Securitate Europoeana Si Transatlantica

Securitate europoeana si transatlantica

În prezent, construcția europeană de securitate reflectă trăsăturile esențiale ale mediului geopolitic în care se derulează: tranziția către sistemul internațional multipolar, competiția între puteri în spațiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor; adâncimea integrării în U.E.
Pentru a face o radiografie a evoluțiilor sistemului de securitate european în secolul XXI, trebuie să analizăm relațiile NATO-UE, precum și cele cu Rusia și Ucraina,     doi actori importanți în cadrul securității europene.

Unul din pilonii de bază NATO îl reprezintă țările care sunt și membre ale UE.
„Uniunea Europeană are cel puțin la fel de mult de oferit NATO pe cât are NATO de oferit Uniunii Europene. De aceea, a venit timpul să ne întrebăm nu ce poate face NATO pentru Uniunea Europeană, ci ce poate face Uniunea Europeană pentru NATO”. 
Pentru a aplica unul din principiile fundamentale ale UE și anume principiul subsidiarității, este necesar luarea în calcul a unui sistem de securitate multietajat: UE, OSCE, NATO și ONU. Necesitatea unei corelări, a optimizării cooperării între diferitele instituții de securitate devine mai evidentă ca oricând. Evoluțiile destul de imprevizibile în UE, rivalitatea dintre UE și NATO, apariția unor dezechilibre majore între statele UE, posibilitatea ca interesele naționale să prevaleze față de cele comune sunt principalii factori care influențează edificarea unui sistem eficient în domeniul securității europene.

Unul din elementele esențiale ale Conceptului strategic al Alianței (NATO) adoptat la Washington în 1999 este „Dezvoltarea Identității Europene de Securitate și Apărare în cadrul Alianței” . Conceptul Strategic confirmă faptul că Identitatea Europeană de Securitate și Apărare va continua să fie dezvoltată în cadrul Alianței.
Conceptul Identității Europene de Securitate și Apărare  s-a dezvoltat în strânsă corespondență cu alte două concepte, dezvoltate ulterior. Este vorba, în primul rând, de Politica Externă și de Securitate Comună– PESC (Common Foreign and Security Policy– CFSP), ce denumește un capitol distinct (Titlul V) al Tratatului de la Maastricht și care reprezintă unul din cei trei piloni ai construcției europene. În al doilea rând, este vorba de Politica Europeană de Securitate și Apărare – PESA (European Security and Defence Policy, ESDP) sau, respectiv, Politica Europeană de Securitate și Apărare Comună – PESAC (Common European Security and Defence Policy, CESDP) concept care a dobândit în ultimii ani tot mai multă substanță și care este parte componentă intrinsecă a PESC.

Construcția IESA (Identitatea Europeană de Securitate și Apărare) este un proces ireversibil ce va realizat prin dezvoltarea relației existente între NATO și UE, în același timp cu dezvoltarea politicii comune de securitate și apărare. 
Obiectivul principal al UE  în cadrul PESA este capacitatea statelor membre de a mobiliza și desfășura în termen de 60 de zile și a susține cel puțin un an, forțe militare ce pot atinge nivelul a 50.000-60.000  oameni care să efectueze întreaga gamă de așa-numite „activități Petersburg” , stabilite prin Tratatul de la Amsterdam, din 1997. Rolul acestora ar fi acela de a efectua operațiunile militare sub conducerea UE, ca răspuns la crizele internaționale, și circumstanțe în care NATO, și întregul său, nu este angajată din punct de vedere militar.

Aceste inițiative au dus la temerea că o alianță pur europeană ar putea duce la discriminarea statelor europene care sunt membre ale NATO dar nu și ale UE precum și la o dublare a asumării sarcinilor și alocării resurselor de către NATO și UE cu toate că toate statele membre NATO au fost de acord cu necesitatea unei forțe militare independente de contribuția SUA pentru realizarea PESC. Aceste temeri au fost înlăturate în urma Consiliului Nord-Atlantic de la Berlin din 1996 care a enunțat principiul creării unei forțe europene „separabile, dar nu separate”. 
În esență, PESA presupune dezvoltarea unei capacități de decizie autonome și, în cazul în care Alianța Nord-Atlantică ca întreg nu este angajată, lansarea și coordonarea unor operațiuni militare sub autoritatea UE, ca răspuns la situații de criză, angajarea resurselor de către statele membre la astfel de operațiuni bazându-se pe decizii suverane.

În Constituția Europeană  noul concept Politică de Securitate și Apărare Comună – PSAC (Common Security and Defence Policy, CSDP) înlocuiește, deopotrivă vechiul concept Politică Europeană de Securitate și Apărare – PESA, cât și varianta sa „desfășurată”, Politica Europeană de Securitate și Apărare Comună – PESAC. 
Sunt prevăzute două principii ce vor guverna PSAC:
 acțiunile externe trebuie să se bazeze pe principiile care au guvernat crearea, dezvoltarea și lărgirea Uniunii Europene;
 acțiunile externe trebuie să urmărească maximizarea cooperării statelor membre în toate domeniile relațiilor internaționale.
Constituția Europeană  menționează, însă, că politica comună de securitate și apărare nu va aduce atingere obligațiilor statelor membre care au ales să își asigure securitatea în cadrul N.A.T.O. În contextul stabilirii, în viitor, a unei politici de apărare comune, ceea ar putea presupune, practic, o alianță militară, va fi necesar să se analizeze în mod aprofundat relația dintre o astfel de structură și N.A.T.O., în vederea evitării dublării de competențe sau a slăbirii legăturii transatlantice, care prezintă importanță pentru state precum România. 
Astfel, s-ar putea imagina menținerea legăturii transatlantice, prin crearea unui sistem de apărare U.E. integrat sistemului N.A.T.O. Totodată, în contextul în care U.E. dobândește personalitate juridică , s-ar putea imagina, într-o anumită formulă, angajarea Uniunii înseși în sistemul N.A.T.O. (cu acomodarea poziției de neutralitate a unor membri UE).

În cadrul conceptului strategiei de apărare prezentate la Salonic la 20 iunie 2003 de Înaltul Reprezentant UE pentru PESC și secretar general al UEO Javier Solana, se sublinia că „prima linie a apărării” va fi adesea în afara ariei UE și că europenii „trebuie să fi e gata de a acționa înainte de producerea unei crize” – formulări ce înscriu conceptul strategic european în logica abordării preventive enunțată, de noua Strategie Națională de Securitate a SUA, chiar dacă nu se menționează explicit posibilitatea atacului preventiv, ca în cazul documentului american.
Acest concept de abordare preventivă a fost adoptat și în Strategia națională de securitate în care se prevede că „România are o strategie pro-activa”.
Asupra acestui concept sunt și critici care afirmă că „teza recurgerii la forță în scopuri preventive este neîntemeiată teoretic și periculoasă sub aspect practic” fiind contrară prevederilor dreptului internațional și Cartei Națiunilor Unite . Germenii acestui concept au apărut într-un moment important al implicării NATO în fosta Iugoslavie în 1991, și anume, atunci când a deschis ostilitățile militare fără să fie autorizată în acest sens de Consiliul de Securitate chiar dacă ulterior printr-o rezoluție a fost legitimată oarecum această agresiune.
NATO are un rol important în apărarea Bătrânului continent, dar UE poate la rândul său să construiască un instrument de apărare adaptat și credibil. UE poate avea o contribuție pe care NATO o neglijează. Iar asta pentru că Uniunea nu este interesată doar de aspectele militare, ci încearcă mai degrabă o abordare globală în gestionarea crizelor .
„Uniunea Europeană are nevoie de NATO, iar NATO are nevoie de Uniunea Europeană. Uniunea Europeană nu va putea fi niciodată puternică fără un NATO puternic, iar NATO nu va putea fi niciodată puternic fără o Uniune Europeană puternică”.

În mod constant, NATO a acordat o atenție maximă relațiilor cu Rusia după căderea cortinei de fier fiind evident că nu se putea realiza o construcție solidă de securitate europeană fără participarea Rusiei.
În anul 1994, Rusia a optat pentru a intra în cadrul programului Parteneriatului pentru Pace deschizând noi oportunități de cooperare între cele două părți care s-au concretizat cu participarea Rusiei la implementarea acordului de pace în Bosnia-Herțegovina unde pentru prima dată, foștii adversari, contingentele Aliate și rusești au participat împreună la o operațiune militară multinațională.
Cadrul relațiilor dintre NATO și Rusia a fost instituționalizat prin semnarea Actului fondator NATO-Rusia asupra Relațiilor mutuale, cooperării și securității, în mai 1997, prin care a fost creat Consiliul permanent reunit NATO-Rusia (PJC) . 
De asemenea, Rusia a fost de acord să contribuie cu un număr semnificativ de trupe la Forțele din Kosovo de sub comanda NATO (KFOR), conform stipulărilor din Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al ONU.
La o întrunire la nivel de Miniștri ai apărării, din iunie 2000, ministrul rus al apărării, Sergheiev, susținând opinia țărilor NATO, a declarat că nu există nici o altă alternativă la cooperarea NATO-Rusia. Declarația făcută la sfârșitul întrunirii a recunoscut, de asemenea, rolul important al parteneriatului în stabilitatea și securitatea zonei Euro-Atlantice .
Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au reprezentat un moment de cotitură al relațiilor NATO-Rusia. Nevoia de a combina eforturile devenea acută.Elaborarea anuală a unui plan privind terorismul convenită la întâlnirea NRC de la Summit-ul de la Istambul din iunie 2004, a marcat un moment important în dezvoltarea cooperării NATO-Rusia împotriva terorismului. Drept urmare, miniștrii de externe ai NRC au aprobat în decembrie 2004 un Plan de Acțiune NATO-Rusia împotriva Terorismului comprehensiv, care oferă o strategie coerentă pentru prevenirea terorismului, combaterea activităților teroriste și gestionarea consecințelor actelor teroriste.Ca urmare a acestui plan Rusia va participa la acțiunile comune ale NATO privind combaterea terorismului în Marea Mediterană. Operația Active Endeavour este un exemplu de succes în acest sens constând în patrularea estului Mării Mediterane și însoțirea navelor în Strâmtoarea Gibraltar ulterior fiind extinsă la întreg spațiul Mării Mediterane.
S-a încercat extinderea acestei cooperări și în Marea Neagră dar atât Rusia, cât și Turcia au avut poziții de respingere a acestei inițiative chiar dacă motivațiile fiecărei țări erau altele. Turcia se temea de modificarea statutului strâmtorii Dardanelelor reglementat actual prin Convenția de la Montreau iar Rusia avea argumente de ordin geopolitic.
Sunt și multe alte probleme asupra cărora Rusia și NATO au divergențe. În cadrul celei de-a 42 Conferințe de la Munchen dedicată securității mondiale, Rusia și-a afirmat dorința pentru dezvoltarea colaborării dar împotriva extinderii NATO către est în realizarea strategiei sale de apărare avansată. În eventualitatea extinderii spre est ca organizație militară, NATO va deveni în acest caz o amenințare pentru Moscova . Rusia pronunțându-se anterior prin oficialii săi împotriva aderării la NATO a Ucrainei motivând că aceasta ar putea dăuna intereselor ei. În acest sens, existând „probabilitatea unor mișcări politice nedorite în Rusia, dacă Ucraina devine membru NATO”.
În cadrul Întâlnirii NATO-Rusia din Sicilia ce avut loc în februarie 2006, s-au evidențiat din nou poziții diferite în ce privește problema contactelor internaționale cu mișcarea islamică Hamas , câștigătoarea alegerilor palestiniene. Secretarul general NATO a spus că alianța nu întrevede contacte cu Hamas, dar ministrul rus al apărării Serghei Ivanov a apărat decizia președintelui Vladimir Putin de a-i invita pe liderii Hamas la Moscova . 
Interese contrare există și asupra modului de soluționare a conflictului din Transnistria, proces în care sunt implicate alături de Rusia, NATO, Ucraina, UE.
De remarcat că pozițiile opuse ale Rusiei și reprezentanților NATO sau a unor țări importante membre NATO s-au înmulțit culminând cu declarațiile și pozițiile formulate de către vicepreședintele american Dick Cheney, la summitul de la Vilnius din acest an în care acuza Rusia pe un ton foarte dur, de acțiuni de intimidare, șantaj și subminare a integrității teritoriale a vecinilor săi, dar și de neadoptarea unor reforme democratice. Unii analiști au catalogat summitul de la Vilnius ca fiind o noua Ialta, unde în 1945, precum se știe, s-a desenat harta Europei postbelice. Alții au comparat discursul lui Dick Cheney cu cel al lui William Churchill de la Fulton prin care s-a semnalat, de fapt, dezlănțuirea unui război rece intre Est și Vest.
Cheney a afirmat că Polonia, România, Bulgaria, țările baltice, Ucraina, Georgia și Moldova trebuie sa construiască un zid de apărare a democrației. Evident că acest zid trebuie să ne apere de ruși. El a mai lăsat să se întrevadă că, în fond, cel de-al doilea război rece este deja în plină desfășurare, cu toate că, multă lume nu a remarcat încă acest lucru. Atâta doar că linia frontului este acum alta. Noua cortină de fier a fost stabilită între Rusia și foștii săi sateliți din blocul comunist. 
Este pentru prima dată de la prăbușirea URSS când Washingtonul spune foarte clar că Moscova nu-i mai este nici măcar partener pe plan global nicidecum aliat. Rusia are de ales, a zis Cheney, din doua una: „sau se întoarce la democrație, sau devine iar inamicul Occidentului.”
De cealaltă parte, președintele Putin în recentul Discurs despre starea națiunii afirma că „Statele Unite sunt un lup care nu ascultă de nimeni” și singurul lucru pe care Rusia îl mai poate face în această situație este să își construiască „o casă solidă”. Acesta a mai afirmat că „Este prematur sa vorbim de sfârșitul cursei înarmărilor. Aceasta se accelerează și a atins cu adevărat un nou nivel tehnologic”.
Parcă venind să tempereze această escaladare a declarațiilor Putin a afirmat că „Rusia va fi răbdătoare în dezvoltarea relațiilor cu Occidentul și nu are nici cea mică intenție să se întoarcă la tensiunea erei Războiului Rece” 
Menționăm că aceste tensiuni sunt observate momentan doar între SUA și Rusia dar acestea nu pot fi neglijate în planul relațiilor NATO-Rusia având în vedere poziția SUA în cadrul NATO.

În ce privește Ucraina, relațiile bilaterale au luat avânt după revoluția portocalie din această țară existând și un cadru instituțional de colaborare prin semnarea Cartei asupra Parteneriatului distinctiv dintre NATO și Ucraina, la Madrid în iulie 1997.
Carta urmează strategia declarată a Ucrainei de a-și accelera integrarea în structurile europene și transatlantice. Aceasta reprezintă baza pe care NATO și Ucraina sunt de acord să se consulte în contextul securității și stabilității Euro-Atlantice și în domenii precum prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor, susținerea păcii și opera¬țiunile umanitare . Atât România, cât și Polonia sunt interesate în primirea Ucrainei în rândul Alianței în vederea asigurării unui climat de securitate și stabilitate la frontierele sale.Lech Kaczynski, fostul președinte al Poloniei, declara: „Polonia e foarte interesată ca Ucraina să adere la NATO.”  
„Traseul natural al Ucrainei e să fie un candidat pentru admiterea în NATO și UE. Nimeni nu crede însă că asta se va întâmpla curând, dar face parte din logica sfârșitului Uniunii Sovietice și creării unui spațiu european și euro-atlantic unic.” 
Parteneriatul pentru Pace permite Ucrainei să își compare instituția apărării cu cele ale vecinilor săi europeni și să își definească mai bine rolul pe care îl joacă în securitatea europeană. Participarea Ucrainei la Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) își aduce, de asemenea, contribuția la acest proces.

În logica celor prezentate asupra ultimelor evoluții ale relațiilor Rusiei cu SUA și implicit NATO, Ucraina va fi o cărămidă importantă în acest zid de apărare în fața vecinilor de la răsărit.
Dezvoltarea caracterului politic al Alianței este una dintre soluțiile prezentate pentru reformarea NATO necesară în fața noilor provocări aduse de secolul XXI. Dacă Alianța dorește să-și mențină rolul de principal cadru pentru coordonarea trans-atlantică și acțiunile comune, atunci aceasta trebuie să dubleze transformarea militară cu o acțiune decisivă care să faciliteze dezbateri politice mai frecvente și deschise. Cu alte cuvinte, NATO trebuie să devină mai politic – un obiectiv care se aflA pe o poziție înaltă pe agenda fostului secretar general NATO Jaap de Hoop Scheffer.
În cadrul reuniunii anuale de la München (2006) s-a cerut continuarea procesului de reformare a NATO, pentru extinderea misiunii politice a Alianței, în sensul de a coordona strategia Europei și Statelor Unite în afara zonei NATO. S-a cerut – primind și sprijinul secretarului general al Alianței, Jaap de Hoop Scheffer – o dezbatere amplă, până în 2009, care să definească noile sarcini ale Alianței Atlantice, dar și limitele competențelor NATO . S-a susținut necesitatea de a se conferi NATO „un rol cu adevărat global, la nivel planetar”. Aceasta, deoarece există anumite „amenințări de anvergură globală”, cum este cazul terorismului.
Ca și în trecut nu trebuie să credem că NATO va fi peste tot și că va avea soluțiile potrivite pentru toate crizele. Alianța va rămâne în continuare un instrument la dispoziția SUA și a Europei pentru a răspunde sfidărilor afectând securitatea comună și comunitatea euro-atlantică. Contribuția sa va fi în continuare extrem de importantă, în special în planul luptei cu terorismul .
Ajungând la 26 de membri în 2006, NATO colaborează strâns prin rețelele Parteneriatului pentru Pace și Cooperării Atlantice, cu alte 27 de țări dintre care 5 neutre (Austria, Finlanda, Irlanda, Suedia și Elveția), toate cele 15 republici post-sovietice și alte țări din Europa de Est și Sud-Est. Alianța a sponsorizat în ultimii 11 ani operații de menținere a păcii și intervenții civile urgente.
Prin dimensiunile și conexiunile sale, NATO rămâne cea mai importantă relație diplomatică din lume. SUA și Europa controlează 70% din comerțul mondial. Cooperarea lor în domeniile democrației și drepturilor omului, economiei și cercetării, telecomunicațiilor și luptei antiteroriste este vitală pentru omenire. Schimbările înregistrate, mai ales creșterea forței militare a SUA și a integrării UE, sunt de natură să stimuleze egocentrismele, dar probabil ele vor fi depășite.

Relațiile Uniunii Europene cu Statele Unite sunt de o profunzime și de o complexitate greu de egalat pe scena relațiilor internaționale. America și Europa au fost dintotdeauna conștiente atât de diferențele, cât și de complexele interdependențe reciproce. „America s-a născut din bogăția de idei a iluminismului european marcat de concepte ca rațiune, drepturile omului, libertate, egalitate, democrație”. Fără îndoială, ele au inspirat „visul american”, astfel încât din idealurile lumii vechi a ajuns să fie construită o lume nouă bazată pe un model de societate extrem de dinamică, stabilă, deschisă, în care originea și diferențele de clasă nu sunt importante. În mod special după încheierea războiului rece în centrul atenției transatlantice și-au făcut loc diferențe înainte aproape imperceptibile: reacții diferite în situații internaționale de criză, cu privire la proliferarea nucleară, față de lupta împotriva terorismului, în probleme de protecția mediului, în vreme ce disputele comerciale s-au acutizat. Pe de o parte, Europa atrasă de mirajul emancipării a început să devină interesată de eliberarea de sub tutela Statelor Unite și de asumarea unui rol global, ceea ce presupunea în mod obligatoriu corectarea imaginii sale proeminente de soft power prin dezvoltarea de capacități proprii de auto-apărare și prin proiectarea puterii sale militare în relațiile internaționale. A făcut însă acest lucru fără ca în prealabil să își fi dezvoltat un cadru propriu de acțiune, fără să dispună de un concept strategic sau de o ordine de priorități, trimițând mesaje mixte, adesea derutante factorilor de decizie americani, ceea ce a favorizat preferințele acestora fie pentru acțiuni pe cont propriu fie, cel mult, prin armonizarea punctuală a pozițiilor cu anumiți parteneri europeni. De cealaltă parte, Statele Unite pragmatice, orientate spre rezultate, sceptice în privința extrem de complicatului mecanism de luare a deciziilor pe care îl presupune integrarea europeană au fost acuzate de europeni că nu înțeleg esența unui demers multilateral. Aceste tendințe divergente de după 1990 au fost surprinse printr-o imagine metaforică, extrem de sugestivă a locuitorilor a două planete diferite de politologul american Robert Kagan. În opinia sa, europenii cu preferința lor evidentă pentru soft power, pentru cooperarea într-un format multilateral, pentru rezolvarea pe cale pașnică a situațiilor de criză ajungeau să pară ca iremediabili pacifiști, locuitori ai pașnicului Venus, în vreme ce americanii mult mai deciși în privința recurgerii la măsuri militare, de hard power, ca locuitori ai războinicului Marte. În mod special după ce Uniunea Europeană a început să își dezvolte propria sa identitate de securitate diferențele au început să capete contur, devenind vizible cel mai bine în relația dintre Uniunea Europeană și NATO.
Primele eforturi de a defini aceste relații datează din 2001. Declarația UE-NATO asupra Politicii Europene de Securitate și Apărare (ESDP) din decembrie 2002 a trasat elementele fundamentale ale „parteneriatului strategic” dintre cele două organizații: consultări reciproce, respectarea egalității, autonomiei decizionale și intereselor statelor membre, dezvoltarea coerentă, transparentă și în spiritul susținerii reciproce a capabilităților militare. De asemenea, documentul a stabilit că „NATO rămâne piatra de temelie a apărării colective a membrilor săi”, în vreme ce scopul ESDP este acela de a „adăuga un pachet de instrumente aflate deja la dispoziția Uniunii Europene pentru managementul crizelor și prevenirea conflictelor”. În plus, chiar dacă Uniunea Europeană și NATO sunt organizații de natură diferită, activitățile de managementul crizelor ale celor două organizații trebuie să se susțină reciproc.
Doar câteva luni mai târziu, Declarația a fost completată de un pachet cuprinzător de documente cunoscute sub denumirea de Berlin Plus (17 martie 2003) care au stabilit cadrul de cooperare între cele două organizații în probleme de managementul crizelor: în situația în care NATO decide să nu se implice într-o anumită operațiune, Uniunea Europeană poate face acest lucru în condițiile în care NATO îi pune la dispoziție propriile resurse și capabilități și o susține prin aranjamente privind comanda și acordarea de asistență în planificarea operațională.
Pașii promițători făcuți la începutul anilor 2000 nu au condus însă la o extindere semnificativă a domeniilor de acțiune comună, ceea ce l-a determinat pe fostul secretar general NATO Jaap de Hoop Scheffer să declare că „lățimea de bandă” a cooperării între cele două organizații rămâne limitată în ciuda deschiderilor efectuate prin abordarea concertată a unor complexe situații de criză precum cele din Macedonia (2003), Bosnia și Herțegovina (după 2004), Afganistan (după 2007), Kosovo (după 2008), Darfur (prin susținerea misiunii Uniunii Africane) sau cele de combatere a pirateriei în nord-vestul Oceanului Indian (începând cu 2008). Problema cea mai delicată se referă la clarificarea misiunii care revine fiecăreia dintre cele două organizații, în condițiile în care până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona mandatul Uniunii Europene a fost limitat la sarcinile de la Petersberg (operațiuni umanitare și de salvare, operațiuni de menținerea păcii și operațiuni militare în situații de managementul crizei, inclusiv peace making), în vreme ce mandatul NATO includea participarea la toate aceste tipuri de operațiuni. Diferențele majore apăreau preponderent în plan operațional deoarece experiența a arătat că implicarea Uniunii Europene rămâne limitată la operațiuni de scurtă durată, care se bizuiau pe câțiva membri și că oridecâteori s-a pus problema unor misiuni mai complexe necesitând o prezență militară mai substanțială, acestea nu au fost posibile fără implicarea Statelor Unite, chiar dacă nu necesar și a NATO. Cu toate acestea, în ciuda asimetriilor care există între cele două organizații în ceea ce privește componența, misiunea strategică sau imaginea pe care o proiectează, nu s-a pus niciun moment problema unui joc cu sumă nulă în care o organizație să ajungă să o excludă pe cealaltă, ci doar a unei diferențieri mai clare a mandatului lor.
NATO intenționează să realizeze aceasta prin elaborarea unui nou concept strategic cu ocazia summit-ului de la Lisabona din noiembrie 2010. După perioada administrației Bush în care relațiile transatlantice au atins un punct de minim istoric, actualul președinte american și-a manifestat constant interesul pentru reînnoirea parteneriatului cu Europa, „un parteneriat în care America ascultă și învață de la prietenii și aliații” săi, în care „prietenii și aliații noștri sunt de acord să preia partea care le revine din povară”. Este așadar un moment extrem de propice pentru revizuirea termenilor parteneriatului transatlantic, în mod deosebit cel pe probleme de securitate în cadrul NATO. În ceea ce privește Uniunea Europeană, aceasta a încercat să își definească mai bine identitatea de securitate tot cu ajutorul unui document adoptat la Lisabona, dar în 2007, și anume tratatul de reformă.
În perspectiva definirii viitorului concept strategic al NATO și a impactului acestuia asupra mandatului organizației în probleme de securitate internațională, ne propunem să ne concentrăm în continuare atenția asupra Tratatului de la Lisabona și a clarificărilor aduse de acesta în privința mandatului Uniunii Europene pe scena relațiilor internaționale, în general, în relația cu NATO, în particular, prin reducerea a ceea ce Christopher Hill a definit ca fiind capabilities–expectations gap sau distanța dintre capabilități și așteptări. Dacă atunci când Hill a scris articolul său chestiunea cea mai presantă era reprezentată de necesitatea ca Uniunea Europeană să înceapă să își dezvolte o identitate de apărare care să o ajute să își desăvârșească statutul de actor internațional, de atunci o serie de pași concreți au fost deja întreprinși. Uniunea Europeană a asumat participarea la un număr în creștere de operațiuni relevante pentru asigurarea păcii și securității internaționale: menținerea păcii, formarea unor forțe de poliție, reforma forțelor militare sau a celor de protecție a frontierelor. Deși modeste ca dimensiuni, ele nu ar fi putut fi asumate în absența existenței unui proces politic care să permită funcționarea lor: acordarea unui mandat, asigurarea planificării, furnizarea resurselor necesare. Ele au transmis un semnal puternic că Uniunea Europeană este în măsură să își susțină militar propria diplomație și că poate fi luată în considerare ca un partener responsabil și de încredere în probleme ce țin de menținerea păcii și securității. În același timp, ele au generat noi așteptări din partea unui număr în creștere de actori ai scenei relațiilor internaționale. Este vorba în primul rând de țările lumii a treia, care, în general, manifestă preferință pentru implicarea Uniunii Europene în situația unor crize prelungite, apoi de Statele Unite ca urmare a extinderii considerabile a implicării forțelor lor armate la nivel global și, nu în ultimul rând, de toate acele organizații internaționale guvernamentale cu atribuții în domeniul menținerii păcii și securității, cum ar fi ONU sau OSCE. Cu alte cuvinte Uniunea Europeană este așteptată să demonstreze că este capabilă să construiască un mediu de legitimitate care să catalizeze elaborarea unor politici coerente, susținute de un cadru instituțional adecvat și o gamă eficientă de instrumente. Condiția esențială pentru dezvoltarea acestor politici este cea a existenței a unei viziuni coerente asupra obiectivelor mandatului Uniunii Europene.
Pentru a stabili în ce măsură poate Tratatul de la Lisabona să aducă o contribuție în acest sens, ne propunem să conducem această analiză din perspectiva celor trei criterii propuse în acest sens de Christopher Hill: coeziune, capacități operaționale și resurse. Coeziunea se referă la consistența angajamentelor reciproce dintre Statele Membre. Acest criteriu a căpătat o semnificație aparte în contextul complexului proces decizional în probleme de politică externă și securitate existent în Uniunea Europeană. Acesta se referă în primul rând la efortul Statelor Membre de a-și acomoda instituțiile și procedurile pentru a putea contribui astfel la îmbunătățirea performanțelor Uniunii Europene în ansamblul său. Este considerat ca reprezentând o condiție importantă pentru afirmarea solidarității în situația apariției unei amenințări militare sau de securitate venită din exterior. Aceasta nu trebuie să intre în vreun fel în conflict cu obligațiile asumate de Statele Membre în cadrul NATO sau OSCE, dar trebuie totuși să fie suficient de puternică pentru a permite Uniunii Europene să acționeze în situația în care celelalte aranjamente ar eșua. Luând în considerarea marea varietate de actori implicați în Politica Externă și de Securitate a Uniunii Europene, natura supraetajată a proceselor decizionale, precum și gama amplă de instrumente folosite este evident că factorul coeziune devine unul extrem de important pentru evaluarea implicării Uniunii Europene în probleme de securitate internațională. În ceea ce privește capacitățile operaționale, acest criteriu își propune să țină seama de adâncirea proceselor de coordonare și instituționalizare între centrele de comandă militară din Statele Membre cu scopul de a crea premizele necesare pentru o mai bună comandă și planificare a viitoarelor operațiuni ale Uniunii Europene. Criteriul resurse ține seama de măsura în care pot fi acoperite deopotrivă atât costurile operaționale, cât și cele administrative necesare pentru a permite Uniunii Europene o acțiune eficientă.Referindu-ne la coeziune, trebuie dintru început menționat că deși s-a intenționat ca mandatul Uniunii Europene să fie întărit prin includerea Politicii de Securitate și Apărare Comună în Politica Externă și de Securitate Comună și prin ridicarea acestei politici la rangul de politică comună (CSDP), lipsa de fermitate a limbajului folosit în textul Tratatului nu pare să indice că într-un orizont de timp previzibil se vor produce modificări majore. Prima observație care se impune este aceea că deși scopul acestei politici este de a contribui la „definirea progresivă a unei politici comune de apărare a Uniunii”, același tratat atenuează considerabil încă din Preambul acest obiectiv statuând că aceasta cel mult „ar putea conduce la o apărare comună”. În al doilea rând, chiar și atunci când se fac referiri la obligația de a acorda asistență unui Stat Membru care a fost victima unei agresiuni armate, sunt impuse aproape simultan rezerve în ceea ce privește necesitatea de a nu altera „caracterul specific al politicii de securitate și apărare a anumitor state membre” și se stabilește că „angajamentele și cooperarea în acest domeniu sunt conforme cu angajamentele asumate în cadrul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, care rămâne pentru statele membre ale acestei organizații fundamentul apărării lor colective și cadrul de punere în aplicare a acesteia.” În al treilea rând, clauza de solidaritate care și-a croit drum pe agenda Statelor Membre în contextul atentatelor de la Madrid din 2004 și face acum obiectul articolului 222, nu are nici ea cum să ofere un fundament solid unei viitoare politici de apărare întrucât este limitată la situația apariției unui atac terorist asupra unui Stat Membru. În aceste condiții, simpla examinare a cadrului general de desfășurare a acțiunilor Uniunii Europene în probleme de securitate și apărare tinde să indice că obiectivele sale nu se pot ridica la înălțimea așteptărilor. Mai mult decât atât este oarecum greu de precizat care sunt aspirațiile Uniunii în acest domeniu. Ceea ce se poate spune însă cu claritate este că Uniunea Europeană nu aspiră, cel puțin deocamdată, să devină o organizație de apărare colectivă în sensul în care își definește NATO existența încă de la crearea sa.
Mergând mai departe cu analiza asupra detaliilor CSDP se poate observa efortul de a sistematiza, cel puțin la un nivel inferior, cooperarea în acest domeniu. Astfel, „cooperarea întărită” este substituită de „cooperarea structurată permanentă”, care, spre deosebire de precursoarea sa, face posibilă adâncirea cooperării în domeniu între un număr neprecizat de membri. Totuși, această aparentă flexibilitate nu poate fi apreciată decât în termeni relativi, de vreme ce participarea se realizează pe o bază permanentă (chiar dacă retragerea este posibilă), conținutul său este fix, iar structurile sale permanente. Drept urmare, ea apare mai degrabă ca o formulă instituțională de natură să permită evitarea eventualelor blocaje politice.
Din punct de vedere instituțional, Tratatul întărește poziția Consiliului în ansamblul decizional, ceea ce înseamnă că activitatea din acest domeniu va continua să rămână marcată de punerea în permanență în balanță a „avantajelor care decurg din creșterea puterii de negociere și a costurilor pe care le incumbă un compromis între interese extrem de divergente”. Cu toate acestea, Tratatul introduce o serie de inovații menite să raționalizeze infrastructura instituțională a Uniunii Europene (o președinție permanentă a Consiliului, un Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate, un Serviciu pentru acțiune externă), dar al căror impact rămâne dificil de evaluat doar din simpla lectură a textului Tratatului, cu atât mai mult cu cât acesta rămâne ambiguu cu privire la definirea noilor raporturi de forțe. De asemenea, se poate remarca implicarea limitată a Comisiei în ansamblul CSDP. Singurele noutăți cu privire la aceasta se referă la încercarea de a sincroniza mai bine impulsurile interguvernamentale provenind de la Consiliu cu cele comunitare venind din partea Comisiei prin crearea poziției de Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate. În schimb, Parlamentul European va trebui consultat regulat și va trebui să se încerce să se țină seama de opiniile acestuia. În plus, capacitatea acestuia de a influența CSDP se va extinde indirect ca urmare a întăririi rolului său în adoptarea bugetului. De asemenea, mai trebuie menționat că deși CSDP își păstrează caracterul interguvernamental, ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a hotărârilor trebuie luate în unanimitate, deciziile pe bază de majoritate calificată reușesc să își croiască drum în acest domeniu extrem de sensibil în privința stabilirii unei formule de cooperare strucuturată permanentă și în cea a recurgerii la resursle bugetare ale Uniunii pentru lansarea unei noi misiuni în acest domeniu politic. Toate aceste decizii adoptate prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, ne determină să afirmăm că dacă la nivel de ansamblu Uniunea nu a fost în măsură să își definească foarte clar misiunea, în interior a încercat, chiar dacă cu rezultate încă incerte, să rezolve unele din problemele cu care s-a confruntat pe parcursul timpului.
Înainte de a discuta inovațiile aduse de Tratatul de la Lisabona în privința capacităților militare și a resurselor, se impune să menționăm că Uniunea Europeană nu suferă de lipsa acestora, ci de incapacitatea de a le unifica de o manieră coerentă. De aceea, încă din 2004 a fost creată Agenția Europeană pentru Apărare cu atribuții speciale în acest domeniu. Tratatul de la Lisabona nu a făcut altceva decât să insereze în cadrul legal al Uniunii Europene și această instituție, al cărei scop, potrivit articolului 45 este acela de a „contribui la identificarea obiectivelor privind capacitățile militare ale statelor membre, a promova armonizarea necesităților operaționale, a coordona programele derulate de statele membre, a susține cercetarea în materie de tehnologie a apărării, a coordona și planifica activitățile de cercetare comune”. Totuși, atâta timp cât Tratatul nu aduce clarificările necesare în privința problemelor cele mai sensibile (insuficiența fondurilor alocate, interoperabilitatea limitată sau fragmentarea pieței europene de apărare), iar Agenția își păstrează un caracter interguvernamental, care o pune în imposibilitatea de a genera interdependențe sau a stimula colaborarea, rămâne dificil de discutat despre un avans în privința capacității Uniunii Europene de a-și îmbunătăți statutul internațional prin rezolvarea acestor probleme. Aceste considerații sunt accentuate și de observația că Tratatul de la Lisabona nu face niciun fel de referiri la crearea unor capacități non-militare, în condițiile în care, așa cum am afirmat deja mai sus, imaginea sa internațională este proeminentă în special ca urmare a recurgerii cu predilecție la acest gen de instrumente.
În concluzie, putem afirma că în ciuda pașilor făcuți în direcția eficientizării politicii de securitate comună, este evident că Tratatul de la Lisabona nu oferă Uniunii Europene cadrul juridic necesar pentru a împinge acest domeniu spre o abordare integrativă. În condițiile lipsei de viziune și a unei conduceri coerente, este greu de presupus că Uniunea Europeană va avea capacitatea ca într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat să ajungă să își definească un mandat clar în probleme de securitate internațională. Această situație nu este de natură să permită Uniunii Europene să își desăvârșească reputația de imparțialitate și de credibilitate pe care a reușit să și-o creeze și să se constituie într-o veritabilă alternativă la leadershipul american în interiorul sau în afara NATO. De partea celaltă, NATO a reușit să se impună ca cea mai de succes organizație de securitate colectivă. Decisive în acest sens au fost garanțiile de securitate care au fost oferite de SUA, dar exact această dominație americană în interiorul organizației a afectat capacitatea sa de a asuma rolul unui broker onest în anumite situații de criză. Principala problemă a NATO este aceea că dacă până la încheierea războiului rece inamicul comun al membrilor săi era Uniunea Sovietică, după aceea dușmanul comun a devenit mai difuz ceea ce impune o nuanțare a mandatului său în probleme de securitate internațională. Până când summitul NATO de la Lisabona va lua în discuție acest nou concept strategic al NATO, putem afirma că doar prin intrarea în vigoare a Tratatului de reformă al Uniunii Europene adoptat la Lisabona în 2007 în relația dintre cele două organizații au intervenit doar modificări aproape imperceptibile.