exemplu, în perioada 1990-2008 cantitatea de energie calculată pe cap de locuitor la nivel mondial a înregistrat o creștere de 10% iar populația mondială s-a mărit cu 27%, ceea ce înseamnă o creștere totală de 39%. Cele mai mari creșteri s-au înregistrat în: Estul Mijlociu de 170%, China de 146%, India de 91%, Africa de 70%, America Latină de 66%, S.U.A. de 20% și EU-27 de 7%.

În contextul globalizării, Strategia Energetică a României prezintă previziunile realizate în ceea ce privește evoluția consumului de energie și a combustibililor fosili. Conform acesteia, în anul 2030 cererea totală de energie va crește cu 50% față de nivelul înregistrat în anul 2003 ceea ce va duce la epuizarea rezervelor de petrol în anul 2040, a celor de gaze naturale în anul 2070 și în jurul anilor 2200 a celor de huilă. Tot în privința evoluției consumului de energie la nivel global, Agenția Internațională pentru Energie prevede o creștere accelerată a cantității de energie atât a celei totale cât și a celei obținute din surse regenerabile. Consiliul Mondial al Energiei vine în completare afirmând că, în aceste condiții va crește și consumul de cărbune cu aproximativ 50% până în anul 2013 comparativ cu nivelul consumului înregistrat în anul 1980.

Figura nr. 29 – Evoluția cererii mondiale de energie

Sursa: Word energy outlook, International Energy Agency, disponibil on-line pe site-ul http://www.iea.org/textbase/nppdf/free/2006/weo2006.pdf accesat în data de 10.01.2010

După cum se poate observa și din graficul de mai sus, cererea de energie se află într-o continuă creștere. Mai exact, până în anul 2030 cererea de energie se va mării cu 60% față de nivelul înregistrat în anul 1994, ceea ce inevitabil va duce la creșterea emisiilor de dioxid de carbon într-o măsură aproximativ la fel de mare, în funcție de nivelul de dezvoltare a resurselor neconvenționale. În plus, nu trebuie uitat faptul că rezervelor de combustibili fosili sunt concentrate în câteva țări iar în condițiile păstrării aceluiași trend, conform estimărilor realizate de Cartea Verde, importurile de gaz și combustibili fosili vor crește cu până la 80% în următorii 25 de ani.

Nu creșterea cererii pentru energie reprezintă o problemă ci modul ei de producere. În prezent cea mai mare parte din energia produsă este rezultatul arderii unor combustibili fosili care, pe de o parte sunt extrem de nocivi pentru mediul înconjurător, iar pe de altă parte aceste resurse sunt epuizabile. Despre această problemă s-a scris timp de câteva decenii, unul dintre cei preocupați de această problemă este geologul și în același timp fizicianul M. King Hubbert care în anul 1949 cu ajutorul unor formule matematice a demonstrat că perioada de vârf a descoperirilor de noi zăcăminte de combustibili fosili este între anii 1930 și 1970. La vremea aceea, după publicarea rezultatelor cercetărilor sale a fost considerat nebun sau chiar comic însă realitatea zilelor noastre ne-a demonstrat că Hubbert nu a greșit în analizele sale.

Tabel nr. 1 – Evoluția cererii mondiale de energie

* – date previzionate;

Sursa: Word energy outlook, International Energy Agency, disponibil on-line pe site-ul http://www.iea.org/textbase/nppdf/free/2006/weo2006.pdf accesat în data de 10.01.2012

Este știut faptul că Orientul Mijlociu este printre cei mai mare deținători și exportatori de combustibili fosili. Datorită existenței și pe această piață a Legii Cererii și a Ofertei, conform căreia dacă cererea crește va crește și prețul, coroborat cu modificările survenite în rândul factorilor geopolitici, prețul acestora a crescut. Nu trebuie uitată nici problema insuficienței capacităților de rafinare precum și tendința tot mai acerbă a statelor de a-și crea stocuri de resurse concenționale pentru a putea face față posibilelor situații de criză care au contribuit și ele la ridicarea prețurilor pentru aceste resurse.

Tabel nr. 2 – Evoluția cererii de energie în anul 2020

Sursa. IEA preluat din United Nations, Guidbook on Promotion o Sustainable Energ Consumtion: Consumer, Organiyations and Efficient Energy Use in the Rezidential Sector, Editura United Nations, Tailanda, Bangkok, 2002, pg. 6

În condițiile în care, după cum se poate observa și din graficul de mai sus China care a avut cea mai spectaculoasă creștere economică din ultimele decenii este deținătoarea celui mai mare consum de energie din lume, putem afirma că evoluția cantității de energie consumată depinde în primul rând de evoluția economică a Chinei și a celorlalte state care au înregistrat evoluții puternice ale produsului intern brut. Conform World Economic Outlook publicat în luna aprilie 2011, consumul de energie din China se va dubla până în anul 2017 și se va tripla până în anul 2025 comparativ cu nivelul atins în anul 2008. Ceea ce însă nu se poate estima este modul în care vor reuși aceste țări să susțină o asemenea creștere în condițiile unei degradări puternice ale mediului înconjurător și a schimbărilor climatice a căror efecte negative se simt și în actualele condiții.

Capitolul 9.

Sectorul energetic românesc: stare și perspective de dezvoltare

Conform dicționarului explicativ al limbii române prin noțiunea de energie înțelegem “capacitatea unui sistem de a efectua lucru mecanic în trecerea dintr-o stare în alta”. O altă definiție dată tot de dicționarul român este aceea conform căreia energia înseamnă “forță, putere, tărie, vigoare, capacitatea de a acționa”. După cum însăși definiția ei o spune, energia înseamnă putere ceea ce în mod inevitabil în analiza noastră economică ne duce cu gândul la creștere, dezvoltare și progres economic. Ba mai mult, dacă comparăm ritmul de creștere a consumului de energie față de cel al P.I.B.-ului vom observa că între acestea este o legătură direct proporțională. Spre exemplu, în Statele Unite ale Americii, fiecărui dolar din P.I.B. îi corespunde în medie 95,000 BTU’s de energie utilizată, fenomen care se manifestă nu numai în S.U.A. ci și în celelalte state ale lumii după cum se poate vedea și din graficul de mai jos.

Ba mai mult, am putea spune că energia a ajuns să fie considerată o nevoie de bază a umanității, fără de care în actualele condiții impuse de societatea modernă individul abia dacă ar putea supraviețui.

Grafic nr. 1 – P.I.B. versus Energia utilizată

Sursa: Simon L. Andrew, Energy Resources, Editura Pergamon Press, Londra, 2011, pg. 6

Simon Andrew definea energia ca fiind “elementul cheie în dezvoltarea economică”, care considera că va înregistrat un trend ascendent aproape fără oprire atâta timp cât vom dori realizarea unei creșteri, a unei dezvoltări sau a unui progres economic, singura diferență va fi modul de producere a acesteia.

Smil definea energie într-un mod cu totul original ca fiind “capacitatea de a crea locuri de muncă”, în lipsa căreia nici o activitate și cu atât mai mult o nouă activitatea rezultată ca urmare a adâncirii diviziunii muncii nu poate să apară. La fel de originară este și părerea lui Grosh și Prelas care defineau energia ca fiind “barca de salvare a unei economii”. Ei considerau că standardul de viață al populației poate fi corelat în mod direct cu cantitatea de energie utilizată și că atingerea țintei de creștere a calității vieții poate fi realizată numai printr-o creștere a cantității de energie utilizată.

Un alt mod de a vedea energia este cea a lui Leveque Francois care poziționează acest concept în vârful unei piramide la baza căreia se află competiția și sustenabilitatea.

Grafic nr. 2 – Triunghiul dezvoltării durabile

Sursa: Leveque Francois, Security of Energy Supplay in Europe: Natural Gas, Nuclear and Hydrogen, Editura Elgar Publishing, Massachuetts, 2010, pg. IX

Leveque își explică teoria argumentând “că securitatea energetică este un aspect extrem de important pentru Uniunea Europeană și pentru statele membre în actualul context tehnic, economic și politic”. În condițiile în care competiția este elementul care guvernează actualul context economico-politic iar sustenabilitatea este principala țintă a politicilor europene considerăm că Leveque nu a greșit în teoria sa, mai ales dacă luăm în calcul și definiția energie care spune că aceasta înseamnă “putere” precum și pe cea dată de Smil conform căreia “energia este capacitatea de a crea locuri de muncă”.

Energia este unul dintre cele mai importante concepte fizice descoperite de om. Înțelegerea corectă a noțiunii de energie constituie o condiție necesară pentru realizarea prezentei lucrări cât și pentru analizarea și interpretarea efectelor economice ce derivă din producerea acesteia atât pentru asigurarea energiei electrice cât și pentru asigurarea confortului termic al populației.

În funcție de diferite criterii se vorbește despre diverse tipuri de energie și anume: dacă analizăm din punctul de vedere al sistemului fizic căruia îi aparține atunci vom întâlni șase tipuri de energie: energia hidraulică, care poate proveni din energia obținută în urma căderilor de apă sau a mareelor sau din energia cinetică a valurilor, energie nucleară care este obținută în centrale special amenajate în acest scop, energia de zăcământ, este acea energie care se obține datorită presiunii exercitate de zăcămintele de țiței și care se află în pământ, energia chimică care este dată de potențialul electric și electronic al legăturii dintre atomii moleculelor, energia gravitațională care așa cum îi este și numele, se formează într-un câmp gravitațional și nu în ultimul rând energia de deformație elastică, este acea energie care rezultă în urma atracției dintre atomi.

În ceea ce privește catalogarea resurselor necesare pentru producerea energiei credem că cel mai important criteriu în clasificarea acestora este gradul lor de regenerabilitate iar în funcție de aceasta vom împărți resursele în două categorii și anume: regenerabile și neregenerabile. Resursele regenerabile sunt acele resurse care pot fi exploatate ciclic și care practic sunt inepuizabile pe când resursele neregenerabile pot fi utilizate doar într-un singur ciclu de producție, sunt limitate ca și cantitate și deci utilizarea lor duce la epuizare acestora. Din această categorie fac parte combustibilii fosili.

În ceea ce privește clasificarea resurselor nepoluante se ține seama în primul rând de sursa de proveniență. În cele ce urmează vom enumera principalele tipuri de energii neconvenționale : energia solară, energia combustibililor fosili, energia hidraulică, energia eoliană, energia geotermală și energia nucleară.

După modul de manifestare a energiei se vorbește despre energie mecanică, energie electrică, energie luminoasă, iar după purtătorul de energie se vorbește de energie termică, energie electrică, etc.

9.1. Analiza cererii de energie la nivelul Uniunii Europene și în România

În ceea ce privește Uniunea Europeană dar nu numai, toți membrii acesteia se confruntă cu provocările ridicate de schimbările climaterice și de dependența ridicată de importuri, lovindu-se de prețuri tot mai mari ale energiei. Uniunea este tot mai expusă la instabilitate datorită creșterii prețurilor pe piețele internaționale de energie, precum și la consecințele faptului că rezervele de hidrocarburi ajung treptat să fie monopolizate de un număr restrâns de deținători.

Tabel nr. 2 – Evoluția cererii de energie în UE și Zona Euro

Sursa: Tabel realizat de autor pe baza informațiilor furnizate de Eurostat disponibil on-line pe site-ul http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/energy/data/main_tables, accesat în data de 16.05.2012

Ceea ce se dorește a fi prezentat în graficul de mai jos este evoluția cererii de energie din cadrul UE 27 în perioada 1999-2010. La fel ca și în cazul României, cererea de energie a înregistrat o creștere continuă în special în perioada 1999-2006. Sub impactul actualei crize economice cantitatea de energie utilizată a scăzut dramatic în anul 2009 dar această scădere nu a durat mult, în anul 2010 cantitatea de energie utilizată s-a apropiat mult de nivelul înregistrat în anii 2007 și 2008. Ceea ce se dorește a fi subliniat este că, în ciuda faptului că indicatorii macroeconomici au înregistrat scăderi, cererea pentru energie nu s-a modificat direct proporțional cu aceștia.

Grafic nr. 3 – Evoluția cererii de energie în UE 27

Sursa: Grafic realizat de autor pe baza informațiilor furnizate de Eurostat disponibil on-line pe site-ul http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/energy/data/main_tables, accesat în data de 16.05.2012

La nivelul Uniunii Europene datorită utilizării excesive a resurselor energetice se așteaptă ca dependența acesteia față de import să crească considerabil până în anul 2030 în contextul actualelor condiții economice. Mai exact, dependența față de import va crește de la 57% la 84% în cazul gazului natural, și de la 82% la 93% în cazul petrolului În ceea ce privește țările membre OECD, acestea utilizează 54% din totalul energiei produse la nivel mondial însă datorită politicilor promovate se așteaptă ca până în anul 2020 să scadă la doar 44%.

Tabel nr. 3 – Evoluția importului în statele membre UE în perioada 2001-2009

Sursa: Eurostat, disponibil on-line pe site-ul http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/Energy_production_and_imports/ro, accesat în data de 23.08.2012

În prezent, abia jumătate din energia consumată în UE este produsă pe teritoriul ei, pe când cealaltă jumătate este obținută din import. Mai exact, conform datelor prezentate de Eurostat, în anul 2009 dependența Uniunii față de importul de energie era de 53,9%. Principalele țări care furnizează energie și resurse convenționale Uniunii Europene sunt Rusia-30%, Estul Mijlociu-20%, Norvegia-16%, Nordul Africii-12% și alte regiuni 23%.

Tabel nr. 4 – Evoluția importului de energie primară a EU 27 în perioada 2001-2009

Sursa: Eurostat, disponibil on-line pe site-ul http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/Energy_production_and_imports/ro, accesat în data de 23.08.2012

Știm că nu toate țările membre UE sunt lipsite de resurse energetice însă, dacă analizăm balanța energiei primare din anul 2009 vom observa că aceasta este deficitară, mai exact diferența dintre importul de energie și exportul acesteia a fost de 943,6 milioane tone echivalent petrol în anul 2009. Acest lucru nu ar trebui să ne mire dacă ținem cont de faptul că din anul 2004 singurul stat care exportă energie este Danemarca iar în rândul celor care importă se află cele mai populate state membre ale uniunii cu excepția Marii Britanii și a Poloniei care dețin resursele necesare pentru asigurarea necesarului de energie termică și electrică a populației.

O creștere continuă a cererii de energie și de combustibili fosili coroborat cu creșterea populației dar și a statelor membre nu poate decât să adâncească dependența de import a UE pentru acestea. Dacă însă mai ținem cont și de problema epuizării resurselor atunci vom constata că viitorul în lipsa unor noi tehnologii care să înlocuiască aceste resurse, viitorul este unul incert.

Grafic nr. 4 – Importuri nete – % schimbare față de anul 2005

Sursa: Robert Uzună, România și securitatea energetică europeană, Editura Centrul Român de Politici Europene, Policy Memo nr. 10, 2010, pg. 5

În schimb, în ceea ce privește problema competitivității pe piața internă a Uniunii, aceasta este atent monitorizată și antrenată. În acest sens Uniunea Europeană stimulează investițiile în acest sector, stabilește prețurile și antrenează apariția de noi actori pe această piață în special din dorința de a evita apariția unei situații de monopol. În acest caz, efectele posibile sunt semnificative: de exemplu, în cazul în care prețul petrolului ar crește până la 100 USD/baril în anul 2030, importul de energie ar costa circa 170 de miliarde EUR, ceea ce înseamnă o valoare de 350 EUR/an pentru fiecare cetățean al UE.

Dacă Noel P. era adeptul unei politici a energiei în care statul nu are nici un motiv să se amestece iar epuizarea combustibililor fosili este o problemă care se va rezolva de la sine prin acțiunea legii cererii și a ofertei pe care statul oricum nu o poate rezolva pentru că nu dispune de echipamentele necesare, Uniunea Europeană este însă de o altă părere. În condițiile globalizării, în care consumul de energie dar mai ales a celei rezultate din arderea combustibililor fosili este pe un trend ascendent abrupt am putea zice, problema epuizării resurselor și a degradării mediului poate fi rezolvată doar printr-o cooperare internațională puternică.

Nu trebuie uitat faptul că statele membre UE nu sunt deținătoarele celor mai masive rezerve de combustibili fosili dar însă sunt mari consumatoare a acestora, ceea ce le face să fie expuse la o serie de riscuri cum ar fi:

Riscuri geopolitice – 90% din rezervele de hidrocarburi sunt controlate de companiile aflate în Estul Mijlociu și Eurasia,

Riscuri tehnice – sistemele de producere a energiei din unele țări membre UE sunt învechite, cum este și cazul României iar resursele financiare nu le permite crearea de noi centrale pe bază de resurse regenerabile care să satisfacă cererea existentă,

Riscuri economice – multiplele fluctuații ale prețurilor energiei și a resurselor convenționale sunt generatoare de fluctuații economice cu puternice efecte asupra indicatorilor micro și macroeconomici,

Riscuri de mediu – cel mai mare risc al utilizării combustibililor fosili îl reprezintă degradarea mediului înconjurător și încălzirea climei cu toate consecințele negative care decurg din asta.

România în trecut se număra printre marii exportatori de combustibili fosili, fiind responsabilă pentru 59% din totalul exportului de țiței și 64% de gaz realizate către Europa de Est, însă acele vremuri au devenit de mult istorie. Paradoxal însă era faptul că, în ciuda cantității mari exportate de România, țara cu cea mai mică cantitate de energie consumată de către populație, explicația constând în așa-numitele rații datorită cărora un număr mare de persoane nu au avut parte de căldură în casele lor, la locul de muncă sau în școli. Astăzi România nu numai că nu se mai numără printre exportatorii dar apelează într-o manieră din ce în ce mai ridicată la importuri pentru a-și asigura necesarul de energie. În anul 1992 președintele Comisiei pentru Energie și Resurse Naturale în cadrul raportului “East European Energy” vorbea despre necesitatea atragerii de investiții în sectorul energetic românesc pentru a rezolva problema satisfacerii cererii de energie din această țară dar și a importului care devine o problemă cu care România se confruntă și care în lipsa unor măsuri eficiente va deveni una greu de gestionat.

După căderea comunismului în decembrie 1989 obiectivele țărilor aflate în Estul Europei și implicit a României au fost trecerea către democrație și realizarea unei piețe libere și competitive. Pentru a-și atinge aceste obiective trebuia mai întâi de toate să se rezolve problema securității energetice fără de care orice instabilitate sau dezechilibru apărut la nivel internațional poate afecta într-o măsură mai mare sau mai mică economia românească. În anii care au urmat după revoluția românească, producția a înregistrat puternice scăderi pe când importul de energie și combustibili fosili se aflau pe un trend ascendent. Explicația oferită de oficialii români cu privire la aceste probleme au fost legate de lipsa unor tehnologii adecvate pentru extragerea și prelucrarea acestora precum și deprecierea rezervelor existente. Mai exact, în perioada 1989-1991 producția de cărbune a înregistrat o scădere de 53%.

Unei creșteri economice continue îi corespunde și o utilizare a resursele într-o măsură direct proporțională. Vom analiza evoluția consumului de energie precum și a principalelor resurse din care aceasta este produsă.

Tabel nr. 5 – Evoluția producției de energie primară în perioada 1992-2010 din România

* – datele sunt exprimate în mii tone echivalent petrol

Sursa: Strategia energetică a României 2007-2020. Actualizat pentru perioada 2011-2020, disponibil on-line pe site-ul http://www.minind.ro/dezbateri_publice/2011/Strategie_2007_actualizata_2011_01092011.pdf și Institutul Național de Statistică diponibil on-line pe site-ul https://statistici.insse.ro/shop/index.jsp?page=tempo3&lang=ro&ind=IND107A, accesat în data de

În ceea ce privește producția de energie eferentă perioadei de după comunism, putem observa că până în anul 2003 aceasta a înregistrat scăderi continue în unele cazuri chiar abrupte. Odată cu înregistrarea unor perioade de creștere economică, producția de energie s-a mărit și ea într-o măsură direct proporțională cu aceasta, lucru care se poate observa spre exemplu dacă analizăm perioada 2005-2007 când indicatorii macroeconomici ai României au înregistrat cele mai mari creșteri la fel ca și producția de energie.

Pentru producerea energiei, cea mai utilizată resursă este gazul natural, care însă înregistrează o scădere atât a cantității utilizate cât și a resurselor disponibile. Dacă în anul 1992 România a consumat 20918 t.e.p. de gaze naturale, în anul 2010 cantitatea utilizată a scăzut la doar 1236 t.e.p. De remarcat este faptul că cantitatea de gaz natural utilizat nu s-a mărit nici măcar în perioada de avânt economic când toate celelalte resurse utilizate au înregistrat creșteri, excepție făcând țițeiul, ceea ce ne face să credem că această scădere este rezultatul unei rezerve scăzute din această resursă.

Un aspect interesant care merită menționat este creșterea cantității de energie produsă din arderea lemnelor de foc. Acest aspect poate fi interpretat din două puncte de vedere și anume: dacă aceste lemne de foc sunt rezultatul unor despăduriri masive și necontrolate, atunci vorbim despre un fenomen negativ cu puternice implicații economice, sociale și ecologice. Dacă însă aceste lemne de foc fac parte din categoria biomasei, atunci vorbim despre dezvoltarea sectorului energetic pe bază de resurse convenționale, ceea ce este unul dintre țintele strategice românești și ale Uniunii Europene.

Tabel nr. 6 – Dependența de import de energie primară pentru acoperirea

consumului intern

* – cantitatea este exprimată în tone echivalent petrol

Sursa: Strategia energetică a României 2007-2020. Actualizat pentru perioada 2011-2020, disponibil on-line pe site-ul http://www.minind.ro/dezbateri_publice/2011/Strategie_2007_actualizata_2011_01092011.pdf și Institutul Național de Statistică disponibil on-line pe site-ul https://statistici.insse.ro/shop/index.jsp?page=tempo3&lang=ro&ind=IND107A, accesat în data de

Dacă însă analizăm dependență de import a României în perioada 1999-2010 putem observa că aceasta înregistrează valori cuprinse între 20 și 30%, în unele cazuri cum ar fi anul 2004 care depășește aceste valori. În condițiile în care resursele de care dispune țara noastră sunt tot mai mici, această dependență se așteaptă să înregistreze valori tot mai mari, ceea ce ar genera o presiune economică prea mare pentru o țară aflată în curs de dezvoltare care nu dispune de resurse financiare adecvate. România a înregistrat în general creșteri ale importului de energie în ciuda potențialului de energie regenerabilă și nu numai pe care o deține în perioada 1992 – 2008, ceea ce a determinat și o extindere a rețelelor de distribuție a gazelor naturale și a GPL. Scăderea importului de energie din anul 2009 nu se datorează nici pe departe unei tehnologizări puternice realizate în România sau sporirii producției de energie regenerabilă, ci dimpotrivă, reducerii activităților agenților economici având ca și principală cauză apariția crizei economice.

Grafic nr. 5 – Analiza dependenței energetice a țărilor membre UE în anul 2009 și 2010

Sursa: Grafic realizat de autor pe baza informațiilor furnizate de Eurostat, disponibil on-line pe site-ul http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/graph.do?tab=graph&plugin=1&pcode=tsdcc310&language=en&toolbox=type accesat în data de 12.04.2012

Din graficul de mai sus putem observa că majoritatea țărilor apelează la importul de energie sau de resurse primare pentru asigurarea energie, excepție făcând Norvegia care este una dintre marile exportatoare de energie. Un alt aspect important de subliniat este că nu doar țările puternic industrializate, mari consumatoare de energie apelează la import ci si țările în curs de dezvoltare, spre exemplu, Cipru are o dependență față de importul de energie de 97,3%, Turcia de 80,9%, Portugalia de 80,9%. Dintre țările industrializate Italia ocupă locul fruntaș la acest capitol cu o independență de 82,9%, urmată de Spania cu 79,4% și Germania care în ciuda faptului că este una dintre țările puternic industrializate despre care se știe că a făcut puternice investiții în sectorul producerii de energie bazată pe surse neconvenționale are o dependență de doar 61,6%. În ceea ce privește situația României, aceasta înregistrează un grad de dependență față de importul de energie sau materii prime necesare furnizării acesteia de 26,3%. O situație aparte o are Norvegia care este cel mai mare furnizor de energie dintre țările membre UE, aceasta exportând de 639,5% mai mult decât consumă, urmată de Danemarca cu 18,8%.

Tabel nr. 7 – Evoluția prețurilor la energia electrică și termică

Sursa: Tabel realizat de autor pe baza informațiilor furnizate de Institutul Național de Statistică https://statistici.insse.ro/shop/ accesat în data de 28.08.2012

Putem să observăm că și pe această piață a energiei funcționează legea cererii și a ofertei astfel: din analizele anterioare, am putut observa că cererea atât pentru energie cât și pentru resursele primare convenționale de producere a acesteia a crescut aproape constant, deci, și prețul acestora va înregistra același trend ascendent. În tabelul de mai sus se poate observa evoluția procentuală a prețului la energie electrică cât și la cea termică, evoluție lunară față de luna corespunzătoare din anul anterior, luându-se ca și perioadă de referință luna ianuarie a fiecărui an.

O altă problemă la fel de majoră ca cea a epuizării resurselor cu care se confruntă România este degradarea avansată a instalațiilor din sectorul energetic. Mai exact, aproximativ 80% din centralele termoelectrice au fost construite în anii ‘ 60-“70 și instalate între anii ’70-’80 iar durata maximă de funcționare a acestora nu depășește în nici una dintre situații 30 de ani. Datorită uzurii fizice a acestora, randamentele lor au scăzut cu 30-33% la care se adaugă și gradul mare de poluare.

Grafic nr. 6 – Structura după vârstă a sistemelor termoelectrice din România

Sursa: Strategia energetică a României 2007-2020. Actualizat pentru perioada 2011-2020, disponibil on-line pe site-ul http://www.minind.ro/dezbateri_publice/2011/Strategie_2007_actualizata_2011_01092011.pdf, accesat în data de 28.08.2012

Datorită acestor probleme gradul de poluare a acestor centrale depășește limitele maxime acceptate de Uniunea Europeană. În ultimii 10 ani au fost renovate, tehnologizate și modernizate o parte din aceste termocentrale însă acestea nu reprezintă decât 10% din totalul puterii instalate a României. Situația este cu atât mai gravă cu cât termenul de echipare a acestor centrale conform cerințelor UE este sfârșitul anului 2014. După expirarea acestui termen toate centralele care nu vor îndeplini standardele corespunzătoare își vor pierde dreptul de funcționare, drept urmare vor fi închise.

În cazul producției de energie termică situația este chiar și mai dramatică deoarece sistemele de alimentare cu căldură au un grad de degradare chiar mai avansat decât cele termoelectrice. Datorită scăderii randamentelor odată cu trecerea timpului și a pierderilor mari din timpul transportului și a distribuției la consumatorul final ajunge doar 10-50% din energia produsă. Pentru a satisface cererea este nevoie așadar de mai multă energie produsă ceea ce înseamnă costuri mai mari, un nivel de poluare mai ridicat și implicit prețuri ridicate. Nu trebuie omis faptul că energia este una dintre nevoile de bază ale societății care generează o serie de probleme macroeconomice în cazul în care aceasta nu este gestionată în mod corespunzător.

În România nu doar combustibilii fosili sunt utilizați pentru producerea energiei ci și resursele hidrologice. Nici în acest caz situația nu este mai bună, centralele hidroenergetice având și ele un grad de uzură fizică și morală ridicat, am putea spune chiar foarte ridicat dacă luăm în calcul faptul că doar 31% din puterea instalată total odinioară mai funcționează. Problema instalațiilor învechite nu se întâlnește din păcate doar în cazul termocentralelor sau a hidrocentralelor ci și la rețelele de transport a acestora. Mai exact, 65% din rețelele de distribuție au un grad avansat de uzură fizică iar dacă ținem cont că acestea au fost realizate în jurul anilor ’60, atunci putem spune cu tărie că este vorba și de o uzură morală avansată.

Tabel nr. 8 – Analiza SWOT a sectorului energetic românesc

Sursa: Tabel realizat de autor pe baza informațiilor furnizate de Strategia energetică a României 2007-2020. Actualizat pentru perioada 2011-2020, disponibil on-line pe site-ul http://www.minind.ro/dezbateri_publice/2011/Strategie_2007_actualizata_2011_01092011.pdf, accesat în data de 28.08.2012

9.2. Impactul crizei financiare asupra sectorului energiei și a României

În 2008, criza economică mondială se amplifica pe zi ce trecea, iar România începea tot mai mult să resimtă această recesiune căreia marii economiști ai lumii nu reușeau să îi găsească antidot.

Investitorii de pe Bursa de la București au simțit puternic lovitura dată de criza din Statele Unite, iar acțiunile principale au înregistrat pierderi de peste 20%. În acest moment sunt puțini investitori străini care văd cu ochi buni România, pentru că înainte să se uite la cât de atractivă este o companie, se uită la datele macroeconomice, care nu sunt favorabile

În urma scăderilor puternice începute în luna iulie 2008, nici o companie de la BVB nu mai depășea nivelul de 10 mld. euro și doar patru companii valorau mai mult de un mld. euro. Piața românească de capital a făcut față cu dificultate șocurilor externe, pentru că este mult prea dependentă de comportamentul fondurilor străine de investiții, potrivit majorității brokerilor și analiștilor. Petrom, cea mai mare companie listată la Bursa de la București, a avut cel mai mult de suferit de pe urma scăderilor puternice înregistrate în acea perioadă. Valoarea de piață a companiei a ajuns la 6,46 mld. de euro, cu 40% mai puțin. Compania a pierdut 4,24 miliarde de euro de pe urma crizei. În perioada maximă a crizei, în anul 2008, evoluțiile principalelor companii erau în cădere.

Evoluția Petrom Evoluția BRD

Maxim – 0,56 Maxim – 28

Minim – 0.129 Minim – 6,55

Valoarea nominală – 0,1 Valoarea nominală – 1

Evoluția Banca Transilvania Evoluția C.N.T.E.E. TRANSELECTRICA

Maxim – 0,91 Maxim – 40

Minim – 0,26 Minim – 10,9

Valoarea nominală – 0,1 Valoarea nominală – 10

Evoluția Rompetrol Rafinare SA Evoluția S.N.T.G.N. TRANSGAZ SA

Maxim – 0,11 Maxim – 282

Minim – 0,02 Minim – 97,5

Valoarea nominală – 0,1 Valoarea nominală – 10

Evoluția Antibiotice SA Evoluția Biofarm SA

Maxim – 2,05 Maxim – 0,635

Minim – 0,408 Minim – 0,0672

Valoarea nominală – 0,1 Valoarea nominală – 0,1

Reprezentanții marilor companii din România admit la unison că afacerile lor au fost afectate de criza internațională. Variațiile de curs sunt principala problemă, iar scumpirea în lei a produselor livrate pieței interne poate amenința volumul vânzărilor.

Impactul este indirect, afectând activitatea de furnizare, printr-o achiziție mai scumpă a combustibilului importat și a materiilor prime. Importurile se pot scumpi, inflația poate avea o creștere neprevăzută.

Primele efecte au apărut în industriile care au nevoie sau mizează foarte mult pe banii băncilor. Vorbim aici despre industria constructoare de mașini, cea siderurgică, cea de real estate și toate industriile conexe lor. Sunt industrii “intensive din punctual de vedere al capitalului”. Aici este cel mai ușor vizibilă propagarea crizei în afara sectorului financiar.

Cu toate astea, adevărata criză s-a manifestat în țara noastră iar efectele crizei economice globale s-au resimțit în România, în toată forța lor, în al doilea trimestru al anului 2009. Totuși, amploarea problemelor economice a fost mai mică decât în restul Uniunii Europene.

Criza economică și financiară a avut un impact negative, în primul rând, asupra investițiilor în infrastructura de producere a energiei, pe care le-a afectat sub două aspecte: i) reducerea posibilităților de creditare pentru companiile energetic, atât pentru derularea activității curente cât și pentru proiecte noi, din cauza paralizării piețelor de credit; ii) scăderea profiturilor. Pentru companiile energetic, criza a avut consecințe mixte, contradictorii. Majorarea costurilor de capital a făcut ca investițiile să fie mai dificile. Pentru sectorul producător de surse regenerabile, unde investițiile sunt mai mari decât în alte sectoare energetice, aceasta a reprezentat o problemă. Și pentru companiile de transport și cele de conducte, costurile majorate de capital au constituit o problemă. Printre statele cel mai sever afectate de criza financiară, au fost Rusia, Iranul, Venezuela. Statele furnizoare de energie tind să devină mai deschise către companiile multinaționale, deoarece acestea au nevoie de parteneri pentru a putea face față costurilor mari ale proiectelor energetice.

Impactul crizei asupra investițiilor variază considerabil atât în privința spectrului de combustibil cât și de la o țară la alta. În sectorul de țiței și gaze naturale, s-au succedat multiple anunțuri de reducere a investițiilor de capital, amânări sau anulări de proiecte, din cauza declinului abrupt al preșurilor acestor materii prime, după vârful din iulie 2008 și a penuriei de lichidități financiare. În 2009, criza economică și volatilitatea pieței au condus la cheltuieli de capital cu 20% mai mici pentru investiții în producția de țiței, față de 2008. Tot în 2009, consumul global de electricitate a scăzut cu 3,5%, fiind prima reducere anuală de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, iar investițiile în sectorul energetic au fost sever afectate de dificultățile de finanțare, precum și de cererea scăzută.

Impactul asupra investițiilor în biocarburanți s-a concretizat într-o reducere dramatică a acestora în anii 2009 și 2010. Din cauza costurilor ridicate de producție și a producției relativ reduse – datorită volumului limitat de biocarburanți care poate fi absorbit în producția carburanților clasici (benzină+motorină) – respectiv, de maxim 5-10%, industria biocarburanților este cea mai vulnerabilă la declinul prețurilor țițeiului.

Costurile majorate ale creditelor și restricționarea accesului la surse noi de finanțare s-au adăugat schimbărilor apărute în cadrul de reglementare, referitor la avantajele asupra mediului, ale tehnologiilor de producere a biocarburanților de primă generație și au subminat disponibilul de investiții. S-a observat o puternică tendință spre fuziuni între firme cu potențial mai redus, deoarece banii au fost împrumutați doar corporațiilor cu bilanțuri contabile foarte bune. O reducere a țintei UE în privința ponderii biocarburanților în totalul consumului de carburanți transport la 5% în 2015, decizia de a revizui la 10%, în 2014, ținta pentru 2020, care a rămas nemodificată, precum și incertitudinea în legătură cu politica de venituri din perspectiva sustenabilității, au subminat interesul pentru construcția de noi capacități de producție.

Politicile în domeniul surselor regenerabile din Uniunea Europeană, tind să fie mai bine fundamentate și mai consistente decât în alte zone, dar este posibil ca SUA să recupereze avansul UE, grație programului de cercetare și dezvoltare lansat de președintele Obama, care prevede investiții imense, de minim 150 miliarde dolari, în tehnologii curate.

La 26 noiembrie 2008, ca reacție la criza economică și financiară din Europa, a fost promovat Programul Energetic European pentru Redresare (PEER) , care își are originea în Planul european de redresare economică, adoptat de Comisia Europeană. Au fost necesare investiții financiare publice, pe măsură ce criza financiară și economică s-a extins, pentru facilitarea investițiilor în rețele energetice și în producerea inovatoare de energie din surse regenerabile, precum și pentru accelerarea dezvoltării de tehnologii de captare și stocare a dioxidului de carbon. PEER reprezintă un instrument financiar al cărui obiectiv general este acela de a aduce Uniunea Europeană mai aproape de îndeplinirea obiectivelor în ceea ce privește energia și schimbările climatice, și anume securitatea și diversificarea resurselor energetice, funcționarea pieței interne a energiei și reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. Pentru realizarea acestor obiective, PEER a fost dotat cu un pachet financiar de 3980 milioane euro destinat sprijinirii a trei subprograme: proiecte privind infrastructura de gaze naturale și de energie electrică; proiecte privind energia eoliană offshore (offshore wind electricity – OWE); proiecte de captare și stocare a dioxidului de carbon (carbon capture and storage – CSC).

UE sprijină proiectele energetic și prin instrumente financiare, cum ar fi fondurile structural, precum și prin împrumuturi acordate de Banca Europeană de Investiții și instrumente financiare specifice. În luna mai 2010, instituțiile comunitare au prezentat proiectul noii Strategii energetic 2011–2020 a UE , care va reflecta, pe termen mediu și lung, interesele statelor membre și va încerca să răspundă așteptărilor opiniei publice europene (securitatea aprovizionării cu energie la prețuri stabile).

Problematica energetic s-a impus pe agenda reuniunilor europene la nivel înalt, mai ales sub aspectul necesității de a asigura aprovizionarea neîntreruptă cu energie la prețuri competitive. Obiectivele majore ale politicii energetic a UE sunt siguranța aprovizionării cu energie, creșterea competitivității pieței interne și promovarea energiei durabile.

Pentru România, în contextul elaborării Strategiei energetic Europa 2011-2020, relevante sunt în special măsurile privind dezvoltarea infrastructurii și crearea unui sistem energetic bazat pe emisii scăzute de carbon, care să recunoască contribuția sectorului nuclear.

Criza financiară a exacerbate nevoia pentru o strategie eficientă în domeniul energiei. În timp ce criza a redus cererea de energie și emisiile de gaze, incertitudinea creată de criză a frânat mai multe proiecte energetic critice și a încetinit dezvoltarea tehnologiilor de dezvoltare a energiei. De asemenea, criza economică a exacerbate oferta de gaz pe plan internațional.

Impactul mondial al crizei financiare ne-a arătat că realitățile economice evoluează mai rapid decât cele politice. Trebuie să acceptăm că interdependența economică din ce în ce mai pronunțată necesită totodată un răspuns mai hotărât și mai coerent la nivel politic. Pentru 2020, Comisia propune Uniunii Europene cinci obiective măsurabile care vor ghida acest proces și vor fi transpuse în obiective naționale: ocuparea forței de muncă, cercetarea și inovarea, schimbările climatice și energia, educația și combaterea sărăciei .

9.3. Eficiența și intensitatea energetică a României. Comparații internaționale

Intensitatea energetică a unei țări potrivit definiției dată de Strategia energetică a României, este un indicator sintetic care măsoară cantitatea de energie consumată pentru producerea unei unități din produsul intern brut.

Harvey Danny propune introducerea unui alt indicator în calculul intensității energetice și anume “intensitatea de carbon”, respectiv cantitatea de dioxid de carbon emisă pentru fiecare unitate din P.I.B. În acest mod se dorește reducerea emisiilor de efect de seră prin antrenarea țărilor în utilizarea resurselor nepoluante sau cel puțin a resurselor care au cel mai scăzut grad de poluare.

În plus, Harvey considera că intensitatea energetică nu reflectă doar schimbările în ceea ce privește modul în care energia este utilizată ci și progresele care au loc în cadrul structurii economiei, a nevoilor și dorințelor caracteristice agenților economici dintr-o țară. În aceste condiții intensitatea energetică a unei țări depinde într-o măsură ridicată de structura de vârstă a populației. Spre exemplu, o populație mai tânără își va canaliza resursele pentru a realiza noi descoperiri și produse în domeniul IT-ului pe când o populație mai bătrână se va concentra mai mult asupra realizării de noi construcții, teatre, etc.

O altă definiție a intensității energetice este dată de Hengyun Ma Les Oxley, conform căruia aceasta reprezintă “raportul dintre rata de creștere a consumului de energie și rata de creștere a produsului intern brut dintr-o țară”.

În cadrul Congresului desfășurat la Washington din anul 1990 pe tema evaluării tehnologiilor din domeniul energiei, intensitatea energetică era definită ca fiind “cantitatea de energie consumată pentru realizarea unui produs final”.

Valoarea reprezintă criteriul general al eficienței în economie constituindu-se ca o noțiune subiectivă (dorința cuiva de a poseda un anumit bun) aprecierea valorii fiind dificilă în condițiile de maximizare a rezultatelor financiare obținute dependente în mare măsură de politicile economice. Eficiența ridicată subliniază o evoluție favorabilă a proceselor și fenomenelor economice, consumatoare de resurse umane și care implică un proces de îmbunătățire a desfășurării activității socio-umane.

Ecoeficiența raportează rezultatele economico-sociale și de mediu la cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora. Totodată, ecoeficiența se referă la raporturile, corelația și comparația dintre cheltuieli și rezultate, exprimate în unități fizice și valorice; acest fenomen se raportează la nivelurile micro, mezo și macroeconomice.

unde:

– reprezintă Eficiența Economică,

– reprezintă Rezultatele Valorice,

– reprezintă Cheltuielile Valorice.

Dacă rezultatele producției sunt mai mari decât cheltuielile rezultă că sistemul de producție este eficient; în cazul în care rezultatele producției sunt egale cu cheltuielile situația este definită drept ”punct mort sau prag de rentabilitate”; în cazul în care rezultatele sunt mai mici decât cheltuielile apare ineficiența economică.

O altă definiție a eco-eficienței este aceea conform căreia aceasta “măsoară eficiența cu care resursele ecologice sunt utilizate pentru a satisface nevoile umane”. Aceasta poate fi calculată ca și raport între output-urile realizate și input-uri, unde output-urile reprezintă ansamblul bunurilor și serviciilor realizate de agenții economici iar input-urile reprezintă suma presiunilor generate de firme, sectoare de activitate asupra mediului înconjurător.

În practică se disting patru categorii de indicatori ai eficienței (dependente de raportul între variabilele de efort și rezultate).

Categoria I (clasică) raportează rezultatele la cheltuieli pentru o perioadă determinată de timp ceea ce implică maximizarea rezultatelor la unitatea de cheltuială;

Categoria II reprezintă raportul între mărimea cheltuielilor ce revin la o unitate fizică sau valorică și urmărește minimizarea cheltuielilor la unitatea de rezultat;

Categoria III se determină prin raportarea unui anumit tip de rezultat la un alt tip de rezultat evidențiindu-se ponderea unei categorii de efecte în volumul total al efectelor.

Categoria IV raportează diferite categorii de cheltuieli între ele cu scopul de a determina care este ponderea unui tip de cheltuială în volumul total al cheltuielilor.

Criteriul eficienței economice se constituie ca un reper utilizabil în termeni calitativi și/sau cantitativi putându-se determina dezirabilitatea unor fenomene sau procese socio-umane și economice. Este de menționat faptul că orice agent economic este intersat să-și maximizeze rezultatele sau să-și minimizeze cheltuielile: având în această situație două tipuri de criterii de eficiență economică:

Criteriul maximizării efectului în condițiile unui volum și al unei structuri date al resurselor și cheltuielilor;

Criteriul minimizării cheltuielilor pentru realizarea unui anumit cuantum de efecte. De asemenea literatura de specialitate utilizează criteriul optimului economic, acesta presupunând că dintr-o multitudine de variante ale eficienței economice să se poată determina cea mai optimă în funcție de criteriul de eficiență care a fost adoptat în demersul analitic.

În ceea ce privește eficiența sistemelor energetice trebuie subliniat faptul că, consumul energetic optimizat protejează mediul și reduce costurile de mentenanță și funcționale. Acest lucru implică și o analiză din punct de vedere economic a recuperării investiției.

Pentru o eficientizare energetică cât mai ridicată sunt necesare parcurgerea următoarelor etape: planificarea logistică (selectarea de locații, optimizarea locației, analiza prezentă în ceea ce privește realizarea consumului general de energie), planificarea clădirilor (utilizarea surselor regenerabile de energie, iluminarea, încălzirea, activitățile de construcție), planificarea sistemului (proiectarea structurii, utilizarea componentelor eficiente energetic, optimizarea mecanică și electrică, design-ul stației de lucru).

Lucrarea “Future energy” apărută în ediția din luna mai 2011 a ISO Focul plus revistă editată de Organizația Internațională pentru Standardizare subliniază rolul important al eficienței energetice în situația creșterii prețurilor la petrol și schimbările climatice. Potrivit AIE (Agenția Internațională pentru Energie) eficiența energetică oferă un instrument puternic și eficient pentru realizarea unui viitor energetic durabil. De asemenea sunt analizate problemele legate de eficiența energetică a clădirilor, amprenta standard de carbon (viitoarea certificare ISO 14076) și a sistemelor de gestionare a energiei (viitoarea certificarea 50001).

Grafic nr. 7 – Intensitățile energetice la nivelul economiei naționale și în industrie

Sursa: ICEMERG preluat din Rugină Maria, Eficiența energetică în industria românească, Simpozionul, Eficiența energetică germană în industria românească, București, 25.10.2011

Putem observa că în România s-a reușit creșterea eficienței energetice pe toată perioada analizată, respectiv între anii 2000 și 2010. Chiar și în aceste condiții, când evoluția intensității energetice fie că este vorba despre cea primară fie că este vorba despre cea finală este una favorabilă, valorile acestora încă se află peste media UE-27.

Grafic nr. 8 – Intensitatea energetică a economiei exprimată în kg de petrol necesare la 1000 EUR din PIB – date pe anul 2010

Sursa:http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/graph.do?tab=graph&plugin=1&language=en&pcode=tsien020&toolbox=type; Anexa 1

Din graficul de mai sus putem vedea că situația României nu este tocmai una favorabilă, aceasta aflându-se pe locul trei în topul țărilor membre ale Uniunii Europene, cu o intensitate energetică de 576,9 în anul 2009 după Bulgaria care ocupă primul loc având o intensitate energetică de 842,54 și Estonia 607,04. Dacă însă ne comparăm cu țările dezvoltate, vom constata că acestea au o intensitate semnificativ mai redusă față de cea a țării noastre, respective de 150,55 Germania, 106,7 Danemarca, 164,33 Franța, 168,14 Spania, 151,96 Luxemburg și exemplele pot continua. În ceea ce privește media europeană a intensității energetice, aceasta este de 165,2, deci mult mai apropiată de cea a țărilor dezvoltate și foarte îndepărtată de cea a României. Chiar și la sfârșitul anilor ’90 România avea una dintre cele mai ridicate intensități energetice dintre țările est-europene motiv pentru care s-a înființat Fondul Român pentru Eficiență Energetică a cărui rol era de a dezvolta proiecte și de a găsi resursele financiare necesare. În ceea ce privește prețul energiei din acea perioadă, acesta și-a păstrat o valoare relativ constantă până în anul 1997 când datorită restructurărilor care au avut loc în cadrul regiilor autonome de producere a energiei acesta s-a dublat.

În aceste condiții vom analiza producția totală de energie primară
exprimată în 1000 tone echivalent petrol. Orice fel de extracție a produselor energetice din surse naturale într-o formă utilizabilă intră în categoria producției primare. Producția primară are loc atunci când sursele naturale sunt exploatate, de exemplu, cărbuni din mine, țiței, utilizarea hidrocentralelor sau fabricarea biocombustibililor. Transformarea de energie dintr-o formă în alta, cum ar fi energie electrică în termică nu este producție de energie primară.

Grafic nr. 9 – Producția totală de energie primară exprimată în 1000 tone echivalent petrol

Sursa:http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/graph.do?tab=graph&plugin=1&pcode=ten00076&language=en&toolbox=type

Și de această dată locurile fruntașe sunt ocupate de țările dezvoltate, chiar dacă nu toate dintre aceste țări înregistrează cifre atât de mari. Pe primele locuri se situează Franța care are o producție primară de energie de 128,478 urmată de Germania cu 127,454 și Norvegia cu 215,940. În ceea ce privește situația României, această înregistrează o producție scăzută chiar dacă nu se află pe ultimele locuri în acest clasament, de 28,508.

Apoi am încercat să găsim locul pe care îl ocupă România în ceea ce privește producția de lignit și cărbune. Chiar dacă România ocupa într-o vreme de mult apusă locuri fruntașe în exportul de astfel de resurse, știm cu toții că ele fac parte din categoria resurselor epuizabile iar cele de aici nu se mai găsesc în categorii atât de însemnate.

În graficul de mai jos se evidențiază producția de cărbune și lignit în anii 2009 și 2010 de către țările membre ale Uniunii Europene exprimată în 1000 de tone echivalent petrol.

Grafic nr. 10- Producția de cărbune și lignit în anii 2009 și 2010 de către țările Europene

Sursa:http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/graph.do?tab=graph&plugin=1&pcode=ten00077&language=en&toolbox=type

În acest caz, așa cum se poate observa, Germania ocupă locul fruntaș cu 50000 mii tone echivalent petrol, urmată de Polonia cu 56096. România are o producție de cărbune și lignit de 6565 mii tone echivalent petrol, deci considerabil mai puțin față de aceste țări însă nu ocupă la această categorie cele mai codașe locuri. Un lucru important de observat, în majoritatea țărilor este scăderea producției de cărbune și lignit față de anul anterior, respectiv față de anul 2009.

Industria extractivă a cărbunelui a început să se dezvolte la mijlocul secolului al XIX-lea în zona Valea Jiului unde se găsește una dintre cele mai importante zăcăminte de cărbune din România. Până în anul 1960 producția de cărbune a crescut într-o manieră alertă ceea ce pe de o parte a determinat îmbunătățiri ale standardului de viață din acea regiune, în măsura în care regimul comunist permitea acest lucru, însă pe de altă parte mediul înconjurător a ajuns să fie extrem de degradat ca urmare a acestor activități. După anul 1990 producția de cărbune s-a redus datorită epuizării rezervelor de suprafață care erau însă și cele mai mari și a uzurii fizice a utilajelor folosite. Atunci a fost pentru prima dată când guvernul s-a confruntat cu o mare problemă care din câte se pare nici în prezent nu și-a găsit rezolvarea și anume faptul că în aceste mine activau un număr mare de persoane iar utilajele folosite erau extrem de învechite. Printre soluțiile cele mai eficiente se număra modernizarea acestora și reducerea personalului care nu reprezenta o decizie deloc ușoară datorită faptului că principala activitate din acea regiune era mineritul ceea ce ar generat o creștere a ratei șomajului greu de gestionat.

Sursa:http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/graph.do?tab=graph&plugin=1&pcode=ten00078&language=en&toolbox=type

Nici în ceea ce privește producția de petrol și gaze situația nu se prezintă mai diferit. Și de această dată România se află prin țările codașe în ceea ce privește producția de petrol, locurile fruntașe fiind ocupate de Norvegia și Anglia iar în cazul producției de gaze naturale sunt ocupate tot de Norvegia și Anglia. Se poate observa și în aceste situații scăderea cantității de petrol și gaze naturale obținute în anul 2009 față de anul 2008, situație care se întâlnește în rândul tuturor categoriilor de resurse convenționale.

În anul 1927 ca urmare a publicării Legii Mineritului din data de 24 iulie au fost puse bazele consolidării companiilor naționale a petrolului. Având importante rezerve de petrol care au ajuns să fie exploatate într-o manieră ridicată, după doar doi ani de la publicarea legii România se număra printre primii zece producători de petrol pentru ca în anul 1927 cu o producție de 595485 tone să ocupe primul loc. Însă odată cu trecerea timpului, datorită reducerii acestor rezerve naționale, a învechirii tehnologiei și a poluării masive a mediului înconjurător și acest sector de activitate a ajuns să se degradeze pentru ca în anul 2010 să ocupăm un loc codaș în rândul țărilor producătoare de petrol.

Graficul nr. 12 – Producția de gaze naturale

Sursa: Grafic realizat de autor pe baza informațiilor furnizate de Eurostat disponibil on-line pe site-ul http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/graph.do?tab=graph&plugin=1&pcode=ten00079&language=en&toolbox=type accesat în data de 12.04.2012

În graficul de mai sus este reprezentat consumul final de energie a țărilor membre UE exprimat în tone. Consumul final de energie include toată energia livrată la ușa consumatorului final și exclude livrările de transformare și/sau utilizare proprii industriilor producătoare de energie precum și pierderile de rețea.

După cum se știe, țările puternic industrializate sunt cele mai mari consumatoare de energie, așa cum este cazul Germaniei, Spaniei, Franței, Italiei. România, asemeni țărilor aflate în curs de dezvoltare, are un consum de energie mic în comparație cu cele dezvoltate dar care și așa îngreunează situația economică a țării deoarece o parte din combustibilii utilizați în acest scop sunt importați. Un alt aspect important este efectul crizei economice mondiale resimțit de fiecare țară analizată. Astfel se poate observa că în toate țările cantitatea de energie consumată a scăzut datorită în principal reducerii activităților economice, fenomen care se manifestă doar în aceste perioade de recesiune, consumul de energie aflându-se într-un trend ascendent încă de la descoperirea ei.

Din nou, putem să calculăm cu o oarecare aproximație care sunt implicațiile economice și ecologice ale producerii acestei energii cel puțin la nivelul Uniunii Europene știut fiind faptul că în cea mai mare proporție această energie este obținută prin arderea combustibililor fosili, excepție făcând Germania și Danemarca (ele fiind cele mai importante) care au dezvoltat și sisteme de producere a energie pe bază de resurse convenționale. Despre efectele sociale, acestea, așa cum bine se știe, pot fi doar amintite însă niciodată calculate cu exactitate, ele fiind percepute diferit de fiecare individ în parte.

9.4. Securitatea energetică la nivelul României . Strategia energetică a României pentru perioada 2007 – 2020 (actualizată pentru perioada 2011 – 2020)

Problematica energetică s-a impus pe agenda reuniunilor europene la nivel înalt, mai ales sub aspectul necesității de a asigura aprovizionarea neîntreruptă cu energie la prețuri competitive. Obiectivele majore ale politicii energetice a UE sunt siguranța aprovizionării cu energie, creșterea competitivității pieței interne și promovarea energiei durabile. Aceste obiective au ghidat eforturile de acțiune pe dimensiunea externă (în raport cu țări terțe producătoare sau de tranzit) și pe dimensiunea internă (consolidarea pieței interne de energie și diversificarea mix-ului energetic pentru creșterea ponderii surselor alternative de energie). Energia a fost inclusă pe agenda dialogului cu state terțe (Ucraina, Turkmenistan, Azerbaidjan, Kazahstan) și în cadrul parteneriatelor cu țările partenere din cadrul politicii de vecinătate (Georgia, Armenia, Azerbaidjan, etc.). Consiliului European din martie 2007 a adoptat un plan de acțiune al UE în domeniul energiei (2007-2009) și a decis ținte ambițioase pentru anul 2020: creșterea cu 20% a eficienței energetice, reducerea cu 20% a emisiilor de gaz cu efect de seră și creșterea cu 20% a ponderii energiei regenerabile (20/20/20).

Obiectivul general al strategiei sectorului energetic îl constituie satisfacerea necesarului de

energie atât în prezent, cât și pe termen mediu si lung, la un preț cât mai scăzut, adecvat unei economii moderne de piață și unui standard de viață civilizat, în condiții de calitate, siguranță în alimentare, cu respectarea principiilor dezvoltării durabile. Având în vedere rolul energiei pentru societate precum și pentru toate ramurile economice, dezvoltarea acestui sector se realizează sub supravegherea statului, prin elaborarea și transpunerea în practică a unei strategii sectoriale, iar pe termen scurt prin implementarea unei politici corelate cu documentul strategic.

Într-un context din ce în ce mai globalizat, politica energetică a României se realizează în cadrul schimbărilor și evoluțiilor ce au loc pe plan național și european. În acest context politica energetică a României trebuie să fie corelată cu documentele similare existente la nivel european pentru a asigura convergența politicii țării noastre cu politica Uniunii Europene în domeniu.

Strategia energetică va urmări îndeplinirea principalelor obiective ale noii politici energie – mediu ale Uniunii Europene, obiective asumate și de România. Creșterea siguranței energetice prin asigurarea necesarului de resurse energetice și limitarea dependenței de resursele energetice de import; diversificarea surselor de import, a resurselor energetice si a rutelor de transport a acestora; creșterea nivelului de adecvanță a rețelelor naționale de transport a energiei electrice, gazelor naturale și petrol; protecția infrastructurii critice; dezvoltare durabilă; creșterea eficienței energetice; promovarea producerii energiei pe bază de resurse regenerabile; promovarea producerii de energie electrică și termică în centrale cu cogenerare, în special în instalații de cogenerare de înaltă eficiență;

. susținerea activităților de cercetare-dezvoltare și diseminare a rezultatelor cercetărilor aplicabile;

. reducerea impactului negativ al sectorului energetic asupra mediului înconjurător.

. utilizarea raționala si eficienta a resurselor energetice primare.

În domeniul competitivității se au în vedere: dezvoltarea piețelor concurențiale de energie electrică, gaze naturale, petrol, uraniu, certificate verzi, certificate de emisii a gazelor cu efect de sera și servicii energetice; liberalizarea tranzitului de energie și asigurarea accesului permanent și nediscriminatoriu al participanților la piață la rețelele de transport, distribuție și interconexiunile internaționale, continuarea procesului de restructurare și privatizare, în special pe bursă, în sectoarele energiei electrice, termice și gazelor naturale; continuarea procesului de restructurare pentru sectorul de lignit, în vederea creșteri profitabilității și accesului pe piața de capital.

Într-o economie din ce în ce mai globalizată, strategia energetică a unei țări se realizează în contextul evoluțiilor și schimbărilor care au loc pe plan mondial. Cererea totală de energie în 2030 va fi cu circa 50% mai mare decât în 2003, iar pentru petrol va fi cu circa 46% mai mare. Rezervele certe cunoscute de petrol pot susține un nivel actual de consum doar până în anul 2040, iar cele de gaze naturale până în anul 2070, în timp ce rezervele mondiale de huilă asigură o perioadă de peste 200 de ani chiar la o creștere a nivelului de exploatare. Previziunile indică o creștere economică, ceea ce va implica un consum sporit de resurse energetice. Din punct de vedere al structurii consumului de energie primara la nivel mondial, evoluția și prognoza de referință realizată de Agenția Internațională pentru Energie (IEA) evidențiază pentru perioada 2010 – 2020 o creștere mai rapidă a ponderii surselor regenerabile, dar și a gazelor naturale.

Se estimează că, aproximativ un sfert din nevoile de resurse energetice primare, la nivel global, vor fi acoperite în continuare de cărbune. Concomitent cu creșterea consumului de energie va crește și consumul de cărbune. Datele centralizate de Consiliul Mondial al Energiei (CME) arată o creștere cu aproape 50 % a extracției de cărbune la nivel mondial în anul 2005 față de anul 1980. Creșterea cererii de energie, combinata cu factori geopolitici, în special situația din Orientul Mijlociu, au determinat în prima decadă a secolului XXI creșterea prețului țițeiului care a indus și creșteri ale prețurilor gazelor naturale. Un alt factor care a determinat creșterea prețului la produse petroliere pe plan mondial a fost lipsa capacităților de rafinare, problemă care necesită identificarea unor soluții pe termen mediu și lung. La toate acestea s-a adăugat și tendința manifestată de unele state, de suplimentare a stocurilor pentru a face față situațiilor de criză. În anul 1949, M. King Hubbert demonstra cu ajutorul unor formule matematice, ca perioada de vârf a descoperirilor de noi zăcăminte de combustibili fosili este între anii 1930 și 1970.

Elementele de mai sus stau la baza reorientării politicilor energetice ale țărilor care sunt net importatoare de energie, în sensul creșterii atenției acordate resurselor regenerabile de energie și îmbunătățirii eficienței energetice. Totodată, în mai multe țări se reanalizează opțiunea nucleară, în urma evenimentelor de la Fukushima – Japonia din anul 2011.

Una din provocările majore pentru Uniunea Europeană se referă la modul în care se poate asigura securitatea energetică cu energie competitivă și „curată”, ținând cont de limitarea schimbărilor climatice, escaladarea cererii globale de energie și de viitorul nesigur al accesului la resursele energetice. Viziunea politicii energetice europene de astăzi corespunde conceptului de dezvoltare durabilă și se referă la următoarele aspecte importante: accesul consumatorilor la sursele de energie la prețuri accesibile și stabile, dezvoltarea durabilă a producției, transportului și consumului de energie, siguranța în aprovizionarea cu energie și reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. UE elaborează o politică energetică ambițioasă, care acoperă toate sursele de energie, de la combustibili fosili (țiței, gaz și cărbune) până la energia nucleară și cea regenerabilă (solară, eoliană, geotermală, hidroelectrică etc.), în încercarea de a declanșa o nouă revoluție industrială, care să ducă la o economie cu consum redus de energie și limitarea schimbărilor climatice asigurând că energia pe care o consumăm va fi mai curată, mai sigură, mai competitivă și durabilă.

Dependența energetică europeană ne afectează economia. Cumpărăm petrol din țările Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) și din Rusia, iar gaze naturale, din Rusia, Norvegia și Algeria. Astfel, Europa cheltuiește peste 350 de miliarde de euro pe an, iar cifrele continuă să crească. Prin urmare, nu avem de ales: Europa trebuie să fie eficientă, solidară și ambițioasă pentru a-și putea diversifica sursele de energie și modalitățile de aprovizionare.

Politica Uniunii Europene în domeniul energiei pentru perioada până în 2020 se bazează pe trei obiective fundamentale, pentru care UE a propus pachete separate de reformă legislativă și de reglementare:

Durabilitate – subliniază preocuparea UE pentru schimbările climatice prin reducerea emisiilor sale de gaze cu efect de seră (GES) la un nivel care să limiteze efectul de încălzire globală la doar 2°C în plus față de temperaturile din era pre-industrială. În acest sens, în decembrie 2008, a fost aprobat Pachetul „Energie – Schimbări Climatice”; UE este tot mai conștientă de vulnerabilitatea sa prin dependența de importurile de energie primară și de șocurile pe care aceasta le poate produce asupra securității. În consecință face pași concreți în adoptarea unei noi politici energetice comune;

Competitivitate – vizează asigurarea implementării efective a pieței interne de energie; în acest sens, în septembrie 2008 Parlamentul European și Consiliul au adoptat cel de-al treilea pachet legislativ pentru piața internă de energie;

Siguranța în alimentarea cu energie – vizează reducerea vulnerabilității UE în privința importurilor de energie, a întreruperilor în alimentare, a posibilelor crize energetice și a nesiguranței privind alimentarea cu energie în viitor. Pachetul de reglementări privind politica viitoare a UE în domeniul energie – schimbări climatice a fost aprobat în cadrul Consiliului European și adoptat de Parlamentul European în decembrie 2008 (publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene în iunie 2009).

În contextul instituirii și al funcționării pieței interne și din perspectiva necesității de protecție și conservare a mediului înconjurător, politica energetică a UE urmărește:

– asigurarea funcționării piețelor de energie în condiții de competitivitate;

– asigurarea siguranței aprovizionării cu energie în Uniune;

– promovarea eficienței energetice și a economiei de energie;

– dezvoltarea surselor regenerabile de energie;

– reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră;

– promovarea interconectării rețelelor energetice.

Pachetul „Energie – Schimbări Climatice”, stabilește pentru UE o serie de obiective pentru anul 2020,cunoscute sub denumirea de „obiectivele 20-20-20”, și anume:

. reducere a emisiilor de GES la nivelul UE cu cel puțin 20% față de nivelul anului 1990;

. creșterea cu 20% a ponderii surselor de energie regenerabilă (SRE) în totalul consumului energetic al UE, precum și o țintă de 10% biocarburanți în consumul de energie pentru transporturi;

. o reducere cu 20% a consumului de energie primară, care să se realizeze prin îmbunătățirea eficienței energetice, față de nivelul la care ar fi ajuns consumul în lipsa acestor măsuri. De asemenea, UE propune să reducă nivelul emisiilor cu până la 30% până în 2020, doar dacă și alte state dezvoltate vor adopta obiective similare, ca parte a unui viitor acord de mediu global post – 2012.

Negocieri pentru un astfel de acord la nivelul Națiunilor Unite sunt încă în derulare. Acest pachet legislativ conține patru acte normative complementare:

. Directiva 2009/29/CE – pentru îmbunătățirea și extinderea schemei europene de tranzacționare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră (EU – ETS);

. Decizia 2009/406/CE- Decizia non-ETS;

. Directiva 2009/28/CE – Directiva privind energiile regenerabile (RES);

. Directiva 2009/31/CE- Directiva privind stocarea geologică a CO2 (CSC).

Începând cu anul 2013, sectorul energiei electrice, responsabil de cea mai mare parte a emisiilor de CO2 din UE, va fi supus în întregime unui sistem de licitații pentru achiziționarea certificatelor de emisii de CO2. Prin aceste directive se stabilesc următoarele obiective, ținte și mecanisme:

Un cadru comun pentru promovarea energiei din surse regenerabile (SRE), astfel încât UE să ajungă la o pondere a energiei din SRE în consumul final brut de energie de 20% în anul 2020. Pentru a atinge această țintă, se stabilesc obiective naționale obligatorii pentru fiecare stat membru, precum și mecanismele de cooperare în domeniu. Pentru România ținta națională este de 24%.

Un obiectiv minim de 10% pentru utilizarea de biocarburanți în transportul din interiorul UE, care să fie atins până în 2020. Acest procent este același pentru toate statele membre. Se instituie un cadru juridic pentru captarea și stocarea geologică, în condiții de siguranță din punct de vedere al mediului. UE intenționează construirea și punerea în funcțiune până în 2015 a unui număr de până la 12 instalații demonstrative de CSC. Orientările comunitare, revizuite privind ajutoarele de stat pentru protecția mediului, emise în același perioadă în care a fost aprobat pachetul legislativ, permit guvernelor să asigure sprijin financiar pentru instalațiile pilot de CSC.

Implementarea prevederilor pachetului legislativ Energie – Schimbări Climatice va avea implicații majore în special asupra instalațiilor din sectorul energetic care intră și sub incidența Directivei 2001/81/CE privind controlul integrat al poluării. Aceste instalații vor trebui să respecte concomitent și obligațiile privind calitatea aerului, care conduc la reducerea emisiilor de substanțe poluante generate (SO2, NOx, particule). Măsurile privind eficiența energetică au un rol critic în garantarea realizării la cele mai mici costuri a obiectivelor stabilite prin pachetul energie-schimbări climatice. Este evident că obiectivul de 20% referitor la eficiența energetică va contribui în mare măsură la obiectivele privind durabilitatea și competitivitatea în UE.

În plus, diminuarea consumului prin eficiența energetică este cel mai eficient mod de a reduce dependența de combustibilii fosili și de importuri. Recunoscând importanța tehnologiei în domeniul energiei pentru reducerea emisiilor de CO2, a garantării securității în alimentarea cu energie și a competitivității companiilor europene, UE a propus o strategie comună pentru promovarea tehnologiilor energetice. În octombrie 2009 se adoptă „Planul strategic european pentru tehnologiile energetice – Către un viitor cu emisii reduse de carbon”. În acest document Comisia Europeană propune o strategie coordonată între UE, companiile industriale europene și statele membre, precum și o prioritizare a tehnologiilor energetice cu accent pe tehnologiile de îmbunătățire a eficienței energetice, utilizare a surselor de energie regenerabilă și de reducere a emisiilor de CO2 (centrale cu ardere pe combustibil solid cărora să li se aplice tehnologia de captare și stocare a CO2 și a patra generație de centrale nucleare). Uniunea Europeană este în pragul unei perioade fără precedent pentru domeniul energetic. Efectele turbulențelor de pe piețele globale de energie au fost în mare măsură atenuate în ultimii ani, ca urmare liberalizării, aprovizionării și posibilităților adecvate de import. Cu toate acestea se întrevăd schimbările dramatice. Prețurile energiei vor fi afectate de marea nevoie pentru investițiile din sectorul energetic, precum și de stabilirea prețului carbonului și a prețurilor internaționale mai mari la energie datorită creșterii cererii în țările emergente. Competitivitatea, securitatea aprovizionării și obiectivele legate de atenuarea schimbărilor climatice vor fi subminate cu excepția cazului în care rețelele electrice vor fi modernizate, instalațiile învechite vor fi înlocuite cu alternative competitive și mai curate iar energia va fi folosită mai eficient pe tot parcursul lanțului energetic.

Statele membre și industria au recunoscut amploarea provocărilor. Securitatea aprovizionării cu energie, o utilizare eficientă a resurselor, prețuri accesibile și soluții inovatoare sunt cruciale pentru creșterea noastră durabilă pe termen lung, pentru crearea de locuri de muncă și calitatea vieții în Uniunea Europeană.

Piața internă a energiei este încă fragmentată și nu a atins potențialul de transparență, accesibilitate și alegere. Companiile au crescut dincolo de frontierele naționale, dar dezvoltarea lor este încă afectată de o serie de reguli și practici naționale diferite. Există încă multe bariere pentru o competiție deschisă și corectă. În același timp, statele membre trebuie să elimine subvențiile din sectoarele cu impact negativ asupra mediului. Se depun eforturi susținute pentru atingerea țintei de 20% din consum asigurat din surse regenerabile, este un drum lung până la atingerea obiectivului stabilit pentru eficiență energetică.

Comisia Europeană a emis al Treilea Pachet de prevederi legislative dedicate pieței interne de energie electrică și gaz. Acesta stabilește cadrul de reglementare necesar pentru deschiderea completă a pieței de energie și a intrat în vigoare la 3 septembrie 2009. Aceste elemente legislative au ca scop să asigure o mai mare siguranță în alimentare, să promoveze dezvoltarea durabilă și să asigure condiții pentru o competiție corectă în piață. Separarea efectivă a producției și vânzării energiei de transportul acesteia, prevăzută în acest nou pachet legislativ, va crea o mai multă libertate de mișcare pentru investitori pe piețele de energie.

Evoluțiile recente din spațiul central-est european indică dezvoltarea unor modele de piață bazate pe opțiuni diferite, proiectele nefiind deplin convergente. Există o diversitate a opiniilor principalelor entități implicate în ceea ce privește soluția optimă pentru realizarea unei integrări a piețelor în această regiune. Piețele naționale de energie electrică din această regiune sunt caracterizate de grade diferite de maturitate și niveluri de lichiditate. Cu toate acestea, realizările anului 2010 si ale începutului anului 2011 au adus cu ele un semnal optimist ca diferendele de opinie si inegalitatea stadiului de maturitate si lichiditate reprezintă impedimente ce pot fi depășite prin colaborare având in vedere interesul reciproc si obligativitatea implementării directivelor si reglementarilor UE.

În luna mai 2010, instituțiile comunitare au prezentat proiectul noii Strategii energetice europene 2011-2020, care va reflecta, pe termen mediu și lung, interesele statelor membre și va încerca sa răspundă așteptărilor opiniei publice europene (securitatea aprovizionării cu energie la prețuri stabile). În acest scop, Comisia Europeană a prezentat, la 7 mai 2010, un document de etapă intitulat „Către o nouă strategie energetică pentru Europa 2011-2020”, pentru care s-a lansat un proces de consultare publică, încheiat la 2 iulie 2010. În februarie 2011, Strategia energetică Europa 2011-2020 a fost discutată de către șefii de stat și de guvern în cadrul Consiliului European dedicat problematicii energiei.

Comisia Europeană intenționa să lanseze, în a doua parte a anului 2010, un proces de consultare informală a principalilor actori europeni din domeniul energiei pentru identificarea temelor energetice prioritare pe termen mediu și lung. În baza consultării, Comisia urma să întocmească în primăvara anului 2011, o foaie de parcurs privind scenariile de dezvoltare a politicii energetice a UE la orizontul anului 2050.

În contextul elaborării strategiei energetice Europa 2011-2020, pentru România relevante sunt în special măsurile privind securitatea energetică și dezvoltarea pieței interne pentru energie. Securitatea energetică poate fi promovată prin măsuri de diversificare a surselor de aprovizionare și rutelor de transport, în principal prin crearea coridorului sudic de aprovizionare cu energie a Europei cuprinzând proiecte importante pentru România cum ar fi gazoductul Nabucco și oleoductul PEOP. Dezvoltarea pieței interne a energiei are în vedere interconectarea rețelelor naționale de transport a energiei, extinderea sectorului energiei regenerabile, creșterea eficienței energetice, dezvoltarea de noi tehnologii in domeniul energiei, eco-energia etc.

 La 13 iulie 2009, statele participante la proiectul Nabucco au semnat, la Ankara, acordul interguvernamental (IGA) privind construcția gazoductului. IGA a fost ratificat de toate statele participante, creându-se astfel condițiile de trecere la etapele următoare de realizare ale proiectului.

 La 13 aprilie 2010, la București, a fost semnat acordul Azerbaidjan-Georgia-Romania Interconnect (AGRI), un proiect de transport al gazului din Azerbaidjan via Georgia spre România. Proiectul prevede construirea in următorii trei ani a două terminale de lichefiere/delichefiere a gazului în Georgia, respectiv România.

8 iulie 2013 este ziua începerii construcției magistralei metan pe tronsonul Porojata – Vatra Dornei. Din totalul de 33 kilometri de conductă de gaz, 9,276 kilometri vor fi construiți în acest an, restul rămânând a fi terminați anul viitor.

În luna august 2013, a fost semnat contractul pentru proiectul derulat prin Programul Operațional Comun “România – Ucraina – Republica Moldova”, proiect de construcție a unei conducte de gaz Iași – Ungheni (Republica Moldova), cu un buget de 26,49 milioane de euro, din care 7 milioane reprezintă contribuția financiară a Uniunii Europene.

9.5. Previziuni și obiective de dezvoltare a sectorului energetic românesc

Obiectul general al strategiei sectorului energetic pentru perioada 2007-2020, urmăresc realizarea unei stabilități economice, a securității energetice, protejarea mediului înconjurător precum și dezvoltarea și implementarea de noi tehnologii cu ajutorul cărora să se realizeze pe termen lung o dezvoltare durabilă. Mai exact, în cadrul Strategiei sunt menționate pe lângă obiective și principalele direcții de acțiune care urmăresc:

Securitatea aprovizionării prin:

dezvoltarea unor noi surse de aprovizionare cu energie pentru a menține un nivel al importului între anumite limite,

menținerea dar și dezvoltarea de noi tehnologii de dezvoltare a rețelelor de transport destinate hidrocarburilor,

antrenarea investițiilor din domeniul exploatării combustibililor fosili dar și identificarea de noi zăcăminte,

stimularea producției de energie neconvențională.

Dezvoltarea durabilă prin:

producerea energiei din sursele neconvenționale, ținta fiind ca până în anul 2020, 38% din totalul consumului brut de energie să fie obținut din aceste surse,

creșterea eficienței energetice,

utilizarea într-o măsură mai mare a biogazului și a biocombustibililor fosili,

protejarea mediului înconjurător prin utilizarea tehnologiilor nepoluante.

Competitivitate prin:

dezvoltarea unei piețe competitive a energiei utilizându-se certificatele verzi și certificatele albe,

realizarea termocentralelor și a rețelelor de transport și distribuție,

liberalizarea tranzitului de energie.

Protecția mediului și limitarea schimbărilor climatice:

respectarea obiectivelor stabilite în cadrul Directivelor 2001/80/CE și 1999/31/CE cu privire la emisiile de gaze cu efect de seră și la managementul deșeurilor,

utilizarea într-o măsură cât mai mare a tehnologiilor de captare a carbonului,

utilizarea cât mai mare a energiilor regenerabile.

Pentru perioada 2010-2014 Institutul Național de Cercetări Economice împreună cu Comisia Națională de Prognoză au elaborat trei scenarii în ceea ce privește evoluția indicatorilor macroeconomici și cei demografici care sunt prezentați și detaliați în cadrul Strategiei Energetice a României pentru perioada 2007-2020. Scenariul de bază se caracterizează printr-o creștere economică lentă bazată pe absorbția de investiții străine. În ceea ce privește nivelul ratei șomajului, acesta va rămâne ridicat până în anul 2011 urmând apoi o perioadă în care acesta va înregistra ușoare scăderi. Balanța comercială rămâne în continuare deficitară însă în limite suportabile iar inflația va înregistra scăderi.

În cadrul primului scenariu nefavorabil se înregistrează o creștere economică lentă ceea ce va determina creșterea ratei inflației. În ceea ce privește nivelul exporturilor, acesta va avea o dinamică lentă ceea ce inevitabil va genera un deficit al balanței comerciale. Cel de al doilea scenariu nefavorabil se caracterizează printr-o creștere lentă a venitului disponibil iar oferta monetară se va afla la un nivel inferior.

Tabel nr. 9 – Scenariile de evoluția a P.I.B.

Sursa: Tabel realizat de autor pe baza informațiilor furnizate de Strategia energetică a României 2007-2020. Actualizat pentru perioada 2011-2020, disponibil on-line pe site-ul http://www.minind.ro/dezbateri_publice/2011/Strategie_2007_actualizata_2011_01092011.pdf, accesat în data de 28.08.2012

În ceea ce privește evoluția consumului de energie putem observa că, indiferent de scenariul utilizat, acesta va înregistra o creștere semnificativă situându-se pe un trend ascendent abrupt până la nivelul anului 2020.

Grafic nr. 13 – Evoluția consumului de energie pentru perioada 2010 – 2020

Sursa: Strategia energetică a României 2007-2020. Actualizat pentru perioada 2011-2020, disponibil on-line pe site-ul http://www.minind.ro/dezbateri_publice/2011/Strategie_2007_actualizata_2011_01092011.pdf, accesat în data de 28.08.2012

CONCLUZII FINALE

Securitatea economică a Românei nu poate fi privită doar în mod static, ea trebuie percepută în strânsă legătură cu securitatea națională și cu interesul național iar în ecuație intră și politica economică promovată, pe termen mediu și lung, gradul de participare nu numai la comerțul internațional ci și la întreaga viață economică internațională.

O economie puternică, performantă și competitivă, macro-stabilă, dinamică sub raportul ritmului de creștere și adaptabilă funcțional, reprezintă un pilon important al securității, asigurând condiții pentru securitatea economică și socială, interesul majorității populației pentru susținerea instituțiilor democratice și baza necesară pentru promovarea inițiativelor vizând prosperitatea și securitatea națiunii.

O politică bazată pe conceptul dezvoltării durabile veghează la menținerea echilibrului între creșterea economică și ecosisteme, astfel încât resursele naturale să poată susține o creștere pe termen lung. Dezvoltarea durabilă este problema majoră căreia omenirea trebuie să-i facă față. Problema dezvoltării durabile are consecințe atât în plan local, cât și regional și global. Pentru rezolvarea acestei probleme trebuie să apară politici coerente la absolut toate nivelurile. Esența dezvoltării durabile constă în satisfacerea nevoilor prezente fără a ipoteca capacitatea de a răspunde la nevoile viitoare. Deci elementul esențial al unei astfel de politici rezidă într-o planificare pe termen lung. Dacă vrem să continuăm să dispunem de resursele indispensabile vieții și de beneficiile creșterii economice, trebuie să fim conștienți mai mult de implicațiile și de limitele dezvoltării.

Dezvoltarea durabilă este un proces evolutiv în care exploatarea resurselor, natura investițiilor, orientarea progreselor tehnologice și schimbările instituționale concură împreună să sporească șansele să răspundă la nevoile omului nu numai astăzi, ci și în viitor. Pentru realizarea acestui deziderat este necesar a fi îndeplinite o serie de imperative strategice, în sensul că țările trebuie să-și regândească politicile și acțiunile în funcție de incidențele asupra ecosferei și dezvoltării economice.

Prin urmare, ca imperative strategice sunt necesare:

● relansarea creșterii economice – astfel încât să fie combătută sărăcia, care împiedică capacitatea populațiilor să exploateze corect resursele și să crească presiunile asupra mediului. Tendința de stagnare, ba chiar de recul, înregistrată în timpul acestui deceniu trebuie să fie inversată, mai ales în țările în curs de dezvoltare, în care relațiile între creșterea economică, diminuarea sărăciei și ameliorarea echilibrelor ecologice se manifestă cu cea mai mare acuitate;

● promovarea unei creșteri economice normale – adică în termeni de consum energetic și de repartiție mai echitabilă a beneficiilor, deci dezvoltarea economică și cea socială trebuie privite ca obiective solidare;

● satisfacerea nevoile esențiale ale unei mai importante populațiilor din țările în curs de dezvoltare – constă în crearea posibilităților de angajare care să garanteze un nivel de viață satisfăcător. Ca alte obiective, menționăm: producție mai mare de alimente bogate în proteine, în vederea reducerii subalimentației; acoperirea nevoilor energetice de bază, ca și a celor legate de locuință, de aprovizionarea cu apă, de igienă și îngrijirea sănătății;

● stabilizarea creșterii demografice – importantă pentru toate regiunile, dar mai ales pentru orașele din Lumea a treia, unde carențele în materie de locuire, de apă, de servicii sanitare și de transporturi publice sunt cele mai grave. Scăderea creșterii demografice ar avea ca efect mai ales facilitarea gestiunii aglomerațiilor urbane;

● conservarea și consolidarea patrimoniului natural – obiectiv vital pentru menținerea nivelurilor ridicate de consum ale lumii industriale și pentru a face față creșterii populației și consumului în țările în curs de dezvoltare. Presiunile asupra resurselor se diminuează atunci când populațiile dispun de alternative. Promovarea noilor forme de producție agricolă și industrială, ca și a noilor moduri de producție și de consum de energie este esențială pentru a reduce poluarea aerului și apei;

● redefinirea orientărilor tehnologice și controlul factorilor de risc – pentru ameliorarea calității aerului, prelungirea longevității/ciclului de viață al produselor și o diminuare a consumului de energie care pot avea o influență notabilă asupra evoluției piețelor. Politicile guvernamentale trebuie să încurajeze producătorii și proiectanții să țină mai mult cont de incidențele ecologice ale tehnologiilor lor;

● combinarea considerațiilor ecologice și economice în procesul de luare a deciziilor – o astfel de abordare integrată este cheia dezvoltării durabile, dar ea nu este posibilă decât cu condiția de a accepta obiectivele mai larg definite, luând în calcul toți parametrii, recunoscând limitele științei și ale tehnologiei în soluționarea problemelor și în identificarea consecințelor pe termen lung ale deciziilor luate. O dezvoltare durabilă reclamă o mai bună repartizare a competențelor pentru a defini politicile, o mai bună informare a cetățenilor și o mai mare participare din partea lor la deciziile care comportă impact negativ asupra mediului.

În înțelegerea dezvoltării durabile un guvern este necesar să aibă viziunea unei bunăstări generale, către care tinde să se dezvolte în permanență. Guvernul își poate ierarhiza prioritățile pentru diverse sub-obiective, nominalizând fie industriile/sectoarele, fie “punctele fierbinți”, fie chiar unii poluatori la nivelul cărora urmează să acționeze.

În prezent, legătura existentă între guvernare și dezvoltarea economică este, poate cea mai abordată temă de discuție în domeniul dezvoltării.

Pentru că este absolut necesar să avem politici coerente, obiective concrete și realiste în toată această perioadă de integrare deplină în Uniunea Europeană, este deosebit de utilă adaptarea și implementarea modelului politicii europene în materie de dezvoltare durabilă, cu toate obiectivele ei sectoriale și intersectoriale, la realitățile concrete din România.

În acest context, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, România trebuie să promoveze, protejeze și apere democrația, să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului și să acționeze, în înfăptuirea intereselor sale legitime, în conformitate cu prevederile dreptului internațional, pentru accelerarea dezvoltării economice și sociale, asigurarea unui standard de viață european și păstrarea identității naționale, în condițiile accentuării fenomenelor de globalizare, integrare regională și confruntare a sistemelor de valori. Valorile fundamentale pe temeiul cărora poporul român își construiește destinul – comune ca esență cu valorile perene ale comunității europene – sunt acele elemente definitorii ale profilului național, prin protejarea, promovarea și apărarea cărora se asigură condițiile esențiale ale existenței și demnității românilor, în cadrul colectivităților, al statului național și al organizațiilor politice și de securitate din care România face parte.

Valorile naționale constituie premisele pe baza cărora statul român își construiește sistemul de organizare și funcționare a societății prin intermediul instituțiilor, organizațiilor democratice și acțiunii civice.

În concluzie, se poate afirma că lumea contemporană este marcată în prezent de multiple mutații de fond care remodelează ansamblul de interdependențe pe baza cărora societatea evoluează. Schimbările structurale ale omenirii din ultimii ani sunt generate de influența activă a două fenomene principale:

apariția și dezvoltarea aranjamentelor economice regionale;

adâncirea procesului de globalizare a economiei mondiale.

Rolul economiei naționale, până decurând componenta de bază a economiei mondiale, este tot mai mult substituit celui al corporațiilor transnaționale care își desfășoară activitatea pe teritoriul mai multor state, având drept suport criteriul competenței și competitivității.

Era actuală aparține unei lumi în care cea mai mare parte a vieții sociale este condusă după principii globale iar economiile și granițele naționale sunt într-un proces de transformări continue. Economia mondială este profund internaționalizată, iar principalii săi actori – corporațiile transnaționale – funcționează pretutindeni acolo unde avantajele primează, fără a se supune orbește unui stat sau altul. Globalizarea și regionalizarea atenuează rolul frontierelor naționale și fac tot mai dificilă stabilirea identității și originii firmelor internaționalizate. Se constată că globalizarea și regionalizarea au modelat o economie mondială bazată pe interdependențe aprofundând relațiile actorilor în cadrul securității economice

Studiile au arătat că toate tendințele globale sunt deosebit de complexe. Este și motivul pentru care nu se pot face aprecieri unanime și categorice cu privire la avantajele sau dezavantajele unui fenomen de amploare. Apar frecvent curente de opinii, pro și contra, care argumentează utilitatea și impactul unei tendințe asupra epocii respective. Cert este faptul că aceste fenomene există, tinde să se amplifice, iar demersurile pe care le încearcă experții sunt de a multiplica efectele pozitive și de a limita, până la nivelul minim posibil, efectele negative.

Literatura de specialitate evidențiază faptul că statele Uniunii Europene sunt forțate să se îndrepte către o politică energetică comună, din mai multe motive. În primul rând pentru a asigura securitatea aprovizionării, mai ales prin diversificarea surselor, în condițiile în care, în prezent, Europa depinde vital de un număr periculos de redus de furnizori. Exemplul cel mai evident este Rusia. În al doilea rând pentru că, la nivelul Uniunii, se impune crearea unor mecanisme de reacție în eventualitatea unei crize de aprovizionare,  inclusiv provocată de atacuri teroriste. În al treilea rând, pentru că trebuie relansate investițiile UE în cercetare și în utilizarea surselor de energie regenerabile. În al patrulea rând, dar nu cel de pe urmă, pentru că europenii trebuie să intensifice lupta pentru reducerea pericolelor ecologice și de încălzire globală la nivel mondial.

Soluția ar fi ca europenii să învețe, dacă nu să se lipsească de petrol și gaze, cel puțin să reducă la maximum consumul. Asta înseamnă modernizarea și schimbarea tehnologiilor, deci cheltuieli suplimentare. Și totuși, Europa nu trebuie să devină autarhică, fiindcă nu se justifică producerea de energie exclusiv din  resurse proprii dacă aceasta implică costuri necompetitive.

Energia din surse regenerabile, în schimb, are marele avantaj că se află pe teritoriul european, deci nu depinde de situația internațională aleatorie. Robert Dardanne, președintele companiei Voltalia, specializată în acest domeniu amintea, pe bună dreptate, că vântul bate pe coastele Franței și Germaniei, soarele este peste tot la fel, râurile curg pe teritoriul european,  biomasa este uniform repartizată.

Alt avantaj, deși pare paradoxal, constă în faptul că echipamentele energetice sunt de mică putere, deci este nevoie de multe echipamente pentru a produce o cantitate suficientă de electricitate. Dar, în cazul surselor regenerabile, niciodată, de exemplu, turbinele eoliene nu vor cădea toate în același moment, prin urmare o mare întrerupere în furnizarea de electricitate este imposibilă.

Europenii trebuie să investească și în descoperirea de noi zăcăminte de hidrocarburi. Din 1960 încoace, de fiecare dată  când s-a făcut o estimare a rezervelor de petrol s-a spus că ele mai ajung „doar pentru 30-40 de ani”. Chiar și cele mai recente estimări avansează tot aceste cifre!

Asta pentru că de fiecare dată când se părea că s-a ajuns la fundul sacului, au fost descoperite noi rezerve. Nici in viitorul imediat nu poate fi altfel: este nevoie de cheltuieli mai mari pentru prospecțiuni.

Este un fapt bine cunoscut că 56% din consumul energetic total al UE este asigurat din importuri, iar în ce privește petrolul dependența de sursele externe este și mai mare: 75%. Inegalitate care se manifestă chiar și în interiorul Europei, unde există țări care, bazându-se pe rezervele proprii de hidrocarburi, au putut fie să „se distanțeze” de procesul de integrare, cum este Marea Britanie, fie au refuzat aderarea la UE, cum este Norvegia. O reîntoarcere la situația dinainte a devenit necesară pe măsură ce s-a conștientizat faptul că rezervele de hidrocarburi sunt limitate. Cu riscul de a șoca, Rogeaux dă exemplul Rusiei, unde, după liberalismul din anii '90 al secolului trecut, guvernul a re-preluat controlul companiilor petroliere și gaziere.

Din păcate, dacă nimeni nu contestă faptul că cererea de energie va crește în continuare în Europa, nimeni, printre decidenții politici, nu pare pregătit să accepte o strategie de securitate energetică comună care să fie dirijată de la Bruxelles. Una din cauze, daca nu chiar cauza principală, este că statele comunitare ar trebui astfel să renunțe la unul din principalele lor atribute de suveranitate națională.

Lucru greu de acceptat atunci când interesele sunt divergente! Deși nici o țară europeană nu va putea aborda singură chestiunea energetică, statele comunitare nu sunt nici pe departe de acord în ce privește soluțiile problemei. Franța a mizat și mizează în continuare pe cartea nucleară pentru producerea de electricitate, dar Germania este mult mai puțin favorabilă acestei opțiuni.

Marea Britanie, după o masivă campanie de renunțare la nuclear, dă semne că își reconsideră poziția. Iar Italia depinde fundamental de importurile de electricitate de la vecini. La aceasta se adaugă îmbătrânirea tehnologiilor de producere a energiei. Sylvie Matelly, director de cercetare la Institutul francez de Cercetări Internaționale și Strategice (IRIS) estimează că vechimea medie a instalațiilor energetice pe ansamblul UE este de 20 de ani, ceea ce înseamnă că eficiența lor este mult sub cea necesară. Pentru mulți oameni, actuala criză economică a venit ca o săgeată din cer. Și totuși, încă din 1970, experți din întreaga lume avertizau că economia globală se îndreaptă către o criză de proporții.

În anii ’60, țările vestice au concluzionat că extracția petrolului, exploatările miniere și amplasarea sondelor de extracție în diverse zone (care, inevitabil, au fost poluate) reprezintă un preț mult prea mare pentru producția de masă. În 1968, un grup de industriași, politicieni și oameni de știință, care dispuneau de suficiente venituri pentru a elabora studii și a aplica teste computerizate, care să scoată la suprafață, la nivel virtual, dezastrele economice prin care trecem astăzi, a înființat Clubul de la Roma, iar primul lor raport – „Limitele creșterii“- a șocat autoritățile și instituțiile media din întreaga lume.

Securitatea energetică este o problemă tipică de dilemă a securității. Elementul este definitoriu și pentru alte dimensiuni ale securității. Iată de ce este nevoie, pentru început de garanții reciproce ferme între actori, pentru ca ulterior să se poată trece la măsuri de creștere a încrederii, în scopul construirii unui mediu propice de cooperare. Rolul organizațiilor internaționale, așa cum este OSCE, ca spații de contact între actori cu interese pentru început diferite poate fi crucial.

Caracterul limitat al resurselor energetice este de natură să creeze competiție pentru acestea. Totuși, o bună monitorizare a necesităților și potențialului existent ar duce la o mai eficientă folosință și deci la economisirea resurselor, ca și la orientarea actorilor către soluții și nu către probleme. Aici este extrem de important rolul factorului politic, care va trebui să depășească orientarea către provocările de moment și să aibă o privire de ansamblu asupra fenomenelor din aria securității energetice.

O monitorizare eficientă, producătoare de informații relevante și schimbul de informații va atenua turbulențele specifice fenomenelor de frontieră, care se produc atunci când doi sau mai mulți actori sunt în competiție pentru aceeași resursă de securitate (chiar dacă ei nu se află în vecinătate fizică), îmbunătățind comunicarea între actori și contribuind la creșterea încrederii. În consecință, structurile abilitate trebuie să-și schimbe modul de a sprijini atingerea obiectivelor dinspre a produce resurse către a produce informație (care este ea însăși o resursă), cu alte cuvinte dinspre operațiuni către monitorizare. Trebuie însă ținut seama că, la fel ca orice chestiune de securitate, și cea a resurselor energetice este înzestrată cu o mare încărcătură emoțională atât în mentalul publicului, cât și în cel al elitelor care trebuie să construiască decizia politică.

Opțiunile referitoare la rezolvarea deficitului de securitate energetică se bazează pe monitorizare, creșterea încrederii, cooperare si schimbul de informații. În cazul în care actorii își vor menține actuala orientare, axată pe competiția pentru resurse și deficitul de încredere, prognosticul în ce privește conservarea unui nivel rezonabil al securității în domeniile: mediu, politic, economic, societal (în această ordine) este extrem de rezervat.

Resursele energetice, resurse fără de care lumea civilizată nu poate trăi și funcționa în condiții optime au generat și continuă să genereze un imens interes la nivel mondial.

Împuținarea rezervelor mondiale de hidrocarburi cu perspectiva sumbră pe care o atrage o astfel de situație dar și neîncrederea în deciziile legate de prețul petrolului luate de Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), decizii ce nu au putut fi contrabalansate de bursele paralele de petrol de la New York (NYMEX), Singapore (SIMEX) și Londra (IPE) au dus la o mișcare cu adevărat mondială îndreptată atât înspre găsirea de noi zăcăminte și/sau exploatarea mai judicioasă a celor existente cât și în sensul implicării mai active a marilor companii energetice din întreaga lume în dezvoltarea de noi zăcăminte și trasee de transport.

Un studiu realizat de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare arată că, la nivelul actual de exploatare, rezervele energetice vor fi suficiente pentru încă 45 de ani în cazul petrolului, 70 ani în cazul gazului și circa 450 ani în cazul cărbunelui.

În același timp, recentele crize energetice provocate Europei de vest, în miez de iarnă, de către Rusia, în ultimii ani, din cauza așa ziselor neînțelegeri ale acesteia cu Ucraina și/sau Belarus, au generat o profundă îngrijorare Guvernelor țărilor occidentale și totodată decizia acestora de a se implica direct și profund în găsirea de noi trasee, alternative, de transport pentru hidrocarburi astfel încât să se creeze o independență și o mai mare siguranță energetică.

Fiecare țară a încercat și încearcă în permanență conform cu politicile interne dar și cu posibilitățile sale să-și reducă dependența de resursele energetice bazate pe hidrocarburi prin introducerea noilor surse energetice precum gazul petrolier lichefiat (GPL), energia solară sau cea eoliană. După două decade de aparentă decădere revine în forță și energia nucleară.

Chiar dacă nu mai este demult un zvon, bazat pe ignoranță ci un fapt științific cunoscut, că arderea combustibililor fosili duce la schimbarea climei globului precum și că întreaga lume face eforturi însemnate în scopul diminuării efectelor consumului de hidrocarburi iar sursele de energie alternativă devin din ce în ce mai uzitate și mai ieftine, economiile țărilor se bazează în cea mai mare măsura, totuși, pe consumul de petrol și gaze naturale. Astfel ponderea necesarului de hidrocarburi în economiile și în societățile țărilor dezvoltate este majoră ajungând imperios necesar să se impună soluții rapide și viabile pentru asigurarea permanentă a acestor resurse energetice atât de importante.

Consumul energetic pe cap de locuitor în Statele Unite ale Americii sau Canada este de 10-15 ori mai mare decât cel înregistrat de națiunile din sudul Asiei, Africii sau Americii latine, de mai mult de două ori mai mare decât consumul din țările vest Europene și de mai mult de trei ori decât cel înregistrat pentru țările din Europa centrală și de est. Dependența de importul de hidrocarburi este un element deosebit de elocvent, element ce ne poate ajuta să înțelegem mai bine situația globală. Astfel, Statele Unite ale Americii depind într-o proporție între 60% și 70% de petrolul adus din import, țările din Uniunea Europeana (în special țările Europei de vest) depindeau în proporție de 50% în anul 2001 și se presupune că această dependență o să ajungă la 70% în anul 2015 iar China va ajunge la 10% din cererea mondială de petrol înainte de 2020 și o să egaleze Statele Unite ale Americii în importul de petrol înainte de anul 2030.

De altfel ceea ce se poate prevedea acum în jurul problemelor ridicate de resursele energetice tot mai puține și mai scumpe este un joc geopolitic din ce în ce mai dur. Bătălia pentru rezervele energetice va avea consecințe fundamentale pentru economia mondială (mai ales în contextul economiei globale), pentru securitatea energetică a Statelor Unite ale Americii, pentru rolul global al Rusiei, pentru viitoarea relevanță a Arabiei Saudite dar și asupra Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol. Controlul resurselor energetice înseamnă controlul prețurilor acestora, fapt deosebit de important în noua conjunctură a economiei globale și așa cum se arată faptele este foarte probabil ca acesta să crescă.

Deși fiecare țară caută să-și dezvolte noi surse energetice în întreaga lume cum ar fi Marea Nordului sau Africa de nord, totuși majoritatea rezervelor de hidrocarburi se află în subsolul țărilor din Golful Persic, Asia Centrală și Caucaz. Dacă în ceea ce privește țările din Golful Persic lucrurile sunt clare, pentru o mai buna înțelegere, trebuie arătate statele ce fac parte din fiecare din celelalte zone astfel:

Din Caucaz fac parte următoarele state: Georgia, Azerbaidjan, Armenia și eventual Cecenia;

Din Asia Centrală fac parte următoarele state: Kazahstan, Turkmenistan,Uzbekistan, Kirghistan și Tadjikistan.

În afară de aceste zone, cantități importante de hidrocarburi se află și în Venezuela dar puține țări europene își permit să se aprovizioneze din această zonă și chiar și atunci când o fac, o fac în cantități neimportante, Venezuela rămânând „fieful” Statelor Unite ale Americii atât ca sursă de aprovizionare cât și ca supapă de reglare a prețului internațional al petrolului dar și ca un regulator al producției mondiale de țiței, prin cantitățile de petrol extrase zilnic din această zonă (Venezuela fiind membru al OPEC).

Trebuie menționată aici totodată și componența Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) astfel: Arabia Saudită, Irak, Kuwait, Bahrain, Oman, Iran, Brunei, Venezuela, Libia și Tunisia.

Din punct de vedere al rezervelor de hidrocarburi existente în lume un clasament interesant poate fi realizat după cum urmează:

Zona Golfului Persic (63% din rezerva mondială cunoscută);

Rusia – în special Siberia;

Zona Asiei Centrale și Caucaz;

America de Sud – bazinul râului Orinoco (Venezuela);

Statele Unite ale Americii și Alaska;

Canada – New Found Land

În cazul zăcămintelor țărilor din zona Golfului este de subliniat faptul că Arabia Saudită deține o proporție de 25% din total iar pe locul doi se află Irak-ul cu 10%. O cantitate similară (circa 7-9%) se presupune că se află în subsolurile țărilor din Asia Centrală și Caucaz.

Totodată trebuie menționați și cei mai importanți actori de pe această piață astfel: Statele Unite ale Americii, Rusia, țările din zona Golfului Persic dar și unele țări din Europa de vest.

Nu trebuie uitate nici țările „new comers” cum ar fi China și India, țări care au un rol din ce în ce mai important în structura economică mondială.

În această conjunctură Uniunea Europeană nu este un jucător unitar însemnat, așa cum ar fi trebuit să fie, din cauza impedimentelor care au stat la baza realizării unei politici energetice comune. În atari condiții fiecare țară membră a Uniunii Europene își realizează și urmărește propria strategie energetică stabilindu-și propriile priorități și propriile alianțe.

Astfel România care importă anual circa jumătate din necesarul său de resurse energetice poate juca un rol deosebit de important în viitoarea structură europeană de transport de hidrocarburi , având în vedere poziția geografică deosebit de favorabilă dar și infrastructura de transport deja existentă. Această poziție în care se găsește România astăzi în jocul global al surselor energetice conferă țării noastre o oportunitate importantă pentru o dezvoltare economică și socială durabilă și deosebit de rapidă.

În concluzie, noile vulnerabilități, riscuri și amenințări cu care se confruntă astăzi omenirea impun, la începutul acestui secol, ca, în mod obligatoriu, conceptul de securitate să se articuleze în jurul principiilor securității internaționale și securității naționale. Această relație va permite satisfacerea simultană a nevoilor globale, statale, ale popoarelor și ale persoanelor. Liantul acestei relații se găsește în securitatea economică, în calitatea sa de dimensiune a securității internaționale și statale, precum și de resursă a securității umane.

BIBLIOGRAFIE

Adams Terry, (2000), Caspian Hydrocarbons, the Politicization of regional pipelines and the Destabilisation of the Caucasus, Centre For European Policy Studies (CEPS), Bruxelles,

Adelman M.A., (1982),. The World Petroleum Market, The John Hopkins University Press, Baltimore.

Alexandrescu Grigore, Văduva Gheorghe , “Infrastructuri Critice – pericole și amenințări la adresa acestora, sisteme de protecție”, Editura Universității Naționale de Apărare “CAROL I” București 2006.

Al-Sowayegh, Abdulaziz, (1984), .Arab Petrol-Politics, Croom Helm, London.

Anderson Peter, Wiessala Georg, Williams Christopher (eds), (2000), New Europe in Transition, Continuum, London and New York.

Andrei Miroiu, Simona Soare, Politica de securitate a României (1878-2006), în Luciana Alexandra Ghica, Marian Zulean (coord.), op. cit. , pp. 167-170.

Ansalone Gianluca (2008), I Nuovi imperi. La mappa geopolitica del XXI secolo, ed. Marsilio.

Aurel David, (2000), ,, Națiunea. Între “starea de securitate” și “criza politico-militară”, Editura Licorna, București.

Bădescu Ilie, (2002), Europa și lumea în lumina geopoliticii. Spre o geopolitică a integrării europene, în Geopolitica integrării europene, Editura Universității din București, București.

Băhnăreanu Cristian, “Securitatea energetică”, Editura Universității Naționale de Apărare “CAROL I” București 2008.

Balaban Constantin-Gheorghe, ” O nouă viziune asupra securității în spațiul European, euroatlantic și în lume, Impact strategic ”nr. 2/2005, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, p. 86-91.

Balaban Constantin-Gheorghe, „Modificări în arhitectura globală de securitate, Impact strategic” nr. 1/2005, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București.

Balnaves Mark, James Donald, Stephanie Hemelryk Donald, (2003),.The Global Media Atlas, Myriad Edition.

Bărbulescu Iordan Gheorghe, (2005), „Uniunea Europeană de la Economic la Politic”, Editura Tritonic, București.

Bergsten Fred C., (1996) Globalizing Free Trade, Foreign Affairs, mai-iun.

Bergsten Fred C., (1999), America and Europe: Clash of the Titans?, Foreign Affairs, vol. 78, nr. 2, March-April.

Blackwell Basil (1992), Theory and Policy, Foreign Affairs, vol. 78, nr. 2, March-April.

Blouet Brian, (2001), .Geopolitics and Globalization in the Twentieth Century, Reaktion Books, London.

Bodocan Vasile, (1997), Geografie politică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Bordonaro Federico (2005), Blue Stream opens new horizons for Russia, in “Power and Interest New Report”, November 21.

Brown Lester, R., (2001) Probleme globale ale omenirii. Starea lumii, Editura Tehnică.

Brzezinski, Zbigniew, (1986), Game Plan. How to Combat the US Soviet Contest, The Atlantic Monthly Press, New York.

Brzezinski, Zbigniew, (1995). Europa Centrală și de Est în ciclonul tranziției, Diogene, București.

Brzezinski Zbigniew, (1997), A Geostrategy For Eurasia, Foreign Affairs, sept.-oct.

Brzezinski Zbigniew, (2000), Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice, Univers Enciclopedic, București.

Bushuyev Y. A., Makarov, A. Mastepanov and Shamrayev N.. (2007), A New Energy Policy of Russia: Implementation Experience. World Energy Council.

Buzăianu Alina, “Stabilitate și securitate în regiunea Mării Negre”, Impact strategic nr. 1/2005,Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, p.41-48.

Buzăianu Alina, “Stabilitate și securitate în UE”, nr. 2/2006, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, p.61-68.

Calder Kent E., (2001), The New Face of Northeast Asia, Foreign Affairs, January-February.

Calvocoressi Peter, (1996), Politica mondială după 1945, Editura Alffa;

Cismaș Laura, Nicoleta Sîrghi (coordonatori), (2013), Microeconomie, editura Mirton, Timișoara.

Cismaș Laura , Parean Mihai,  Boldea Monica, Miculescu Andra – How Environment-Friendly is the Modern  Society?, INTERNATIONAL  JOURNAL of  ENERGY and  ENVIRONMENT, http://www.naun.org/journals/energyenvironment/.

Cismaș Laura, Maghear Diana – Ronald Coase’s Theory And The Biomass Potential in Romania, 17th International Economic Conference IECS 2010, „The Economic Worldestiny: Crisis And Globalization?”, Lucian Blaga University of Sibiu, Faculty of Economic Sciences.

Cohen J. E., „How Many Chance”, (1992) The Pentagon’s Superpower Fallacy, in The New York Times, nr. 48 907/March.

Cohen Saul Bernard, (1964), Geography and Politics in a Divided World, Methuen, London.

Cohen Saul Bernard, (2003), Geopolitics of the World System, Rowman & Littlefield Publishers, Boston.

Cojocaru Diana, (2013), Apărarea și securitatea națională din perspectivă economică, Mirton, Timișoara.

Cojocaru Diana, (2013), European policy in the field of energy, în România și provocările crizei economico-sociale.Răspunsul tinerilor cercetători, Editura Universității din Oradea.

Cojocaru Diana, (2012), Euro – Moneda Uniunii Economice Europene, în Economia și afacerile pe piețele emergente:contribuții ale tinerilor cercetători, Editura Universității din Oradea.

Cojocaru Diana, (2010), Considerații privind oligopolul și teoria jocurilor, în Teorie, realități și perspective economice în Uniunea Europeană, Mirton, Timișoara.

Cojocaru Diana, (2013), Noua politică de securitate națională și internațională în spațiul Euro-Atlantic după aderarea României la Uniunea Europeană, Mirton, Timișoara.

Cojocaru Diana, (2013), Energy security in the spectrum of security relations, în România și provocările crizei economico-soaciale.Răspunsul tinerilor cercetători, Editura Universității din Oradea.

Cojocaru Diana, Cismaș Laura, Sârghi Nicoleta, Neamțu Mihaela, (2013), Evolutionary bimatrix games approacht to market competition, Analele Universității “Eftimie Murgu”, Reșița.

Coker Christopher,” Globalization and Insecurity in the Twenty-first Century”: NATO and the Management of Risk, The International Institute for Strategic Studies, Oxford University Press Inc., New York, 2002.

Conea Ion, (1994), Geopolitica – o știință nouă, în „Geopolitica”, vol. I, Editura, Glasul Bucovinei, Iași.

Cremonam Marise (ed.), The Enlargement of the European Union, (2003) Oxford University Press, Oxford.

Dalby Simon, Routledge Paul (2007) The Geopolitics Reader, Routledge, London and New York.

Defarges P. M., (1998) Organizațiile internaționale contemporane, Institutul European, Iași.

Dempsey Judy, (2006) Russia takes heat over energy supply, International Herald Tribune, 12 Dec.

Dieter Helm, (2006) Russia, Germany and European energy policy, Open Democracy.net, 14 Dec..

Dudău Radu, (2012), Viața după Nabuco, Foreign Policy România, iulie-august.

Dumitrescu Constantin Dan, Irimie Sabin-Ioan, Trandafir Nicoleta, Cismaș Laura Mariana, (2013), "Energy management – component of sustainable development of community capital" în Ovidiu Nicolescu, Marian Năstase (editori): "The Best Romanian Management Studies 2011-2012",Editura LAP LAMBERT Academic Publishing, Verlag Publisher, Germany.

Duță Paul Dănuț, Lupu Grațian „Politici de integrare și cooperare în spațiul european”, Editura Universității”Lucian Blaga”, Sibiu, 2006.

Duțu Petru, “Globalizarea și raportul dintre securitatea națională și securitatea internațională”, Impact strategic nr. 1/2005, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București,p.11-16.

Engdahl William F., (2006), Monsanto Buys 'Terminator' Seeds Company, Global Research.

Erdeli G., Braghina C., Frasineanu D. (2000), Geografie economică mondială, Editura Fundatiei Romania de Maine, București.

Fifield Russel H., Etzel G. Pearcy, (1984) Geopolitics in Principle and Practice, Ginn, Boston.

Flavin C. & Lensen N., ( 2001), Valul energetic, Editura Tehnică.

Friedman Daniel, “Evolutionary games in economics”. Econometrica, 1991, vol. 59, no 3.

Friedman Daniel, “On economic applications of evolutionary game theory”. Journal of Evolutionary Economics, 1998, vol. 8.

Frunzeti Teodor, Zodian Vladimir (coordonatori), (2007) : “Lumea 2007, Enciclopedie Politică și Militară (Studii Strategice și de Securitate)”, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București.

Frunzeti Teodor, Zodian Vladimir, Lumea 2005, Enciclopedie Politică și Militară (Studii Strategice și de Securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București.

Fukuyama Francis, (2002) The US vs. the Rest, New Perspectives Quarterly, vol. 19, nr. 4, autumn.

G.A Giannopoulos, (2000) European inland freight transport scenarios for 2020 aqnd some related and related policy implications, Aristotle University of Thessaloniki, South East, Transport Research Forum, Thessaloniki, Greece.

Gabriel Serafim, (2003), “România și regiunea Caucazului de Sud”, Academia Diplomatică București.

Galbraith James K., (2000), Globalization: What It Is and What To Do About It, in Alan Heston (ed.), Dimensions of Globalization. The Annals of the American Political and Social Science, Thousand Oaks: London.

Giddens Anthony, (2000) Runaway World. How Globalization Is Reshaping Our Lives, Routledge, New York.

Glassner I.M. (1995), Political geography, New York.

Goichi Komori, Sanae Kurita, Keishi Nakashima (2005) The Russian Oil Policies and Its Oil Industry Trends, The Institute of Energy Economics, Japan.

Goldman F. Minton, (1996), Revolution and Change in Central and Eastern Europe: Political, Economic, and Social Challenges, M E Sharpe Inc.

Goldman F. Minton, (2009), Rivalry in Eurasia: Russia, the United States, and the War on Terror, Praeger Security International.

Goldstein Joshua S., (1999).International Relations, Longman, New York.

Gordon B. K., (1998), The Natural Market Fallacy, Foreign Affaris, mai-iun.

Gray Colin, S., (1977) The Geopolitics of the Nuclear Era:Heartland, Rimlands, and the Technological Revolution, (New York: Crane, Russak).

Guetta B. (2000), Geopolitica: ratiune de stat, Editura Aion, București.

Harvey Robert, (2003),.Global Disorder, Constable, London.

Haushofer Karl, (1998) Defense of German Geopolitics, in Gearóid Ó Tuathail.

Heinberg Richard (2006) Energy Geopolitics 2006, Published on 24 May, by Museletter/EB.

Henderson Conway H., (1999), International Relations. Conflict and Cooperation at the Turn of the 21st Century, McGraw-Hill, Boston.

Herd Graeme P., (2003), Russia’s Demographic Crisis and Federal Instability, in Graeme P. Hered, Anne Aldis (eds), Russian Regions and Regionalism. Strength Through Weakness, Routledge Curzon, London.

Heyden Günter, (1960) Critica geopoliticii germane, Editura Politică, București.

Hirst Paul, Grahame Thompson, (1999),. Globalization in Question. The International Economy and the Possibilities of Governance, Polity Press, Cambridge UK.

Hofbauer Josef, “Evolutionary dynamics for bimatrix games: A Hamiltonian system?”, J. Math. Biol., 1996, 34.

Hollis R., (1998), Oil and Regional Developments in the Gulf, Royal Institute of International Affairs, London.

Huntington Samuel (eds), (2002), Many Globalizations. Cultural Diversity in the Contemporary World, Oxford University Press, New York.

Huntington Samuel, (1999) The Lonely Superpower, Foreign Affairs, March.-Apr.

Huntington Samuel, (1997) Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Antet, București.

Janusz Bugajski, (2008), “Pacea rece- Noul imperialism al Rusiei”, Editura Casa Radio București.

Jiri Fidler, Petr Mares, (2005), Istoria NATO, Institutul European, Iași.

John Williamson, (ed.), (1993), .Economic Consequences of Soviet Disintegration, Institute for International Economics, Washington DC.

Jones P.E. (1988) Oil – A Practical Guide to the Economics of World Petroleum, Peter Ellis Jones, Cambridge.

Kagan Robert, (2003).Of Paradise and Power. America and Europe in the New World Order, Atlantic Books, London.

Kagan Robert, William Kristol, (2000) The Present Danger, National Interest, spring.

Kegley Charles,Wittkopf Eugene (2003) Just War or Geopolitical Strategy, Febr.-March.

Kennedy Paul, (1993), .Preparing for the 21st Century, Random House, New York.

Kennedy Paul, (1987), .The Rise and Fall of the Great Powers. Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000, Random House, New York.

Kotlowski Aleksander (2009), Russian Energy Strategy and Transit Routes in Eastern Europe, published in Oil, Gas & Energy Law Intelligence, OGEL special issue on 'EU – Russia relations', Vol. 7 – issue 2, May.

Kristof Nicholas D., (1993), The Rise of China, Foreign Affairs, Nov.-Dec.,

Krugman P., (1995), The Uncomfortable Truth about NAFTA, Foreign Affairs, March/April, 1995, vol. 74, nr. 2.

Lacoste Yves, (1993) Dictionnaire de géopolitique, Flammarion, Paris.

Lahiri Sajal (ed.), (2001), Regionalism and Globalization. Theory and Practice, Routledge, London.

Larsson Robert L., (2006)., Russia’s Energy Policy: Security Dimensions and Russia’s Reliability as an Energy Supplier, Swedish Defence Research Agency.

Launay de Jaques, Charlier, J.M. (1994), International Economics. Theory and Policy. Third Edition, Harper Collins College Publishers.

LeDonne John P., (1997), .The Russian Empire and the World. The Geopolitics of Expansion and Containment, Oxford University Press, New York.

Lentner Howard H., (1997) International Politics. Theory and Practice, West Publishing Company.

Londsdale David J., (1999). Information Power: Strategy, Geopolitics and the Fifth Dimension, in Gray, Colin S., Geoffrey Sloan (eds), Geopolitics, Geography and Strategy, Frank Cass, London,.

Luciana Alexandra Ghica, Marian Zulean (coord.), (2007), Politica de securitate națională. Concepte, instituții, procese, Editura Polirom, București.

Luttwak Edward, (1990), From Geopolitics to Geo-Economics: Logic of Conflict, Grammar of Commerce, The National Interest, nr. 20, summer.

Mackinder Halford J., (1962), .Democratic Ideals and Reality, The Norton Library, New York.

Malița Mircea, (1998), Zece mii de culturi, o singură civilizație, Nemira, București.

Massoulié François (2003), Conflictele din Orientul Mijlociu, Editura ALL, Bucuresti.

Mehedinți Simion, (1920) .Politica de vorbe și omul politic, București.

Michnik Adam, (1995). Polonia în jocul cu Rusia, Gazeta Wyborcza, nr. 95.

Midkhatovich Shamil Yenikeyeff and Krysiek Timothy Fenton, (2007), The Battle for the Next Energy Frontier: The Russian Polar Expedition and the Future of Arctic Hydrocarbons, Oxford Institute for Energy Studies, August .

Midkhatovich Shamil Yenikeyeff, (2008), The Georgia-Russia standoff and the future of Caspian and Central Asian energy supplies, Oxford Institute for Energy Studies, on August.

Mills John, (2003), Managing the World Economy, Palgrave Macmillan, Houndmills, Basingstoke, Hampshire.

Minix Dean, Sandra M. Hawley, (1998), .Global Politics, Wadsworth Publishing Company, Belmont.

Mircea Gabriela, Neamțu Mihaela, Opriș Dumitru, (2011), “Uncertain, stochastic and fractional dynamical systems with delay. Applications.”, Lambert Academic Publishing.

Moștoflei Constantin, (2007), “Dinamica Mediului European de Securitate”, Editura U.N.Ap., București.

Moștoflei Constantin, (2007), “Exigențe ale PESA asupra securității și apărării României”, Editura U.N.Ap., București.

Moștoflei Constantin, (2007), “Spațiul Sud-Est European în contextul globalizării”, Editura U.N.Ap., București.

Moștoflei Constantin, (2005), „Provocări la adresa securității și strategiei la începutul secolului XXI”, Editura U.N.Ap., București.

Moștoflei Constantin, (2006), „Securitatea și apărarea spațiului sud-est european în contextul transformărilor de la începutul mileniului III”, Editura U.N.Ap., București.

Moștoflei Constantin, Duțu Petre, Sarcinschi Alexandra, (2005), “Studii de securitate și apărare“, vol.II, Editura U.N.Ap., București.

Mureșan Doina, (2009), “Dimensiunea economic în epoca parteneriatelor și alianțelor”, Editura Amanada, București.

Mureșan Doina, (2010), “Dimensiunea economică a securității în epoca parteneriatelor și a alianțelor“, ProUniversitaria, București.

Mureșan Doina, (2008), “Securitatea și dimensiunea economică“, Editura CTEA, București.

Mureșan Laurențiu, Pop, Aurel, Bonciu, Florentin, (2004), “Politica Europenă de Securitate și Apărare- elemente de influențare a României în domeniul politicii de securitate și apărare“, Institutul European din România, Studii de impact II, Studiul nr. 4, București.

Mureșan Mircea, colectiv,(2006), “Securitatea Europeană la începutul mileniului trei“, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București.

Mureșan Mircea, Enache D., (2005), “Globalizarea la începutul secolului XXI.Securitatea națională a României în epoca globalizării“, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București.

Neagoe Visarion, (2005;) Vulnerabilități, riscuri și amenințări, “Lumea 2005”, autori dr. Th. Frunzeti și Vladimir Zodian, Editura CTEA, București

Neamtu Mihaela, „The deterministic and stochastic economic games”. Proceedings of 11th WSEAS International Conference on Mathematics and Computers in Business and Economics, Iasi, 2010, june 13-15.

Neamțu Mihaela, Opriș Dumitru, (2008), “Jocuri economice. Dinamică economică discretă. Aplicații“, Editura Mirton.

Neguț Silviu (2007), Strategic Games on “The Great Chessboard” at the Beginning of the 3rd Millenium, rev. Millenium,Bucharest.

Neguț Silviu,  (2007), Introducere în geopolitică, Meteor Press.

Neguț Silviu, (2009), Geopolitica Universul Puterii, Editura Meteor Press.

Neguț Silviu, (coordonator și principal autor), (2010) Geografie economică mondială.

Neguț Silviu, Cucu Vasile, S., (2004), Geopolitica României, Editura Transversal, București.

Neguț Silviu, Neacșu Marius Cristian, Vlad Bogdan Liviu (2009), Geopolitica resurselor și reașezările de pe scena mondială, ca factori ce influențează criza mondială, The Romanian Economic Journal, Year XII, no. 31 (1) 2009 no. 15-16, Bucharest

Neumann J., Morgenstern O. (1953), Theory of Games and Economic Behaviour, Ed. Princeton University Press.

Nicolae Dolghin, (2004), “Geopolitica. Dependențele de resursele energetice”, Editura Universității Naționale de Apărare, București.

Nies Susanne, (2009), “Gaz și petrol către Europa – perspective de infrastructuri”,- Prezentare la Institutul Național de Cercetări Economice 05.

Nye  Jr., Joseph Schmith, (2005), “Descifrarea conflictelor internaționale. Teorie și istorie“, Editura Antet, București.

Nye Joseph Jr., (2002),.The Paradox of American Power: Why the World’s Only Superpower Can’t Go It Alone, Oxford University Press, New York.

Oliver Roy, (2001), “Noua Asie Centrală sau fabricarea națiunilor“, Editura Dacia Cluj Napoca.

Owen G, (1974), “Teoria jocurilor“, Editura Tehnică, București.

Parag Khanna, (2008), Lumea a doua. Imperii și influență în noua ordine globală, Editura Polirom, București.

Parker Geoffrey, (1981),.The Geopolitics of Domination, Routledge, London.

Paul Dobrescu, (2003), “Geopolitica”, Editura SNSPA, București.

Paul Roberts, (2008), “Sfârșitul petroluluiI- în pragul unui dezastru“, Editura Litera Internațional București.

Paz Reuven, (2002 ), Middle East Islamism in the European Area, Middle East Review of International Affairs, vol. 6, nr. 3, sept.

Petrescu Marius, Năbârjoiu Neculae, (2006), Managementul Informației, vol I, Editura Bibliotheca, Târgoviște.

Petrescu Marius, Năbârjoiu Neculae, Braboveanu Mioara, (2008), Managementul Informației, vol II-Informații clasificate, Editura Bibliotheca, Târgoviște.

Petrescu Marius, Stegăroiu Ion, Năbârjoiu Neculae, Duică Anișoara, Popa Eliza, (2010), Managementul schimbării și riscului, Editura Bibliotheca, Târgoviște.

Petrescu Marius, Năbârjoiu Neculae, (2006), Managementul informațiilor. Informații și securitate, Editura Bibliotheca, Târgoviște.

Petrescu M., Popescu D. M., Sîrbu N., (2010), Modeling a trusted mechanism for knowledge sharing, Review of International Comparative Management, Volume 11, Issue 5, December 2010, Editura ASE, ISSN 1582-3458, pp. 799-806.

Petrescu M., Popescu D. M., Sîrbu N., (2011), The challenge of Ensuring Business Security in information age, Review of International Comparative Management, Volume 12, Issue 2, May 2011, Editura ASE, ISSN 1582-3458, pp. 326-331.

Petrescu M., Stegaroiu I., Braboveanu Mi., Petrescu A. G., Sîrbu N., (2010), Implementing a risk management approach for optimizing, information security systems, Business Transformation through Innovation and Knowledge Management: An Academic Perspective, Proceedings ofThe 14th International Business Information Management Association Conference, June 23 – 24, 2010, Istanbul, ISBN: 978-0-9821489-3-8, Turkey, pp. 3103 – 3109.

Petrescu M., Popescu D. M., Sîrbu N., (2010), Risk management – a Romanian approach in optimizing decision-making process, Business Transformation through Innovation and Knowledge Management: An Academic Perspective, Proceedings ofThe 14th International Business Information Management Association Conference, June 23 – 24, 2010, Istanbul, ISBN: 978-0-9821489-3-8, Turkey, pp. 3116-3123.

Petrescu Stan, (2005), Mediul de Securitate Global și Euroatlantic, Editura Militară, București.

Pfaff, W., (2002), Irak, International Herald Tribune.

Pigui Traian, “Securitatea economică și securitatea umană globală“, Colocviu Strategic, nr.10, (XXII), august 2004, Universitatea națională de securitate, Centrul de studii strategice de apărare și securitate, București.

Pop Adrian, Pascariu Gabriela, Anglițoiu George și Purcăruș Alexandru, (2006), Proiectul “Europa Extinsă – Noua vecinătate”, în România și Republica Moldova – între politica europeană de vecinătate și perspectiva extinderii Uniunii Europene, Institutul European din România, București.

Popescu Ion, Bondrea A., Constantinescu M., (2004), “Globalizarea: mit și realitate” București, Editura Economică.

Prisăcaru Petre (coord.), (2004), „Politici Comune ale Uniunii Europene”, Editura Economică, București.

Prodi Romano, (2001), O viziune asupra Europei, Polirom, Iași.

Profiroiu Marius, Popescu Irina, (2003), „Politici Europene”, Editura Economică, București.

Purica Ionuț, (2009), “Optimizarea schimbării în piața de energie” Editura Didactică și Pedagogică.

Ramonet Ignaçio, (1998), Geopolitica haosului, Ed. Doina, București.

Roubini Nouriel (2009), Ce e mai rau abia urmeaza, în “Foreign Policy”.

Rourke John, (1999), International Politics on the World Stage, Duskin/McGraw-Hill.

Rubanov Ivan (2007), Three new rules of the Russian oil and gas industry, "Expert", July 2.

Săgeată Radu, (2008), Geopolitică, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu.

Said Edward, (2002),. Impossible Histories: Why the Many Islam Cannot Be Simplified, Harper’s, July.

Samuelson Larry, Zhang Jianbo, “Evolutionary stability in asymmetric games”. Journal of Economic Theory,1992, vol. 57.

Samuelson, R. J., (1993),. The Great Fog Over NAFTA, Newsweek, nov.

Sandholm William, “ Local stability under evolutionary game dynamics” Theoretical Economics, 2010, Vol.5.

Sandholm Willliam, “Excess payoff dynamics and other well-behaved evolutionary dynamics”. Journal of Economic Theory, 2005, vol. 124.

Sava Ionel Nicu, (2003), „Extinderea NATO. Puncte de stabilitate și securitate către Est„, Institutul Social Român.

Sava Ioan Nicu, (1997), Geopolitica. Teorii și paradigme clasice. școala geopolitică germană, Info-Team, București.

Serghei Rogov, (1997), Five Challanges for Russia, Foreign Policy Research Institute WIRE. A Catalystfor Ideas, apr. 1997.

Sergounin Andrei, (1993). Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions“, Working Papers, Centre for Peace and Conflict, Copenhaga, nr. 11.

Sîrghi Nicoleta (2004), Jocurile în microeconomie,Editura Mirton, Timișoara.

Sîrghi Nicoleta (2008), “Microeconomie Aprofundată. Teorie și Aplicații“, Editura Mirton,Timișoara

Sîrghi Nicoleta (2013), “Teoriile firmei și întreprinzatorul: reevaluări și perspective“, Editura Academiei Române, București, vol.6:1462-1504

Sîrghi Nicoleta, Neamțu Mihaela, “Dynamics of deterministic and stochastic, Evolutionary games with multiple delayes”, IJBC, No.23, Issue No. 7,  DOI: 10.1142/S0218127413501228, 2013

Sîrghi Nicoleta, Neamțu Mihaela, “Theory of the firm and dynamical evolutionary games with delay”, The Proceedings of the VIth International Conference on Globalization and Higher Education in Economics and Business Administration, GEBA 2012.

Sîrghi Nicoleta, Neamțu Mihaela, Opriș Dumitru, (2011), Deterministic and stochastic dynamic economic models with wealth accumulation and human capital accumulation. Numerical simulations, 11th WSEAS International Conference on Aplied Informatics and communications, Recent Advances in Applied & Biomedical Informatics and Computational Engineering in Systems Applications, Florence, Italy, pp. 294-299.

Sîrghi Nicoleta, Neamțu Mihaela, Opriș Dumitru, (2012), “Dynamical evolutionary games with delay”, Proceedings of the 13th WSEAS Int. Conf. on Mathematics and Computers in Business and Economics (MCBE’12), Mathematical Models and Methods in Applied Sciences, Iasi, june 13-15.

Smith John Maynard, Price George , “The logic of animal conflict”. Nature, 1973, 246:15-18.

Smith C. Keith, (2008), Russia and European Energy Security – Divide and Dominate, http://csis.org/files/media/csis/pubs/081024_smith_russiaeuroenergy_web.pdf,  (October).

Socor Vladimir, (2003), Security Priorities in the Black Sea – Caspian Region, Black Sea University Foundation.

Socor Vladimir, (2006), Russian oil supplies to Lithuania cut off”, Eurasia Daily Monitor Volume 3, Issue 150 (3 August,).

Soros George, (1999), Global Capitalis, New York .

Soros George, (1999), Can Europe Work?,, Foreign Affairs, mart.-apr., vol. 78, nr. 2.

Soto de Hernando, (2000), The Mistery of Capitalism. Why Capitalism triumphs in the west and fails everywhere else, New York.

Spulber Nicolas, (2003). Russia’s Economic Transitions. From Late Tsarism to the New Millenium, Cambridge University Press, Cambridge.

Sreberny Annabelle, (2000),. The Global and the Local in International Communications, in James Curran, Michael Gurevitch (eds), Mass Media and Society, Oxford University Press, New York.

Steger Manfred B., (2003),. Globalization. A Very Short Introduction, Oxford University Press.

Stiglitz Joseph, (2002), Globalization and its Discontents, New York.

Teló Mario (ed.), (2001), .European Union and New Regionalism. Regional Actors and Global Governance in a Post-Hegemonic Era, Ashgate, Aldershot.

Thurrow Lester C., (1992), .Head to Head: the Coming Economic Battle Among Japan, Europe and America, William Morow, New York.

Thurrow Lester C., (2000). How Today’s Economic Forces Will Shape Tomorrow’s Future, in Alan Heston (ed.), Dimensions of Globalization. The Annals of the American Political and Social Science, Sage, Thousand Oaks, London.

Toma Gheorghe, Traian Liteanu, Constantin Degeratu, „Evoluția arhitecturilor de securitate sub impactul globalizării„, Editura ANI, București, 2009.

Toynbee Arnold J., (1997), .Studiu asupra istoriei. Sinteză a volumelor VII-X de DC Somervell, Humanitas, București.

Tsoukalis Loukas, (2003),.What Kind of Europe, Oxford University Press, Oxford.

Tuathail Gearóid Ó Toal, (1996), .At The End of Geopolitics? Reflections on a Plural Problematic at the Century’s End, Department of Geography, Virginia Tech., sept.

Turab Gurbanov, (2007) „Le pétrole de la Caspienne et la politique extérieure de l'Azerbaïdjan”. : tome 2- Questions géopolitiques, 297, l’Harmattan. ISBN 978-2-296-04020-5.

Turab Gurbanov, (2007), .Le pétrole de la Caspienne et la politique extérieure de l'Azerbaïdjan : tome 1- Questions économiques et juridiques, 304, l’Harmattan. ISBN 978-2-296-04019-9.

Uchitelle Louis, (1988), Some Economic Interplay Comes Nearly Full Circle, New York Times, 30 apr.

Ulmeanu Paul, “Analiza vulnerabilităților structural în rețelele electrice de transport”, Facultatea de Energetică, Universitatea Politehnica București 29.04.2010 CNR-CME, București.

Vâlciu Adrian, Chiuță Ion, Anghel Elena, (2009), “Managementul infrastructurii critice a sistemelor electroenergetice”, Editura Electra.

Vasile Adrian , (2013), “Intelligent strategies for developing the business environment in the extended Black Sea Region”, Phd. Thesis, AES Bucharest.

Vasile Adrian, Costea Carmen Eugenia, Viciu Tania Georgia, An Evolutionary Game Theory Approach to Market Competition and Cooperation, Advances in Complex Systems, Supplementary Issue, 2012, nr. 1,DOI: 10.1142/S0219525912500440.

Vedrine Hubert, (2001), .France in an Age of Globalization, Brookings Institution Press, Washington, DC.

Vlăsceanu Lazăr, Cătălin Zamfir (coord.), (1993), .Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București.

Waelde Thomas, W. (2007), Meditation/Alternative Dispute Resolution, Oil, Gas and Energy Transactions.

Waelde Thomas, W., (2002), International good governance and civilized conduct among the states of the Caspian region: oil and gas as lever for prosperity or conflict, CEPS, Bruxelles.

Wesley Michael, (1999),.The Asian Crisis and the Adequacy of Regional Institutions, Contemporary Southeast Asia, vol. 21, nr. 1, apr.

Williams Lea, (1976), Southeast Asia: A History, New York, Oxford University Press.

Wolf Martin, 2001, Will the Nation State Survive Globalization?, Foreign Affairs, Jan.-Febr.

Yergin Daniel, (2002)., The World According to Daniel Yergin, Business Week Online, vol. 17, nr. 19.

Yi Tao, Wang Zuwang, “Effect of Time Delay and Evolutionary Stable Strategy”. J. theor. Biol, 1997, vol. 187:111-116.

Zbignien Brzezinscki, „Marea Tablă de Șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice„, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.

Zbigniew Brezezinski – “Europa Centrală și de Est în ciclonul tranziției”- Editura Diogene Bucuresti 1995.

DIRECTIVA 2008/114/CE A CONSILIULUI din 08.12.2008 PRIVIND IDENTIFICAREA SI DESEMNAREA INFRASTRUCTURILOR CRITICE EUROPENE SI EVALUAREA NECESITATII DE IMBUNATATIRE A PROTECTIEI ACESTORA- zona SSE

STRATEGIA DE SECURITATE NATIONALA A ROMANIEI, București 2007.

POLITICA ENERGETICA A ROMANIEI 2006-2009.

STRATEGIA ENERGETICA A ROMANIEI PENTRU PERIOADA 2007-2020

“WORKING TOWARDS A NATIONAL STRATEGY AND ACTIONPLAN FOR CRITICAL INFRASTRUCTURE” – Draft for Consultation Canada 2008

Publicații electronice și pagini WEB

http://rejournal.eu/Portals/0/Arhiva/JE%2035/JE%2035%20-%20Cismas%20Stan.pdf

http://www.rejournal.eu/Portals/0/Arhiva/JE%2025/JE%2025%20Cismas%20et%20all.pdf

http//:www.cspq.qc.ca/oms/promotion.pdf,

http://www.standard.ro/articol_67997/radu_cernov__senior_partner_sova_asociatii__nimeni_nu_este_izolat_sau_protejat_de_aceasta_criza.html

.http://www.gandul.info/economia/buget-de-criza-mai-putine-haine-si-televizoare-noi.html?3936;3482567

http://www.europafm.ro/stiri/economie/guvernatorul-mugur-isarescu-atac-la-moneda-nationala~n22252

http://www.rompetrol.com/sites/default/files/raport_2012ro.pdf

http://www.petrom.com/SecurityServlet/secure?cid=1255752618138&lang=ro

http://www.mae.ro/node/1602

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/securitatea_energetica.pdf

Orientări geopolitice privind securitatea energetică a României

http://www.sigurantaenergetica.ro/

http://www.ziare.com/articole/securitate+energetica+romania

http://oxygen-events.ro/securitatea-energetica-romaniei-2/

http://www.revista22.ro/op539iunile-de-securitate-energetica-a-romniei-anul-2014-537i-proiectele-pie539ei-de-gaze-naturale-36163.html

http://adevarul.ro/economie/stiri-economice/securitateenergeticA-versus-independenTA-energeticAi-1_51e5a57fc7b855ff5645e2bc/index.html

http://www.timpul.md/articol/(studiu)-ca-sa-asigure-securitate-energetica-gazoductul-iasi–ungheni-trebuie-completat-cu-magistrale-noi-54233.htm

http://www.sri.ro/securitate-economica.html

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/cs10-04.pdf

http://www.infomondo.ro/securitatea-economica-un-risc-global-studiu-de-caz-detroit-18039.html

http://www.bnro.ro/Securitatea-economica,-bun-public-8993.aspx

http://biblioteca.regielive.ro/seminarii/drept/securitatea-economica-111534.html

http://imow.org/economica/index?utm_source=google&utm_medium=cpc&utm_campaign=PPCeconomica&gclid=CNeQyKjA2rwCFdQPtAodQmAAgg

http://www.ipp.md/public/files/Proiecte/1-conceptul_securitate.pdf

http://www.romania-actualitati.ro/securitatea-economica-nationala-si-euroatlantica-21268

http://capriro.tripod.com/polit/polint06.htm

http://www.ramp.ase.ro/_data/files/articole/6_12.pdf

http://www.ccir.ro/atitudine/view/principala-provocare-pentru-uniunea-europeana-ramane-gestionarea-crizei-si-relansarea-cresterii-economice_

http://www.wall-street.ro/slideshow/un-an-de-criza/72127/Un-an-de-criza-pe-piata-fortei-de-munca-prin-ochii-directorilor-de-HR.ht

http://ro.wikipedia.org/wiki/Economia_mondial%C4%83

http://www.ziare.com/articole/productie+energie+mondiala

http://www.worldenergy.com/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Energie_regenerabil%C4%83

http://www.regenerabile-viessmann.ro/content/dam/regenerabile-vieesmann/manual_energii_regenerabile/3_cateva_tipuri_deenergiiregenerabile.pdf

http://www.ccir.ro/media-si-publicatii-proprii/comunicate-de-presa/view/energiile-regenerabile-intr-o-noua-etapa-de-dezvoltare

http://www.termo.utcluj.ro/regenerabile/1_2.pdf

http://ener-supply.eu/downloads/ENER_handbook_ro.pdf

http://www.worldometers.info/ro/

http://petrocolaps.wordpress.com/

http://www.business24.ro/articole/resurse+petrol

http://www.ecomagazin.ro/info/rezerve-de-petrol/

http://stiintasitehnica.com/featured-stories/ce-s-ar-intampla-daca-s-ar-termina-rezervele-de-petrol-ale-lumii

http://www.anre.md/eng/norme/gas_law.htm

http://www.eia.doe.gov/emeu/cabs/azerbjan.html

http://www.eia.doe.gov/emeu/cabs/kazak.html

http://www.eia.doe.gov/emeu/cabs/turkey.htm

http://www.economist.com

http://www.gassco.no/sw4772.asp

http://www.inogate.org/en/images/maps/gas_map_big.gif

http://www.reuters.com

http://www.cnn.com

http://www.caspicanoilgas.co.uk

http://www.lumeam.ro/010014.htm

http://www.traceca.org (traceca –transport corridor europe-caucasus-asia)

http://www.oilromania.ro

http://www.exxonmobil.com

http://www.chevron_texaco.us

http://www.shell.com

http://www.gie.eu.com/download/organisation/GIE_Members.ppt#1

http://www.washingtonpost.com

http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2008/01/pdf/text.pdf

http://www.gazprom.com

http://www.eni.com

http://www.bp.com

http://www.eia.doe.gov/emeu/cabs/Ukraine/Full.html

ACTE NORMATIVE

***  Carte Albă a Guvernului. Armata României 2010: reformă și integrare euroatlantică, Editura Militară, București, 2000

*** Carte Albă a securității și apărării naționale, București, 2004.

Constituția României, Editura Monitorul Oficial, București, 2003.

Hotărârea Guvernului României Nr. 196 din 17 martie 2005 privind Strategia Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și siguranței publice, pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale, Monitorul Oficial Nr. 243 din 23 martie 2005.

Hotărârea Guvernului României Nr. 471/2004 pentru aprobarea Strategiei managementului integrat al frontierei de stat a României.

Planul strategic și operațional de întrebuințare a forțelor de ordine publică ale Ministerului Administrației și Internelor.

Protocolul general de organizare și funcționare a sistemului național de prevenire și combatere a terorismului, aprobat prin Hotărârea C.S.A.T. nr. 0067/2002.

Strategia de securitate națională a României (Proiect), București, 2006.

Strategia națională de prevenire și combatere a terorismului, aprobată prin Hotărârea C.S.A.T. nr. 36/2002.

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, Institutul European din România, București, 2006.

* * * A change of climate. Post-Summit Analysis, Bruxelles, 20 octombrie 2008, European Policy Center

* * * ARAMCO – Annual Report, 2000 – 2010

* * * Armenia – In-Depth Report on Investment Climate and Market Structure in the Energy Sector, Energy Charter Secretariat, 2004

* * * Azerbaijan Issues and Options Associated with Energy Sector Reform, World Bank, Infrastructure and Energy Department, Europe and Central Asia Region, Report No. 32371-AZ, March 31, 2005

* * * Belarus – In-Depth Report on Investment Climate and Market Structure in the Energy Sector, Energy Charter Secretariat, 2003

* * * Brief Report On Armenian Power And Gas Sector, Eduard Nersisyan,2006

* * * Budapest Business Journal, April 2003

* * * Buletin de prețuri și cotații, colecție 2000 – 2010 Ed. IEM

* * * Caspian Sea: Regional Country, Analysis Brief – Energy Information

* * * Commission Green Paper of 28 march 2007 on market-based instruments for environment and related policy purposes, COM (2007).;

* * * Communication from the Commission to the European Council and the European Parliament of 10 January 2007 – An Energy Policy for Europe, COM (2007).;

* * * Country Analysis Brief. Russia, Energy Information Administration. April 2007.

* * * Declaration adopted by the Second International Euro-Asian Conference on Transport St. Petersburg, 12-13 September 2000. International Conference on the Restoration of the Historic Silk Route (Baku, September 1998), the Second International Silk Road Rehabilitation Conference (Tashkent, September 1999), the Second and Third International TRANSEURASIA Conference (Almaty, May 1998; Astana, June 2000).

* * * (2000) Energy choices in the near aboard, The Centre for Strategic and International Studies, Washington.

* * * Energy Reform in Ukraine: Issues and Recommendations, Zeyno Baran,The Nixon Center, 2005

* * * Directiva 77/2001/CEE din 27 septembrie 2001 a Parlamentului European și a Consiliului privind promovarea energiei electrice produse din surse regenerabile de energie pe piața internă de energie electrică.;

* * * Directiva 77/2001/CEE din 27 septembrie 2001 a Parlamentului European și a Consiliului privind promovarea energiei electrice produse din surse regenerabile de energie pe piața internă de energie electrică.;

* * * European Commission’s Green Paper: „A European Strategy for Sustainable, Competitive and Secure Energy”, Bruxelles, mar. 2006

* * * Gas review in 34 jurisdictions worldwide, Global Competition Review, 2005

* * * Gas Sector Restructuring in Belarus: Necessity and Directions, IPM Research Centre, Global Oils – 1998-2002- Strategic, German Economic Team in Belarus, 2004.

* * * Hotărârea Guvernului nr.1844/2005 privind promovarea utilizării biocarburanților și a altor carburanți regenerabili pentru transport.;

* * * Hotărârea Guvernului nr. 456/2007, de modificare și completare a Hotărârii Guvernului nr.1844/2005.;

* * * Pachet de implementare referitor la obiectivele UE în domeniul schimbărilor climatice și al energiei regenerabile pentru 2020;

* * * IEA, Annual Reports 1997-2007; Forecast for 2010-2020

* * * International Energy Agency – Monthly 2000 – 2012

* * * Jurnal de petrol și gaze nr.6, iunie 2003

* * * Jurnalul de Petrol și gaze nr.8, august 2003

* * * Louis Berger S.A., (2002) Transport Infrastructure Regional Study (TIRS) in the Balkans / Final Report, 31 mai.

* * * Louis Berger S.A., Transport Infrastructure Regional Study (TIRS) in the Balkans / Final Report, 31 May, 2002.

* * * Moldova – In-Depth Report on Investment Climate and Market Structure in the Energy

* * * OPEC – Annual Statistical Bulletin, 1999-2000, 2005, 2006, 2007, 2008, 2009, 2010

* * * Petroleum Encyclopedia – Pannwell, 1999

* * * Petroleum Intelligence Weekly, 2000 – 2009

* * * Petroleum Argus oil prices worldwide, Petroleum Argus and John Wiley and Sons, New York, 1999

* * * Planul de acțiune al Consiliului European (2007-2009) pentru „Politica energetică pentru Europa”, (EPE), 2007.;

* * * Planul Național de Acțiune în domeniul Eficienței Energetice 2007 – 2010, ARCE, 2007;

* * * Planul național de acțiune privind schimbările climatice, pentru perioada 2005-2007 (PNASC), Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, 2005.

* * * Planul Național de Dezvoltare 2007 – 2013.;

* * * Programul Național de Dezvoltare Rurală, 2007-2013, MADR, 2007;

* * * Programul Național de Reforme, Guvernul României, 2007.;

* * * Programul Operațional Sectorial "Creșterea competitivității economice" (POSCCE),

* * * Programul Operațional Sectorial de Transport-POST, Ministerul Transporturilor,

* * * Proiect de Decizie pentru reducerea emisiilor de gaz cu efect de seră, pentru sectoarele din afara Schemei de comerț cu emisii (non-ETS );

* * * Proiect de Directivă pentru îmbunătățirea și extinderea Schemei comunitare de comercializare a certificatelor de emisii de gaz cu efect de seră (Emission Trading Scheme – EU ETS).;

* * * Proiect de Directivă privind captarea și stocarea geologică a carbonului (CCS).;

* * * Propunere de Directivă privind energiile regenerabile și biocombustibilii (Comisia Europeană, Bruxelles, 2008).;

* * * Raportul asupra progreselor înregistrate în utilizarea biocarburanților în statele membre ale Uniunii Europene, COM (2006) 845 final, Bruxelles, 10.1.2007;

* * * Schema de ajutor de stat regional privind valorificarea resurselor regenerabile de

* * * Strategia de Valorificare a resurselor regenerabile de energie, 2003.;

* * * Politica Energetică a României 2006-2009.

* * * Programul de guvernare pe perioada 2009-2012

* * * Piața internațională – buletin de informare economică operativă, colecția 2000, 2001, 2002 Ed. IEM

* * * Raportul final TIRS, Transport Infrastructure Regional Study in Balkans, 31 mai, 2002

* * * (2004) Russia’s Newly Found “Soft Power”, in “The Globalist”, August

* * * Sector, Energy Charter Secretariat, 2003 Middle East Economic Survey, Annual Bulletin, 2000 – 2010

* * * Schema de ajutor de stat regional privind valorificarea resurselor regenerabile de energie

* * * Strategia de Valorificare a resurselor regenerabile de energie, 2003.;

* * * Strategia energetică a României, 2007-2020.;

* * * Strategy on climate change: the way ahead for 2020 and beyond, COM (2007);

* * * Strategia de Securitate Națională a României, București, 2010.

* * * Strategia de dezvoltare a industriei de petrol pe perioada 2001-2010, Ministerul Industriei și Resurselor, noiembrie 2001

* * * Strategia Energetică a României 2007 – 2020.

* * * SMFN, Marea Neagră – Spațiul de confluență a intereselor geostrategice, Editura CTEA, București 2005;

* * * USAID/Armenia strategic plan 2004-2008, 2004

* * * The Economist: „Iraq”, 16 May 2003

* * * The Wall Street Journal Europe, April 2003

* * * The EU Electricity & Gas markets: third legislative package, Bruxelles, sept. 2007.

* * * The geopolitics of natural gas, James A. Baker III Institute for Public Policy and Stanford University’s Program on Energy and Sustainable Development, nr. 29, March, 2005

* * * The Summary of the Energy Strategy of Russia for the Period of up to 2020, Ministry of Energy of the Russian Federation. March 2003.

* * * Uzbekistan- In-Depth Report on Investment Climate and Market Structure in the Energy Sector, Energy Charter Secretariat, 2005

* * * World Economic Survey, 2001, United Nation

* * * World Oil Market and Oil Price Chronoligies – Energy Information Administration, 2002

* * * Worldwide Petroleum Industry Outlook.

* * * World Energy Outlook 2007: China și India Insights, IEA

* * * World Politics and Trend Transformation, Seventh Edition, St. Martin’s Press, New York, 2000 KING PH.

* * * World Oil Market and Oil Price Chronologies, 2002

* * * World Economic Outlook, “Housing and the Business Cycle, International Monetary Fund, April 2008.

ANEXE

Anexa nr. 4

Anexa nr. 5

Sursa: http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=1&ved=0CDEQFjAA&url=http%3A%2F%2Fcnap.unap.ro%2FMateriale%2520bibliografice%2Fcap2.doc&ei=Sup_Uon-O9HGswbszoHQAw&usg=AFQjCNEJP7zyMcU3qcgoyNi1tRELFkS7eA&bvm=bv.56146854,d.Yms

Anexa nr. 6

NELINEARITATEA DIMENSIUNII ECONOMICE A SECURITĂȚII

Anexa nr. 7

REZERVELE MONDIALE DE PETROL

http ://blogatu.ro/2010/08/petrolul.html

Anexa nr. 8

http://www.andreeavass.ro/blog/wp-content/uploads/2012/04/harta-redevente.jpeg.jpg

Anexa nr. 9

Proiectul conducteie Trans-Caspice

Sursa: "EU, Kazakhstan: The Geopolitics of Energy Cooperation." Stratfor, 4 December 2006, http://www.stratfor.com…1479.

Anexa nr. 10

Conducta petrolieră Baku-Tbilisi-Ceyhan

Sursa: Charles Ganske, "Georgia: More Unintended Consequences?" Real Russia Project, 6 November 2006, http://www.russiablog.org/…php?.

Anexa nr. 11

Traseelee energetice europene prioritară pentru transport electricitate, gaz și petrol

Sursa: European Union – Directorate-General for Energy – November 2010

Anexa nr. 12

Principalele trasee ale conductelor de gaze naturale din rediunea Mării Negre

Sursa: Vladimir Socor, “Caspian Gas and European Energy Security,” Jamestown Foundation Eurasia Daily Monitor, March 10,2005, at www.jamestown.org/downloads/Transcript_caspian031005.pdf (May 25, 2007).

Anexa nr. 13

Principalele câmpuri de exploatare petrolieră din Rusia

Sursa: IEA, Russia Energy Survey 2002

Anexa nr. 14

Principalele trasee de export ale petrolului din Rusia

Sursa: IEA, Russia Energy Survey 2002

Anexa nr. 15

Principalele câmpuri de exploatareale gazelor naturale din Rusia

Sursa: IEA, Russia Energy Survey 2002

Anexa nr. 16

Principalele trasee de export ale gazelor naturale din Rusia

Sursa: IEA, Russia Energy Survey 2002

Anexa nr. 17

Principalele trasee de export ale petrolului din Rusia

Sursa: IEA, Russia Energy Survey 2002

Anexa nr. 18

Structura exportului gazelor naturale ale Rusieila nivelul anului

Sursa: IEA, Russia Energy Survey 2002

Anexa nr. 19

Proiectele de investiții realizate de GAZPROM în Europa în perioada 2000-2120

Sursa: Agata Łokot-Strachota, The Russian gas for Europe, Centre for Eastern Studies, Warsaw

Anexa nr. 20

Proiectele de investiții ale GAZPROM pentru alimentarea cu gaz a Europei în perioada 2010-2020

Sursa: Agata Łokot-Strachota, The Russian gas for Europe, Centre for Eastern Studies, Warsaw

Anexa nr. 21

Structura importului de gaze naturale a Europei pe diferitele categorii de furnizori

Sursa: Agata Łokot-Strachota, The Russian gas for Europe, Centre for Eastern Studies, Warsaw

Anexa nr. 22

Propunerile alternative de traseu ale Proiectului South Stream

Sursa: http://gazprom.com/f/posts/85/290063/southern-corridor-en.jpg

Anexa nr. 23

FACTORII DE CONVERSIE

Tabelul 1. Factorii de conversie pentru energie

Tabelul 2. Factorii de conversie pentru volum

Tabelul 3. Factorii de Conversie pentru masă

BIBLIOGRAFIE

Adams Terry, (2000), Caspian Hydrocarbons, the Politicization of regional pipelines and the Destabilisation of the Caucasus, Centre For European Policy Studies (CEPS), Bruxelles,

Adelman M.A., (1982),. The World Petroleum Market, The John Hopkins University Press, Baltimore.

Alexandrescu Grigore, Văduva Gheorghe , “Infrastructuri Critice – pericole și amenințări la adresa acestora, sisteme de protecție”, Editura Universității Naționale de Apărare “CAROL I” București 2006.

Al-Sowayegh, Abdulaziz, (1984), .Arab Petrol-Politics, Croom Helm, London.

Anderson Peter, Wiessala Georg, Williams Christopher (eds), (2000), New Europe in Transition, Continuum, London and New York.

Andrei Miroiu, Simona Soare, Politica de securitate a României (1878-2006), în Luciana Alexandra Ghica, Marian Zulean (coord.), op. cit. , pp. 167-170.

Ansalone Gianluca (2008), I Nuovi imperi. La mappa geopolitica del XXI secolo, ed. Marsilio.

Aurel David, (2000), ,, Națiunea. Între “starea de securitate” și “criza politico-militară”, Editura Licorna, București.

Bădescu Ilie, (2002), Europa și lumea în lumina geopoliticii. Spre o geopolitică a integrării europene, în Geopolitica integrării europene, Editura Universității din București, București.

Băhnăreanu Cristian, “Securitatea energetică”, Editura Universității Naționale de Apărare “CAROL I” București 2008.

Balaban Constantin-Gheorghe, ” O nouă viziune asupra securității în spațiul European, euroatlantic și în lume, Impact strategic ”nr. 2/2005, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, p. 86-91.

Balaban Constantin-Gheorghe, „Modificări în arhitectura globală de securitate, Impact strategic” nr. 1/2005, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București.

Balnaves Mark, James Donald, Stephanie Hemelryk Donald, (2003),.The Global Media Atlas, Myriad Edition.

Bărbulescu Iordan Gheorghe, (2005), „Uniunea Europeană de la Economic la Politic”, Editura Tritonic, București.

Bergsten Fred C., (1996) Globalizing Free Trade, Foreign Affairs, mai-iun.

Bergsten Fred C., (1999), America and Europe: Clash of the Titans?, Foreign Affairs, vol. 78, nr. 2, March-April.

Blackwell Basil (1992), Theory and Policy, Foreign Affairs, vol. 78, nr. 2, March-April.

Blouet Brian, (2001), .Geopolitics and Globalization in the Twentieth Century, Reaktion Books, London.

Bodocan Vasile, (1997), Geografie politică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Bordonaro Federico (2005), Blue Stream opens new horizons for Russia, in “Power and Interest New Report”, November 21.

Brown Lester, R., (2001) Probleme globale ale omenirii. Starea lumii, Editura Tehnică.

Brzezinski, Zbigniew, (1986), Game Plan. How to Combat the US Soviet Contest, The Atlantic Monthly Press, New York.

Brzezinski, Zbigniew, (1995). Europa Centrală și de Est în ciclonul tranziției, Diogene, București.

Brzezinski Zbigniew, (1997), A Geostrategy For Eurasia, Foreign Affairs, sept.-oct.

Brzezinski Zbigniew, (2000), Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice, Univers Enciclopedic, București.

Bushuyev Y. A., Makarov, A. Mastepanov and Shamrayev N.. (2007), A New Energy Policy of Russia: Implementation Experience. World Energy Council.

Buzăianu Alina, “Stabilitate și securitate în regiunea Mării Negre”, Impact strategic nr. 1/2005,Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, p.41-48.

Buzăianu Alina, “Stabilitate și securitate în UE”, nr. 2/2006, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, p.61-68.

Calder Kent E., (2001), The New Face of Northeast Asia, Foreign Affairs, January-February.

Calvocoressi Peter, (1996), Politica mondială după 1945, Editura Alffa;

Cismaș Laura, Nicoleta Sîrghi (coordonatori), (2013), Microeconomie, editura Mirton, Timișoara.

Cismaș Laura , Parean Mihai,  Boldea Monica, Miculescu Andra – How Environment-Friendly is the Modern  Society?, INTERNATIONAL  JOURNAL of  ENERGY and  ENVIRONMENT, http://www.naun.org/journals/energyenvironment/.

Cismaș Laura, Maghear Diana – Ronald Coase’s Theory And The Biomass Potential in Romania, 17th International Economic Conference IECS 2010, „The Economic Worldestiny: Crisis And Globalization?”, Lucian Blaga University of Sibiu, Faculty of Economic Sciences.

Cohen J. E., „How Many Chance”, (1992) The Pentagon’s Superpower Fallacy, in The New York Times, nr. 48 907/March.

Cohen Saul Bernard, (1964), Geography and Politics in a Divided World, Methuen, London.

Cohen Saul Bernard, (2003), Geopolitics of the World System, Rowman & Littlefield Publishers, Boston.

Cojocaru Diana, (2013), Apărarea și securitatea națională din perspectivă economică, Mirton, Timișoara.

Cojocaru Diana, (2013), European policy in the field of energy, în România și provocările crizei economico-sociale.Răspunsul tinerilor cercetători, Editura Universității din Oradea.

Cojocaru Diana, (2012), Euro – Moneda Uniunii Economice Europene, în Economia și afacerile pe piețele emergente:contribuții ale tinerilor cercetători, Editura Universității din Oradea.

Cojocaru Diana, (2010), Considerații privind oligopolul și teoria jocurilor, în Teorie, realități și perspective economice în Uniunea Europeană, Mirton, Timișoara.

Cojocaru Diana, (2013), Noua politică de securitate națională și internațională în spațiul Euro-Atlantic după aderarea României la Uniunea Europeană, Mirton, Timișoara.

Cojocaru Diana, (2013), Energy security in the spectrum of security relations, în România și provocările crizei economico-soaciale.Răspunsul tinerilor cercetători, Editura Universității din Oradea.

Cojocaru Diana, Cismaș Laura, Sârghi Nicoleta, Neamțu Mihaela, (2013), Evolutionary bimatrix games approacht to market competition, Analele Universității “Eftimie Murgu”, Reșița.

Coker Christopher,” Globalization and Insecurity in the Twenty-first Century”: NATO and the Management of Risk, The International Institute for Strategic Studies, Oxford University Press Inc., New York, 2002.

Conea Ion, (1994), Geopolitica – o știință nouă, în „Geopolitica”, vol. I, Editura, Glasul Bucovinei, Iași.

Cremonam Marise (ed.), The Enlargement of the European Union, (2003) Oxford University Press, Oxford.

Dalby Simon, Routledge Paul (2007) The Geopolitics Reader, Routledge, London and New York.

Defarges P. M., (1998) Organizațiile internaționale contemporane, Institutul European, Iași.

Dempsey Judy, (2006) Russia takes heat over energy supply, International Herald Tribune, 12 Dec.

Dieter Helm, (2006) Russia, Germany and European energy policy, Open Democracy.net, 14 Dec..

Dudău Radu, (2012), Viața după Nabuco, Foreign Policy România, iulie-august.

Dumitrescu Constantin Dan, Irimie Sabin-Ioan, Trandafir Nicoleta, Cismaș Laura Mariana, (2013), "Energy management – component of sustainable development of community capital" în Ovidiu Nicolescu, Marian Năstase (editori): "The Best Romanian Management Studies 2011-2012",Editura LAP LAMBERT Academic Publishing, Verlag Publisher, Germany.

Duță Paul Dănuț, Lupu Grațian „Politici de integrare și cooperare în spațiul european”, Editura Universității”Lucian Blaga”, Sibiu, 2006.

Duțu Petru, “Globalizarea și raportul dintre securitatea națională și securitatea internațională”, Impact strategic nr. 1/2005, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București,p.11-16.

Engdahl William F., (2006), Monsanto Buys 'Terminator' Seeds Company, Global Research.

Erdeli G., Braghina C., Frasineanu D. (2000), Geografie economică mondială, Editura Fundatiei Romania de Maine, București.

Fifield Russel H., Etzel G. Pearcy, (1984) Geopolitics in Principle and Practice, Ginn, Boston.

Flavin C. & Lensen N., ( 2001), Valul energetic, Editura Tehnică.

Friedman Daniel, “Evolutionary games in economics”. Econometrica, 1991, vol. 59, no 3.

Friedman Daniel, “On economic applications of evolutionary game theory”. Journal of Evolutionary Economics, 1998, vol. 8.

Frunzeti Teodor, Zodian Vladimir (coordonatori), (2007) : “Lumea 2007, Enciclopedie Politică și Militară (Studii Strategice și de Securitate)”, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București.

Frunzeti Teodor, Zodian Vladimir, Lumea 2005, Enciclopedie Politică și Militară (Studii Strategice și de Securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București.

Fukuyama Francis, (2002) The US vs. the Rest, New Perspectives Quarterly, vol. 19, nr. 4, autumn.

G.A Giannopoulos, (2000) European inland freight transport scenarios for 2020 aqnd some related and related policy implications, Aristotle University of Thessaloniki, South East, Transport Research Forum, Thessaloniki, Greece.

Gabriel Serafim, (2003), “România și regiunea Caucazului de Sud”, Academia Diplomatică București.

Galbraith James K., (2000), Globalization: What It Is and What To Do About It, in Alan Heston (ed.), Dimensions of Globalization. The Annals of the American Political and Social Science, Thousand Oaks: London.

Giddens Anthony, (2000) Runaway World. How Globalization Is Reshaping Our Lives, Routledge, New York.

Glassner I.M. (1995), Political geography, New York.

Goichi Komori, Sanae Kurita, Keishi Nakashima (2005) The Russian Oil Policies and Its Oil Industry Trends, The Institute of Energy Economics, Japan.

Goldman F. Minton, (1996), Revolution and Change in Central and Eastern Europe: Political, Economic, and Social Challenges, M E Sharpe Inc.

Goldman F. Minton, (2009), Rivalry in Eurasia: Russia, the United States, and the War on Terror, Praeger Security International.

Goldstein Joshua S., (1999).International Relations, Longman, New York.

Gordon B. K., (1998), The Natural Market Fallacy, Foreign Affaris, mai-iun.

Gray Colin, S., (1977) The Geopolitics of the Nuclear Era:Heartland, Rimlands, and the Technological Revolution, (New York: Crane, Russak).

Guetta B. (2000), Geopolitica: ratiune de stat, Editura Aion, București.

Harvey Robert, (2003),.Global Disorder, Constable, London.

Haushofer Karl, (1998) Defense of German Geopolitics, in Gearóid Ó Tuathail.

Heinberg Richard (2006) Energy Geopolitics 2006, Published on 24 May, by Museletter/EB.

Henderson Conway H., (1999), International Relations. Conflict and Cooperation at the Turn of the 21st Century, McGraw-Hill, Boston.

Herd Graeme P., (2003), Russia’s Demographic Crisis and Federal Instability, in Graeme P. Hered, Anne Aldis (eds), Russian Regions and Regionalism. Strength Through Weakness, Routledge Curzon, London.

Heyden Günter, (1960) Critica geopoliticii germane, Editura Politică, București.

Hirst Paul, Grahame Thompson, (1999),. Globalization in Question. The International Economy and the Possibilities of Governance, Polity Press, Cambridge UK.

Hofbauer Josef, “Evolutionary dynamics for bimatrix games: A Hamiltonian system?”, J. Math. Biol., 1996, 34.

Hollis R., (1998), Oil and Regional Developments in the Gulf, Royal Institute of International Affairs, London.

Huntington Samuel (eds), (2002), Many Globalizations. Cultural Diversity in the Contemporary World, Oxford University Press, New York.

Huntington Samuel, (1999) The Lonely Superpower, Foreign Affairs, March.-Apr.

Huntington Samuel, (1997) Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Antet, București.

Janusz Bugajski, (2008), “Pacea rece- Noul imperialism al Rusiei”, Editura Casa Radio București.

Jiri Fidler, Petr Mares, (2005), Istoria NATO, Institutul European, Iași.

John Williamson, (ed.), (1993), .Economic Consequences of Soviet Disintegration, Institute for International Economics, Washington DC.

Jones P.E. (1988) Oil – A Practical Guide to the Economics of World Petroleum, Peter Ellis Jones, Cambridge.

Kagan Robert, (2003).Of Paradise and Power. America and Europe in the New World Order, Atlantic Books, London.

Kagan Robert, William Kristol, (2000) The Present Danger, National Interest, spring.

Kegley Charles,Wittkopf Eugene (2003) Just War or Geopolitical Strategy, Febr.-March.

Kennedy Paul, (1993), .Preparing for the 21st Century, Random House, New York.

Kennedy Paul, (1987), .The Rise and Fall of the Great Powers. Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000, Random House, New York.

Kotlowski Aleksander (2009), Russian Energy Strategy and Transit Routes in Eastern Europe, published in Oil, Gas & Energy Law Intelligence, OGEL special issue on 'EU – Russia relations', Vol. 7 – issue 2, May.

Kristof Nicholas D., (1993), The Rise of China, Foreign Affairs, Nov.-Dec.,

Krugman P., (1995), The Uncomfortable Truth about NAFTA, Foreign Affairs, March/April, 1995, vol. 74, nr. 2.

Lacoste Yves, (1993) Dictionnaire de géopolitique, Flammarion, Paris.

Lahiri Sajal (ed.), (2001), Regionalism and Globalization. Theory and Practice, Routledge, London.

Larsson Robert L., (2006)., Russia’s Energy Policy: Security Dimensions and Russia’s Reliability as an Energy Supplier, Swedish Defence Research Agency.

Launay de Jaques, Charlier, J.M. (1994), International Economics. Theory and Policy. Third Edition, Harper Collins College Publishers.

LeDonne John P., (1997), .The Russian Empire and the World. The Geopolitics of Expansion and Containment, Oxford University Press, New York.

Lentner Howard H., (1997) International Politics. Theory and Practice, West Publishing Company.

Londsdale David J., (1999). Information Power: Strategy, Geopolitics and the Fifth Dimension, in Gray, Colin S., Geoffrey Sloan (eds), Geopolitics, Geography and Strategy, Frank Cass, London,.

Luciana Alexandra Ghica, Marian Zulean (coord.), (2007), Politica de securitate națională. Concepte, instituții, procese, Editura Polirom, București.

Luttwak Edward, (1990), From Geopolitics to Geo-Economics: Logic of Conflict, Grammar of Commerce, The National Interest, nr. 20, summer.

Mackinder Halford J., (1962), .Democratic Ideals and Reality, The Norton Library, New York.

Malița Mircea, (1998), Zece mii de culturi, o singură civilizație, Nemira, București.

Massoulié François (2003), Conflictele din Orientul Mijlociu, Editura ALL, Bucuresti.

Mehedinți Simion, (1920) .Politica de vorbe și omul politic, București.

Michnik Adam, (1995). Polonia în jocul cu Rusia, Gazeta Wyborcza, nr. 95.

Midkhatovich Shamil Yenikeyeff and Krysiek Timothy Fenton, (2007), The Battle for the Next Energy Frontier: The Russian Polar Expedition and the Future of Arctic Hydrocarbons, Oxford Institute for Energy Studies, August .

Midkhatovich Shamil Yenikeyeff, (2008), The Georgia-Russia standoff and the future of Caspian and Central Asian energy supplies, Oxford Institute for Energy Studies, on August.

Mills John, (2003), Managing the World Economy, Palgrave Macmillan, Houndmills, Basingstoke, Hampshire.

Minix Dean, Sandra M. Hawley, (1998), .Global Politics, Wadsworth Publishing Company, Belmont.

Mircea Gabriela, Neamțu Mihaela, Opriș Dumitru, (2011), “Uncertain, stochastic and fractional dynamical systems with delay. Applications.”, Lambert Academic Publishing.

Moștoflei Constantin, (2007), “Dinamica Mediului European de Securitate”, Editura U.N.Ap., București.

Moștoflei Constantin, (2007), “Exigențe ale PESA asupra securității și apărării României”, Editura U.N.Ap., București.

Moștoflei Constantin, (2007), “Spațiul Sud-Est European în contextul globalizării”, Editura U.N.Ap., București.

Moștoflei Constantin, (2005), „Provocări la adresa securității și strategiei la începutul secolului XXI”, Editura U.N.Ap., București.

Moștoflei Constantin, (2006), „Securitatea și apărarea spațiului sud-est european în contextul transformărilor de la începutul mileniului III”, Editura U.N.Ap., București.

Moștoflei Constantin, Duțu Petre, Sarcinschi Alexandra, (2005), “Studii de securitate și apărare“, vol.II, Editura U.N.Ap., București.

Mureșan Doina, (2009), “Dimensiunea economic în epoca parteneriatelor și alianțelor”, Editura Amanada, București.

Mureșan Doina, (2010), “Dimensiunea economică a securității în epoca parteneriatelor și a alianțelor“, ProUniversitaria, București.

Mureșan Doina, (2008), “Securitatea și dimensiunea economică“, Editura CTEA, București.

Mureșan Laurențiu, Pop, Aurel, Bonciu, Florentin, (2004), “Politica Europenă de Securitate și Apărare- elemente de influențare a României în domeniul politicii de securitate și apărare“, Institutul European din România, Studii de impact II, Studiul nr. 4, București.

Mureșan Mircea, colectiv,(2006), “Securitatea Europeană la începutul mileniului trei“, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București.

Mureșan Mircea, Enache D., (2005), “Globalizarea la începutul secolului XXI.Securitatea națională a României în epoca globalizării“, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București.

Neagoe Visarion, (2005;) Vulnerabilități, riscuri și amenințări, “Lumea 2005”, autori dr. Th. Frunzeti și Vladimir Zodian, Editura CTEA, București

Neamtu Mihaela, „The deterministic and stochastic economic games”. Proceedings of 11th WSEAS International Conference on Mathematics and Computers in Business and Economics, Iasi, 2010, june 13-15.

Neamțu Mihaela, Opriș Dumitru, (2008), “Jocuri economice. Dinamică economică discretă. Aplicații“, Editura Mirton.

Neguț Silviu (2007), Strategic Games on “The Great Chessboard” at the Beginning of the 3rd Millenium, rev. Millenium,Bucharest.

Neguț Silviu,  (2007), Introducere în geopolitică, Meteor Press.

Neguț Silviu, (2009), Geopolitica Universul Puterii, Editura Meteor Press.

Neguț Silviu, (coordonator și principal autor), (2010) Geografie economică mondială.

Neguț Silviu, Cucu Vasile, S., (2004), Geopolitica României, Editura Transversal, București.

Neguț Silviu, Neacșu Marius Cristian, Vlad Bogdan Liviu (2009), Geopolitica resurselor și reașezările de pe scena mondială, ca factori ce influențează criza mondială, The Romanian Economic Journal, Year XII, no. 31 (1) 2009 no. 15-16, Bucharest

Neumann J., Morgenstern O. (1953), Theory of Games and Economic Behaviour, Ed. Princeton University Press.

Nicolae Dolghin, (2004), “Geopolitica. Dependențele de resursele energetice”, Editura Universității Naționale de Apărare, București.

Nies Susanne, (2009), “Gaz și petrol către Europa – perspective de infrastructuri”,- Prezentare la Institutul Național de Cercetări Economice 05.

Nye  Jr., Joseph Schmith, (2005), “Descifrarea conflictelor internaționale. Teorie și istorie“, Editura Antet, București.

Nye Joseph Jr., (2002),.The Paradox of American Power: Why the World’s Only Superpower Can’t Go It Alone, Oxford University Press, New York.

Oliver Roy, (2001), “Noua Asie Centrală sau fabricarea națiunilor“, Editura Dacia Cluj Napoca.

Owen G, (1974), “Teoria jocurilor“, Editura Tehnică, București.

Parag Khanna, (2008), Lumea a doua. Imperii și influență în noua ordine globală, Editura Polirom, București.

Parker Geoffrey, (1981),.The Geopolitics of Domination, Routledge, London.

Paul Dobrescu, (2003), “Geopolitica”, Editura SNSPA, București.

Paul Roberts, (2008), “Sfârșitul petroluluiI- în pragul unui dezastru“, Editura Litera Internațional București.

Paz Reuven, (2002 ), Middle East Islamism in the European Area, Middle East Review of International Affairs, vol. 6, nr. 3, sept.

Petrescu Marius, Năbârjoiu Neculae, (2006), Managementul Informației, vol I, Editura Bibliotheca, Târgoviște.

Petrescu Marius, Năbârjoiu Neculae, Braboveanu Mioara, (2008), Managementul Informației, vol II-Informații clasificate, Editura Bibliotheca, Târgoviște.

Petrescu Marius, Stegăroiu Ion, Năbârjoiu Neculae, Duică Anișoara, Popa Eliza, (2010), Managementul schimbării și riscului, Editura Bibliotheca, Târgoviște.

Petrescu Marius, Năbârjoiu Neculae, (2006), Managementul informațiilor. Informații și securitate, Editura Bibliotheca, Târgoviște.

Petrescu M., Popescu D. M., Sîrbu N., (2010), Modeling a trusted mechanism for knowledge sharing, Review of International Comparative Management, Volume 11, Issue 5, December 2010, Editura ASE, ISSN 1582-3458, pp. 799-806.

Petrescu M., Popescu D. M., Sîrbu N., (2011), The challenge of Ensuring Business Security in information age, Review of International Comparative Management, Volume 12, Issue 2, May 2011, Editura ASE, ISSN 1582-3458, pp. 326-331.

Petrescu M., Stegaroiu I., Braboveanu Mi., Petrescu A. G., Sîrbu N., (2010), Implementing a risk management approach for optimizing, information security systems, Business Transformation through Innovation and Knowledge Management: An Academic Perspective, Proceedings ofThe 14th International Business Information Management Association Conference, June 23 – 24, 2010, Istanbul, ISBN: 978-0-9821489-3-8, Turkey, pp. 3103 – 3109.

Petrescu M., Popescu D. M., Sîrbu N., (2010), Risk management – a Romanian approach in optimizing decision-making process, Business Transformation through Innovation and Knowledge Management: An Academic Perspective, Proceedings ofThe 14th International Business Information Management Association Conference, June 23 – 24, 2010, Istanbul, ISBN: 978-0-9821489-3-8, Turkey, pp. 3116-3123.

Petrescu Stan, (2005), Mediul de Securitate Global și Euroatlantic, Editura Militară, București.

Pfaff, W., (2002), Irak, International Herald Tribune.

Pigui Traian, “Securitatea economică și securitatea umană globală“, Colocviu Strategic, nr.10, (XXII), august 2004, Universitatea națională de securitate, Centrul de studii strategice de apărare și securitate, București.

Pop Adrian, Pascariu Gabriela, Anglițoiu George și Purcăruș Alexandru, (2006), Proiectul “Europa Extinsă – Noua vecinătate”, în România și Republica Moldova – între politica europeană de vecinătate și perspectiva extinderii Uniunii Europene, Institutul European din România, București.

Popescu Ion, Bondrea A., Constantinescu M., (2004), “Globalizarea: mit și realitate” București, Editura Economică.

Prisăcaru Petre (coord.), (2004), „Politici Comune ale Uniunii Europene”, Editura Economică, București.

Prodi Romano, (2001), O viziune asupra Europei, Polirom, Iași.

Profiroiu Marius, Popescu Irina, (2003), „Politici Europene”, Editura Economică, București.

Purica Ionuț, (2009), “Optimizarea schimbării în piața de energie” Editura Didactică și Pedagogică.

Ramonet Ignaçio, (1998), Geopolitica haosului, Ed. Doina, București.

Roubini Nouriel (2009), Ce e mai rau abia urmeaza, în “Foreign Policy”.

Rourke John, (1999), International Politics on the World Stage, Duskin/McGraw-Hill.

Rubanov Ivan (2007), Three new rules of the Russian oil and gas industry, "Expert", July 2.

Săgeată Radu, (2008), Geopolitică, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu.

Said Edward, (2002),. Impossible Histories: Why the Many Islam Cannot Be Simplified, Harper’s, July.

Samuelson Larry, Zhang Jianbo, “Evolutionary stability in asymmetric games”. Journal of Economic Theory,1992, vol. 57.

Samuelson, R. J., (1993),. The Great Fog Over NAFTA, Newsweek, nov.

Sandholm William, “ Local stability under evolutionary game dynamics” Theoretical Economics, 2010, Vol.5.

Sandholm Willliam, “Excess payoff dynamics and other well-behaved evolutionary dynamics”. Journal of Economic Theory, 2005, vol. 124.

Sava Ionel Nicu, (2003), „Extinderea NATO. Puncte de stabilitate și securitate către Est„, Institutul Social Român.

Sava Ioan Nicu, (1997), Geopolitica. Teorii și paradigme clasice. școala geopolitică germană, Info-Team, București.

Serghei Rogov, (1997), Five Challanges for Russia, Foreign Policy Research Institute WIRE. A Catalystfor Ideas, apr. 1997.

Sergounin Andrei, (1993). Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions“, Working Papers, Centre for Peace and Conflict, Copenhaga, nr. 11.

Sîrghi Nicoleta (2004), Jocurile în microeconomie,Editura Mirton, Timișoara.

Sîrghi Nicoleta (2008), “Microeconomie Aprofundată. Teorie și Aplicații“, Editura Mirton,Timișoara

Sîrghi Nicoleta (2013), “Teoriile firmei și întreprinzatorul: reevaluări și perspective“, Editura Academiei Române, București, vol.6:1462-1504

Sîrghi Nicoleta, Neamțu Mihaela, “Dynamics of deterministic and stochastic, Evolutionary games with multiple delayes”, IJBC, No.23, Issue No. 7,  DOI: 10.1142/S0218127413501228, 2013

Sîrghi Nicoleta, Neamțu Mihaela, “Theory of the firm and dynamical evolutionary games with delay”, The Proceedings of the VIth International Conference on Globalization and Higher Education in Economics and Business Administration, GEBA 2012.

Sîrghi Nicoleta, Neamțu Mihaela, Opriș Dumitru, (2011), Deterministic and stochastic dynamic economic models with wealth accumulation and human capital accumulation. Numerical simulations, 11th WSEAS International Conference on Aplied Informatics and communications, Recent Advances in Applied & Biomedical Informatics and Computational Engineering in Systems Applications, Florence, Italy, pp. 294-299.

Sîrghi Nicoleta, Neamțu Mihaela, Opriș Dumitru, (2012), “Dynamical evolutionary games with delay”, Proceedings of the 13th WSEAS Int. Conf. on Mathematics and Computers in Business and Economics (MCBE’12), Mathematical Models and Methods in Applied Sciences, Iasi, june 13-15.

Smith John Maynard, Price George , “The logic of animal conflict”. Nature, 1973, 246:15-18.

Smith C. Keith, (2008), Russia and European Energy Security – Divide and Dominate, http://csis.org/files/media/csis/pubs/081024_smith_russiaeuroenergy_web.pdf,  (October).

Socor Vladimir, (2003), Security Priorities in the Black Sea – Caspian Region, Black Sea University Foundation.

Socor Vladimir, (2006), Russian oil supplies to Lithuania cut off”, Eurasia Daily Monitor Volume 3, Issue 150 (3 August,).

Soros George, (1999), Global Capitalis, New York .

Soros George, (1999), Can Europe Work?,, Foreign Affairs, mart.-apr., vol. 78, nr. 2.

Soto de Hernando, (2000), The Mistery of Capitalism. Why Capitalism triumphs in the west and fails everywhere else, New York.

Spulber Nicolas, (2003). Russia’s Economic Transitions. From Late Tsarism to the New Millenium, Cambridge University Press, Cambridge.

Sreberny Annabelle, (2000),. The Global and the Local in International Communications, in James Curran, Michael Gurevitch (eds), Mass Media and Society, Oxford University Press, New York.

Steger Manfred B., (2003),. Globalization. A Very Short Introduction, Oxford University Press.

Stiglitz Joseph, (2002), Globalization and its Discontents, New York.

Teló Mario (ed.), (2001), .European Union and New Regionalism. Regional Actors and Global Governance in a Post-Hegemonic Era, Ashgate, Aldershot.

Thurrow Lester C., (1992), .Head to Head: the Coming Economic Battle Among Japan, Europe and America, William Morow, New York.

Thurrow Lester C., (2000). How Today’s Economic Forces Will Shape Tomorrow’s Future, in Alan Heston (ed.), Dimensions of Globalization. The Annals of the American Political and Social Science, Sage, Thousand Oaks, London.

Toma Gheorghe, Traian Liteanu, Constantin Degeratu, „Evoluția arhitecturilor de securitate sub impactul globalizării„, Editura ANI, București, 2009.

Toynbee Arnold J., (1997), .Studiu asupra istoriei. Sinteză a volumelor VII-X de DC Somervell, Humanitas, București.

Tsoukalis Loukas, (2003),.What Kind of Europe, Oxford University Press, Oxford.

Tuathail Gearóid Ó Toal, (1996), .At The End of Geopolitics? Reflections on a Plural Problematic at the Century’s End, Department of Geography, Virginia Tech., sept.

Turab Gurbanov, (2007) „Le pétrole de la Caspienne et la politique extérieure de l'Azerbaïdjan”. : tome 2- Questions géopolitiques, 297, l’Harmattan. ISBN 978-2-296-04020-5.

Turab Gurbanov, (2007), .Le pétrole de la Caspienne et la politique extérieure de l'Azerbaïdjan : tome 1- Questions économiques et juridiques, 304, l’Harmattan. ISBN 978-2-296-04019-9.

Uchitelle Louis, (1988), Some Economic Interplay Comes Nearly Full Circle, New York Times, 30 apr.

Ulmeanu Paul, “Analiza vulnerabilităților structural în rețelele electrice de transport”, Facultatea de Energetică, Universitatea Politehnica București 29.04.2010 CNR-CME, București.

Vâlciu Adrian, Chiuță Ion, Anghel Elena, (2009), “Managementul infrastructurii critice a sistemelor electroenergetice”, Editura Electra.

Vasile Adrian , (2013), “Intelligent strategies for developing the business environment in the extended Black Sea Region”, Phd. Thesis, AES Bucharest.

Vasile Adrian, Costea Carmen Eugenia, Viciu Tania Georgia, An Evolutionary Game Theory Approach to Market Competition and Cooperation, Advances in Complex Systems, Supplementary Issue, 2012, nr. 1,DOI: 10.1142/S0219525912500440.

Vedrine Hubert, (2001), .France in an Age of Globalization, Brookings Institution Press, Washington, DC.

Vlăsceanu Lazăr, Cătălin Zamfir (coord.), (1993), .Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București.

Waelde Thomas, W. (2007), Meditation/Alternative Dispute Resolution, Oil, Gas and Energy Transactions.

Waelde Thomas, W., (2002), International good governance and civilized conduct among the states of the Caspian region: oil and gas as lever for prosperity or conflict, CEPS, Bruxelles.

Wesley Michael, (1999),.The Asian Crisis and the Adequacy of Regional Institutions, Contemporary Southeast Asia, vol. 21, nr. 1, apr.

Williams Lea, (1976), Southeast Asia: A History, New York, Oxford University Press.

Wolf Martin, 2001, Will the Nation State Survive Globalization?, Foreign Affairs, Jan.-Febr.

Yergin Daniel, (2002)., The World According to Daniel Yergin, Business Week Online, vol. 17, nr. 19.

Yi Tao, Wang Zuwang, “Effect of Time Delay and Evolutionary Stable Strategy”. J. theor. Biol, 1997, vol. 187:111-116.

Zbignien Brzezinscki, „Marea Tablă de Șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice„, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.

Zbigniew Brezezinski – “Europa Centrală și de Est în ciclonul tranziției”- Editura Diogene Bucuresti 1995.

DIRECTIVA 2008/114/CE A CONSILIULUI din 08.12.2008 PRIVIND IDENTIFICAREA SI DESEMNAREA INFRASTRUCTURILOR CRITICE EUROPENE SI EVALUAREA NECESITATII DE IMBUNATATIRE A PROTECTIEI ACESTORA- zona SSE

STRATEGIA DE SECURITATE NATIONALA A ROMANIEI, București 2007.

POLITICA ENERGETICA A ROMANIEI 2006-2009.

STRATEGIA ENERGETICA A ROMANIEI PENTRU PERIOADA 2007-2020

“WORKING TOWARDS A NATIONAL STRATEGY AND ACTIONPLAN FOR CRITICAL INFRASTRUCTURE” – Draft for Consultation Canada 2008

Publicații electronice și pagini WEB

http://rejournal.eu/Portals/0/Arhiva/JE%2035/JE%2035%20-%20Cismas%20Stan.pdf

http://www.rejournal.eu/Portals/0/Arhiva/JE%2025/JE%2025%20Cismas%20et%20all.pdf

http//:www.cspq.qc.ca/oms/promotion.pdf,

http://www.standard.ro/articol_67997/radu_cernov__senior_partner_sova_asociatii__nimeni_nu_este_izolat_sau_protejat_de_aceasta_criza.html

.http://www.gandul.info/economia/buget-de-criza-mai-putine-haine-si-televizoare-noi.html?3936;3482567

http://www.europafm.ro/stiri/economie/guvernatorul-mugur-isarescu-atac-la-moneda-nationala~n22252

http://www.rompetrol.com/sites/default/files/raport_2012ro.pdf

http://www.petrom.com/SecurityServlet/secure?cid=1255752618138&lang=ro

http://www.mae.ro/node/1602

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/securitatea_energetica.pdf

Orientări geopolitice privind securitatea energetică a României

http://www.sigurantaenergetica.ro/

http://www.ziare.com/articole/securitate+energetica+romania

http://oxygen-events.ro/securitatea-energetica-romaniei-2/

http://www.revista22.ro/op539iunile-de-securitate-energetica-a-romniei-anul-2014-537i-proiectele-pie539ei-de-gaze-naturale-36163.html

http://adevarul.ro/economie/stiri-economice/securitateenergeticA-versus-independenTA-energeticAi-1_51e5a57fc7b855ff5645e2bc/index.html

http://www.timpul.md/articol/(studiu)-ca-sa-asigure-securitate-energetica-gazoductul-iasi–ungheni-trebuie-completat-cu-magistrale-noi-54233.htm

http://www.sri.ro/securitate-economica.html

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/cs10-04.pdf

http://www.infomondo.ro/securitatea-economica-un-risc-global-studiu-de-caz-detroit-18039.html

http://www.bnro.ro/Securitatea-economica,-bun-public-8993.aspx

http://biblioteca.regielive.ro/seminarii/drept/securitatea-economica-111534.html

http://imow.org/economica/index?utm_source=google&utm_medium=cpc&utm_campaign=PPCeconomica&gclid=CNeQyKjA2rwCFdQPtAodQmAAgg

http://www.ipp.md/public/files/Proiecte/1-conceptul_securitate.pdf

http://www.romania-actualitati.ro/securitatea-economica-nationala-si-euroatlantica-21268

http://capriro.tripod.com/polit/polint06.htm

http://www.ramp.ase.ro/_data/files/articole/6_12.pdf

http://www.ccir.ro/atitudine/view/principala-provocare-pentru-uniunea-europeana-ramane-gestionarea-crizei-si-relansarea-cresterii-economice_

http://www.wall-street.ro/slideshow/un-an-de-criza/72127/Un-an-de-criza-pe-piata-fortei-de-munca-prin-ochii-directorilor-de-HR.ht

http://ro.wikipedia.org/wiki/Economia_mondial%C4%83

http://www.ziare.com/articole/productie+energie+mondiala

http://www.worldenergy.com/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Energie_regenerabil%C4%83

http://www.regenerabile-viessmann.ro/content/dam/regenerabile-vieesmann/manual_energii_regenerabile/3_cateva_tipuri_deenergiiregenerabile.pdf

http://www.ccir.ro/media-si-publicatii-proprii/comunicate-de-presa/view/energiile-regenerabile-intr-o-noua-etapa-de-dezvoltare

http://www.termo.utcluj.ro/regenerabile/1_2.pdf

http://ener-supply.eu/downloads/ENER_handbook_ro.pdf

http://www.worldometers.info/ro/

http://petrocolaps.wordpress.com/

http://www.business24.ro/articole/resurse+petrol

http://www.ecomagazin.ro/info/rezerve-de-petrol/

http://stiintasitehnica.com/featured-stories/ce-s-ar-intampla-daca-s-ar-termina-rezervele-de-petrol-ale-lumii

http://www.anre.md/eng/norme/gas_law.htm

http://www.eia.doe.gov/emeu/cabs/azerbjan.html

http://www.eia.doe.gov/emeu/cabs/kazak.html

http://www.eia.doe.gov/emeu/cabs/turkey.htm

http://www.economist.com

http://www.gassco.no/sw4772.asp

http://www.inogate.org/en/images/maps/gas_map_big.gif

http://www.reuters.com

http://www.cnn.com

http://www.caspicanoilgas.co.uk

http://www.lumeam.ro/010014.htm

http://www.traceca.org (traceca –transport corridor europe-caucasus-asia)

http://www.oilromania.ro

http://www.exxonmobil.com

http://www.chevron_texaco.us

http://www.shell.com

http://www.gie.eu.com/download/organisation/GIE_Members.ppt#1

http://www.washingtonpost.com

http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2008/01/pdf/text.pdf

http://www.gazprom.com

http://www.eni.com

http://www.bp.com

http://www.eia.doe.gov/emeu/cabs/Ukraine/Full.html

ACTE NORMATIVE

***  Carte Albă a Guvernului. Armata României 2010: reformă și integrare euroatlantică, Editura Militară, București, 2000

*** Carte Albă a securității și apărării naționale, București, 2004.

Constituția României, Editura Monitorul Oficial, București, 2003.

Hotărârea Guvernului României Nr. 196 din 17 martie 2005 privind Strategia Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și siguranței publice, pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale, Monitorul Oficial Nr. 243 din 23 martie 2005.

Hotărârea Guvernului României Nr. 471/2004 pentru aprobarea Strategiei managementului integrat al frontierei de stat a României.

Planul strategic și operațional de întrebuințare a forțelor de ordine publică ale Ministerului Administrației și Internelor.

Protocolul general de organizare și funcționare a sistemului național de prevenire și combatere a terorismului, aprobat prin Hotărârea C.S.A.T. nr. 0067/2002.

Strategia de securitate națională a României (Proiect), București, 2006.

Strategia națională de prevenire și combatere a terorismului, aprobată prin Hotărârea C.S.A.T. nr. 36/2002.

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, Institutul European din România, București, 2006.

* * * A change of climate. Post-Summit Analysis, Bruxelles, 20 octombrie 2008, European Policy Center

* * * ARAMCO – Annual Report, 2000 – 2010

* * * Armenia – In-Depth Report on Investment Climate and Market Structure in the Energy Sector, Energy Charter Secretariat, 2004

* * * Azerbaijan Issues and Options Associated with Energy Sector Reform, World Bank, Infrastructure and Energy Department, Europe and Central Asia Region, Report No. 32371-AZ, March 31, 2005

* * * Belarus – In-Depth Report on Investment Climate and Market Structure in the Energy Sector, Energy Charter Secretariat, 2003

* * * Brief Report On Armenian Power And Gas Sector, Eduard Nersisyan,2006

* * * Budapest Business Journal, April 2003

* * * Buletin de prețuri și cotații, colecție 2000 – 2010 Ed. IEM

* * * Caspian Sea: Regional Country, Analysis Brief – Energy Information

* * * Commission Green Paper of 28 march 2007 on market-based instruments for environment and related policy purposes, COM (2007).;

* * * Communication from the Commission to the European Council and the European Parliament of 10 January 2007 – An Energy Policy for Europe, COM (2007).;

* * * Country Analysis Brief. Russia, Energy Information Administration. April 2007.

* * * Declaration adopted by the Second International Euro-Asian Conference on Transport St. Petersburg, 12-13 September 2000. International Conference on the Restoration of the Historic Silk Route (Baku, September 1998), the Second International Silk Road Rehabilitation Conference (Tashkent, September 1999), the Second and Third International TRANSEURASIA Conference (Almaty, May 1998; Astana, June 2000).

* * * (2000) Energy choices in the near aboard, The Centre for Strategic and International Studies, Washington.

* * * Energy Reform in Ukraine: Issues and Recommendations, Zeyno Baran,The Nixon Center, 2005

* * * Directiva 77/2001/CEE din 27 septembrie 2001 a Parlamentului European și a Consiliului privind promovarea energiei electrice produse din surse regenerabile de energie pe piața internă de energie electrică.;

* * * Directiva 77/2001/CEE din 27 septembrie 2001 a Parlamentului European și a Consiliului privind promovarea energiei electrice produse din surse regenerabile de energie pe piața internă de energie electrică.;

* * * European Commission’s Green Paper: „A European Strategy for Sustainable, Competitive and Secure Energy”, Bruxelles, mar. 2006

* * * Gas review in 34 jurisdictions worldwide, Global Competition Review, 2005

* * * Gas Sector Restructuring in Belarus: Necessity and Directions, IPM Research Centre, Global Oils – 1998-2002- Strategic, German Economic Team in Belarus, 2004.

* * * Hotărârea Guvernului nr.1844/2005 privind promovarea utilizării biocarburanților și a altor carburanți regenerabili pentru transport.;

* * * Hotărârea Guvernului nr. 456/2007, de modificare și completare a Hotărârii Guvernului nr.1844/2005.;

* * * Pachet de implementare referitor la obiectivele UE în domeniul schimbărilor climatice și al energiei regenerabile pentru 2020;

* * * IEA, Annual Reports 1997-2007; Forecast for 2010-2020

* * * International Energy Agency – Monthly 2000 – 2012

* * * Jurnal de petrol și gaze nr.6, iunie 2003

* * * Jurnalul de Petrol și gaze nr.8, august 2003

* * * Louis Berger S.A., (2002) Transport Infrastructure Regional Study (TIRS) in the Balkans / Final Report, 31 mai.

* * * Louis Berger S.A., Transport Infrastructure Regional Study (TIRS) in the Balkans / Final Report, 31 May, 2002.

* * * Moldova – In-Depth Report on Investment Climate and Market Structure in the Energy

* * * OPEC – Annual Statistical Bulletin, 1999-2000, 2005, 2006, 2007, 2008, 2009, 2010

* * * Petroleum Encyclopedia – Pannwell, 1999

* * * Petroleum Intelligence Weekly, 2000 – 2009

* * * Petroleum Argus oil prices worldwide, Petroleum Argus and John Wiley and Sons, New York, 1999

* * * Planul de acțiune al Consiliului European (2007-2009) pentru „Politica energetică pentru Europa”, (EPE), 2007.;

* * * Planul Național de Acțiune în domeniul Eficienței Energetice 2007 – 2010, ARCE, 2007;

* * * Planul național de acțiune privind schimbările climatice, pentru perioada 2005-2007 (PNASC), Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, 2005.

* * * Planul Național de Dezvoltare 2007 – 2013.;

* * * Programul Național de Dezvoltare Rurală, 2007-2013, MADR, 2007;

* * * Programul Național de Reforme, Guvernul României, 2007.;

* * * Programul Operațional Sectorial "Creșterea competitivității economice" (POSCCE),

* * * Programul Operațional Sectorial de Transport-POST, Ministerul Transporturilor,

* * * Proiect de Decizie pentru reducerea emisiilor de gaz cu efect de seră, pentru sectoarele din afara Schemei de comerț cu emisii (non-ETS );

* * * Proiect de Directivă pentru îmbunătățirea și extinderea Schemei comunitare de comercializare a certificatelor de emisii de gaz cu efect de seră (Emission Trading Scheme – EU ETS).;

* * * Proiect de Directivă privind captarea și stocarea geologică a carbonului (CCS).;

* * * Propunere de Directivă privind energiile regenerabile și biocombustibilii (Comisia Europeană, Bruxelles, 2008).;

* * * Raportul asupra progreselor înregistrate în utilizarea biocarburanților în statele membre ale Uniunii Europene, COM (2006) 845 final, Bruxelles, 10.1.2007;

* * * Schema de ajutor de stat regional privind valorificarea resurselor regenerabile de

* * * Strategia de Valorificare a resurselor regenerabile de energie, 2003.;

* * * Politica Energetică a României 2006-2009.

* * * Programul de guvernare pe perioada 2009-2012

* * * Piața internațională – buletin de informare economică operativă, colecția 2000, 2001, 2002 Ed. IEM

* * * Raportul final TIRS, Transport Infrastructure Regional Study in Balkans, 31 mai, 2002

* * * (2004) Russia’s Newly Found “Soft Power”, in “The Globalist”, August

* * * Sector, Energy Charter Secretariat, 2003 Middle East Economic Survey, Annual Bulletin, 2000 – 2010

* * * Schema de ajutor de stat regional privind valorificarea resurselor regenerabile de energie

* * * Strategia de Valorificare a resurselor regenerabile de energie, 2003.;

* * * Strategia energetică a României, 2007-2020.;

* * * Strategy on climate change: the way ahead for 2020 and beyond, COM (2007);

* * * Strategia de Securitate Națională a României, București, 2010.

* * * Strategia de dezvoltare a industriei de petrol pe perioada 2001-2010, Ministerul Industriei și Resurselor, noiembrie 2001

* * * Strategia Energetică a României 2007 – 2020.

* * * SMFN, Marea Neagră – Spațiul de confluență a intereselor geostrategice, Editura CTEA, București 2005;

* * * USAID/Armenia strategic plan 2004-2008, 2004

* * * The Economist: „Iraq”, 16 May 2003

* * * The Wall Street Journal Europe, April 2003

* * * The EU Electricity & Gas markets: third legislative package, Bruxelles, sept. 2007.

* * * The geopolitics of natural gas, James A. Baker III Institute for Public Policy and Stanford University’s Program on Energy and Sustainable Development, nr. 29, March, 2005

* * * The Summary of the Energy Strategy of Russia for the Period of up to 2020, Ministry of Energy of the Russian Federation. March 2003.

* * * Uzbekistan- In-Depth Report on Investment Climate and Market Structure in the Energy Sector, Energy Charter Secretariat, 2005

* * * World Economic Survey, 2001, United Nation

* * * World Oil Market and Oil Price Chronoligies – Energy Information Administration, 2002

* * * Worldwide Petroleum Industry Outlook.

* * * World Energy Outlook 2007: China și India Insights, IEA

* * * World Politics and Trend Transformation, Seventh Edition, St. Martin’s Press, New York, 2000 KING PH.

* * * World Oil Market and Oil Price Chronologies, 2002

* * * World Economic Outlook, “Housing and the Business Cycle, International Monetary Fund, April 2008.

ANEXE

Anexa nr. 4

Anexa nr. 5

Sursa: http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=1&ved=0CDEQFjAA&url=http%3A%2F%2Fcnap.unap.ro%2FMateriale%2520bibliografice%2Fcap2.doc&ei=Sup_Uon-O9HGswbszoHQAw&usg=AFQjCNEJP7zyMcU3qcgoyNi1tRELFkS7eA&bvm=bv.56146854,d.Yms

Anexa nr. 6

NELINEARITATEA DIMENSIUNII ECONOMICE A SECURITĂȚII

Anexa nr. 7

REZERVELE MONDIALE DE PETROL

http ://blogatu.ro/2010/08/petrolul.html

Anexa nr. 8

http://www.andreeavass.ro/blog/wp-content/uploads/2012/04/harta-redevente.jpeg.jpg

Anexa nr. 9

Proiectul conducteie Trans-Caspice

Sursa: "EU, Kazakhstan: The Geopolitics of Energy Cooperation." Stratfor, 4 December 2006, http://www.stratfor.com…1479.

Anexa nr. 10

Conducta petrolieră Baku-Tbilisi-Ceyhan

Sursa: Charles Ganske, "Georgia: More Unintended Consequences?" Real Russia Project, 6 November 2006, http://www.russiablog.org/…php?.

Anexa nr. 11

Traseelee energetice europene prioritară pentru transport electricitate, gaz și petrol

Sursa: European Union – Directorate-General for Energy – November 2010

Anexa nr. 12

Principalele trasee ale conductelor de gaze naturale din rediunea Mării Negre

Sursa: Vladimir Socor, “Caspian Gas and European Energy Security,” Jamestown Foundation Eurasia Daily Monitor, March 10,2005, at www.jamestown.org/downloads/Transcript_caspian031005.pdf (May 25, 2007).

Anexa nr. 13

Principalele câmpuri de exploatare petrolieră din Rusia

Sursa: IEA, Russia Energy Survey 2002

Anexa nr. 14

Principalele trasee de export ale petrolului din Rusia

Sursa: IEA, Russia Energy Survey 2002

Anexa nr. 15

Principalele câmpuri de exploatareale gazelor naturale din Rusia

Sursa: IEA, Russia Energy Survey 2002

Anexa nr. 16

Principalele trasee de export ale gazelor naturale din Rusia

Sursa: IEA, Russia Energy Survey 2002

Anexa nr. 17

Principalele trasee de export ale petrolului din Rusia

Sursa: IEA, Russia Energy Survey 2002

Anexa nr. 18

Structura exportului gazelor naturale ale Rusieila nivelul anului

Sursa: IEA, Russia Energy Survey 2002

Anexa nr. 19

Proiectele de investiții realizate de GAZPROM în Europa în perioada 2000-2120

Sursa: Agata Łokot-Strachota, The Russian gas for Europe, Centre for Eastern Studies, Warsaw

Anexa nr. 20

Proiectele de investiții ale GAZPROM pentru alimentarea cu gaz a Europei în perioada 2010-2020

Sursa: Agata Łokot-Strachota, The Russian gas for Europe, Centre for Eastern Studies, Warsaw

Anexa nr. 21

Structura importului de gaze naturale a Europei pe diferitele categorii de furnizori

Sursa: Agata Łokot-Strachota, The Russian gas for Europe, Centre for Eastern Studies, Warsaw

Anexa nr. 22

Propunerile alternative de traseu ale Proiectului South Stream

Sursa: http://gazprom.com/f/posts/85/290063/southern-corridor-en.jpg

Anexa nr. 23

FACTORII DE CONVERSIE

Tabelul 1. Factorii de conversie pentru energie

Tabelul 2. Factorii de conversie pentru volum

Tabelul 3. Factorii de Conversie pentru masă