Securitate Si Drepturi ale Omului In Cadrul Uniunii Europene

Drept

Securitate Si Drepturi ale Omului In Cadrul Uniunii Europene

Byadmin ianuarie 1, 2024

Securitate și Drepturi ale Omului

în cadrul Uniunii Europene

Cuprins

Introducere

Obiectiv

Context. Problematică

Ipoteză

Surse primare și secundare

Metodologie

Structura lucrării

Capitolul I. Cadru conceptual și teoretic

I.1. Conceptul de securitate

I.1.1. Definiții ale securității

I.1.2. Perspectivă diacronică asupra securității

I.1.3. Dimensiuni ale securității

I.1.4. Securitatea în persectiva teoriilor Relațiilor Internaționale

I.2. Conceptul de Drepturi ale Omului

I.2.1.Originea și evoluția Drepturilor Omului

I.2.2. Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Capitolul al -II-lea. Securitate și Drepturile Omului. Dimensiune normativă și legală

II.1. PESC și PSAC. Definiții. Scurt istoric

II.2. Justiție și Afaceri Interne

II.3. Drepturile omului și securitatea. Valori centrale ale Uniunii Europene. Construcția modelului teoretic al lucrării

Capitolul al- III-lea. Promovarea Drepturilor Omului și a securității în Uniunea Europeană. O realitate

III.1. Exemple concrete: Europol, Eurojust, OLAF, Frontex

III.2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

III.3. Curtea de Justiție a Comunităților Europene

Concluzii

Bibliografie

Listă Abrevieri

UEO- Uniunea Europeană Occidentală

CEE- Comunitatea Economică și Europeană

CPE- Cooperare politică europeană

EDC- Comunitate europeană de apărare

SEDE- Subcomisia pentru Securitate si Aparare

UE- Uniunea Europeană

CEDO- Convenția Europeană a Drepturilor Omului

TL- Tratatul de la Lisabona

TUE- Tratatul Uniunii Europene

DROI-Subcomisia pentru Drepturile Omului

JAI- Justiție și Afaceri Interne

CJCE- Curtea justiție a Comunităților Europene

PESC- Politica Europeană de Securitate Comună

PSAC- Politica de Securitate și Apărare Comună

UCLAF-Unitatea de Coordonare a Luptei Antifraudă

IGPF- Inspectoratul General al Poliției de Frontieră

INTRODUCERE

Obiectiv

În lucrarea de față ne propunem să analizăm două concepte esențiale pe care se fundamentează Uniunea Europeană: conceptul de securitate și cel de drepturi ale omului. Analiza acestor concepte va urmări două planuri: pe de o parte vom evidenția cadrul conceptual, legal, normativ iar pe de altă parte vom puncta asupra modului în care aceste concepte sunt aplicate la nivel de praxis. Evenimentele de pe scena internațională din ultimul timp arată că atât securitatea cât și drepturile omului reprezintă elemente imperios necesare în consolidarea securității cetățenilor europeni, a statelor membre cât și a UE. Vom argumenta necesitatea de a internaliza sintagma confrom căreia drepturile omului reprezintă fundamentul existenței și coexistenței umane. Universale, indivizibile și interdependente, acestea definesc umanitatea. Ele ”întruchipează principiile ce formează piatra de căpătâi a demnității umane”, aprecia Secretarul General al Națiunilor Unite în mesajul inaugural rostit cu ocazia aniversării a 50 de ani de la adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Context. Problematică

Securitatea a constituit încă de la începutul omenirii o preocupare importantă, așa cum se observa din piramida lui Abraham Maslow, în care nevoia de securitate este plasată ca nivel de importanță chiar după nevoile fiziologice. Prin securitate se înțelege „faptul de a fi la adăpost de orice pericol” sau „sentimentul de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol. De aceea rolul securității și al drepturilor omului este atât de important de discutat, și mai mult decât atât, de constat cum Uniunea Europeană ia măsuri pentru asigurarea acestora.

Termenul de securitate prezintă valențe multiple, pe care le-am menționat în cadrul lucrării însă Uniunea Europeană a reușit și reușește să consolideze acest concept prin diferitele instrumente avute la dispoziție. Acest lucru se poate traducere și prin faptul că în prezent Uniunea Europeană lucrează la crearea unor noi instrumente care să răspundă provocărilor secolului în care trăim. Omul, dintotdeana a simțit nevoia de securitate, fie ea individuală, sau colectivă, cu atât mai mult atunci când discutăm despre siguranța statelor, și implicit a oamenilor. Există o tendință către protecție, acest lucru avându-și explicația chiar din natura umană.

Provocările cu care se confruntă Uniunea Europenă în legătură cu respectarea securității și a drepturilor omului sunt multiple și necesită timp de identificare și soluționare a acestor provocări. De asemenea crearea de noi mecanisme, instrumente care să limiteze aceste provocări, fiind aproape imposibil ca acestea să poată fi eradicate, sunt obiective centrale pe agenda Uniunii Europene.

Prin contribuția la instaurarea unui climat de securitate și stabilitate în lume, la promovarea aspectelor umane ale relațiilor internaționale, ca solidaritatea, democrația și drepturile omului, Uniunea își propune să asigure statelor sale membre să trăiască în securitate și prosperitate. În actualul mediu internațional de securitate, dinamic și complex, plin de riscuri, UE are un rol major, datorită instrumentelor pe care și le-a creat și continuă să și le creeze în vederea prevenirii și gestionării conflictelor.

Ipoteză

Întrebările de la care pornim în cadrul acestei lucrări sunt următoarele: Drepturile omului reprezintă un concept și/sau o realitate în cadrul Uniunii Europene? Conceptul de securitate, prin instrumentele pe care Uniunea Europeană le-a creat sunt eficiente? Acțiunile întreprinse de către UE în acest sens sunt satificătoare? Resursele umane și tehnice, fondurilor direcționate către protejarea și securitatea indivizilor și a statelor sunt în acord cu cerințele dar și cu valorile promovate prin intemediul corpusului legislativ?

Pe baza acestor întrebări am construit ipoteza lucrării noastre: Cele două concepte esențiale ale UE -securitatea și Drepturile Omului constituie principii esențiale care ghidează acțiunile UE în acțiunile pe care aceasta le întrepinde atât în cadrul cât și în exteriorul Uniunii în scopul de a consolida pilieri și instituții precum PESC, JAI, Frontex, OLAF, Europol.

Surse primare și secundare

Sursele primare sunt reprezentate de lucrările principalilor autori în domeniul relațiilor internaționale: Barry Buzan, John Baylis, Anthony Giddens, Teodor Frunzeti, Edward Kolodziej, Constantin Noica, Radu-Sebastian Ungureanu, Steve Smith, Kenneth Waltz.

Sursele secundare ale lucrării includ: articole științifice, manuale și site-uri oficiale ale UE sau ale unor instituții de cercetare.

Metodologie

În cadrul acestei lucrări vom opera cu concepte precum: drepturile omului, securitate, justiție, afaceri interne, organisme internaționale și ca atare am considerat că perspectiva teoretică adecvată pentru a explica mai bine aceste concepte este reprezentat de socio-constructivism, ca teorie a relațiilor interaționale. Această teorie se bazează pe două presupoziții principale, și anume: mediul în care operează statele este unul atât social cât și material, iar acest lucru poate oferi statelor o înțelegere privind interesele lor.

Teoreticienii socio-constructiviști consideră că structura reprezintă produsul relațiilor sociale dintre state, și pun un accent deosebit pe structura cunoașterii împărtășite. Astfel, dacă ne schimbăm modul în care privim relațiile internaționale, putem să determinăm o modificare esențială a modului în care arată securitatea internațională. Studiul de caz al lucrării vine cu exemple concrete în care Uniunea Europeană, prin intermediul instituțiilor sale, contribuie la respectarea, promovarea și garantarea drepturilor omului și a securității. Pentru a susține afirmația, aducem ca argumente, acțiuni întreprinse de numele Frontex, OLAF, Europol, Eurojust. În cadrul ultimului capitol vom evidenția importanța acțiunile acestora în încercarea de a apropia aceste concepte de necesitățile cetățenilor UE.

Structura lucrării

Lucrarea de față este structurată în trei părți. În cadrul primului capitol se prezintă cadrul conceptual al securității, definiții, perspectiva istorică a securității, și dimensiuni ale securității. Tot în cadrul primului capitol am definit conceptul de drepturi ale omului, originea și evoluția drepturilor omului și un scurt istoric al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În cadrul celui de al doilea capitol pe care l-am denumit Securitate și Drepturi ale omului în Uniunea Europeană am abordat dimensiune normativă și legală, unde, am analizat despre valorile centrale ale Uniunii Europene. De asemenea tot în acest capitol am vorbit despre PESC și PSAC- având în vedere asigurarea securității externe a Uniunii Europene. Apariție, evoluție, modificare. Ultimul punct din cadrul celui de al doilea capitol este reprezentat de JAI- Justiție și Afaceri Interne, din punct de vedere al securității interne.

Ultimul capitol are în vedere promovarea drepturilor omului și a securității Uniunii Europene, exprimată sub formă de întrebare. Sunt drepturile omului și securitatea o realitate în cadrul Uniunii Europene? Iar acest lucru se traduce în lucrare prin exemple concrete prin care putem observa aspectele mențioante anterior. Studiul de caz ales de mine este reprezentat de organismele Uniunii Europene care sunt activ implicate în încercarea asigurării securității și a drepturilor: Frontex, OLAF, Europol, Eurojust.De asemenea nu puteam să nu aducem în discuție tot în acest capitol câteva aspecte teoretice și practice ale Curții de Justiție a Comunităților Europene, și ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

Lucrarea se finalizeaza cu o serie de concluzii în care arătăm dacă ipoteza construită la începutul lucrării a fost confirmată sau nu. Dacă cele două concepte reprezintă o realitate națională, europeană, internațională, prin crearea mecanismelor și a instrumentelor adecvate implemnetrii acestora sau doar un cadru teoretic idilic.

CAPITOLUL I. CADRU CONCEPTUAL ȘI TEORETIC.

I.1. CONCEPTUL DE SECURITATE

I.1.1. Definiții ale securității

În accepțiunea comună, securitatea este înțeleasă drept capacitatea unui „actor”, tradusă în termeni de putere, de a-și proteja valorile fundamentale și de a le sprijini în proiecția lor în scena internațională. Securitatea este echivalentă cu existența unei forțe capabile să facă față acestor cerințe, de puterea acesteia depinzând, în ultimă instanță, puterea „actorului”.
Deși utilizat frecvent în domeniul relațiilor internaționale, conceptul de securitate nu are o definiție unanim acceptată, evidențiindu-se o ambiguitate rezultată din caracterul complex al domeniului. Conceptele de securitate au fost, în mod tradițional, asociate cu apărarea, organismul militar, armamentele, raportul de forțe, strategiile și tacticile. Având în vedere o serie de definiții clasice, termenul de securitate poate indica situația unei țări protejate împotriva distrugerilor sau agresiunilor existente, în special provenite din sfera externă. Într-o astfel de viziune, se poate înțelege că apărarea militară este doar o parte a ceea ce se poate numi securitate. Termenul de securitate se extinde mult dincolo de afacerile militare și poate include așa-numitele aspecte ne-militare sau nonmilitare. Prin urmare, conceptul de securitate tinde să devină mult mai evaziv cu cât chestiunile militare sunt luate mai puțin în considerare. Teoretic, conceptul de securitate operează la toate cele trei nivele de analiză – individual, statal și sistemic – și identifică atât un nivel de comportament cât și o posibilă condiție universală. Avem și câteva exemple privind modalitățile de definire a securității naționale la nivelul mediului academic: „Securitatea, în sens obiectiv, înseamnă lipsa amenințărilor la adresa valorilor, iar în sens subiectiv absența temerii că aceste valori vor fi atacate.

O națiune are securitatea asigurată când nu trebuie să-și sacrifice interesele sale legitime pentru a evita războiul și este în stare, dacă este provocată, să le apere prin război” „Securitatea este abilitatea unei națiuni de a-și proteja valorile interne de amenințări externe (Enciclopedia internațională a tară este doar o parte a ceea ce se poate numi securitate. Termenul de securitate se extinde mult dincolo de afacerile militare și poate include așa-numitele aspecte ne-militare sau nonmilitare. Prin urmare, conceptul de securitate tinde să devină mult mai evaziv cu cât chestiunile militare sunt luate mai puțin în considerare. Teoretic, conceptul de securitate operează la toate cele trei nivele de analiză – individual, statal și sistemic – și identifică atât un nivel de comportament cât și o posibilă condiție universală. Avem și câteva exemple privind modalitățile de definire a securității naționale la nivelul mediului academic: „Securitatea, în sens obiectiv, înseamnă lipsa amenințărilor la adresa valorilor, iar în sens subiectiv absența temerii că aceste valori vor fi atacate.

O națiune are securitatea asigurată când nu trebuie să-și sacrifice interesele sale legitime pentru a evita războiul și este în stare, dacă este provocată, să le apere prin război” „Securitatea este abilitatea unei națiuni de a-și proteja valorile interne de amenințări externe (Enciclopedia internațională a științelor sociale) ”; „Securitatea este lipsa relativă a războiului” „ Securitatea este capacitatea unei națiuni de a promova cu succes interesele sale naționale”; „Securitatea reprezintă prezervarea unui stil de viață acceptabil de către cetățeni, dar, care este compatibil cu necesitățile și aspirațiile legitime ale altora”; „Securitatea reprezintă prezervarea, în condiții acceptabile de evoluție, a modelelor tradiționale de limbă, cultură, asociere și identitatea națională, religioasă și de obiceiuri”. După o analiză amplă asupra evoluției conceptului de securitate, trei autori români propun următoarea definiție: „Starea individuală ori colectivă a persoanei, comunității, națiunii și a diferitelor organizări sociale locale, internaționale sau supranaționale, în absența riscurilor, amenințărilor, pericolelor, sfidărilor și agresiunilor nonmilitare la adresa valorilor și intereselor naționale, comune ori colective, și garantarea că acestea nu vor fi periclitate.

În perspectivă europeană, avem în vedere spațiul Uniunii Europene în actuala sa extindere, dar, și în formula dezvoltării, unde putem admite că securitatea reprezintă arhitectura sistemică specifică organizării și funcționării continentale, proiectată și instituționalizată astfel încât să elimine posibilitatea oricăror amenințări sau chiar agresiuni, de orice natură, la adresa unuia, a mai multora sau a tuturor statelor europene. Relativ la modul de definire a termenului de securitate, este asumat în domeniul conceptelor operaționale ale NATO, reține atenția formularea potrivit căreia securitatea este menită “Să asigure unul dintre fundamentele indispensabile pentru un mediu stabil de securitate euroatlantic, bazat pe dezvoltarea instituțiilor democratice și soluționarea pașnică a disputelor, în care nicio țară să nu poată să intimideze sau să constrângă vreo altă țară prin amenințarea cu forța.

O definire succintă a termenului de securitate ar putea face referire la ansamblul proceselor, acțiunilor și măsurilor de natură politică, economică, socială, diplomatică, militară, administrativă, legislativă și altele, prin care se garantează existența național-statală, precum și drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor.

Gramatical vorbind, referindu-ne la semantica cuvântului, prin securitate se înțelege ,,faptul de a fi la adăpost de orice pericol,, sau ,, sentimentul de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol.

Ca element acțional, securitatea constituie capacitatea unui proces de a-și conserva caracteristicile funcționale sub acțiunea unor factori distructivi sau care pot să-i provoace astfel de mutații încât să devină periculos pentru mediul înconjurător sau pentru sănătatea (inclusiv viața) oamenilor care se află în zona de acțiune, cauzând pagube materiale.

Ca proces cibernetic, securitatea are o proprie devenire, un obiectiv precis – stabilitatea, o legislație specifică, un suport tehnologic adecvat și se bazează pe strategii, norme, metodologii, tehnologii, procese și instituții specializate, capabile să ofere servicii de siguranță, protecție, încredere. Fiind consumatoare de resurse, uneori este greu de dimensionat și, de aceea, greu de acoperit financiar, securitatea trebuie privită și din perspectiva contribuției sale ca resursă de fiabilitate, de viabilitate și de remodelare parametrică și structurală.

Securitatea ar mai putea fi privită și ca un parametru principal de calitate al tuturor proceselor. Pragmatic și concret, conceptul de securitate poate fi echivalent cu sintagma „absența pericolului”, iar cel de „insecuritate” cu sintagma „prezența pericolului”. Deci, unei securități ridicate îi corespunde un pericol scăzut, iar unei securități scăzute, un pericol ridicat. De asemenea, un alt mod de a privi securitatea îl constituie raportul dintre cele trei elemente fundamentale ale acesteia:

Protecția;

Descurajarea;

Prelucrarea.

Prin protecție se înțelege capacitatea de a împiedica sau întârzia producerea unui eveniment nedorit (protecția apriori), precum și de a relua activitatea de bază după producerea acestuia (aposteori).
Prin descurajare se înțelege capacitatea de a influența un infractor să se abțină de la comiterea atacului.

Prin prelucrarea evenimentului nedorit se înțelege atât calificarea evenimentului, cât și asigurarea condițiilor pentru reluarea activității după producerea acestuia.
Fenomen de importanță ridicată, securitatea cuprinde dimensiuni multiple: juridică (legile speciale, prevederile de legi și codurile penal și civil, standardele, normativele, codurile deontologice și angajamentele de securitate); științifică (bazele teoretice, cercetările științifice în sprijin, tehnologiile și metodologiile de apreciere a nivelului de securitate); economică (raportul dintre costurile securității și consecințele producerii unui eveniment nedorit); organizatorică (autoritățile, instituțiile, organismele și agențiile ce lucrează în domeniu, precum și structurile; funcțiile, relațiile și personalul aferent); informațională (fluxul informațional și sistemele, elementele și echipamentele ce trebuie protejate sau care realizează protecția); fizică (toate aspectele de existență și manifestare a elementelor de securitate, inclusiv, cele tehnologice și de funcționalitate.

Demersul definirii conceptului de „securitate” este unul cu atât mai dificil în zilele noastre, având în vedere numeroasele dimensiuni ale securității și pericolele diverse, amenințări la adresa securității din lumea contemporană. De altfel, se poate afirma că „securitatea, la fel ca și alte concepte din științele sociale, nu acceptă o definiție neutră.

I.1.2. PERSPECTIVĂ DIACRONICĂ ASUPRA SECURITĂȚII.

În Imperiul Roman, de exemplu, Securitas reprezenta zeița ce asigura liniștea imperiului. Așa cum atestă reversul unei medalii emise în 250 d.Hr, în timpul împăratului Hostilian, sensul expresiei era cel de „libertate în fața amenințării”. În perioada modernă termenul de securitate a derivat din conceptul medieval raison d’Etat (rațiune de stat), înțeles ca „stare de necesitate”.
Dacă ar fi să acceptăm faptul că problemele de securitate sunt printre cele mai vechi probleme care există în lume, atunci putem să afirmăm cu încredere că definiția acestui concept a depins și încă depinde nu doar de epoca analizată dar și de actorii considerați a fi importanți, și cel mai important de persoana care emite această definiție.

Cunoaștem faptul că studiul securității se află într-un moment al existenței sale în care speculațiile și observațiile simțului comun au luat locul enunțurilor teoretice fundamentale, metodelor și tehnicilor de culegere a datelor empirice, tehnicilor și procedeelor de prelucrare a datelor, procedeelor de analiză, interpretare și construcție sau reconstrucție teoretică. De asemenea cadrul teoretic în care se desfășoară analiza de securitate poate porni de la principiul postmodernist care afirmă că lumea reprezintă un produs al interacțiunilor sociale, dar natura complexă a cunoașterii face imposibilă măsurarea exactă a acesteia. Cu toate acestea, postmoderniștii sunt printre puținii care au reușit să concretizeze o metodologie pertinentă pentru realizarea studiilor de securitate, aparatul științific incluzând o gamă largă de concepte importante, precum:(vulnerabilitate, insecuritate, risc, pericol, amenințare, criză etc.) și de elemente metodologice diferite. În acest sens unele școli de gândire circumscriu domeniul studiilor de securitate disciplinei relațiilor internaționale, dar și celui al economiei politice internaționale. Aici, în acest context pot fi identificate câteva puncte centrale: analize tradiționale de securitate; noile analize de securitate; securitatea umană și dezvoltarea; integrarea/cooperarea regională; dezvoltarea regională; problemele de gen în cadrul securității și dezvoltării. Diferențele dintre aceste abordări sunt legate de supoziții teoretice și metodologice, dar mult mai adânc de scopul în sine al analizei teoretice. În prezent, în sfera mai amplă a securității, există, „noua securitate” sau cum este cunoscută în literatura de specialitate (new security) reprezentată de B. Buzan și de Școala de la Copenhaga, și „analiza critică a studiilor de securitate”, reprezentată de Școala de la Aberystwyth și considerată a fi una dintre cele mai coerente alternative. Studiile critice de securitate au definit o agendă ce situează la loc fruntaș descrierile și prescrierile centrate pe modalitățile în care securitatea poate fi îmbunătățită la nivel social. În trasarea clară a distincției menționate, este important, ca parte a demersului critic de securitate în cadrul căruia este plasată analiza, să studiem modalitatea în care distincțiile dintre aceste două abordări au dus la formularea discursului academic promovat de studiile critice de securitate care, la rândul său, a determinat reevaluarea tuturor vechilor priorități guvernamentale. De asmenea o altă preocupare se referă la posibilitatea în care anumite studii critice de securitate au fost încadrate din punct de vedere metodologic, ceea ce permite formularea discursului. Referitor la acest aspect, se pare că unele dintre studiile critice de securitate reactivează nexus-ul ce constituie (raportul cauză – efect) stat-societate, care presupune existența unui stat puternic sau, a unui stat care are un set de politici adresate tuturor cetățenilor. Premisa de bază folosită de aceste studii este ilustrată în mod clar de K. Krause și M. Williams: „Trebuie să identificăm geneza și structura problemelor specifice de securitate, așa cum sunt ancorate în condițiile și practicile istorice concrete, și nu așa cum apar din aserțiunile abstracte ale actorilor raționali și din metodologiile științifice.”. Aceste afirmații pun accentul atât pe nevoia de a acorda o atenție deosebită subiectelor cu rădăcini istorice, cât și pe nevoia constantă de a reflecta critic asupra teoriilor emise de către mediile academice. În opinia mea, o asemenea abordare este limitativă, deoarece oamenii răspund ,nu doar la aspectele obiective ale unei situații, dar, de cele mai multe ori și la cele subiective.

I.1.3. DIMENSIUNI ALE SECURITĂȚII.

Finalizarea Războiului Rece a determinat o reflecție la scară largă asupra conceptului de securitate. Există numeroase studii recente care analizează modul în care acest concept s-a modificat datorită transformărilor petrecute pe scena internațională. Astfel, unii autori, printre care și Edward Kolodziej, consideră că noul concept de securitate și noul mediu de securitate se datorează dispariției bipolarității din arena internațională, o structură care „a lăsat aparent impresia că oferă o ordine globală aparent stabilă și de neclintit”, și punea în același timp în umbră problemele cu care se confruntă umanitatea pentru a acorda o importanță primordială relațiilor dintre cele două puteri de la nivel mondial care își disputau supremația – Statele Unite ale Americii și URSS.

De aceea, nu putem să nu ne îndreptăm atenția în această lucrare și asupra dimensiunilor securităților, așa cum au fost ele dezvoltate în perioada post – Război Rece, cu scopul de a combate exclusivitatea securității militare. Securitatea, așa cum am menționat anterior este un concept multidimensional, lucru acceptat, de exemplu, de către Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa încă din anii 1970 (la acel moment CSCE), această organizație lărgind conceptul de securitate pentru a include și dimensiunea economică, cea ecologică și umană, pe lângă cea militară. În zilele noastre, statele trebuie să fie conștiente de aceste noi aspecte ale securității, mai ales dacă avem în vedere faptul că soluția militară nu mai poate fi utilizată decât într-un număr relativ mic de probleme, și în nici un caz pentru problemele noi cu care se confruntă umanitatea, și ținând cont de faptul că risurile nonmilitare sunt mult mai periculoase și mai numeroase în lumea contemporană, având efecte pe termen lung.

În literatura de specialitate se poate observa un accent deosebit pus de către cercetători pe dimensiunile securității, și mai ales pe dimensiunile nonmilitare ale securității. Astfel sunt menționate ca dimensiuni ale securității următoarele: dimensiunea militară, dimensiunea politică, dimensiunea economică, dimensiunea socială, dimensiunea culturală, dimensiunea ecologică. Vom analiza succint în cele ce urmează aceste dimensiuni ale securității subliniind în același timp cele mai importante riscuri și pericole pe care le adresează fiecare în parte.

Începem cu dimensiunea militară care se referă „la influența reciprocă între capacitățile militare ofensive și defensive ale statelor și percepțiile acestora față de intențiile celuilalt”. Așa cum s-a menționat această dimensiune a fost singura considerată relevantă pentru o lungă perioadă de timp, și încă mai este importantă chiar și în zilele noastre, pentru că în ciuda apariției unor noi pericole nici cele clasice nu au dispărut de pe scena internațională. Dintre amenințările militare cu care se confruntă statele doresc să menționez: armele de distrugere în masă, conflictele din Orientul Mijlociu, crima organizată, armele nucleare, disputele militare, toate problemele care ne demonstrează că puterea militară continuă să aibă semnificație. Cea mai importantă problemă din domeniul militar cu care se confruntă umanitatea la momentul actual este reprezentat de terorism.

Dimensiunea politică a securității are în vedere „atât relația dintre stat și cetățenii săi, cât și relațiile internaționale ale statului respectiv,,. Astfel încât se poate considera că dimensiunea politică poate fi analizată pe două niveluri: cel intern de bună sau dimpotrivă guvernare deficitară, și cel extern raportat la securitatea internațională și la dreptul internațional Dimensiunea economică a securității este identificată cu „accesul la resursele și infrastructurile de bază necesare pentru asigurarea unui nivel acceptabil de prosperitate și putere a cetățeanului și a statului respectiv”, și are o semnificație deosebită pentru că determină în mare măsură și puterea militară a unui stat. Semnificația dimensiunii este cu atât mai importantă cu cât vedem în literatura marxistă și neomarxistă că factorul economic este principala cauză a conflictelor internaționale. În perioada contemporană cel mai mare pericol din categoria economică privește adâncirea discrepanței dintre bogații și săracii lumii, și răspândirea sărăciei, ambele cu potențial de a provoca conflicte majore.

Dimensiunea culturală se referă la „prevenirea poluării mediului cultural cu elemente de subcultură sau intruziune culturală. Elemente, precum Identitatea, religia, etnia constituie cauze destul de frecvente a conflictelor internaționale, dar, mai ales naționale, în special în zona Africii. Dacă este să analizăm impactul globalizării asupra culturii unui anumit grup sau stat, nu putem să nu avem în vedere fenomenul de aculturație tot mai răspândit la nivel mondial și în aceeași măsură curentul către o omogenizare culturală conform modelului occidental.

Dimensiunea ecologică a devenit în perioada post-Război Rece una dintre cele mai importante dimensiuni ale securității, putându-se chiar considera că problemele ecologice sunt probabil cele mai complexe atât datorită efectelor cât și datorită imposibilității de a găsi soluții simple și individuale pentru rezolvarea unor astfel de probleme. Mai mult decât atât, uneori devine evident faptul că unele probleme ecologice sunt legate în lanț și foarte adesea aceste pericole și probleme nu sunt strict ecologice dar aflate în strânsă legătură cu celelalte dimensiuni ale securității.

I.1.4. SECURITATEA ÎN PERSPECTIVA TEORIILOR RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE.

Pentru a putea oferi o viziune completă asupra conceptului de securitate, considerăm esențială introducerea unui subcapitol care prezintă modul în care principalele teorii ale relațiilor internaționale privesc conceptul de securitate. Astfel, voi trece în revistă următoarele teorii ale relațiilor internaționale: neorealismul, neoliberalismul, socio-constructivismul, teoria critică, teoriile feministe și postmodernismul.

Încep prin a discuta despre neorealism, care reprezintă versiunea revizuită a realismului, și în ciuda evoluțiilor de pe scena internațională care se considerau că vor demite realismul ca teorie principală a relațiilor internaționale, această abordare continuă să domite acest domeniu. Realismul continuă să domine studiile de securitate în perioada contemporană, și conform acestei teorii sfârșitul Războiului Rece nu a determinat o modificare a conceptului de securitate. Kenneth Waltz, principalul exponent al realismului, afirmă în lucrarea sa de căpătâi, Teoria Politicii Internaționale, importanța structurii sistemului internațional și rolul acesteia în determinarea comportamentului statelor, și implicit a securității acestora.

Sfârșitul Războiului Rece nu a determinat modificarea acestei structuri, care este anarhia, iar lumea este tot una a competiției constante între state. Dar dacă neoliberalii subliniază importanța organizațiilor internaționale în limitarea stării de anarhie la nivel internațional și implicit a incidenței războiului, pentru neorealiști cooperarea prin intermediul organizațiilor internaționale se află pe loc secund. Războiul este o stare constantă la nivel internațional, iar cooperarea nu este imposibilă, dar este temporară, pentru că statele sunt mereu preocupate nu de câștigurile absolute dar de cele relative. Iar acest lucru semnifică că statele vor alege să nu coopereze atunci când există posibilitatea că un alt stat să obțină în termeni relativi mai mult, pentru că acest lucru le-ar putea periclita securitatea, după care aleargă toate statele. De asemenea socio-constructivismul ca teorie a relațiilor internaționale se bazează pe două presupoziții principale: mediul în care operează statele este unul atât social cât și material, iar acest lucru poate oferi statelor o înțelegere privind interesele lor. Teoreticienii socio-constructiviști consideră că structura reprezintă produsul relațiilor sociale dintre state, și pun un accent deosebit pe structura cunoașterii împărtășite. Astfel, dacă ne schimbăm modul în care privim relațiile internaționale, putem să determinăm o modificare esențială a modului în care arată securitatea internațională.

Tot în cadrul acestui context al socio-constructivismului, nu putem să nu avem în vedere și viziunea reprezentanților Școlii de la Copenhaga privind securitatea. Școala de la Copenhaga își are originile în lucrarea teoreticianului relațiilor internaționale Barry Buzan, ,,Popoarele, Statele și Frica,,:

Problema Securității Naționale în Relațiile Internaționale, publicată pentru prima dată în anul 1983. Școala de la Copenhaga pune un accent deosebit de important pe aspectele sociale ale securității, și pe identitatea independentă și integritatea funcțională a statelor.

Această școală de gândire consideră diferența dintre stat și securitate ca fiind un punct de început pentru restructurarea studiilor de securitate, astfel încât să se accepte dualitatea termenului de securitate: o combinație a securității statului, preocupată de suveranitate, și a securității societale, preocupată de identitate. De asemenea, în opinia reprezentanților acestei abordări teoretice, rolul statului în asigurarea securității va descrește, în timp ce cooperarea internațională este extrem de benefică pentru că securitățile naționale sunt interdependente, și prin cooperare se ajunge la anarhie matură ca structură a sistemului internațional.

Potrivit acestei abordări a relațiilor internaționale, ar trebuie să se realizeze o trecere de la centrul de analiză stat la centrul de analiză individ, pentru că statele nu sunt adeseori o soluție la problemă dar, parte a acestei probleme. De asemenea, se consideră din perspectiva acestei teorii că securitatea poate fi mai bine asigurată prin emancipare, aceasta fiind înțeleasă ca libertate a indivizilor și a grupurilor de constrângerile de toate tipurile.

I.2. CONCEPTUL DE DREPTURI ALE OMULUI.

I.2.1. ORIGINI ȘI EVOLUȚIE.

Ca fenomen social, drepturile omului își au originea în antichitate. În schimb ca fenomen juridic, drepturile omului își au originea în doctrina dreptului natural,care pornește de la ideea că omul, prin însăși natura sa, are în orice loc și în orice moment drepturi care sunt anterioare și primare celor acordate de către societate și recunoscute de dreptul natural.

Cu alte cuvinte acesta este un drept superior în raport cu expresia de voință a statului în diferite forme de existență ale acestuia și necondiționat de interesele pe care statul le poate avea într-un moment al evoluției sale istorice. În acest sens considerăm că putem reține aprecierea lui Giorgio del Vecchio, care afirmă că: « Ideea că ființa umană posedă prin natura sa anumite drepturi , valabile chiar dacă acestora nu le corespund sau le corespund doar imperfect, dispozițiile legilor pozitive, s-a ivit în mintea omenească, încă din timpuri străvechi și a fost redată în cuvinte strălucitoare, grație filosofiei antice, a jurisprudenței române ca și în epocile următoare, inspirându-se uneori din dogmele religiei creștine, iar alteori doar din lumina rațiunii. »

În Grecia antică o contribuție importantă în dezvoltarea concepției necesității unui ansamblu universal și etern de reguli referitoare la ființa umană a avut-o Platon (427-447 i.e.n.) care a realizat o distincție clară între idei și cultură sau tradiție. Lucrările lui au un pronunțat caracter de afirmare , descoperire a drepturilor și libertăților omului. Lui Aristotel îi aparține primul germene al ideii de drept natural, care în opera sa Politica afirma că : « numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natura oamenii nu se deosebesc cu nimic.

În Evul Mediu, analizând dezvoltarea istorică a societătii umane, filosofii creștini au încercat să dezvolte ideile despre condiția egală a oamenilor , pornind de la Decalog cu cele zece porunci, anunțând în acest mod drepturile individuale fundamentale, caracteristice pentru orice ființă umană. Individul, în acest context, potrivit teoriei lui Toma d`Aquino , este în centrul unei ordini sociale și juridice juste, însă legea divină are preeminență absolută asupra dreptului laic, așa cum este ea definită de rege. « Biserica Creștină a stabilit chiar o ierarhie a diverselor surse de drept în materie, acordând prioritate dreptului divin, pe poziții secunde situându-se dreptul natural și abia pe locul al treilea – dreptul pozitiv ca drept derivat de la primarul (divin) și secundarul (natural), nefiind decât norme uzuale ale relațiilor în societate. »

În secolul al XVII-lea, exponenții școlii dreptului natural, în special Hugo Grotius, supranumit părintele științei dreptului natural, au arătat că « omul este o ființă sociabilă prin natura sa, care aspiră să trăiască în pace cu semenii săi, apt a determina singur ceea ce este util sau dăunător societății. »

De asemenea, în secolul al XVIII-lea aceste probleme au fost aborbate de numeroși gânditori, o contribuție semnificativă având J.J. Rouseau și Ch.L.de Montesquieu. Chiar din prima frază a lucrării sale Despre spiritul legilor, Montesquieu formulează o definiție a legii în manieră scientistă și anume : « Legile, în sensul cel mai larg, sunt raporturi necesare care deriva din natura lucrurilor si in acest sens, toate lucrurile au legile lor. » Meritul lui Montesquieu este de a fi înțeles în context raportul dintre legi și libertate dar, în aceeași măsură și contribuția la pregătirea ideologică a Revoluției Franceze din 1789. Această filosofie are un caracter progresist, pentru că referindu-se la componentele esențiale ale societății afirmă că « după cum oamenii au renunțat la independența lor naturală pentru a trăi sub ascultarea legilor civile », menținând , în concluzie , că primele legi reprezintă libertatea, iar cele din urma –proprietatea.

Primordial filosofiei juridice a lui este idea instaurării domniei legii și, prin ea, a domniei poporului care în același timp este autorul și supusul ei : căci aceeași voință care face legile , se supune lor. Egalitatea oamenilor constă în faptul că ei sunt asemănători în demnitate, pentru că, legea fiind a tuturor , nu este a nimanui în particular. De aceea, legea trebuie pusă deasupra oamenilor și nu un om asupra altora, căci egalitatea implică liberatea, căci ascultarea de o lege pe care singur ți-ai stabilit-o înseamnă libertate”.

Bineînteles și incontestabil, problematica drepturilor și libertăților fundamentale ale omului rămâne o preocupare constantă a marilor filosofi și în următoarele decenii. Considerăm , totuși , că , începând cu sfârșitul secolului XVIII-lea , problema drepturilor omului trece într-o nouă fază de dezvoltare – consolidarea drepturilor, fie mult mai târziu, în documente internaționale și a devenit ceea ce astăzi noi recunoaștem cu toții –sistemul contemporan al Dreptului internațional al Drepturilor și Libertăților fundamentale ale omului.

Apariția și evoluția primelor instrumente juridice pentru protecția drepturilor omului Drepturile și libertățile, din punct de vedere al dreptului pozitiv, care vor alcătui mai târziu conținutul noțiunii de drepturi ale omului au apărut în lupta diverselor categorii sociale împotriva absolutismului feudal.

Primul text cunoscut în istorie este Magna Carta Libertatum proclamată în Anglia de către Ioan fără de Țară în anul 1215, prin care baronii si episcopii englezi obțin o serie de privilegii și garanții procedurale de la rege. Acest act de epocă a avut o prioritate absolută asupra celorlalte acte care s-au elaborat în lume în decursul timpului în acest domeniu atât de important pentru întreaga populație a globului. Conținutul acestui document prevedea că : « Nici un om liber nu va putea fi arestat sau întemnițat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom purcede împotriva lui și nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor sau în conformitate cu legea țării ».

În cultura europeană în secolele XVII-XIX au apărut și primele instrumente juridice de transpunere în prevederi legale a acestor drepturi și libertăți fundamentale. De execmplu, în Anglia, apar unele documente importante privind drepturile omului intitulate: Petiția drepturilor din 7 iunie 1628, Habeas Corpus Act din 26 mai 1679, Bill of Rights din 13 februarie 1689, « prin care s-a format sistemul parlamentar al Marii Britanii, dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, dreptul la liberarea pe cauțiune, interzicerea pedepselor cu cruzime, dreptul de a fi judecat de un tribunal independent » .

În continuarea ideii de mai sus, în America, mai exact în statul Virginia , la 12 iunie 1776, se adoptă Declarația drepturilor din statul Virginia care prevedea că « toți oamenii se nasc egali, liberi și independenți ,; ei au drepturi inerente de care nu pot, atunci când intră în raporturi sociale, să fie private , nici deposedați prin vreun contract, și anume dreptul de a se bucura de viață și de libertate, cu posibilitatea achiziționării și stăpânirii de bunuri și de a căuta și a obține fericirea și siguranță personală » . La 14 iunie 1776 se adoptă la Philadelphia Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii, care consacră ca idee de bază aceea că toate guvernările au fost stabilile de către oameni anume pentru a garanta drepturile. La 10 decembrie 1948 s-a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului zi care este sărbătorită în lume ca Ziua Internațională a Drepturilor Omului. Acest text consfințește o serie de drepturi fundamentale – un ideal comun ce trebuie împlinit, așa cum susține în chiar termenii Declarației- pentru toți oamenii, indiferent de rasă , sex, limbă, religie, opinie politică, origine națională sau socială, bunuri, naștere sau situație materială. Acest document a fost adoptat fără nicio împotrivire din partea statelor membre ONU , exceptând opt abțineri.

Întrucât declarația nu are forță juridică obligatorie, nefiind un tratat internațional, nu creează obligații pentru state. Cu toate acestea, prevederile sale au fost incluse în constituțiile și legile interne ale statelor, fapt pentru care aceasta a căpătat o importanță deosebită.

Ca urmare a faptului că statele au considerat necesară adoptarea unui document care să conțină dispoziții de forță juridică, în perioada anilor 1948-1966 s-au purtat negocieri pentru adoptarea unui document în acest sens, culminând cu Carta Internațională a Drepturilor Omului, care a inspirat în mod direct elaborarea și încheierea ulterior a unei game de instrumente complementare privind reglementarea drepturilor omului în unele domenii speciale și concrete : autodeterminare și dreptul de independență al popoarelor colonizate luptă împotriva discriminării bazate pe rasă, sex, loc de muncă, profesie, religie, credință, educație.

Problematica drepturilor omului rămâne alături de cea a păcii, ale cărei contururi promițătoare ne oferă până în prezent numai o imagine îndepărtată a unei lumi cu mai puține arme si mai multă securitate, una dintre temele dominante ale vieții politice și ale dezbaterii publice.

Problemelor multiple și complexe legate de existența umană, de drepturile omului se încearcă să se ofere răspunsuri, atât pe plan intern cât și pe plan internațional, dar și în domeniul acțiunii politice de stat directe, în organizații și reuniuni internaționale și în mijloace de informare.

Aceste probleme multiple și complexe pe plan intern sunt, așa cum afirmă specialistul Ion Diaconu ’’ parte integrantă a fenomenelor și evoluțiilor vieții politice, economice, sociale și culturale ale fiecărei țări, iar problema realizării lor nu se poate pune decât într-un context istoric, național, social și politic. Situația se prezintă diferit de la țară la țară și este în continuă evoluție, depinzând de împrejurările istorice naționale și de direcția pe care o urmează procesul de dezvoltare în fiecare țară ’’.

De asemenea tot Ion Diaconu afirma că’’ pe plan internațional problematica drepturilor omului este strâns legată de evoluția problemelor globale ale omenirii – securitatea, pacea, dezvoltarea.

Multiplele probleme care există și care apar în fiecare țară nu pot fi soluționate decât în contextul unei evoluții pozitive în domenii cum sunt rezolvarea conflictelor existente și prevenirea altora, asigurarea dezvoltării tuturor țărilor lumii, menținerea păcii și securității internaționale’’.

Sistemul de apărare a drepturilor omului de care am menționat anterior, nu este universal, doar, european. Este de asemenea, adevărat că el acoperă doar drepturi și libertăți care sunt în mod esențial orientate către respectarea drepturilor persoanei, a drepturilor civile și politice ale omului, excluzând, cu câteva excepții, drepturile sale economice și sociale (care sunt garantate prin alte instrumente, cum ar fi Carta socială europeană).

I.2.2. CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI. DEFINIRE ȘI SCURT ISTORIC.

În cadrul sistemului dreptului internațional public, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale constituie un mecanism inovator, destinat a conduce la crearea unei veritabile ordini publice europene în domeniul drepturilor omului, prin crearea unui sistem de protecție care se dovedește, în practică, extrem de eficient. Ca și celelalte instrumente internaționale de protecție a drepturilor omului, Convenția reflectă, în întreaga ei economie, interdependența dintre pacea și securitatea internațională și respectul drepturilor omului. Conform preambulului său, libertățile fundamentale constituie „înseși bazele justiției și păcii în lume.

Sistemul de protecție a drepturilor omului instituit prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale constituie, la acest moment, un mecanism regional de protecție a drepturilor omului complet, care asigură cel mai înalt grad de funcționare efectivă, sub aspectul impunerii respectării hotărârilor Curții europene a drepturilor omului, de către statele membre ale Convenției, sub egida Consiliului Europei.

Eficiența mecanismului de protecție instituit de Convenție constă tocmai în capacitatea acestuia de a evolua în legătură directă cu noile realități sociale și cu evoluția însăși a noțiunii de „drepturi ale omului”, care și-a extins, la rândul sau, constant sfera de cuprindere – de la libertățile fundamentale la „creanțele împotriva societății”(cum numea profesorul Jean Rivero acea categorie de drepturi pentru realizarea cărora este necesară o conduită activă din partea statului) și, mergând mai departe, la drepturile a căror garantare presupune măsuri și o colaborare permanentă din partea mai multor state (precum dreptul la un mediu sănătos).

Sistemul de protecție a drepturilor omului instituit prin Convenție nu vizează însă protecția drepturilor recunoscute de Convenție și protocoalele adiționale în abstract, dar garantează posibilitatea exercitării acestora de către titularii lor, astfel încât orice persoană aflată sub jurisdicția, fie și numai de facto, a unui stat membru. De aceea. în acest context, garantarea drepturilor recunoscute de Convenție nu poate fi desprinsă de vocația de a putea invoca încălcarea prevederilor acesteia în fața jurisdicției europene de la Strasbourg, respectiv de a fi titular al dreptului procedural de a sesiza Curtea de la Strasbourg, sau, în termenii convenției, de calitatea de „victimă” a persoanei care se adresează Curții. Atât formularea textului Convenției, cât și interpretarea dată de către Curte, în jurisprudența sa, noțiunii de „victimă” au fost îndeajuns de largi încât să garanteze posibilitatea sesizării Curții de la Strasbourg de către orice persoană care are calitatea de resortisant al unui stat membru și ale cărui drepturi, recunoscute de Convenție, au fost încălcate.

Deși se poate spune că protecția instituită de Convenție vizează în primul rând persoanele fizice, singurele care au vocația de a fi titular al oricăruia dintre drepturile recunoscute de Convenție (unele dintre drepturile recunoscute de Convenție – precum dreptul la viață, interzicerea torturii etc. – fiind indisolubil legate de calitatea de ființă umană a titularului), sfera de garanții a acesteia vizează și subiectele colective, persoane juridice sau chiar simple „grupuri de particulari”.

Astfel, pe parcursul timpului, numărul și importanța cauzelor privind subiectele colective, înregistrate pe rolul Curții, au cunoscut o dezvoltare constantă, situație generată, în opinia noastră, de cel puțin două cauze principale.

Pe de o parte, odată cu extinderea Uniunii Europene, apariția noilor democrații din spațiul ex-sovietic și preocuparea constantă, manifestată la nivel european, privind protecția drepturilor omului, sistemul de protecție a acestor drepturi a dobândit, în ceea ce privește persoanele fizice, mai mult o vocație preventivă, fiind tot mai rare cazurile în care se încalcă drepturi din așa-zisul nucleu dur al Convenției – libertățile fundamentale, sau, în orice caz, aceste cazuri fiind limitate la un număr redus de state. În rest, principalele cazuri de încălcare a Convenției în ceea ce privește persoanele fizice sunt determinate fie de aspectele legate de sistemul totalitar și economia centralizată în cazul statelor din vechiul bloc comunist, fie de ineficiența modului de funcționare și organizare a unor instituții ale statului sau de dificultățile legate de procesele de transformare și modernizare a modului de funcționare a sistemului judiciar în unele state. Pe de altă parte, rolul subiectului colectiv, al organizației, în viața socială a cunoscut la rândul său o evoluție constantă, persoana juridică, în diferitele sale ipostaze, dobândind un rol socio-economic tot mai important, ceea ce a determinat, în mod progresiv, conștientizarea necesității garantării drepturilor și libertăților fundamentale și în sfera privată a raporturilor interindividuale și, implicit, creșterea ponderii cauzelor privind subiectele colective pe rolul Curții de la Strasbourg, precum și a diversificării problematicii juridice ridicate în astfel de cauze. Elaborată în cadrul Consiliului Europei și semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ( cunoscută și sub denumirea de Convenția europeană a drepturilor omului) a devenit, treptat, unul dintre instrumentele cele mai eficace de apărare a drepturilor omului în lume, ca urmare a evoluției conceptului de drepturile omului.

CAPITOLUL II

SECURITATEA ȘI DREPTURILE OMULUI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. DIMENSIUNE NORMATIVĂ ȘI LEGALĂ.

II.1. PESC ȘI PSAC. ISTORIC ȘI EVOLUȚIE.

Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) a apărut și s-a dezvoltat ca o consecință firească a procesului de construcție europeană, în condițiile în care au devenit evidente beneficiile acțiunii comune derulate sub egida Uniunii pe plan internațional. În esență, PESC este constituită din ansamblul deciziilor la care statele membre, inclusiv România, ajung în comun, privind relaționarea lor prin intermediul Uniunii cu ceilalți actori din sistemul internațional.

Inițiat în urma summit-ului franco-britanic de la Saint Malo (1998), procesul de dezvoltare a dimensiunii de securitate și apărare a Uniunii Europene a cunoscut, în ultimii ani, o evoluție impresionantă, fiind, în prezent, una dintre cele mai dinamice și complexe zone ale proiectului la nivel european. În iunie 1999, summit-ul Consiliului European de la Köln a pus bazele instituționale ale Politicii Europene de Securitate și Apărare, prin adoptarea cadrului strategic prin care Uniunea Europeană urma să-și creeze propria unitate de securitate și apărare. În urma acestor lucruri menționate, progresele înregistrate au fost spectaculoase atât pe dimensiunea adaptării arhitecturii instituționale interne dar, și în ceea ce privește capacitatea operațională în diferite teatre de operații a Uniunii Europene. În prezent, putem discuta despre Uniunea Europeană că este pe deplin angajată în dezvoltarea unui profil global în domeniul securitătii internaționale, beneficiind de o strategie, integrată în cadrul propriei Strategii de Securitate, cât și de instrumentele necesare asumării unui rol funcțional și mai ales operațional în domeniul managementului crizelor.

Fără îndoială, dimensiunea operațională a Politicii Europene de Securitate și Apărare reprezintă, astăzi, o realitate. Putem observa demersurile si eforturile Uniunii Europene în gestionarea situației de securitate în zona Balcaniilor, a Caucazului, cât și în Africa, Orientul Mijlociu și Asia, exprimate, prin lansarea a unui număr de 15 operații în aceste perimetre geografice.

Demersurile vizând dezvoltarea unei dimensiuni de securitate și apărare europenă își au originile încă din primii ani ai perioadei postbelice. În acest context se înscrie crearea Organizației Tratatului de la Bruxelles, prin semnarea la 17 martie 1948, de către Belgia, Franța, Olanda și Marea Britanie a Tratatului de Cooperare Culturală, Socială, Economică și de Apărare Colectivă. Conceput, în mare măsură, ca un răspuns la tendințele expansioniste ale Uniunii Sovietice, Tratatul de la Bruxelles reprezentă, în egală măsură, primul efort structurat de aplicare a principiilor de colaborare între statele europene ce activau în viața politică a Europei după sfîrșitul celui de-al doilea Război Mondial (Mișcarea Europeană). Prin Tratatul de la Bruxelles, din septembrie 1948, a fost inițiat un program de cooperare în domeniul aparării care avea drept obiectiv integrarea capacităților de apărare aeriană și crearea unor structuri de comandă comună la nivelul statelor semnatare.

Nevoia integrării Republicii Federale Germania în cadrul sistemului de securitate vest-european a stat la baza propunerii lansate de Franța, în octombrie 1950, vizând crearea unei Armate Europene. Acest demers a condus la semnarea, în mai 1952, a Tratatului de constituire a Comunității Europene de Apărare (EDC) în cadrul căreia urmau să participe Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și Republica Federală Germania. Proiectul însă nu s-a putut realiza fiind, abandonat în urma respingerii sale de către Parlamentul francez. Deci, în aceste condiții, cu prilejul Conferinței special convocate, în septembrie 1954, de către statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, RFG și Italia au fost invitate să adere la Tratatul de la Bruxelles. Concluziile acestei conferințe au fost concretizate prin Acordurile de la Paris, semnate în luna octombrie a aceluiași an, care practic amenda Tratatul de la Bruxelles, prin crearea unei noi organizații – cunoscută sub acronimul (UEO)- Uniunea Europeană Occidentală.

Lipsa mecanismelor de cooperare în domeniul securității și apărării la nivelul Comunității Economice Europene, precum și p absență a cadrului juridic de dezvoltare al acestora din cadrul Tratatului de la Roma a determinat reluarea demersurilor vizând crearea unei astfel de componente la nivelul CEE. De aceea, din această perspectivă, în iunie 1970 a fost lansat proiectul de dezvoltare, pe bază interguvernamentală, a Cooperării Politice Europene (CPE), inițiativă care avea în vedere crearea, la nivelul CEE, a unui mecanism de lucru, prin implicarea miniștrilor de externe (reuniuni bianuale ale acestora precum și trimestriale ale directorilor politici, reuniți în cadrul Comitetului Politic), care să genereze elementele de susținere pentru acțiunile comune în plan extern ale statelor membre CEE. Decizia statelor membre de a da un rol mult mai pronunțat UEO în gestionarea securității europene a condus, ulterior, la adoptarea Platformei de la Haga prin care se stabileau coordonatele viitoarelor activități pe care această organizație avea să le îndeplinească. În preambulul documentului se menționa că “Realizarea unei Europe integrate nu poate fi realizată fără ca aceasta să includă securitatea și apărarea”. În același timp, se sublinia faptul că securitatea NATO este indivizibilă, statele membre UEO exprimându-și determinarea de “a consolida pilonul european în cadrul Alianței”. Prin adoptarea Tratatului de la Maastricht și crearea Uniunii Europene, dimensiunea de securitate și apărare europeană a căpătat o nouă recunoaștere a importanței sale. Astfel încât transformările instituționale pe care CCE le-a înregistrat prin intermediul noului tratat au permis asumarea de către UE a Politicii Externe și de Securitate Comună – PESC (pilonul II) care includea și “un potențial cadru al unei politici comune de apărare” care ar fi putut “conduce, în timp, la apărare comună” (Art. J.4). Prin adoptarea, în 1997, a noului Tratat al Uniunii Europene (Tratatul de la Amsterdam), dimensiunea Politicii Externe și de Securitate Comună a cunoscut noi dezvoltări. De aceea, din această perspectivă, a fost creat postul de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă și de Securitate Comună iar Consiliul European a dobândit competențe sporite în definirea strategiilor si a orientărilor în domeniul securității și apărării.

De asemenea politica externă și de securitate a UE, elaborată de-a lungul anilor, permite statelor membre să aibă o voce și să acționeze în mod comun pe scena mondială. Acționând împreună, cele 28 de state membre pot avea o influență mult mai vizibilă decât dacă ar aplica, fiecare, propria politică, lucru care conferă unitate între state și consolidarea încrederii și a cooperării.

Rolul politicii externe și de securitate este:

de a menține pacea și de a întări securitatea pe plan internațional;

de a promova cooperarea internațională;

respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

UE intervine în mod decisiv în domenii precum: programul nuclear iranian, stabilizarea Somaliei și a regiunii Cornului Africii până la încălzirea globală. Politica sa externă și de securitate, menită să contribuie la soluționarea conflictelor și la instaurarea unui spatiu de înțelegere la nivel internațional, se bazează pe diplomație. Măsurile comerciale, ajutorul umanitar, securitatea și apărarea reprezintă un rol complementar.

PSAC- POLITICA DE SECURITATE ȘI APĂRARE COMUNĂ.

Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC) constituie brațul operațional al PESC. PSAC este un instrument relativ recent al palierului interguvernamental al UE, aflat în evoluție conceptuală din 1998 (summit-ul franco-britanic de la Saint Malo) și operaționalizat din 2003 – când a fost adoptată Strategia Europeană de Securitate (SES) și au fost lansate primele misiuni – și destinat îndeplinirii obiectivelor definite prin Strategie. Raportul de implementare a SES (2008) consemnează noile provocări ale mediului internațional de securitate.

O contribuție importantă în sprijinul consolidării securității UE și a celei internaționale, o reprezintă numeroasele misiuni de gestionare a crizelor – din 2002, când a fost creată prima misiune civilă în domeniul poliției, EUPM Bosnia și Herțegovina, au fost lansate aproximativ 30 de misiuni civile și operații militare. În timp, Uniunea Europeană și-a construit reputația unui actor capabil de o abordare cuprinzătoare în materie de gestionare a crizelor, în măsură să recurgă atât la instrumente din sfera civilă, cât și din cea militară. Statele membre UE depun eforturi constante în sensul ameliorării capacităților civile și militare de care dispun, pentru a răspunde adecvat diverselor provocări de securitate, într-un mediu internațional complex și adeseori imprevizibil.

România s-a implicat în PSAC încă din etapele sale incipiente, construindu-și propriul profil. În prezent, țara noastră este un participant activ la PSAC, atât pe dimensiunea politică, consacrată susținerii intereselor identificate de statele membre ca fiind comune în domeniul securității și apărării, cât și pe cea operațională, contribuind la numeroase misiuni civile și operații militare ale UE de gestionare a crizelor.

Intrarea în vigoare în decembrie 2009 a Tratatului de la Lisabona a marcat un nou capitol în consolidarea cadrului instituțional de abordare a Politicii de Securitate și Apărare Comune, prin instituirea postului de Înalt Reprezentant al UE pentru Politica Externă și de Securitate și prin înființarea Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE).

Modificările urmăresc eficientizarea modului de acțiune al PSAC, în paralel păstrându-se caracterul interguvernamental și principiul unanimității pentru luarea deciziilor. În contextul procesului general de consolidare a politicii de securitate și apărare comune, UE continuă să își rafineze conceptele și abordările față de diferite spații de interes, în ultimii ani adoptând, în linie cu Abordarea Cuprinzătoare în materie de conflicte externe și crize, o serie de Strategii regionale – Strategia UE pentru Sahel, Cornul Africii, sau Golful Guineei. Comunicarea comună a Comisiei și Înaltului Reprezentant al UE privind Abordarea Cuprinzătoare în materie de conflicte externe și crize a fost emisă în decembrie 2013. Abordarea Cuprinzătoare urmărește ca acțiunea UE să devină mai consistentă, mai eficientă, recurgând la o abordare strategică în plan extern. Abordarea Cuprinzătoare presupune mai mult decât implicarea în teatre externe cu misiuni civile și operații militare, vizând angajarea timpurie în procesul de planificare a unei intervenții a tuturor actorilor care pot avea valoare adăugată și facilita la depășirea crizei respective (state membre UE, grupuri de lucru specializate ale Consiliului UE, Delegațiile UE din terțe state, reprezentanți speciali ai UE, actori din sfera diplomatică, cea civilă, militară, a asistenței pentru dezvoltare și a celei umanitare).

În decembrie 2013, după mai mulți ani în care domeniul securității și apărării a figurat mai puțin pregnant pe agenda Consiliilor Europene, în mare măsură din cauza crizei financiare, a avut loc o reuniune în contextul căreia au fost adoptate decizii în vedere revigorării sectorului apărării. Astfel, șefii de stat și de guvern au decis că se impune dezvoltarea în continuare a unei Politici de Securitate și Apărare credibile și eficiente. Concluziile Consiliului European din decembrie 2013 au identificat, totodată, 3 domenii prioritare în care acțiunea UE trebuie să se concentreze în perspectivă:

Creșterea eficacității, vizibilității și impactului PSAC (UE trebuie să îmbunătățească trimiterea rapidă în teatru a misiunilor civile și propriile capacități de răspuns rapid; vor fi avute în vedere și domenii precum apărarea cibernetică, securitatea maritimă și managementul frontierelor);

Dezvoltarea capacităților prin aprofundarea cooperării în procesul de dezvoltare a capacităților militare. Sub egida Agenției Europene de Apărare/EDA vor fi dezvoltate în comun proiecte dedicate sistemelor aeriene pilotate de la distanță, ameliorării capacităților de realimentare a aeronavelor în zbor, comunicațiilor guvernamentale prin satelit, apărării cibernetice;

Întărirea industriei europene de apărare, urmărindu-se ca aceasta să fie integrată, sustenabilă, inovativă și competitivă. Statele membre vor depune eforturi pentru ajutorarea întreprinderilor mici și mijlocii, pentru edificarea de standarde comune în planul industriei de apărare, recunoașterea reciprocă a certificărilor militare și aprofundarea cooperării între cercetarea civilă și cea militară.

***

Impactul Tratatului de la Lisabona în sfera PSAC

Tratatul de la Lisabona inovează considerabil în domeniul PSAC, urmărind obiectivul de a întări dimensiunea de securitate a UE. Sunt aduse o serie de modificări care schimbă vechiul mod de desfășurare al PESA/Politica Europeană de Securitate și Apărare (prevăzută a deveni o Politică de Securitate și Apărare Comună – Common Security and Defence Policy) și formalizează așadar transformarea PESA în PSAC, păstrând totodată caracterul său interguvernamental și principiul unanimității. O parte dintre modificările în planul concret vor fi mai clare în momentul definitivării elementelor legate de arhitectura instituțională a PSAC. Rolul și locul special al ÎR pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate și Serviciul de Acțiune Externă (SEAE) reprezintă, de asemenea, elemente de noutate.

Capacitățile militare vor rămâne, în continuare, la dispoziția statelor membre, ele putând fi oferite ca resurse în desfășurarea operațiilor PSAC, pe baze voluntare, dar conceptul de cooperare structurată permanentă va permite statelor membre care doresc, îndeplinesc criteriile și au realizat angajamente privind capacitățile militare stabilite prin Protocolul 10 anexat la Tratatul de la Lisabona, în ceea ce privește dezvoltarea de capacități pentru PSAC, o integrare militară superioară. Tratatul introduce, de asemenea, posibilitatea creării unui fond inițial de gestionare a operațiilor și vizează o îmbunătățire a capacităților cu sprijinul și sub orientarea Agenției Europene de Apărare/EDA.

Observăm cpă un aspect deosebit de important pentru creșterea eficienței misiunilor UE de gestionare a crizelor, potrivit Tratatului de la Lisabona, îl reprezintă extinderea ariei de acțiune a misiunilor dincolo de cele existente, de tip umanitar, de menținere a păcii și management al crizelor, prin includerea operațiilor comune de dezarmare, furnizarea de asistență și consiliere militară, combaterea terorismului. De asemenea, elemente de noutate sunt clauza de solidaritate și cea de asistență și sprijin reciproc în caz de agresiune.

II.2. JAI- JUSTIȚIE ȘI AFCERI INTERNE.

Justiția și Afacerile Interne reprezintă unul din cei trei piloni pe care se fondează Uniunea Europeană, alături de Comunitățile Europene (Pilonul I) și Politica Externă și de Securitate Comună (Pilonul II). Cooperarea domeniilor justiției și afacerilor interne formează obiectul dispozițiilor speciale cuprinse în Titlul VI din Tratatul de la Maastricht, în care sunt enumerate probleme de interes comun pentru care sunt prevăzute proceduri de cooperare.

Cooperarea în materie de justiție și afaceri interne la nivelul statelor membre UE a început încă din 1975 prin apariția unui cadru juridic care se referea la imigrație, la dreptul de azil, la cooperarea poliției și sistemului judiciar. Dacă la început libera circulație se referea doar la circulația liberă a persoanelor, în special la migranții care își caută loc de muncă în afara granițelor, această cooperare s-a extins începând cu anii șaptezeci la nivelul statelor membre către alte domenii importante precum: rețele ale crimei organizate transfrontaliere, traﬁcul de droguri, imigrație ilegală și terorism. Începând cu 1986 cooperarea interguvernamentală în domeniul justiției și afacerilor interne se aﬂă întrun moment crucial. Atunci se discuta deja despre crearea unei piețe unice care să ﬁe guvernată de patru principii majore: libera circulație a capitalului, mărfurilor, serviciilor și persoanelor. Pentru că anumite state membre și-au exprimat reținerea față de libertatea de circulație a tuturor, a apărut prima dată ideea întăririi progresive a controlului de frontieră externă și formularea unor politici comune în domeniul azilului și imigrației, care să însoțească liberalizarea treptată a circulației. După semnarea Acordului Schengen în 1990 între anumite state europene (Franța, Germania și țările din Benelux) s-a convenit asupra eliminării controalelor la frontierele interne și întărirea controlului la frontiera externă, precum și asupra armonizării reglementărilor în materie de vize, dreptul de azil, cooperarea în domeniul judiciar și polițienesc.

Cooperarea în acest sens s-a dovedit diﬁcilă mai ales la nivel instituțional deoarece se baza în primul rând pe înțelegeri, rezoluții, concluzii și recomandări. Astfel, în 1993, Tratatul Uniunii Europene adaugă un „al treilea pilon” structurii comunitare: cooperarea în probleme de justiție și afaceri interne.

Tratatul de la Amsterdam (1997), prin amendamentele sale, stabilește mai precis și mai ambițios termenii cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne. Astfel, aceste amendamente fac reglementările speciﬁce celui de-al treilea pilon mult mai eﬁcace, procesele mai democratice și rolurile diferitelor instituții mult mai clare. Scopul principal al tratatului de la Amsterdam este de a consﬁnți circulația liberă a cetățenilor UE și a cetățenilor din afara spațiului UE și în același timp de a garanta securitatea publică prin combaterea tuturor formelor de criminalitate organizată (traﬁc de persoane, traﬁc de droguri și arme, exploatarea copiilor, frauda și corupția etc.).

Tratatul de la Nisa a revizuit unele prevederi referitoare la cooperarea mai strânsă în domeniul justiției și afacerilor interne. Spre exemplu a deﬁnit numărul minim de state membre care participă, a abolit dreptul de veto a oricărui membru.

Spațiul comun de justiție și cooperare în acest domeniu este unul din obiectivele fundamentale prevăzute în dispozițiile Tratatului de la Roma, ce trebuie îndeplinit în vederea realizării pieței comune. Libera circulație a persoanelor, eliminarea controalelor la frontierele interne, lupta împotriva crimei organizate, a traficului de droguri și cooperarea juridică în materie civilă și penală constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piață internă – ce nu poate fi realizată în condițiile existenței unor frontiere interne și a restricționării circulației persoanelor fizice. Sensul conceptului de cooperare în domeniul justiției și afacerilor interne a evoluat foarte mult de la momentul apariției sale.

Baza legală a justiției și afacerilor interne este constituită de articolele 29-42 din Tratatul Uniunii Europene, de art. 17-22 și art. 61-69 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană.

II.3. DREPTURILE OMULUI ȘI SECURITATE. VALORI CENTRALE ALE UNIUNII EUROPENE.

„Drepturile omului reprezintă fundamentul existenței și coexistenței umane. Universale, indivizibile și interdependente, ele definesc umanitatea. Ele întruchipează principiile ce formează piatra de căpătâi a demnității umane”, aprecia Secretarul General al Națiunilor Unite în mesajul inaugural rostit cu ocazia aniversării a 50 de ani de la adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului. Aprecierile sale reflectă starea de fapt a ultimelor decenii: confruntată cu noi provocări – conflicte internaționale, lupta împotriva sărăciei, protecția mediului – societatea internațională a încercat, prin adoptarea la nivel internațional și regional a unor documente consacrând principii ale protecției drepturilor omului, să-și îndeplinească angajamentul asumat după cel de-al doilea război mondial și să impună o viziune coerentă, solidară și uni Abordarea europeană cunoaște cea mai amplă dezvoltare, fiind posibilă identificarea unor trăsături specifice ale conceptului european privind drepturile omului, integrate caracteristicilor internaționale ale protecției acestora, ca și mecanisme eficiente de protecție reală a acestora, dezvoltate în interiorul și prin mijlocirea unor organisme interguvernamentale regionale.

Identificarea unei concepții europene asupra drepturilor omului nu a rămas fără ecou la nivelul Uniunii Europene, deși politica acesteia în materia drepturilor omului apare, cel puțin la o primă analiză, deși se manifesta ca un apărător al drepturilor omului atât în politica sa internă, cât și în politica externă, Uniunea părea lipsită de o politică coerentă în această materie.

Însă, la cincizeci de ani de la crearea sa, Uniunea Europeană a traversat un moment deosebit de important pentru devenirea sa ca organizație internațională. O dată cu finalizarea amplului proces de extindere și cu fundamentarea unei reforme instituționale, aceasta și-a redefinit natura, și-a ameliorat funcționarea, căutând noi căi de progres și democrație. Astfel, în contextul dezvoltării în cadrul Comunităților Europene a unei retorici constituționale, drepturile fundamentale au devenit un element important.

Caracterul universal al drepturilor omului și inalienabilitatea acestora sunt doar câteva trăsături ce impun aceste drepturi ca și valori comune ale statelor membre. De altfel, constituțiile tuturor statelor membre consacră asemenea drepturi, respectarea lor reprezentând unul dintre principiile unui stat de drept și democratic. Plasarea printre valorile comune ale statelor membre a drepturilor omului a avut drept consecință instituirea imperativului protecției lor printre criteriile impuse statelor ce doresc să adere la Uniunea Europeană, iar importanța acordată protecției lor denotă nevoia de a consolida sentimentul de apartenență al cetățenilor europeni la această uniune.

Astfel, recunoscând drepturile fundamentale ca și principii ale dreptului comunitar, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a conferit, prin mecanismele sale jurisdicționale, substanță protecției propriu-zise a acestor drepturi. Sub presiunea jurisdicțiilor constituționale și în condițiile în care nu exista în nici unul din tratatele privind Comunitățile europene o dispoziție similară celei cuprinse în articolul 38 al.1 al Statutului Curții Internaționale de Justiție, C.J.C.E. a dezvoltat un corpus de decizii care au dat Comunității Economice Europene de la acea dată o bază în protecția drepturilor fundamentale, conservând în același timp coerența ordinii legale comunitare și demonstrând capacitatea sa de a absorbi valorile de bază ale sistemelor juridice naționale ale statelor membre De-a lungul istoriei organismele comunitare au dezvoltat inițiative precum Actul Unic European (1986), în preambulul căruia se fac referiri la drepturile fundamentale recunoscute în constituțiile și legile statelor membre, în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Carta Socială Europeană și care devine astfel primul tratat comunitar menționând principiul respectării drepturilor omului.

Aceeași tonalitate este mențiuntă și accentuată chiar și în cuprinsul tratatului instituind Uniunea Europeană, reafirmându-se în preambulul său importanța respectării drepturilor omului în ordinea juridică comunitară. Astfel, acest tratat, adoptat ulterior reunificării Germaniei, explicitează în articolul F angajamentul Uniunii în această materie și procedează, într-o manieră directă, la inserarea acestei problematici în tratate: „Uniunea respectă drepturile omului astfel cum acestea sunt garantate de Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, ca și principii generale ale dreptului comunitar”.

Același tratat include respectarea drepturilor omului printre obiectivele politicii externe și de securitate comună (articolul J1 par.2) și indică faptul că maniera de cooperare în domeniile justiției și afacerilor interne trebuie să se facă „cu respectarea Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950 și a Convenției relative la statutul refugiaților din 28 iulie 1951.

CAPITOLUL III. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI ȘI A SECURITĂȚII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. O REALITATE?

III.1. Studiu de caz privind implicarea organismelor Uniunii Europene asupra securității și a drepturilor omului. Exemple concrete: FRONTEX, OLAF, EUROPOL, EUROJUST.

III.1.1.FRONTEX. Apariție și acțiuni. AGENȚIA EUROPEANĂ pentru GESTIONAREA COOPERĂRII OPERAȚIONALE la Frontierele Externe.

Agentia Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operaționale la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene) a luat ființă în anul 2005 în baza prevederilor articolului 2 din Regulamentul Consiliului Europei nr. 2007 / 2004, obiectivele sale fiind următoarele:

-asigurarea coordonării operaționale între Statele Membre în ceeea ce privește managementul frontierelor externe;

-acordarea asistenței Statelor Membre în pregătirea polițiștilor de frontieră, inclusiv prin stabilirea standardelor comune de pregătire;

-efectuarea analizei de risc;

-urmărirea dezvoltării cercetărilor relevante pentru controlul și supravegherea frontierelor externe;

-acordarea de asistență Statelor Membre la frontierele externe și asigurarea suportului necesar pentru organizarea operațiunilor comune.

De asemenea, Agenția FRONTEX se implică în securizarea frontierelor prin asigurarea coordonării acțiunilor Statelor Membre în implementarea măsurilor comunitare privind managementul frontierelor externe.

Operațiunile FRONTEX sunt bazate pe analiza de risc pentru combaterea migrației ilegale, fapt ce atrage încrederea, suportul și participarea activă a Statelor Membre, iar spiritul FRONTEX este de a coordona cooperarea Statelor Membre în securizarea frontierei externe a Uniunii Europene.

Pentru dezvoltarea și intensificarea relațiilor de parteneriat între România și Agenția FRONTEX (Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operaționale la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene) au fost parcurse mai multe etape importante, cooperarea operațională fiind una dintre cele mai importante priorități.

În ceea ce privește țara noastră, aceasta a fost acceptată ca stat cu statut de observator în vederea asistării la lucrările desfășurate de către Agenția FRONTEX, din anul 2005.

Odată cu obținerea calității de Stat Membru al Uniunii Europene, România, prin Poliția de Frontieră Română, a devenit membru cu drepturi depline în Agenția FRONTEX.

Acordul Cadru de Parteneriat a fost semnat la data de 13.06.2007 de către următoarele autorități:

Ministerul Administrației si Internelor; Ministerul Afacerilor Externe; Ministerul Finanțelor Publice; Ministerul Justiției.

Pentru a facilita comunicarea cu Poliția de Frontieră Română și cu celelalte instituții din România care prezintă interes pentru promovarea și asigurarea unei gestionări corecte și în bune condiții a frontierei externe a Uniunii Europene în zona de responsabilitate, la solicitarea Agenției FRONTEX, a fost înființat Punctul Național de Contact FRONTEX.

Punctul Național de Contact funcționează începând cu data de 15 februarie 2007, la sediul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, în cadrul Serviciului Afaceri Europene și Relații Internaționale.

La data de 12.10.2009, a fost semnat un nou Acord Cadru de Parteneriat între Ministerul Administrației și Internelor și Agenția Frontex, având o valabilitate de 4 ani. Totodată, se află în proces de avizare ministerială memorandumul cu tema "Negocierea și Semnarea Acordului Cadru de Parteneriat pe Linie de Pregatire, între I.G.P.F. și Agenția FRONTEX"

Cooperarea cu FRONTEX, se structurează, în principal, pe următoarele componente:

Participarea experților din România la Operațiuni Comune;

Acordarea de asistență operativă rapidă pentru o perioadă limitată de timp, sub forma unor echipe de intervenție rapidă la frontieră (RABIT);

Rețeaua de Patrule Europene (European Patrol Network);

Structura de Analiza de Risc a Poliției de Frontieră Române- membră cu drepturi depline a FRAN;

De la începutul anului 2008, în baza unui acord încheiat între Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și Agenția Europeană FRONTEX, Școala de Formare Inițială și Continuă a Personalului Poliției de Frontieră Iași a fost certificată ca Academie parteneră FRONTEX (Partenership Academy). La nivelul acestei instituții de învățământ a P.F.R., se organizează cursuri de pregătire a polițiștilor de frontieră din diverse state europene, sub egida FRONTEX, fapt ce permite, pe lângă schimbul de experiență în domeniul frontalier între țările membre U.E. și o specializare unitară a lucrătorilor în ceea ce privește supravegherea și controlul trecerii frontierelor.

În anul 2007, Poliția de Frontieră Română a participat la 20 de operațiuni comune organizate sub egida Agenției FRONTEX, pe toate tipurile de frontiere atât ca stat gazdă (15 ofițeri străini), cât și ca stat trimițător (32 de experți români).

În anul 2008, Poliția de Frontieră Română a participat la 16 operațiuni comune organizate sub egida Agenției FRONTEX, pe toate tipurile de frontiere atât ca stat gazdă (59 ofițeri străini), cât și ca stat trimițător (77 experți români).

În anul 2009, Poliția de Frontieră Română a participat la 20 de operațiuni comune organizate sub egida Agenției FRONTEX, pe toate tipurile de frontiere atât ca stat gazdă, cât și ca stat trimițător.

Un aspect foarte important l-a reprezentat nava maritimă a Poliției de Frontieră Române tip P157 – MAI 1101 (ce se regăsește în cadrul Listei cu Echipamente Tehnice puse la dispoziția Frontex (CRATE)), având un echipaj format din 24 de cadre P.F.R (5 ofițeri și 19 agenți), care a participat în cadrul Operațiunii Comune "EPN – POSEIDON 2009", pe teritoriul Greciei, în zona insulei Lesvos, având ca scop principal combaterea migrației ilegale la frontiera maritimă externă a Uniunii Europene, dintre Grecia și Turcia.

În prezent, 2015, Agenția europeană pentru supravegherea frontierelor Frontex își va consolida misiunea în Grecia, din cauza numărului foarte mare de imigranți care fug în special din Siria aflată în război, a declarat directorul Frontex, Fabrice Leggeri. Ne vom extinde în zilele și săptămânile următoare operațiunea Poseidon', misiunea Frontex la frontierele maritime ale Greciei cu Turcia.

Leggeri a precizat că misiunea va fi 'probabil extinsă' și în alte insule grecești, în condițiile în care cel mai mare număr de imigranți sosesc în prezent pe insulele Lesvos și Kos, în apropierea coastelor turcești. Refugiații ajung în condiții dramatice la bordul unor ambarcațiuni din lemn sau bărci pneumatice supraîncărcate. Într-o scrisoare adresată Comisiei Europene, Leggeri recomandă de asemenea creșterea sprijinului financiar acordat Greciei pentru a spori capacitatea acestei țări de a le oferi un adăpost acestor imigranți, în special pe insule, unde există o problemă a locuințelor.

Este foarte clar că Grecia are nevoie de mai multă solidaritate din partea Europei, iar Frontex este agenția europeană care ar putea transforma în realitate această solidaritate', a subliniat el. Situația din Grecia a evoluat rapid. Pe insulele grecești sunt din ce în ce mai mulți solicitanți de azil, mai ales din Siria', a precizat directorul francez al Frontex, vorbind în limba germană. De la începutul anului, s-au înregistrat circa 50.000 de 'intrări ilegale' de imigranți în Grecia, în condițiile în care Marea Egee a devenit una dintre principalele căi de acces în UE pentru solicitanții de azil.

În altă ordine de idei s-au executat 19 misiuni de patrulare în cadrul cărora s-au descoperit 7 cazuri de migrație ilegală cu 197 de persoane (reprezentând 49,12% din totalul de 401 de cazuri rezolvate la nivelul insulei Lesvos pe luna August de către cele 9 nave FRONTEX participante). Poliția de Frontieră Română a participat și în cadrul mai multor grupuri de lucru organizate de către sectorul maritim cu 12 ofițeri.

Componență:

RABIT/FJST/CRATE – Rezervă națională RABIT (Echipele de Intervenție Rapidă la Frontiere) a Poliției de Frontieră Române este compusă din 25 de experți care au participat în anul 2008 la cursuri de pregătire inițială, iar rezerva FJST (Echipele de Sprijin Comun Frontex) este compusă din 42 de polițiști de frontieră români.

CRATE – Centralized Records of Available Technical Equipment – P.F.R. a pus la dispoziția CRATE o navă maritimă de patrulare Proiect P 157 și două șalupe de supraveghere și control portuar Proiect R 1120, iar pentru anul 2010 se vor mai include și alte echipamente în funcție de dotările Poliției de Frontieră Române și de necesitățile Agenției.

Pe parcursul anului 2009 au fost organizate 6 întâlniri FRAN cu participarea a 7 experți naționali și 1 CIRAM (Common Integrated Risk Analysis Model) cu participarea a 2 experți naționali. De asemenea au fost organizate 3 cursuri și 2 grupuri de lucru cu participarea a 7 experți naționali.

Ca urmare a angajamentelor asumate prin semnarea Declarației de Parteneriat pe probleme de pregătire, ocazie cu care Școala de Formare Inițială și Continuă a personalului Poliției de Frontieră Române Iași a devenit Academie Parteneră FRONTEX, la nivelul instituțiilor de învățământ ale P.F.R., pe parcursul anului 2009, s-au organizat 7 activități de pregătire sub directa coordonare a Unității de Pregătire a FRONTEX, cu participarea a 78 de experți din Statele Membre. La cursurile de pregătire organizate de Frontex la nivelul Academiilor sale Partenere din alte state membre, au participat 15 experți ai Poliției de Frontieră Române.

De asemenea, 9 experți ai Poliției de Frontieră Române au fost implicați în continuarea dezvoltării proiectelor pe linie de pregătire, în calitate de traineri sau sub-leaderi, participând la toate activitățile organizate de către Unitatea de Pregătire a Frontex pe această linie.

Ca urmare a acțiunilor întreprinse, Poliția de Frontieră Română este apreciată ca fiind una dintre cele mai active structuri la nivelul Agenției FRONTEX.

Poliția de Frontieră Română face parte din Ministerul Administrației și Internelor și este instituția specializată a statului care exercită atribuțiile ce îi revin cu privire la supravegherea și controlul trecerii frontierei de stat, prevenirea și combaterea migrației ilegale și a faptelor specifice criminalității transfrontaliere săvârșite în zona de competență, respectarea regimului juridic al frontierei de stat, pașapoartelor și străinilor, asigurarea intereselor statului român pe Dunărea interioară, inclusiv brațul Măcin și canalul Sulina situate în afara zonei de frontieră, în zona contiguă și în zona economică exclusivă, respectarea ordinii și liniștii publice în zona de competență, în condițiile legii (articolul 1 din Ordonanta de Urgență nr. 104 din 27 iunie 2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române).

Organism relativ tânăr, dar cu vechi tradiții de-a lungul veacurilor în asigurarea ordinii la granițele române, Poliția de Frontieră se afirmă ca o instituție cu personalitate proprie și individualitate în executarea misiunilor, fiind în măsură să scoată în evidență, încă de la frontieră, adevărata imagine a statului de drept și autentică democrație și civilizație a poporului român.

Organizată după modelul instituțiilor similare din statele Uniunii Europene, Poliția de Frontieră Română depune eforturi susținute pe linia prevenirii și combaterii fenomenelor infracționale transfrontaliere și pentru aplicarea și respectarea legislației interne și internaționale în vigoare, astfel încât, la frontierele României, activitățile specifice să se alinieze standardelor internaționale.

III.1.2. OLAF. OFICIUL EUROPEAN DE LUPTĂ ANTIFRAUDĂ.

În anul 1988 este creată Unitatea de Coordonare a Luptei Antifraudă (UCLAF), ca parte a Secretariatului General al Comisiei Europene.UCLAF colaborează cu serviciile naționale antifraudă și asigură coordonarea și asistența necesare pentru investigarea cazurilor de fraudă organizată cu caracter transnațional. Puțin mai târziu pe baza recomandărilor Parlamentului European, UCLAF primește noi atribuții. În 1995 UCLAF este autorizată să demareze investigații din proprie inițiativă, pe baza informațiilor primite din diverse surse. Tuturor direcțiilor Comisiei li se cere să informeze UCLAF în legătură cu orice instanțe suspectate de a fi comis fraude în domeniile de care sunt responsabile.În anul 1999 are loc crearea Oficiului de Luptă Antifraudă (OLAF) ca entitate independentă în cadrul Comisiei Europene.

Activitatea OLAF.

Oficiul European de Luptă Antifraudă își desfășoară activitatea pe trei paliere:

protejează interesele financiare ale Uniunii Europene prin investigarea fraudei, a corupției și a altor activități ilegale

detectează și investighează abaterile grave de la obligațiile profesionale ale membrilor și angajaților instituțiilor și organismelor UE care ar putea conduce la declanșarea de proceduri disciplinare sau penale.

sprijină instituțiile UE, în special Comisia Europeană, în elaborarea și punerea în aplicare a legislației și a politicilor antifraudă.

Îndeplinindu-și misiunea cât mai eficient, OLAF contribuie la eforturile pe care le depun instituțiile UE pentru a garanta o utilizare optimă a banilor contribuabililor.

De asemenea, OLAF are autonomie bugetară și administrativă, ceea ce îi conferă independență operațională.OLAF este abilitat să efectueze, în condiții de independență totală:

investigații interne, în orice instituție sau organism european finanțat din bugetul UE

investigații externe, adică la nivel național, ori de câte ori este implicat bugetul UE. În acest scop, OLAF poate efectua controale și inspecții la sediul operatorilor economici, în strânsă colaborare cu autoritățile competente din statul membru sau din țara terță în cauză. OLAF primește, din diverse surse, din ce în ce mai multe informații privind posibile fraude și abateri. În majoritatea cazurilor, aceste informații rezultă din controale efectuate de cei responsabili pentru gestionarea fondurilor UE în statele membre sau în cadrul instituțiilor. Toate sesizările primite de OLAF fac obiectul unei evaluări inițiale pentru a stabili dacă se încadrează în domeniul de competență al Oficiului și dacă îndeplinesc criteriile pentru deschiderea unui caz. Cazurile deschise se încadrează într-una din următoarele patru categorii:

investigații interne: investigații administrative în cadrul instituțiilor și organismelor Uniunii Europene în scopul detectării fraudei, a corupției și a oricăror alte activități ilegale care afectează interesele financiare ale UE, inclusiv a abaterilor grave legate de îndeplinirea îndatoririlor profesionale

investigații externe: investigații administrative în afara instituțiilor și organismelor Uniunii Europene, în scopul detectării fraudei sau a altor abateri comise de persoane fizice sau juridice. Cazurile sunt clasificate drept investigații externe în cadrul cărora OLAF furnizează majoritatea materialelor aferente.

coordonare: OLAF contribuie la anchetele desfășurate de către autoritățile naționale sau alte organisme ale UE, prin facilitarea colectării și schimbului de informații și stabilirea de contacte

asistență juridică: autoritățile competente ale unui stat membru sau ale unei țări terțe desfășoară o anchetă penală beneficiind de asistență din partea OLAF.

(1)Uniunea Europeană și statele membre și-au stabilit drept obiectiv combaterea fraudei, a corupției și a oricăror alte activități ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, inclusiv a contrabandei cu țigări și a contrafacerii acestora. Pentru a îmbunătăți impactul pe termen lung al cheltuielilor și pentru a evita dublarea eforturilor, cooperarea strânsă și periodică și coordonarea ar trebui asigurate la nivelul Uniunii și între autoritățile statelor membre.

(2) Activitățile având drept scop asigurarea unei mai bune informări, a unei formări specializate, incluzând studii de drept comparat, și a unei asistențe tehnice și științifice contribuie semnificativ la protejarea intereselor financiare ale Uniunii și, totodată, la atingerea unui nivel echivalent de protecție la nivelul întregii Uniuni.

(3) Sprijinul anterior pentru astfel de activități prin intermediul Deciziei nr. 804/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului ( 3 ) (programul Hercule), care a fost modificată și aplicarea acesteia prelungită prin Decizia nr. 878/2007/CE a Parlamentului European și a Consiliului ( 4 ) (programul Hercule II), a făcut posibilă intensificarea activităților întreprinse de Uniune și de statele membre în ceea ce privește combaterea fraudei, a corupției și a oricăror alte activități ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.

III.1.3.EUROPOL. OFICIUL DE POLIȚIE AL UNIUNII EUROPENE. ÎNFIINȚARE ȘI ACȚIUNI.

EUROPOL este Oficiul de Poliție al Uniunii Europene, cu sediul la Haga – Olanda, care gestionează informații din domeniul fenomenului infracțional. Obiectivul său este acela de a îmbunătăți eficacitatea și cooperarea autorităților competente din statele membre în ceea ce privește prevenirea și combaterea formelor grave de terorism și criminalitate internațională, respectând în același timp drepturile omului.

Înființarea EUROPOL a fost convenită prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană din 7 februarie 1992, dar organizația a început să își desfășoare toate activitățile în data de 1 iulie 1999.

Misiunea Europol, în calitate de agenție de aplicare a legii a Uniunii Europene, este de a sprijini statele membre în prevenirea și combaterea tuturor formelor grave de criminalitate internațională și a terorismului. Rolul său este de a contribui la realizarea unei Europe mai sigure, în beneﬁ ciul tuturor cetățenilor din UE, prin sprijinirea autorităților UE de aplicare a legii, prin schimbul și analiza de informații privind criminalitatea.

Rețelele infracționale și teroriste la scară largă reprezintă o amenințare importantă pentru securitatea internă a UE și pentru siguranța și bunăstarea cetățenilor Uniunii. Cele mai mari amenințări la adresa securității sunt terorismul, traﬁ cul internațional de droguri, de ﬁ ințe umane, falsiﬁ carea monedei euro și a cardurilor de plată, frauda, corupția și spălarea banilor, precum și alte activități legate de prezența grupurilor de crimă organizată în economie. De asemenea, se acumulează noi pericole, sub forma criminalității informatice, a fraudei în materie de TVA și a altor infracțiuni soﬁ sticate care abuzează de tehnologiile moderne și de libertățile oferite de piața internă a UE. Toate acestea au fost declarate domenii prioritare de către Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene.

Viziunea Europol este de a contribui la o Europă mai sigură, oferind cea mai bună asistență posibilă autorităților de aplicare a legii din statele membre. Acest obiectiv va ﬁ atins prin furnizarea unui set unic de servicii operaționale către Uniunea Europeană, acționând, în principal, drept: • centru de asistență pentru operațiunile de aplicare a legii; • punct nodal pentru informațiile privind criminalitatea și • centru pentru expertiză în domeniul aplicării legii.

EUROPOL sprijină activitățile de aplicare a legii desfășurate de statele membre, îndreptate în special împotriva:

*traficului ilegal de droguri

*rețelelor ilegale de imigrație

*terorismului

*falsificării banilor (falsificarea monedei euro) și a altor mijloace de plată

*traficului ilegal cu ființe umane

*traficului ilegal cu vehicule

*spălării banilor.

Atunci când este implicată o structură de crimă organizată și sunt afectate două sau mai multe state membre, prioritățile Europol includ infracțiunile împotriva persoanelor, infracțiunile financiare și infracțiunile cibernetice.

Categoriile de date colectate și introduse pot include doar:

numele de familie, numele de dinaintea căsătoriei, numele de botez și, după caz, pseudonimul sau orice alt nume utilizat;

data și locul nașterii; naționalitatea; sexul.

Numai dacă este necesar, orice alte caracteristici care pot fi utile pentru identificare, inclusiv orice caracteristici fizice obiective și inalterabile.

În conformitate cu prevederile Deciziei Consiliului 2009/371/JAI a fost înființat Organismul Comun de Supraveghere al Europol – Joint Supervisory Body (JSB) of Europol. Rolul principal al JSB Europol este acela de a verifica respectarea principiilor referitoare la protecția datelor sau, mai exact, acela de a verifica modul în care sunt prelucrate datele personale la nivelul Europol.

Organismul Comun de Supraveghere – JSB Europol – este alcătuit din reprezentanți ai autorităților responsabile pe protecția datelor din fiecare Stat Membru. JSB examinează aspectele legate de:

*implementarea și interpretarea Deciziei Europol, în ceea ce privește prelucrarea și utilizarea datelor personale;

*verificările efectuate independent de către organismele naționale de supraveghere din Statele Membre;

*exercitarea dreptului la informare, precum și elaborarea de propuneri armonizate referitoare la identificarea unor soluții comune la problemele existente.

În privința Drepturile persoanelor vizate: În conformitate cu principiile privind protecția datelor, drepturile cetățenilor recunoscute și de Decizia Europol sunt următoarele: dreptul de acces (art. 30) și dreptul de rectificare și ștergere (art. 31). Persoanele vizate își pot exercita aceste drepturi adresându-se Europol. În măsura în care persoana nu este mulțumită de răspunsul primit din partea Europol, aceasta se poate adresa și Comisiei de Apel care funcționează la nivelul JSB Europol. Deciziile emise, în acest sens de către Comisia de Apel a JSB sunt definitive.

Funcționare EUROPOL.

Centrul operațional permanent (24/7) al Europol este singurul punct de efectuare a schimburilor de date dintre Europol, statele membre și părțile terțe. Centrul operațional îndeplinește cinci misiuni principale: • Serviciu centralizat de comparare a datelor: datele introduse sunt comparate rapid cu toate datele existente. Informațiile operaționale sunt prelucrate în cadrul sistemului Europol, utilizând ﬁ șierele de lucru pentru analiză (AWF) care vizează un anumit domeniu de criminalitate. În cazul în care există indicii obținute dintr-un număr de ﬁ șiere de lucru pentru analiză, aceste informații sunt consolidate într-un raport analitic, oferindu-se părții care le-a furnizat un răspuns rapid, cu scoaterea în evidență a conexiunilor dintre date, astfel încât să poată ﬁ identiﬁ cate noi tendințe și evoluții în peisajul infracțional din UE. • Noul regim juridic al Europol face posibilă prelucrarea datelor cu caracter personal, pentru a stabili dacă aceste date sunt relevante pentru misiunile Europol și pot ﬁ incluse în sistemul informațional al Europol sau în ﬁ șiere de lucru pentru analiză. • Asistență analitică în dosare „tematice”: dosarele și datele care trec prin mai multe proiecte de analiză existente pot ﬁ acum analizate imediat de către Europol. • Comunicarea cu părțile terțe: centrul operațional prelucrează toate schimburile de informații cu părțile terțe, asigurând comunicarea acestora spre proiectul corespunzător pentru prelucrare suplimentară și primirea de către furnizorul inițial a unui răspuns rapid și exact. • Asistență pentru activitățile polițienești legate de evenimente importante: centrul operațional coordonează asistența pe care Europol o poate oferi pentru activitățile polițienești desfășurate în cazul unor evenimente importante, de exemplu evenimente sportive, economice, politice sau culturale internaționale de anvergură, care reprezintă o țintă sau o ocazie pentru producerea unor infracțiuni sau acte de terorism.

III.1.4. EUROJUST. APARIȚIE ȘI MISIUNE.

Eurojust a fost înființat în baza Deciziei Consiliului 2002/187/JAI, modificată de Decizia Consiliului 2009/426/JAI din 16 decembrie 2008. Sarcina Eurojust este de a spori eficiența autorităților naționale de cercetare și urmărire penală, atunci când acestea se confruntă cu forme grave de criminalitate organizată și transfrontalieră, precum și de a-i aduce cât mai rapid și eficient în fața justiției pe cei care încalcă legea. Eurojust urmărește să fie un actor cheie și un centru de expertiză la nivel judiciar pentru activitățile de combatere eficientă a formelor de criminalitate organizată și transfrontalieră din cadrul Uniunii Europene. Eurojust a fost înființat în 2002. Misiunea sa este de a sprijini și întări coordonarea și cooperarea dintre autoritățile naționale, în lupta împotriva formelor grave de criminalitate transfrontalieră care afectează Uniunea Europeană.

Fiecare dintre cele 28 de state membre își detașează la Haga un reprezentant de nivel superior, care să lucreze la Eurojust. Membri naționali sunt de profesie procurori, judecători sau ofițeri de poliție cu o competență echivalentă, având o bogată experiență profesională.

Împreună coordonează activitatea autorităților naționale, în fiecare fază a cercetării și urmăririi penale. Se ocupă, de asemenea, de soluționarea impedimentelor și problemelor practice generate de diferențele dintre sistemele juridice din statele membre. Membri naționali sunt ajutați în munca lor de adjuncți, asistenți și experți naționali detașați. În cazul în care Eurojust a încheiat cu un stat terț un acord de cooperare, respectivul stat poate detașa la Eurojust un magistrat de legătură. În prezent, la Eurojust lucrează magistrați de legătură din Norvegia și SUA. De asemenea, potrivit unor dispoziții europene mai recente, Eurojust poate trimite magistrați de legătură în state terțe.

Totodată, în cadrul Eurojust își au sediul secretariatul Rețelei Judiciare Europene, secretariatul Rețelei europene a punctelor de contact privind persoanele responsabile de genocid, crime împotriva umanității și crime de război, precum și secretariatul Rețelei pentru Echipele comune de anchetă. Eurojust se bazează pe un aparat administrativ de aproximativ 200 de persoane, care sprijină transmiterea unui răspuns prompt la solicitările de asistență primite din partea autorităților naționale sau a altor organisme ale Uniunii Europene.

ACTIVITATEA EUROJUST

Eurojust intervine în aproximativ 1400 de cazuri pe an. De asemenea, organizează anual circa 140 de întâlniri de coordonare. Acestea reunesc autoritățile judiciare, de cercetare și de urmărire penală din statele membre și, atunci când este cazul, din state terțe. În acest cadru sunt rezolvate problemele specifice cazurilor respective și sunt elaborate planurile de acțiune operativă privind, de exemplu, arestările și perchezițiile simultane. Întâlnirile de coordonare vizează în principal anumite forme de criminalitate definite ca prioritare de către Consiliul Uniunii Europene: terorism, trafic de droguri, trafic de persoane, fraudă, corupție, criminalitate informatică, spălarea banilor și alte activități legate de prezența grupurilor de criminalitate organizată în economie.

Eurojust dispune de o serie de puteri și roluri cheie, care îi sunt conferite de Decizia Eurojust. De exemplu, răspunde cererilor de asistență adresate de autoritățile naționale competente din statele membre. La rândul său, Eurojust le poate solicita statelor membre să efectueze investigații sau urmăriri penale cu privire la anumite fapte. Totodată, Eurojust contribuie la rezolvarea conflictelor de jurisdicție în cazul în care, pentru un anumit dosar, există mai multe autorități naționale în măsură să efectueze investigațiile sau urmărirea penală. Eurojust înlesnește punerea în executare a unor instrumente judiciare internaționale precum mandatul european de arestare. De asemenea, oferă finanțare pentru crearea de echipe comune de anchetă și pentru acoperirea necesităților operative ale acestora. Eurojust se bazează, în activitatea desfășurată, pe relațiile strânse cu partenerii săi. Este vorba atât de autoritățile naționale, cât și de organisme ale Uniunii Europene, cum ar fi Rețeaua Judiciară Europeană, Europol, OLAF (în cazul infracțiunilor ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene), Frontex, Sitcen, CEPOL și Rețeaua europeană de formare judiciară, precum și orice alt organism competent în baza dispozițiilor adoptate în cadrul Tratatelor.

COMPONENȚĂ EUROJUST. BIROURILE NAȚIONALE.

Eurojust este format din 28 de membri naționali, câte unul din fiecare stat membru, detașați în conformitate cu sistemele juridice ale acestor state. Mandatul unui membru național are o durată de cel puțin patru ani. Membrii naționali lucrează în mod obișnuit la sediul Eurojust din Haga. În plus, majoritatea membrilor naționali sunt sprijiniți de un adjunct și de un asistent. În prezent, membrii na- ționali, adjuncții și asistenții sunt prim-procurori sau judecători de rang superior. La sfârșitul lui 2013, birourile naționale erau formate din 65 de reprezentanți, 44 dintre aceștia desfășurându-și activitatea la sediul Eurojust. Douăzeci și cinci din cei 28 de membri naționali erau detașați la Haga, sprijiniți de 19 adjuncți și 18 asistenți, din care 9, respectiv 11 erau detașați la Eurojust. Unsprezece experți naționali au fost detașați la birourile naționale de statele membre din care provin. În 2013, birourile naționale au înregistrat în total 1 576 de cazuri.

***

ÎNTÂLNIRILE DE COORDONARE ale EUROJUST.

În 2013, Eurojust a organizat 206 întâlniri de coordonare. Franța (45), Italia (23), Regatul Unit (15) și Germania (14) au fost principalii organizatori, în timp ce Țările de Jos (56), Germania (51), Spania (45), Belgia (43) și Regatul Unit (33) au fost țările cu cea mai solicitată participare. Europol a luat parte la 75 de astfel de întâlniri. Din cele 64 de întâlniri de coordonare cu participarea țărilor terțe, majoritatea au vizat Elveția (15) și Norvegia (12), urmate de Statele Unite (9). În statele terțe au fost organizate cinci întâlniri – Elveția (2), Bosnia și Herțegovina (1), Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (1) și Turcia (1). (Grupurile (mobile) de criminalitate organizată au reprezentat principalul subiect tratat în cadrul întâlnirilor de coordonare (66), urmate de înșelăciune și fraudă (60), traficul de droguri (56), spălarea de bani (49) și traficul de persoane (24). Întâlnirile de coordonare ale Eurojust reunesc autorități judiciare și de aplicare a legii din state membre și state terțe, facilitând astfel operațiuni strategice, informate și specifice împotriva infracțio-nalității transfrontaliere și soluționând dificultățile de ordin practic și procedural determinate de diferențele dintre cele 30 de sisteme juridice existente în Uniunea Europeană. Eurojust este un coordonator proactiv, care își pune 2.1. Întâlnirile de coordonare ale Eurojust la dispoziție facilitățile și acoperă costurile de cazare și călătorie pentru cel mult doi participanți din fiecare stat, servicii de traducere și expertiză în cooperarea judiciară în materie penală pentru autoritățile naționale care luptă împotriva formelor grave de infracționalitate transfrontalieră. Eurojust oferă, de asemenea, posibilitatea organizării de videoconferințe și de întâlniri de coordonare în afara sediului propriu, în vederea utilizării eficiente a resurselor disponibile și pentru a răspunde nevoilor practicienilor. Datorită facilitării schimburilor eficiente și prompte de informații prin intermediul întâlnirilor de coordonare Eurojust, statele membre pot iniția anchete, pot identifica posibile proceduri paralele sau pot detecta legături cu cazuri din alte state membre. Problemele ne bis in idem comune pot fi evitate, conflictele de jurisdicție pot fi prevenite, iar transferurile de proceduri pot fi convenite în prealabil. Pot fi planificate activități de investigare, precum crearea unui JIT sau a unui centru de coordonare sau executarea cererilor MLA aprobate. În timpul întâlnirilor de coordonare, autoritățile naționale competente din țările în cauză pot discuta direct cerințele juridice și chestiunile procedurale privind, între altele, măsurile de investigare și coercitive, indisponibilizarea și confiscarea produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni și obligațiile de dezvăluire.

III.2. CJCE. CURTEA DE JUSTIȚIE A COMUNITĂȚILOR EUROPENE. SCURT ISTORIC ȘI EVOLUȚIE. ACȚIUNI.

CJCE reprezintă instituția jurisdicțională a UE, cu rolul de a veghea la respectarea dreptului comunitar. Curtea judecă litigii de drept comunitar între statele membre, instituții, societăți comerciale și persoane fizice.

A fost instituită prin tratatele fondatoare din anii 1950. Ca și Parlamentul, a fost, încă de la început, o instituție comună pentru toate cele trei comunități. Este constituită din trei instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul de Primă Instanță și Tribunalul Funcției Publice. Sediul CJCE este la Luxembourg. Curtea de Justiție a fost înființată în 1952.

Acțiuni. Tipurile de acțiuni în fața Curții de Justiție a Comunităților:

cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare – acțiune pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare asupra validității sau interpretării unui act comunitar, care poate fi introdusă de către tribunalele naționale;

acțiune în neîndeplinirea obligațiilor de către statele membre UE – acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către un stat membru, conform legislației UE. Poate fi intentată de către Comisia Europeană sau de către un stat membru. În cazul în care Curtea de Justiție constată neîndeplinirea obligațiilor, statul este obligat să pună imediat capăt acestei situații. Dacă, în urma unei noi sesizări a Curții de către Comisie, Curtea de Justiție stabilește că statul membru respectiv nu s-a conformat hotărârii sale, poate să îi aplice acestuia penalități cominatorii și/sau o amendă sub formă de sumă globală;

acțiune în anulare – acțiune care vizează anularea unui act al unei instituții a Uniunii Europene, considerat ilegal; reclamanți pot fi statele membre, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană sau, în anumite condiții, Parlamentul European, precum și persoane fizice sau juridice (numai în cazul în care actul are efect direct și individual asupra reclamantului). În cazul în care Curtea hotărăște că actul respectiv nu este conform cu Tratatele, îl poate declara nul și neavenit;

acțiune în constatarea abținerii de a acționa – pentru cazul în care Parlamentul European, Consiliul sau Comisia nu acționează conform Tratatului. Reclamanți pot fi statele membre sau instituțiile comunitare, iar acțiunea poate fi introdusă numai după ce instituției respective i s-a solicitat să acționeze. Atunci când s-a constatat ilegalitatea omisiunii, instituția vizată trebuie să pună capăt abținerii de a acționa, luând măsurile adecvate;

recurs: Curtea de Justiție poate fi sesizată cu recursuri privind numai motive de drept, formulate împotriva hotărârilor și a ordonanțelor pronunțate de Tribunalul de Primă Instanță. Dacă recursul este admisibil și este fondat, Curtea de Justiție anulează decizia Tribunalului de Primă Instanță. În cazul în care cauza este în stare de judecată, Curtea poate să o rețină spre soluționare. În caz contrar, trebuie să trimită cauza Tribunalului, care are obligația de a respecta decizia pronunțată în recurs.

-reexaminare: Hotărârile Tribunalului de Primă Instanță care statuează asupra acțiunilor introduse împotriva hotărârilor Tribunalului Funcției Publice al Uniunii Europene pot, în mod excepțional, să facă obiectul unei reexaminări din partea Curții de Justiție. Comisarul european din partea României, pentru acest mandat al Comisiei, este responsabil cu Multilingvismul și este Leonard Orban. Comisia se reunește o dată pe săptămână, de obicei miercurea, la Bruxelles. Prin aderarea României la Uniunea Europeană, Delegația Comisiei Europene în România a fost înlocuită de Reprezentanța Comisiei Europene în România.

Curtea de Justiție interpretează legislația europeană pentru a se asigura că aceasta se aplică în același fel în toate țările UE. De asemenea, soluționează litigiile juridice dintre guvernele statelor membre și instituțiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile sau organizațiile pot, la rândul lor, să aducă un caz în fața Curții de Justiție, atunci când consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o instituție europeană.

Componență

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este formată din câte un judecător pentru fiecare stat membru. Curtea beneficiază de sprijinul a nouă „avocați generali” care au sarcina de a-și prezenta punctele de vedere cu privire la cazurile aduse în fața Curții. Pledoariile lor trebuie să fie imparțiale și susținute public. Fiecare judecător și avocat general este numit pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Guvernele trebuie să cadă de acord asupra persoanelor nominalizate. Pentru a ajuta Curtea de Justiție să facă față numărului mare de cazuri care îi sunt înaintate spre soluționare și pentru a le oferi cetățenilor o mai bună protecție juridică, s-a înființat „Tribunalul”, care se ocupă de acțiunile intentate de persoane fizice, întreprinderi și anumite organizații, precum și de cauzele care țin de dreptul concurenței.

Tribunalul UE al Funcției Publice se pronunță în litigiile apărute între Uniunea Europeană și funcționarii săi. Tribunalul de Primă Instanță. Acesta a fost înființat în 1989, cu scopul de a consolida garanțiile judiciare acordate persoanelor fizice prin insturarea unui al doilea nivel al autorității judiciare, permițând astfel Curții de Justitie să se concentreze asupra atribuției sale de bază, interpretarea uniformă a legislației comunitare.

Funcții: Tribunalul de Primă Instanță este competent să instrumenteze: acțiuni în anulare, introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituțiilor comunitare (acte adresate acestor persoane sau care le privesc în mod direct și individual) sau împotriva abținerii acestor instituții de a da o decizie; acțiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei, acțiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor acordate de stat, la măsurile de protecție comercială („dumping”) și la actele prin care Consiliul exercită competențe de execuție; acțiuni prin care se urmărește obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de instituțiile comunitare sau de funcționarii lor; acțiuni ce au la bază contracte încheiate de Comunități, prin care se atribuie în mod expres Tribunalului competența de instrumentare; acțiuni în domeniul mărcilor comunitare.

Membri: Are în componența sa 28 de judecători numiți pe o perioadă de șase ani. Procedura include, ca și în cazul celei de la Curtea de Justiție, două etape: una scrisă și una orală, derulate în limba aleasă de reclamant.

III.3. CEDO- CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, este adesea numită, cel puțin informal "Curtea de la Strasbourg", a fost creată pentru sistematizarea procedurii plângerilor în materia drepturilor omului provenite din statele membre ale Consiliului Europei. Misiunea Curții este să vegheze la respectarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Protocoalelor suplimentare de către statele semnatare.

Sistemul de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale introdus de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Convenția) se întemeiază pe principiul subsidiarității. Este, în primul rând, de competența statelor părți la Convenție să garanteze aplicarea acesteia, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) nu trebuie să intervină decât atunci când statele nu și-au respectat obligațiile. Controlul exercitat la Strasbourg este activat, în principal, prin intermediul cererilor individuale, cu care Curtea poate fi sesizată de către orice persoană, fizică sau juridică, aflată sub jurisdicția statelor părți la convenție.

Sistemul de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale introdus de Convenția europeană a drepturilor omului („convenția”) se întemeiază pe principiul subsidiarității. Este, în primul rând, de competența statelor părți la convenție să garanteze aplicarea acesteia, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului („Curtea”) nu trebuie să intervină decât atunci când statele nu și-au respectat obligațiile. Controlul exercitat la Strasbourg este activat, în principal, prin intermediul cererilor individuale, cu care Curtea poate fi sesizată de către orice persoană, fizică sau juridică, aflată sub jurisdicția statelor părți la convenție. În consecință, categoria potențialilor reclamanți este imensă: pe lângă cele opt sute de milioane de locuitori ai Europei Mari și cetățenii din țări terțe care își au reședința sau tranzitează pe teritoriul acesteia, trebuie să avem în vedere milioane de asociații, de fundații, de partide politice, de întreprinderi etc. Nu trebuie uitate persoanele care, în urma unor acte extrateritoriale ale statelor părți la convenție, săvârșite în afara teritoriilor lor respective, intră sub jurisdicția lor.

De mai mulți ani și ca urmare a unor factori diverși, Curtea este copleșită de numărul de cereri individuale (la 31 august 2010 erau pendinte peste 130 000). Or, majoritatea acestor cereri (peste 95%) sunt respinse, fără să fie examinate pe fond, pentru că nu au îndeplinit unul din criteriile de admisibilitate prevăzute de convenție. Această situație generează o dublă frustrare. Pe de o parte, având obligația de a răspunde fiecărei cereri, Curtea nu are posibilitatea de a se concentra, în termene rezonabile, pe cauzele care necesită o examinare pe fond, iar acest lucru nu are utilitate reală pentru justițiabili. Pe de altă parte, acțiunile a zeci de mii de reclamanți sunt respinse fără drept de apel, deseori după ani de așteptare.

2. Statele părți la convenție, precum și Curtea și grefa acesteia nu au încetat niciodată să reflecteze asupra adoptării unor măsuri pentru a încerca să facă față acestei probleme și să garanteze o administrare eficientă a justiției. Printre măsurile cele mai vizibile se numără adoptarea Protocolului nr. 14 la convenție care prevede, printre altele, posibilitatea ca cererile vădit inadmisibile să fie pe viitor examinate de un judecător unic, asistat de raportori extrajudiciari, și nu, ca în prezent, de un comitet format din trei judecători. Acest instrument, intrat în vigoare la 1 iunie 2010, introduce, de asemenea, un nou criteriu de admisibilitate legat de gravitatea prejudiciului suferit de un reclamant.

Exemplu CEDO. Decizie cu privire la Cererea nr. 76.048/11 introdusa de Valeriu Marius Ielcean impotriva Romaniei. Curtea Europeana a Drepturilor Omului.

CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA. Decizie cu privire la Cererea nr. 76.048/11 introdusă de Valeriu Marius Ielcean împotriva României.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită la 7 octombrie 2014 într-un comitet compus din: Alvina Gyulumyan, președinte, Johannes Silvis, Valeriu Gritco, judecători, și Marialena Tsirli, grefier adjunct de secție, având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 25 noiembrie 2011, având în vedere declarația depusă de Guvernul pârât la 12 august 2013, solicitând radierea unor capete de cerere de pe rolul Curții, și răspunsul reclamantului la aceasta, după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:

IN FAPT

1. Reclamantul, domnul Valeriu Marius Ielcean, este resortisant roman, nascut in 1968 si locuieste in Cluj-Napoca. Acesta a fost reprezentat in fata Curtii de doamna A. Avram, avocat in Bucuresti.

2. Guvernul roman (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de catre parti, pot fi rezumate dupa cum urmeaza:

4. La 23 noiembrie 2006, reclamantul a intentat o actiune civila in cadrul procedurii penale deschise impotriva unui tert, dupa un accident de masina in care a fost implicat. Acesta a cerut 856.897 RON (aproximativ 245.800 EUR) cu titlu de prejudiciu material si 340.000 RON (aproximativ 97.500 EUR) cu titlu de prejudiciu moral. El a mai solicitat ca aceste sume sa fie actualizate cu rata inflatiei.

5. Prin Hotararea din 27 martie 2009, Judecatoria Cluj-Napoca l-a condamnat pe tert la o pedeapsa de doi ani de inchisoare cu suspendare. Mai mult, luand in considerare prejudiciul material achitat deja de tert reclamantului, suferinta si incapacitatea reclamantului de a munci, l-a obligat pe tert la plata sumei de 851.897 RON (aproximativ 244.800 EUR) cu titlu de prejudiciu material si 100.000 RON (28.700 EUR) cu titlu de prejudiciu moral. In fine, a respins cererea reclamantului referitoare la actualizarea sumelor cu titlu de prejudiciu material si moral cu rata inflatiei, pe motiv ca nu a solicitat acest lucru in actiunea civila depusa pe rolul instantei. Reclamantul a formulat apel. El a sustinut ca instanta de fond a facut o eroare la calcularea sumei cu titlu de prejudiciu material. Mai mult, instanta i-a respins cererea de actualizare a sumelor, reprezentand prejudiciul material si moral, cu rata inflatiei, pe motiv ca nu a depus o astfel de cerere, desi, conform probelor depuse la dosar, a cerut in mod expres acest lucru.

6. Prin Hotararea din 14 martie 2011, Tribunalul Cluj a respins apelul reclamantului. Instanta a retinut ca suma acordata reclamantului cu titlu de prejudiciu material a fost calculata in mod corect de instanta de fond. Tribunalul Cluj nu a examinat si al doilea motiv de apel invocat de reclamant. Acesta a formulat recurs impotriva hotararii si a reiterat aspectele invocate inaintea Tribunalului Cluj. In plus, el a sustinut ca Tribunalul Cluj nu a examinat al doilea motiv de apel pe care l-a invocat.

7. Prin Hotararea definitiva din 7 iunie 2011, Curtea de Apel Cluj a respins recursul reclamantului. A retinut ca instantele de grad inferior au stabilit in mod corect cuantumul prejudiciului material si moral acordat reclamantului. In plus, acesta nu a solicitat ca respectivele sume sa fie actualizate cu rata inflatiei.

CAPETE DE CERERE

8. In temeiul art. 6 § 1 din Conventie, reclamantul s-a plans ca nu a beneficiat de un proces echitabil la instantele nationale, intrucat i-a fost respinsa cererea de actualizare a cuantumului prejudiciului material si moral cu rata inflatiei, pe baza constatarii incorecte ca nu a depus o astfel de cerere la instanta. Mai mult, el s-a plans ca instantele nationale nu au evaluat corect cuantumul prejudiciului moral si material, care trebuia actualizat cu rata inflatiei, si ca procedurile din care a facut parte au fost extrem de lungi.

IN DREPT

A. Capatul de cerere formulat in temeiul art. 6 din Conventie

9. Reclamantul s-a plans de faptul ca instantele nationale i-au respins cererea de actualizare a cuantumului prejudiciului moral si material cu rata inflatiei, bazandu-se pe constatarea gresita ca acesta nu a depus o astfel de cerere la dosar. Acesta a invocat art. 6 din Conventie, care, in sectiunea relevanta, prevede urmatoarele:

"Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa."

10. Aceasta plangere a fost comunicata Guvernului.

11. Intrucat nu s-a ajuns la o solutionare pe cale amiabila, prin scrisoarea din 12 august 2013, Guvernul a informat Curtea ca a propus sa faca o declaratie unilaterala, in vederea solutionarii problemei ridicate prin aceasta parte a cererii. Acesta a solicitat in continuare Curtii radierea cererii de pe rol in conformitate cu art. 37 din Conventie.

12. Declaratia contine urmatorul text:

"Guvernul recunoaste – prin aceasta declaratie unilaterala – incalcarea art. 6 § 1 din Conventie.

Guvernul este dispus sa ii plateasca reclamantului, Ielcean Valeriu Marius, ca reparatie echitabila, suma de 2.160 EUR (doua mii o suta saizeci de euro), pe care o considera rezonabila in lumina jurisprudentei Curtii. Aceasta suma este destinata acoperirii tuturor daunelor, precum si costurilor si cheltuielilor si nu va fi supusa niciunor taxe care ar putea fi aplicabile. Aceasta suma se va plati in lei romanesti la rata aplicabila la data platii in contul personal al reclamantului, in decurs de trei luni de la data notificarii deciziei in conformitate cu art. 37 § 1 din Conventie. In caz de neplata a acestei sume in termenul stabilit, Guvernul se obliga sa plateasca, de la expirarea termenului mentionat si pana la momentul platii, o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana in timpul acestei perioade, majorata cu trei puncte procentuale.

Prin urmare, Guvernul invita onorata instanta sa pronunte examinarea prezentei cereri ca nemaifiind justificata si sa radieze cererea de pe rol, in conformitate cuart. 37 § 1 lit. (c) din Conventie."

13. Prin scrisoarea din 8 octombrie 2013, reclamantul a contestat propunerea de radiere a acestei parti din cerere. El a sustinut ca suma propusa nu reprezinta o reparatie echitabila, deoarece este disproportionata in raport cu consecintele incalcarii care inca se produc.

14. Curtea reaminteste ca art. 37 din Conventie prevede ca poate, in orice stadiu al procedurilor, sa decida radierea unei cereri de pe rol in cazul in care circumstantele conduc la una dintre concluziile specificate la lit. (a), (b) sau (c) a alin. 1 al acestui articol. Art. 37 § 1 lit. (c) permite Curtii in special sa scoata o cauza de pe rol daca:

"din orice alt motiv constatat de Curte, continuarea examinarii cererii nu se mai justifica."

15. Curtea mai reaminteste ca in anumite circumstante poate radia o cerere sau o parte din aceasta conform art. 37 § 1 lit. c), in baza unei declaratii unilaterale din partea Guvernului parat – chiar daca reclamantul doreste ca examinarea cazului sa continue.

16. In acest scop, Curtea va evalua cu atentie declaratia, din perspectiva principiilor care reies din jurisprudenta, in special Hotararea Tahsin Acar [a se vedea Tahsin Acar impotriva Turciei, (MC), nr. 26.307/95, pct. 75-77, CEDO 2003-VI; WAZA Sposka z o.o. impotriva Poloniei (dec.) nr. 11.602/02, 26 iunie 2007 si Sulwinska impotriva Poloniei (dec.) nr. 28.953/03, 18 septembrie 2007].

17. Curtea a stabilit intr-un numar de cazuri, inclusiv cele formulate impotriva Romaniei, practica sa privind plangerile referitoare la incalcarea art. 6 § 1 din Conventie, din cauza neindeplinirii de catre instantele interne a obligatiei lor de a examina in mod corespunzator solicitarile, argumentele si dovezile prezentate de catre parti (a se vedea, de exemplu, Buzescu împotriva Romaniei, nr. 61.302/00, pct. 63, 24 mai 2005, si Feisan impotriva Romaniei (dec.), nr. 32.339/05, pct. 34, 11 martie 2014).

18. Avand in vedere natura afirmatiilor din declaratia Guvernului, precum si cuantumul despagubirii propuse, Curtea considera ca nu se mai justifica examinarea acestei parti din cerere (art. 37 § 1 lit. c). Decizia Curtii nu afecteaza posibilitatea reclamantului de a folosi alte cai de atac pentru a obtine reparatii [a se vedea Zarskis impotriva Letoniei (dec.), nr. 33.695/03, 17 martie 2009].

19. Mai mult, in lumina consideratiilor de mai sus si mai ales data fiind jurisprudenta clara si extinsa pe aceasta tema, Curtea este satisfacuta ca respectarea drepturilor omului asa cum sunt definite in Conventie si protocoalele la aceasta nu necesita continuarea examinarii plangerilor cu privire la durata procedurilor (art. 37 § 1 in fine).

20. In orice caz, decizia Curtii nu afecteaza nicio alta decizie pe care ar putea sa o ia de a repune pe rol, in temeiul art. 37 § 2 din Conventie, aceasta parte din cerere, daca Guvernul nu respecta conditiile declaratiei sale unilaterale [a se vedea Josipovic impotriva Serbiei (dec.), nr. 18.369/07, 4 martie 2008, si Aleksentseva si alti 28 impotriva Rusiei (dec.), nr. 75.025/01 si altele, 23 martie 2006].

21. Avand in vedere acestea, a considerat potrivita radierea de pe rolul Curtii a partii din cerere referitoare la respingerea cererii sale de actualizare a cuantumului prejudiciului material si moral cu rata inflatiei, de catre instantele nationale, bazandu-se pe constatarea gresita ca nu a depus o astfel de cerere la dosar.

B. Alte capete de cerere

22. Cu privire la celelalte plangeri ale reclamantului in temeiul art. 6 din Conventie (a se vedea pct. 8, supra), Curtea considera ca nu exista nimic in dosar care sa sugereze ca prevederea invocata de catre reclamant ar fi fost incalcata. In consecinta, aceasta parte a cererii este in mod vadit nefondata in sensul art. 35 § 3 din Conventie si trebuie respinsa in temeiul art. 35 § 4 din Conventie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

In unanimitate,

CURTEA:

ia act de termenii declaratiei Guvernului parat, in ceea ce priveste plangerea in temeiul art. 6 din Conventie cu privire la respingerea de catre instantele nationale a cererii reclamantului de actualizare a cuantumului prejudiciului moral si material cu rata inflatiei, bazandu-se pe constatarea gresita ca acesta nu a depus o astfel de cerere la instante;

decide sa radieze aceasta parte din cerere in conformitate cu art. 37 § 1 lit. c) din Conventie;

declara inadmisibile celelalte capete de cerere.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Securitate Si Drepturi ale Omului In Cadrul Uniunii Europene (ID: 129770)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Securitate Si Drepturi ale Omului In Cadrul Uniunii Europene

Copyright Notice

Avocatul Poporului Garantul Drepturilor Si Libertatilor Cetatenesti In Romania Si In Alte State

Aparitia Si Evolutia Dactiloscopiei Ca Metoda de Identificare a Persoanei

Infractiunile de Trafic de Persoane

Aspecte Generale Privind Actele Administrative

Expertiza Tehnica Judiciara

Cultura Si Educatia Juridica Elemente Fundamentale ale Edificarii Statului

Copyright Notice

Similar Posts