Securitatea

Elveția este o curiozitate a sistemului internațional. Având de-a lungul istoriei cei mai belicoși vecini și șanse mari de a fi cucerită, totuși cu excepția câtorva conflicte regionale, a fost ocolită de marile conflagrații ale lumii. Cum a reușit Elveția să devină prosperă în ciuda vicistitudinilor din jurul ei și cum a reușit să-și dezvolte veleitățile necesare pentru a progresa constant? În Europa se duce o luptă constantă pentru integrarea unui număr cât mai mare de țări în suprastructura europeană unită; Elveția cantonală s-a unit doar pentru a-și apăra diversitatea. Diferențele culturale și lingvistice nu au fost un impediment în calea unei uniuni menite să apere țara în timp ce alte teritorii erau unite forțat sau se uneau pentru a ataca. Uniunea a insemnat defensivă și toleranță. Nimeni nu poate să prescrie ingredientele necesare pentru un rezultat sigur. Sistemul internațional nu staționează niciodată; fiecare stat democratic acționează adecvat și proporțional cu necesitățile sale la un moment dat, cu scopurile pe care și le propune să le atingă precum și cu anumite instrumente specifice de atingere a acestora.

Alegerea temei s-a conturat în contextul unei curiozități personale cu privire la mecanismele și performanțele statului elvețian. Elveția asigură o organizare eficientă a instituțiilor publice pentru a răspunde cerințelor sociale conforme cu valorile socio-culturale ale comunității, un sistem bancar foarte performant precum și o strategie militară defensivă foarte bine pusă la punct; un melanj complex adaptat la realitățile elvețiene precum și la arena internațională.

Lucrarea de față reprezintă o sinteză a datelor despre mecanismele strategice și instituționale ale Elveției și este structurată pe trei capitole. Primul capitol definește conceptul de securitate și prin subcapitole, nivelurile de analiză militar, economic, societal și politic. Capitolul doi prezintă conceptul de Intelligent power și prin subcapitole, mecanismele adiacente de soft power, hard power, diplomație coercitivă și putere inteligentă aplicată. Capitolul final conține studiu de caz care reflectă noțiunile teoretice dezbătute in primele două capitole cu aplicabilitate în cazul Elveției.

CAPITOLUL I: Securitatea

Definiția securității

Nu există o definiție a securității opozabilă tuturor și universal valabilă în toate situațiile.

Securitatea se definește în sens obiectiv sau subiectiv. Cea obiectivă se referă la realitatea situației unei persoane, dacă aceasta este intr-adevăr în pericol și dacă este protejată adecvat; cea subiectivă se referă la percepția unei persoane despre o situație anume și la dorința acesteia de a fi total ferită de amenințări.(Paul Robinson 2010, p.194) Sunt situații când o situație este judecată greșit sau înțeleasă sumar iar aceste erori cauzează trecerea comportamentului uman în spectrul securității. Întrebarea se pune: Cine și ce este protejat? Starea de securitate este valabilă tuturor; se poate discuta despre termenul de securitate globală, securitate internațională, securitate națională, securitatea organizațiilor sau securitate umană. În același fel conceptul se aplică și în cazul amenințărilor.

În termeni generali, “securitatea înseamnă supraviețuire”(Paul Robinson 2010 p. 195) Statele au ca scop să se protejeze de pericole externe, indivizii vor să se simtă în siguranță și să nu le fie pusă în pericol viața lor și a celor dragi. Doresc ca bunurile lor, nucleul de valori și bunăstarea să se găsească în cele mai bune condiții. Din aceste afirmații reiese o altă definiție: “securitatea, în sens obiectiv, măsoara absența amenințărilor la adresa valorilor dobândite, iar în sens subiectiv, absența temerii că aceste valori vor fi atacate”.(Arnold Wolfers 1952 p. 485).

Pentru a nu dilua sensul conceptului de securitate, academicianul Barry Buzan propune să încadreze discuțiile despre securitate la câteva sectoare principale fără a exclude din discuție individul și problemele ce-l înconjoară. În doctrina de sorginte realistă reprezentată de Hans Morghenthau și Kenneth Waltz, obiectivul fundamental al oricărui stat este propria supraviețuirea. “În anarhie, supraviețuirea este scopul cel mai înalt. Statele pot căuta să-și îndeplinească alte obiective precum liniștea, beneficiul sau puterea doar dacă supraviețuirea este asigurată”.(Kenneth Waltz 1979, p. 126). Pentru a nu limita excesiv sferele de aplicabilitate ale securității, mediul academic a căutat să adâncească sensul care să includă și alte subiecte pe lângă securitatea militară, cum ar fi securitatea economică,securitatea mediului sau securitatea umană. Acestea din urmă cresc șansele de menținere a păcii în comparație cu abordarea reducționistă și statocentrică a teoriilor clasice de securitate. Când oamenii cooperează și pe alte paliere, șansele de a intra în conflict se diminuează.

1.2 Niveluri de analiză ale securității

Nivelurile trec prin toate tipurile de analiză a securității fie în dezbateri asupra

obiectelor de referință preferate ale securității(indivizi versus state) fie asupra cauzelor războiului(structura sistemului versus natura statelor versus natura umană). (Barry Buzan 2011, p.19)

Nivelurile reprezintă obiectele analizei ce conduc la sursă cât și la rezultatele explicațiilor cadrelor teoretice. Teoriile pot ghida explcații cauzale de la un segment la altul – de la natura sistemului la comportamentul unității sau de la natura umană la comportamentul unei comunități. “Nivelurile sunt mai degrabă referințe ontologice ale locului unde se petrec lucrurile și nu surse de explicație în sine”. (Barry Buzan, Waver, de Wilde 2011, p.19).

În relațiie internaționale, cinci niveluri sunt frecvente: ”. (Barry Buzan 2011, p.19).

Sistemele internaționale: unități interdependente care nu au nici un sistem deasupra lor. Acest nivel cuprinde intreaga planetă.

Subsisteme internaționale: grupuri de unități ce se remarcă prin intensitatea interacțiunilor si care pot fi coerente din punct de vedere teritorial. De exemplu ASEAN în Asia.

Unități: subgrupuri variate sufficient de coezive pentru a avea o identitate si pentru a fi diferențiate si care au durabilitate. (State,corporații).

Subunități: grupuri de indivizi ce sunt capabile sa modifice comportamentul unității.(grupuri de lobby).

Indivizi: elementul de bază al majorității analizelor sociale.

1.3 Sectoarele de analiză ale securității

Sectoarele sunt “imagini ale sistemului internațional văzute printr-o lentilă care subliniază un aspect particular al relației și interacțiunii dintre toate unitățile sale constituente”.(Jones, Little, Buzan 1993, p. 31). Scopul sectoarelor este de a diferenția domeniile de referință și natura interacțiunilor (militară, economică, politică, socială și de mediu). Securitatea este un termen cu aplicabilitate largă, cu sens diferit dar care variază ca formă. După cum am amintit mai sus, securitatea presupune supraviețuirea într-o situație limită, dar această situație limită variază de la un sector la altul după cum voi explica mai jos.

Sectorul militar

În sectorul militar, statul rămâne actorul principal dar nu singurul, elitele conducătoare ale statului vor fi importante dar nu singurele. Deoarece statele gestionează resurse militare mult mai mari decât alți actori, elitele având dreptul legitim de la le utiliza la nevoie, este necesar o doză suplimentară de orientare și evaluare corectă a unei situații limită.

Statul modern este caracterizat de ideea suveranității. Deoarece coerciția stă la baza achiziției și controlului teritoriilor, natura fundamental teritorialistă a statului stă la baza primatului tradițional de precauție în ceea ce privește utilizarea forței. (Ole Waver 2011, p. 78).

Problemele de securitate militară rezultă din procese interne sau externe prin care comunitățile umane își mențin sau eșuează în a menține sistemele de guvernare. Procesul de guvernământ în sine cât și eventuala utilizare a forței implică mai mult decât aceste două elemente; termenii și condițiile legitimității politice, gradul de acceptare a acestor termeni de către guvernanți și guvernați sunt elemente la fel de importante. Practic, “agenda securității militare se învârte cu precădere în jurul abilităților guvernelor de a se menține la putere împotriva amenințărilor interne și externe dar poate să implice și utilizarea forței militare tocmai pentru protejarea statelor sau guvernelor împotriva amenințărilor non-militare la adresa existenței lor, precum în cazul emigranților sau a ideologiilor rivale” (Barry Buzan, Waver, de Wilde 2011, p.19).

Merită menționat faptul că statul westphalian s-a consolidat pe dezarmarea cetățenilor săi, pe promovarea ideii că statul este singurul deținător al violenței în societate și controlează instrumente de coerciție mult mai mari decât orice altă entitate non-statală. Excepție de la acestă regulă este Elveția, care are un regim al armelor și munițiilor ce permite fiecărui cetățean să dețină o armă letală tocmai pentru a apăra statul, subiect ce-l voi dezbate în cadrul studiului de caz.

Spre deosebire de alt gen de amenințări, cele militare sunt instrumentate și regizate către un scop precis. Când acest tip de amenințare este utilizat, denotă o ruptură a unor relații politice normale și o înclinare către violență in celelalte domenii. Când se atinge acest punct, se presupune că celelalte mijloace au eșuat iar cel care alege calea militară își rezervă dreptul de a acționa fără restricții și de a-și atinge scopul cu orice mijloace.

Sectorul economic

În doctrina liberală statul este util pentru a oferi cadru legislativ precum și sprijin pentru baza socială în arii în care piața nu reușește să facă acest lucru. Din acest punct de vedere “principalul obiect al securității economice este acela de a dezvolta reguli care creează mobilitate la nivelul economiilor naționale” (Buzan, Waever, de Wilde 2011, p. 142). Distribuția inegală a capitalului poate genera disproporții între nivelurile de trai ale oamenilor din diferite țări iar dificultatea majoră este menținerea stabilității economice și politice precum și micșorarea clivajului dintre cei foarte bogați și cei foarte săraci.

Aceste evoluții conduc discursul securității economice spre agenda liberală în domenii cum ar fi finanțele, producția sau comerțul. Rezultatele generate de agenda liberală pe piețe determină discursul să pună accent pe instabilitate și inegalitate.

Fațeta perversă a securității economice în cadrul liberalismului este aceea că implementează condiții și cadre stabile cu aportul cărora actorii se angajează în competiții capitalist-economice dure, unde câștigă cel mai puternic; de aceea statele mari promovează capitalismul și tot melanjul de reguli ce-l definește.

La nivel individual, securitatea economică se definește în termeni de nevoi umane primare ca hrana adecvată, apă, locuință și educație.

“Atunci când liberlismul este dominant, puține apeluri la securitate economică vor putea surmonta bariera impusă că insecuritatea este prețul care trebuie plătit pentru participarea la jocurile pieței”. (Buzan, Waever, de Wilde 2011, p. 160). Conform acestei teorii, cei care se află în tabăra învinșilor sunt parte a jocului iar încercările lor de a-și securiza eșecurile sunt considerate încercări de a schimba regulile.

Sectorul societal

“În era contemporană suntem spectatorii deconstrucției lumii, iar respobsabilă pentru aceasta este globalizarea.” (Dan Dungaciu, Darie Cristea, Sultana Popenscu 2012, p. 121). Celeritatea informației, avansul tehnologiilor, edulcorarea barierelor culturale sau eliminarea granițelor sunt doar câteva caracteristici ale secolului XXI și care contribuie la insecuritatea societală.

La o cercetare riguroasă asupra națiunii, ansamblul sectoarelor se completează cu un alt sector – ce societal. Lumea socială se constituie din înțelesuri intersubiective, sensul pe care membri unei comunități il atribuie unui lucru și obiecte materiale a căror existență nu se poate nega. (Andrei Miroiu, Radu Sebastian Ungureanu 2006, p. 157).

Securitatea socială se referă la indivizi și se sprijină pe pilonul economic. Securitatea societală se referă la colectivități și la identitățile acestora. Am făcut această distincție deoarece adesea se crează confuzia cu societate și social care se pot referi la un grup numeros in cadrul unui stat dar care nu este întotdeauna purtător de identitate.

Conceptul cheie în sectorul societal este identitatea. În acest domeniu insecuritatea societală apare când o comunitate percepe o amenițare la supraviețuirea și perpetuarea ei precum și a elementelor ce o definesc (cultură, limbă, tradiții). Când ideea de “noi” este în pericol. Ca definiție, “securitatea societală se referă la grupuri identitare mari care se auto-susțin”. (Buzan, Waever, de Wilde 2011, p. 172). Aceste grupuri sunt în general naționale dar pot lua și forme religioase sau rasiale.

Insecuritatea societală va avea un rol din ce în ce mai important în comparație cu alte sectoare; deschiderea frontierelor, libera circulație, globalizarea în sine accentuează importanța securității societale și va spori efortul factorilor purtători de identitate de a-și păstra specificul.

Sectorul politic

Am tratat sectorul politic ultimul dar asta nu înseamnă că este și ultimul ca importanță. Am luat această decizie deoarece mulți autori printre care Jahn Lematre, Ole Waever sau Barry Buzan au combinat celelalte sectoare rezultând sectorul politico-militar sau sectorul politic-societal și am considerat că acesta le cuprinde indirect pe toate celelalte. Aceasta este și părerea mea. Ideea forță a acestei abordări este că orice decizie indiferent de sferă trece prin filtrul politic. Toate amenințările și apărările sunt definite în funcție de percepția politică.

“Securitatea politică spre deosebire de politcă se referă în general la amenințări asupra legitimității sau recunoașterii unor unități politice sau a tiparelor esențiale de interacțiune dintre ele ( instituții, structuri; procese) ”.(Buzan, Waever, de Wilde 2011, p. 205).

Esența sectorului politic este formată din amenințări non-statale la adresa suveranității cum ar fi neacordarea legitimității. Am specificat “non-statale” deoarece alte tipuri de amenințări pot fi înlăturate prin mijloace militare și exista riscul de a repeta ce am spus la sectorul militar.

Ca particularitate la acest sector, este introducerea gândirii în termeni de securitate la nivel de individ în mod direct; dincolo de unitate, securitatea politică se referă la apărarea obiectelor de referință în domenii ca societatea internațională sau cadrul legal internațional (drepturile omului spre exemplu).

Un exemplu edificator este invadarea Kuweitului de către Irak. Societatea internațională s-a implicat în conflict ca urmare a violării unui principiu internațional – “suveranitatea și integritatea teritorială a unui stat suveran recunoscut.”(Carta ONU, capitolul VII).

Concluzii de etapă

Sectoarele de analiză au apărut în literatura securității în urma nevoii de complexitate si cuprindere mai largă a subiectului dar și pentru a evita o abordare etatatistă. Aceste sectoare devin matrice pentru o analiză a viitorului ce este utilă în decizia politică, având posibilitatea să se aleagă sectorul ce prezintă interes fără a mai fi nevoie de a sonda un cadru larg ce nu este bine delimitat sau prea voluminos.

CAPITOLUL II: INTELLIGENT POWER

Soft power

Conceptul de soft power este relativ nou, fiind lansat de către profesorul universitar Joseph Nye în revista “Public Affairs” în anul 2004, subiectul fiind reluat în cartea sa “Viitorul puterii”.

“ La nivel statal sunt necesare trei calități ale agentului pentru a genera putere soft:

Bunătate (modul în care un agent acționează și generază simpatie și încredere).

Competență (modul de lucru și cum atrage admirație și respect).

Charismă ( felul cum îi inspiră pe ceilalți prin idealurile sale).” (Alexander Vuving 2012, p. 8).

Ne atrage ce ni se aseamănă sau cel puțin ce credem că ni se aseamănă.

“Cunoașterea comună necesită convingeri interconectate nu doar deținerea de către toată lumea a acelorași convingeri”. (Alexander Wendt 2011, p. 173). Interconectarea se poate realiza prin seducerea societății cu ajutorul strategiilor soft power.

Soft power este o metodă de atingere a unor scopuri asiguratoare de legitimitate. Lupta pentru legitimitate devine acerbă în era ultrarapidă a informației iar aceasta se transformă într-o competiție de sporire sau reducere a soft power. Intră în discuție nu doar statele ci și corporațiile, centrele de cultură, ONG-urile dar și persoane private. Pentru cei interesați de istorie spre exemplu, este greu să nu fie sensibilizați când ajung în Elveția la Geneva și într-o plimbare de seară pe strada Grand’Rue pot vizita casa lui Jean-Jeacques Russeau.

Incorporarea unei politici de soft power într-o strategie guvernamentală este mai anevoioasă decât pare la prima vedere. Succesul depinde foarte mult de “țintă”, de preferințele sale cât și de comportamentul acesteia. Adesea, rezultatele vin după mult timp deoarece orice strategie de soft power necesită o perioadă mai lungă pînă cucerește preferințele oamenilor iar decidenții vor să culeagă roadele cît mai repede. O altă problemă este că rezultatele sunt direct dependente de cultura si valorile societății civile; dacă societatea respinge elementele promovate de soft power orice tentativă a guvernelor de a o implementa sunt lovite de nulitate. Credibilitatea este la fel de importantă în acest proces, în contextul în care“guvernele sunt percepute ca fiind manipulatoare și informația percepută drept propagandă” (Joseph Nye, 2012, p. 102), pot fi întâmpinate serioase probleme în abordare. De aceea foarte multe strategii sunt implementate de către climatul civil și de actori non-statali, fiind considerați mai credibili decât agențiile guvernamentale.

Soft power al unei țări depinde de trei factori:

Cultura (prin care este atractivă).

Valori politice (echilibru pe plac intern și extern).

Politici externe (când celelelate enități le percep ca fiind legitime). (Joseph Nye, 2012, p. 103)

Resursele economice pot genera influențe ale soft power cât și ale hard power totul depinzând de scop. O fațetă este pentru a atrage și alta este pentru a pedepsi. Spre exemplu sistemul bancar elvețian atrage prin siguranță și stabilitate în comparație cu alte țări fluctuante pe piața de capital, însă trebuie amintite și sancțiunile economice impuse de SUA și Uniunea Europeană Rusiei în contextul războiului din Ucraina.

Hard power

“Utilizarea termenului conflict fără imanența catastrofei îl face sinonim cu opoziția sau lupta ideilor de pildă, cu cearta, cu controversa, cu antagonismul, cu coliziunea sau cu simplul deazcord.” (Mircea Malița 2007, p. 9). O scurtă răsfoire a istoriei arată că în trei milenii de civilizație au fost în total 190 de ani de pace iar în toate războaiele s-a folosit violența armată. Acest fapt determină o simplă întrebare: este puterea militară fundamentală? Hard power reprezintă abordarea coercitivă a relațiilor internaționale, cu precădere cea care folosește forța militară.

Dumnezeu nu este numai de partea batalioanelor mari (Napoleon Bonaparte). Competența și legitimitatea poate fi mai importantă decît cantitatea brută armată. Competența se măsoară în bugete, tehnologie, determinare, organizare, instrucție, tactică sau moral. Capacitatea de luptă se traduce prin cunoaștere strategică, întelegerea obiectivelor politice și un fundament doctrinar solid. Spre exemplu, Elveția s-a folosit adesea de geografia ei și de serviciul militar obligatoriu pentru a-și determina vecinii să gandească profund dacă merită o eventuală anexare sau confruntare directă.

**Legitimitatea este o parte mai puțin vizibilă în acest context dar foarte importantă. legitimitatea

O abordare clasică și simplistă termenului de război ne duce cu gândul la tancuri, uniforme, soldați sau artilerie ce se duelează pe câmpul de luptă. Este necesară o revizuire a acestei abordări. “Resursele militare înseamnă ma mult decît tunuri și batalioane iar comportamentul militar mai mult decât lupta sau amenințarea directă.” (Joseph Nye, 2012 p. 42). Făcând o analogie cu capitolul precedent, resursele de hard power pot genera efecte de soft power sub formă de asistență, know-how sau protecție militară oferită aliaților; utilizarea non-violentă și bine intenționată a resurselor de hard power poate fi o modalitate de influențare a agendei internaționale dar și o metodă de persuasiune. Hard power nu poate funcționa fără soft power.

Statele sunt prinse într-un joc cu sumă nulă fiind preocupate de securitate și de propria supraviețuire, însă “posedă o anumită capacitate militară ofensivă ce le face să fie periculoase reciproc” (Andrei Miroiu, Radu Sebastian Ungureanu 2006, p. 131) și să fie suspicioase cu privire la eventuale noi înarmări sau alianțe regionale militare. Dacă un actor decide să predea armele total probabil mediul anarhic îl va elimina. “Calea spre securitate și supraviețuire constă în dezvoltarea propriilor resurselor militare și dezvoltare economică.” (Nye 2012, p. 45).

Modernizarea, noile tehnologii, unipolarismul, relaxarea frontierelor sunt doar câteva cauze ce au dus la apariția unui noi tip de război-războiul hibrid. “Războaiele hibrid sunt războaiele nedeclarate de către state respectiv sunt acele confruntări în care răspunderea militară nu este asumată explicit și nu este în niciun caz singulară. În războiul hibrid esențiale nu sunt doar slăbiciunile militare ci mai ales cele societalae pe care cel care generează agresiunea încearcă să le fructifice: tensiuni etnice, instituții slabe și corupte, dependență energetică, etc.” (Fundația universitară a Mării Negre, Dan Dungaciu http://fumn.eu/este-romania-in-razboi-hibrid-ungaria-destabilizatorul-nato-interviu-cu-dan-dungaciu/, accesat la 31.03.2015). O nouă abordare este necesară pentru a înțelege funcționarea noilor mecanisme; de exemplu Al-Qaeda prin atacul de la 11 setembrie 2001 a acționat pentru a provoca SUA să reacționeze impulsiv și extrem de violent și prin acest mod să-și deterioreze relațiile cu alți aliați islamici și într-un final să-și piardă credibilitatea, ceea ce într-un final s-a și întâmplat odata cu invadarea Irakului în 2003.

Diplomația coercitivă

“Termenul de diplomație poate fi folosit pentru a desemna politica externă, adică poziția internațională a unui stat, fie în sens generic (diplomația românească), geografică (diplomația Orientului Mijlociu) ori cu privire la o epocă (diplomația tradițională sau modernă) sau cu privire la ipostaze ale acesteia (diplomația apărării) ori referitor la metode (diplomația războiului, a petrolului).” (Ion M. Anghel 2011, p. 17).

Termenul de diplomație coercitivă este un instrument de politică externă ce se definește ca determinarea adversarului să nu utilizeze violența necontrolată ci doar în anumite limite dar totuși să aleagă să nu o facă. (Daniel Byman, Matthew Waxman, Eric Larson 1999, p. 59).

Diplomația coercitivă este o strategie politico-militară ce are ca scop să persuadeze alegerile unui adversar. Este o strategie ce cuprinde amenințări de forță, utlizarea discretă si bine planificată a forței în dozaj controlat si tactici de negociere ce includ stimulente pozitive. Țelul este de a determina adversarul de se conforma unor anumite cerințe în timp ce situația este ținută sub control pentru a preveni o escaladare militară inutilă.

Ideea universal aplicabilă este că o cerere într-o situație anume poate fi insoțită de o amenințare în caz de necooperare care să îl determine pe inamic să ia în serios situația, amenințare credibilă care să-l determine să adopte un tip de comportament favorabil pentru partea inițiatoare.

Spre exemplu, un portavion ultramodern al unui stat ce navighează prin apele internaționale fără intenție de atac poate fi un un element dintr-o strategie de diplomație coercitivă. Amenințarea nu este nevoie să fie explicită.

Proiectarea unei imagini de forță a și a unor manevre specifice produc efecte de descurajare sau cel puțin de reflectare a unor decizii luate într-o situație delicată

Puterea inteligentă aplicată

O definiție cuprinzătoare despre putere cât și despre căile prin care se obține și prin care se păstrează este formulată de ambasadorul florentin Nicollo Machivelli (1469-1527) în celebra sa carte “Principele” scrisă în 1513. Sensul relevant ale definiției acestuia acestuia în legătura cu lucrarea de față este: “suveranul nu trebuie să fie preocupat de binele comun și nici să se afle în slujba lui Dumnezeu ci trebuie să-și stabilizeze puterea și să știe să utilizeze forța dar mai ales aparențele, dar totuși să nu fie detestat”. Această definiție este formulată cu mulți ani în urmă, dar decidenții încă folosesc mijloacele necesare pentru a-și extinde influența pe cât posibil cu cele mai bune mijloace.

„O narațiune a puterii inteligente nu se referă la maximizarea puterii sau menținerea hegemoniei, ci la găsirea unor căi pentru a combina resursele astfel încât să rezulte strategii de succes în noul context al difuziei puterii și afirmării celorlalți”. ( Joseph Nye 2012, p. 229).

Un echilibru al puterii este necesar oricărei entități indiferent de mărime sau domeniul în care activează. A avea puține pîrghii de putere înseamnă șanse mai mici de a obține rezultatele dorite, dar și surse de putere prea mari poate duce la neglijarea nevoilor celorlalți, la încredere excesivă în sine și într-un final la adoptarea unor strategii ineficiente pentru a transforma puterea în rezultate palpabile.

“O strategie face legătura dintre mijloace și scopuri iar aceasta presupune stabilirea clară a obiectivelor, resurselor și a tacticii pentru utilizarea lor.” (Joseph Nye 2012, p. 230). O strategie inteligentă răspunde la cinci întrebări:

Care sunt obiectivele?

Care sunt resursele disponibile și în ce context?

Ce preferințe au țintele mele de influențare?

Ce forme de putere au cele mai mari șanse de succes?

Care este probabilitatea rezultatului?

Fiecare răspuns la aceste intrebări, individual calculate apoi cumulate, duce la o anticipare a rezultatelor unei acțiuni in acest sens a unui stat. Cu cât raspusurile sunt mai pertinente si mai mai apropiate de adevăr, cu atât statul poate evalua mai corect rezultatele.

Conceptul de putere inteligentă este un complex de strategii ale statelor iar acest complex poate deveni pilonul unei viziuni politice la un moment dat. Adesea statele mici devin experte în strategii inteligente deoarece dimensiunea și poziționarea nu sunt întotdeauna avantajoase sau din contră, chiar ele sunt cele care dau viață acestor strategii. Elveția spre exemplu, utilizează de multă vreme o combinație eficientă între geografia sa muntoasă și serviciul militar obligatoriu ca resurse ale descurajării dar în acest timp este atractivă pentru foarte mulți oameni pentru rețelele bancare, comerciale, culturale sau chiar culinare.

Unei țări îi este recomandat să aibă o viziune pe termen lung cu obiective bine stabilite, însă în același timp flexibilitatea este utilă pentru situații noi. O strategie se poate numi “de succes” atunci când își atinge scopurile inițiale în pofida obstacolelor de la nivelul operațional de pe parcurs.

După prăbușirea sistemului bipolar caracterizând perioada Războiului Rece, lumea contemporană nu este nici unipolară, nici multipolară, nici anarhică, ci toate trei cumulate. În aceste condiții o strategie inteligentă triumfătoare trebuie să prevadă schimbări rapide ale mediului și redistribuiri de putere în varii domenii. Devenind multidisciplinar, sistemul internațional trebuie abordat distributiv pentru a cuprinde toate domeniile; orice strategie reducționistă este perdantă pe termen lung.

Concluzii

Metoda de întrebuințare a forțelor este vitală. Abordarea corectă a tacticilor discutate în acest capitol depinde de sofisticarea decidenților, de posibilități dar și de specificul fiecărui stat. Statele își urmăresc propriile interese și vor utiliza toate resurseșe necesare pentru a le urmări. Adaptarea rapidă a strategiilor la schimbările generate de celeritatea informației și de instabilitatea sistemului va putea conduce politice la rezultatele dorite.

Partea a II-a

Studiu de caz

Elveția

Elveția si realismul defensiv

Interpretând dilema securității, realismul defensiv arată că încheierea de alianțe sau înarmarea în scopul atingerii obiectivelor de securitate ale statului, pot conduce la o diminuare a securității, prin aceea că un potențial rival ar putea interpreta greșit intențiile statului respectiv, suspectându-l agresivitate. (Radu Sebastian Ungureanu 2006, p. 134). Realismul defensiv acordă o atenție sporită modificatorilor structurali care se referă la distribuții relative ale capacităților la nivel de sistem care să permită statelor să îndeplinească anumite strategii militare sau diplomatice. Elveția participă regulat la aplicarea sancțiunilor internaționale în scopul întăriiri normelor de drept și protejează interesele cetățeanului elvețian în contextul în care traficul de arme și activitățile de crimă organizată sunt în creștere impunându-se o strânsă cooperare internațională iar acest lucru a fost făcut fără a periclita neutralitatea țării sau interesele altui stat.

Tehnologia privită din perspectiva realismului defensiv facilitează descurajarea,protejarea propriului terotoriu și organizarea exercițiilor militare cu tehnologia adecvată fără a leza sau periclita siguranța altor state. “Statul ar trebui să-și poată dezvolta capacitățile militare pentru a efectua anumite misiuni și, totodată să-și interzică alte misiuni, ceea ce va oferi mai multă securitate potențialilor rivali, atenunând dilema securității.” ((Radu Sebastian Ungureanu 2006, p. 134). În aceste context, merită amintită participarea Elveției la Parteneriatul de Pace începând cu anul 1996 prin acțiuni menite să asigure pacea în regiuni de conflict în Bosnia și Herțegovina 1996-2000 și Kosovo 1999. Un avantaj este neutralitatea statului elvețian, ceilalți parteneri privindu-l ca nepărtinitor și în acest fel câștigă credibilitate în vederea cooperării internaționale.

Scurta istorie a Elveției

Introducere

Confederația elvețiană a fost fondată în anul 1291 ca o alianță defensivă formată inițial din trei cantoane și anume Uri, Schwyz și Unterwald. Apoi Confederația s-a mărit și și-a declarat independența față de Imperiul Roman în 1499. (http://bern.mae.ro/node/484)

Țara se situează în Europa de Vest unde se învecinează cu Germania la nord, cu Italia la sud, cu Austria și Liechtenstein la est și cu Franța la vest. Are o suprafață de 41 293 km2, populație de 7 484 000 locuitori, religiile dominante sunt catolicismul și protestantismul, 26 de cantoane, capitala la Berna, moneda națională este francul elvețian, clima temperată, relief predominant muntos alcătuit din Munții Alpi și Jura și face parte din ONU din anul 2002 și OCDE. (Atlasul geografic al lumii 2009, p. 13).

Elveția este o țară misterioasă ce trebuie analizată numai prin context propriu. Se analizează cu ajutorul elementelor palpabile cum ar fi teritoriu, populație, instituții, produs național brut și se întră în profuzime până la cauze, însă cu prundență deoarece specificul acestui stat învăluie în mister aspecte ce ar fi mai simplu de luat în considerare în cazul altei țări. Voi evidenția roul vecinilor și a străinilor mai îndepărtați ai Elveției, care au fost pe rând atacatori, aliați sau admiratori. Existența unui stat depinde de interacțiunile cu ceilalți actori, chiar și a unui stat solitar ca Elveția. (Joelle Kuntz 2011, p. 7).

Steagul roșu cu o cruce albă este singurul conducător al elvețienilor. Îi conferă dreptul de a flutura pe palatul federal din Berna ca să le afirme libertățile naționale cu precădere cele comunale și cantonale. 200 de deputați care reprezintă populația cantoanelor și alți 46 ce reprezintă statele cantonale și semicantonale, contribuie la funcționarea mecanismului acestei țări: compromisul federal, adică obținerea celor mai bune rezultate generate de dezacordurile dintre ele. Indiferent că este vorba de distribuirea bogățiilor sau de aspecte culturale, aleșii poporului se străduiesc să realizeze compromisuri între cele cinci partide de guvernare, patru limbi vorbite (germana, franceza, italiana și retoromana), 26 de cantoane sau semicantoane direct racordate la 3000 de comune, și cel mai important, acordul poporului ce este necesar prin referendum.

Guvernul elvețian nu guvernează, ci “consiliază”, de unde își atrage și denumirea de Consiliu Federal. Acesta este un compromis format din șapte “consilieri” egali în drepturi reprezentând un echilibru subtil al apartenențelor politice, regiunilor, religiilor, limbilor și genurilor. Aceasta este Confederația, a cărei președinție durează 12 luni și care reprezintă țara în străinătate ca simbol dar lipsit de putere instituțională. (Joelle Kuntz 2011, p. 9).

“Așa este această țară ciudată, care se lasă administrată dar nu condusă, care măsoară cu incăpățânare ponderea și influența fiecărei părți, care negociază cu perseverență înțelegerile interne și externe pentru ca îi repugnă ce nu a hotărât ea însăși, care urăște conflictul pentru că îl percepe întotdeauna dăunător pentru unitatea sa și mai puțin demn de eforturile sale decât găsirea unei soluții. A renunțat prima la război în propriul avantaj și se mândrește cu asta. Nu pentru că ar fi pașnică, ci deoarece nu are încredere în șefi și în ambițiile lor personale. Se simte bine în egalitatea cetățenească. Dacă îi trebui un general ca în ajunul ultimului război, îl alege cu majoritatea celor două camere reunite și îl roagă să se retragă imediat ce pericolul a trecut. Compromis, coaliție, înțelegere, mediere, echilibru sunt cuvine cheie ale Elveției tradiționale. Împreună cu independența, rezistența și neutralitatea formează o filozofie națională. Elveția are prieteni dar nu alianțe. Ea coexistă cu națiunile lumii, dar nu coabitează cu niciuna dintre ele. Confederația se consideră o Willensnation, adică o națiune de voință, o lucrare a popoarelor asociate, care s-au ales reciproc când, în jur, anumiți monarhi își atribuiau singuri teritorii și locuitori.” (Joelle Kuntz 2011, p. 10).

Evenimente marcante din istoria Elveției

In secolul al XVI-lea Elveția s-a confruntat cu primele războaie serioase. Deja număra opt cantoane la acea vreme, si i-ar fi fost de ajuns dacă ducele Burgundiei, Carol Temerarul nu visa la ținutul elvețian. Cantoanele s-au organizat după principiul autoapărării, și când Carol a invadat teritoriul, infanteriști robuști, patrioți și buni trăgători l-au învins pe duce. Succesele militare de la Morat în 1476 și Nancy în 1477 le-au adus prestigiu continental și o pradă bogată care a fost investită din nou în apărare. (Joelle Kuntz 2011, p. 18).

Se observă ca strategia defensivă a Elveției se crează cu secole în urma incă din vremea primelor confruntări militare. Si atunci orice atu geografic, moral sau spiritual a fost folosit la capacitatae maximă pentru a înfrunta inamici mai puternici.

Neavînd un rege care să îi incite la cuceriri, elvețienii nici nu își doreau unul; se considerau vasali ai țării și nu ai unui om. Îl iubeau pe împărat ca protector și nu ca stăpân. Când se întâmpla ca împăratul să fie conducătorul casei de Austria, îl înfruntau și pe acesta, în autoapărare ca întotdeauna. Alegerea lor de a nu se deda la cotropire și expansiune a fost decisivă pentru cursul istoriei, a fost o alegere ce ținea de civilizație.(Joelle Kuntz 2011, p. 20)

Un conducător impulsiv poate să urnească o națiune întreagă la război și să determine acțiuni necugetate. Elveția nu și-a dorit așa ceva. A văzut pacea ca pe o datorie morală și ca un indice al civilizației.

Elveția și religia

Țara Cantoanelor era un stat predominant catolic însă era un catolicism politic și nu pios. Religia era impusă de stat. Clerul catolic abuza de poziția și practica comerțul cu indulgențe, obliga populația la dijme și impunea impozite ecleziastice. Poporul tolera aceste practici însă nu cu obediența altor state. Oamenii începeau să-și pună întrebări.

Totul a izbucnit în fața acestor nedreptăți în 1519 când preotul Ulrich Zwigli a denunțat aceste practici și oamenii au reacționat pozitiv înțelegând ce se întâmplă. Dar de ce elvețienii au reacționat pozitiv când ceilalți lideri protestanți contemporani cu Zwigli au fost prigoniți de popor? Explicația vine tot din zona economică. Capitalismul începea să apară la Zürich în acea perioadă și oamenii erau mai luminați și receptivi la nou. . Zürich era capitala economică a țării și un nod important pentru comerțul din regiune. (Joelle Kuntz 2011, p. 30)

După predicile lui Ulrich Zwigli coroborate cu gândirea umaniștilor, elvețienii au înțeles că un bun creștin este legat de Dumnezeu în mod liber și nu orbește, doar prin demersul rațiunii sale.

Se observă înclinația cetățeanului elvețian către rațiune și concret încă din cele mai vechi timpuri și tendința acestuia de a nu se lăsa păcălit de practici vetuste și care se aplicau în toată sfera creștină fără nicio opoziție.

În 1531 Ulrich Zwigli este asasinat de catolici, și aceștia abolesc dreptul parohiilor de a-și alege religia prin vot. Astfel s-a stabilizat o balanță între catolici și protestanți și țara a fost pentru prima dată divizată de religie.

Elveția și influența Franței

După abolirea Edictului de la Nantes de căte Ludovic al XIV-lea în 1685, în Franța a început insurecția calvinistă. În acest secol, o parte din elita, apoi din populația franceză protestantă a ales să imigreze in Elveția. Protetanții posedau averi și erau organiazați, iar în acest fel Țara Cantoanelor a beneficiat de mințile cele mai strălucite venite de la vest, oferindu-le un refugiu, apoi o patrie.

În acest fel au apărut primele premise pentru formarea viitoarelor cantoanelor francofone Vaud, Neuchâtel, Geneva și Valais.

În timpul războiului de 30 de ani izbucnit în 1618 pe teritoriul german, între protestanți și catolici, armata germană ar fi zdrobit și Elveția dacă politica ei de neutralitate conjugată cu interesele Franței nu o salvau. (Joelle Kuntz 2011, p. 31). În timpul acestui război s-a creat prima alianță militară internă, fiind primul semn al unei voințe de conviețuire.

Prin Pacea de la Westfalia a fost recunoscută independența cantoanelor și relevanța acestora nu numai în dreptul imperiului ci și în dreptul internațional.

Acest succes nu ar fi fost posibil fără ajutorul Franței, ce avea nevoie de trecătorile alpine ca să își stăvilească adversarul vienez. Elveția avea nevoie de Franța ca piață de desfacere pentru bunurile elvețiene și pentru angajarea de mercenari. Un rol semnificativ l-a avut concepția lui Mazarin de “interes de stat” în sensul acceptării dualismului religios elvețian, și mai mult, regele Franței contribuia la unitatea confederală.

Elvețienii l-au servit cu seriozitate și loialitate pe regele Franței până la moartea lui Ludovic al XVI-lea. Noul directorat revoluționar de la 1789 a decis să îi aplice corpului helvetic un nou model politic fără acordul lor; Elveția incepea să deteste noua Franță. Franța devenise detestabilă pentru că impunea. Alianța s-a destrămat. Epoca franceză a luat sfârșit. Singura perioadă în care Elveția a fost sub tutelă a fost în timpul domniei lui Napoleon Bonaparte.

Mișcarea radicală și Constituția comună

Abdicarea lui Napoleon Bonaparte a lăsat Elveția în mâinile patricienilor. Catolicii au adoptat o politică conservatoare inspirată de Matternich; protestanții s-au inspirat din ideile reformatoare ce se dezvoltau în Anglia, Franța și Germania. Mulți au renunțat la confesiunea religioasă, au format un partid pe care l-au numit “radical” și cu care au cucerit în final orașele și puterea în 1848 în urma unui scurt război civil.

Acești radicali erau adepți ai naționalismului, centralismului și etatismului. Se întrevedea o schimbare radicală, dar era venită din interior și nu era privită ca o amenințare cotropitoare. „Fără a tegiversa, acești noi radicali i-au dat o Constituție, o hartă federală cu frontiere precise și vămi, o capitală, un sediu pentru parlament și guvern, au construit o școală politehnică pentru a învăța construcția de poduri și șosele, o bancă centrală, o monedă, o poștă, căi ferate și un imn.” . (Joelle Kuntz 2011, p. 44). Vremea fostei confederații apusese. Se crease un stat central federativ. Constituția devenise lege călăuzitoare pentru un singur stat, cu acordul poporului. A câștigat spiritul protestant.

Catolicii au obținut crearea unei camere superioare “Consiliul Statelor”, un senat, care reprezenta statele cantonale pentru echilibrarea reprezentării din “Consiliul Național”, după modelul constituției americane. Și astăzi este aplicat același principiu federalist.

Elveția și cele două războaie mondiale

Primul război mondial care a modificat ireversibil sistemul internațional, a avut efect și în Țara Cantoanelor. Pentru prima dată în istorie, statul elvețian avea la granițele sale doua state recent unite: Germania și Italia. Mai mult, statele nou create vorbeau limbile utilizate pe teritoriul Elveției, ceea ce reprezenta un pericol la adresa construcției multiculturale și la unitatea națională helvetică. Pentru a face față riscului de ruptură internă, Elveția și-a anunțat intenția de a nu participa alături de niciunul dintre noi săi vecini la război, întărindu-și deja celebra neutralitate.

Când a izbucnit conflictul în august 1914, temerea internă s-a adeverit: Elveția francofonă a fost îngrozită de invadarea Belgiei și de perspectiva ocupației germane și era cu inima alături de Franța și de Aliați. Elveția germană își consolida neutralitatea. Un clivaj se produsese între partea latină și cea germanică. Dar tot neutralitatea a fost abordarea

Germania pierzând războiul, lucrurile au intrat in cursul lor firesc, mai ales după următoarele mutări ale Elveției ce urmează să le prezint.

Devenind conștientă de pericolele ce se pot abate asupra ei, Confederația Elvețiană începând cu 1918, a participat activ la crearea tuturor organismelor de prevenire a conflictelor indiferent că erau de natură socială sau militară.

După Tratatul de la Versailles, datorită relației diplomatice foarte bune cu Washingtonul, Elveția a obținut sediul Societății Națiunilor și cel al Biroului Internațional al Muncii la Geneva. “Pacea internațională și pacea socială au devenit preocupări primordiale ale Elveției.” . (Joelle Kuntz 2011, p. 56).

De pacea europeană depindea si existența statului helvetic. Nu era numai o chestiune de morală, ci și una existențială. Pentru ca cele trei culturi ce coabitează pe teritoriul său și ca identitățile cantonale diferite să nu se transforme în revolte religioase sau sociale, trebuia ca în Europa să domnească pacea și prosperitatea.

În 1925 s-a semnat Tratatul de la Lucarno prin care Germania recunoaște granițele Franței și Belgiei și nu este o întâmplare ca acțiunea s-a desfășurat tocmai în Elveția. Se evidențiază efortul țării de a lua parte la acțiunile internaționale doar facilitând întâlnirea altor actori, și de a-și desăvârși neutralitatea.

Cel de-al Doilea Război Mondial, a găsit Elveția unită în interior. Opinia generală respingea nazismul, și adera doar moral la tabăra aliaților, declarându-și incă odată neutralitatea.

Cifre relevante despre Elveția

Produsul intern brut al Elveției este de 680 miliarde de dolari și ocupă locul 20 în lume în acest clasament. De asemenea produsul intern brut per capita este 83 974 dolari, situându-se pe locul 4 în lume. (http://www.journaldunet.com/economie/magazine/1148515-classement-pib/).

În luna martie 2015 erau 145 108 persoane înscrise la ajutorul de șomaj, ceea ce înseamnă aproximativ 3% din populația activă. (http://www.seco.admin.ch/themen/00374/00384/?lang=fr document pdf. du mars 2015)

În 2014, elvețienii au refuzat prin referendum creșterea salariului minim pe economie de 4000 de franci pe lună, propus de aripa stângă a sprectrului politc, în condițiile în care jumătate dintre cetățeni câștigă în medie 6200 de franci elvețieni. Se poate observa spiritul elvețian pentru muncă și respectul pentru bugetul țării.(http://www.france24.com/fr/20140518-suisses-rejettent-salaire-minimum-referendum-vote-smic)

Fiecare canton este responsabil de propriile legi în domeniul educației.

Populația elveției este alfabetizată în proporție de 99%, 90% ajung până la pragul de Bacalaureat, ceea ce le permite angajarea directă. În timpul celui de-al doilea ciclu de învățământ, elevii primesc VET (Vocation education and training), un certificat eliberat în funcție de competențe, care îi ghidează spre viitoarea carieră. Peste 45% dintre elvețieni termină un ciclu de învățământ superior. ( http://www.edk.ch/dyn/16342.php)

Deoarece populația este instruită, înțelegerea problemelor de securitate este mai facilă, oamenii devenind conștienți de ce inseamnă termenul de securitate la toate nivelurile intelectuale.

Stagiul militar este obligatoriu prin Constituție și orice bărbat în vârstă de 18 ani este recrutat și după teste fizice, psihologice și intelectuale urmează să facă un stagiu de 260 de zile, apoi timp de zece ani, antrenamente periodice. 35% dintre cei obligați să se prezinte nu trec de aceste teste. De remarcat selecția riguroasă a celor ce vor face parte din corpul militar elvețian.

(http://www.vtg.admin.ch/internet/vtg/fr/home/militaerdienst/rekrut/rekrutierung.parsys.67113.downloadList.19903.DownloadFile.tmp/92055f.pdf

Elveția și sistemul bancar

În era industrializării masive, Elveția a ales stabilitatea socială în detrimentul aventurilor industriale. Iar oamenii de afaceri s-au orientat către comerțul cu străinătatea. Sau către bănci.

Una dintre cele mai importante filiale ale familiei de bancheri Medici din Florența s-a aflat la Geneva încă din 1425, exportând statului helvetic cultura bancară și mecanismele de funcționare ale acesteia.

În 1504 Baselul a creat prima bancă de proveniență elvețiană autentică ce accepta depozite, transfera bani, împrumuta sau gira marile averi. Cum aurul și argintul erau la mare căutare în teritoriu, a apărut meseria de negustor-bancher iar mai târziu doar bancher.

La Zürich, bancherii elvețieni s-au specializat în scontul de instrumente de plată. În acest oraș a învățat meseria de bancher Jacques Necker, viitorul ministru de finanțe al lui Ludovic al

XI-lea iar la Geneva, Ferrier Lullin, care ulterior aveau sa pună bazele băncii de scont de la Paris și Băncii Franței. Merită amintit și Hans-Konrad Hottinger de la Zürich care a fost bancherul lui Napoleon Bonaparte, acesta din urmă ridicându-l la rang de baron drept recunoștință pentru performanțele din domeniul financiar.

Nici unul dintre cei menționați nu s-a implicat în industrie, fiind prea riscantă în percepția lor, iar această tradiție s-a păstrat până astăzi.

Tradiția Elveției în domeniul financiar datează încă de la începuturi, și a avut șansa să aibă oameni bine pregătiți ce s-au bucurat nu numai de prestigiu intern, ci și extern. Performanța actuală a sistemului bancar prinde contur încă din istorie în ciuda dificultăților cu care se confruntă astăzi.

Elveția este țara care adăpostește în băncile sale cea mai mare cantitate de valută străină, în valoare de 2 trilioane de dolari urmată de Marea Britanie cu 1.7 trilioane de dolari. (http://money.cnn.com/2015/03/19/news/switzerland-tax-evasion/)

Sistemul bancar elvețian angajează 6% din populația țării și generază 10% din economie (http://www.manager.ro/articole/financiar-bancar/analiza-istoria-palpitanta-a-sectorului-bancar-din-elvetia-16136.html). Datoriă neutralității țării, francul a rămas stabil și în acest fel țara a fost atractivă pentru capitalul străin. În anul 1934, statul francez a descins în sediul unei bănci elvețiene din Paris ca urmare a scurgerilor de capital, și a divulgat numele tuturor clienților ce dețineau conturi. După acest incident, Elveția a promulgat o lege prin care a declara ca fiind ilegale astfel de controale, și astfel a apărut secretizarea conturilor, lege ce a fost valabilă până în 2014.

Tocmai datorită acestui secret bancar și datorită neutralității, timpul celui de-al Doilea Război Mondial, germanii și-au mutat averile in Elveția pentru a le proteja, aici fiind inclus și tezaurul nazist, fiind printre puținele țări care accepta valuta germană.

În anul 2002, Uniunea Europeană a început să facă presiuni cu privire la conturile din Elveția obțiunuți de cetățenii europeni, pentru a desecretiza activitățile, însă Berna s-a opus. Lucrurile aveau să se schimbe în 2007 odată cu implicarea SUA în anchetă și investigarea gigantului bancar UBS AG. La începutul anului 2008, Raoul Weil a fost acuzat că a ascuns în conturile elvețiene peste 20 miliarde de dolari pentru a evita fiscul american. SUA a cerut informații despre 52000 de conturi însă a primit doar pentru 300. Banca a primit și o amendă de 780 milioane de dolari după ce a admis că este posibil ca o parte din clienții săi să fii eludat fiscul american. (http://www.swissinfo.ch/eng/tax-evasion-case_ex-ubs-executive-weil-finally-faces-us-court/41056960). Apoi, președintele Elveției de la acea vreme, Hans-Rudolf Merz, a declarat că secretul bancar tradițional helvetic se va menține, și a furnizat autorităților americane 300 de nume suspecte de evaziune fiscală. (http://www.boston.com/news/nation/washington/articles/2009/02/20/us_wants_swiss_bank_ubs_to_identify_tax_dodgers/). În luna iulie 2013, ministrul de finanțe elvețian Eveline Widmer-Schlumpf a declarat că băncile care au cooperat cu autoritățile din Statele Unite ale Americii vor fii absolvite de încălcarea Articolului 271, care interzice colaborarea cu orice entitate străină. În luna august, guvernele celor două țări au semnat un acord de cooperare în vederea identificării cetățenilor americani ce dețin conturi în Elveția și care au eludat fiscul american. (http://www.swissinfo.ch/eng/details-of-swiss-us-banking-deal-outlined/36782498).

Activitățile tuturor băncilor sunt supravegheate în permanență de către Comisia Bancară.

Banca Națională a Elveției asigură stabilitatea mondei naționale și aprovizionarea capitalului, însă cel mai important, este un garant al împrumuturilor ca ultimă resursă către sectorul bancar privat în timpul crizelor financiare. De asemenea, are rol de bancher al Confederației și împreună cu autoritățile cantonale autorizate, participă la colaborări internaționale monetare.

Elveția face o distincție între fraudă, ceea ce înseamnă folosirea unor documente false pentru a induce în eroare și evaziunea fiscală ce se produce doar prin “nedeclararea unor venituri”. Aceste este unul din specificul sistemului bancar elvețian. De aceea autoritățile helvetice nu au desecretizat conturile decât ca ultim resort și după negocieri dure.

Sistemul bancar elvețian constituie unul dintre pilonii pe care se construiește securitatea economică a țării. După cum am arătat, tradiția, capitalul, stabilitatea, siguranța și profesionalismul sunt atuurile principale. Chiar și după seismul bancar, băncile elvețiene rămân printre cele mai sigure din lume, oferind stabilitate și siguranță, insă intr-un mod mai transparent.

Gandirea strategică elvețiană

Generalul-maior în armata elvețiană Edmund Müller descrie în felul următor găndirea strategică a țării sale: “Lecțiile istoriei ne-au învățat că un stat dacă nu este capabil să-și apere valorile spirituale și materiale existente pe teritoriul său, va deveni mai devreme sau mai târziu ținta unor politici de forță și putere. Eforturile noastre de a ne apăra împotriva acestor politici sunt indispensabile. Aceste eforturi trebuie transpuse într-o politică de securitate amplă, exprimate într-o manieră comprehensivă și clară. Guvernul nostru afirmă că vom putea desfășura misiuni de menținere a păcii doar dacă vom avea o politică de securitate solidă. Politica de securitate a unei țări este credibilă doar dacă riscurile sunt evaluate realist și estimarea propriilor capacități este facută precis, iar acestea implementate, sunt capabile să inspire încredere în interiorul țării și respect peste granițe.” (http://www.constitution.org/mil/swiss_report.htm)

Politica de securitate elvețiană are următoarele linii de actiune:

Menținerea păcii și independenței

Menținerea libertății de acțiune

Protecția populației

Apărarea teritoriului (http://www.constitution.org/mil/swiss_report.htm)

Aceste principii sunt atent analizate și selecția lor nu este întâmplătoare. Elvețienii înțeleg pacea doar în raport cu independența, iar acest lucru este exprimat foarte clar în declarația Consiliului Federaș către Adunarea Federală: “Pacea, oricât de mult ne-am dori-o, nu este un scop în mod singular. Menținerea păcii nu poate fi separată de menținerea independenței și nici una nu poate exista fără cealaltă. Scopul nostru este pacea integrată în independență. Ambele aspecte sunt la fel de importante”. (http://www.constitution.org/mil/swiss_report.htm). Se observă că elvețienii nu își imaginează control extern asupra țării lor, diluând conceptul de “pace” în sens singular, legându-l de “independență” pentru a-i atribui sens complex și importanță strategică.

Având deja definite obiectivele politicii de securitate, gândirea strategică elvețiană abordează amenințările din mai multe unghiuri; aici apar inovații în strategia de securitate ca „pace relativă” în raport cu războiul indirect, cu războiul convențional, războiul cu arme de distrugere în masă și șantajul nuclear.

Prin această analiză riguroasă a mediului, elvețienii nu idealizează lumea și sunt mereu pregătiți pentru orice situație ce le-ar pune în pericol principiile și libertățile. Sunt conștienți ca pot apărea atacuri pe mai multe fronturi, neașteptate, de aceea spectrul viziunii este larg.

Elvețienii văd armata ca pe un simplu pilon al unui melanj de instrumente strategice necesare atingerii obiectivelor de securitate. Inițiativele pe plan internațional sunt menite să consolideze strategia de apărare și neutralitatea țării, asigurându-și în același timp accesul la resurse și piețe de export. Politicile sociale reprezintă un mijloc strategic de a aduce la cunoștință cetățenilor pericolele existente și de le face comprehensibile tuturor, de la conducere la cetățeanul obișnuit. Politica economică are o structură ce poate asigura țării pe timp de război supraviețuirea. Guvernul elvețian a elaborat o politică economică pe timp de război, prin care se asigură autosuficența. Fiecărui cetățean i se cere să dețină în casă provizii alimentare pentru două luni, iar companiile ce își desfășoară activitatea în industrie și importuri, să păstreze stocuri de materii prime și alimentație. Securitatea din perspectiva elvețiană este abordată printr-o metodologie integrată complexă ce implică toată națiunea. (http://www.constitution.org/mil/swiss_report.htm)

Elveția este un stat mic cu resurse limitate și relief dificil, dar prin pragmatism, strategii atent elaborate și aport civic, reușește să obțină avantaje mari cu minimum de costuri. Sistemul de apărare fiind parte din Constituție și bine cunoscut de către cetățeni, face să fie unanim acceptat și înțeles, și permite mobilizarea unei armate imense fără costurile aferente unei armate profesioniste. Resursele financiare ce ar fi trebuit alocate unei armate profesioniste, au fost distribuite către spitale moderne, bariere, capcane în munți, echipamente, tehnologie, armament pus la dispoziția civililor, pe scurt, un adevărat mecanism de descurajare și credibilitate.

Însă, cel mai important aspect din această gândire strategică este voința elvețianului de a lupta împotriva oricui, cu orice pret, până la capăt. Pe voința acestei nații s-a construit strategia de securitate.

Materplan-ul militar elvețian

Masterplan-ul în domeniul securității transformă directivele pe termen lung în măsuri practice ce aparțin de doctrina de securitate, de organizare, antrenamente, achiziții de echipamente, personal militar, finanțe, infrastructură, și IT și se lansează pe o perioadă de opt ani. Aceste măsuri rezultă din strânsa legătura dintre capabilitățile dezirabile în viitor și cele deținute în prezent. (http://www.vtg.admin.ch/internet/vtg/en/home/themen/masterplan.html)

Planul lansat în 2014 si valabil până în 2022, îmbunătățește controlul asupra comunicațiilor Swiss Security Alliance (SVS) din cadrul forțelor armate, obiectivul fiind fortificarea liniilor de comunicare și crearea unui singur nod de comunicații mai sigur pentru a procesa informații sensibile în deplină siguranță. (http://www.vtg.admin.ch/internet/vtg/en/home/themen/masterplan.parsysrelated1.12895.downloadList.90539.DownloadFile.tmp/masterplan2014shortversion.pdf)

Noile drone de tip Reconassaince Drone 95 vor fi îmbunătățite prin mărirea autonomiei de zbor și montarea unor noi senzori de mișcare mai performanți. Pentru a reduce costurile și timpul de diseminare a informațiilor, în cazul forțelor terestre, sistemul de supraveghere aerian va funcționa în tandem cu cel terestru, acest sistem fiind ajutat de o nouă generație de senzori ce poartă denumirea de Tactical Reconaissance System. Sistemul de supraveghere și apărare aeriană ce urmează a fi implementat poartă numele de BODLUV. Capabilitățile sunt dezvoltate în raport cu nevoile armatei, insă nu este singurul factor. În cazul unui atac terestru, reacția va fi una de conservare, în sensul minimizării pierderii și maximizării daunelor advresarului. Cu alte cuvinte, se preferă calitatea în detrimentul cantității. Acest lucru se realizează prin supravegherea permanentă a teritoriului și prin accesul populației la imagini în timp real, pentru a permite o mobilizare generală rapidă. . (http://www.vtg.admin.ch/internet/vtg/en/home/themen/masterplan.parsysrelated1.12895.downloadList.90539.DownloadFile.tmp/masterplan2014shortversion.pdf)

Planul are în vedere și avertizarea timpurie în caz de harazd natural și îmbunătățirea acesteia prin modernizarea echipamentelor specifice.

Noile proiecte imobiliare sunt dezvoltate cu infrastructură solidă și rezistentă, cu pereți mai groși decât un proiect obișnuit din altă țară, tocmai pentru a preveni orice risc și pentru a rezista în cazul unui conflict armat.

Suportul pentru pace va fi realizat în tandem cu operațiunile desfășurate în prezent, urmărindu-se îmbunătățirea randamentului în coordonare, managementului și implementării deciziilor în sectorul militar. . (http://www.vtg.admin.ch/internet/vtg/en/home/themen/masterplan.parsysrelated1.12895.downloadList.90539.DownloadFile.tmp/masterplan2014shortversion.pdf).

Sistemele defensive anti-tanc BB-77 Dragon, Panzer-faust (RPG) și sistemul APC au fost înlocuite cu un sistem polivalent anti-tanc ce este capabil să îndeplinească funcția celorlalte trei, însă cu avantujul de a avea o singură unitate ce poate fi mai ușor de mobilizat și utilizat, dar și cu dezavantajul de a nu fi la fel de eficiente.

Achiziționarea unor poduri mobile va facilita pătrunderea în zone greu accesibile a diviziilor motorizate. Vehiculele motorizate vor fi înlocuite cu unele ce se pot deplasa pe orice tip de teren, în orice condiții cu scopul de a îmbunătăți mobilitatea trupelor și viteza de acțiune. De asemenea toate vechiculele armatei elvețiene sunt in curs de echipare cu sistemul EURO 5, pentru a proteja mediul înconjurător.

Pentru a operaționaliza acest Masterplan, guvernul elvețian estimează că se vor chelui până în 2022 aproximativ 6.3 miliarde de franci elvețieni. Este o sumă consistentă pentru o țară de mărimea Elveției, însă pentru aceasta, procurarea de echipament ieftin nu este o alternativă din cauza lipsei de calitate și fiabilitate, ceea ce ar afecta insăși doctrina de securitate.

De remarcat cum Elveția pune accent pe calitate, operaționalitate și polivalență. Această abordare permite statului să fie eficient, să valorifice la maxim fiecare avantaj deținut, și să obțină randament cu minim de cheluieli, fără a dilua calitatea. Acest Masterplan este o exprimare a gândirii și meticulozității elvețiene cu privire la securitatea sa, și o viziune asupra desfășurării evenimentelor viitoare din arena internațională.

Doctrina militară a Elveției

Intrată în poziție de luptă, Armata Elvețiană se tranformă într-o forță convențională. Doctrina militară prevede întâmpinarea adversarului la graniță declarându-i-se război total. Aceasta este o abordare diferită față de cea din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care prevedea abandonarea zonelor de câmpie și retragerea în munți. (http://www.constitution.org/mil/swiss_rpt.pdf)

În caz de mobilizare, teritoriul Elveției este împânzit cu 4000 de obstacole și bariere ce pot fi activate instant, 2000 de dispozitive de demolare ce pot arunca în aer puncte cheie ale infrastructurii critice, poduri retractabile ce pot face inaccesibile locuri strategice, echipamentele de producție industrială vor ieși din uz, nivelul apei din 900 de baraje va scădea, și rezervoarele de combustibil vor fi aruncate în aer. Practic țara devine inutilă pentru inamic, nu se poate deplasa, nu are ce construi, nu are cu ce să se alimenteze. (http://www.constitution.org/mil/swiss_rpt.pdf)

Relieful Elveției face ca deplasarea inamicului să fie predictibilă-regiune de câmpie înaltă situată între două elemente muntoase. Ruta previzibilă pe care ar putea veni inamicul este fortificată și apărata suplimentar de cele trei corpuri ale armatei plus Forțele Aeriene. Practic, ruta este blindată, facand-o neatractivă și periculoasă. Strategia elvețiană este ca fiecare centimetru din teritoriul său să poată fi cucerit doar cu pierderi inestimabile din partea adversarului. În situația în care Armata este înfrântă, doctrina elvețiană prevede continuarea luptei de rezistență pasivă și activă, cu orice mijloace, în regim de gherilă. (http://www.constitution.org/mil/swiss_report.htm)

Combinația dintre rezistența civilă, forțele armate și distrugerea componentelor industriale, de comunicare și transport reprezintă o strategie de descurajare. Mesajul transmis unui eventual beligerant este: după un război costisitor, lung și sângeros, pe un teren dificil, nu vei câștiga nimic de valoare. Te vei alege cu un teritoriu ostil, pustiit de bunuri materiale, va trebui să faci fața la opt milioane de locuitori motivați și înarmați gata să se sacrifice, și în cazul în care vei învinge, va trebui să reconstruiești totul. Merită?

Sintagma “Elveția este înarmată până în dinți” nu este o glumă. Accesul civil la arme este facilitat de stat, elvețienii sunt colecționari de arme, tradiția armelor este înrădăcinată în cultura helvetică iar vânătoarea este sport național. Iată câteva argumente prin care un cetățean obișnuit va deține cel puțin o armă. Tradiția spune că în fiecare casă din Țara Cantoanelor exista cel puțin trei arme. O forță ocupantă va avea de înfruntat cetățeni bine înarmați și cunoscători în domeniul armelor.

Concluzii

Elveția rămâne o nebuloasă a sistemului internațional. Această țară nu are un anumit segment ca punct forte. Realitățile nu întotdeauna prietenoase au facut-o să își creeze un sistem forte. Sistemul bancar a permis ca țara să devină un depozit valutar al străinilor prezentând siguranță și încredere, diminuând tentația de a o ataca și chiar stârnind simpatie; politica de securitate clară și nivelul ridicat al educației asigură o percepere corectă a riscurilor de către populație; stagiul militar obligatoriu și selecția riguroasă asigură o bună pregătire a militarilor; voința populației de a-și apăra țara cu orice preț; exigența calității, sunt câteva elemente ale sistemului elvețian de apărare și nu numai. Sunt câteva elemente pe care se bazează însăși existența și buna funcționare a țării. Contopirea acestora asigură Elveției o poziție de frunte în sistemul internațional.

Vecini beligeranți, catastrofe mondiale, schimbări de sisteme politice, revoluții însă Țara Cantoanelor le-a privit detașat. Cum a fost posibil? Unitate în diversitate, patriotism, pregătire temeinică, respect pentru cel de alături, disponibilitatea de a se face utilă, planificarea și seriozitatea sunt câteva aspecte ce le-am demonstrat în lucrare și care au adus Elveția unde este astăzi. Cifrele vorbesc de la sine.

Contribuția personală

Subiectul în sine nu a mai fost abordat într-o lucrare științifică în limba română din cercetările mele, și am considerat ca merită abordat datorită complexității si particularităților Elveției, elemente ce nu pot fi găsite în alte studiuri de caz pe alte țări. Am avut ocazia să ma cosult cu cetățeni elvețieni rezidenți în România și să aflu în detaliu gândirea și abordarea unei persoane ce a trăit în acel spirit.

Această lucrare s-a realizat prin cercetare calitativă, am abordat subiectul naturalist, expunând realitatea elvețiană nealterată. Am folosit metode ca analiza de documente și povestiri ale unor cetățeni elvețieni care să mă ajute să ințeleg cât mai bine fenomenul într-un mod autentic și interactiv.

Bibliografie

Paul Robinson 2010, Dicționar de securitate internațională, Cluj-Napoca: Editura Publishing

Barry Buzan, Ole Waver, Jaap de Wilde 2011, Securitatea, Cluj-Napoca: Editura Publishing

Dan Dungaciu, Darie Cristea, Sultana Popescu 2012, Doctrine, strategii, politici, București: Editura Institutul de Științe Sociale și Relații Internaționale

Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu 2006, Manual de Relații Internaționale, Iași: Editura Polirom

Alexander Wendt 2011, Teoria socială a politicii internaționale, Iași: Editura Polirom

Joseph Nye 2012, Viitorul puterii, Iași; Editura Polirom

Mircea Malița 2007, Jocuri pe scena lumii, București: Editura C.H Beck

Ion M. Anghel 2011, Dreptul diplomatic și Dreptul consular, București: Editura Universul Juridic

THE TIMES 2009, Atlasul geografic al lumii, București: Editura Corint

Joelle Kuntz 2011, Scurtă istorie a Elveției, București: Editura Rao

Septimiu Chelcea 2007, Metodologia cercetării socioclogice, București: Editura Economic[

http://www.rand.org/content/dam/rand/pubs/monograph_reports/2007/MR1061.pdf . pagina 59

http://fumn.eu/este-romania-in-razboi-hibrid-ungaria-destabilizatorul-nato-interviu-cu-dan-dungaciu/

http://www.apcss.org/Publications/Vuving%20How%20soft%20power%20works%20APSA%202009.pdf . Alexander Vuving, Toronto 2009, p. 8

http://www.un.org/en/documents/charter/chapter7.shtml

https://www.scribd.com/read/248167646/Man-the-State-and-War-A-Theoretical-Analysis . pagina 126

http://www.jstor.org/discover/10.2307/2145138?uid=3738920&uid=2&uid=4&sid=21106397925831 . pagina 485

https://guessoumiss.files.wordpress.com/2011/08/the-evolution-of-international-security-studies.pdf . pagina 19

https://www.uni-erfurt.de/fileadmin/public-docs/Internationale_Beziehungen/BA_Einfuehrung_in_die_IB/BUZAN%20+%20WAEVER+%20WILDE_%201998_Security_CH%201+2.pdf . pagina 7

http://bern.mae.ro/node/484

http://www.journaldunet.com/economie/magazine/1148515-classement-pib/

http://www.seco.admin.ch/themen/00374/00384/?lang=fr document pdf. du mars 2015

http://www.france24.com/fr/20140518-suisses-rejettent-salaire-minimum-referendum-vote-smic

http://www.edk.ch/dyn/16342.php

http://www.vtg.admin.ch/internet/vtg/fr/home/militaerdienst/rekrut/rekrutierung.parsys.67113.downloadList.19903.DownloadFile.tmp/92055f.pdf

http://money.cnn.com/2015/03/19/news/switzerland-tax-evasion/

http://www.manager.ro/articole/financiar-bancar/analiza-istoria-palpitanta-a-sectorului-bancar-din-elvetia-16136.html

http://www.swissinfo.ch/eng/tax-evasion-case_ex-ubs-executive-weil-finally-faces-us-court/41056960

http://www.boston.com/news/nation/washington/articles/2009/02/20/us_wants_swiss_bank_ubs_to_identify_tax_dodgers/

http://www.swissinfo.ch/eng/details-of-swiss-us-banking-deal-outlined/36782498

http://www.constitution.org/mil/swiss_report.htm

http://www.vtg.admin.ch/internet/vtg/en/home/themen/masterplan.html

http://www.vtg.admin.ch/internet/vtg/en/home/themen/masterplan.parsysrelated1.12895.downloadList.90539.DownloadFile.tmp/masterplan2014shortversion.pdf

.