Securitate Si Insecuritate
CUPRINS
-Pagină albă-
INTRODUCERE
Procesul de globalizare, intensificat în ultimele trei decenii părea a aduce speranțele la pace, securitate, prosperitate și un nivel de trai decent nu numai în lumea occidentală. Lumea părea un loc mai sigur și mai omogen – clasa de mijloc ridicându-se treptat în Europa de Est și Asia, odată cu îmbrățișarea confortului și principiilor capitalismului. Pacea globală, care în timpul Războiului Rece era amenințată de conflictul nuclear, părea până de curând garantată de comerț și consum.
Trăim într-o lume în care securitatea și pacea depind de înțelegerea profundă a cauzelor conflictului, ale instabilității sociale și politice și a unei întregi game de alte aspecte ale societății globale. Eșecul în a înțelege complexitatea problemelor de securitate nu face decât să le agraveze.
Odată cu sfârșitul Războiului Rece a fost lărgit înțelesul conceptului de securitate. Diferențele dintre interesele statelor, corelate cu resursele limitate de care acestea dispun, au determinat adâncirea diferențelor dintre problemele, actorii și soluțiile specifice/specifici mediului de securitate. Sensul transformării a fost de la un concept tradițional, în cadrul căruia amenințările militare și răspunsul de aceeași natură sunt plasate în centrul politicii și analizei de securitate internațională, la unul lărgit, ce accentuează problemele nonmilitare de securitate, inclusiv cele de natură internă și impactul asupra securității indivizilor umani și a statelor. Insuficiența sferei de cuprindere a conceptului tradițional de securitate a dat naștere la o serie de interogații vizând tipul valorilor care trebuie protejate, posesorul/posesorii acestora, entitatea care le amenință, măsurile prin care pot fi protejate, furnizorul mijloacelor și instrumentelor pentru realizarea stării de securitate, cel/cei care suportă costul furnizării securității.
Starea mediului de securitate actual este rezultatul comportamentului actorilor statali, non-statali sau chiar a indivizilor care par să provoace teoriile tradiționale ale securității. Globalizarea și teoria păcii democratice au transformat relațiile internaționale, îndepărtând politicile tradiționale de afirmare a puterii din agenda națională a majorității actorilor.
Procesul de globalizare a condus la apariția unor actori non-statali violenți, cu obiective milenariste pe care caută să le realizeze prin mijloace teroriste, aducând provocări ordinii internaționale construită în jurul statelor-națiuni.
Această evidențiere nu este întâmplătoare, ci bazată pe faptul că, deși prezent și anterior încheierii războiului Rece, procesul de globalizare a cunoscut o intensificare după 1990, prin evoluția sa afectând majoritatea funcțiilor statului, și printre acestea și securitatea națională.
Astfel, modul de percepere a securității, fie că este vorba de nivelul național, cel regional sau internațional, a fost inextricabil legat de echilibrul de putere, variabila dilemei de securitate și evident, de factorul cursei înarmărilor. Argumentul prin care ne susținem această afirmație este relaționat momentului menționat anterior, care a coincis cu începutul Războiului Rece, când proiectarea politicilor de securitate a SUA a condus la atenuarea sau chiar dispariția delimitării dintre securitatea națională și securitatea globală.
Trebuie să menționăm că diversele transformări ale conceptului de securitate s-au petrecut în mod evident ca urmare a transformărilor de pe scena internațională. Considerând încheierea Războiului Rece un punct major de referință pentru schimbările generate de dezechilibrarea balanței de putere, a bipolarității, putem afirma că vechiul sistem de securitate constituit sub umbrelele nucleare ale celor două superputeri, prin menținerea parității strategice relative între blocurile militare nu a putut rezista presiunii exercitate de factorii economici, politici sau sociali. Prin urmare, procesul de abordare a priorităților agendei de securitate a suferit o serie de transformări, acestea nemaifiind instrumentate prin mijloace exclusiv militare, ci prin acțiuni de natură politică, economică, culturală etc., corelate noilor perspective deschise de însăși desfășurarea concretă a evenimentelor pe scena relațiilor internaționale.
Noțiunea „securitate” se proiectează peste numeroase domenii ale vieții sociale și nici o modalitate de abordare, chiar de pe poziții ideologice nu poate face abstracție de necesitatea proiectării ei în numeroasele domenii ale vieții sociale. Aceasta explica de ce în ultimii ani au apărut tot mai frecvent în discursul politic, sintagme derivate din termenul de securitate, cum ar fi cele de „securitate politică”, „economică”, „militară”, „publică”, „alimentară”, „socială”, „ecologică”, „sanitară”, „informațională”, „a comunității” etc., „securitate internațională”, „mondială”, „regională”, „națională”, „colectivă”, „comună”, sintagme folosite în relație atât cu mediul internațional, cât și cu cel național de securitate.
Conceptul de „securitate” s-a definit în contextul acțiunii de normare socială, expresia capacității și necesităților de cunoaștere, prevenire și contracarare a amenințărilor la adresa statelor. Dacă noțiunea de securitate exprimă dezideratul de a fi la adăpost de orice amenințare și pericol și de a fi protejat și apărat, în orizontul raționalității umane, conceptul de securitate devine operațional în orizontul investigărilor științifice, indiferent de subiectul față de care operează.
Din noțiunea “securitate” au derivat și o serie de noțiuni sau expresii cum sunt politici, strategii, concepții, sisteme, structuri, instituții, doctrine, teorii, planuri, mecanisme etc., toate subsumate domeniului securității.
Deși există o literatură amplă și diversă referitoare la domeniul securității naționale, aspectele relaționate transformării conceptului de securitate sub influența procesului de globalizare sunt destul de puțin reprezentate, ceea ce a făcut ca demersul nostru științific să reprezinte o adevărată provocare. Privitor la tema abordată în prezenta lucrare, literatura de specialitate în domeniile securității și globalizării dispune de o gamă variată de abordări, numeroși autori îndreptându-și atenția asupra acestor subiecte, abordând însă în mod separat problematicile ridicate de fiecare dintre acestea, doar foarte puțini încercând să abordeze interrelaționat aceste domenii. Există o serie de lucrări clasice asupra securității sau a globalizării, cum ar fi: „Popoarele, statele și teama” a lui Barry Buzan, „Theory of Internațional Politics „ a lui Keneth N. Waltz, „Global Problems and World Worder” a lui McKinlay și Luttle, „Transformări globale. Politică, economie și cultură” din seria lucrărilor străine, și „Globalizarea Securității” a gl. lt. prof. univ. dr. Teodor Frunzeti alături de „Vulnerabilitate, risc, amenințare: securitatea ca reprezentare psihosocială” a Alexandrei Sarcinschi, dintre lucrările autohtone.
Urmare a studiului literaturii relaționate temei abordate, au apărut o serie de interogări obiective, care au constituit, întrucâtva, și punctul de plecare al demersului nostru științific, și anume: cum va influența evoluția procesului de globalizare, securitatea la toate nivelurile ei (național, regional, internațional)? Cum vor reacționa statele? Vor avea instrumentele necesare asigurării securității și stabilității sau se vor transforma în surse de insecuritate la nivel regional și internațional? Care sunt aceste instrumente și mecanisme?Vor prevala, cele de natură militară sau cele de natură non-militară? Cum a influențat procesul de globalizare dimensiunea militară a securității?
Pe cale de consecință, în demersul nostru de cercetare am pornit de la premisa că modul în care anumiți actori statali înțeleg să își aplice politicile de securitate într-un mediu de securitate caracterizat de influențele procesului de globalizare, a condus la transformarea conceptului de securitate, în funcție de interesele naționale ale acestui actor. Acestei premise preliminare li se adaugă în concepția inițială a demersului nostru științific alte câteva premise de lucru, și anume:
existența unei legături între securitatea națională și securitatea globală, prin intermediul modului în care diverși actori înțeleg să-și urmărească realizarea intereselor naționale;
identificarea elementelor cheie ale procesului de globalizare în contextul inter-relaționărilor istorice și conceptuale dintre interesele naționale ale actorilor internaționali majori, evoluția mediului de securitate și cea a procesului globalizării;
percepția că stabilitatea și securitatea depind de acțiunile statului ca actor principal al relațiilor internaționale.
Aprofundarea și sistematizarea dintr-un unghi de vedere atât de particular, cu elemente de analiză concentrate exclusiv pe interrelaționarea dintre securitate și insecuritate, ne-a obligat, totuși, la depășirea unor dificultăți complexe provenite atât din controversata – am putea spune chiar sensibila natură – a tematicii, cât și din lipsa unui consens academic universal, în ceea ce privește elementele teoretice (cum ar fi diversele definiții relaționate globalizării sau diverselor abordări ale conceptului de securitate). Depășirea acestora a fost posibilă prin activitățile de cercetare desfășurate pe parcursul studiilor de masterat, cu sprijinul științific acordat de cercetători și cadre didactice din cadrul Universității Naționale de Apărare „Carol I”.
Capitolul 1
EVOLUȚIA CONCEPTELOR DE SECURITATE ȘI INSECURITATE
Este evident faptul că definiția conceptului de securitate, așa cum s-a conturat între cele două războaie mondiale, s-a schimbat drastic în ultimele decenii. Deosebirile dintre interesele statelor, cu resursele limitate de care acestea dispun, au determinat adâncirea diferentelor dintre problemele, actorii și soluțiile mediului de securitate. Sensul transformării a fost acela de la un concept tradițional specific perioadei Războiului Rece, în cadrul căreia amenințările militare și răspunsul de aceeași natură centrul politicii și analizei de securitate internațională la unul lărgit, ce accentuează problemele nonmilitare inclusiv cele de natură internă, și impactul acestora asupra securității indivizilor umani și a statelor. Insuficiența sferei de cuprindere a conceptului „tradițional” de securitate a generat o serie de interogații vizând tipul valorilor care trebuie protejate, posesorul sau posesorii acestora, entitatea care le amenință, măsurile prin care pot fi protejate, furnizorul mijloacelor și instrumentelor pentru realizarea stării de securitate, cel sau cei care suporta costul furnizării securității etc.
Din cauza mutațiilor intervenite în cadrul mediului internațional de securitate s-a schimbat și relația dintre diferitele dimensiuni ale securității, în sensul modificării priorităților. Centrarea atenției pe dimensiunea militară a securității nu mai este suficienta pentru a asigura securitatea și a câștiga războiul împotriva terorismului sau a celorlalte tipuri de amenințări asimetrice.
Realizarea securității depinde de abordarea concomitentă a cel puțin șase dintre dimensiunile sale (militară, politică, economică, socială, culturală și de mediu), alături de cea psihosocială, considerată cea mai importantă dintre ele. Aceasta deoarece trăim într-o perioadă în care securitatea și pacea depind de cunoașterea profundă a cauzelor conflictului, a instabilității sociale și politice și a unei întregi game de alte aspecte ale societății noastre globale interconectate, iar eșecul în a înțelege complexitatea problemelor de securitate nu face altceva decât să le agraveze.
Pentru a răspunde, în viitor, nevoilor și cerințelor de securitate formulate de către actorii individuali, naționali și chiar internaționali, este nevoie de o nouă teorie sau chiar de o nouă paradigmă a securității.
Analiza securității presupune, în primul rând, stabilirea unui obiect de referința care să se reflecte în definiția conceptului. De-a lungul timpului au fost prezente în analiză cel puțin trei categorii de astfel de obiecte: statul, apoi referenți alternativi (societatea, economia, mediul etc.) și, nu în ultimul rând, condiția umană.
Securitatea este esențială vieții indivizilor, colectivităților și statelor. Practic, orice domeniu al vieții individuale și sociale are nevoie de securitate. Normalitate socială înseamnă securitate. Insecuritatea este starea de excepție a unei societăți, în aceeași măsură în care conflictul intern sau internațional este o stare excepțională pentru un stat. Există societăți și state care au beneficiat de lungi perioade de securitate, după cum există altele pentru care securitatea a fost doar episodică. Această distincție este evidentă în cazul Suediei și Serbiei, de exemplu.
Există, de asemenea, situații în care, deși statele au avut asigurată securitatea, societățile au fost sistematic supuse unei stări de insecuritate. Este cazul Rusiei sovietice, unde mai multe milioane de cetățeni au fost sacrificați pentru securitatea statului. În țările subdezvoltate, statele nu au mijloacele necesare pentru a asigura securitatea alimentară a cetățenilor, iar exemplul țărilor africane este concludent. În țările în curs de dezvoltare, viata politică și economică este gestionată de guverne slabe și administrații corupte, motiv pentru care procesul de dezvoltare este parazitat de rețele ale corupției și crimei organizate. În țările dezvoltate, deși statele dispun de resurse considerabile, nu pot proteja viata cetățenilor de efectele societății riscului (cum ar fi poluarea, obezitatea, drogurile) sau, și mai elocvent, în ciuda unor sisteme de securitate performante, nu pot garanta viata cetățenilor în fata atacurilor teroriste. Pe plan regional, sunt zone ale lumii relativ ferite de insecuritate, după cum sunt altele frecvent supuse turbulențelor. Comparativ, peninsula scandinavă și peninsula balcanică sunt exemple de regiuni cu regim funcțional diferit al securității. Pe plan global, poluarea și schimbările climatice par a fi cauza unor catastrofe naturale ale căror consecințe, care afectează securitatea tuturor statelor, nu pot fi nici măcar estimate.
Aceste situații, în care securitatea este un produs dificil de obținut și „în cazul celor slabi, și în cazul celor puternici, ne sugerează locul central al securității în organizarea și funcționarea societății. Riscul de securitate, a cărui sursă este activitatea umană și/sau evoluția naturală, a devenit una dintre provocările cele mai evidente la adresa societății contemporane. Activitatea umană generează prin ea însăși riscuri de securitate.
Pe acest fundal, „în care securitatea este un produs perisabil”, se constată un efort academic constant, de mai mulți ani, pentru definirea cât mai exactă și delimitarea cât mai precisă a domeniului securității.
În cazul României, securitatea este unul dintre cele mai perisabile produse, iar obținerea ei a fost preocuparea majoră a statului carpato-danubiano-pontic. De altfel, una dintre funcțiile internaționale ale statului român este aceea de furnizor de securitate. Din punct de vedere istoric, insecuritatea este o lecție pe care românii și-au însușit-o cel mai temeinic.
Termenul de securitate a intrat în circulație după 1945 și s-a impus pe la mijlocul anilor 1970. De aceea, istoria sa este relativ recentă. În Imperiul Roman „Securitas” era zeița ce asigura securitatea imperiului. Sensul roman al expresiei este cel de „libertate în fata amenințării”, așa cum reiese de pe reversul unei medalii emise pe la 250 d.Hr. În timpul împăratului Hostilian. În perioada modernă, sensul său a fost derivat din conceptul medieval de rațiune de stat (raison d'Etat), înțeles ca „stare de necesitate” prin care guvernul unui stat își rezervă o situație juridică ce îi permite să invoce măsuri excepționale pentru asigurarea securității statului.
În literatura curentă, în sens restrâns securitatea se referă la situațiile de urgentă, care constituie excepții, în timp ce în sens larg se referă la situații ce pot duce la excepții dacă nu sunt tratate corespunzător.
Cea mai mare parte a literaturii de referință în domeniul securității apelează la două concepte principale: putere (power) și pace (peace). Conceptul de putere este central în relațiile internaționale și în studiile strategice, în timp ce conceptul de pace este central în studiile de pace (peace studies) și în dreptul internațional. Studiile de securitate sunt revendicate de ambele domenii.
Invocăm literatura internațională de profil pentru ca termenul studii de securitate este deja consacrat în interiorul școlii anglo-saxone (sub numele de security studies), fiind folosit ca atare de mai multe decenii.
Autorii care au abordat securitatea prin intermediul puterii aparțin școlii realiste, în timp ce abordarea securității prin utilizarea conceptului de pace este caracteristică autorilor din școala idealistă/liberală a relațiilor internaționale.
Pe măsură ce asistăm la înăsprirea climatului economic și la tensionarea climatului politic, chestiunile privind accesul la resurse și la piețe de desfacere, coruperea structurilor de stat, problematica conflictelor etnice și religioase, creșterea demografică, sărăcia, terorismul, crima organizată și indiferenta fată de degradarea ecologică devin din ce în ce mai stringente.
Dacă asistăm la o demilitarizare a culturii de securitate, putem vorbi și de „caracterul civil” al acesteia: amenințările de ordin militar s-au diminuat semnificativ, în schimb sunt supuse riscului de securitate populația civilă, identitățile naționale, afacerile, rețelele de transport și de utilități publice, structurile administrative civile, cursul de schimb, băncile, lăcașurile de cult religios, mediul înconjurător etc. Societățile nu mai sunt amenințate militar, însă sunt subminate pe cale politică, economică și culturală.
În același timp, securitatea nu mai este apanajul exclusiv, deși rămâne sarcina principală a structurilor de stat. Cultura de securitate este asimilată de societatea civilă (corpurile profesionale, mediile academice, universitățile, liderii de opinie, ONG-urile, mass-media). Aceasta înseamnă că agenda de securitate se scrie în spațiul public. Securitatea este un registru de urgente publice al celor mai presante probleme politice, militare, economice, societale, ecologice. Imaginea care se asociază, la prima vedere, cu noua Înțelegere a securității este cea a turnului de veghe, a patrulei și a ambulanței. Securitatea identifică, previne și tratează cazurile grave.
Pe scurt, putem vorbi astăzi de un domeniu al studiilor de securitate în curs de delimitare, care și-a câștigat autonomia fată de studiile strategice și de studiile de pace, a incorporat rudimentele teoriilor privind siguranța internă, a devenit un domeniu cu o pronunțată orientare către aspectele civile (politic, economic, societal, ecologic) și înregistrează o subordonare a agendei regionale fată de agenda globală. Securitatea este publică, demilitarizată, civilă și globală.
Literatura de specialitate abordează securitatea prin intermediul a două perspective teoretice dominante: perspectiva realistă și cea idealistă. Așa cum am arătat anterior, în cadrul școlii realiste accentul este pus pe conceptul de putere și pe derivatele ei, și anume politica de putere (power politics) și echilibrul de putere (balance of power). În școala idealistă, războiul este considerat o amenințare majoră derivată din problema securității naționale; eliminarea războiului și instaurarea păcii conduc la eliminarea problemei de pe agenda internațională.
Aceste două orientări dominante au propus perspective ireconciliabile cu soluții contradictorii. Putem cita două exemple.
a) În interpretarea realistă, un actor internațional (stat, alianță) are suficientă securitate dacă deține suficientă putere (militară, politică, economică, informațională). Atentatele de la 11 septembrie 2001 și 7 iulie 2005, războiul din Cecenia au demonstrat că puterea nu garantează în mod absolut securitatea și că statele cele mai puternice din punct de vedere militar se pot dovedi slabe în fata noilor tipuri de amenințări.
b) În interpretarea idealistă, un actor are suficientă securitate dacă se asigură triumful democrației și se instaurează pacea mondială (vezi Fr. Fukuyama și cunoscuta teorie a sfârșitului istoriei). Instaurarea păcii între Est și Vest, înțeleasă ca „pace mondială”, nu a inhibat conflictele regionale, ci dimpotrivă. Evenimentele din Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Ruanda, Afganistan, Irak nu au confirmat o atare ipoteză. Din punct de vedere al securității, viziunile conservatoare sau liberale sunt, teoretic și practic, ireconciliabile.
Securitatea și insecuritatea – delimitări conceptuale
Dicționarele de limbă definesc securitatea drept absență pericolului, drept stare de protecție și de siguranță. Dicționarul Francez de Relații Internaționale definește securitatea atât ca stare de siguranță, cât și ca fenomen cu fațete multiple, ce presupune permanența activităților instituțiilor și organizațiilor specifice pentru a proteja populația.
În Dicționarul de Termeni Militari și Asociați, alcătuit sub auspiciile Departamentul Apărării al S.U.A., securității îi sunt atribuite trei sensuri: măsuri, activități sau echipamente stabilite de către o unitate militară pentru a se proteja de toate acțiunile destinate să îi submineze eficiența; o condiție ce rezultă din stabilirea și menținerea măsurilor de protecție destinate asigurării unei stări de inviolabilitate la acțiuni sau influențe ostile; condițiile care previn accesul persoanelor neautorizate la informații clasificate, care sunt protejate cu scopul asigurării securității naționale.
Realizarea stării de securitate totală este o misiune imposibilă și, de aceea, orice nivel de securitate presupune existența unui anumit nivel de insecuritate.
În definirea securității trebuie avută în vedere o cerință minimă ce se refera la nivelul de analiză, ce poate fi convenit ca fiind unul din următoarele: individual, grupal, național, regional și global.
La nivel individual, securitatea este adesea înțeleasa ca siguranță, iar insecuritatea, ca nesiguranță. Aceasta stare include absența vătămării fizice sau psihologice, amenințările la adresa securității unui individ producând teamă sau anxietate.
Declarația Universală a Drepturilor Omului, în Articolul 3 stipulează faptul că toți indivizii umani au dreptul la ceea ce ONU numește „securitatea persoanei”. Cele mai simple și des întâlnite forme de protecție sunt structurile legale care protejează indivizii de amenințările la adresa securității lor. Acestea includ legile împotriva crimei, vătămării corporale și psihologice, hoției etc., fără a fi insă limitate la acestea.
Statul și asumă responsabilitatea pentru crearea și implementarea unor astfel de reglementări. Conceptul de securitate a individului poate fi legat, într-o primă fază a analizei, de percepția acestuia asupra calității vieții și, din acest motiv, există tendința de a pune semnul de egalitate intre starea de securitate și standardul de viață înalt. Totuși, într-o analiză mai profundă, este nevoie de studierea atât a condițiilor obiective de trai, cât și a celor subiective, create ca urmare a interacțiunilor dintre oameni, reunite în conceptul de reprezentare socială a securității.
Securitatea de grup este similară celei anterioare, deoarece așa cum individul are anumite așteptări în legătura cu securitatea persoanei, la fel se comportă și grupul. Insă, la nivel de grup, unul dintre cele mai importante aspecte ale securității sau insecurității este cel legat de absența ori prezența discriminării. în timp ce un individ poate fi marginalizat din cauza apartenenței sale religioase, etnice sau naționale, atunci când subiectul este un întreg grup, discriminarea este mult mai evidentă și, în același timp, mai ușor de prevenit. Oricare ar fi tipul, natura grupului analizat, securitatea acestuia poate fi definită ca lipsa amenințărilor la adresa identității sale. La fel ca în cazul securității individului, un anumit nivel de securitate a grupului poate fi asigurat de legislație, chiar dacă și aceasta poate fi discriminatorie, conducând la declanșarea unor conflicte.
Nivelul național al securității este, cel mai uzitat în definirea securității. Statul-națiune este actorul care își asumă, de obicei, rolul de garant al securității individului, a grupului și, une-ori, chiar al securității regionale. În schimb, securitatea statului este definită prin totalitatea condițiilor politice, economice, sociale, militare și de mediu necesare garantării suveranității, independenței și promovării intereselor naționale.
Analiza securității la nivel regional necesită, în primul rând, definirea regiunii. Există puncte de vedere care consideră ca regiunea reprezintă „o zonă fizică în cadrul unei națiuni”, iar altele care o definesc ca un ansamblu de provincii, state sau chiar orașe. în studiile de securitate, cea mai uzitată definiție este cea geografică, conform căreia regiunea include un ansamblu de state delimitat de repere fizice geografice. Amenințările la adresa securității regionale se referă atât la cele împotriva intereselor comune ale acestor state, cât și la cele privind securitatea statelor ca entități separate.
Securitatea globală reprezintă un concept relativ nou, ce este în același timp, o oglindire a imaginii ONU, dar și un subiect de controversă din cauza sferei sale uriașe de acoperire. Securitatea globală poate fi subminată ușor de preocupările referitoare la asigurarea unui anumit grad de securitate naționala: dacă o națiune se simte amenințată de alta, atunci securitatea globală nu poate exista atâta vreme cât actori ai lumii sunt în dezacord. De asemenea, securitatea globală este compromisă și de existenta atitudinii de respingere și dezacord afișată de un stat în privința doctrinei de guvernare a altuia.
Nu putem vorbi despre securitate fără a face referire la conceptul de mediu de securitate. Acesta constituie o realitate reprezentata de ansamblul condițiilor, proceselor și fenomenelor politice, diplomatice, economice, sociale, culturale, militare, ecologice și informaționale, interne și internaționale, care determină nivelul de protecție a individului, comunității, statului, zonei, regiunii pe timpul promovării propriilor interese.
Securitatea individului uman reprezintă o stare condiționata atât de factori obiectivi, determinați de absenta sau controlul riscurilor, pericolelor și amenințărilor la adresa existentei sale, cât și de factori subiectivi, rezultați din percepția modului în care ii sunt sau pot fi prezervate existenta, valorile și interesele atât individual, cât și în cadrul grupului din care face parte. La nivel social, starea de securitate, ca și percepția acesteia constituie rezultante ale unui proces de formare și gestionare asumat de indivizi, structuri sau grupuri specializate, formale sau informale.
Până la încercările de conceptualizare, securitatea a fost o zona de preocupări și activități specifice pentru individ și pentru societate, din cele mai vechi timpuri, chiar dacă acestea nu au fost exprimate prin termenul de securitate sau prin sintagme în componenta cărora intra acest termen. Starea reală și sentimentul de securitate au fost obținute atunci când, în relaționarea cu mediul, în exploatarea resurselor vitale, în păstrarea proprietății, omul, colectivitatea au putut anticipa, evita, rezista sau înlătura amenințările și pericolele.
Astfel, au fost perioade când atenția a fost direct focalizata asupra problemelor esențiale ale războiului și păcii. Întrucât războiul a fost dintotdeauna sursa majoră de amenințare la adresa existentei omului și colectivităților umane, pacea a fost percepută ca o formă de securitate și apreciată chiar mai mult decât alte valori definitorii pentru condiția umană.
În vremurile de relativă liniște, oamenii își pun, de obicei, următoarea întrebare: la ce bun să trăiești dacă nu ai parte de dreptate și libertate? Când apare războiul mulți se întreabă: la ce bun libertatea fără o putere care sa poată institui și menține condițiile păcii? Că viața este mai importantă decât dreptatea și libertatea, se consideră a fi o axiomă. Așa gândesc Sf. Augustin, Luther, Machiavelli, Bodin și Hobbes. Dacă alternativa tiraniei este haosul și dacă haosul înseamnă război al tuturor împotriva tuturor, atunci este de înțeles sa înduri tirania. În lipsa ordinii și a păcii nu te poți bucura de libertate.
A da o definiție unui termen este un lucru relativ simplu. Adevărata problemă intervine atunci când aceasta trebuie sa fie general acceptată printre teoreticieni. Departe de mine gândul ca aș reuși așa ceva. Încercarea mea în acest capitol este de a clarifica ceea ce înțelegem noi în momentul când folosim termenii securitate, securitate mondială, europeană, regională etc.. „Atunci când căutam o bibliografie conceptuală adecvată despre securitate”, observa profesorul Barry Buzan, constatăm că „nu există o școală de gândire coerentă”.
În ciuda încercărilor unui număr mare de specialiști de a găsi o formulare clară precisă și cuprinzătoare a conceptului de securitate, majoritatea definițiilor acceptate la nivel internațional scot în evidentă diverse caracteristici, ale securității, în special cum ar fi valorile naționale, durata și intensitatea amenințărilor, lipsa războiului, modul de viață acceptabil ș.a.
Noțiunea “securitate”, care provine din latinescul securitas-atis înseamnă ,,faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere și liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol.
Noțiunea de securitate semnifică situația în care o persoană, grup de persoane, stat, alianțe, în urma unor măsuri specifice adoptate individual sau în înțelegere cu alți actori, capătă certitudinea că existența, integritatea și interesele lor fundamentale nu sunt primejduite.
Se observă, astfel, că, încă de la prima treaptă a definirii acestui termen, lucrurile nu sunt foarte clare, deoarece, dacă lipsa unei primejdii poate fi înțeleasă mai ușor, nu așa stau lucrurile în cazul stării de încredere și liniște. Astfel, putem afirma fără riscul de a greși că există o sumedenie de condițiile care trebuie îndeplinite pentru a da unui individ această stare și numai unele din caracteristicile umane și calitățile memoriei – precum uitarea –, îl ajută pe om sa trăiască senzația stării de încredere și liniște.
Plecând de la ideea prezervării funcțiilor statului și de la permanenta anarhiei, Barry Buzan prezintă trei condiții importante pentru delimitarea conceptului de securitate:
a) statele sunt principalul obiect referențial al securității, întrucât ele sunt atât cadrul de organizare a ordinii sociale, cât și sursa cea mai înaltă a autorității de guvernare;
b) chiar dacă statele sunt principalul referențial al securității, dinamica securității naționale este relațională și interdependentă între state; securitatea internațională se referă astfel la condițiile din sistem care determină modul în care statele se percep în siguranță unele față de altele;
c) în condiții de anarhie, securitatea este relativă, niciodată absolută; relațiile competitive, îndeosebi în economie, sunt inevitabile; procesele politice și instituțiile absorb tensiunile, dar nu le pot elimina total; instabilitatea sistemului anarhic este o variabilă ce nu poate fi eliminată complet.
Până la încercările de conceptualizare, securitatea a fost o zonă de preocupări și activități specifice pentru individ și societate, din cele mai vechi timpuri, chiar dacă acestea nu au fost exprimate prin termenul de securitate sau prin sintagme în componenta cărora intra acest termen. Starea reala și sentimentul de securitate au fost obținute atunci când, în relaționarea cu mediul, în exploatarea resurselor vitale, în păstrarea proprietății, omul, colectivitatea au putut anticipa, evita, rezista sau înlătura amenințările și pericolele.
Definițiile conceptului de securitate, diverse în funcție de curentele de gândire politică, au în centrul atenției interesele naționale, valorile fundamentale, capacitatea de supraviețuire, rezistenta la agresiune, ameliorarea calității vieții, întărirea capacității de apărare a statelor, îndepărtarea amenințărilor, emanciparea ființei umane. Marea majoritate a specialiștilor definesc securitatea drept „absența amenințărilor militare și nonmilitare care pot aduce atingere valorilor centrale, pe care o persoană sau o comunitate dorește să le promoveze sau să le păstreze, și care implică și riscul utilizării forței”
Securitatea reprezintă, în principiu „acea stare de fapt care pune la adăpost de orice pericol extern și intern o colectivitate sau un stat oarecare, în urma unor măsuri specifice, ce sunt adoptate și care asigură existența, independența, suveranitatea, integritatea teritorială a statului și respectarea intereselor fundamentale”.
Securitatea este esențială vieții indivizilor, colectivităților și statelor. Practic, orice domeniu al vieții individuale și sociale are nevoie de securitate. Normalitatea socială înseamnă securitate. Insecuritatea este starea de excepție a unei societăți, aceeași măsură în care conflictul intern sau internațional este o stare excepțională pentru un stat.
Termenul de securitate este de uz general în relațiile internaționale și în alte discipline și pare să fie acceptat ca un concept central organizator.
Securitatea este un concept relațional, care presupune o ajustare permanentă a unui set de parametri interni la condițiile mediului internațional, un proces cu o dinamică variabilă, orientat spre prezervarea spațiului și valorilor proprii.
Conceptul de securitate a intrat și în preocuparea organizațiilor internaționale potrivit unui studiu al O.N.U., există securitate atunci când statele estimează că pericolul de a suferi un atac militar, presiuni politice sau constrângeri economice este nul, și că ele pot, din această cauză, să-și urmeze liber dezvoltarea.
În capitolul I, art. 2 din Carta Națiunilor Unite, O.N.U. afirmă: „Toți membrii trebuie să își rezolve disputele internaționale prin mijloace pașnice, manieră în care pacea, securitatea și justiția internațională nu sunt puse în pericol. Toți membrii trebuie să se abțină, în relațiile lor internaționale, de la amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat sau în orice altă manieră care contravine scopurilor O.N.U.. Nimic din prezenta Cartă nu trebuie să autorizeze ON.U. să intervină în probleme ce țin în esență de jurisdicția internă a oricărui stat, nici nu trebuie să inițieze asemenea pretenții de acord întemeiate pe prezenta Cartă.
Într-o altă formulare adoptată de către NATO, securitatea înseamnă „starea realizată atunci când informațiile, materialul, personalul, activitățile și instalațiile sunt protejate contra spionajului, sabotajului, subversiunii și terorismului, cât și contra pierderilor și divulgărilor neautorizate”.
Tot NATO definește, în același document, conceptul de securitate astfel:
„Art. 2- Părțile vor contribui la dezvoltarea continuă a relațiilor internaționale de pace și prietenie prin consolidarea instituțiilor libere, prin facilitarea unei mai bune înțelegeri a principiilor pe baza cărora sunt fondate aceste instituții și prin promovarea condițiilor de asigurare a stabilității și bunăstării. Ele vor căuta să elimine conflictele din politicele lor economice internaționale și vor încuraja colaborarea economică bilaterală sau multilaterală.
Art. 3 – Pentru a asigura realizarea într-un mod mai eficace a obiectivelor prezentului Tratat, părțile, acționând separat sau în comun, continuu și eficient, prin dezvoltarea propriilor lor mijloace și oferindu-și asistență mutuală, vor menține și vor crește capacitatea lor individuală și colectivă de rezistență împotriva unui atac armat.
Art. 4 – Părțile se vor consulta între ele de fiecare dată când, după părerea uneia dintre ele, va fi amenințată integritatea teritorială, independența politică sau securitatea uneia dintre părți.
Art. 5 – Părțile convin asupra faptului că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, petrecut în Europa sau America de Nord, va fi considerat drept un atac îndreptat împotriva tuturor părților semnatare și, în consecință, convin asupra faptului că, dacă se petrece un asemenea atac, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului de legitimă apărare individuală sau colectivă, recunoscută de articolul 51 din Organizația Națiunilor Unite, va acorda ajutor părții sau părților astfel atacate, întreprinzând imediat, individual sau în acord cu celelalte părți, orice acțiune pe care o va crede de cuviință, inclusiv folosirea forței armate pentru a restabili și asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord. Orice atac armat de această natură orice măsură luată în consecință vor fi aduse imediat la cunoștința Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta atunci când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru restabilirea păcii și a securității internaționale”.
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa își prezintă propria concepție de securitate în Carta pentru Securitate Europeană:
„Fiecare stat participant are drept la securitate. Reafirmăm dreptul inalienabil al fiecărui stat participant și al tuturor statelor participante la libertatea de alegere a propriilor angajamente de securitate, incluzând tratatele de alianță, așa cum sunt emise. De asemenea, fiecare stat are dreptul la neutralitate. Fiecare stat participant va respecta drepturile celorlalte în aceste privințe. Ele nu își vor securitatea în detrimentul securității altor state. Ne vom construi relațiile conformitate cu conceptul de securitate comună și comprehensivă, ghidat de parteneriat egal, solidaritate și transparență. Securitatea fiecărui stat participant este inseparabil legată de securitatea celorlalte state. Ne vom adresa dimensiunilor umană, economică, politică și militară ale securității ca la un întreg”.
Uniunea Europeană, la rândul ei, a elaborat în anul 2003 o Strategie de Securitate Europeană în care se precizează, printre altele principalele amenințări și provocări globale și se concluzionează astfel: „Trăim într-o lume în care există pericole, dar și posibilități noi. Uniunea Europeană poate avea o contribuție majoră atât în confruntarea cu aceste amenințări, cât și prin prezentarea posibilităților existente. O Uniune Europeană activă și capabilă va avea o influență mai mare lume. Acționând astfel, vom contribui la realizarea unui sistem multilateral eficient care să creeze o lume mai corectă, mai sigură și mai unită”.
Situațiile în care securitatea este un produs dificil de obținut sugerează locul central al securității în organizarea și funcționarea societății. Riscul de securitate, a cărui sursă este activitatea umană și/sau evoluția naturală, a devenit una dintre provocările cele mai evidente la adresa societății contemporane. Activitatea umană generează prin ea însăși riscuri de securitate.
Varietatea definițiilor utilizate pentru a descrie acest termen demonstrează faptul că, deocamdată, problematica securității este departe de a fi pe deplin clarificată. Situația este cauzată de faptul că toate sensurile existenței umane sunt construite prin definiții rezultate din experiența perceptivă a indivizilor. Astfel, realizarea stării de securitate, indiferent de nivelul și domeniul la care ne raportăm, este îngreunată de uriașa varietate a valorilor și intereselor oamenilor, ce, adesea, intră în contradicție, creând temeri asupra securității individuale, naționale, statale, suprastatale.
„Starea de securitate” este expresia capacității de gestionare a proceselor sociale în concordanță cu necesitățile sociale. Orice națiune ajunge la „starea de securitate” printr-un complex de procese sociale organizate, evolutive, în care se implică oamenii cu competențe profesionale și socializante și organizațiile cu funcții explicite. Definitorii pentru a răspunde la întrebarea: când o națiune se află în „starea de securitate”?, sunt continuitatea, identitatea și capacitatea de reproducere performantă, care se intercondiționează și se influențează reciproc.
Fără a menționa multitudinea de definiții care au fost sau sunt date securității considerăm că în contextul abordărilor de tip sistemic, care au ca subiect statul, starea de securitate decurge îndeosebi din stabilitatea socială, ca o premisă a stabilității universale.
În funcție de natura relațiilor pe care statele au reușit să le realizeze, conceptul securitate poate fi considerat ca: pace internă (stabilitatea și echilibrul necesar socio-organizărilor pe care le gestionează) și pace internațională (relația de echilibru și stabilitate internațională, orientată spre prevenirea conflictelor și cooperare); situația în care un stat, în urma unor măsuri specifice adoptate individual sau în înțelegere cu alte state, dobândește certitudinea că existența, integritatea și interesele sale fundamentale nu sunt periclitate; starea în care un stat sau un grup de state poate/pot acționa neîngrădit pentru promovarea intereselor proprii, în condițiile respectării normelor și intereselor generale adoptate și recunoscute pe plan internațional.
Redefinirea conceptului de securitate se desfășoară într-un context în care actorii statali și nonstatali au viziuni diferite asupra provocărilor la adresa securității, în conformitate cu tradiționala distincție intre nord și sud din relațiile internaționale: nordul și-a centrat atenția pe terorism și armele de distrugere masă, în timp ce sudul este preocupat de sărăcie și subdezvoltare.
Starea de securitate se construiește procesual-organic pe fundamentul puterii economice, puterii militare, puterii umane, puterii mediatice etc., care sunt expresii ale capacității de procesare performantă a informațiilor sociale. Realizarea stării de securitate impune elaborarea unor strategii naționale, construite și utilizate de fiecare națiune pentru a se menține în „starea de securitate”
1.2. Teoreticieni și curente
Studiile de securitate din anii '70, deși nu au luat amploare în acea perioada, sunt deosebit de importante pentru a înțelege evoluția ulterioara a acestui domeniu: este prima data când specialiștii în științe umane au avansat ideea ca sistemul internațional va fi supus, în viitorul apropiat, unui proces amplu de transformare radicala. Specialiști, printre care Immanuel Wallerstein, John Meyer și Albert Bergesen, au evidențiat importanta combinării analizei puterii și bunăstării cu cea a elementelor culturale de suveranitate ale statului. De exemplu, Wallerstein afirma ca, datorita dinamismului sau inerent, economia capitalista va caută sa se integreze și în blocul socialist. Aceasta idee a deschis o noua cale pentru cercetare, distincția, anarhie internaționala/guvernarea mondială devenind desuetă. Chiar dacă nu toți politologii nu sunt de acord, sfârșitul Războiului Rece a confirmat teoria de la finele deceniului al optulea, înlocuind temerea declanșării unui conflict nuclear intre cele doua mari puteri cu riscuri, pericole și amenințări la adresa securității naționale și internaționale generate de : diferentele de etnie, procesul dificil și îndelungat de tranziție economica în statele foste comuniste, creșterea numărului imigranților și al refugiaților, degradarea accentuată a mediului, sporirea importanței apartenenței culturale și religioase în relațiile internaționale, integrarea în structurile europene și euroatlantice a tarilor central și est-europene etc. Toate aceste tendințe au generat nevoia de a largi și adânci înțelesul conceptului de securitate de la conceptele de pace pozitivă, enunțat de Johan Galtung și pace stabilă a lui Kenneth Boulding și de la definiția lui Walter Lippman , publicată în 1962, în studiul Discord and Collaboration. Essays on Internațional Politics, care afirma ca „O națiune este în siguranță în măsura în care nu se află în pericol de a trebui să sacrifice valori esențiale dacă dorește să evite războiul și este capabila, atunci când este provocată, să și le mențină, obținând victoria într-un astfel de război.” (Walter Lippmann, 1962) „În sens obiectiv, securitatea măsoară absența amenințărilor la adresa unor valori existente; în sens subiectiv, absența temerii că astfel de valori vor fi puse în pericol.” (Arnold Wolfers, 1962).
Accentul pus pe valori în cadrul acestor definiții transferă, de fapt, dificultatea definiției către domeniul etic. Care sunt „valorile importante”? Libertate, egalitate, dreptate sunt valori cu semnificații diferite de la o cultură la alta. Pe tema libertății s-au scris biblioteci întregi tocmai pentru că a fost înțeleasă diferit. Am putea integra securitatea în galeria acestor valori, ceea ce ar trece definiția ei în câmpul etic.
Definițiile normative nu sunt întotdeauna un pas înainte. Ne interesează operaționalizarea securității. Mai multe definiții surprind încercările de operaționalizare ale unor gânditori:
Securitatea este:
„…lipsa relativă a războiului” (Ian Bellany, 1981);
„… capacitatea unei națiuni de a promova cu succes interesele sale naționale” (Penelope Hartland-Thunberg, 1982);
„… asigurarea bunăstării viitoare” (Laurence Martin, 1983);
„… capacitatea de a face fată agresiunii externe” (Giacomo Luciani, 1989);
„… studiul amenințării cu forța, al utilizării și controlului forței militare” (Stephen Walt, 1991);
„,.. prezervarea unui stil de viată acceptabil de către cetățeni, dar care este compatibil cu necesitățile și aspirațiile legitime ale altora”(Colegiul Național de Apărare, Canada, 1989);
„… prezervarea, în condiții acceptabile de evoluție, a paternurilor tradiționale de limbă, cultură, asociere și identitate națională, religioasă și de obiceiuri” (Ole Waever, 1993).
Pentru a înțelege mai bine domeniul, este nevoie de o lărgire a cadrului de analiză și deci a câmpului de receptare a securității.
Principalele orientări și perspective teoretice ale studiilor de securitate:
Școala realistă este școala dominantă a relațiilor internaționale (cu reprezentanți precum H. Morgenthau, R. Aron, G. Kennan, K. Waltz, H. Kissinger; S. Strange). Unul dintre reprezentanții de frunte ai școlii realiste, Hans Morgenthau, afirmă că politica internațională, ca orice politica este „o luptă pentru putere”.
În interpretarea școlii realiste:
• puterea este o constantă a sistemului internațional;
• statele folosesc forța pentru a-si proteja interesele, motiv pentru care interesul primar este de a obține cât mai multă putere și influentă;
• starea naturală a sistemului internațional este cea de competiție și conflict;
• managementul puterii este principala problemă a relațiilor internaționale, întrucât, pentru a avea securitate, este nevoie de un echilibru de putere (balance of power).
Școala idealistă este competitivă cu școala realistă, fie și numai prin simplul fapt de a considera pacea, nu competiția și conflictul, ca fiind adevărata „stare naturală a lumii”. Printre reprezentanții săi mai cunoscuți se numără W. Wilson, N. Angell; J. Galtung, S. Hoffmann, D. Held, Fr. Fukuyama. Ipotezele școlii idealiste sunt.:
• idealul omenirii este pacea eternă;
• individul este mai presus de orice organizare, drepturile omului (ale individului) primează, securitatea umană este inalienabila;
• securitatea este o consecință a păcii; pacea se instaurează ca urmare a lipsei războiului;
• sistemul de state este organizat sub forma unei societăți internaționale, a cărei principală misiune este organizarea și promovarea păcii;
• organizarea internațională suplinește neajunsurile sistemului de state și tendința anarhică a acestuia, pentru că presupune cooperare și integrare prin reglementări stabilite ad-hoc;
• democrațiile nu luptă una împotriva alteia;
• statele se află în relație de interdependentă, iar integrarea economică și politică este o sursă de securitate;
• globalizarea va genera mai multă securitate pentru oameni (human security), mai puțină suveranitate pentru state, mai multă autoritate pentru organizații globale și regionale.
Construcția teoretică în baza ipotezelor celor două școli prezentate anterior conduce la concluzii și recomandări contradictorii. Realiștii vor susține întotdeauna nevoia de a obține cat mai multa putere, în timp ce idealiștii se vor plânge că nu exista suficientă pace. Dacă există o slăbiciune a teoriei relațiilor internaționale, probabil că ea este legată de faptul că lumea nu are reguli stricte, imuabile, ca la realiști, dar nici nu este lipsita de reguli, ca la liberali.
Testul istoriei infirmă uneori teoria. John Gaddis (1992) arată că teoria relațiilor internaționale, în oricare dintre perspective, a eșuat în a prevedea, de pildă, dispariția Uniunii Sovietice și încetarea Războiului Rece. În plus, cele mai multe dintre teorii nu au reușit să aproximeze evoluția ulterioară a sistemului internațional. Astfel, nevoia de redefinire a teoriei internaționale a devenit și mai stringentă în ultimii ani. Robert O. Keohane (1996) consideră că „teoria liberală și instituționalistă se concentrează pe variație și mai puțin pe constanta comportamentului statului”, așa cum procedează teoria realistă.
Ambele grupuri de teorii s-au dovedit a avea capacități limitate de a stabili ce este constant și ce se schimbă în viata internațională.
Pentru ambele puncte de vedere este nevoie de o reevaluare, motiv pentru care Keohane propune câteva direcții de cercetare care, pe de o parte, să reducă fisura dintre realismul și idealismul clasic și, pe de altă parte, să unifice domeniul relațiilor internaționale.
Aceste direcții ar fi:
a) realism cu modificări, sau neorealism, care să fie mai puțin dogmatic, mai puțin determinist și istoricist și, prin urmare, să accepte că forța poate rezolva multe din problemele internaționale, dar nu totul;
b) instituționalism liberal, sau neoliberalism, care redefinească rolul instituțiilor internaționale în stabilirea regulilor și acțiunilor valabile în relațiile dintre state;
c) redefinirea suveranității, care să evalueze impactul structurilor și proceselor internaționale asupra politicii interne și, în acest fel, să se reformuleze teoria privind statul și teoriile derivate (drept internațional);
d) interpretarea rolului subiectivității și stabilirea limitelor analizelor materialiste.
Chestiunea va fi dezvoltată de P. J. Katzenstein (1996) prin introducerea conceptelor de identitate și cultură în studiile de securitate. Katzenstein consideră că există „doi determinanți insuficient cunoscuți ai politicii de securitate națională: contextul cultural-instituțional al politicii, pe de o parte, și identitatea construită a statelor, guvernelor și a altor actori politici, pe de altă parte”. Ilie Bădescu (2002) merge mai departe și pune în discuție chestiunea de profunzime a identității, și anume cadrele noologice ale comunităților.
„Așa cum facultățile psihice deosebesc oamenii intre ei, tot astfel cadrele noologice (tradiția, religia, obiceiurile, miturile, maximele etc.) deosebesc popoarele intre ele, adică imprimă experiențelor lor spirituale anumite moduri dominante, care altminteri n-ar exista, iar noi nici n-am putea vorbi de popoare diferite, căci prin ce s-ar deosebi intre ele?”
Identitatea este o chestiune noologică, ce ține de structurile de profunzime, iar deficitul spiritual al societăților moderne expune identitatea acestora unor primejdii cu totul deosebite. Problema este dacă puterea materială poate compensa deficitul spiritual.
Rezumând contribuția perspectivelor realistă și idealistă, Barry Buzan (1991) arată că teoria liberală a interdependenței (elaborată de Joseph Nye și Robert Keohane în 1977) a sensibilizat școala realistă la chestiunile economice, societale și ecologice și a demonstrat că studiile de pace atât în varianta izolaționistă (care presupune dezarmare unilaterală, antistatism, regionalism), cât și în cea globalistă (dezarmare globală, guvern mondial) nu oferă soluții credibile. Militanții pentru pace s-au dovedit a fi lipsiți de realism, în timp ce adepții echilibrului de putere s-au dovedit a fi lipsiți de flexibilitate. Către sfârșitul anilor '80 ai secolului trecut, studiile strategice și-au epuizat capacitatea explicativă pentru simplul motiv că ideea centrală – descurajarea (deterrence) – s-a dovedit a nu produce, de fapt, securitate pe termen lung.
Se observă că fiecare definiție poate fi plasată într-un anumit context istoric, problemele de securitate nefiind fixe, ci, din contra, schimbându-se de-a lungul timpului. De exemplu, la începutul secolului al XX-lea, politicile pronataliste erau considerate a fi cele mai bune modalități de întărire a puterii și securității naționale. În perioada interbelică, teoria „eugeniei sociale” a marcat o tranziție parțială de la numărul populației la calitatea acesteia, tot ca măsură a puterii și securității naționale. După anul 19115, s-a produs o schimbare dramatică în înțelegerea politicilor de control al populatei: specialiștii nu le-au mai considerat a fi sursa directă a securității ci a bunăstării. Un alt exemplu este cel al anilor Războiului Rece, când securitatea a fost definită în termeni militari, oglindind astfel principalele preocupări ale celor două blocuri opuse. În perioada imediat următoare, a fost lărgită sfera de cuprindere a conceptului, fiind incluse și dimensiuni nonmilitare: politic, economic, social, ecologic.
Principalele curente de gândire care s-au preocupat, de-a lungul timpului, de studiul securității:
a) Reprezentații pozitivismului (Auguste Comte, John Stuart Mill, Karl Popper, Imre Lakatos) consideră că este necesar ca fenomenele sociale să fie studiate cu instrumente specifice științelor exacte, întrucât acestea sunt considerate obiecte ce pot fi analizate în mod similar cu investigarea obiectelor naturale. În studiile de securitate, aceste idei justifică recursul la metodele cantitative, statistice cu scopul de a răspunde cerinței specifice pozitivismului de a folosi în analiză date cuantificabile. Astfel, sunt folosite concepte precum numărul forțelor și bugetele militare. Există, totuși, o distincție între abordarea tradiționalistă în studiile de securitate, cu o viziune centrată pe stat și pe dimensiunea militară, și abordarea aprofundată a securității, ce dorește să lărgească agenda de securitate atât prin analiza problemelor militare, cât și a celor nonmilitare.
b) Constructivismul (Alexander Wendt, Peter Katzenstein, Jeffery T. Checkelse) bazează pe ideea că lumea este produsul interacțiunii sociale, ce nu poate fi măsurată și analizată cu mijloacele științifice folosite de către pozitiviști. Această formă de constructivism social folosește, în studiul securității, ontologia subiectivă și epistemologia obiectivă, cu alte cuvinte afirmă că lumea este construită social.
c) Postmodernismul (Richard Ashley, Robert B.J. Walker, James Der Derian) este caracterizat de o mare diversitate a studiilor de securitate. Metodologia aferentă acestui curent de gândire este construită în jurul credinței că lumea este produsul interacțiunii noastre sociale și nu poate fi măsurată și analizată cu ușurință din cauza naturii contestate a cunoașterii (ontologie epistemologie subiective). Rezultatele studiilor postmoderniste ridică multe întrebări referitoare la rolul pozitivismului în studiul securității, din mai multe puncte de vedere: metodologic, istoriografi, epistemologic, ontologic și normativ. Adepții postmodernismului împărtășesc preocupările constructiviștilor referitoare la ambiguitatea pozitivismului în studiile de securitate. Analiști postmoderniști ca Simon Dalby, Jef Huysmans, Michael Dillon, David Campbell nu pregetă să reconsidere critic atât poststructuralismul,(Simon Dalby, Jef Huyysmans), cât și postmodernismul (Michael Dillon, David Campbell).
Între toate aceste curente de gândire se remarcă Școala de la Copenhaga, ai cărei reprezentanți – Barry Buzan, Ole Waever și Jaap de Wilde – sunt adepții lărgirii sferei de definire a securității. Răspunzând acuzațiilor aduse de tradiționaliști, care afirmau că acest nou model este incoerent, reprezentanții Școlii oferă o metodă operațională constructivistă, ce presupune, pe de-o parte, încorporarea principiilor tradiționaliste, iar, pe de altă parte, eliminarea frontierei artificiale dintre securitate și economie și propunerea unor noi modalități de studiu a interrelaționării domeniilor vieții sociale. Securitatea este definită în funcție de perceperea amenințării la adresa existenței unui obiect de referință ce este puternic valorizat. Acesta face parte dintr-o mulțime ce poate include: actori nonstatali, principii abstracte și chiar natura însăși. De asemenea, sursa amenințării poate fi identificată în statele agresive, în tendințele sociale negative sau în diversitatea culturală. În consecință, în concepția Școlii de la Copenhaga, amenințările se pot manifesta într-o varietate de contexte sau domenii ale vieții: politic, economic, militar, cultural, demografic, ecologic etc.
În opinia specialiștilor danezi, studiile de securitate ar trebui să fie centrate pe identificarea, localizarea și evaluarea celor mai importante măsuri de „securizare” inițiate de actorii principali ai vieții sociale. Ei ilustrează acest cadru de analiză prin aplicarea sa atât în domeniul militar, cât și în cele nonmilitare ale securității, iar rezultatul este concretizat într-o „hartă” a problemelor contemporane ale securității, fiecare fiind configurată în funcție de patru variabile: caracteristica spațială (local, regional, global), localizarea sectorială (militar, politic, economic, cultural, ecologic), identitatea principalului actor (state, actori societali, organizații internaționale) și natura obiectului de referință (state, națiuni, principii, mediul înconjurător). În prezent, dintre preocupările în domeniul studiului securității se remarcă cea a lui James N. Rosenau, care realizează o interesantă corelație între teoria complexității și conceptul de securitate.
Teoria complexității reprezintă o modalitate de investigare a dinamicii sistemelor nonlineare, ce nu este complementară metodelor lineare destinate măsurării unei lumi neregulate (de exemplu, statistica). Sistemele nonlineare au următoarele caracteristici: intrările și ieșirile nu sunt proporționale; întregul nu este egal, din punct de vedere cantitativ, cu suma părților sale și, din punct de vedere calitativ, nu este identificabil prin caracteristicile elementelor componente; înlănțuirea cauză-efect nu este evidentă; fenomenele din acest mediu nu sunt previzibile, dar, în interiorul granițelor proprii, se auto-organizează.
Alvin M. Saperstein scria, în lucrarea Complexitate, haos politica de securitate națională: metafore sau instrumente?, că interacțiunile dintre statele-națiune, inclusiv războiul, sunt similare interacțiunilor dintre particule, ce sunt studiate de fizică. Din această perspectivă, el analizează succint cele două războaie mondiale. În Europa premergătoare Primului Război Mondial, asasinarea a doi oameni, în Balcani, a fost de ajuns pentru a declanșa un carnagiu care a implicat un întreg continent, a dus la pierderi uriașe de vieți omenești, a modificat națiuni și guverne. În Europa de după cel de-al Doilea Război Mondial , uciderea a sute, chiar mii, de oameni, tot în Balcani, nu a influențat restul lumii la același nivel, consideră autorul. În primul caz, o schimbare redusă a parametrilor sistemului a condus la transformarea majoră a acestuia (dacă sistemul ar fi fost unul matematic sau fizic, ar fi putut fi aplicată definiția haosului).În cel de-al doilea caz, perturbațiile s-au diminuat pe măsură ce s-au disipat în sistem (indicator al existenței unui sistem matematic sau fizic stabil).
În același timp, James N. Rosenau studiază evoluția mediului internațional de securitate, înainte și după Războiul Rece, prin prisma teoriei complexității. Principala concluzie este că, după Războiul Rece, se naște o nouă epocă, o epocă a multiplelor contradicții: sistemul internațional este mai puțin dominant, dar mai puternic; statele se transformă, dar nu dispar; suveranitatea statului este erodată, dar puternic valorizată; granițele nu permit trecerea intrușilor, dar sunt caracterizate de un grad crescut de permeabilitate etc.
Capitolul 2
CORELAȚIA DINTRE SECURITATE, INSECURITATE și GLOBALIZARE. ROLUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE DE SECURITATE
Omenirea se îndreaptă cu pași rapizi către o nouă etapă de dezvoltare. Este vorba de ceea ce unii numesc societatea cunoașterii, iar alții societatea informațională. Indiferent, insă de modul în care este sau va fi numit acest tip de societate umană, construcția ei nu se va realiza în afara a trei coordonate de bază – globalizarea, mediul de securitate stabil și dezvoltarea durabilă a omenirii.
Globalizarea este un fenomen de o complexitate deosebită, atât prin conținutul și ritmul alert în care se derulează, cât și prin caracterul său omniprezent și atotcuprinzător. Practic, nu există sector sau domeniu de activitate umană care să nu suporte, direct sau indirect, impactul globalizării. De asemenea, efectele pe care ea le generează sunt multiple, de durată și cu consecințe încă insuficient studiate.
De fapt, într-o anumită măsură, globalizarea reprezintă o modalitate concretă de înfăptuire a unei noi ordini mondiale. Inițial, s-a crezut că fenomenul va fi implicat doar în domeniul economic, ulterior s-a constatat, pe măsură ce acesta s-a extins și s-a intensificat, că este prezent în întreaga viață și activitate umană, atât la nivel individual și grupal, cât și la cel al comunităților umane, fără deosebire de mărime, zonă geografică, număr de locuitori, putere economică și militară. Efectele sale, pozitive sau negative, încă nu sunt pe deplin cunoscute nici de către partizanii acestui fenomen, nici de cei care încearcă să i se împotrivească.
Globalizarea, ca realitate cotidiană, trebuie acceptată ca o formă de dezvoltare relativ durabilă a societății umane. Problemele sociale, politice, militare, economice, culturale, ecologice, etnice, religioase cu care se confruntă fiecare stat național, regiune sau comunitatea internațională par a fi, uneori, generate de globalizare. În realitate, aceasta din urmă se constituie, mai curând ca o posibilă soluție de dezvoltare multidimensională a lumii, dacă nu cea mai bună, atunci una perfectibilă. Este drept, acest fenomen se desfășoară în condiții sociale, economice, politice, culturale, ecologice mult diferite de la o țară la alta, de la o zonă geografică la alta. De exemplu, Nordul este mai dezvoltat economic, dar mai afectat în plan ecologic și demografic, în timp ce Sudul este mai puțin dezvoltat economic, dar mai dens populat. Este evident că efectele globalizării, în același domeniu de activitate, vor fi deosebite în Nord de Sud, atât sub aspectul sensului (pozitiv sau negativ), intensității, atitudinii populației (pro sau contra), cât și al costurilor sociale, economice, culturale sau ecologice.
Integrarea regională pare a fi un răspuns adecvat al statelor la solicitările și exigențele globalizării, o modalitate prin care acestea se adaptează ritmului și sensului dezvoltării omenirii. De aici tendința constituirii unei palete largi de organizații economice, mai ales, în toate regiunile lumii. În acest sens, cel mai cunoscut exemplu, poate fi socotit Uniunea Europeană, care, în 2007, avea 27 de state membre. Ca organizație regională, UE a depășit sfera economică extinzându-se și la alte domenii de activitate (politic, social, diplomatic, apărare și securitate).
Mediul de securitate, ca ansamblul condițiilor interne internaționale, de natură diversă – socială, economică, politică, culturală, ecologică, militară, informațională propice derulării normale a vieții și activității persoanelor, a grupurilor și comunităților umane, este influențat semnificativ de globalizare și de integrarea regională. Acțiunea acestora din urmă este atât directă, cât și indirectă, dar, întotdeauna, asupra tuturor componentelor mediului de securitate național, regional sau global. Este adevărat că influența exercitată asupra fiecărui element structural al mediului de securitate este diferită, în funcție de o serie de factori sociali, politici, economici, militari, ecologici, demografici, culturali, psihologici sau informaționali specifici statului, zonei sau regiunii “în care se manifestă”.
De asemenea, impactul globalizării și al integrării regionale asupra mediului de securitate este potențat semnificativ și consistent de calitatea (puterea economică, militară, psihologică, morală) și numărul actorilor implicați. Astfel, la nivel național, în calitate de actori sunt statul, prin instituțiile sale, comunitățile umane, grupurile de interes, structuri ale societății civile, dar și organizații economice, financiare, ecologice și nu numai, internaționale, multinaționale.
În ultimul timp, societățile multinaționale au ajuns depășească multe dintre statele naționale, din punctul de vedere al puterii economice, financiare, informaționale. În aceste condiții, și impactul globalizării și integrării regionale, susținute de către aceste organizații suprastatale, este tot mai puternic, mai direcționat, mai intens și mai prezent. De aici, apariția și manifestarea atât la nivel național, cât și regional chiar mondial a unei mișcări de rezistență față de globalizare integrarea regională a întregii vieți și activități umane. În acest sens, se disting două tendințe și anume: una de împotrivire fată de orice manifestare a fenomenului de globalizare și de integrare regională și o alta de înlocuire a formelor de realizare a globalizării și integrării cu alte modalități de manifestare ale acestor fenomene mai acceptabile social economic.
Studiul impactului globalizării și integrării regionale asupra mediului de securitate național, în contextul descris, se constituie ca o necesitate absolută pentru țara noastră. România, este un stat european care, nu poate trăi izolat de celelalte țări din zonă, regiune și din lume. De aceea, ea are legături profunde și diverse cu vecinii săi, cu celelalte state de pe mapamond. Prin urmare, este deschisă schimbului de bunuri materiale și spirituale, primește influența proceselor și fenomenelor politice, sociale, economice, militare și nu numai ce au loc atât în statele cu care are relații, cât și a celor produse la nivel mondial. Astăzi, lumea a devenit un „sat planetar”, iar România face parte din acesta. De aici, preocupările țării noastre de a se racorda activ, responsabil și conștient la întreaga viața economică, politică, culturală, științifică a lumii. Prin urmare, asigurarea și garantarea unui mediu de securitate național stabil, prielnic derulării normale a vieții și activității cetățenilor țării sunt dependente atât de acțiunile specifice desfășurate de instituțiile abilitate ale statului român și de diferite organizații ale societății civile naționale, pe plan intern, cât și de influențele externe.
În plus, România este stat membru cu drepturi obligații depline al Alianței Nord-Atlantice și din 1 ianuarie 2007 și al UE, statut ce implică o serie de responsabilități în domeniul securității zonale, regionale și globale. Pe acest fond complex, impactul globalizării asupra mediului de securitate național, și implicit, asupra securității persoanelor comunităților umane este unul semnificativ și demn de a fi cercetat. Studiul se impune a fi efectuat atât din perspectiva utilității sale practice, cât și al aspectelor teoretice ale corelației mediu de securitate național – globalizare și integrare regională.
La rândul său, dezideratul dezvoltării durabile a omenirii – formulat de ONU, prin Declarația mileniului (Declaration du Millenaire) – dar susținut atât de majoritatea statelor lumii, cât și de organizații regionale și internaționale va pune indirect amprenta pe implicațiile generate de impactul globalizării și integrării asupra mediului de securitate național, regional și mondial. În acest context, se va insista pe implicarea ONU în derularea procesului globalizării.
Globalizarea nu este un fenomen inedit al zilelor noastre, ci unul cu o îndelungată istorie. Fiecare epocă și-a pus amprenta pe ceea ce a însemnat globalizare. Tot timpul oamenii au tins să cunoască mai mult și să intre în legătură cu semenii lor de pe alte meleaguri. Astfel, unii au sfidat distanțele pericolele călătoriei printr-un spațiu necunoscut, au depășit voluntar frontierele artificiale create pentru a-i separa de ceilalți și pentru a marca „domeniul” cuiva fie el persoană sau grup uman organizat din ce în ce mai riguros și hotărât să-și apere „teritoriul”. Globalizarea, în permanență, a însemnat efortul spre nou, spre cunoaștere și contacte ample intre oameni, indiferent de apartenența lor la un stat, la o religie anume grup etnic. Aceasta, în timp, a evoluat trecând prin forme specifice fiecărei epoci din istoria umanității. Forma actuală a globalizării se întemeiază pe doi factori esențiali:
1) scăderea costurilor de transport a bunurilor materiale. Acest factor explică punerea în practică a unei diviziuni internaționale a muncii, ce poate fi rentabilă prin fabricarea unei mărfi într-o țară și vinderea ei în alte state. Generalizarea acestui procedeu în ansamblul procesului de producție (un bun este fabricat în numeroase etape ce corespunde cu tot atâtea țări diferite) antrenează creșterea interdependenței economice cu atât mai mult cu cât sunt mai puternice schimburile. În acest sens, Franța și Germania sunt un exemplu. Prin urmare, globalizarea este, în esență, o continuare a ceea ce fusese amorsat în secolul al XIX-lea;
2) diminuarea costurilor comunicațiilor la nivel mondial. Marea noutate a mondializării debutului secolului al XXI-lea este punerea în a tehnologiilor informațiilor, ca surse deschise sau închise, la scară mondială. Acest factor produce o serie de efecte de natura diversa.
2.1. Apariția conceptului de globalizare
Apariția conceptului în a doua jumătate a secolului XX, dar cu precădere în ultimele trei decenii, modernitatea a intrat într-o nouă fază de transformări. Sub diferite denumiri (modernitate nouă, modernitate înaltă, post modernism, post capitalism, post industrialism), cea mai importantă trăsătură a acesteia este globalizarea. Acest proces are o dublă rezonanță, pe de o parte acoperind ceea ce teoreticienii denumesc fenomen de „micșorare a lumii”, respectiv un proces obiectiv de reducere a distanțelor în timp, de creștere a „densității sociale” și a „densității relaționale” a globului, de „mondializare” progresivă a proceselor economice, politice și, într-o oarecare măsură a celor culturale, iar pe de altă parte cumulând percepția individului relativ la fenomenul al cărui actor este, respectiv reflectarea transformării în conștiința subiectului.
Termenul de globalizare, apărut în secolul XX și intrat pentru prima dată intr-un dicționar (Webster) în anii '60, nu și-a găsit, întreaga exprimare decât o dată cu terminarea Războiului Rece. Sfârșitul deceniului nouă, deci, aduce un nou avânt termenului, circulația lui făcându-se pe arii și cu viteze din ce în ce mai mari.
Pentru unii autori (Thomas Friedman, 2000), termenul de „globalizare” este unul dintre succesorii aceluia de „Război Rece”, explicând în etapa actuală un număr de evenimente petrecute în sistemul internațional. El se adaugă ca adjectiv unor termeni precum: piață, instituții, riscuri etc.
Unii teoreticieni (Robertson, 1998) vorbesc despre globalizare ca despre o permanență în istoria umanității, tendințe de acest fel fiind considerate repetabile de-a lungul timpului. Această abordare, cumulativistă, sugerează că ceea ce se petrece acum pe scena mondială este o culme a unui proces, nu o schimbare de fond. O altă școală, calitativistă, nu contestă procesele enunțate mai sus, dar consideră că noua fază prin care trece omenirea iese din serie, generând procese cu o amploare dar și cu virtuți deosebite.
Unii autori analizează acest fenomen din punct de vedere istoric, iar pentru alții globalizarea reprezintă o evoluție naturală spre o lume fără frontiere, care va determina sfârșitul sistemului internațional modern bazat pe state. În viziunea altor autori, globalizarea este un fenomen produs simultan cu modernizarea, începută în secolul XVI (Dupre, 1993), presupunând procese de sistematizare economică și apariția unei culturi globale. Acest proces s-a accelerat de-a lungul timpului și este în momentul de față în cea mai rapidă fază de dezvoltare, implicând relații sociale și individuale sistematice (Waters, 1999). Într-un context global, nici o relație (sau set de relații) nu poate rămâne izolată, fiecare este legat de toți ceilalți și este afectat de evoluția celorlalți.
Pentru alți cercetători, globalizarea este mai mult o perioadă istorică specifică decât un fenomen sociologic sau un cadru teoretic, afirmând că perioada actuală reprezintă un al doilea val de globalizare, după ce primul a fost promovat, de Marea Britanie în secolul XIX, prin inițierea liberului schimb, a tarifelor reduse la importuri și a fluxurilor libere ale tehnologiilor și capitalurilor (Malița, 1998, pp.13-22).
Conform altei opinii, globalizarea a început odată cu încheierea celui de-al Doilea Război Mondial prin reducerea barierelor tarifare după semnarea tratatelor în cadrul Acordului general de comerț și tarife (fostul GATT, actualul OMC). Integrarea globală a evoluat pe parcursul anilor '70-’80 când liberalizarea fluxurilor de capital și suprimarea controlului pieței financiare a erodat politicile monetare și fiscale naționale. Către sfârșitul anilor '80 începe o nouă perioadă de interdependență, marcată de creșteri ale investițiilor străine, îndeosebi în servicii, sectoare financiare și de înaltă tehnologie, fază ce este strâns legată de revoluția tehnologică și informațională (Malița, 1998, pp. 193-208).
Potrivit lui Johan Galtung (1999: 29-33), globalizarea presupune următoarele elemente:
• din perspectiva comunicării și a transporturilor: mobilitate nelimitată a oamenilor, atât în plan simbolic, cât și în plan fizic, în interiorul țării;
• din perspectiva economică: mobilitate nelimitată a produselor și a factorilor de producție, datorită existenței unei piețe unice;
• din perspectiva politica: presupune putere politică centralizată;
• din perspectiva militară: presupune exercitarea controlului statului asupra puterii militare;
• din perspectiva culturală: presupune mobilitate nelimitată a ideilor în interiorul țării și în afara ei.
Globalizarea este privită și ca „o strângere a planetei năframe și năvoduri” care o apără de dezintegrare. Printre aceste chingi, una este cea a comunicării instantanee, alta a informației nelimitate, alta a fluxurilor financiare și a economiei globale. 0 rețea se referă la ecologie, alta este a instituțiilor politice și de securitate, a problematicii comune, toate suprapuse pe vechea rețea a oamenilor de știință și pe cea străveche a idealului universal (Malița, 1998).
În lucrarea lor numită Anul 2000 – Megatendinte. Zece noi direcții pentru anii '90, John Naisbitt și Patricia Aburdene prezintă ultimul deceniu al secolului XX ca pe o eră a înțelegerilor globale, iar Mircea Malița introduce termenul de superteritorialitate, globalizarea fiind procesul prin care un domeniu suprateritorial fără distanțe, fără granițe – a fost adăugat spațiului social, dar consideră, în același timp, că procesul globalizării este mai adânc, deoarece „există ceea ce francezii numesc forces profondes sau tendances lourdes care acționează fără răgaz la mărirea interconexiunii și interdependenței în lume”. Potrivit lui Malița, patru sunt motoarele esențiale pentru globalizare: comerțul, producția, finanțele și tehnologia.
De aceeași sferă semantică ține și mondializarea, termenul francez al globalizării. Unii autori francezi (Ignacio Ramonet și Jean Chesneaux) accentuează faptul că mondializarea economică se manifestă încă din secolul XVII, dar că ea inversează în prezent raportul dintre condițiile interne și cele externe ale activității economice. Economia a fost „descătușată” la scara întregii lumi, devenind un sistem căruia i se supun toate celelalte domenii ale vieții sociale, și pentru aceasta trebuie plătit prețul pieței mondiale, iar nota este foarte încărcată.
Este cert, însă, că globalizarea este un proces prin care piețele și producția din țări diferite devin tot mai mult interdependente datorită dinamicii comerțului de bunuri și servicii și fluxurilor de capital și tehnologie. Se înregistrează o dezvoltare fără precedent a piețelor de capitaluri, bunuri și servicii prin creșterea schimburilor comerciale transfrontaliere. În acest context, globalizarea trebuie să fie distinsă de internaționalizare care înseamnă creșterea numerică și extinderea tratatelor standardelor internaționale, fapt ce influențează politicile economice și viața politică internă.
Prin urmare, putem conchide că acest concept reflectă extinderea mondială a vânzărilor, producției, liberalizarea piețelor, privatizarea mijloacelor de producție, distribuția transnațională a producției industriale care include investiții străine directe și integrarea piețelor de capital.
Însă, în etapa actuală ne aflăm mai puțin în fața unui „imperativ mondial” care se impune în domeniul economic venind din exterior, și mai mult în fața unei situații de coeziune sistematică, în cadrul căreia companiile transnaționale sunt actorii privilegiați, principalii indicatori ai performanței fiind cursul de schimb al devizelor forte, prețul materiilor prime și dobânzile bancare. Unele analize antropologice asupra globalizării arată că acest concept se referă la intensificarea conștiinței despre lume ca întreg. Globalizarea nu este un proces uniform, liniar, ci unul dinamic, marcat în decursul istoriei de ritmuri și intensități diferite, proces ce vizează, deopotrivă, atât „luarea în posesie a întregii planete de către om, cât și lărgirea progresivă a percepției despre specia umană”. în acest proces, esențial este raportul dintre etnicitate și globalizare. Acestea reprezintă procese complementare ale echilibrului dinamic atât de necesar lumii contemporane, etnicitatea bazându-se în special pe categoria faptelor aparținând culturii, în timp ce globalizarea se înscrie în categoria faptelor aparținând civilizației. Etnicitatea și globalizarea nu trebuie privite în relație de excludere reciprocă, ci trebuie descoperite nuanțele ascunse de un anumit raport al celor două concepte.
Ultimul deceniu al secolului XX, care poate părea oarecum experimental, este în fapt un deceniu tranzitoriu. Globalizarea joacă un rol tot mai important, iar pentru că motoarele acestui proces, corporațiile transnaționale, sunt încă pe planul secund în arena internațională, dominată de statele-naționale, ele nu au putut impune o formă de guvernanță a problemelor globale, nu au creat instituții globale adecvate și nu au luat serios în discuție rolul statelor, asupra cărora se exercită o dublă presiune, atât din exterior, cât și din interior.
Este din ce în ce mai evident că în acest context al globalizării și resursele puterii se schimbă. În lupta pentru plasare pe o poziție cât mai bună în ierarhia sistemului internațional, economia, finanțele și tehnologia au devansat un sistem bazat preponderent pe forța armată. Nu mai este de ajuns să deții arme nucleare pentru a fi o mare putere. India, Pakistanul sau Israelul sunt doar niște exemple. Marile puteri dețin astăzi capitalurile, controlează băncile și, implicit, împrumuturile, dețin tehnologia de vârf și, cel mai important, dețin informația.
2.2. Ce este globalizarea?
Termenul globalizare este astăzi folosit mai mult ca oricând. El este un cuvânt la modă, fiind utilizat atât pentru a explica complexitatea vieții și activității umane, interrelaționarea și intercondiționarea comunităților și grupurilor umane, cât și pentru a justifica unele efecte negative din economiile naționale și economia mondială. De asemenea, întrebuințarea sa nu este lipsită de aproximări, de generalizări abuzive, chiar de ambiguități. Printre acestea din urmă, se numără credința cvasigenerală potrivit căreia bunurile, capitalurile, competențele, informația științifică au devenit accesibile tuturor, cu condiția ca problemele întâlnite în materie de transferuri de tehnologie să-și afle în sfârșit rezolvarea. Astfel, tehnologia poate, de acum încolo, să circule liber în beneficiul întreprinderilor, sectoarelor și economiilor naționale rămase în urnă. În acest context, globalizarea ar fi vectorul unui proces de omogenizare a planetei cu corolarul repunerii discuție a suveranității statelor și afectării serioase a specificului național și local. În același timp, potrivit unei percepții larg răspândite, globalizarea corespunde generalizării interconexiunilor geografice între produse, piețe, întreprinderi și factorii de producție (mâna de lucru, capitaluri, informație) pentru fiecare, din care o parte crescândă este creată sau disponibilă într-un număr sporit de țări și îndeosebi din ce în ce mai mult în țările în dezvoltare. Această percepție, într-un fel, dă o explicație plauzibilă dezvoltării schimburilor comerciale internaționale, formării unei vaste piețe de capitaluri și creșterii numărului și a greutății firmelor transnaționale în economia mondială. „Ca termen strict, globalizarea semnifică multitudinea de transformări economico-sociale înregistrate de omenire prezent, extinse la scară integratoare și generate de impactul fluxurilor financiar-monetare transcontinentale asupra caracteristicilor interacțiunilor sociale. Globalizarea se referă la acea transmutație intervenită în structura și modul de organizare a societăților omenești care a dus la ampla disociere și polarizare a statelor-națiune sau, cel puțin, a ceea ce a mai rămas astăzi, la început de mileniu trei din acestea”. Într-o lume ce devenea, pe zi ce trecea, din ce în ce mai interdependentă, evenimentele economice, politice și militare de peste mări și țări aveau un impact imediat „acasă” și, în paralel, orice zguduire a mediului intern al statului-națiune genera valuri de reacție în teritorii situate la mii de kilometri distanță. De fapt, globalizarea înseamnă o împletire între național, regional și global, astfel încât impactul evenimentelor de la distanță este amplificat, în timp ce majoritatea evenimentelor locale pot avea consecințe planetare enorme. De aici și teama oamenilor față de efectele globalizării.
În realitate, globalizarea poate fi percepută, ca fiind simultan, un fenomen complex, omniprezent multidimensional.
Globalizarea reprezintă un fenomen complex întrucât se desfășoară în toate sectoarele de activitate umană din întreaga lume, în condiții extrem de diverse de dezvoltare economică, socială, politică și culturală. Ea este un fenomen concomitent discontinuu și neterminat. Această neterminare apare din faptul că globalizarea nu semnifică o tendință ineluctabilă a universalizării. Particularitățile naționale, cum este cazul îndeosebi în Europa de Est și Africa, rămân nu doar prezente, ci ele au tendința să se exacerbeze. Se poate chiar spune că marșul forțat către globalizare află justa sa contrapartidă în tendința întoarcerii unor state sau grupuri etnice la irezistibilul „național” „local”, la ceea ce, de obicei, se numește „întoarcerea la origini”.
De asemenea, complexitatea sa, rezidă, în faptul că ea promovează, de regulă, interesele statelor puternic dezvoltate economic și ale întreprinderilor multinaționale. De aici o interferare cu interesele regionale și naționale. Astfel, economiile nu mai sunt deschise în prezent cum erau înainte de 1914 dacă se consideră partea de schimburi în PIB-ul principalelor țări industrializate. În ceea ce privește mobilitatea capitalului, importanța sa actuală în Marea Britanie (6,5% din PNB) este inferioară nivelului său din 1914. În această țară, ca în toate celelalte cu nivel de dezvoltare comparabil, restricțiile migrațiilor de muncă sunt infinit mai draconice astăzi decât erau la începutul secolului XX.
Un alt aspect, ce denotă complexitatea globalizării constituie faptul că aceasta pune în mișcare forțe numeroase și mai ales contradictorii. Mai întâi, ea naște o tendință de standardizare și de uniformizare, mai ales din punctul de vedere al unor consumuri culturale. Apoi, ea accentuează competiția între state și între întreprinderi care, pentru a se diferenția unele de altele, contracarează efectele uniformizării.
În același timp, complexitatea globalizării este evidențiată de realitatea că acest fenomen nu reduce disparitățile de bogăție care se reflectă în diferențele în materie de creștere economică și de dezvoltare științifică și tehnică. Astfel, potrivit Programului Națiunilor Unite pentru dezvoltare (PNUD), raportul de PIB real pe locuitor, ce măsoară disparitățile între țările cu potențial scăzut de dezvoltare umană și țările cu potențial ridicat, a trecut de la 9,5 în 1987 la 12,1 în 1993. Totodată, globalizarea cea mai avansată reprezentată de ceea ce se petrece în domeniile comercial și financiar, atinge, în final, puține regiuni ale lumii. Cu titlu de exemplu: Africa întreagă are un comerț internațional inferior celui al Hong Kong singur și schimbul Franței cu Belgia excede de departe schimburile sale cu ansamblul continentului negru. Pe planul fluxurilor financiare, treisprezece țări (din care una din Africa, două din America Latină și 10 din Asia) absorb o puternică majoritate a investițiilor directe din străinătate și acoperă esențialul capitalizării bursiere mondiale realizate în afara OCDE. Mai mult de o sută de țări în dezvoltare nu înregistrează decât fluxuri marginale.
Totodată, complexitatea globalizării este pusă evidență și, în mod indirect, prin efectele pozitive și negative pe care le generează. De altfel, este cunoscut faptul că globalizarea afectează diferit țările lumii, pe toate planurile – economic, cultural, social, politic, militar și de mediu.
Se poate afirma că acest proces are forme originale de manifestare. Astfel, ceea ce este nou astăzi, este mai puțin densitatea legăturilor și a schimburilor decât conștientizarea acestora și sentimentul de apartenență la același spațiu de interdependențe economice, științifice și tehnologice.
Caracteristica fenomen omniprezent indică faptul că globalizarea există în întreaga lume și în toate domeniile de activitate. Astfel, aceasta apare ca procesul în care distanța geografică își diminuează importanța în stabilirea și menținerea „obstacolelor în calea relațiilor economice, politice și socio-culturale între toate statele lumii. În acest context, un rol semnificativ joacă actorii nonstatali, adică diferite organizații regionale și planetare, economice, politice, culturale, de mediu.
Cele mai implicate domenii de activitate umană în globalizare sunt cele de natură economică, în special cele comerciale, financiare și de producție. Desigur, cultura, educația, sănătatea, informațiile, îndeosebi în ceea ce privește noile tehnologii ale informațiilor și comunicațiilor, nu lipsesc din panoplia acestui fenomen.
Practic, globalizarea este un fenomen ce a cuprins întreaga lume, fie direct, fie indirect, prin intermediul integrării regionale. De fapt, aceasta îmbracă o paletă largă de forme, în funcție de nivelul de dezvoltare economică și socială a statelor și/sau regiunilor lumii, de gradul de implicare activă în viața comunității internaționale.
În acest sens, o dovadă că globalizarea este un fenomen omniprezent o constituie și faptul că fiecare țară are nevoile sale proprii și percepțiile subiective privind maniera de a le satisface. La rândul lor, pentru a continua să-și exercite activitățile, întreprinderile încearcă să găsească răspunsuri pertinente la cererile de produse și servicii ale consumatorilor ținând seama de fiecare dată, în mod necesar, de particularitățile locale. Și pentru ca aceste răspunsuri să fie cât mai eficace posibil, firmele merg până la a descentraliza unele din polurile lor strategice, adică nu doar activitățile lor comerciale și eventual de producție, ci la fel activitățile lor de concepție și de cercetare-dezvoltare.
În același timp, globalizarea determină apariția unei mari varietăți de strategii teritoriale ale marilor întreprinderi. Unele favorizează activitățile de producție de masă fondate pe economiile de scară, cum o arată exemplul fabricanților de produse electronice destinate marelui public. Alții apelează la teritorializare (pentru activitățile bazate pe vecinătate tehnologică) și la consiliere și diferențiere (pentru producția „high tech”) prin raporturi de cooperare mai solide și mai durabile. Mai mult, unii observatori sunt de acord cu aprecierea că globalizarea răspunde înainte de toate grijile întreprinderilor de a-și extinde posibilitățile prin rețele de cooperare, de investiții în străinătate, de fuziuni, de alianțe. Delocalizându-se în străinătate, întreprinderile creează, puțin câte puțin, legături întreprinderile locale și impregnează infrastructurile productive și sociale.
Practic, în contextul actual, globalizarea desemnează strategia firmelor de a se emancipa net de cadrele naționale și de piețele lor și punerea în practică a alegerii produselor sau producției cerute de piața mondială. Acest proces a condus la formarea firmelor rețea, adică asociații de întreprinderi articulate printr-un sistem de participări, control, cooperare și parteneriat în jurul obiectivelor provizorii sau pe termen lung de care depinde eficacitatea lor tehnică și economică, precum și perenitatea lor.
Într-un fel și într-o anumită măsură, caracterul omniprezent al globalizării este puternic impus de către întreprinderile naționale, transnaționale și multinaționale printr-un pachet de strategii adecvate scopului lor , adică acela de a face față concurenței și de a fi profitabile, satisfăcând solicitările consumatorilor produselor și serviciilor lor.
Multidimensionalitatea constituie o altă caracteristică definitorie a globalizării. Ea se referă la faptul că acestui fenomen îi sunt proprii dimensiunile: economică, financiară, culturală, politică, socială, informațională, militară, psihosocială și ecologică. Practic, globalizarea, ca fenomen multidimensional este o etapă viitoare a procesului general de dezvoltare politico-economică și culturală a omenirii. Aceasta întrucât, mai întâi de toate, globalizarea este un proces geoeconomic și mai apoi geopolitic și geocultural. Acest proces nu este doar o apropiere, o integrare a economiilor mai multor tari ci o schimbare a caracteristicilor calitative ale acestor economii care se transformă din niște sisteme închise în elemente ale unui sistem mondial. Se schimbă însăși noțiunea „economie națională”. Instituția economică de bază devine corporația transnațională, care își amplasează fabricile și își comercializează produsele acolo unde îi este mai convenabil, fără a lua în considerare existenta granițelor statale. Din această cauză are loc aprofundarea procesului de diviziune internațională a muncii, iar în cadrul unui singur stat, fie și dezvoltat, apare „economia” dublă, cu „enclave înfloritoare”, dar și „regiuni – donatoare, regiuni creditabile”. Astfel, regiuni întregi se transformă în furnizori de materie primă și piețe de desfacere pentru corporațiile transnaționale, fără a dezvolta câtuși de puțin producțiile proprii.
Procesului de aprofundare a diviziunii muncii dă naștere la grave probleme social-politice. În discuțiile despre globalizare apare tot mai des noțiunea de „învinși” – acestea sunt unele pături sociale sau chiar națiuni întregi care s-au pomenit în afara dezvoltării economice, fără vreo șansă de a ieși de unele singure dintr-o situație extrem de dificilă. De fapt, circuitul liber al mărfurilor din țările dezvoltate spre țările în curs de dezvoltare diminuează posibilitatea acestora din urmă de a-și dezvolta producțiile proprii în diverse domenii. Decalajul dintre țările bogate și cele sărace este într-o creștere continuă, așa cum se apreciază de către mulți analiști.
Totuși, globalizarea are un potențial enorm de a genera creștere, dar, în același timp, ea provoacă „status quo”, adică slăbește reglementarea socială, politică, economico-financiară națională fără a furniza o alternativă satisfăcătoare.
În concluzie, globalizarea este un fenomen complex, omniprezent și multidimensional, care afectează toate domeniile de activitate umană și implicit toate statele. Unii autori îl socotesc un fenomen capabil să aducă fericirea și bunăstarea pentru toată lumea, în timp ce alții îl apreciază ca fiind dăunător umanității, prin efectele pe care le generează. De regulă, mișcările antiglobaliste au o atitudine profund critică la adresa globalizării pe care o consideră vinovată de inegalitățile dintre Nord și Sud, de creșterea șomajului, de exploatarea de către țările dezvoltate a resurselor materiale și umane ale țărilor în dezvoltare, de diminuarea veniturilor din muncă și de sporirea celor din capital, de adâncirea decalajului intern între bogați și săraci.
Ca fenomen, globalizarea se referă la existența sa reală, ca parte a peisajului cotidian, caracterizată de complexitate, omniprezență și de multidimensionalitate. De fapt, mai corect ar fi ca globalizarea să fie considerată rezultanta fenomenelor ce participă la compunerea sa. Complexitatea sa este dată de faptul că se derulează concomitent cu viața reală a societății umane, a statelor, a organizațiilor internaționale și regionale. Pe de o parte, globalizarea se adaptează la mediul social în care acționează, dar, pe de altă parte, determină statele, organizațiile regionale și internaționale să se adapteze, la rândul lor, la schimbările pe care le aduce cu sine.
Globalizarea, ca fenomen, se definește și printr-un ansamblu de dimensiuni (economică, socială, culturală, financiară, militară, informațională, psihosocială, politică și ecologică). Desigur, în literatura de specialitate accentul este pus cu precădere pe dimensiunile economică și financiară deoarece acestea sunt cele mai evidente și bineînțeles cele mai frecvent analizate. Practic, după integrarea economiilor naționale, globalizarea înaintează pe patru mari direcții și anume: comerț, finanțe, producție și o rețea crescândă de tratate și instituții.
2.3. Consecințele globalizării asupra securității statelor
Motorul globalizării îl constituie mai multe centre amplasate haotic pe harta geografică. În aceste centre se exteriorizează cel mai pronunțat trăsăturile specifice ale globalizării: integrarea și interdependența. Aici are loc adevărata interconectare a piețelor financiare, cu toate consecințele ce derivă din aceasta. Centrele amintite anterior promovează o uniformizare a regulilor în mediul financiar. Această stare de fapt presupune reacția în lanț în cazul unei crize într-o regiune. Știm bine reacțiile celorlalte piețe la criza financiară din Asia de Sud-Est din 1998 și ne este foarte apropiată criza piețelor financiare din august 2007, care s-a extins rapid și a avut efecte în mai toate economiile. În prezent, raporturile centru – periferie sunt descrise ca fiind de dominare și dependență. Totuși, la anumite nivele, această descriere este mai puțin explicativă. Raporturile între centru – periferie au suferit mai multe modificări calitative. Printre cele mai importante ar fi sporirea gradului de interdependență între anumite paliere. Există unele centre greu de identificat (cu preponderență în periferii) generatoare de terorism (declanșează lupta la nivel ideatic, pregătesc teroriști și elaborează metodele tot mai sofisticate de comitere a actelor teroriste) care beneficiază de avantajele centrului (folosirea sistemului financiar-bancar global). Mai mulți specialiști consideră că unica soluție pentru statele slabe într-o lume globală este adoptarea sau mimarea sistemului cel mai eficient, adică a modelului hegemonului din sistem. În prezent aceasta înseamnă o societate pluralistă cu toate atributele unei democrații și economie de piață funcțională. La polul opus se află haosul și sărăcia. Acest subiect a suscitat o dezbatere vie în cercurile științifice cu privire la democrația transnațională sau instaurarea democrației în alte societăți care nu au cunoscut-o până acum. Totuși, este greu de imaginat o democrație consensuală în Iran, Irak, Afganistan sau Pakistan.
Irakul de după înlăturarea lui Saddam este un exemplu al lungului și anevoiosului drum pe care îl parcurge un stat fost dictatorial, aflat zonă fără reflexe democratice. Iar succesul acestei grele întreprinderi nu poate fi garantat.
Unii văd în dezvoltarea tehnologiilor și comunicațiilor o adevărată premisă pentru instituirea democrației transnaționale. Eva Cadwallader a formulat paradigma „etnosului global” ce presupune că oamenii simt tot mai mult apartenența la comunitatea globală. Evoluția tehnologică a redus distanța între comunități, însă a creat și o falsă impresie că putem obține o imagine integrată despre sistem și globalizare. Distanța, ca și memoria, impune selectivitate, ceea ce face imposibilă crearea unei imagini complexe despre lume. Cadwallader mai susține că indivizii, datorită reducerii distanței, se identifică tot mai mult cu o societate globală și tot mai puțin cu statul.
Această discuție ne aduce în mod firesc în domeniul politicului. în prezent nu putem vorbi despre transferarea de la stat către alte entități., unele fiind doar imaginare. Deși există contestări, iar rolul organizațiilor multinaționale și al celor nonguvernamentale (mai ales în formarea opiniei publice) al celor în afara legii (cele teroriste) crește din ce în ce mai mult, sistemul rămâne a fi unul bazat pe state. Acest lucru se întâmplă deoarece statele sunt încă mediul primar prin care efectele altor actori cu privire la reglementarea violenței sunt canalizate în sistemul mondial.
Rămânând în domeniul politicului, globalizarea ridică următoarele probleme importante: interpretarea conceptului de suveranitate și asigurarea securității într-o lume tot mai interdependentă. Trebuie subliniat că aceste două întrebări nu pot fi discutate separat, ci într-un cadru multidimensional. Punctul critic în ceea ce privește suveranitatea îl constituie jurisdicția internă și întrebarea până unde autoritățile unui stat suveran o pot exercita fără a avea un impact negativ, destabilizator, pentru regiune sau sistem în ansamblu. Aceasta ne duce la întrebarea legată de securitate. Însăși securitatea s-a transformat într-un concept multidimensional care îmbină diferite aspecte: economice, sociale, mediu etc.
Securitatea individului devine din ce în ce mai importantă, însă rămâne o enigmă cum ar trebui aceasta promovată. Totuși, în ciuda intervențiilor umanitare din anii ’90, care au creat un precedent, conceptul de securitate personala/individuală este departe de a fi universal acceptat și duce lipsă de mijloace eficiente de implementare.
O problemă importantă ține de aspectele militare ce însoțesc procesul de globalizare, cu implicații pentru securitatea internațională. Waltz scria că „fiecare descoperire majoră în tehnologia războaielor a adus cu sine și un profet care să proclame imposibilitatea războiului ce nu este cu putință – exemplul clasic fiind cel al lui Alfred Nobel și dinamita. La fel de bine poate să fi existat și un profet care să fi proclamat sfârșitul războaielor tribale în momentul în care s-a inventat sulița și un altul care a prezis același lucru când vârful acesteia a fost otrăvit pentru prima dată. Din păcate toți aceștia au fost falși profeți.”
Inventarea armei nucleare sau crearea unor noi arme sofisticate nu au redus dorința de a purta războaie. Însă, dacă efectul suliței era exterminarea inamicului, atunci efectul armei nucleare poate fi și distrugerea eventualului câștigător. În condițiile globalizării s-au creat împrejurări favorabile pentru obținerea armelor de distrugere în masă de grupări teroriste sau de state „banditești”. Toate acestea ne impun o abordare calitativ nouă cu privire la regimul armelor de distrugere în masă într-o epocă globală. Explozia reactorului nuclear de la Cernobîl a avut un impact negativ asupra întregului continent, iar Ucraina și Belarus încă simt efectele accidentului.
Până la urmă, globalizarea înseamnă riscuri și oportunități noi. Ea trebuie să fie privită ca o schimbare calitativă ce se referă la comerțul internațional, la mișcările de capital, la investiții și circulația indivizilor. În același timp, ea mai înseamnă și schimbarea calitativă a modului în care indivizii și diferitele grupuri se identifică și se autoapreciază, precum și modul în care state, firme și alți actori percep și își urmăresc realizarea ideilor lor prin apărarea intereselor lor.
Globalizarea este, o consecință, cu prioritate a Internetului. Atunci se poate spune că globalizarea este un fenomen specific societății informaționale. Datorită legăturii dintre societatea informațională și globalizare, ceea ce îndreptățește afirmația globalizarea este o consecință firească a societății informaționale, întrucât societatea informațională se dovedește a fi un proces care nu mai poate fi oprit, globalizarea este și ea un proces inevitabil.
Afirmația că globalizarea este o consecință cu prioritate a Internetului este deosebit de interesantă atât sub aspect teoretic, cât mai ales practic. Teoretic, se susține, cu argumente logice, că dacă tendința naturală a evoluției societății umane este spre societatea informațională, care are specific fenomenul globalizării datorat „liantului tehnologic” – Internetul, care unește oamenii de pretutindeni, indiferent de rasă, religie, naționalitate, dispunere geografică etc., atunci globalizarea este o consecință firească a noi societății. Sub aspect practic, această idee conduce la sugestii pertinente privind atât derularea globalizării, cât și acceptarea sa de toți actorii sociali, statali și nonstatali. Astfel, se susține că așa cum Internetul a fost și rezultatul unei interacțiuni sociale, dintre specialiști, instituții, state și un extrem de mare număr de utilizatori din întreaga lume, și numai în acest context el a fost posibil, este normal ca și globalizarea, ca efect al Internetului sa ia forma ce ar permite participarea tuturor la organizarea și derularea ei.
La fel de importantă este și aprecierea că globalizarea este un fenomen inevitabil. Această constatare îndeamnă pe toți octorii (indivizi și grupuri umane, organizații diverse, state, instituții internaționale) la un demers voluntar, conștient și concertat în acceptarea și implicarea activă în realizarea practica globalizării. Rezistența manifestată atât de unii cât și de unele organizații și mișcări sociale față de procesul globalizării, în acest context, pare a fi o activitate ineficienta și contraproductivă. Așa cum nu te poți opune Internetului, care a devenit pentru multă lume o necesitate, datorită multiplelor lui utilizări – de la sursă de informații în aproape toate domeniile la instrument prin intermediul căruia se pot face plăți diverse-la fel nici globalizării, ca o consecință a celui dintâi nu te poți opune. Prin urmare o conduită eficientă este aceea de a accepta globalizarea, ca pe o realitate la care trebuie să ne adaptăm într-o maniera flexibilă și adecvată fiecărei situații în parte.
Totodată, studiul atrage atenția asupra faptului că toate riscurile și vulnerabilitățile Internetului se cer avute în vedere atunci când se proiectează și realizează globalizarea în diferite domenii de activitate umană.
Globalizarea produce o multitudine de efecte, cu un conținut și o natură diversă. Din punctul de vedere al sensului influenței exercitate de globalizare asupra economilor naționale și a situației populației se poate vorbi de două mari tipuri de efecte: favorabile sau pozitive, cum ar fi: mai buna cooperare economică, culturală, politică, militară, ecologică între statele lumi; dezvoltare economică relativ rapidă a unor sectoare economice din unele zone geografice; posibilitatea angajării unor actori nonstatali în acțiunile de combatere a sărăciei în lume; crearea premiselor unei dezvoltări durabile a omenirii; negative sau nefavorabile, cum ar fi: menținerea inegalităților între Nord și Sud; adâncirea inegalităților între veniturile realizate din capital și cele din muncă; amplificarea deosebirilor între munca înalt calificată și munca necalificată; afectarea semnificativă a rolului statului-națiune.
După criteriul „natura efectelor” globalizării acestea pot fi: sociale, economic, politice, militare, culturale, ecologice. Realitatea este că toate aceste efecte sunt privite diferit de autorii care cercetează acest fenomen omniprezent, de actorii statali și nonstatali după atitudinea pe care o adoptă față de globalizare, adică sunt partizanii sau adversarii ei.
Astfel, Zygmunt Bauman analizează globalizarea și efectele ei sociale.Sensul cel mai profund transmis de ideea de globalizare constă în caracterul nedefinit, dezorganizat și autopropulsat al problemelor lumii: lipsa centrului, a unui pupitru de comandă, a unui consiliu de decizie, a unui birou managerial. În realitate, există centre de putere în lume, în stadii de dezvoltare și afirmare diferite, deși, astăzi, mulți consideră SUA sunt singura superputere, după destrămarea URSS și desființarea Tratatului de la Varșovia.
Statul este o organizare ierarhică având o zonă de competență bine delimitată. El se bucură de suveranitate deplină, adică legislativă, executivă, militară, economică și culturală.
Vreme de aproape 50 de ani, peste o lume parcelată de state suverane, s-au suprapus două blocuri de putere, care fiecare a promovat o anumită ordine mondială. Practic, această ordine se întemeia pe insuficiența militară, economică culturală a fiecărui stat în parte. De aici, tendința grupării lor jurul unor alianțe politico-militare, ca măsură pentru a-și apăra independența, suveranitatea, integritatea teritorială și promova interesele naționale. Dispariția bipolarității a făcut posibilă manifestarea globalizării. Statele încep să renunțe la unele aspecte ale suveranității lor pentru a se bucura de avantajele unor organizații politico-militare și politico-economice. Astfel, în ultimii ani am asistat la lărgirea Alianței Nord-Atlantice și a Uniunii Europene.
Integrarea și parcelarea, globalizarea și teritorializare sunt procese complementare. Mai exact, ele reprezintă două laturi ale aceluiași proces: redistribuirea pe tot cuprinsul lumii a suveranității, puterii și libertății de acțiune, provocată (dar în nici un caz determinată) de saltul revoluționar al tehnologiei vitezei. Din lectura lucrării citate se desprinde concluzia că, totuși, globalizarea, ca fenomen, nu are aceleași efecte sociale pentru toți. Bogații lumii vor prospera în continuare, iar cei săraci vor rămâne în aceeași situație precară, sub toate aspectele. Tot despre unele efecte ale globalizării vorbește Ignacio Ramonet în lucrarea sa „Geopolitica haosului”. Câteva efecte ale globalizării puse în evidență de autorul citat sunt: apariția unor conflicte și amenințări noi (înmulțirea unităților economice regionale, renașterea mișcărilor naționaliste, rețele mafiote internaționale, migrația masivă dinspre țările sărace către cele dezvoltate); creșterea inegalităților intre Nord și Sud; distrugerea mediului natural; „uciderea” pieței naționale.
Adepții teoriei hiperglobaliste (Ohmae, Wriston, Guehenno, J. Gray, Albrow etc.) sunt susținători înfocați ai globalizării. Ei văd la aceasta doar efectele pozitive. Printre acestea din urmă ei menționează: generează un nou pattern de învingători; toate statele sunt avantajate prin producerea anumitor bunuri; răspândirea democrației în lume; creează noi forme de organizare socială, altele decât statul-națiune care pierde puternic din prerogativele sale.
La rândul lor, adepții teoriei sceptice (Weiss, E.H. Carr, Scharpf, Krugman, Armingeon) văd partea „goală” a paharului atunci când vorbesc de efectele globalizării. în acest sens, sunt menționate următoarele efecte: conduce la regionalizarea economică a lumii; amplificarea fundamentalismului și a naționalismului agresiv; managementul ordinii mondiale rămâne privilegiul statelor occidentale; inegalitățile Nord – Sud se amplifică.
Alți autori apreciază că globalizarea are un rol pozitiv în dezvoltarea omenirii. De exemplu, academicianul Mihai Drăgănescu asociază globalizarea cu accederea omenirii în era informațională, mai întâi, și apoi, în era cunoașterii. Se poate afirma că acesta vede rolul favorabil jucat de globalizare în evoluția omenirii.
Desigur, că globalizarea va avea o gamă sporită de efecte atât favorabile, cât și mai puțin favorabile, dar ea nu trebuie negată, printr-o atitudine de respingere, ci acceptată ca o realitate omniprezentă și făcut tot ceea ce depinde de fiecare actor statal și nonstatal, pentru ca orice comunitate umană, fie de tipul stat-națiune sau uniune de state, fie oraș sau altă formă organizatorico-administrativă să profite din plin de avantajele oferite de acest fenomen, pe de o parte, și să poată diminua semnificativ efectele negative, pe de altă parte.
2.4. Rolul organizațiile internaționale de securitate
Organizațiile internaționale reprezintă elemente relativ noi ale sistemului mondial. Au luat naștere în timpul secolului XIX, au devenit importante în cursul următorului secol, iar după anul 1945, numărul lor a crescut semnificativ, în special la nivel regional și subregional. Fie că este vorba despre ONU, fie despre UE, organizațiile internaționale nu reprezintă nici o continuare cu alte mijloace a politicilor de forță tradiționale, după cum afirmă unii teoreticieni, parafrazându-l pe Clausewitz, nici expresia unui proces de evoluție la un nou nivel, acela al superstatului global sau regional.
Organizațiile internaționale permit statelor să abordeze împreună problemele comune, în cadrul unui proces decizional colectiv, chiar dacă unele dintre ele, de fapt, divid în loc să unifice. Cooperarea internațională multilaterală constituie fundamentul unui sistem mondial stabil. în prezent, în domeniul securității este resimțită o nevoie acută de o astfel de cooperare, dat fiind faptul că natura complexă a amenințărilor cu care ne confruntăm necesită o abordare coordonată și utilizarea unor resurse, ce cu greu pot fi puse la dispoziție de către un singur guvern. Din aceste motive, problematica organizațiilor internaționale de securitate trebuie să reprezinte unul dintre punctele centrale ale dezbaterilor ce se desfășoară în comunitatea internațională. Totuși, a face o diferențiere clară între organizațiile internaționale de securitate și cele de alt tip este o sarcină dificilă, întrucât însăși definirea domeniului securității ridică mari semne de întrebare.
De la apariția primelor forme de organizații internaționale, modificările caracteristicilor mediului de securitate au determinat și transformarea acestora, în special în cazul celor care activează în domeniul securității. Perioada sfârșitului de secol XX și începutului de secol XXI a influențat și a modificat considerabil profilul organizațiilor internaționale de securitate, atât din punct de vedere al adaptării strategiilor la provocările mediului de securitate (NATO, UE, ONU, OSCE etc.), cât și al sporirii numărului de membri (NATO și UE – în anul 2013 au câte 28 de membri).
În lupta împotriva terorismului internațional, organizații precum Uniunea Europeană, Organizația Națiunilor Unite sau Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa nu s-au rezumat doar la elaborarea unor documente, ci au analizat și au implementat modalități de cooperare în lupta împotriva terorismului internațional, în timp ce altele (CSI, GUAM, OTSC, OCS etc.) nu și-au mai făcut auzită vocea pe scena internațională cu aceeași forță ca în anii precedenți.
Totuși, multe dintre organizațiile create în scopul guvernării naționale și internaționale, precum ONU, au acum 30-60 de ani vechime, astfel că, intrând în noul mileniu, ne putem întreba cât de eficiente sunt acestea, într-o lume din ce în ce mai globalizată.
Inițierea reformei organizaționale la nivel internațional reprezintă o necesitate stringentă, determinată de schimbările intervenite în mediul de securitate. Relațiile de dialog și de complementaritate dintre acești actori ar trebui să urmărească stabilirea și menținerea sprijinului comun pentru contracararea pericolelor și amenințărilor la adresa securității. În această privință, există mutații importante, evenimentele din ultimii ani aducând în prim-plan problema „coalițiilor ale voinței” vs. organizațiile internaționale, ca răspuns la noile tipuri de pericole și amenințări la adresa securității. Se demonstrează astfel că soluția potrivită pentru rezolvarea conflictelor și menținerea păcii este determinată de circumstanțele în care acestea se desfășoară.
Cu toate că principalele instituții și organizații internaționale de securitate trec printr-o perioadă caracterizată de nevoia de restructurare, importanta existenței și activității lor pentru stabilitatea și securitatea lumii nu a scăzut. Putem afirma că, dacă va fi îndeplinită condiția adaptării eficiente la caracteristicile mediului de securitate – ceea ce presupune crearea unor noi doctrine, metode și instrumente de luptă împotriva pericolelor și amenințărilor la adresa securității naționale, zonale, regionale și globale –, în perioada următoare, statutul și rolul instituțiilor și organizațiilor internaționale se va consolida.
Însă, în studiul tuturor acestor aspecte, lipsește adesea metoda științifică. Analiștii se întrec în a face predicții, ce se îndeplinesc sau nu, dar cercetarea științifică reală a domeniului reprezintă o rara avis.
Studiul organizațiilor internaționale, ca unități de analiză, furnizează o altfel de perspectivă asupra mediului de securitate, lărgind sfera de cercetare și conferind noi dimensiuni unor fenomene, precum globalizarea sau terorismul. Ele au devenit un element important al sistemului internațional, în special după cel de-al Doilea Război Mondial, când numărul lor a început să crească semnificativ. Astfel, activitatea acestor organizații este diversă, iar analiza tuturor este complexă, dacă nu chiar dificilă, deoarece numărul lor mare implică și existența unor tipologii variate.
Organizațiile internaționale reprezintă cele mai importante forțe în coordonarea acțiunilor și cooperare în domenii precum cel politic, economic, social, militar sau cultural. Exceptând statele-națiune, ce stau la baza sistemului mondial, organizațiile internaționale constituie cei mai însemnați participanți în cadrul acestuia. Creșterea numărului organizațiilor internaționale a fost favorizată de sporirea rețelelor economice și financiare de state-națiune, în special în perioada de început a Europei moderne. Diviziunea sistemului internațional din anii 1910 și 1930 și distrugerile cauzate de cele două războaie mondiale au convins comunitatea internațională de necesitatea stabilirii unei noi ordini universale bazate pe cooperare. Pilonii acesteia au fost construiți prin Carta Atlantică, din anul 1941, conferințele de la Dumbarton Oaks și Bretton Woods (1944) și, cel mai important, prin crearea Națiunilor Unite (1945).
Războiul Rece a întrerupt visul noii ordini mondiale prin cooperare, urmând peste patru decenii de diviziune bipolară. Totuși, începând cu anii '70, s-a înregistrat o revigorare a multilateralismului, sub forma procesului de la Helsinki (1975), despre care se afirmă că a contribuit la dezintegrarea Cortinei de Fier.
Organizațiile internaționale de securitate se disting de celelalte organizații prin aceea că își au originile în consensul statelor de a coopera în probleme de reducere a violenței și realizare a păcii și securității, prin folosirea unei largi game de acorduri și mecanisme. Există cel puțin patru seturi de sarcini pe care organizațiile internaționale de securitate le pot îndeplini:
promovarea dialogului de securitate și gestionarea crizelor ca sarcini de bază destinate stabilirii și/sau menținerii păcii;
crearea de sisteme de cooperare militară bazate pe constrângeri reciproce, destinate reducerii pericolelor ce decurg din activitățile militare, sau pe capacități comune pentru misiuni de pace;
promovarea standardelor democratice și respectarea drepturilor omului ca scopuri în sine;
promovarea securității prin mecanisme economice, întărind atât prosperitatea, cât și interdependența actorilor, și prin abordări cooperative ale riscurilor și provocărilor, inclusiv terorismul și proliferarea armelor de distrugere în masă.
Analiza statutului și rolului organizațiilor internaționale de securitate poate fi realizată din perspectiva durabilității și eficienței. Durabilitatea se referă la persistența peste timp a modelelor de comportament, ce reflectă conformarea la regulile organizației, iar eficiența la comportamentul actorilor ghidați de regulile și normele acesteia. Aceste două criterii operaționalizează importanța instituțională a organizației, în fapt, fiind vorba, pe de o parte, despre capacitatea organizației de a rezista în fața provocărilor externe, iar pe de altă parte, despre gradul de respectare a regulilor și normelor de către membrii săi.
Din punctul de vedere al teoriei aplicate în analiza organizațiilor internaționale, realismul și neorealismul nu acordă importanță existenței organizațiilor internaționale de securitate, acestea fiind considerate doar modalități de camuflare a intereselor statelor sau forumuri necesare obținerii acordului asupra anumitor aspecte de securitate a statelor mai slabe. De asemenea, se consideră că organizațiile internaționale nu au nici o influență asupra comportamentului marilor puteri, acestea din urmă preferând acțiunea unilaterală. Din perspectiva neorealistă, există un singur tip de organizație, anume alianța, fiind respins tocmai criteriul eficienței organizațiilor internaționale. în ceea ce privește criteriul durabilității, ambele curente îl consideră irelevant și, chiar dacă o astfel de organizație durează în timp, ea este privită ca fiind lipsită de conținut.
În sistemul internațional, organizațiile de securitate pot fi considerate comunități de securitate. Acest concept a fost dezvoltat în anul 1957 de către Karl Deutsch, care l-a definit drept un grup ce a devenit integrat, dobândind un simț al comunității însoțit de practici instituționale formale sau informale suficient de puternice pentru a asigura activitatea pașnică a membrilor grupului pe o perioadă de timp lungă.
Existența acestui tip de comunitate este caracterizată prin următoarele caracteristici:
– inexistența planurilor militare ale unui membru față de ceilalți;
– existența unor valori politice compatibile;
– existența capacității guvernelor de a reacționa rapid și fără violență, cu mijloacele corespunzătoare, la problemele ce intervin în desfășurarea activității;
– existența unui comportament predictibil al tuturor membrilor;
– existența unor programe comune de instruire și schimb de personal, a acordurilor bi și multilaterale, a personalului multinațional în structurile de comandă etc.
Deutsch a descris zona nord-atlantică drept o comunitate pluralistă de securitate, unde guvernele sunt distincte, păstrându-și independența legală. Totuși, acest concept este mai degrabă bazat pe valori, decât pe interese, iar valorile sunt transformate în norme, în reguli de comportament ce structurează acțiunea indivizilor și a instituțiilor. Deutsch se referea la doua tipuri de comunități de securitate, care, ulterior, au evoluat în direcții diferite: Comunitatea Cărbunelui și a Oțelului și NATO.
În prezent, NATO nu mai poate fi considerată o astfel de comunitate, întrucât a fost instrumentalizată conform anumitor interese. UE, care s-a dezvoltat din Comunitatea Cărbunelui și a Oțelului, a devenit o comunitate de securitate, în sensul că instituțiile sale includ anumite valori ce sunt transformate în norme, care, la rândul lor, modelează preferințele actorilor. Aceasta reprezintă o mutație de la o relație bazată exclusiv pe mijloace – finalități la una de tipul legitimării sociale.
În cadrul sistemului mondial, organizațiile internaționale de securitate sunt cele mai complexe forme de cooperare guvernamentală internațională, deoarece domeniul cărora acestea se adresează este unul polivalent. Securitatea nu înseamnă doar securitate militară, ci, dimpotrivă, planurile sale de manifestare includ atât sfera militară, cât și pe cea nonmilitară (politică, economică, socială, culturală, ecologică etc.), de la nivelul individului uman la cel al întregii lumi.
Esența funcționalității organizațiilor internaționale, o reprezintă cooperarea permanentă între statele membre, prin utilizarea normelor prevăzute în statul acestora, recurgându-se frecvent la negocieri și compromisuri, în folosul îndeplinirii misiunilor pentru care aceste organizații au fost create. Cooperarea bi și multilaterală, sau în cadrul organizațiilor internaționale, cu toată paleta sa de manifestări, este uzual denumită cu o sintagmă general acceptată, respectiv cooperarea internațională, la baza căreia a stat permanent principiul respectării independenței și suveranității statelor și implicit a dreptului lor intern, statuat în normele juridice elaborate, care să conducă la încrederea reciprocă într-un cadru instituțional bine reglementat. Invocatele norme juridice, sunt cuprinse în tratate, convenții, protocoale, etc. ale căror prevederi sunt obligatorii pentru statele componente ale diferitelor organizații internaționale.
O organizație internațională este, conform definiției date de Gerald Fitzmaurice, „o asociație de state constituită printr-un tratat, dotată cu o constituție și cu organe comune, având o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre”. Organizațiile internaționale interguvernamentale sunt create de un instrument juridic care stabilește acordul statelor implicate. Este vorba de fapt despre un tratat, ce poate fi numit pact (Liga Națiunilor, Tratatul de la Varșovia), constituție (OIM), cartă (ONU). Statele semnatare ratifică acest act important conform regulilor constituționale interne. Tratatul intră în vigoare când, după cum se stipulează în una din clauzele sale finale, un număr minim de state l-a ratificat. În principiu, numai statele suverane au calitatea de a fi membre ale acestei organizații. Statele fondatoare sunt membre originale, iar statele care aderă ulterior sunt membre admise. Admiterea, retragerea sau excluderea se supun unor proceduri și criterii pretinse, fixate prin actul constitutiv. Orice organizație internațională dispune, în înțelesul strict al termenului, de personalitate juridică. Aceasta îi consolidează permanența, îi oferă capacitatea de a putea îndeplini misiunile care îi sunt atribuite și implică o autonomie financiară. Evoluția numărului de organizații internaționale a fost spectaculoasă. Dacă în 1909 existau doar 37 de organizații internaționale interguvernamentale (OIG), în 1960 numărul acestora crescuse la 154, pentru a ajunge în prezent la peste 300.
Suntem de părere că organizațiile pot fi instrumente eficiente de cooperare, dar, totodată, pot fi instrumente de sporire a puterii unor state membre la nivel regional sau internațional, în funcție de specificul organizației. Pentru a sprijini afirmația noastră am ales ca în continuare să analizăm principalele organizații regionale și internaționale care prin comportamentul membrilor săi pot afecta starea de securitate la nivelele menționate. Ne vom concentra astfel analiza asupra NATO, a Uniunii Europene, a Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, Organizației de Cooperare de la Shanghai și Consiliul NATO-Rusia.
Capitolul 3
SECURITATEA NAȚIONALĂ. CONCEPT, EVOLUȚIE ȘI ABORDĂRI CONTEMPORANE
În urma studiului literaturii de specialitate, am identificat faptul că, în mod frecvent, securitatea națională este percepută drept ansamblul măsurilor întreprinse de către stat pentru a-și asigura propria securitate, a sa, a cetățenilor și a elementelor sale constitutive, în general. Prin extrapolare, diverse aspecte și nuanțe pot fi analizate mai departe, și anume acelea care implică rolul statului și limitele până la care acesta își poate defini, promova și proteja interesele. În acest sens, este necesară o bună cunoaștere a intereselor statului în termeni relaționați dimensiunilor securității și anume: dimensiunea economică, dimensiunea politică, dimensiunea militară, dimensiunea socială, dimensiunea culturală și cea de mediu.
Încă de la început, trebuie să precizăm că statul are obligația de a-și proteja cetățenii. În acest sens, statul trebuie să găsească echilibrul necesar între nevoi și resurse, între drepturi și obligații, și nu în ultimul rând să furnizeze echilibrul dintre pacea și ordinea socială, necesare bunei funcționări a societății și toleranța necesară pentru cetățeni, pentru a fi în stare să funcționeze. Având în vedere acest fapt, am plasat cercetarea noastră în cadrul mai larg al relațiilor internaționale și ale sistemului în care se desfășoară acestea, considerând că statul rămâne actorul dominant al mediului de securitate.
Astfel, ne vom concentra inițial asupra statului ca entitate majoră a sistemului internațional, pentru a clarifica anumite aspecte ale securității naționale, nedorind, însă să epuizăm aspectele privind statul, o analiză concentrată asupra evoluției, conținutului, rolului și comportamentului acestuia fiind realizată în capitolul următor al lucrării noastre.
3.1. Elemente ale analizei securității naționale
Nu putem continua demersul nostru științific fără a menționa faptul că identificarea influențelor esențiale asupra securității naționale implică înțelegerea rolului în schimbare a statului și a mediului în care acționează acesta, mediu care, însă, este din ce în ce mai complex și incert pe fondul amenințărilor tradiționale sau mai noi. În acest context am simțit necesar să ne delimităm concret instrumentarul conceptual de lucru necesar analizei securității naționale.
În general, delimitarea câmpului de cercetare în studiul securității a fost realizată prin analiza riscurilor și amenințărilor, fiind urmărite, în principal, două caracteristici principale, și anume: să se folosească mijloace excepționale, cum ar fi de exemplu: uzul forței, uzul forței disproporționate, restricții și/sau interdicții în exercitarea drepturilor și libertăților individuale și să poată fi considerate drept existențiale, cu alte cuvinte, să vizeze evoluția obiectului de referință (statul, națiunea, valorile).
Dicționarul explicativ al limbii române definește riscul drept un pericol posibil, iar pericolul ca fiind o amenințare, dar și un risc. Se observă că este indusă o perspectivă tautologică și, chiar dacă în toate situațiile este evidențiată influența negativă asupra celui care reprezintă obiectul acțiunii, lipsește o diferențiere a termenilor pe baza relațiilor temporale ce pot exista între acesta și agentul (subiectul) acțiunii. Suntem de părere că, pe o scară a evoluției în timp, ordinea producerii este: pericol posibil (risc); pericol; amenințare. În cazul pericolului posibil, între părțile implicate nu există relații strânse de determinare, ceea ce a impus ca, în limbaj diplomatic, să se vorbească despre riscuri și, mai nou, o manifestare concretă a relațiilor existente în mod real între state, alianțe și coaliții de state, între diferite sociogrupuri din interiorul lor. Spre deosebire de pericol, amenințarea indică nu numai posibilitatea potențială, ci și intenția manifestată de una din părți de a acționa împotriva intereselor oponentului, ea și reprezintă nivelul cel mai înalt al escaladării relațiilor tensionate dintre subiecți.
Dacă împotriva riscurilor (pericolelor posibile) se iau, de regulă, măsuri de monitorizare a mediului în care ele pot să apară, în momentul în care acestea se transformă în pericole veritabile, dar fără a ne afecta în mod expres, se iau măsuri de protecție. Atunci când pericolul ne vizează nemijlocit, este o amenințare, iar măsurile ce se iau devin de apărare (figura nr. 1).
Din punctul nostru de vedere, provocările sunt percepute drept procese de activare a factorilor de risc care conduc, în cele din urmă, la generarea riscului (pericolului posibil). Factorii de risc reprezintă, în accepțiunea noastră, acele elemente, fenomene, acțiuni, procese care pot genera prin existența sau escaladarea lor pericole posibile (riscuri) ori, direct, pericole și amenințări care ar afecta starea de normalitate (securitatea) a indivizilor, grupurilor, instituțiilor acestora ori a sistemelor tehnice de care depind. În ceea ce privește vulnerabilitățile, înțelesul atribuit de noi acestui termen este conform cu cel rezultat din dicționare: partea slabă, defectuoasă, criticabilă, sensibilă a cuiva (sistem, proces, acțiune etc.). Identificarea vulnerabilităților este mai mult decât necesară, orice strategie trebuind să țină cont de acestea, în procesul de luare a deciziei, în special la nivel statal sau supra-statal, factorii de luare a deciziei fiind obligați să le ia în considerare și să le analizeze în cadrul colectivului de analiză a riscurilor pe care trebuie să și le asume prin hotărârea pe care o ia, fără însă a le expune în documente de largă circulație.
Figura nr. 1: Relaționarea riscurilor, pericolelor și amenințărilor
Domeniile care intră în vederea studiilor de securitate sunt identificate pornind de la tipurile acțiunilor umane ce le generează. Astfel discutăm despre domeniul politic (cel care vizează relațiile de autoritate, recunoașterea statelor și a guvernelor), domeniul militar (care presupune, în esență, mijloace coercitive), domeniul social (considerat frecvent prin prisma socio-economică), domeniul cultural (care include aspectele identitare, etnice și/sau religioase), domeniul economic (axat pe aspectele financiare, de producție și cele relaționate resurselor energetice) și domeniul de mediu (care se referă la activitățile umane și impactul acestora asupra biosferei). Păstrând acest criteriu, putem clasifica și dimensiunile securității, și anume: dimensiunea politică, dimensiunea militară, dimensiunea economică, dimensiunea socială, dimensiunea culturală și dimensiunea de mediu/ecologică.
Astfel, obiectele de referință ale securității depind de domeniul abordat, acestea putând fi: teritoriul, populația, forțele armate, suveranitatea, proiectul politic, ideologia care îl susține, calitatea și cantitatea forței de muncă, identitatea colectivă a unei națiuni sau a altor grupuri etnice sau religioase (minorități semnificative), accesul la resurse, în principal energetice, aprovizionarea cu materii prime, reglementarea funcționării sistemului financiar etc., sursele de apă potabilă, biodiversitatea.
Referitor la nivelul analizei, aceasta poate fi aplicată astfel: la nivelul sistemului internațional, la nivel regional; la nivelul entităților statale sau a națiunilor, la nivelul organizațiilor multinaționale, la nivelul comunităților, grupurilor, și la acela al individului.
Trebuie să menționăm că diversele transformări ale conceptului de securitate s-au petrecut în mod evident ca urmare a transformărilor de pe scena internațională. Considerând încheierea Războiului Rece un punct major de referință pentru schimbările generate de dezechilibrarea balanței de putere, a bipolarității, putem afirma că vechiul sistem de securitate constituit sub umbrelele nucleare ale celor două superputeri, prin menținerea parității strategice relative între blocurile militare nu a putut rezista presiunii exercitate de factorii economici, politici sau sociali. Prin urmare, procesul de abordare a priorităților agendei de securitate a suferit o serie de transformări, acestea nemaifiind instrumentate prin mijloace exclusiv militare, ci prin acțiuni de natură politică, economică, culturală etc., corelate noilor perspective deschise de însăși desfășurarea concretă a evenimentelor pe scena relațiilor internaționale.
Scena internațională devine astfel, după părerea lui Zbigniew Brzezinski marea tablă de șah în care actorii acționează frecvent prin relațiile de putere. Puterea nu se manifestă, însă, în mod exclusiv, ca atribut al unui stat sau unei entități, ci numai în relație cu ceilalți actori internaționali. De o importanță majoră în proiectarea unor politici de securitate eficiente, puterea este rezultatul unei combinații de capacitați care derivă din surse interne sau externe, ca rezultat al relațiilor internaționale. În general, sunt acceptate ca surse esențiale de putere sursele naturale, sursele sociopsihologice și sursele sintetice.
Sursele naturale derivă din considerentele geografice (dispunerea statului pe glob, suprafața, ieșirea la mare, lungimea și natura granițelor etc.), resursele naturale și populația. Aceste surse sunt considerate a fi cele mai durabile, iar acțiunile de compensare a dezavantajelor provenite din insuficiența resurselor naturale sunt cele mai costisitoare, ceea ce provoacă frecvent transformarea lor în obiect al unor politici de lungă durată care, în timp, pot deveni tradiție politică. Totodată, importanța surselor naturale de putere este provenită din rolul decisiv pe care acestea îl dețin în stabilirea și stabilitatea strategiilor politico-militare de apărare a unui stat.
Sursele sociopsihologice ale puterii sunt cele mai delicate, în opinia noastră, deoarece se regăsesc în aspecte mai greu cuantificabile: imaginea de sine a unui popor, nivelul de socializare a politicii, care reflectă procesul prin care individul își formează atitudinea politică, sprijinul public, forma de conducere etc. Sprijinul public, de exemplu, reflectă, în ultimă instanță, coeziunea unei națiuni în sprijinul promovării unor valori fundamentale. Lipsa sprijinului public sau prezența unui nivel redus al acestuia uzează resursele politice și militare ale unui stat care poate suferi astfel o criză de credibilitate și eficiență în momente dificile.
O altă categorie de surse ale puterii este constituită de sursele sintetice, acestea derivând din celelalte două categorii menționate anterior și reflectând abilitatea statului de a-și întrebuința sursele naturale și sociopsihologice pentru afirmarea puterii. Practic, sursele sintetice de putere sunt constituite de resursele industriale, financiare, tehnico-științifice și militare.
În ceea ce privește interesele fundamentale ale statelor, acestea nu se modifică în funcție de schimbarea contextului geostrategic, care poate impune redefinirea adecvata a strategiei de promovare a acestora în condițiile modificării tabloului concret al pericolelor și amenințărilor la adresa securității statului respectiv. La fel stau lucrurile și în cazul schimburilor de regim politic, care pot modifica doar căile concrete de promovare a respectivelor interese, cu condiția ca acestea sa fie înțelese și acceptate ca „un sistem valorico-normativ având rol de modelare și model, ce exprima și promovează” cerințele funcționale ale națiunii, filtrează percepțiile, determina atitudinile și influențează modalitățile de participare la viața internă și internațională, acționând ca funcție de control vizavi de sistemul interacțiunilor politice”.
Caracterul oarecum legic al intereselor fundamentale ale României a făcut ca acestea să-si găsească locul în documentele politice succesiv proiectate și acceptate de organele românești abilitate (concepția integrată de securitate națională, strategia de securitate națională, strategia militară a României etc.) și să fie sintetizate de specialiștii militari în regulamente, care le formulează astfel:
menținerea ca stat național, suveran, independent, unitar, indivizibil, de drept, democratic și social;
dezvoltarea unei economii libere, dinamice, viabile și competitive;
asigurarea prosperității generale a societății românești;
dezvoltarea culturii și vieții spirituale în raport cu valorile naționale tradiționale și cu cele universale;
asigurarea vigorii, sănătății fizice și morale a tuturor cetățenilor țării;
protecția mediului înconjurător și a condițiilor naturale propice desfășurării unei vieți normale pentru toți cetățenii țării;
afirmarea statului roman ca factor de stabilitate pe plan zonal și continental și creșterea contribuției sale la edificarea climatului de securitate și pace pe plan mondial.
Prin urmare, din punct de vedere al demersului nostru de cercetare, profilele fiecare dintre aceste surse pot avea influențe semnificative asupra puterii respectivului stat și, implicit, atât asupra securității statului respectiv, în sensul menținerii sau degradării stării acesteia, cât și asupra securității regionale sau chiar internaționale. În acest sens trebuie să notăm că mediului de securitate la toate nivelurile sale (local, național, regional și internațional) are astăzi o probabilitate din ce în ce mai crescută de incidență pe fondul dezvoltării procesului de globalizare.
3.2. Securitate națională-securitate internațională: interrelaționări conceptuale
Considerând toate cele expuse anterior în demersul nostru științific, suntem de părere că între cele două concepte care fac obiectul acestui subcapitol, securitatea națională și securitatea internațională, se stabilește o puternică relație biunivocă.
Astfel, opinia noastră este aceea că securitatea națională este un element esențial al securității internaționale, relația existentă putând fi considerată drept aceea de la parte la întreg, sensul opus al relației fiind de asemenea operațional. De aceea, considerăm că putem identifica un raport a cărei natură este de determinare și anume determinarea securității naționale de către securitatea internațională. Un argument concret în sprijinul afirmației noastre poate fi considerat exemplul atentatelor teroriste de la 11 septembrie 2001 care au influențat semnificativ securitatea internațională prin măsurile de prevenire a atacurilor teroriste adoptate atât de către comunitatea internațională, dar și de către fiecare stat în parte. La fel, orice perturbații sau disfuncționalități majore apărute pe plan regional sau internațional, în domeniul energetic, spre exemplu (ineficiențe în alimentarea cu gaz dinspre Rusia către statele europene, creșterea prețului petrolului), afectează și securitatea națională a fiecărui stat datorită interdependenței existente între dimensiunea energetică a acesteia și celelalte dimensiuni (economică, financiară, socială, politică și militară).
La rândul său securitatea națională influențează securitatea internațională. De exemplu, starea de insecuritate generată de instabilitatea din Balcani, datorită războiului din Iugoslavia, a determinat comunitatea mondială să intervină pentru soluționarea conflictului, și reducerea riscului extinderii sale în regiune, prin contagiune a celorlalte state, având în vedere atât de diversificatul și fragmentatul mozaic etnic al statelor din regiune.. De asemenea, constituirea coaliției militare internaționale de luptă împotriva terorismului, prin declanșarea războiului din Irak, din primăvara anului 2003, poate fi considerată, de asemenea, o măsură pe care comunitatea mondială a adoptat-o în vederea eliminării amenințărilor la adresa securității globale ce veneau din această parte a lumii. Cel mai actual exemplu, însă, poate fi considerat acela al crizei economico-financiare al cărui apogeu, se pare, nu a fost încă atins.
Schimbând subiectul de referință, raportul dintre securitatea națională și securitatea internațională poate fi analizat și din perspectiva drepturilor universale ale omului, având în vedere că la nivel internațional există dezbateri argumentate privind o nouă concepție asupra securității globale și anume cea denumită securitate umană. În acest caz, individul uman devine subiectul securității. În cazul în care se alege ca obiect al securității individul uman sau populația din care acesta face parte, atunci securitatea internațională privește starea de calm, de siguranță și de absență a sentimentului de teamă al oamenilor, precum și controlul adecvat și eficient al riscurilor și amenințărilor care ar putea aduce atingere integrității fizice, psihice și bunurilor materiale ale persoanelor de pretutindeni.
În conformitate cu această concepție, accentul este pus pe individul uman, fără a se lua în seamă „caracteristicile” sale naționale, religioase sau etnice. Această viziune asupra omului s-a impus în cadrul studiilor de securitate în perioada ce a urmat încheierii Războiului Rece, atunci când securitatea populației, respectiv a omului, ca ființă umană, a devenit o preocupare sistematică, relativ constantă , dar și selectivă a comunității internaționale. În acest context, bunăstarea individului uman este văzută astăzi într-o multiplă determinare, ce depășește limitarea la aspectul economic al acesteia, avându-se în vedere factori cum sunt: speranța de viață, sănătatea, accesul tuturor la educație și asistență medicală și, în general, la un nivel de viață decent, caracterizat de lipsa oricăror temeri privind ziua de mâine.
Dezbaterile asupra acestei noi abordări, aduce în discuție faptul că există o serie mai vastă de amenințări la adresa securității individului și a populației decât cele de tip militar, aceasta constituind un argument în plus pe care îl folosim în cadrul demersului nostru științific pentru a pune un accent mai puternic asupra relației dintre securitatea națională și cea internațională, pe fondul procesului de globalizare.
Globalizarea, ca fenomen complex și multidimensional are un impact puternic asupra raportului dintre securitatea națională și internațională, atât prin influența pe care o exercită separat asupra fiecărei componente a relației, cât și a întregii comunități internaționale.
Considerând cele prezentate în urma analizei din cadrul demersului nostru de cercetare putem afirma că securitatea națională este influențată de globalizare prin efectele multiple ale acesteia asupra activității economice, sociale, politice a tuturor statelor lumii. Astăzi, statele sunt tot mai interdependente în tot ceea ce întreprind. Totodată, intensificarea procesului de globalizare prezintă și unele pericole pentru statele naționale și economiile acestora. În același timp, din cauza distribuirii neuniforme ale avantajelor globalizării aspectele negative ale acestui proces se vor răsfrânge în special asupra țărilor în curs de dezvoltare, astfel încât acestea ar putea rămâne departe de progres sau chiar în afara lui, ceea ce se va reflecta și în securitatea sa națională.
De asemenea, impactul globalizării asupra raportului dintre securitatea națională și securitatea internațională se manifestă și în ceea ce privește apariția și manifestarea a noi provocări. Multe pericole au un caracter regional sau chiar planetar: catastrofele ecologice și tehnologice, criminalitatea transnațională, terorismul internațional; existența acestora a fost posibilă datorită schimbărilor petrecute în sistemul relațiilor internaționale, pe fondul adaptării statelor la noua ordine globală ce a urmat încheierii Războiului Rece.
3.3. Riscuri, amenințări și vulnerabilități la adresa securității naționale a României
Analiza de securitate presupune folosirea unor concepte specifice. Conceptele de vulnerabilitate, risc, pericol și amenințare au fost definite de diverse teorii și abordări doctrinare implicite și explicite din domeniul securității, însă consensul nu pare a fi realizat.
Amenințarea, în schimb, are indicatori mult mai concreți, reprezentând o declarare a unei intenții de a pedepsi sau a răni o persoană, mai ales în cazul în care aceasta nu dorește să fie avertizată asupra unui posibil necaz, pericol etc. Din punct de vedere militar, analiza amenințării poate avea în vedere procesul continuu de compilare și examinare a tuturor informațiilor disponibile referitoare la, de exemplu, potențiale activități teroriste. O astfel de analiză va evidenția atât factorii existenței grupărilor teroriste, capacitățile, intențiile, istoria și țintele acestora, cat și mediul de securitate în care operează forțele proprii.Cu cât amenințarea este mai specifică, cu atât țintele și sursele sale sunt mai clare.
În domeniul politic, amenințările sunt definite, în mod tradițional, în termeni de suveranitate, independență și integritate teritorială. Obiectele de referință pot fi entități politice naționale, dar și supranaționale. De exemplu, suveranitatea națională este amenințată de punerea la îndoială legitimității sau autorității guvernării, iar la nivel supranațional, structurile inter-naționale sunt amenințate de situații ce subminează regulile, normele și instituțiile ce le constituie.
Amenințările la adresa domeniului economic sunt dificil de identificat, fiind constituite din factori ce subminează regulile, normele și instituțiile sale componente, iar obiectele de referință sunt reprezentate, precum în cazul anterior, de o gamă largă de entități: de la regimurile economice specifice la piața globală. Amenințările de natură economică sunt cu atât mai greu de determinat, cu cât multe din manifestările lor aparțin competiției economice acceptate, realităților economiei de piață, disproporțiilor economice firești și nu sunt îndreptate în mod direct împotriva instituției stat. În același timp, economiile naționale fac parte, intr-un anumit fel, din structura statului și constituie fundamentul acestuia.
Obiectul de referință, în cazul domeniului social, este format din identități colective la scară largă, ce pot funcționa independent de stat (de exemplu: națiunile, religiile). Ele includ elemente ce se identifică, de obicei, cu componenta psihosocială a puterii. Întrucât natura acestui obiect de referință este complexă și specială, ierarhizarea amenințărilor în funcție de importanță și intensitate reprezintă o sarcină dificilă. Oricum, ele se întind de la gradul de acceptare socială a obiectivelor politice, până la conștiința de sine a unui popor. Societatea și identitățile sociale se află în permanentă transformare, ca răspuns la dezvoltările interne și externe, astfel că ,unele dintre schimbări pot fi reprezentate de subiecți diferiți, cu interese diferite, ca amenințări sau ca evoluții pozitive.
În domeniul militar, obiectul de referință este, de obicei, puterea militară a statului, deși se poate vorbi și despre alte entități politice. Pentru multe dintre democrațiile avansate apărarea statului a devenit funcția unică a forțelor armate, iar studiile tradiționale de securitate tind să considere toate problemele de natură militară ca fiind amenințări la adresa securității.
De asemenea, se poate vorbi și despre amenințări în domeniul mediului înconjurător, unde gama obiectelor de referință variază de la entități relativ concrete (supraviețuirea anumitor specii sau menținerea anumitor tipuri de habitat) la probleme generale ale planetei și ale omenirii. Trebuie subliniat faptul că majoritatea acestor obiecte de referință au la bază preocuparea referitoare la relația dintre specia umană și restul biosferei în contextul atingerii unui nivel înalt de dezvoltare civilizațională. Este tot mai evident, de asemenea, că marile amenințări de natură ecologică nu mai pot fi rezolvate de un singur actor, ele impunând o colaborare internațională mult mai strânsă.
Amenințările, conform anumitor autori, pot fi definite și în raport cu riscurile, reprezentând factori de risc ce evoluează către concret, către existența reală, iar într-un anumit context sau mediu favorabil capătă și direcție și intenție. Strategia de securitate națională a României în vigoare în prezent definește factorii de risc drept „acele elemente, situații sau condiții, interne sau externe care pot afecta, prin natura lor, securitatea țării, generând efecte contrare sau de atingere a intereselor noastre fundamentale”. Același document identifică și principalii factori externi de risc la adresa țării noastre: proliferarea armelor de distrugere în masă; proliferarea și dezvoltarea rețelelor teroriste, a crimei organizate transnaționale, a traficului de droguri; migrația clandestină și apariția unor grupuri masive de refugiați; acțiunile de incitare la extremism, intoleranță, separatism sau xenofobie; decalaje intre nivelurile de asigurare a securității și gradul de stabilitate ale statelor din proximitate; limitarea accesului statului român la unele resurse și oportunități regionale, importante pentru realizarea intereselor naționale. Carta Albă a securității apărării naționale completează seria factorilor de risc cu: acțiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informaționale, de dezinformare și de manipulare a informațiilor; riscuri generate de producerea unor dezastre ecologice în regiune și cu efectele potențiale ale unor procese naturale la nivel global.
În ceea ce privește riscul, în sens larg, se poate afirma că se concretizează în discrepanța dintre „așteptarea pozitivă” și „evenimentul negativ” ce se poate produce, ca și prin probabilitatea sa de a se produce. Riscul este cauzat de nedeterminare, de imposibilitatea de a cunoaște cu certitudine evenimentele viitoare, reprezentând o stare potențială care, în anumite condiții, poate deveni efectivă. Sociologia definește riscul drept o expresie fie a nedeterminării structurale a realității (caracterul probabilist obiectiv al evenimentelor), fie al incertitudinii, al insuficienței cunoștințelor noastre despre procesele reale. În același timp, psihologia socială accentuează latura subiectivă a riscului, definindu-l astfel: fenomen psihologic complex, rezultând din raportul dintre probabilitatea reușitei și cea a eșecului unei acțiuni îndreptate spre atingerea unui anumit obiectiv („câștig”) cu semnificație individuală sau socială.
Printre riscurile interne care pot acționa semnificativ asupra securității naționale se numără: perspectiva posturii României de tară membră a Alianței Nord – Atlantice și a Uniunii Europene. În aceste condiții, deși pericolul unui război clasic, al unor agresiuni militare convenționale este foarte puțin probabil, neglijarea unor astfel de riscuri ar putea genera vulnerabilități majore din perspectiva securității proprii și a capacității de acțiune pentru îndeplinirea obligațiilor asumate la intrarea în NATO și în Uniunea Europeană; riscurile ce privesc securitatea și apărarea frontierelor, în condițiile în care segmente importante ale granițelor Românei reprezintă frontiera estică a celor două organizații; agresiunile informatice sau informaționale, generate preponderent din mediul internațional, dar și – într-o anumită măsură – de cel intern, tind să crească sub raportul gradului de pericol și al probabilității de producere, și pot afecta grav starea de securitate a cetățenilor români, a statului român sau a instituțiilor de securitate din care România face parte; pericolul creat de astfel de evoluții negative poate fi substanțial potențat în cazul asocierii lor; valorile și interesele sale ca stat membru al comunității europene euroatlantice Riscurile interne se pot manifesta ca:
1) riscuri economice. Dintre acestea se pot menționa riscurile la adresa securității naționale derivate din: managementul macroeconomic (ineficiența politicii economice; disparități economice în plan teritorial și departamental; eludarea corelațiilor în dezvoltarea economică în și din anumite sectoare și accentuarea disparităților structurale; neacordarea la procesele economice și sociale ce caracterizează trecerea la societatea informațională; limitarea accesului la tehnologia modernă, materii prime; politici economice exclusiviste; menținerea unor forme de manifestare ale economiei subterane); conjunctura economică (efectele nefaste ale propagării recesiunii economice din țările dezvoltate; cererea scăzută de produse ale economiei naționale pe piața continentală și mondială; interesul redus al unor investitori străini pentru anumite sectoare ale economiei noastre naționale; accesul limitat pe piața internațională de capital, materii prime; politica financiară și comercială (dezechilibrul balanței comerciale; politica de export bazată pe concentrarea acesteia pe piețe conjuncturale; creșterea datoriei externe; dificultăți în cheltuirea oportună și optimă a fondurilor comunitare);
2) riscuri politice (criza de autoritate a instituțiilor statului; instabilitate politică; lipsa de claritate în definirea interesului național; neînțelegerea și nesusținerea politicii de securitate);
3) riscuri sociale (costurile ridicate generate de trecerea la economia de piață; nereglementarea juridică a relațiilor sociale; lipsa de voință politică privind rezolvare a tensiunilor și conflictelor dintre diferite grupuri sociale; sincopele funcționării societății civile; calitatea modestă a asistenței medicale; corupția; calitatea sănătății populației; diminuarea sporului național, migrația persoanelor tinere cu calificare profesională superioară);
4) riscuri militare. În prezent, România are statutul de țară membră cu drepturi și obligații depline a Alianței Nord-Atlantice și a Uniunii Europene. Această dublă calitate și actualul context geopolitic au drept urmare faptul că riscurile militare la adresa țării noastre sunt nesemnificative și puțin probabile. De altfel, această situație pare să fie identică pentru toate statele europene, fie că fac sau nu parte dintr-o alianță politico-militară;
5) riscuri informaționale (lipsa de informații; neracordarea la sisteme informaționale moderne; defectuoasa funcționare a sistemelor de comunicații; manipularea comportamentală a populației prin informații; informare modestă și inoportună; lipsa de interes pentru realizarea unui sistem de informare și transmitere în străinătate a unei imagini adecvate a realității interne; capacitatea scăzută de evaluare corectă și oportună a indicilor referitori la diverse amenințări informaționale);
6) riscuri religioase (intoleranța și fundamentalismul religios; influențe nefaste ale apariției și proliferării sectelor religioase; exacerbarea unor nevoi pe linie confesională; încercări de învrăjbire a Comunităților religioase );
7) riscuri etnice (exacerbarea sentimentelor naționaliste, iredentiste, antisemite; exacerbarea unor pretenții din partea minorităților naționale ce depășesc standardele internaționale în domeniu; încercări de învrăjbire a comunităților etnice și promovarea tendințelor separatiste și autonomiste);
8) riscuri psihologice (indiferența și defetismul datorate promovării unor strategii economice inadecvate; costuri sociale prea ridicate; manipularea informațională a populației; protecție socială redusă; motivația pentru muncă scăzută);
9) riscuri culturale (exodul de inteligență; nerealizarea adecvată a sistemului educațional; criza instituțiilor culturale);
10) riscuri ecologice (degradarea echilibrului ecologic și deteriorarea calității mediului înconjurător; producerea unor accidente tehnologice în industria chimică; producerea unor calamități naturale sau catastrofe ecologice – vezi urmările inundațiilor din 2006 din majoritatea județelor țării.
La adresa securității României sunt o serie de amenințări. Acestea nu diferă de cele generale referitoare la mediul de securitate strategic- terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, organizațiile criminale transnaționale, violențele urbane, cyberatacurile. Aceste riscuri și amenințări sunt potențate de: apartenența țării la Alianța Nord-Atlantică și din ianuarie 2007 la Uniunea Europeană; o parte însemnată a frontierelor României devine frontiera estică a celor două organizații. De aici o serie de responsabilități pentru statul român; agresiunile informatice sau informaționale, generate preponderent din mediul internațional, dar și – în anumită măsură – de cel intern.
De aceea, România trebuie să adopte cele mai adecvate măsuri de prezervarea a securității sale, inclusiv prin participarea împreună cu NATO și UE la gestionarea crizelor și conflictelor oriunde în lume, atunci când este necesar.
Riscurile ce afectează securitatea națională pot fi clasificate în funcție de domenii de activitate, entități comunitare și religioase, arie geografică, timp, volum, importantă (interes, gravitate), probabilitate.
Analiza de risc investighează, în principal, riscurile la adresa sistemelor naturale sau tehnice și are ca scop principal determinarea funcțiilor și domeniilor ce pot fi afectate de riscul respectiv. întrebarea esențială, ce se naște de aici, se referă la relația dintre riscuri și vulnerabilități. Vulnerabilitatea poate fi definită, pe larg, drept rezultatul combinării riscurilor existente la adresa unei societăți cu capacitatea acesteia de a face față și de a supraviețui situațiilor de urgență internă și externă. O definiție specifică este prezentată în Strategia de securitate națională a României din 2001: vulnerabilitățile reprezintă stări de lucruri, procese sau fenomene din viața internă care diminuează capacitatea de reacție la riscurile existente ori potențiale sau care favorizează apariția și dezvoltarea acestora. În actuala Strategie (2007), acest concept nu este definit, însă sunt evidențiate aceleași tipuri de vulnerabilități interne ce își au sursele în tranziția politică, economică și socială prelungită pe care o parcurge țara noastră: persistența problemelor de natură economică, financiară și socială generate de întârzierea reformelor structurale; accentuarea fenomenelor de corupție și de administrare deficitară a resurselor publice; reacții ineficiente ale instituțiilor statului în fața acutizării fenomenelor de criminalitate economică și de perturbare a ordinii publice și siguranței cetățeanului; menținerea unor surse și cauze de potențiale conflicte sociale punctuale; nerespectarea normelor de mediu în funcționarea unor obiective industriale; scăderea nivelului de încredere a cetățenilor în instituțiile statului; menținerea unor disparități de dezvoltare între regiunile țării; menținerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaționale și întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării etc.
Analiza vulnerabilităților ia în considerare factorii de risc de toate tipurile, atât din cadrul, cât și din afara limitelor fizice ale sistemului, dar și consecințele interne și externe ale acestora. Mai mult, deși este acoperită o perioadă lungă de timp, analiza vulnerabilităților se centrează pe o anumită secvență a evenimentelor, din momentul apariției situației de urgență și până când se ajunge la o nouă stare de stabilitate.
Analiștii politici și militari români, deși se află pe aceeași poziție, abordează în mod diferit riscurile, pericolele, amenințările și agresiunile la adresa securității și apărării naționale analizându-le și actualizându-le permanent. Se impune aici o paranteză, pentru a sublinia faptul că nu luăm în calcul o anume categorie de analiști care fac aprecieri de genul: „Păcatul originar se mai numește și cetățenie română”, „A fi român este ceva ce poate dispărea și înainte de moartea fizică”, „Distrugerea noastră ni se datorează, instrumentul ei constituindu-1 cele două dezvoltate naționalisme românești… Unul are ca fundament ura, celălalt, o iubire perversă. E vorba, în primul caz, de ura față de unguri și, prin ei, față de europeni și civilizația europeană. Cel de-al doilea naționalism e centrat pe amorul față de moldoveni și e la fel de antieuropean ca și primul”, „Teza lui Samuel Huntington este doar o abordare și dezbatere academică, nerelevantă pentru evoluția României”. Luăm în discuție punctele de vedere ale analiștilor lucizi, profunzi și racordați la interesele naționale fundamentale și obiectivele pe care și le-a stabilit România.
Gama surselor insecurității unui stat cuprinde forme di-verse de manifestare, intre care, adesea, este dificil de făcut o clară distincție. Dacă riscurile și pericolele conțin un angajament mai redus al actorului internațional în plan acțional și volitiv, amenințările și agresiunile presupun conturarea unei pregnante voințe politice de punere în mișcare a mijloacelor prin care urmărește satisfacerea propriilor interese în detrimentul intereselor de securitate ale altui stat. Riscurile și uneori pericolele atrag din partea subiectului ce ar putea fi afectat, o oarecare doză de asumare, în limitele unui spațiu critic care, odată depășit, poate atrage intrarea în nivelul amenințării sau chiar agresiunii. Coroborând interesele naționale fundamentale și obiectivele ce și le-a stabilit România pe termen scurt, mediu și lung, prin strategiile de securitate și analiștii politici și militari români au stabilit până la această dată o paletă foarte largă și diversificată a riscurilor, pericolelor, amenințărilor și agresiunilor la adresa securității și apărării naționale. Având în vedere că, în general, statele se abțin de la a nominaliza sau a face aluzii cu privire la posibilul adversar, „oficialii” și specialiștii care s-au pronunțat asupra subiectului au evitat abordarea surselor de insecuritate prin prisma detalierii și particularizării, preferând, de cele mai multe ori să facă aprecieri cu privire la riscuri (factori de risc) și agresiuni, în special prin prisma clasificării și descrierii acestora. Trebuie totuși subliniat că sunt numeroase situațiile în care unele riscuri fie sunt percepute, fie se manifestă ca veritabile pericole sau amenințări.
În contextul geopolitic și geostrategici în care am încercat să încadrăm România, manifestarea diverselor forme ale insecurității țării noastre îmbracă unele caracteristici, dintre care vom enumera:
dispariția percepției de permanentă amenințare din partea Occidentului, ca urmare a încheierii „Războiului Rece” și declanșării mecanismelor integrării europene și euroatlantice și, în contra partidă, dezvoltarea percepției riscurilor pe care le incumbă, vecinătatea Ucrainei și unele manifestări ale Federației Ruse;
activarea unor surse de insecuritate interne sau externe care, până la începutul anului 1990, s-au menținut în stare latentă;
modificarea manifestărilor sau a percepției acestora, în sensul deplasării surselor de insecuritate din mediul extern către cel intern și din zona „convenționalului” în aceea a „neconvenționalului”;
creșterea în complexitate și complementaritate a riscurilor care se pot îmbina în scenarii dintre cele mai fanteziste pentru atingerea scopurilor politico-militare propuse;
caracterul interconex și transfrontalier al unor surse de insecuritate, care reclamă conjugarea eforturilor organizaționale – interne, internaționale, guvernamentale, neguvernamentale etc. pentru a le gestiona.
Analiștii în domeniul securității desfășoară studii ample pentru determinarea factorilor reali de risc, astfel ca deciziile de natură politică pe care le iau organele îndreptățite să fie adecvate acestora.
Deosebit de importantă este corecta dimensionare a importanței factorilor analizați, astfel ca resursele angajate în scop de contracarare a acțiunii lor să fie cele potrivite și să nu exceadă potențialului avut la dispoziție.
Situându-ne pe un teritoriu pragmatic, precizăm că, referindu-se la politica de securitate a României, programele de guvernare de după 1992 au făcut precizarea că aceasta trebuie să fie „adaptată la noul context internațional și să ofere răspunsuri la noua gamă de riscuri generată de dubla tranziție traversată: tranziția de la un tip de sistem internațional la un altul nou, încă incomplet definit, și tranziția proprie a României de la totalitarism la democrație și economie de piață”
Începând din 1990,analiștii politici și militari români, deși se află pe aceeași poziție, abordează în mod diferit sursele insecurității României, actualizându-le permanent. Aceștia analizează doar ,,riscurile”, „factorii de risc” sau „pericolele” la adresa securități și apărării naționale lăsând a se înțelege care sunt „amenințările”, fără a insista asupra lor, și le tratează grupându-le în „riscuri și amenințări generale și speciale” sau clasificându-le „după natura” lor – „politico-diplomatice, economico-financiare, sociale, informaționale, culturale, psihologice, ecologice, tehnologice și militare” – fără să se pronunțe asupra riscurilor ce le incumbă situația geopolitică și geostrategică a României.
Gama riscurilor, pericolelor, amenințărilor și agresiunilor la adresa securității și apărării României, inventariate până 1a această dată, este prea amplă pentru a o trata exhaustiv această lucrare, iar adăugirile la listă e greu de crezut că vor înceta să se producă.
Analizând riscurile și pericolele la adresa securității și apărării naționale prin prisma domeniilor în care se manifestă, întrucât nu le putem enumera pe toate, vom face o trecere revistă a celor pe care le apreciem mai semnificative în mediile intern și extern.
În domeniul politic
Riscuri interne: instabilitatea politică; schimbarea cursurilor evoluțiilor democratice prin accederea la putere a unor forțe extremiste; criza de autoritate a instanțelor puterii; lipsa consensului politic asupra problemelor majore ale României.
Riscuri externe: existența în apropierea granițelor naționale a unor zone de gravă instabilitate socială și militară, a unor conflicte potențiale sau în derulare; exercitarea de presiuni externe și imixtiuni în procesul decizional pentru acceptarea unor acorduri (înțelegeri) contradicție cu obiectivele securității naționale; reacții politice lipsite de realism la situațiile de criză; aprecierea eronată de către organele în drept a contextului politic subregional, regional și mondial și luarea unor decizii care ar putea leza interese ale altor state; efecte ale noii ordini mondiale.
În domeniul social-cultural
Riscuri interne: amplificarea costurilor sociale generate de tranziția spre economia de piață (șomaj, insuficienta protecție socială, nivel de trai în scădere etc.), care pot favoriza amplificarea unor fenomene și acte antisociale (crima organizată, corupția etc.); lipsa preocupării pentru reconstruirea și buna funcționare a societății civile; diminuarea sporului natural al populației; nereglementarea juridică. a raporturilor sociale generate de noua societate democratică și absența voinței de rezolvare în interes național și în mod democratic a conflictelor de interese dintre diferite grupuri sociale; calitatea redusă a protecției sociale, a asistenței medicale, disfuncționalități ale sistemului educațional.
Riscuri externe: adoptarea de măsuri restrictive la adresa României, sensul limitării liberei circulații a cetățenilor în statele occidentale; imixtiunea altor state în viața socială a României sub pretexte diferite și, în special, în ceea ce privește respectarea noilor standarde ale drepturilor omului; menținerea diasporei în situația de „conflict cu țara”, dispersie de interese și „conflicte intre grupări”, situație în care se găsea la momentul despărțirii României de comunism, și neactivarea acesteia pentru a face lobby proromânesc în străinătate; penetrația culturală, tendința de discreditare sau înlocuire a unor valori autentice autohtone.
În domeniul economico-financiar
Riscuri interne: erodarea bazei economice a securității naționale prin declinul producției, accentuarea dezechilibrului balanței comerciale, creșterea inflației, mărirea deficitului bugetar etc.; accentuarea disparităților structurale din economia națională, manifestată atât la nivelul indicatorilor macroeconomici, cât și al economiei reale; neadecvarea politicilor de privatizare la cadrul real al economiei naționale; economia subterană.
Riscuri externe: presiunea creată de contrabandă, traficul ilegal de mărfuri, „piața neagră”, încercarea de transformare a economiei naționale intr-un mediu pentru spălarea banilor murdari din străinătate; crearea unor situații preferențiale de influență economico-financiară care pot accentua dezechilibrul intre nivelul de dezvoltare a României și cel al altor state europene; înghețarea relațiilor economice ca urmare a instabilității politice.
În domeniul informațional-comunicațional
Riscuri interne: slăbiciuni în gestionarea optimă a comunicării în situații de criză; exercitarea – pe fundalul neinformării corecte a opiniei publice – a unor acțiuni manipulatorii asupra populației de către grupuri de interese (și de presiune) care controlează cele mai importante mijloace de informare în masă; neacordarea de către instanțele puterii a atenției cuvenite problemei imaginii adecvate a României în străinătate.
Riscuri externe: încercarea de exercitare a controlului, de către forțe ostile României, asupra mijloacelor de informare în masă din țară; alimentarea imaginii deformate și nefavorabile a României în străinătate; defavorizarea României în privința accesului la informația vehiculată în mediile internaționale.
În domeniul psihologic
Riscuri interne: slăbirea coeziunii psihice a societății românești ca urmare a consumării energiilor în preocuparea de adaptare la procesele tranzitorii în desfășurare; scăderea încrederii populației în unele instituții ale statului; insuficienta preocupare pentru cunoașterea și valorificarea potențialului psihic al poporului în depășirea dificultăților perioadei pe care o parcurgem; menținerea în stare tensionată a climatului intern.
Riscuri externe: instrumentarea unor acțiuni psihologice agresive prin care se urmărește slăbirea rezistenței psihice a populației prin dezinformare sau punerea în circulație a unor zvonuri; exercitarea de presiuni psihologice prin crearea în opinia publică a unor trebuințe false sau exagerate pe care statul român nu le poate satisface, în scopul alimentării unor stări de nemulțumire și insatisfacție; discreditarea unor personalități aflate în fruntea unor organe importante ale statului pentru slăbirea acestora și facilitarea dezvoltării ulterioare a unor scenarii agresive.
În domeniul etnic-religios
Riscuri interne: exacerbarea sentimentelor și practicilor naționaliste, antisemite, iredentiste și revanșarde; încurajarea intoleranței și fundamentalismului religios și încurajarea din exterior a fundamentalismului specific unor etnii; încercările de Învrăjbire a comunităților etnice și religioase și promovarea tendințelor separatiste și autonomiste.
Riscuri externe: practica folosirii problematicii minorităților etnice și religioase ca vector pentru promovarea unei politici revizioniste sau avansarea unor revendicări teritoriale; încercările de scoatere a problematicii minorităților naționale din domeniul drepturilor omului și de transferare a acesteia în domeniul politic și al securității; crearea și întreținerea în străinătate a unei imagini deformate privind situația minorităților etnice și religioase. în domeniul ecologic și tehnologic
În domeniul ecologic
Riscuri interne: degradarea echilibrelor ecologice și deteriorarea calității mediului înconjurător; producerea unor accidente tehnologice sau provocarea de sabotaje la obiective din industria chimică sau energetică (nucleară, convențională); producerea unor catastrofe sau calamități naturale.
Riscuri externe: producerea unor catastrofe tehnologice și ecologice ale căror efecte sunt greu de controlat și se pot propaga și dincolo de granițele statelor; „importuri de deșeuri toxice și pierderea controlului asupra acestora; poluarea apelor internaționale sau naționale și a unor cursuri de apă care tranzitează teritoriul României.
În domeniul militar
Riscuri interne: unele consecințe ale aplicării reformei în domeniul militar ca urmare a suportului logistic precar, în special slăbirea capacității de reacție militară și acutizarea unor probleme sociale; bugetarea insuficientă care pune sub semnul incertitudinii restructurarea și modernizarea armatei; interpretarea eronată a principiului „suficienței defensive”, fără stabilirea limitei sub care nu se poate cobori; insuficienta armonizare a relațiilor între instituțiile cu atribuții în domeniul securității, apărării și siguranței naționale; slăbirea coeziunii structurilor militare; precaritatea pregătirii pentru luptă a trupelor și comandamentelor, coroborată cu tendința descalificării profesionale a personalului armatei; dispariția atractivității profesiei militare și tendința de migrare pe piața civilă a forței de muncă înalt calificată a personalului militar; scăderea gradului de operativitate a tehnicii și echipamentelor; slăbirea unității de comandă și de acțiune a armatei, deteriorarea actului de conducere și scăderea nivelului ordinii și disciplinei militare; apariția unor grupări din sfera crimei organizate – trafic de armament, droguri etc. – și racordarea acestora la rețele internaționale de tip mafiot, care au tendința de atragere a personalului armatei în activități de acest tip și manifestări extremiste; diminuarea măsurilor de securitate a echipamentelor militare, munițiilor, explozivilor și a materialelor periculoase; desconsiderarea valorilor morale tradiționale, a onoarei și demnității militare; culpabilizarea armatei, discreditarea unor persoane din conducerea superioară a armatei și scăderea credibilității instituțiilor de securitate și apărare în fața opiniei publice; intensificarea spionajului economic și militar, activismului emisarilor unor organizații național-extremiste și nerevizioniste; scăderea alarmantă a potențialului industriei de apărare; prelungirea unor dificultăți de natură economică, financiară și socială care afectează critic funcționarea organismului militar; apariția unor tendințe și grupuri de acțiune care pot aduc atingere statului român și instituțiilor democratice prin promovarea atitudinilor separatiste, xenofobe și intolerante ce potențează conflictele etnice și religioase.
Riscuri externe: existența în plan regional sau subregional a unor tensiuni și conflicte militare în desfășurare ce se pot extinde; posibilitatea reizbucnirii unor conflicte din cauza nesoluționării lor durabile; tendința acumulării necontrolate și destabilizatoare de forțe și tehnică de luptă în spațiul de interes strategic al României; proliferarea și diseminarea necontrolată a tehnologiilor și materialelor nucleare, a mijloacelor de distrugere în masă, a armamentelor și altor mijloace letale neconvenționale; tendințe manifeste de realizare sau extindere a unor alianțe militare în detrimentul statului român; expansiunea rețelelor și activităților teroriste și a crimei organizate transnaționale (trafic transfrontalier ilegal de armament, muniții, materiale radioactive și strategice); discriminarea, directă sau indirectă, în privința accesului la tehnologii și echipamente militare de vârf; accentuarea decalajelor de potențial militar, ca urmare a reducerilor de armament și efective militare, fără ca acest proces să fie însoțit de creșterea calității echipamentelor militare rămase în înzestrare.
În rândul riscurilor socotite ca fiind de altă natură sunt evidențiate: terorismul internațional; traficul de droguri.
În legătură cu unele pericole la adresa securității țării, care au avut și caracter mai mult sau mai puțin evident, de amenințare, rapoartele organelor abilitate au semnalat următoarele: existența unor încercări de aservire și punere sub control străin a unor sectoare economice strategice; încercări ale unor cercuri străine de a accede la poziții cheie în sistemul de elaborare a deciziei la nivel național; acțiuni de subminare, degradare și aducere în stare de neîntrebuințare a unor capacități de producție și instalații de importanță națională; acțiuni pentru proliferarea terorismului, corupției și organizarea criminalității economice în rețele de tip mafiot, racordarea acestora la rețelele internaționale teroriste și ale crimei organizate; intensificarea spionajului economic și militar, activismul emisarilor unor organizații național-extremiste și nerevizioniste.
Analiza factorilor de risc enumerați trebuie să pornească de fiecare dată de la faptul că, în anumite condiții, ei se pot transforma în pericole iminente, veritabile amenințări sau chiar în agresiuni, iar creșterea sau descreșterea importanței fiecăruia va depinde de un complex de factori, dintre care evoluția situației geopolitice și geostrategice a României, interesele marilor puteri în legătură cu această zonă și sistemul de securitate europeană vor fi determinante.
Într-un anume mod vor evolua factorii de risc la adresa securității și apărării naționale dacă România va accede în structurile de securitate europene și euroatlantice și, după cu totul alte coordonate, dacă se va bloca accesul în aceste structuri. Este greu de imaginat cum vor evo-lua riscurile la adresa securității țării noastre în condițiile neintegrării și rămânerii în „zona gri” și inacceptabilă soluția apartenenței spațiului românesc la două structuri de securitate despărțite de așa-zisa „cortină de catifea”.
Indiferent de situațiile prefigurate, este cert că în etapa actuală au crescut și continuă să crească riscurile și pericolele de natură internă, care le potențează alarmant pe cele externe. Unele dintre ele pot deveni și chiar sunt amenințări imediate (cele de .natură economică, socială, politică și militară), iar altele pot produce efecte pe termen mediu sau lung, sub forma unor amenințări sau chiar agresiuni ulterioare (cele de natură culturală, psihologică, tehnologică, informațională și militară).
Amenințările la adresa securității și apărării naționale, ca treaptă superioară a insecurității, pot fi clasificate astfel:
din punct de vedere al provenienței: interne, externe, combinate;
din punct de vedere al perioadei de manifestare: în timp de pace, în perioadele de precriză și criză, în timpul războiului;
din punct de vedere al duratei: permanente, temporare;
din punct de vedere al acțiunilor adverse: directe, indirecte;
din punct de vedere al efectelor produse (urmărite): imediate, pe termen mediu, pe termen lung.
Tratarea amenințărilor ce se exercită sau se pot manifesta asupra României, conform acestei categorisiri, ne-ar fi imposibilă, deoarece nici una nu se poate produce după un tipar, ci îmbracă forme complexe, combinative. Analizându-le pe cele care se manifestă la această dată și/sau pot evolua în viitorul apropiat, în mod direct sau indirect și sunt de natură internă, externă sau combinate, printre cele mai semnificative pot fi enumerate:
acțiunile unor state vecine pentru revizuirea tratatelor prin care s-au stabilit actualele frontiere, combinate cu acțiunile de enclavizare a unor zone, cu atitudinile separatiste ale unor grupuri sau minorități naționale și cu diversiuni din partea unor forțe potrivnice unității naționale;
acțiuni pentru menținerea controlului asupra intrării în culoarul strategic al Dunării, combinate cu manifestarea unor poziții dure în abordarea, pe cale diplomatică a diferendelor și cu adâncirea disputelor asupra platoului continental al Mării Negre;
proliferarea acțiunilor teroriste interne și racordarea acestora la terorismul internațional, combinate cu acțiunile de transformare a unor zone din țară în baze de plecare pentru emigrația arabilor și indienilor către Vest;
extinderea la scară de masă a corupției, combinată cu dezvoltarea unor activități economico-financiare paralele, apariția unor structuri subterane, organizate după principii mafiote și racordarea acestora la rețelele internaționale ale crimei organizate;
acțiuni de alcătuire în țară, cu sprijin extern, a unor organizații ostile României și de punere sub control combinat a acestora și a unor mijloace de informare în masă., alături de realizarea unor baze subversive și structuri de informații pe teritoriul românesc;
acțiuni de provocare și susținere a unor manifestări de amploare, sub pretextul unor nemulțumiri, combinate cu cele de organizare a unor diversiuni și sabotaje și cu exploatarea instabilității economice;
introducerea în țară de armament, muniții, materiale periculoase și mijloace de propagandă antiromânești, combinată cu încurajarea confruntărilor interetnice (interconfesionale), cu recrudescența unor forte paramilitare și proliferarea producerii artizanale sau comercializării pe piața neagră a unor materiale periculoase;
acțiuni pentru blocarea accesului României în structurile de securitate europene sau euroatlantice și inducerea pentru aceasta a statutului de țară a zonei-tampon dintre Est și Vest;
existența unor conflicte deschise sau stări tensionale în apropierea frontierelor României sau în țările cu care aceasta are relații apropiate sau încordate.
Pe treapta cea mai înaltă a surselor insecurității naționale am situat acțiunile agresive. Evoluțiile înregistrate pe toate planurile după cel de-al Doilea Război Mondial , experiența revoluțiilor anticomuniste de după 1989 și a conflictelor militare din ultimii ani, conduc la concluzia că s-au produs schimbări substanțiale în privința înțelegerii conceptului de agresiune. Aceasta nu mai vizează în mod explicit aspecte strict militare, violarea teritoriului național al adversarului, invadarea sa neapărat militară și instituirea unui regim de ocupație. Formele neconvenționale ale agresiunii – tot mai intens studiate și experimentate – depășesc percepția tradițională a noțiunii. Cu toate acestea, deși riscul unei agresiuni armate deschise a fost considerabil diminuat, statele continuă să-și întărească forța militară, recurgând la mijloace preponderent calitative în detrimentul celor cantitative.
Tipologia agresiunilor la care se poate aștepta și, într-o oarecare măsură, este expusă România în contextul actual cuprinde
Acțiunile agresive externe:
presiunile militare: amenințarea cu forța și folosirea forței; aplicațiile militare nenotificate, desfășurate în apropierea granițelor; demonstrațiile de forță etc.;
blocadele — acțiuni care au ca scop întreruperea unor căi de comunicații și a fluxurilor economice vitale interne, sau împiedicarea activității normale a unor sectoare economice importante etc.;
acțiunile terorist-diversioniste;
acțiunile agresive desfășurate de forțe militare externe (terestre, aeriene, navale) asupra teritoriului național sau a altui stat aliat.
Acțiunile agresive interne:
acțiuni separatiste;
acțiuni terorist-diversioniste;
sabotaje;
blocaje ale unor obiective civile și militare importante, ale unor căi de comunicații;
acțiuni de destabilizare gravă a ordinii de drept.
c) Acțiuni agresive combinate – considerate a fi cele mai periculoase.
d) Alte tipuri:
agresiunea psihologică;
agresiunea informațională;
penetrația culturală;
agresiunea imagologică etc.
Calea factorilor de risc spre stadiul de pericol, amenințare sau agresiune armată poate fi străbătută, uneori destul de rapid, în împrejurări ce pot fi mai mult sau mai puțin favorizate de: interesele și rivalitățile marilor puteri în legătură cu Europa Centrală și de Est și zona Balcanilor; configurarea noului sistem de securitate european și mondial; evoluția situației geopolitice și geostrategice a României; capacitatea societății românești de a depăși dificultățile cu care se confruntă și a-și pune în valoare virtuțile europene. Apreciem că tabloul surselor de insecuritate se supune unei dinamici proprii, în care rolul esențial revine includerii statului român în una din schemele de securitate viabile.
CONCLUZII
Istoria omenirii a consemnat modalități dintre cele mai diversificate de materializare a preocupărilor pentru asigurarea securității, de la nivelul individului trăitor sub imperiul satisfacerii instinctive a protecției proprii și pana la cel al grupurilor sociale mai mici sau mai mari (statale, internaționale) ajunse, în zilele noastre, în competiție pentru a accede la locuri favorabile sub diferite „umbrele” securizante.
Interesele majore de securitate ale statelor au îmbrăcat o gama ampla de manifestări care nu de puține ori au produs surprize dintre cele mai neașteptate. Acesta este motivul pentru care consideram ca un demers valid în sensul descifrării direcțiilor de evoluție a structurilor Trupelor de Uscat va trebui să se fundamenteze pe o diagnoza cat mai apropiata de realitate a stării securității naționale a României în ansamblul celei subregionale și continentale.
Pentru armata României, ca de altfel și pentru cele ale majorității statelor din Europa și din lume, se pune în mod firesc problema redimensionării și eficientizării în cadrul unui proces de restructurare și modernizare.
Dicționarul explicativ al limbii romane prezintă securitatea drept faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol. Aplicata la domeniul național, subregional, regional sau internațional, noțiunea de securitate se suprapune în gen proxim cuvântului stare, iar ca diferența specifica adaugă elemente din definiția anterioara, cu forme și niveluri de abordare caracteristice. În acest sens suntem de părere ca:
în plan subiectiv, sentimentului de încredere și liniște trebuie să i se asocieze în cele mai multe cazuri și termenul de certitudine; securitatea devine reală, efectivă, atunci când dobândește dimensiunile certitudinii; în cazul securității colective, ce ar putea fi mai important decât certitudinea frontierelor, a unității și integrității teritoriale a statelor, a păstrării limbii, culturii și spiritualității;
este greu de imaginat că în viața internațională se pot întâlni situații în care actorii internaționali să nu fie supuși unor pericole; prin urmare, încrederea, liniștea și certitudinea își vor avea originea nu numai în absenta pericolelor, ci, poate, în chiar tinerea lor sub control; pentru marile puteri situațiile în care este împiedicată promovarea și protejarea intereselor proprii în diferite zone ale lumii (deci nu strict în limitele teritoriului național) sunt percepute ca stări de insecuritate, chiar ca amenințări și prin urmare, pentru a înlătura astfel de situații, ele se considera îndreptățite să întrebuințeze mijloacele la indemnă, inclusiv pe cele de natura militară;
securitatea înțeleasă ca stare nu trebuie confundată cu politica de securitate a statului sau organizației și nici cu potențialul sau cu acțiunile desfășurate pentru asigurarea sa; ea apare, în aceasta perspectiva, ca rezultantă a acțiunii politice desfășurate în scopul echilibrării dinamice a forțelor generatoare de stabilitate și progres;
privită prin prisma politicii care o potențează, securitatea poate fi tratata drept proces continuu și dinamic, în care se combina, într-un act integrator, strategii, resurse și eforturi ale unor vaste arii din sfera socialului, prin care nu numai ea se prezerva, dar se și promovează interese de anvergura ale ființării respectivelor grupuri sociale;
securitatea apare, în cele mai multe situații, ca o precondiție a funcționalității oricărei organizații sociale în raport cu acțiunea unor factori perturbatori interni sau externi generatori de insecuritate.
Din perspectiva organizațională securitatea regională întrunește o suma de angajamente ferme din partea fiecăruia din statele cuprinse în zona de a nu leza interesele altui stat și de a garanta integritatea, independenta și suveranitatea, precum și rezolvarea prin mijloace pașnice a diferendelor ce apar în relațiile dintre ele.
Securitatea globală exprima o relație de echilibru între toate statele lumii și de asigurare a păcii în cadrul comunității mondiale, cu instituții, mecanisme și procese adecvate. Acest echilibru își are sorgintea în aceea că, în principiu, securitatea fiecărui stat este inseparabila de securitatea sau insecuritatea celorlalte state, precum și de obiectivele politicii de securitate internaționala. Daca securității regionale și globale ii adăugam securitatea națională, obținem tabloul organizării pe niveluri a securității.
Epoca de profunde și dinamice transformări, inaugurată de procesele revoluționare ale anilor 1989-1990, a relansat preocuparea statelor de adaptare la noile realități și de aplicare, în planul securității naționale, a celor mai potrivite formule pentru prezervarea și promovarea intereselor lor fundamentale. Vechea viziune a securității naționale, concepută în orizonturi ideologice și edificată pe fundamentul blocurilor militare aflate în competiție, s-a dovedit a fi falimentară. Modelele noi de securitate au o tot mai accentuată tentă prioritar politico-diplomatică și de promovare a păcii prin metode partenerial-preventive, expresia lor militară devenind, se pare, soluție de ultimă instanță. Procesele tranzitorii și integratoare, aflate în amplă desfășurare la nivelul Europei, tind să angajeze tot mai multe state din vestul, centrul și estul continentului, în ciuda decalajelor economico-militare dintre acestea, care nu numai că se mențin, ba chiar, în unele privințe, se adâncesc, Dacă, în trecut, sursele insecurității statelor au fost cu precădere externe, manifestându-se, de cele mai multe ori, în forme directe și reclamând soluții de natură militară, astăzi, ca urmare a mutațiilor ce s-au produs și continuă să se înfăptuiască, acestea translatează tot mai mult către interiorul statelor, fie ele occidentale, fie central sau est-europene și se manifestă în forme tot mai subtile, necesitând reacții și eforturi prioritar nonmilitare (politico-diplomatice, economice, sociale, culturale, ecologice etc.).
Prezentul și viitorul previzibil situează domeniul siguranței statelor la convergența acțiunilor surselor de insecuritate interne și externe, ale căror efecte cumulate nu pot fi contracarate decât prin sisteme conceptuale și acționale foarte eficiente. Aflată, pe scena europeană, la confluența zonelor de interese majore ale marilor actori internaționali și sub presiunea unei evoluții deosebit de dinamice a surselor interne de insecuritate, România, la începutul mileniului trei, se găsește, totuși, în situația de a valorifica în avantaj propriu actuala situație geopolitică și geostrategică, chiar dacă acest lucru nu o scutește de incertitudini și emoții. Acestea sunt întreținute de faptul că, în loc să dispară, se manifestă tot mai vizibil unele contradicții – cum ar fi cele între SU. și UE, între Franța și SUA, între Marea Britanie și Europa continentală – a căror adâncire, în timp, poate schimba termenii în care este schițat sistemul de securitate. Probând vocația, voința și potențialul stabilizator în interiorul zonei de instabilitate adriatico-caucaziene, statul român are dreptul astăzi să opteze, pentru a-și asigura securitatea pe termen mediu și lung, în legătură cu apartenența sa la structurile de securitate ale spațiului european și euroatlantic. Numai apartenența la acest spațiu, care reprezintă o sumă de valori morale, spirituale și democratice și este guvernat de norme și reguli instituționale, ne poate scoate din zona arbitrarului și a bunului plac al celui mai tare și ne poate îndepărta spaimele și incertitudinile.
Putem afirma cu certitudine că, la început de secol XXI, pericolele și amenințările la adresa securității tind să devină din ce în ce mai difuze, puțin predictibile și multidimensionale. Spre deosebire de amenințările militare tradiționale ce emană de la un adversar cunoscut, acestea nu pot fi contracarate nici prin creșterea cheltuielilor militare sau desfășurarea de trupe și nici prin închiderea granițelor. Din aceste motive, a crescut nevoia de cooperare internațională, multe dintre pericolele și amenințările menționate neputând fi rezolvate în cadrul tradițional al securității naționale.
Realizarea stării de securitate va depinde, în mare măsură, de contracararea provocărilor tradiționale la adresa securității, precum limitarea proliferării armelor de distrugere în masă și rezolvarea conflictelor înainte ca acestea să devină violente.
În fața acestor evenimente, statul acordă atenție sporită uneia dintre cele mai importante funcții ale sale, anume asigurarea securității, însă securitatea națională devine și responsabilitatea alianțelor internaționale. În ultimii ani, din ce în ce mai multe domenii de responsabilitate a statului intră în sfera guvernării globale, devenind internaționale și transnaționale. Deși deciziile cheie asupra problemelor păcii și războiului sunt luate, la nivel național, de către elita politică, cu suportul populației, iar la nivel internațional, de către organele de conducere ale grupărilor instituționalizate de state, rolul acestora din urmă în rezolvarea conflictelor interne este în creștere.
Evenimentele din ultimii ani au adus în prim-plan problema „coaliții ale voinței” vs. alianțe regionale, ca răspuns la noile tipuri de pericole și amenințări la adresa securității. Se demonstrează astfel că soluția potrivită pentru rezolvarea conflictelor și menținerea păcii este determinată de circumstanțele în care acestea se desfășoară. Cu toate că principalele instituții și organizații internaționale de securitate trec printr-o perioadă caracterizată de nevoia stringentă de restructurare, importanța existenței și activității lor pentru stabilitatea și securitatea lumii nu a scăzut. Putem afirma că, dacă va fi îndeplinită condiția adaptării eficiente la caracteristicile mediului de securitate – ceea ce presupune crearea unor noi doctrine, metode și instrumente de luptă împotriva pericolelor și amenințărilor la adresa securității naționale, zonale, regionale și globale –, în perioada următoare, statutul și rolul instituțiilor și organizațiilor internaționale se va consolida.
Mediul de securitate se află într-un amplu proces de transformare și remodelare, caracterizat de manifestarea a două tendințe antagoniste: pe de o parte, extinderea procesului de democratizare, afirmarea drepturilor omului și principiilor economiei de piață, concomitent cu lărgirea cooperării și integrării în structurile europene și euroatlantice; pe de altă parte, un proces de dezintegrare și fragmentare a entităților statale multinaționale, în paralel cu menținerea și diversificarea riscurilor de natură militară și nemilitară, în primul rând a terorismului, precum și creșterea vulnerabilităților instituțiilor internaționale și naționale față de acestea. În acest context, apare necesitatea unor noi metodologii și noi forme de acțiune pentru armonizarea eforturilor tuturor organismelor abilitate în contracararea acestora.
Unele grupuri de state au intrat într-o etapă post-industrială de dezvoltare, în vreme ce altele se află într-o perioadă de tranziție politică și economică spre modernitate. în anumite regiuni a crescut numărul „societăților fragile” și, implicit, inabilitatea acestora de a controla evoluțiile de pe teritoriile lor naționale.
Abordarea riscurilor neconvenționale, după încheierea antagonismului bipolar, impune necesitatea dezvoltării unor noi tipuri de solidaritate internațională. Transformările începutului de secol se află într-o relație de proporționalitate directă, atât cu creșterea rolului comunității internaționale în prevenirea conflictelor, managementul și soluționarea crizelor, cât și cu extinderea geografică a procesului de democratizare.
Evoluțiile post-11 septembrie 2001 au accentuat faptul că abordarea securității prin prisma strictă a factorului militar nu mai este suficientă. Condiția sine qua non pentru un management cooperativ al securității nu este reprezentată doar de reformele instituționale, ci și de principiile indivizibilității securității, transparenței și angajamentului global și regional al comunității internaționale.
Lumea se află acum într-un nou mileniu, în care noile riscuri și amenințări la adresa securității au determinat-o să reconsidere valorile general umane ce leagă între ele statele și națiunile. După amenințarea blocului sovietic, lumea occidentală, și nu numai, își reprezintă principalele riscuri, pericole și amenințări la adresa securității naționale și internaționale atât în funcție de schimbările majore ale mediului de securitate – accentuarea terorismului internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă și decăderea statelor – cât și în funcție de starea politică, economică și socială a țărilor respective.
Diversificarea și amplificarea riscurilor, amenințărilor și provocărilor la adresa securității a determinat statele implicate în realizarea acesteia să-și intensifice cooperarea, conștientizând faptul că doar un parteneriat viabil este de natură să asigure complementaritatea și suportul reciproc între abordările conceptului de securitate, acesta fiind de altfel singura modalitate prin care pot fi contracarate noile amenințări.
Elaborarea unei viziuni comune asupra securității este posibilă numai prin conștientizarea faptului că multe dintre actualele provocări sunt, de fapt, rezultatul existenței unor riscuri și vulnerabilități comune ce necesită soluții de aceeași natură.
Creșterea și diversificarea rolului structurilor de securitate (ONU, OSCE, NATO, UE), în prevenirea și gestionarea situațiilor de instabilitate implică noi orientări privind: realizarea coalițiilor militare, folosirea mijloacelor de intervenție în forță în diferite teatre de operații, strategia operațiilor și modalitatea de realizare a acestora (impunere, menținere, stabilitate post conflict).
Globalizarea și mondializarea problemelor cu care se confruntă omenirea (o parte dintre ele enumerate în ultima parte a lucrării) accentuează corelația ce se stabilește între diferite paliere (sfere) de realizare a securității: pe de o parte, între securitatea individului (cetățeanului) și securitatea națiunii, iar, pe de altă parte, între securitatea națională și sistemele de securitate regională, continentală și globală.
Lumea de azi ne determină tot mai mult să ținem seama de faptul că nu putem să ne asigurăm securitatea, ca stare obligatorie pentru progres prosperitate, fără de cel de lângă noi și în nici un caz împotriva acestuia. Depindem tot mai mult unii de alții, avem nevoie de solidarități împărtășite pentru a combate amenințările la adresa viitorului nostru.
O serie de probleme politice, economice, de securitate și culturale pot fi mult mai bine abordate și rezolvate într-un cadru relativ omogen, unde există o anumită coeziune și o experiență comună de dezvoltare. Un rol important în asigurarea și dezvoltarea securității europene revine și statelor puternic dezvoltate (Germania, Franța – cu rol de „motoare” ale „identității europene în domeniul securității”), care vor genera acțiuni diplomatice sau de altă natură pentru realizarea visului de unificare și crearea instituțiilor și infrastructurii proprii UE, complementare NATO, necesare rezolvării problemelor europene.
Afirmăm, în final, faptul că începutul de secol deschide o nouă eră în politica internațională, în care securitatea și implicit competiția pentru afirmarea consolidarea noilor centre de putere, ocupă locul central în determinarea evoluției lumii și stabilirea noii ordini mondiale.
Riscurile, amenințările, provocările fac parte din dinamica vieții umane, există și vor exista cât va exista lumea. Ele sunt foarte greu de identificat, întrucât au determinații complexe și, mai ales, foarte greu de localizat, de evaluat și de dezamorsat. Cu toate acestea, procesul de investigare, cunoaștere și ameliorare a lor este continuu, absolut necesar și preocupă în cel mai înalt grad societatea omenească.
Riscurile și amenințările la adresa securității naționale sunt numeroase – atâtea riscuri câte activități omenești – și, în cvasitotalitatea lor, afectează sau pot afecta, într-o formă sau alta, siguranța individuală și colectivă a oamenilor, securitatea lor economică, socială, culturală, politică, informațională, psihologică etc., ca și securitatea statelor și a sistemelor societale.
Riscurile viitoare, ca și confruntările viitoare, vor fi cele din sfera entităților civilizaționale, entități care se vor identifica din ce în ce mai mult cu sistemele de valori care le definesc și cu interesele care le exprimă și le stabilesc locul și rolul în arealul internațional.
Riscurile la adresa siguranței naționale nu pot fi detașate de diferite sfere ale vieții sociale, ele având strânse legături cu economicul și politicul, cu starea internă a statelor și cu starea comunității internaționale, în context global, continental – regional sau zonal.
Între stabilitatea internă și cea externă a unui stat există o strânsă intercondiționare, în sensul că anumite amenințări interne nu se pot dezvolta și manifesta decât în conjuncturi externe favorabile sau cu un suport adecvat din partea unor grupuri de interese externe.
În această etapă, riscurile și amenințările sunt numeroase, probabilitatea de proliferare este greu de prevăzut, iar mutațiile strategice care s-au produs brusc în domeniul politic, economic, social și cultural au generat nevoia de a reconfigura fizionomia conflictului nonmilitar și a celui militar.
Confruntările asimetrice impun concepte noi, precum și un cadru nou de definire, angajare și implicare, astfel încât cunoașterea legilor, principiilor cauzelor și particularităților situațiilor conflictuale, iese din linearitate și se apropie asimptotic de orizontul real, sinuos, atipic, mereu schimbător și greu previzibil al confruntărilor.
Amenințările asimetrice rezultă, în principal, din extinderea fără limite a terorismului mondial și coabitarea dintre teroriști, contrabandiști, seniorii drogurilor, traficanții de armament, fanaticii religioși, nemulțumiții de tot felul, expatriații, cu ambiții de mărire etc., care formează împreună un inamic posibil a fi prezent în oricare loc de pe mapamond, dar în special acolo unde dorința lor de răzbunare și violență se poate manifesta cât mai „spectaculos”.
La adresa securității, fie ea a persoanei, națională, regională sau internațională, există o serie de factori de risc și de amenințări. Acestea se cer cunoscute, în mod oportun de către cei care decid soarta semenilor lor, sub toate aspectele (militare, economic, politic, social, cultural, religios, etnic etc.), atât la nivel statal, cât și mondial, pentru a le putea preveni sau diminua efectele negative.
Toate tipurile de amenințări la adresa securității sunt interdependente și complementare, atât sub aspectul efectelor lor nefavorabile, cât și a măsurilor de combatere.
Securitatea și prosperitatea sunt obiective cu profundă determinare reciprocă. Realizarea lor solicită, în continuare, din partea tuturor, angajare, responsabilitate și patriotism. Aceasta va marca identitatea noastră în comunitatea statelor democratice, din care România face parte.
La final, apreciem că problematica abordată rămâne pe mai departe una de actualitate, complexă și de mare cuprindere, oferind în continuare un mare câmp teoretic și practic de studiu și cercetare, de dezbateri de idei, de răspunsuri și soluții. Sperăm că prin conținutul lucrării de disertație să fi adus o cât de mică contribuție la dezvoltarea teoretică și practică a temei analizate.
De asemenea, nu ne-am propus abordări și rezolvări exhaustive, nici nu ar fi fost posibile, ci doar să exprimăm nivelul cercetării științifice atins în acest moment, care desigur nu se va încheia odată cu prezentarea acestei lucrări de disertație.
BIBLIOGRAFIE
Documente oficiale
*** Constituția României, București, 2003.
*** Strategia de securitate națională a României, București, 2007.
*** Strategia națională de apărare a țării, București, 2008.
*** Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, Bruxelles, 2010.
*** Tratatul Atlanticului de Nord, Washington DC, 4 aprilie 1949.
*** Tratatele Uniunii Europene.
Dicționare și enciclopedii
*** Dicționar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009.
*** Dicționar diplomatic, Editura Politică, București, 1979.
*** Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.
*** Mică enciclopedie de politologie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.
*** The Military Balance 2010, The International Institute for Strategic Studies, Routledge Taylor & Francis Group, Londra, 2010.
*** The Military Balance 2011, The International Institute for Strategic Studies, Routledge Taylor & Francis Group, Londra, 2011.
Chauprade, Aymeric; Thual, Francois, Dicționar de geopolitică, Editura Corint, București, 2003.
Crystal, David, The Cambridge Encyclopedia of Language, Cambridge Univeristy Press, 1987.
Ferreol, Gilles (coord.), Dicționarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 2001.
Frunzeti, Teodor; Zodian, Vladimir (coord.), Lumea 2005. Enciclopedie politică și militară (Studii strategice și de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2005.
Frunzeti, Teodor; Zodian, Vladimir (coord.), Lumea 2007. Enciclopedie politică și militară (Studii strategice și de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2007.
Frunzeti, Teodor; Zodian, Vladimir (coord.), Lumea 2009. Enciclopedie politică și militară (Studii strategice și de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009.
Frunzeti, Teodor; Zodian, Vladimir (coord.), Lumea 2011. Enciclopedie politică și militară (Studii strategice și de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2011.
Frunzeti, Teodor; Zodian, Vladimir (coord.), Lumea 2013. Enciclopedie politică și militară (Studii strategice și de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2013.
Lucrări de autor
Abshire, David, Woolsey, James, Burt, Richard, The Atlantic Alliance Transformed, Centre for Strategic and International Studies, Washington, 1992.
Achcar, Gilbert, Noul Război Rece. Lumea după Kosovo, Editura Corint, București, 2002.
Andrei, Petre, Opere sociologice, vol. III, Editura Academiei, București, 1978.
Apahideanu, Ionuț, Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu Sebastian, Manual de Relații Internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006.
Balaban, Constantin-Gheorghe, Securitatea și dreptul internațional. Provocări la început de secol XXI, București, Editura C.H. Beck, 2006.
Bădălan, Eugen; Bogdan, Vasile, Organizații și structuri de securitate, Editura Militară, București, 2009.
Bădălan, Eugen; Frunzeti, Teodor, Forțe și tendințe în mediul de securitate european, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2003.
Bădescu, Ilie, Tratat de geopolitică, Editura Mica Valahie, București, 2004.
Bădescu, Ilie; Dungaciu, Dan, Sociologia și Geopolitica Frontierei, vol. I, Editura Floarea Albastră, București, 1995.
Bogdan, Corneliu, Preda, Eugen, Sferele de influență, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
Bran, Florina; Ildiko, Ioan, Globalizarea si mediul, Editura Universitară, București, 2008.
Brzezinschi, Zbigniew, Marele eșec. Nașterea și moartea comunismului în secolul XX, Editura Dacia, Cluj Napoca,1993.
Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.
Brzezinski, Zbigniew, Triada geostrategică. Conviețuirea cu China, Europa și Rusia, Editura Historia, București, 2006.
Buzan, Barry, Popoarele, statele și teama: O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece, Chișinău, Editura Cartier, 2000.
Buzan, Barry, Waever, Ole, de Wilde, Jaap, Security: A New Framework for Analysis, Lynne Rienner Publishers Inc., USA, Colorado, 1998.
Clausewitz, Carl, Despre război, Editura Militară, București, 1982.
Claval, Paul, Geopolitică si geostrategie. Gândirea politică, spațiul și teritoriul în secolul al XX-lea, Editura Corint, București, 2001.
Conea, Ion, Geopolitica, Editura Ramuri, Craiova, 1940.
Cooper, Robert, Destrămarea națiunilor. Geopolitica lumilor secolului XXI, Editura Univers Enciclopedic, București, 2007.
Cristophe Roux-Dufort, Gerer et decider en situation de crise, Dunod, Paris, 2000.
Czempiel, Ernst-Otto, Friedensstrategien, Systemwandel durch Internationale Organisationen, Demokratisierung und Wirtschaft, Paderborn, 1986.
David, Aurel V., Națiunea între starea de securitate și criza politico-militară, Editura Licorna București, 2000.
de Gaulle, Charlles, Mémoires d’espoir, Plon, Paris, 1970.
Deaconescu, Ion, Teoria relațiilor internaționale, Editura Europa, Editura Sitech, Craiova, 2005.
Defarges, Philippe Moreau, Organizațiile internaționale contemporane, Institutul European, Iași,1998.
Diaconu, Ion Tratat de drept internațional public, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 2002.
Diaconu, Ion, Drept internațional public, ediția a II-a, Casa de Editură și Presă Șansa, București, 1995.
Drîmba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, Editura Vestala, București, 2001.
Dubois, Yannick, Tigroudja, Helene, Droit international Public, Vuibert, Paris, 2004.
Duroselle, Jean Baptiste, Histoire diplomatique de 1959 a nos jours 7-e edition, Paris, 1978.
Duțu, Petre, Mediul de securitate în contextul globalizării și integrării regionale, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007.
Frunzeti, Teodor, Geostrategie, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009.
Frunzeti, Teodor, Globalizarea securității, Editura Militară, București, 2006.
Frunzeti, Teodor, Organizațiile internaționale în era globalizării, Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2000
Frunzeti, Teodor, Paradigme militare în schimbare, Editura Militară, București, 2005.
Frunzeti, Teodor, Securitatea națională și războiul modern, Editura Militară, București, 1999.
Frunzeti, Teodor, Soluționarea crizelor internaționale. Mijloace militare și nemilitare, Institutul European, Iași, 2006.
Frunzeti, Teodor; Duță, Paul Dănuț; Stănimir, Monalisa, Studii si analize privind regionalismul, Techno Media, Sibiu, 2007.
Frunzeti, Teodor; Mureșan, Mircea; Văduva, Gheorghe, Război și haos, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009.
Galtung, Johan, Theory and Methods of Social Research, Columbia University Press, New York, 1969.
Held, David; Goldblatt, David, Transformări Globale. Politică, economie și cultură, Editura Polirom, Bucuresti, 2004.
Hen, Cristian; Jacques Leonard, Uniunea Europeană, ediția a X-a, Editura Coresi, București, 2003.
Hertz, John, International Politics in the Atomic Age, Columbia University Press, New York, 1959.
Hirst, Paul, Război și putere în secolul 21. Statul, conflictul militar și sistemul internațional, Editura Antet, Prahova, 2003.
Hirst, Paul; Thompson, Graham, Globalizarea sub semnul întrebării. Economia internațională și posibilități de guvernare, Editura Trei, București, 2002.
Hlihor, Constantin, Geopolitica si geostrategia in analiza relațiilor internaționale contemporane, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005.
Hlihor, Constantin, Ion, Emil, Chiriac, Dănuț Mircea, Geopolitică și istorie, Tema: Arhitectura de securitate a lumii în anii 1919-1939, Editura AISM, București, 1999.
Hlihor, Constantin, Politici de Securitate în Mediul Internațional Contemporan, București, Editura Universității Naționale de Apărare ,,Carol I”, 2007.
Howard, Michael, Războiul în istoria Europei, Editura Sedona, Timișoara, 1997.
Howard, Michael, Studies in War and Peace, Temples Smith, Londra, 1970.
Joxe, Alain, Imperiul haosului. Republicile în fața dominației americane după Războiul Rece, Editura Corint, București, 2003.
Kaplan, Robert D., Anarhia care va veni, Editura Antet, Prahova, 2002.
Kissinger, Henry, Are nevoie America de o politică externă? Către diplomația secolului XXI, Editura Incitatus, București, 2002.
Kissinger, Henry, Diplomația, Editura All, București, 1998.
Meleșcanu, Teodor, Renașterea diplomației romanești 1994-1996, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
Miga, Raluca, Drept internațional–Introducere în dreptul internațional public, Editura All Beck, București, 1997.
Morgenthau, Hans J., Politica intre națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Editura Polirom, București, 2007.
Morgenthau, Hans, In Defense of the National Interest, Alfred Knopf, New York, 1995.
Mureșan, Liviu; Pop, Adrian; Bonciu, Florin, Politica europeană de securitate și apărare – element de influențare a acțiunilor României în domeniul politicii de securitate și apărare, Institutul European din Romania, București, 2004.
Mureșan, Mircea; Toma, Gheorghe, Provocările începutului de mileniu, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2003.
Paul, Vasile; Coșcodaru, Ion, Centrele de putere ale lumii, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2003.
Păun, Vasile, Puterea informațională – transformarea sistemului securității naționale, Editura Tritonic, București, 2005.
Petrescu, Stan, Călătorii Geopolitice. Lumea văzută de la București, Editura Militară, București, 2010.
Petrescu, Stan, Mediul de securitate global și euroatlantic, Editura Militară, București, 2005.
Pirnea, Vasile, Dimensiunea de securitate și apărare a Uniunii Europene, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2005.
Popescu, Dumitru, Năstase, Adrian, Drept internațional public, Editura Șansa, București, 1997.
Russbach, Olivier, ONU contra ONU. Dreptul internațional confiscat, Editura Coresi, București, 1999.
Sabău, Ioan, Ciobanu Emil, Determinări geopolitice și geostrategice asupra securității naționale, Editura Cetate, Deva, 2008.
Sanholtz, Wayne; Sweet, Alec Stone, European Integration and Political Conflict, Editura Oxford University Press, Londra, 1998.
Sarcinschi, Alexandra, Dimensiunile nonmilitare ale securității, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005.
Sarcinschi, Alexandra, Dimensiunile non-militare ale securității, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004.
Sarcinschi, Alexandra, Militar non-militar în securitatea națională. Dilema armatei, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2004.
Sava, Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, București, 2007.
Solana, Javier, A secure Europe in a better world, Thessaloniki European Council, 2003.
Soros, George, Supremația americană: un balon de săpun, Editura Antet, Prahova, 2004.
Strange, Susan, States and Markets, Piater, Londra, 1988.
Sun-Tzu, Arta războiului, Editura Samizdat, București, 2007.
Waltz, Kenneth N., Omul, statul și războiul, Institutul European, Iași, 2001.
Waltz, Kenneth N., Teoria politicii internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006.
Wight, Martin, Politica de putere, Editura Arc, Chișinău, 1998.
Studii și articole
Adamson, Fiona B., Global liberalism versus political Islam: competing ideological frameworks in international politics, în „International Studies Review”, vol. 7, nr. 4, 2005.
Apahideanu, Ionuț, Celălalt gigant de la răsărit – India, în http://www.strategikon.ro/files/analize/The_other_giant___India.doc.pdf.
Balaban, Constantin-Gheorghe, Spre un sistem global al securității. ONU – Organizație mondială de securitate, Revista Impact Strategic, nr. 4/2005.
Baldauf, Scott, South Africa to join UN Security Council. Will it take lead on African conflicts, în http://www.csmonitor.com/World/Africa/2010/1013/South-Africato-join-UN-Security-Council.-Will-it-take-lead-on-Africa-conflicts.
Bezat, Jean Michel, Moscou pourrait delaisser l`Europe, în „Le Monde. Bilan Geostrategie. Les nouveaux rapports de forces planetaires”, Ediția 2010.
Bolt, Paul J.; Gray, Adam K., „China’s National Security Strategy”, 2007, http://www.usafa.edu/df/inss/Research%20Papers/2007/CHINAS%20NATIONAL%20SEC URITY%20STRATEGY.pdf
Bonis, Mauro De, Rusia: doctrină nouă pentru dușmani vechi,îin „Limes” (Italia), 12 februarie 2010.
Cilluffo, Frank J., Rankin, Daniel, Fighting terrorism, în NATO Review, Winter 2001/2002.
Claude, Patrice, Retour en grace de la Syrie sur la scene mondiale, în „Le Monde.Bilan Geostrategie. Les nouveaux rapports de forces planetaires”, Ediția 2010.
Cornell, Svante E., Autonomy as a Source of Conflict. Caucasian Conflicts in Theoretical Perspective, în World Politics volumul 54, nr. 2, 2002.
Devlen, Balkan; James, Patrick; Ozdamar, Ozgur, The English School, International Relations and Progress, în, „International Studies Review”, nr. 7, 2005.
Donescu, Manuel, La ce poate duce confruntarea din Libia: democratizare sau irakizare?, în http://www.adevarul.ro/international/foreign_policy/web_exclusive/La_ce_poate_duce_r azboiul_din_Libia-_democratizare_sau_irakizare_0_448155769.html.
Dumont, Gerard-Francois, Le Moyen-Orient, espace geographique et geopolitique, în http://www.strategicsinternational.com/7_article2.pdf.
Focsan, Lidia; Iatagan, Andreea, Noua ordine economică mondială, în „Forbes Romania”, noiembrie 2010.
Frunzeti, Teodor, Consecințe ale extinderii NATO și UE asupra securității zonei extinse a Mării Negre, în „Impact Strategic” nr. 2 din 2009.
Grămadă, Angela, Noua doctrină militară a Federației Ruse – document nou, pretenții vechi, în http://www.cseea.ro.
Huntington, Samuel P., The Clash of Civilisations?, în Foreign Affairs, Summer, 1993.
Iervis, Robert, Cooperarea în condițiile dilemei securității, în World Politics, 1978.
James J. Mc Carthy, The Scope of the IPCC Third Assesment Report, The Climate Report Winter 2001.
Jura, Cristian, Geopolitica conflictelor, în Geopolitica, Anul II, nr. 7-8, 2004.
Kanet, Roger, Kolodziej, Edward, The Cold War as Cooperation, Johns Hopkins University Press, în Securitatea și Relațiile Internaționale, traducere, Iași, Editura Polirom, 2007.
Kaplan, Robert D., The Revenge of Geography, mai/iunie 2009, în http://www.foreignpolicy.com/story/cms.php?story_id=4862&page=7.
Medeiro, Evans S, China’s International Behaviour – Activism, Opportunism and Diversification, in http://www.rand.org/pubs/monographs/MG850.html.
Nicolae Uscoi, Terorism și globalizare, în Revista Academiei Forțelor Terestre, anul VII, nr. 3-4.
Nougayrede, Natalie, France: entre puissance et influence, in „Le Monde. Bilan Geostrategie. Les nouveaux rapports de forces planetaires”, Ediția 2010.
Nougayrede, Natalie, L`Iran sur la voie de la bombe, în „Le Monde. Bilan Geostrategie. Les nouveaux rapports de forces planetaires”, Ediția 2010.
Otis, Pauletta, Religion and War in the Twenty-first Century, în Religion and Security: The New Nexus in International Relations, Joint Military Intelligence College, 2004.
Paul, Vasile, Coșcodaru, Ion, Viziunile pe termen lung, în Geopolitica, anul I, nr. 2-3, 2003.
Popeangă, Amalia, Mișcările antiglobalizare, în Cadran Politic, revistă editată de Centrul Român pentru Educație și Dezvoltare Durabilă, București, 2006.
Sabău Ioan, Integrarea în N.A.T.O. și U.E.- priorități majore ale României, Masă rotundă, organizată de Centrul de Studii Strategice de Securitate și C.4 A. Trt, cu tema: „ Securitatea Națională și integrarea euroatlantică”, Cluj-Napoca, 25.06.2003, Colocviu Strategic nr. 9, iulie, 2003, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2003.
Sabău I., Sabău M.I., Conceptul românesc de securitate națională, Sesiune de comunicări științifice cu participare internațională ,,Stabilitatate și securitate regională”, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București, 9-10 aprilie 2008 Secțiunea 4: Tactică și Artă Operativă – Forțe Terestre , Editura U.N.Ap. „Carol I”, București, 2009.
Sabău I., Bobin F., Asimetrie și simetrie în conflictele militare, la începutul mileniului III, Editura CERAMA-PRINT, București, 2008.
Sabău, Ioan, Chiriac, Marian, Acțiuni multinaționale intrunite impotriva terorismului, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2007.
Sabău Ioan, Juridic și operațional privind instituirea stărilor excepționale, Editura CETATE, Deva, 2008.
Soare, Simona, Federația Rusă renăscută?, în www.cadranpolitic.ro.
Soare, Simona, Regional security architecture in Asia-Pacific or new „tools” for old security problems, în „Monitor Strategic”, Institutul pentru studii politice de apărare și istorie militară, București, nr. 1-2/2009.
Stent, Angela, A New Security Report Agenda for US-German-Russian Relations: Interim Report, The American Institute for Contemporary German Studies, Washington DC, 2002.
Stoica, Alexandru, Rolul marilor actori statali în arhitectura de securitate contemporană, Teză de doctorat, Biblioteca Universității Naționale de Apărare „Carol I”, Cota D. 3074, 2011.
Vătavu, Marian; Mitocarui, Valentin, Redimensionarea spre o lume multipolară, Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, Editura Universității Naționale de Apărare, București, nr. 1/2009.
Walt, Stephen, A realistic approch to China, în http://walt.foreignpolicy.com/posts/2010/08/09/a_realistic_approach_to_china.
Walt, Stephen, The end of the world as we know it, în http://walt.foreignpolicy.com/posts/2010/05/13/the_end_of_the_world_as_we_know_it
Walton, Dale C., Beyond China: The Geopolitics of Eastern Eurasia, Southwest Missouri State University, în „Comparative Strategy”, nr. 21.
Zainea, Eugen, Sursele de conflict ale secolului XXI, în Geopolitica, Anul II, nr. 7-8, 2004.
Site-uri web
-Pagină albă-
GLOSAR DE ACRONIME
-Pagină albă-
Anexa nr. 1
DIMENSIUNILE GLOBALIZĂRII
-Pagină albă-
Anexa nr. 2
CONSECINȚELE GLOBALIZĂRII
Dinamica globalizării este controlată de forțele economice, totuși consecințele sale cele mai importante țin de domeniul politic. (Klaus Müller).
-Pagină albă-
Anexa nr. 3
DIMENSIUNILE SECURITĂȚII
-Pagină albă-
Anexa nr. 4
ELEMENTELE, SCOPURILE, CONȚINUTUL STATULUI
-Pagină albă-
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Securitate Si Insecuritate (ID: 123808)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.