Securitate Europeana Si Transatlantica

SECURITATE EUROPEANĂ ȘI TRANSATLANTICĂ

I. Informații generale

Date de identificare a cursului

1.2. Condiționări și cunoștințe prerechizite

Înscrierea la acest curs este condiționată de parcurgerea unei forme de studii universitare de nivel licență. Cunoștințele dobândite în domeniul științelor politice, specializarea Studii de securitate la disciplinele Studii de securitate și strategice precum și la NATO și managementul conflictelor internaționale sporesc considerabil accesibilitatea temelor pe care vi le propunem. În totalitatea lor, aceste prerechizite vor fi foarte utile în rezolvarea lucrărilor de evaluare ce încheie fiecare modul și, respectiv în promovarea examenului de evaluare finală.

Descrierea cursului

Cursul Securitate europeană și transatlantică face parte din pachetul de discipline impuse ale specializării Managementul securității în societatea contemporană, nivel master, din cadrul Facultății de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Disciplina continuă familiarizarea masteranzilor cu problematica securității europeane și transatlantice situându-se într-o relație strânsă cu cursurile de Politici și strategii de securitate națională, respectiv cel de Globalizare și securitate internațională parcurse în același an academic. Tematica tuturor acestor discipline menționate mai sus se completează reciproc.

Prin lectura temelor acestui curs dar și a altor lucrări similare reiese faptul că este vorba de formarea priceperilor și abilităților în identificarea, argumentarea și proiectarea unor soluții viabile în promovarea securității și asigurării unui climat de stabilitate la nivel regional și global. Prin urmare, parcurgând această disciplină masteranzii vor conștientiza că cea mai bună înțelegerea și interpretare a evoluției geopolitice și geostrategice este dezvoltarea capacității de analiză critică, sinteză și predicție a dimensiunii securității în spațiul transatlantic. Parcurgerea acestui curs presupune înțelegerea relațiilor de complementaritate ale principalelor organizații internaționale de securitate și dezvoltarea abilităților în realizarea analizelor politico militare;

Deasemenea cursul urmărește formarea și dezvoltarea atitudinii pozitive, responsabile față de pregătirea continuă, cunoașterea și identificarea tendințelor actuale de evoluție a mediului de securitate internațional.

1.4. Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat pe două module de învățare, corespunzător studierii a 12 teme.

Modulul 1 tratează aspecte istorice semnificative în evoluția factorilor de putere, stabilitate și securitate într-un interval delimitat de Conferința de pace de la Paris (1919-1920) și terminarea Războiului Rece (1990). Perioada de referință analizată pe parcursul acestui modul cuprinde în fapt cele mai reprezentative momente în configurarea și modelarea securității la nivel internațional.

Modulul 2 abordează diferite configurații în domeniul securității europene și mondiale din perioada contemporană, abordând rolul, implicațiile și mecanismele utilizate de principalele organizații cu vocație de securitate în spațiul transatlantic.

Nivelul de întelegere și implicit, utilitatea informațiilor pe care le regăsiți în fiecare modul vor fi sensibil optimizate dacă, în timpul parcurgerii suportului de curs, veți consulta sursele bibliografice recomandate. Dealtfel, rezolvarea lucrărilor la sfârșit de modul impune, parcurgerea referințelor obligatorii, menționate la fiecare temă.

1.5. Formatul și tipul activităților implicate de curs

Structurat pe cele două module prezentul suport de curs corespunde celor două perspective de abordare temporală a problematicii securității.

În ceea ce privește activitatea individuală, aceasta o veți gestiona dumneavoastră și se va concretiza în parcurgera tuturor materialelor bibliografice obligatorii, rezolvarea lucrărilor de aferente fiecărui modul, și a proiectului de semestru. Reperele de timp și implicit perioadele în care veți rezolva sarcinile didactice (lucrarea de sinteză aferentă fiecărui modul – corespunzător temelor repartizate și proiectul de semestru) sunt monitorizate de către titularul disciplinei și vor fi comunicate prin intermediul calendarului disciplinei.

Concret parcurgerea și promovarea acestei discipline presupune implicarea masteranzilor în următoarele tipuri de activități:

– ST – seminar în sistem tutorial (6 ore), SF – seminar față în față (6 ore) – activități care se vor desfășura astfel: pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri; prezența la aceste întâlniri este obligatorie; Pe durata celor două întâlniri se vor clarifica unele aspecte teoretice privind tematica studiată și se vor susține prezentări ale unor lucrări întocmite de masteranzi pe baza studiului individual referitor la temele aferente fiecărui modul. Tematica pentru materialele care se vor întocmi și susține vor fi stabilite de către titularul disciplinei și vor fi comunicate prin intermediul calendarului disciplinei. Lucrările întocmite vor fi trimise obligatoriu prin e-mail titularului de curs.

– realizarea unui proiect de semestru cu o temă aleasă de masterand, încadrată în tematica cursului. Tema va fi aprobată de titularul disciplinei și anunțată cu cel puțin 30 de zile înaintea datei de depunere a acesteia respectându-se precizările din calendarul disciplinei.

– forumul de discuții – acesta va fi monitorizat și supervizat de titularul disciplinei, asigurându-se inclusiv consultații, reprezentând un sprijin direct acordat dumneavoastră din partea titularului.

1.6. Materiale bibliografice obligatorii

În suportul de curs, la fiecare temă sunt precizate atât referințele biblografice obligatorii, cât și cele facultative. Sursele bibliografice au fost astfel stabilte încât să ofere posibilitatea adâncirii nivelului de înțelegere, analiză și sinteză a fenomenelor politicii internaționale cu implicații asupra securității la nivel regional și internațional. Lucrările menționate la bibliografia obligatorie se regăsesc și pot fi împrumutate de la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”.

1.7. Materiale și instrumente necesare pentru curs

Optimizarea secvențelor de formare reclamă accesul studenților la următoarele resurse:

– calculator conectat la internet (pentru a primi și accesa materialele informative (suport de curs) și a gestiona termene și sarcini didactice periodice, precum și pentru a putea accesa bazele de date și resursele electronice suplimentare)

– imprimantă (pentru tipărirea materialelor suport, a temelor redactate, a studiilor de caz)

– acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală „Lucian Blaga”)

– acces la echipamente de fotocopiere.

1.8. Calendar al cursului

Pe parcursul semestrului II, în care se studiază disciplina de față, sunt programate 2 întâlniri față în față (consultații) cu toți masteranzii; ele sunt destinate susținerii/prezentării sarcinilor individuale și a soluționării oricăror nelămuriri de conținut din prezentul curs.

Pentru prima întâlnire se recomandă lectura atentă a temelor din primul modul. În cadrul acestei întâlniri vor fi prezentate lucrările întocmite de către masteranzi (lucrarea de sinteză aferentă modulului), corespunzător subiectelor repartizate pentru modul unu; la cea de a doua întâlnire se prezintă lucrările întocmite de către masteranzi (lucrarea de sinteză aferentă modulului), având tema repartizată pentru modul doi, și se realizează o secvență recapitulativă pentru pregătirea examenului final.

De asemenea în cadrul celor două întâlniri masteranzii au posibilitatea de a solicita titularului sprijin pentru rezolvarea proiectului de semestru. Pentru a valorifica maximal timpul alocat celor două întâlniri masteranzii sunt atenționați asupra necesității suplimentării lecturii din suportul de curs cu parcurgerea obligatorie a cel puțin a uneia dintre sursele bibliografice indicate.

Datele celor două întâlniri sunt comunicate prin calendarul sintetic al disciplinei. În același calendar se regăsesc și termenele la care trebuie transmise/depuse lucrările de sinteză aferente fiecărui modul precum și data limită pentru depunerea proiectului de semestru. Acesta va va conține o analiză pe un anumit subiect de actualitate din domeniul securității sau i se vor solicita masterandului să argumenteze previziuni pe o durată bine determinate.

1.9. Politica de evaluare și notare

Evaluarea finală se va realiza pe bază unui examen scris desfășurat în sesiunea de la finele semestrului II. Nota finală se compune din:

a. aprecierea lucrărilor de sinteză la sfârșitul modulului – 50% (5 puncte repartizate astfel 2,5 puncte modulul 1 și 2,5 puncte modulul 2);

c. evaluarea proiectului de semestru 50% ( 5 puncte).

Instrucțiuni suplimentare privind modalitățile de elaborare, redactare, dar și criteriile de notare ale lucrărilor, vă vor fi furnizate de către titularul de curs.

1.10. Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:

– Orice material elaborat de catre masteranzi pe parcursul activităților va face dovada originalității. Masteranzi ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptați la examinarea finală.

– Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancționată prin acordrea notei minime sau, în anumite condiții, prin exmatriculare.

– Rezultatele finale vor fi puse la dispoziția masteranzilor prin afișare pe portalul universității.

– Contestațiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afișarea rezultatelor iar soluționarea lor nu va depăși 48 de ore de la momentul depunerii.

1.11. Studenți cu dizabilități:

Titularul cursului își exprimă disponibilitatea, în limita constrângerilor tehnice și de timp, să adapteze conținutul și metodele de transmitere a informațiilor precum și modalitățile de evaluare (examen oral, examen on line etc) în funcție de tipul dizabilității cursantului. Altfel spus, avem în vedere, ca o prioritate, facilitarea accesului egal al tuturor cursanților la activitățile didactice și de evaluare.

1.12. Strategii de studiu recomandate:

Date fiind caracteristicile învățământului la distanță, se recomandă masteranzilor o planificare foarte riguroasă a secvențelor de studiu individual, coroborată cu secvențe de dialog, mediate de rețeaua net, cu titularul de disciplină. Lectura fiecărui modul și rezolvarea la timp a lucrărilor de evaluare garantează nivele înalte de înțelegere a conținutului tematic și totodată sporesc șansele promovării cu succes a acestei discipline.

II. CURSURI

CURS 1

MUTAȚII GEOPOLITICE ȘI GEOSTRATEGICE ÎN SPAȚIUL TRANSATLANTIC ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Bibliografie

Florin Constantiniu, Între Hitler și Stalin. România și Pactul Ribbentrop-Molotov, București, 1991

C. Botoran, Ion Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983;

Constantin DEGERATU și alții, Strategia militară românească în epoca modernă, Editura Nummus, București, 1999;

Viorica Moisuc, Acte fundamentale ale statutului României, în Probleme de politică externă a României, vol 2, Editura Militară, București, 1971;

Wiston Churchil, Al doilea război mondial, Vol 1, Editura Saeculum I.O., București, 1996;

Ioan Talpeș, Diplomație și apărare (1933-1939), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1998;

A.J.P. Taylor, Originile celui de-al doliea război mondial, Editura Polirom, Iași;

Dmitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, Editura Orizonturi, Editura Lider, București, 1998;

1. Conferința de Pace de la Paris

Sfârșitul primului război mondial a adus cu sine schimbări de importanță majoră în configurația Europei, ce și-au găsit consacrarea în hotărârile Conferinței de pace de la Paris (1919-1920).

Această conferință a început la 18 ianuarie 1919, având drept obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate în urma războiului. Au participat 27 de state, printre care și România. Conferința avea ca scop elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci în plin război civil) și cele învinse în primul Război Mondial.

După aprige controverse, conferința a dus, în final la semnarea tratatelor de pace între:

delegații idealiști, dintre care cel mai însemnat era președintele american Woodrow Wilson, care cu cele 14 puncte programatice prin care înțelegea să concretizeze Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, căuta să asigure o împărțire cât mai echitabilă a câștigurilor și a eforturilor;

delegații realiști, dintre care cel mai însemnat era primul ministru englez Lloyd George care încerca să păstreze în Europa Continentală un echilibru între diferitele state și să le unească împotriva extremismelor, pentru a asigura o pace durabilă, și fără să fie prea sever cu învinșii pentru a le permite o reconstruire economică;

delegații naționaliști, dintre care cel mai însemnat era președintele francez Georges Clemenceau, care înțelegea să dezarmeze cât mai definitiv Germania și să obțină în mod constrângător, cât mai mari despăgubiri de război pentru țara sa.

Tratatele dintre Puterile Aliate și statele învinse au fost semnate după cum urmează:

cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919: extrem de dur din cauza exigențelor Franței, acest tratat (numit de germani „Diktat”) excludea poporul german din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și din acest motiv Senatul SUA a refuzat să-l ratifice;

cu Austria, la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919: acest tratat excludea de asemenea Austriecii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Germania;

cu Bulgaria, la Neuilly, la 27 noiembrie 1919: acest tratat excludea și Bulgarii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Macedonia, atribuită definitiv Serbiei; prin acest tratat, Grecia a primit Tracia iar Serbia, nu numai că păstra Macedonia dar beneficia și de unele rectificări de frontieră. Cu România erau menținute granițele din 1916;

cu Ungaria, la Trianon, la 4 iunie 1920, socotit de maghiari tot un „Diktat”;

cu Imperiul Otoman, la Sevres, la 10 august 1920: acest tratat era atât de defavorabil, încât a provocat în Turcia mișcarea naționalistă condusă de Mustafa Kemal Attaturk, care a condus la prăbușirea imperiului, proclamarea republicii și expulzarea tuturor ortodocșilor din Turcia asiatică, oficializate printr-un nou tratat semnat în 1923 la Lausanne.

S-a hotărât și înființarea unui organism internațional menit să apere pacea și să preîntâmpine izbucnirea unui nou război: Liga Națiunilor, cu sediul la Geneva.

2. Noua situație în Europa după Conferința de Pace de la Paris

Au dispărut patru mari imperii: austro-ungar, otoman, țarist și german. România și Iugoslavia (până în 1929, denumirea a fost Regatul sârbo-croato-sloven) și-au desăvârșit unitatea națională, Polonia s-a refăcut ca stat, s-a creat Cehoslovacia, Finlanda și-a cucerit independența, au apărut statele baltice (Lituania, Estonia, Letonia), iar Germania, Ungaria și Austria, învinse în război, au devenit republici, ultimele două revenind la un statut teritorial conform cu realitățile etnice (hărțile nr. 1 și 2).

Această suită de evenimente a modificat în bună măsură harta politică a Europei, îndeosebi a zonei sale centrale și estice, asigurarea păcii și securității, a statu-quo-ului teritorial în această regiune ridicând probleme deosebite.

Din punct de vedere geopolitic, Europa se prezenta schimbată față de perioada antebelică. În vest, francezii și englezii, învingători în primul război mondial, reprezentau cel mai important centru de putere. Întrucât S.U.A. s-au retras din afacerile europene, Anglia și Franța au rămas garantele ordinii politice instituite de Conferința de pace de la Paris.

Un alt centru tradițional de putere, Germania, pierduse războiul și se confrunta cu o situație foarte dificilă. Cu toate acestea, sentimentul revanșei și al revizuirii tratatelor era foarte larg răspândit și el a devenit principiu de politică de stat chiar în perioada „Republicii de la Weimar”.

În est, imperiul țarist s-a destrămat, puterea fiind preluată de partidul bolșevic, condus de V.I. Lenin. Deși s-a confruntat cu un sângeros război civil (1918-1922), regimul bolșevic a reușit să supraviețuiască și să se consolideze.

Prin aceasta, Europa nu a mai beneficiat de unitatea ideologică și de sistem, fractura realizată, la sfârșitul primei conflagrații mondiale, influențând de o manieră importantă evoluția sa în secolul al XX-lea.

Rusia Sovietică (Uniunea Sovietică din 1922) a lansat chiar de la început teza „revoluției mondiale”, doctrină expansionistă prin care urmărea răsturnarea „vechii lumi” pe întreg mapamondul. În plus, ea nu a participat la Conferința de pace de la Paris și nu a recunoscut niciodată hotărârile acesteia. În toată perioada interbelică, Moscova a dus o politică de revizuire a sistemului politic stabilit în capitala Franței.

Între aceste două centre de putere, care se găseau pe poziții similare, s-au stabilit de la început relații de cooperare pe mai multe planuri, inclusiv militar. Ele s-au materializat în tratatul de la Rappolla (1922), reînnoit în 1926 și 1931. Grație sprijinului sovietic, Germania a putut să eludeze, într-o proporție însemnată, restricțiile militare impuse de Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919). Venirea la putere a partidului nazist în Germania (30 ianuarie 1933) și retorica anticomunistă a acestuia au determinat o răcire a relațiilor dintre Moscova și Berlin. Dar, la finalul perioadei interbelice, prin celebrul pact Ribbentrop-Molotov, Germania și Uniunea Sovietică au revenit la o cooperare foarte strânsă, ce a contribuit nemijlocit la declanșarea celui de-al doilea război mondial.

Între Germania și Uniunea Sovietică se găseau un număr de țări mijlocii și mici a căror situație era diferită. Unele dintre ele se refăcuseră sau se reîntregiseră, motiv pentru care erau foarte interesate în menținerea status-quo-lui politic și teritorial (Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia, Grecia). Altele, învinse în primul război mondial, duceau o politică revizionistă și revanșardă (Ungaria, Bulgaria).

Prin urmare, asigurarea stabilității și securității în Europa centrală și de est a reprezentat una din cele mai importante probleme ale politicii europene din perioada interbelică, rezolvarea ei fiind influențată în mare măsură de raporturile de putere dintre centrii politici din vestul continentului (Anglia, Franța și Germania) și cel din est (Uniunea Sovietică).

Chiar de la debutul perioadei, au ieșit în evidență slăbiciunile Angliei și Franței, între care existau destule contradicții de interese, în asigurarea aplicării prevederilor tratatelor de pace de la Paris, a stabilității politice și militare. Societatea Națiunilor, înființată ca organism mondial având menirea salvgardării păcii, s-a dovedit un club de discuții, steril și ineficient, incapabilă să stăvilească acțiunile revizioniste, manifestate de timpuriu în arena internațională. În consecință, Anglia și Franța au încercat să atragă Germania și Uniunea Sovietică pentru a slăbi colaborarea dintre ele și eventual, a le contrapune.

În primii ani, Parisul și Londra, după rezolvarea episodului Ruhr-ului, ocupat de Franța pentru a forța plata datoriilor de război germane, au adoptat o atitudine mai favorabilă față de această problemă dificilă, ajungându-se la planurile Dawes (1924) și Young (1929), pentru ca la începutul deceniului al patrulea ea să capete o rezolvare definitivă. Concomitent, Uniunea Sovietică a fost recunoscută de o serie de state occidentale, în frunte cu Franța și Anglia.

A urmat tratatul de la Locarno (1 decembrie 1925), care a marcat un punct de cotitură în evoluția relațiilor internaționale dintre cele două războaie. Conform acestuia, Marea Britanie și Italia garantau frontierele dintre Franța, Belgia și Germania. În schimb, Germania era primită în Societatea Națiunilor și recunoștea implicit valabilitatea sistemului politic interbelic. Tratatul de la Locarno a reconciliat Franța și Germania și a adus o anumită relaxare în raporturile dintre marile puteri. Cu toate avantajele obținute, Franța și-a erodat poziția trecând de la statutul de putere garantă la cea de putere garantată. Tratatul de la Locarno a complicat însă situația din Europa centrală, deoarece frontierele răsăritene ale Germaniei nu erau garantate. Locarno a determinat deci constituirea a două tipuri de vecini ai Germaniei – cu frontiere garantate și negarantate. Era un mod de a asigura stabilitatea în vestul continentului, îndreptând viitoarea expansiune germană spre est. Statele mai mici din centrul și estul european s-au simțit direct amenințate, ele fiind profund nemulțumite de tratamentul la care erau supuse. Tratatul de la Locarno a pus sub semnul întrebării veridicitatea angajamentelor puterilor occidentale față de securitatea țărilor din centrul și estul european, care riscau să rămână la discreția Germaniei și Uniunii Sovietice.

Deși au urmat o serie de acțiuni pozitive îndreptate spre consolidarea păcii și stabilității – Pactul Briand-Kellogg (1929), protocolul de la Moscova (1928), deschiderea conferinței dezarmării (1932) – situația din Europa nu s-a îmbunătățit în mod substanțial. Venirea la putere a partidului nazist în Germania (30 ianuarie 1933), a contribuit la înrăutățirea climatului internațional. Germania a părăsit Conferința dezarmării și Societatea Națiunilor și a trecut deschis la o politică de revanșă. În fața acestei situații, Anglia și Franța au adoptat, față de al-III-lea Reich, o politică de conciliere, care a netezit calea spre război. Hitler a obținut egalitatea de înarmare, a introdus serviciul militar obligatoriu (1935) și a ocupat zona demilitarizată renană (7 martie 1936) prin care a anulat pactul de la Locarno. Reacția Franței a fost slabă, ea limitându-se la simple proteste diplomatice în loc să mobilizeze armata și să treacă la acțiune. Slăbiciunea Franței, coroborată cu politica de conciliere a Marii Britanii, au creat mari probleme țărilor din centrul și estul Europei. Mulți oameni politici din aceste țări și în general opinia publică, se întrebau cum va putea Franța să-și onoreze obligațiile pe care și le-a asumat, dacă nu a fost capabilă să-și apere propriile interese. Linia politică promovată de forul de la Geneva de realizare a „securității colective”, la care s-a raliat din motive tactice și Uniunea Sovietică, nu a reușit să asigure un plus de securitate pe continental european. În anii 1936 -1938, avem de-a face cu o “pace semiarmată”, dar și cu continuarea "politicii de conciliere" a marilor democrații occidentale față de al III-lea Reich. După ocuparea Austriei (12 martie 1938), a urmat Conferința de la München (29-30 septembrie 1938), unde Marea Britanie, Franța, Germania și Italia au decis să satisfacă cererile lui Hitler privind “regiunea sudetă” din Cehoslovacia, locuită de germani.

Acordul de la München a reprezentat apogeul politicii de conciliere dusă de marile democrații occidentale și un moment foarte important în drumul spre război. La Conferința de la München, Uniunea Sovietică nu a fost invitată să participe, deși ea avea o serie de obligații față de Cehoslovacia rezultate din pactul de asistență mutuală cu această țară, încheiat în mai 1935. Acest fapt a sporit nemulțumirea Moscovei, care a apreciat hotărârile de la München drept o conspirație a Occidentului față de “primul stat socialist din lume”.

Încurajat, Hitler n-a mai ținut seama de acordul de la München, la mijlocul lunii martie 1939, el dezmembrând statul cehoslovac. Boemia și Moravia au fost încorporate Reich-ului, Slovacia și-a proclamat "independența", sub protecționatul Berlinului, iar Slovacia Subcarpatică a fost ocupată, prin forța armelor, de către Ungaria.

Vara anului 1939 a fost deosebit de tensionată, următoarea țintă a Germaniei devenind Polonia. Cum politica “de conciliere” dusă de Londra și Paris a eșuat, iar contradicțiile anglo-franco-germane s-au adâncit, cele două democrații occidentale au început să privească cu speranță spre Uniunea Sovietică, singura putere care avea capacitatea să se opună eficace expansiunii Germaniei spre est. Tot spre Moscova privea cu insistență și Hitler, deoarece dorea să evite o confruntare pe două fronturi. Din exclusă și îndepărtată de la treburile europene, Uniunea Sovietică a devenit arbitra situației. Stalin a cântărit cele două oferte și a optat pentru cea mai avantajoasă, respectiv, cea venită din partea lui Hitler, care părea să ofere garanții mai serioase pentru scopurile urmărite.

La 23 august 1939, apărut ca un fulger din senin, știrea încheierii pactului Ribbentrop – Molotov a paralizat întreaga opinie publică internațională.

Prin acest acord, cele două mari puteri totalitare și-au delimitat sferele de influență în estul european în spațiul de la Oceanul Înghețat până la Marea Neagră. Țările mai mici din centrul și estul Europei s-au găsit astfel în situația cea mai dificilă cu putință între Moscova și Berlin, fără nicio posibilitate de a primi un ajutor din partea anglo-francezilor.

Consecințele imediate ale acestui acord au fost declanșarea celui de-al doilea război mondial, atacarea si dezmembrarea Poloniei.

Omenirea s-a înfundat într-o nouă conflagrație mondială, mai crâncenă și mai dureroasă, prin pierderile umane și materiale, decât prima. Perioada interbelică s-a dovedit astfel un armistițiu armat, necesar marilor puteri pentru a se putea pregăti mai bine în vederea unei noi confruntări. De astfel, mareșalul francez Ferdinand FOCH, aflând de semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania, a exclamat: „Aceasta nu este o pace, ci un armistițiu pe douăzeci de ani”.

3. Poziția geopolitică a României

Realizarea statului național unitar român și evenimentele internaționale de la sfârșitul primului război mondial au adus importante corective poziției geopolitice a României.

Din punct de vedere strict geografic, statul român, în granițele lui interbelice, era cuprins între 20°30' și 30°30' longitudine estică și 43°15' și 49°02' latitudine nordică, fiind situat într-o zonă temperat-continentală, relativ la jumătatea distanței dintre Ecuator și Polul Nord. Punctul cel mai nordic din Bucovina era pe același grad de latitudine cu Parisul, iar punctul cel mai sudic, Balcicul, pe aceeași paralelă cu Nisa și Marsilia. Teritoriul României se găsește chiar în mijlocul zonei temperate, paralela 45o trecând pe la sud de Carpații Meridionali, deci în centrul regiunii celei mai favorabile dezvoltării social-umane.

De asemenea, România se găsește la distanțe relativ egale (2700-2800 km) față de Oceanul Atlantic, Munții Urali și Oceanul Înghețat, în timp ce Marea Mediterană, aflată la numai 1050 km, influențează clima într-o măsura mult mai restrânsă, datorită masivelor muntoase din sud.

Suprafața teritoriului său era de 295.049 km2, iar populația de 19.535.398 locuitori (1938). Din acest punct de vedere, statul român se plasa în rândul țărilor mijlocii, fiind pe locul zece în ceea ce privește teritoriul și locul al optulea din punctul de vedere al populației pe continental european.

Exprimat în cifre, România deținea 2,52% din teritoriul european și 3,85% din populația Europei. Lungimea totală a frontierelor României era de 3.400,3 km ceea ce revenea 1,2 km de graniță pentru 100 km2. Frontierele naturale (fluviul Dunărea, munți, râuri) măsurau 2.285,9 km, iar cele convenționale 1.114,4 km. România era astfel una din țările cele mai echilibrate sub raportul lungimii granițelor față de suprafața ce o închid, raportul arătat mai sus fiind apreciat de experții militari ca optim, deoarece permitea mobilizarea unor resurse suficiente pentru apărare. Teritoriul național, relativ oval, cu axa mai mare pe direcția est-vest de 650 km, iar axa mică, nord-sud, de 550 km, se apropia de un cerc, forma care, teoretic asigura condiții propice, prin executarea manevrelor, de edificare a unui sistem de apărare puternic.

La acestea se mai adăugau faptul că România poseda unități fizico-geografice ce aveau o valoare strategică – fluviul Dunărea, care constituie frontiera de sud, lanțul Munților Carpați cu trei din grupele sale (Orientali, Meridionali și Occidentali), râul Nistru, ce reprezintă frontiera de est, un segment important al litoralului vest și nord-pontic.

Un studiu geopolitic al unei țări semnifică însă și o analiză aprofundată a vecinilor, deoarece ei pot influența, adeseori decisiv, evoluția istorică. Vecinătatea poate fi simplă, atunci când statele din jur sunt slabe și complicate, când printre vecini se află se află unul sau mai multe state mari. Acesta era și cazul României, deoarece cea mai importantă vecinătate era cea a Uniunii Sovietice, care a preluat politica expansionistă a țărilor. Relațiile româno-sovietice au fost întrerupte unilateral de bolșevici în ianuarie 1918, noua putere declarându-se în stare de război cu statul român și blocând tezaurul românesc depus spre păstrare la Moscova în anii 1916-1917. Cum Rusia sovietică nu a participat la Conferința de pace de la Paris, ea nu a recunoscut Unirea Basarabiei cu România și a căutat prin toate mijloacele să destabilizeze statul român reîntregit. Dinspre fațada estică, România era deci virtual amenințată, râul Nistru fiind nu numai granița dintre două țări, ci și dintre două lumi. Tradiția istorică imensitatea potențialului militar sovietic, ideologic expansionistă a noului regim, ca și măsurile luate de acesta reprezentau cele mai mari pericole pentru statul român.

O altă vecinătate periculoasă era cea ungară. Cercurile politice de la Budapesta, deși au semnat Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), au desfășurat, în toată perioada interbelică, o intensă activitate revizionistă obiectivul principal fiind Transilvania. Deși a fost mai reticentă decât Ungaria, Bulgaria a nutrit și ea certe intenții revizioniste la adresa României, urmărind în special Cadrilaterul și Dobrogea. Cu ceilalți vecini (Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia), România întreținea raporturi amicale, concretizate în alianțe regionale defensive.

Trecerea în revistă a vecinătăților României evidențiază că hotarele țării erau amenințate din trei părți: est, vest si sud, respectiv 53% din ele erau vulnerabile. Această realitate a fost corect percepută de analiștii militari români. Astfel, maiorul Ion Cernăianu scria în 1927: “Vecinii noștrii, de la care am preluat teritoriile ce ni se cuveneau, se obișnuiseră a considera aceste teritorii ca pe o proprietate absolută și definitivă, iar ruperea lor din trupul Rusiei, Bulgariei și Ungariei a fost și este considerată de către acestea, ca o nedreptate flagrantă. Ca urmare, dușmănia lor își găsește resortul esențial în revendicări teritoriale, reunindu-le într-o comunitate de interese. De aceea, trebuie să privim amiciția ruso-ungaro-bulgară ca pe o veritabilă alianță cu caracter agresiv, care ne va lovi fără milă în momentul în care va avea putința de a o face”. De altfel, configurația geografică și teritorială a țării precum și evoluția factorilor de risc au determinat ca Marele Stat Major să împartă teritoriul național în ipotetice teatre de operații sau "fronturi", cum se găsesc în terminologia epocii. Astfel, între Carpații Orientali și Nistru era Frontul de est, între Carpații Meridionali, Dunăre și litoralul românesc (Dobrogea) se găsește Frontul de sud, iar între Carpații Occidentali și frontiera de vest funcționa Frontul de vest. Podișul intracarpatic reprezintă reduitul central al țării, unde se concentra rezerva generală, care putea să intervină pe teatrul cel mai amenințat.

Teatrele de operații, astfel organizate, interziceau și cele trei direcții strategice pe care România putea să fie atacată: est, vest și sud. Posibilitatea unui atac din trei direcții convergente a creat însă României o situație deosebit de grea, cunoscută în literatura de specialitate a epocii sub sintagma „problemul strategic românesc”. Evoluțiile politice și militare puteau să impună atacul împotriva României pe o direcție, pe două sau pe toate trei, succesiv și concomitent, în condiții și forme greu de întrevăzut.

Pivotul strategic al sistemului de apărare al țării 1-a constituit reduitul carpatic, considerat „centrul orografic al apărării naționale". Existența lui în centrul țării era considerată drept un avantaj, deoarece dădea tărie apărării și facilita manevra pe direcții interioare, spre sectoarele de frontieră amenințate. Dezavantajul mare era reprezentat de dificultățile transportului trupelor peste barierele muntoase, datorită dezvoltării insuficiente a infrastructurii specifice (șosele, căi ferate etc.). De asemenea, Frontul de est și Frontul de sud erau regiuni foarte întinse de sute de kilometri, care cereau o mare cantitate de forțe și mijloace pentru realizarea unei apărări eficiente. Soluționarea "problemului strategic românesc” era îngreunată și de faptul că poziția geopolitică a României era, în continuare, deosebit de precară, țara noastră fiind situată în „cordonul sanitar” din Europa centrală și de sud-est, la periferia atât a lumii occidentale, cât și a celei ce se autointitula „comunistă”. Prin urmare, securitatea era dependentă atât de forța sa de ripostă, cât mai ales de valoarea și rapiditatea ajutorului francez și, eventual, englez. În lipsa acestuia, România era obligată să-și conceapă apărarea prin forțe proprii, prin utilizarea cât mai eficientă a întregului său potențial.

4. Concepția strategică a statului român pentru apărarea suveranității, independenței, unității și integrității sale teritoriale

Evoluția situației internaționale, în condițiile arătate României, au determinat ca forurile ca decizie politică și militară să realizeze un sistem de alianțe externe și să beneficieze de un sprijin cât mai consistent din partea marilor puteri garante. Să considerăm, de asemenea, că pentru apărarea valorilor supreme ale țării, Alianțele politice și militare trebuiau dublate și de o capacitate defensivă cât mai ridicată, idee pentru care au militat clasa politică și mediile militare românești. Au fost însă și voci care au atras atenția că sprijinirea exclusiv pe alianțe, pe factorul extern este contraproductivă pentru interesele naționale ale țării.

Astfel, maiorul Constantin Sandovici cerea ca alianțele „să fie considerate în calculele noastre, totdeauna, ca o împrejurare favorabilă ca un soare norocos, care nu răsare întotdeauna”. După opinia unui alt ofițer, alianțele „pot fi trecătoare, ceea ce poate și trebuie să fie sigur și permanent este partea noastră proprie”.

Cu toate acestea, cercurile guvernamentale au considerat alianțele o condiție sine-qua-non pentru apărarea țării.

5. Alianțele militare din perioada interbelică

Imediat după terminarea primului război mondial, în condițiile manifestării unor certe tendințe revizioniste, România a trecut la construirea unui sistem de alianțe politico-militare care să contribuie la păstrarea status-quo-ului teritorial în regiunea centrală și de sud-est a Europei. Take Ionescu, ministru de externe în guvernul condus de generalul Alexandru Averescu (1920-1921) a încercat să realizeze o alianță a țărilor aflate în "cordonul sanitar", dintre Marea Baltică și Marea Neagră așa numita „alianță în cinci”, care să cuprindă România, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia și Grecia. O asemenea alianță ar fi constituit o barieră antirevizionistă împotriva atât a Rusiei Sovietice, cât și a Germaniei. Ideea cu multiple semnificații politice și strategice nu s-a putut materializa datorită contradicțiilor dintre Polonia și Cehoslovacia.

Prin urmare, România a fost nevoită să regândească sistemul său de alianțe încheind tratate cu fiecare din aceste țări. Astfel, la 3 martie 1921, s-a parafat "Convenția de alianțe defensive dintre Republica Poloniei și Regatul României", care prevedea ca cele două țări să se ajute reciproc, în cadrul unei agresiuni neprovocate venite dinspre est. Alianța româno-polonă, reînnoită în 1922, 1926 și 1931, a avut un rol foarte important în concepția de apărare a țării deoarece ea avea în vedere descurajarea unei agresiuni venită din partea celui mai important adversar al României – Uniunea Sovietică. Alianța a funcționat în bune condiții până în anul 1932, apoi, în condițiile îmbunătățirii relațiilor româno-sovietice, ea a traversat momente de criză. După înlăturarea lui Nicolae Titulescu, din funcția de ministru de externe (29 august 1936), relațiile cu Polonia s-au îmbunătățit, dar conducerea de la Varșovia a refuzat introducerea prevederii "erga omnes" în cadrul tratatului bilateral.

Forțele destinate apărării comune sunt arătate în tabelul de mai jos:

În anii 1920-1921, ca reacție nemijlocită la proiectul Confederației danubiene prin care se dorea refacerea imperiului dualist austro-ungar, România, Iugoslavia și Cehoslovacia au constituit o alianță regională defensivă, cunoscută sub numele de Mica Înțelegere sau Mica Antantă. Ea își propunea să mențină statu-quo-ul teritorial în centrul Europei, descurajând intențiile revizionist-agresive ale Ungariei. Mica Înțelegere a reprezentat cea mai închegată alianță a României, pactul de reorganizare, adoptat în februarie 1933, transformând-o într-o organizație închegată, capabilă să reacționeze de o manieră unitară în raporturile internaționale.

În sfârșit, după o intensă activitate, la 9 februarie 1934, s-au pus bazele Înțelegerii Balcanice în componența căreia au intrat România, Iugoslavia, Grecia și Turcia . Obiectivul noii organizații era acela de a asigura stabilitatea în regiunea Balcanilor, ea fiind deschisă adeziunii oricărei alte țări din această zonă. Toate aceste alianțe politice au fost dublate de convenții militare si multilaterale în care marile state majore ale țărilor participante au stabilit diverse variante de acțiune, proiecte de operații, precum și cuantumul forțelor puse la dispoziție de fiecare factor.

Un rol important în strategia apărării a României l-a avut și sprijinul ce putea veni din partea marilor puteri garante, în special a Franței care avea, la rândul său, mari interese în zona centrală a Europei. Parisul a dorit să facă din Mica Înțelegere un baraj în calea expansiunii spre răsărit a Germaniei și Italiei. După concepția guvernului francez, Cehoslovaciei îi era necesară libertatea de acțiune pentru a se putea concentra împotriva Germaniei. Ori, aceasta putea fi obținută prin anihilarea Ungariei de care Iugoslavia și România. În același timp, Franța, pentru a-și păstra libertatea de acțiune și a nu fi implicată într-un război din cauza unei țări mai mici din centrul și estul Europei, a evitat să ia angajamente ferme față de aceasta. Un exemplu concludent este tratatul dintre România și Franța, semnat la 10 iunie 1926, care după expresia lui Nicolae Titulescu nu era „altceva decât o repetare a obligațiunilor din Pactul Societății Națiunilor”.

Sesizând acest aspect, generalul Ion Antonescu, ce asigura funcția de șef al Marelui Stat Major român aprecia, în 1934, într-o convorbire cu generalul francez Perin, că „în cazul unei agresiuni a Germaniei contra Cehoslovaciei, Mica Înțelegere nu are forța necesară de a opri această agresiune, iar Ungaria si Bulgaria vor avea toate beneficiile din această situație”.

Alianțele politice și militare reprezentau un sistem articulat care, după unii oameni politici și militari, răspundeau integral nevoilor de securitate ale României. Pe toate direcțiile strategice amenințate, statul român putea opune o alianță. O agresiune dinspre est, din partea Uniunii Sovietice, determina intrarea în acțiune a înțelegerii cu Polonia, un atac din vest implica cu necesitate ajutorul Micii Înțelegeri, iar unul din sud, cel al Înțelegerii Balcanice. O asemenea situație, ce părea perfectă pe hârtie și care a funcționat circa un deceniu și jumătate, a indus o stare de suficiență și mulțumire în cercurile conducătoare, care au apreciat că este exclusă varianta apărării prin forțe proprii a României.

O analiză atentă a alianțelor relevă faptul ca ele au avut slăbiciuni de fond și că încrederea în viabilitatea lor a fost exagerată. Cel mai mare pericol pentru România era Uniunea Sovietică. Împotriva unei agresiuni din est opuneam doar alianța cu Polonia, celelalte două neavând niciun rol. Nici Cehoslovacia și nici Iugoslavia nu și-au luat nici un angajament pentru cazul în care România s-ar fi aflat în război cu Uniunea Sovietică. Probabilitatea ca cele două partenere din Mica Înțelegere să neutralizeze Ungaria în cazul unui conflict nu era totuși prea mare, având în vedere bunele relații dintre Praga și Moscova, cât și presiunile exercitate de Germania și Italia asupra partenerilor noștri, Cehoslovacia și Iugoslavia.

În altă ordine de idei, posibilitatea unui război româno-ungar nu era prea mare, raportul de forțe fiindu-ne favorabil. Dar Ungaria devenea cu adevărat primejdioasă atunci când își asigura sprijinul Germaniei și Italiei. Cu aceste două țări, România nu avea dispute, în schimb Cehoslovacia și Iugoslavia constituiau o țintă importantă a politicii revanșarde germane și italiene. Ori, prin angajamentele Micii Înțelegeri intram în relații de inamiciție cu aceste două mari puteri, fără a obține nici o garanție fermă împotriva Uniunii Sovietice. La fel stăteau lucrurile și în ceea ce privește Înțelegerea Balcanică, Iugoslavia și Grecia fiind amenințate de Italia, iar Turcia nedorind, sub nicio formă, un conflict cu vecina sa Uniunea Sovietică, din cauza României.

Alianțele militare românești au jucat deci un rol important în strategia apărării țării, ele funcționând satisfăcător atât timp cât s-au păstrat condițiile care le-au generat. Schimbarea raportului de forțe internațional la sfârșitul perioadei interbelice a determinat dezagregarea lor, iar România s-a văzut confruntată cu situația cea mai grea cu putință – izolarea completă din punct de vedere politico-militar.

6. Evoluții ale gândirii strategice pe plan internațional

Evoluția situația internaționale și raportul de forțe au impus României o politică ce a urmărit în exclusivitate pacea și stabilitatea Europei, păstrarea status-quo-ului teritorial. În același scop, atât forurile diriguitoare, cât și gândirea militară românească au urmărit cu atenție evoluția concepțiilor strategice pe plan internațional, în scopul de a evidenția tendințele și orientările majore din acest domeniu. Fenomenul ca atare prezintă o mare importanță pentru teoreticienii militari români și pentru conducerea superioară a statului, deoarece, față de evoluția opțiunilor strategice pe plan internațional, trebuiau adoptate strategii adecvate pe plan intern. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în procesul adoptării unor opțiuni pe plan strategic, au apărut elemente noi, inedite, ca:

gruparea pe aceeași platformă politică a unui număr de state nemulțumite de noua situație creată prin tratatele de la Versailles;

incapacitatea învingătorilor din primul război mondial, de a realiza un sistem de securitate colectivă;

punerea la baza politicii interne și externe, a unor state, a ideologiei statului totalitar, cu variantele comunist sau fascist;

pe baza ideologiei totalitariste, au fost elaborate principiile războiului total de nimicire a adversarului și desființarea lui ca națiune și stat;

alegerea celor mai potrivite mijloace materiale și spirituale pentru atingerea scopului strategiei militare, a războiului în general;

ofensiva strategică era considerată ca unica formă de obținere a deciziei într-un război, concept îmbrățișat de statele totalitare.

Gruparea pe aceeași platformă politică a unui număr de state, atât învingătoare (Italia, Japonia), cât și învinse în primul război mondial (Germania, Ungaria, Bulgaria, Rusia sovietică), a însemnat edificarea politicii de revanșă și de revizuire a sistemului instituit prin tratatele de la Versailles.

Esența platformei politice a acestor state nu putea fi decât războiul, celelalte căi (tratativele, arbitrajele, etc.) fiind considerate cu totul secundare. Îmbrățișând calea luptei armate pentru realizarea binomului revanșă-revizuire, aceste state au trecut la înarmări masive și la militarizarea fără precedent a tuturor structurilor și infrastructurilor statului, a societății în general. Militarismul a fost dublat de ideologia fascistă în Italia, național-socialistă în Germania și comunistă în Rusia sovietică.

Cum au influențat platforma politică și ideologia statelor totalitare strategia militară? Răspunsul este simplu: au direcționat opțiunile strategiei militare în toate sferele preocupărilor sale. Câteva exemple sunt edificatoare. Astfel, în ceea ce privește fizionomia viitorului război sub aspectul luptei armate, statele menționate preconizau: război de mare amploare, la scară mondială, de lungă durată, crâncen – strategia sovietică; război fulger (blitzkrieg) realizat cu mijloace tehnice moderne – blindate, aviație, desant aerian – strategia germană. Deși diferite, cele două strategii erau identice în ceea ce privește adversarul probabil într-un viitor război: noile state apărute după primul război mondial sau cele care și-au realizat integritatea teritorială, din ultima categorie făcând parte și România. Evident că erau vizate și marile democrații occidentale – Anglia, Franța, S.U.A., pe care Germania trebuia să le “salveze” de democrația parlamentară, de libertățile legiferate și să le aducă la „ordinea” instituită de naziști în Germania. Nu mai puțin “interesată” s-a dovedit Uniunea Sovietică de a se răfui cu statele de la frontiera sa de vest: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia și România, pe care nu a ezitat să le eticheteze „creații ale imperialiștilor”. Democrațiilor occidentale, Moscova le opunea, „revoluția mondială”, pregătită de Comintern, și pe care viitorul război trebuia să o extindă la scara întregii Europe și a lumii.

Așadar, statele totalitare din Europa (Germania, Italia, U.R.S.S., Ungaria și Bulgaria) și-au propus să-și atingă scopurile strategice prin război, ca formă principală de acțiune ofensivă și pregătind mijloacele materiale pentru a-i asigura succesul: armate de masă, mijloace tehnice (blindate, aviație, marină) și armament de ultimă generație, militarizarea întregii societăți, iar ca suport moral îmbrățișarea ideologiilor fasciste (nazistă în varianta germană) și comunistă (bolșevică în varianta rusească).

Dacă acestea au fost opțiunile statelor totalitare, în domeniul strategiei militare, care au fost opțiunile în domeniu ale statelor democratice din Europa? State ca: Anglia, Franța, Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia, Suedia, Elveția, cu regimuri democratice solide nu aveau niciun interes, în politica lor externă, să recurgă la război ca mijloc de a-și atinge anumite scopuri. Excepție făceau acele țări, în primul rând Anglia și Franța, care erau confruntate cu unele mișcări de emancipare a supușilor din vastele imperii coloniale pe care le dețineau. În esență, însă, aceste state au adoptat o strategie defensivă, menținând sau dezvoltând acele structuri militare care răspundeau dezideratului – politica conciliantă cu statele totalitare, sistem de alianțe militare cu scop de a descuraja eventualii agresori. Aceste state au trebuit să facă față curselor înarmărilor lansată de statele totalitare, fiind obligate spre sfârșitul perioadei, când agresiunile s-au întețit, să treacă la o cursă „contra cronometru” pentru a depăși handicapul în înzestrarea cu armament și tehnică de luptă moderne.

Astfel stând lucrurile, în linii mari, cu strategia principalelor state europene, aflate în cele două grupări opuse, se impunea ca statul român să ia în considerare toate opțiunile strategice ale ambelor grupări de state pentru a-și elabora o strategie corespunzătoare situației sale, atât ca obiect al unei posibile agresiuni, cât și ca aliat în cadrul unor alianțe defensive. În acest context, atenția s-a îndreptat spre strategia și doctrina militară a Franței, care au fost luate ca model de multe state, legate, sub o formă sau alta, de această mare putere. La noi, au apărut puncte de vedere pro și contra, privind adoptarea fără rezerve a strategiei și doctrinei militare franceze, dar și păreri nuanțate privind adaptarea la condițiile României a unor elemente cu caracter general, valabile pentru orice stat.

Astfel, teoreticienii militari români au acceptat aproape la unison definiția dată strategiei de teoreticianul militar francez F.Culmann, care arăta că: „Strategia este aria generalisimului și a generalilor comandanți – en chef – pe fiecare teatru de operațiuni. Ea este sub dependința acțiunilor diplomatice, a acțiunii economice și a rezultatelor investigațiilor științifice”.

De asemenea, într-un „apel” al revistei "Romania Militară", din anul 1927, se arăta: „Revista Romania Militară, pe lângă rolul său de a răspândi cunoștințele militare generale, are și pe acela, ca prin publicațiile sale să lămurească și să răspândească în corpul ofițeresc doctrina admisă oficial în armata noastră, adică doctrina armatei franceze exprimată în Regulamentul Marilor Unități și anexele lui.

În adevăr, regulamentul menționat a fost tradus ad litteram din limba franceză. Revista îndemna că, „ar fi oportun și necesar a se face un pas mai departe, căutând a verifica dacă principiile doctrinei franceze se adaptează toate sau în parte la situațiile speciale ale armatei noastre”. S-au făcut traduceri din lucrările marilor comandanți ai armatei germane din primul război mondial: Ludendorf, Falkenheim, lucrarea teoreticianului militar italian generalul Etore Bastico – „Evoluția artei războiului”. Un loc aparte 1-a ocupat, în lucrarea „Elemente de strategie”, doctrina militari sovietică.

Prin urmare, teoreticienilor militari români din perioada interbelică nu le-au „scăpat” orientările pe planul strategiei și doctrinei militare a statelor aflate în cele două grupări amintite, iar majoritatea dintre ei au pledat pentru prelucrarea cu discernământ a unor elemente străine, îndeosebi cele de doctrina militară, fapt ce nu putea să aibă decât efecte pozitive asupra strategiei militare a României interbelice. Se pare, însă, că orientarea ostentativă a unora spre strategia și doctrina militară franceză, la începutul perioadei, a frânat demersurile pentru elaborarea concepției strategiei de apărare a țării cu luarea în considerație a posibilităților proprii.

Concluzii

Sfârșitul primului război mondial a adus schimbări de importante în configurația Europei, a modificat în bună măsură harta politică a Europei,

-în vest, francezii și englezii, învingători în primul război mondial, reprezentau cel mai important centru de putere. Întrucât S.U.A. s-au retras din afacerile europene, Anglia și Franța au rămas garantele ordinii politice instituite de Conferința de pace de la Paris.

– în est, imperiul țarist s-a destrămat, puterea fiind preluată de bolșevici

Asigurarea păcii și securității, a statu-quo-ului teritorial în Europa a ridicat probleme deosebite, fiind influențată în mare măsură de raporturile de putere dintre centrii politici din vestul continentului (Anglia, Franța și Germania) și cel din est (Uniunea Sovietică).

CURS 2

ECHILIBRE ȘI DEZECHILIBRE ÎN SECURITATEA EUROPEANĂ

ÎN PERIOADA 1939-1945

Bibliografie

Florin, Constantiniu, De la Războiul fierbinte la războiul rece, București, Editura Corint, 1998

Florin Constantiniu, Doi ori doi fac șaisprezece, București, 1997,

Wiston Churchil, Al doilea război mondial, Vol 1, Editura Saeculum I.O., București, 1996;

Introducere

Cei șase ani, 1939-1945, ai dramaticei și sângeroasei încleștări care a devastat planeta noastră au generat alți cincizeci de aprige controverse istoriografice, în care inaccesibilitatea și lacunele surselor, opiniile partizane, denaturările voite și speculațiile de istorie contrafactuală – care găsesc în istoria militară un teritoriu de elecție – s-au asociat pentru a face obscure aspecte și momente fundamentale ale marii conflagrații.

Oricât ar părea de paradoxal, dar cel de al doilea război mondial – evenimentul istoric despre care s-a păstrat cea mai mare cantitate de informație pentru că amploarea, fără precedent, a conflictului reclamă o investigație multilaterală a izvoarelor, o cercetare pe numeroase planuri, pe scurt, o anchetă de proporții pe care istoriografia nu a cunoscut-o încă.

1. Etapele războiului

Între aceste foarte multe probleme litigioase, periodizarea războiului ocupă un loc singular. În chip evident, ea apare drept o problemă derivată, a cărei soluționare depinde de stadiul însuși al investigației: înainte de a putea fixa însemnătatea unui eveniment, el trebuie să fie bine cunoscut. Caracterul convențional al oricărei periodizări este evident pentru oricine, dar deopotrivă de evidentă este și necesitatea fixării marilor etape ale războiului cu trăsăturile lor distinctive, fără de care istoria marelui conflict apare ca o succesiune confuză de bătălii și negocieri diplomatice.

Punctele de vedere exprimate în legătură cu momentele care constituie și pietre de hotar în desfășurarea evenimentelor au variat, firește, în funcție de progresul cunoașterii faptelor înseși. În general, s-a admis că bătăliile de la Stalingrad, El-Alamein și Midway, încheiate toate cu victoria Aliaților, marchează punctul de cotitură al războiului, anul următor, 1943, aducând desăvârșirea acestei cotituri. Astfel, pentru germanul Andreas Hillgruber, bătăliile de la Stalingrad și El-Alamein, debarcarea anglo-americanilor în Africa de Nord franceză și eșecul războiului submarin german constituie lanțul de evenimente care, în perioada octombrie/noiembrie 1942 mai 1943, au adus cotitura în desfășurarea războiului. Compatriotul său W. Hubatsch vede în 1943 anul culminant al războiului. Foarte cunoscutul istoric militar britanic B. H. Liddel-Hart stabilește trei faze în desfășurarea războiului: prima, până la căderea Franței, a doua, până la eșecurile germane și japoneze din 1942 (Stalingrad, El-Alamein, Oceanul Pacific), ultima, până la terminarea războiului, subliniind că, în această din urmă perioadă, nu există un punct de cotitură. Henri Michel, în sinteza sa consacrată războiului, împarte conflictul în două mari perioade: succesele Axei (1939-1942), victoria aliaților (1943-1945), dar admite și existența unei faze, la începutul lui 1943, în care „războiul pare a ezita să-și aleagă drumul", adică un interval de echilibru. În istoriografia sovietică, periodizarea celui de-al doilea război mondial a făcut obiectul unor vii discuții, mai ales cu prilejul editării marilor sinteze consacrate conflagrației sau ,Marelui Război de Apărare a Patriei" din anii 1941-1945. Dezbaterile, în cursul cărora s-au formulat și puncte de vedere de cel mai mare interes, au fost însă apăsate de apriorism, dogmatism și politizare. Istoriografia sovietică a subliniat statornic rolul decisiv al frontului de est în înfrângerea Germaniei și al bătăliilor de la Moscova, Stalingrad și Kursk pentru conturarea și apoi desăvârșirea cotiturii în desfășurarea războiului.

Periodizarea celui de al doilea război mondial trebuie să pornească de la constatarea că marea conflagrație din anii 1939-1945 a fost un război total, care a afectat, toate componentele securității politică, militară, economică, societală, socială, etc. Firește că principalele criterii de periodizare rămân cel militar și cel politic, dar planurile economic și psihologic nu trebuie pierdute nici un moment vedere.

Dialectica desfășurării războiului – și cu atât mai mult a războiului modern – reclamă luarea în considerație a unei multitudini de factori, a căror pondere „istorică” variază în condițiile de loc și timp. Pentru a desprinde momentele decisive ale războiului, trebuie, așadar, abandonat inventarul unor criterii rigide și folosită o schemă suplă, adaptată realităților dinamice ale conflictului, care să pună în lumină caracterul unitar din punct de vedere politic și strategic al diverselor perioade și să evidențieze în cadrul lor acele momente care au avut consecințe decisive asupra desfășurării războiului.

În acest context, încercăm o periodizare a celui de al doilea război mondial. Într-o astfel de delimitare, datele alese au mai mult o valoare simbolică, pentru că oricine va înțelege că nu o zi poate schimba soarta armelor într-un război ca cel din anii 1939-1945.

1.1 Invadarea Poloniei

Prima perioada propusă face referire la perioada cuprinsă între 1 septembrie 1939 (invadarea Poloniei) și lunile aprilie-mai 1942, când ia sfârșit bătălia Moscovei (20 aprilie), mai exact faza de ofensivă a Armatei Roșii, iar în Oceanul Pacific, bătălia din Marea Coralilor (4-8 mai), încheiată nedecis, marchează apogeul ofensivei japoneze. Această perioadă am denumi-o drept perioada Blitzkrieg-ului, în cele două variante ale sale: germană și japoneză. Este perioada succeselor rapide ale puterilor Axei, care adoptă formula războiului-fulger, singura în măsură să le poată asigura victoria, în condițiile penuriei de resurse naturale necesare asigurării arsenalului lor (Liddell-Hart enumeră nu mai puțin de 20 materii prime de importanță vitală pentru economia de război de care puterile Axei nu dispuneau în cantitățile necesare.

Din toamna lui '39 până în iarna lui '41, teatrele de război din Europa au înregistrat triumful deplin al Blitzkrieg-ului, acest copil al gândirii militare britanice, abandonat de părinți și adoptat de germani. Pe plan militar, este perioada când binomul tanc-avion domină câmpul de luptă, asigurând reușita succesivă a diverselor blindate și avioane, prin care sunt rând pe rând ocupate Polonia, Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Franta, Iugoslavia, Grecia și o însemnată parte a teritoriilor europene ale Uniunii Sovietice. Este un război dus de germani cu tancuri și avioane mijlocii: astfel, menționăm tancurile P. III, 21,5 t, tun de 37 mm sau 50 mm, mai târziu de 75 mm, blindaj 50/30 mm, și P. IV, de 20-22 t, tun de 37 mm, mai târziu de 75 mm, blindaj 30/15 nun; avioanele utilizate au fost avionul de asalt Junkers Ju 87 (viteza 390 km/h, încărcătură de bombe 500, mai târziu 1000 kg) și bombardierele Heinkel He 111 (310 km/h, 2000 kg) și Junkers Ju 88 (480 km/h, 2000 kg). Succesul lor nu se datorește, așadar, unei superiorități tehnice și numerice, ci concepției lor de întrebuințare, rapidității de mișcare și legăturile radio asigurate.

În cuprinsul acestei perioade de semnificative victorii militare care caracterizează Blitzkrieg-ul, există însă un hotar, ce o subîmparte în alte două perioade: lunile mai-iulie 1940.

În cursul lor se petrec două evenimente care au urmări capitale asupra desfășurării războiului. Cel dintâi este faimosul Halt-Befehl (ordinul de oprire) al lui Hitler de la 24 mai 1940, care salvează, la Dunkerque, corpul expediționar britanic, amenințat să fie strivit sub șenilele blindatelor germane.

În istoriografia celui de al doilea război mondial, discuțiile asupra motivelor care 1-au determinat pe Hitler să emită acest ordin sunt departe de a fi încheiate. Dorința de a cruța Anglia de o înfrângere umilitoare, care să o împingă la o rezistență ,,a outrance" și a crea, astfel, condițiile favorabile negocierilor de pace, păstrarea blindatelor pentru a doua fază a bătăliei Franței, teama de terenurile mlăștinoase ale Flandrei, sfatul lui Goring de a lăsa distrugerea anglo-francezilor pe seama Luftwaffe, creația regimului nazist, temerile față de un contraatac, sporite de contraatacul britanic de la Arras din 21 mai, în sfârșit, hotărârea luată de Hitler de a ataca URSS, decizie care reclamă economisirea unui cât mai mare număr de blindate, sunt explicațiile date acestei conduite curioase.

Indiferent însă de considerentele care au dictat faimosul ordin de la 24 mai 1940, este incontestabil că el reprezintă prima mare greșeală strategică a lui Hitler. Ea va permite Marii Britanii să păstreze nucleul unei armate terestre, care va face imposibilă cucerirea Angliei, în absența unei flote puternice și a controlului german asupra spațiului aerian britanic.

1.2 Planul „Barbarossa”

Al doilea eveniment important al acestor luni este hotărârea lui Hitler de a ataca URSS. În imposibilitate de a stabili data precisă a acestei decizii – până în prezent, 2 iunie pare a fi cea mai timpurie manifestare a intenției lui Hitler de a ataca URSS (e vorba de convorbirea dintre Fuhrer și von Rundstedt, relatată de generalul von Sodenstern) – trebuie să subliniem totuși că sâmburele original al planului „Barbarossa” este anterior eșecului operațiunii „Leul de mare” (planul de debarcare în Anglia). Fără a relua aici discuția – care merită o cercetare specială – a raportului dintre „Barbarossa” și „See Lion” („Leul de Mare”) – trebuie amintit că, din vara anului ’40 Hitler a fost absorbit de pregătirile atacului împotriva URSS, pe care un moment îl crezuse posibil chiar la sfârșitul verii lui 1940. Toate acțiunile sale au fost subordonate acestui țel, prin atingerea căruia el credea că va putea realiza mai multe obiective: distrugerea URSS, eliminarea singurului aliat posibil al Angliei de pe continent, a cărui existență explica – în concepția lui Hitler – dârzenia rezistenței britanice, și după înfrângerea URSS, posibilitatea unei dezvoltări rapide a aviației și flotei. (ca urmare a reducerii forțelor terestre) necesare îngenuncherii Angliei, dacă ea ar mai fi manifestat veleități de a continua războiul.

Bătălia Moscovei (30 septembrie 1941-20 aprilie 1942) a marcat falimentul Blitzkrieg-ului. Asupra acestui moment există o literatură bogată. Mai puțin au fost urmărite însă consecințele acestei bătălii sub aspectul economiei de război a Reich-ului. Eșecul din fața Moscovei înseamnă nu numai o bătălie pierdută, ci pierderea unui tip de război, acel al războiului-fulger. După Moscova, Germania a fost constrânsă să-și reorganizeze industria în vederea unui război de uzură pentru care nu era deloc pregătită. Ceea ce s-a numit “miracolul Speer” nu este altceva decât această reorganizare începută prim ordinul lui Hitler din 10 ianuarie 1942. Într-un memorandum, generalul Hannecken scria că , Blitzkrieg-ul s-a terminat". A. S. Milward, căruia îi datorăm cea mai substanțială contribuție privind economia de război germană, constata că ,studiul mașinii administrative a economiei de război germane confirmă părerea că eșecul primei campanii din Rusia, mai degrabă decât catastrofa de la Stalingrad, este aceea care a făcut ca Hitler să abandoneze Blitzkrieg-ul.

Bătălia Moscovei, care înseamnă falimentul războiului-fulger, aduce cu sine instaurarea unui echilibru strategic, care va dura până la bătălia de la Kursk.

În cuprinsul acestei perioade, Stalingradul desparte faza preponderenței germane de cea a preponderenței sovietice. În cea dintâi, Wehrmacht-ul nu mai este în măsură să lanseze atacul – spre deosebire de vara anterioară – pe trei direcții strategice, ci doar pe una singură – sud – a cărei forță de șoc a fost slăbită prin scindarea direcției de atac spre Stalingrad și spre Caucaz. Înfrângerea de la Stalingrad a avut o mare însemnătate din punct de vedere politic și psihologic, dar ea nu pare a mai fi, în lumina noilor cercetări, acel „punct de cotitură” în desfășurarea războiului despre care s-a vorbit: Moscova, înaintea ei și Kursk-ul, după ea, sunt, momentele decisive ale războiului din est și – ținând seama că frontul sovieto-german a fost principalul front al războiului. Se cuvine amintit faptul că, după Stalingrad, Wehrmacht-ul a fost totuși capabil să se redreseze și să declanșeze o contraofensivă la capătul căreia, după un adevărat ,carusel strategic" – atacul german din zone Novomoskovsk-Pavlograd-Lozovaia – au fost recucerite orașele Harkov și Belgorod (14 și 21 martie 1943). Firește că, din punct de vedere politic si psihologic, catastrofa de la Stalingrad (pentru prima dată un feldmareșal german era luat în captivitate) a avut un răsunet uriaș și a fost mult mai spectaculoasă decât înfrângerea de la Moscova. În perspectiva desfășurării războiului, în însemnătate, Stalingradul poate trece înaintea Moscovei. Bătălia Moscovei a pus capăt unui tip de război – Blitzkrieg-ul – ceea ce a adus modificarea fundamentală a strategiei și economiei de război germane, în timp ce Stalingradul a reprezentat un șoc mai mult psihologic, dar cu un impact militar mai modest decât Moscova.

2. Războiul terestru, aerian și naval

Anul 1943 aduce cotitura atât pe toate planurile războiului – terestru, aerian și naval -cât și în sfera politicului, în beneficiul Aliaților (URSS, SUA, Marea Britanie).

2.1. Acțiunile militare terestre

Marea bătălie de la Kursk – care cuprinde trei operații: atacul german (5-23 iulie) și contraofensiva Armatei Roșii, realizată în cadrul operațiilor Orel (12 iulie-18 august și Belgorod-Harkov (3-23 august) – a depășit, prin efectivele angajate, bătăliile de la Moscova și Stalingrad. Ea a marcat trecerea definitivă a inițiativei strategice în mâinile comandamentului sovietic și falimentul strategiei ofensive germane. Bătălia de la Kursk a pus capăt definitiv forței de șoc a blindatelor germane, care, după criza din anul 1942 (numirea generalului Heinz Guderian, la 28 februarie 1943, ca inspector general al forțelor blindate se înscria în încercarea de a soluționa această criză), înregistraseră serioase îmbunătățiri prin introducerea tipurilor “Tigru" și “Pantera". Sub unghiul războiului aerian, bătălia de la Kursk – la care au participat, de ambele părți, 5000 de aparate – a trecut pentru prima oară și definitiv superioritatea strategică de partea sovietică în bătăliile de la Moscova și Stalingrad, aviația sovietică deținuse numai o superioritate operativă. Așadar, blindatele și aviația, binomul pe care se rezemase forța Wehrmacht-ului, și-au pierdut capacitatea lor strategică și operativă. Bătălia de la Kursk a pus capăt, totodată, opiniei larg răspândite că vara este anotimpul succeselor germane. S-a vădit atunci că, indiferent de condițiile de timp, Wehrmacht-ul nu mai era capabil de a desfășura, ca în verile 1941 si 1942, ofensive încununate de succes.

2.2. Acțiunile militare navale

Anul 1943 a adus o cotitură și în bătălia Atlanticului. În martie, succesele submarinelor germane căpătaseră asemenea proporții, încât Amiralitatea britanică a putut să considere că ,germanii n-au fost niciodată atât de aproape de a rupe comunicațiile între Lumea Veche și cea Nouă ca în primele 20 de zile ale lunii martie". Folosirea unor noi procedee tehnice și metode de luptă a modificat însă radical situația. Numărul submarinelor germane scufundate este concludent: 49 în al doilea semestru al anului 1942, 96 în primul semestru al anului 1943, 107 în al doilea. Începând din mai 1943, pierderile ating uneori 40% din submarinele care operează. În timp de câteva luni, cursul luptei s-a schimbat. Aliații au câștigat bătălia Atlanticului la sfârșitul primăverii lui 1943. Și pe acest teatru de operații se poate vorbi, deci, de sfârșitul unei faze și începutul alteia.

2.3. Acțiunile militare aeriene

Directiva din 21 ianuarie 1943 a statului major unit anglo-american prevedea intensificarea atacurilor aeriene asupra Germaniei în scopul dezorganizării și distrugerii progresive a sistemului militar, industrial și economic al Reich-ului și subminării moralului populației. Cu punerea în aplicare a acestei directive, ofensiva aeriană aliată împotriva Germaniei a intrat într-o nouă etapă. Bombardamentele asupra Ruhr-ului (Essen, Dusseldorf, Dortmund. Duisburg) au fost masive și frecvente; Berlinul a suferit, de asemenea, numeroase și puternice bombardamente. în noaptea de 17-18 august, a fost bombardată baza de la Peenemunde, întârziindu-se astfel terminarea lucrărilor de construcție a armei rachetă V2. Între 24 iulie și 3 august, Hamburgul a fost supus unor bombardamente de o violență neobișnuită, care au provocat mari distrugeri (61 % din suprafața locativă). În sfârșit, se cuvine amintit că, în același an, a avut loc primul mare raid american asupra Ploieștiului. Deși bombardamentele strategice anglo-americane asupra Germaniei nu au jucat un rol decisiv în obținerea victoriei, a devenit evident, în 1943, că supremația aeriană asupra spațiului controlat de germani a trecut de partea Aliaților.

3. Evoluția relațiilor internaționale în spațiul trans-atlantic

În ceea ce privește evoluția relațiilor internaționale, se constată că anul 1943 a adus importante prefaceri atât în coaliția antigermană, și în blocul Axei.

Coaliția antigermană înregistrează o remarcabilă consolidare. Ea a fost jalonată de conferința de la Casablanca (14-25 ianuarie 1943), cu participarea președintelui Roosevelt și a premierului Churchill, în cursul căreia a fost formulat principiul capitulării necondiționate, conferința de la Moscova a miniștrilor afacerilor externe al URSS, SUA și Marii Britanii (19-30 octombrie 1943) și, în sfârșit, ca o încununare a strângerii relațiilor dintre principalii parteneri ai coaliției antifasciste, conferința la cel mai înalt nivel de la Teheran, cu participarea lui Stalin, Roosevelt și Churchill (28 noiembrie -1 decembrie 1943), prima de acest fel de la începutul războiului.

Blocul Axei înregistrează o gravă criză politică ca urmare a eșecurilor militare. În Italia, lovitura de stat de la 25 iulie a dus la căderea lui Mussolini și la încheierea armistițiului dintre Italia și Națiunile Unite (3 septembrie).

În celelalte state satelite ale Reich-ului, criza politico se adâncește. În România, Mihai Antonescu multiplică, în primăvara și vara anului 1943, tentativele de a salva regimul prin demersuri repetate la Roma, în vederea formării unui bloc al statelor-satelite, condus de Italia lui Mussolini, care să se desprindă de Reich, pentru a nu-1 urma pe panta prăbușirii sale. La 1 iulie 1943 a avut loc, la Rocca delle Caminate, o întrevedere Mussolini – M. Antonescu, dar răspunsul ,Ducelui" a fost evaziv și dilatoriu. În Bulgaria, moartea – în condiții obscure, care provoacă versiuni și zvonuri contradictorii – a regelui Boris al III-lea agravează criza politică din țară. La rândul lor, relațiile germano-ungare intră într-o fază de tensiune, ca urmare a suspiciunilor trezite la Berlin de politico duplicitara a guvernului Kallay, care inițiase contactele cu anglo-americanii.

Întâlnirea coaliției antigermane și începuturile destrămării blocului Axei sunt procesele politice care caracterizează anul 1943 sub aspect politic.

În ultima fază a războiului (1943-1945), inițiativa strategică aparține coaliției antigermane. Spre deosebire de B. Liddell-Hart, noi nu credem însă că în cuprinsul ei nu s-ar putea desprinde anumite subperioade. Linia de despărțire ar constitui-o lunile iunie-august 1944, când Wehrmacht-ul cunoaște trei crize: debarcarea anglo-americană în Franța (6 iunie 1944), prăbușirea grupului de armate ,Centru" (23 iunie-3 iulie 1944) în Bielorusia, considerat drept „un dublu Stalingrad" sau începutul ,,agoniei conducerii de război germane în Răsărit” și ieșirea României din orbita Berlinului (23 august 1944).

Ultimul eveniment, a cărui importanță, din punctul de vedere al întregului război, începe să fie recunoscută în istoriografia străină: germanul Hans Kissel și britanicul Liddell-Hart apreciază evenimentele care au dus la trecerea României de partea Aliaților drept un nou Stalingrad pentru cel de al treilea Reich. Actul de la 23 august 1944, conjugat cu ofensiva Armatei Roșii, a determinat dezagregarea întregului sistem militar german din sud-estul Europei și a deschis – după opinia lui Liddell-Hart – cel mai larg flanc din istoria războiului modern. Or, este suficient să se amintească că această parte a continentului furniza 50% din producția europeană de petrol, 60% din cea de bauxită, 29% din cea de antimoniu și întreaga producție de crom. Generalul Alfred Jodl declara, la 7 noiembrie 1943: „nici un succes al dușmanului acolo (în Răsărit) nu este atât de ucigător pentru noi ca ocuparea zăcămintelor românești de petrol". Recucerirea României a rămas până târziu, în martie 1945, un obiectiv pentru Hitler.

Pe frontul din Pacific se pot distinge, de asemenea, trei faze:

Perioada războiului fulger;- 7 decembrie 1941 – mai-iunie 1942;

Preluarea inițiativei strategice de către Aliați – de la bătălia de la Midway (4-6 iunie 1942) până la bătălia de la Leyte (23-25 octombrie 1944),;

Eliminarea flotei japoneze ca forță strategică și operativă și intrarea în faza finală – cea din urmă bătălie – cea mai mare bătălie navală din istorie.

Deoarece principiul „Germania, mai întâi" (prioritatea luptei împotriva Reich-ului față de lupta împotriva Japoniei) fusese, formulat de Aliații occidentali, teatrul european a rămas principalul teatru de operațiuni, astfel că, din punctul de vedere al periodizării, operațiile din Pacific au o însemnătate secundară.

Din punctul de vedere al tehnicii militare, anii 1943-1945 prezintă o caracteristică: apariția unor tipuri perfecționate de armament sau a unor arme noi, care vor juca un rol deosebit în strategia postbelică:

Din prima categorie, tancurile sovietice IS-2 și IS-3, de 45 și 46 t, cel mai puternic tanc utilizat în război, bombardierul american B-29, cel mai mare si mai greu bombardier din timpul războiului (încărcătura 8000 kg bombe);

Din a doua categorie: racheta balistică V2 (lansată la 8 septembrie 1944) și bomba atomică.

Concluzii

Așadar, periodizarea propusă de noi este următoarea:

septembrie 1939-aprilie 1942, inițiativa strategică aparține Axei; triumful și sfârșitul războiului fulger;

aprilie 1942-iulie 1943, perioada echilibrului strategic;

iulie 1943-septembrie 1945, inițiativa strategică aparține Aliaților.

Fiecare din aceste perioade se subdivide la rându-i în altele două, evenimentele-hotar fiind, pentru prima, greșeala strategică a lui Hitler de la Dunkerque și hotărârea sa de a ataca URSS (mai-iunie 1940); pentru a doua, bătălia de la Stalingrad (noiembrie 1942 – februarie 1943); pentru ultima, cele trei crize din iunie –august 1944: debarcarea aliată în Franța, prăbușirea grupului “Centru” pe frontul de est și alăturarea României la coaliția antigermană.

CURS 3

ÎNCEPUTUL „RAZBOIULUI RECE”. DE LA ALIANȚĂ LA CONFRUNTARE

Bibliografie

Florin, Constantiniu, De la Războiul fierbinte la războiul rece, București, Editura Corint, 1998

Florin Constantiniu, Doi ori doi fac șaisprezece, București, 1997,

Dmitri Volkogonov, Lenin. Politiceskii portret, vol. I. Moscova, 1994

Daniel Yergin, Shattered Peace, Boston, 1977

Henry Kissinger, White House Years, Boston, 1979

Herbert (Belu) Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu, Editura G. Bratescu, București, 1997

Zbigniew Brezinski, The Grand Chessboard, New York, 1997

Edvard Radzinski, Stalin, Moscova, 1997

Robert C Tucker, Stalin in Power. Revolution from Above, 1929-1941, New York, Londra, 1990

Vladislav Zubok, Constantin Pleshakov, Inside the Kremlin's Cold War. From Stalin to Khrushchev, Londra, 1996.

De la alianță la confruntare

Documentele cunoscute până acum arată că, în planificarea politică postbelică, diplomații sovietici nu au luat în considerație destrămarea Marii Alianțe dintre URSS, SUA și Marea Britanie, ci, dimpotrivă, continuarea ei, sub forma unui directorat, în condițiile respectării intereselor de securitate ale Uniunii Sovietice și a delimitării sferelor de influență.

1.1.Atitudinea sovietică

O structură politică mondială nu putea funcționa dacă Moscova nu respecta „regulile jocului”, dacă, în loc să se comporte după regulile clasice ale politicii de mare putere, ar fi reluat mesianismul ideologic, amenințându-și din interior partenerii. În prezent, nu știm care a fost atitudinea lui Stalin față de memorandumurile privind reorganizarea postbelică a lumii, prezentate de experții săi. Date fiind obișnuințele oricărui regim totalitar este puțin probabi1 ca diplomații sovietici (M. M. Litvinov, I. V. Maiski, A. A. Gromâko), autorii memorandurilor, să fi propus altceva decât știau că așteaptă de la ei Stalin. Se poate, așadar, presupune că A. A. Gromâko spunea adevărul când, în septembrie 1944, susținea că Stalin „este orientat în chip hotărât spre o cooperare postbelică îndelungată cu Occidentul și, îndeosebi, cu Statele Unite”.

Aceste intenții nu se puteau realiza decât prin renunțarea la ofensiva politică și ideologică împotriva capitalismului și la dirijarea mișcării comuniste intemaționale și, cu atât mai mult, la impunerea de regimuri comuniste în sfera de influență a URSS.

Cele spuse de Stalin iugoslavilor, în aprilie 1945, reprezentau gândul secret dintotdeauna al dictatorului sau ele însemnau o modificare a poziției, care se poate desprinde, ipotetic, din documentele experților diplomatici? Nu este exclus ca sentimentul de insecuritate al lui Stalin să fi fost agravat de informațiile, căpătate prin agenții săi, despre progresele realizate în SUA în fabricarea bombei atomice.

1.2.Brâul de securitate al regimurilor prietene în jurul Uniunii Sovietice

Așa cum remarcă istoricii ruși, în condițiile deținerii armei atomice de către SUA, „brâul de securitate al regimurilor prietene în jurul Uniunii Sovietice a căpătat o nouă urgență”, întrucât el impunea bombardierelor americane un spațiu de zbor și, deci, și un timp mai mare până a atinge țintele sovietice.

Pentru a asigura controlul acestei zone de securitate, Stalin a considerat că mijlocul cel mai sigur era de a impune în locul „guvernelor prietene”, care nu erau inițial gândite ca fiind comuniste sau sub direcția comuniștilor, guverne în care oamenii Moscovei, în bună parte agenți cominterniști, instruiți la Moscova, aveau să dețină cuvântul hotărâtor. În planul justificării teoretice, aceasta însemna „edificarea socialismului”, născut – pentru a relua excelenta formulă a lui Belu Zilber – prin „descălecat militar”, adică prin ocupația Armatei Roșii. Numai când vom dispune de sursele care să dezvăluie procesul decizional de la Kremlin se va putea răspunde la întrebarea dacă Stalin a intenționat de la început să impună în țările din sfera de influență a URSS modelul sovietic sau, inițial, el s-ar fi mulțumit cu un „brâu de protecție”, alcătuit din state ce-și păstrau structurile „burgheze”, dar avându-și politica externă subordonată intereselor de securitate ale URSS.

Atât timp cât războiul nu era încă încheiat, Aliații – și, mai ales, SUA – erau dispuși să închidă ochii la acțiunile brutale ale URSS. Unul din înalții funcționari ai Foreign Office-ului se felicita că impunerea de către Vâșinski a guvernului Groza nu a declanșat indignarea opiniei publice britanice, care să constrângă guvernul la o reacție nedorită, iar un ofițer britanic, care făcuse „imprudența” de a vorbi despre conduita sovietică în România, a fost admonestat pentru că spusese un adevăr incomod. Punctul de vedere american a fost răspicat afirmat de Comitetul unit al șefilor de Stat-Major al armatei SUA, la 5 aprilie 1945: „Menținerea unității aliaților în desfășurarea războiului trebuie să rămână obiectul cel mai important, fundamental, al liniei noastre militar-politice față de Rusia. Exemplele, citate în raportul nr. 1301 al Comitetului unit al șefilor de Stat-Major, de refuz al rușilor de a colabora, care ar putea provoca iritare și incomprehensiune dacă sunt privite izolat, constituie fapte relativ secundare… Acțiunile de răspuns din partea noastră nu vor duce la rezultatul dorit și nu vor face decât să intensifice suspiciunile și sentimentele neprietenoase; ele pot provoca noi pași ai rușilor, care, în cele din urmă, vor duce la ruperea unității alianței.”

Harry Truman, care i-a succedat lui Roosevelt ca președinte al SUA, și-a definit poziția, în fața colaboratorilor săi, la 23 aprilie 1945: „Acordurile noastre cu Uniunea Sovietică au fost până acum o stradă cu sens unic, și aceasta nu mai poate continua: acum ori niciodată.” În întrevederea cu V. M. Molotov din aceeași zi, președintele a folosit un limbaj dur, atât de neobișnuit pentru șeful diplomației sovietice, încât acesta a exclamat uimit: „Nu mi s-a vorbit așa niciodată în viața mea.” Replica președintelui american a fost edificatoare: „Îndepliniți acordurile și nu vi se va vorbi așa!” Cercetătorul american Daniel Yergin considera că „întrevederea (dintre Truman și Molotov – n.n.) din 23 aprilie a însemnat o modificare majoră în atitudinea americană față de ruși, o schimbare pe care rușii, angajați în calculele lor, nu puteau să nu o remarce.” Această modificare nu a însemnat sfârșitul concesiunilor făcute Moscovei de către SUA, dar a fost un semnal că, la nivel prezidcnțial, exista o altă perspectivă în evaluarea relațiilor americano-sovietice.

De la „appeasement” la „containment”

SUA au pășit pe lungul drum al trecerii de la un conciliatorism de tipul celui manifestat de anglo-francezi față de Hitler (appeasement) la fermitatea care avea să fie primul semn al doctrinei indiguirii (containment).

Preliminariile acestei din urmă doctrine aparuseră încă din primavara anului 1945, în ultimele săptămâni ale președinției lui Roosevelt.

În cadrul Oficiului Serviciilor Strategice (OSS) – serviciul de informații al SUA – istoricii William Langer și John Robinson redactaseră un memorandum, datat 2 aprilie 1945 și intitulat „Problemele și scopurile politicii SUA”, în care avertizau asupra amenințării pe care, după încheierea războiului, avea să o reprezinte Uniunea Sovietică. Istoricul rus V. O. Peciatnov, care a publicat acest memorandum, vede în el ,.o schiță timpurie” a viitoarei doctrine a „îndiguirii”. În partea introductivă a memorandumului, autorii scriau că, dupa înfrângerea Germaniei și Japoniei, „SUA vor fi confruntate cu o situație potențial cea mai primejdioasă din întreaga lor istorie. Rusia iese din război ca statul cel mai puternic din Europa și din Asia, capabil, dacă SUA vor sta la o parte, să domine Europa și, în acelasi timp, să-și stabilească hegemonia în Asia. Într-un viitor nu prea îndepărtat, Rusia poate ignora total chiar SUA, grație poțentialului său militar.

Astfel de vederi circulau în cercurile politice, diplomatice și științifice din SUA, dar ele nu se închegau într-o doctrină. Oricât de doritor era Truman să utilizeze un limbaj ferm față de sovietici, nimeni în SUA nu lua atunci în considerare un război împotriva aliatului de până mai ieri, în primul rând din motivații pragmatice: „Un alt război major, în cazul cel mai rău, ar distruge Statele Unite, în cazul cel mai bun, ar fi câștigat cu un cost teribil în sânge și bunuri materiale", era de părere, în 1945, generalul George Marshall.

SUA nu contestaseră dreptul URSS la o zonă de securitate la frontierele sale vestice, dar cereau Moscovei să nu o depășească și să trateze cu moderație statele din această zonă. La 31 octombrie 1945, secretarul de stat James Byrnes declara că țara sa recunoscuse „explicit” „interesele speciale” ale URSS în Europa de Est.

Politica lui Byrnes era un fel de epilog al conciliatorismului rooseveltian. Binecunoscutul diplomat american George Kennan 1-a judecat cu o corectă severitate: „Scopul său principal este să realizeze un acord, indiferent cum. Realitatea de dincolo de aceste acorduri nu-1 preocupa, întrucât ele privesc astfel de popoare precum coreenii, românii și iranienii, despre care el nu știe nimic. El dorește acordul pentru efectele de acasă.”

Administrația Truman s-a aflat, în lunile septembrie 1945 – martie 1946, sub focul celor mai severe critici ale republicanilor din 1941, mai exact de la atacul japonez de la Pearl Harbour; ei reproșau concesiile și compromisurile acceptate de secretarul de stat în negocierile cu URSS. Fermitatea manifestată de Truman în discuția cu Molotov din 23 aprilie 1945 nu s-a reflectat consecvent în politica SUA (România s-a numărat printre victimele slăbiciunilor și compromisurilor lui James Byrnes). Potrivit opiniei istoricului american John Lewis Gaddis, „perioada de la sfârșitul lui februarie-începutul lui martie 1946 marchează o cotitură decisivă în politica americană față de Uniunea Sovietică.” Părerea cunoscutului specialist în istoria Războiului rece este corectă, întrucât, în acest interval, se plasează câteva evenimente și luari de poziție care dau la iveala o noua percepție a URSS la factorii de decizie ai SUA și, corespunzător ei o nouă orientare a politicii SUA față de fostul aliat.

Primul eveniment, în ordine cronologică, ai acestei schimbări este faimoasa telegramă – „telegrama cea lungă” – trimisă, la 22 februarie 1946, de George Kennan de la Moscova, unde îndeplinea funcția de însărcinat cu afaceri ad-interim al SUA, text devenit clasic în analiza politicii externe a URSS, prin rigoarea observațiilor și caracterul său sistematic.

Diplomatul american releva „concepția maniheistă a leadership-ului de la Moscova – URSS și încercuirea capitalistă – cu care, în perspectivă lungă, nu poate exista o permanentă coexistență pașnică și sublinia primejdia reprezentată pentru securitatea SUA de viziunea Kremlinului: „avem de a face cu o forță politică angajată fanatic în credința că nu poate exista un modus vivendi permanent cu SUA, că este de dorit și necesar ca armonia internă a societății noastre să fie dislocată, modul nostru tradițional de viață distrus, autoritatea internatională a statului nostru sfărâmată, dacă este necesar pentru securitatea Puterii Sovietice.”

„Cortina de fier”

„Lunga telegramă” a lui Kennan nu a fost, evident, cunoscută în afara unui cerc îngust, astfel că prima manifestare publică a atitudinii ferme a SUA față de URSS a fost discursul rostit de secretarul de stat James Byrnes, la „Overseas Press Club” din New York, la 28 februarie 1946, un discurs în care șeful diplomației americane, după ce releva cât de mult merseseră SUA în întâmpinarea dorințelor și intereselor sovietice, avertiza asupra deciziei Washingtonului de a nu permite încălcarea principiilor Chartei ONU.

Câteva zile mai târziu, W. Churchill rostea celebrul discurs de la Fulton, în care deplângea „cortina de fier” căzută asupra Europei de la Stettin la Trieste, o dată cu satelitizarea țărilor de la est de aceasta cortină. Prezența președintelui Truman la Fulton a asociat indirect SUA la constatările fostului premier britanic.

Discursul de la Fulton a coincis cu desfășurarea crizei provocate de întârzierea retragerii trupelor sovietice din Iranul de Nord (Azerbaidjanul persan). Existau serioase prezumtii că intenția Moscovei era de a permanentiza regimul de ocupație, cu atât mai mult cu cât, la adăpostul baionetelor sovietice, fusese instituit un guvem-marionetă, care amintea de cel creat în 1939 în Carelia sovietică, la începutul războiului sovieto-finlandez.

Acțiunile sovietice în Iran erau considerate primejdioase la Washington și, în special, de președintele Truman, din următoarele cauze:

-ocuparea Iranului de Nord putea fi preludiul luării în stăpânire a întregii țări cu imensele ei rezerve de petrol;

-prezența militară sovietică în Iran reprezenta o amenințare pentru securitatea Turciei;

– conduita URSS în Iran era într-o atât de flagrantă contradicție cu principiile Chartei ONU și vădea un asemenea dispreț pentru statele mici, încât punea sub semnul întrebării posibilitatea cooperarii postbelice între foștii parteneri din Marea Alianță.

Față de miza aflată în joc, SUA au reacționat ferm (Iranul sesizase Consiliul de Securitate), avertizând, printr-un mesaj adresat lui Stalin, că nu puteau accepta astfel de comportamente (problema retragerii trupelor sovietice a fost reglementată prin negocieri bilaterale).

Kremlinul a cedat, dar, hotărât să tatoneze reacția Occidentului, a deschis un nou front: printr-o notă adresată Turciei, la 7 august 1946, Moscova cerea revizuirea regimului Strâmtorilor, prin excluderea țărilor neriverane la Marea Neagră și prin protecția Strâmtorilor de către forțe comune sovieto-turce.

Acceptarea cererilor Moscovei de către guvernul de la Ankara ar fi modificat radical situația geostrategică din bazinul Mediteranei Orientale.

Grecia și Suezul, pentru protecția cărora Churchill încheiase acordul de procentaj din octombrie 1944, abandonând practic Uniunii Sovietice țările din Europa de Sud-Est, ar fi fost acum amenințate, ca și drumul imperial spre India. Factorii de decizie de la Washington au hotărât că SUA trebuiau „să fie pregătite, dacă era necesar, să întâmpine agresiunea cu forța armelor.” Pentru prima dată de la terminarea celui de-al doilea război mondial, la Washington era luată în considerare posibilitatea unei replici militare la acțiunile agresive ale URSS. În afara unei note aspre trimisă la Moscova, vase de război americane au sosit în Mediterana Orientală. Deși în succesiunea evenimentelor care au jalonat izbucnirea Războiului rece, episodul turc este adesea uitat, el a avut o semnificație deosebită pentru evoluția raporturilor Est-Vest, relevată de două nume de autoritate în istoriografia Războiului rece: pentru John Lewis Gaddis, încordarea din relațiile americano-sovietice, provocată de problema turcă, „a arătat că administrația Truman era acum dispusă să riște războiul dacă era necesar, pentru a bloca o nouă expansiune sovietică"; la rândul său, Daniel Yergin crede că „episodul turc a dus la exprimarea consensului anticomunist printre responsabilii politici americani.”

Toate tensiunile și minicrizele din 1946 erau semnele înainte-mergătoare ale marii cotituri, produsă în 1947: Planul Marshall și reacția sovietică, ambele evenimente – sau, mai exact, șiruri de evenimente – ducând la polarizarea forțelor în jurul celor două mari puteri, în curând supraputeri: SUA și URSS.

Anul 1947 a început prin schimbarea șefului diplomației americane: în locul șovăielnicului James Byrnes, președintele Truman 1-a numit pe generalul George Marshall, personalitatea cu cea mai mare autoritate în armata amcricană.

Scurt timp după preluarea funcției de secretar al Departamentului de Stat, George Marshall a primit două note ale guvernului britanic care anunțau intenția de a sista asistența economică destinată Greciei și Turciei, date fiind marile dificultăți cu care era confruntată Marea Britanie. Decizia era cu atât mai gravă, cu cât Turcia făcuse de curând – așa cum s-a aratat mai sus – obiectul presiunilor sovietice, iar în Grecia, comuniștii, bine organizați și aprovizionați cu armament din Iugoslavia, Bulgaria și Albania, reprezentau o forță redutabilă.

Era în logica noii orientări a politicii SUA, reflectată în decizia de a proteja Turcia, să preia sarcina asumată până atunci de Marea Britanie. Aceasta a fost esența „Doctrinei Truman”, prezentată de președinte la 12 martie 1947 în fața Congresului SUA.

Mesajul lui Truman formula un principiu general – acela că SUA „vor sprijini popoarele libere care rezistă încercărilor de subjugare de către minorități înarmate sau prin presiuni externe” – dar el avea în vedere două țări: Grecia și Turcia. Termenul însuși de „popoare libere” arăta limpede că SUA nu intenționau să ajute popoarele intrate în sfera de influență a URSS: ele încetaseră de a fi „libere”, și Washingtonul nu intenționa să pună în discuție brâul de securitate creat de Moscova prin înaintarea Armatei Roșii în Europa Centrală și de Sud-Est, în anii 1944-1945.

Moderația cu care Stalin a reacționat la proclamarea Doctrinei Truman se poate explica prin faptul că ea nu amenința glacisul strategic al URSS. Controlul Strâmtorilor ar fi desăvârșit ansamblul teritorial politic construit de Stalin pentru a asigura securitatea țării sale. Molotov relatează că „după război, la dacea lui Stalin a fost adusă o hartă a URSS cu noile granițe. El a prins-o pe perete cu pioneze:

”Să ne uităm la ce-am obținut: în nord, totul este în ordine. Finlanda a greșit foarte tare față de noi, iar noi am strămutat granița ei de la Leningrad, Pribaltica (regiunea baltică, adică Estonia, Letonia și Lituania – n.n.), aceste străvechi pământuri rusești, este din nou a noastră, bielorușii sunt acum cu toții la noi, ucrainenii la fel, moldovenii la fel sunt împreună. Astfel, în Vest, totul este normal”. și el a trecut la frontierele orientale: ”Ce avem aici? Insulele Curile sunt ale noastre, Sahalinul în întregime… Uitați-vă cât este de bine – și Port-Arthur este al nostru”. El a mutat pipa pe China: ”China, Mongolia – totul este în ordine. Dar iată aici o graniță care nu-mi place deloc» – a spus Stalin și a arătat Caucazul de Sud – «Dardanelele… Avem pretenții și la teritorii turcești… și la Libia.”

Stalin testase Turcia în vara anului 1946 și înțelesese că SUA nu permiteau prezența militară sovietică în Strâmtori. „Doctrina Truman” nu aducea, din acest punct de vedere, nimic nou. Ea nu făcea decât să reconfirme, într-o formă solemnă, poziția Washingtonului din vara precedentă, în cazul Turciei, și să se substituie Marii Britanii în protejarea flancului nordic al bazinului oriental al Mediteranei.

Întrevederea dintre Stalin și generalul Marshall (15 aprilie 1947) a dat o nouă turnură relațiilor sovieto-americane. Secretarul de stat american a rămas cu convingerea că dictatorul sovietic urmărea să folosească marile dificultăți economice ale țărilor Europei Occidentale pentru ca, prin partidele comuniste, sa controleze puterea în aceste state.

În Occident, reapărea teama – atenuată, dacă nu stinsă de dispariția Cominternului – că Moscova intenționează să utilizeze partidele comuniste – o adevarată Coloană a V-a a Kremlinului – pentru a extinde comunismul. James Reston, cunoscutul ziarist american, se facea ecoul administrației Truman când scria că URSS „folosește puterea ei economică, politică și militară pentru a sprijini elementele comuniste, pretutindeni în Europa."

Intenționa Stalin, în acel moment, să „valorifice” în beneficiul Uniunii Sovietice marasmul economic din Occident, care oferea un teren prielnic propagandei de extremă stânga? Din documentele accesibile acum nu se desprinde o strategie ofensivă a URSS față de Occident. Stalin era un lider arhiprecaut, ostil oricărei acțiuni care implica riscul. Îi plăcea să-și testeze partenerul sau adversarul și, de îndată ce întâlnea o rezistență, pe care nu se simțea în stare să o elimine, se retrăgea. Anul 1946 a oferit, din acest punct de vedere, două exemple concludente: Iran și Turcia. Dictatorul sovietic își dădea seama că, dacă în zone atât de îndepărtate, dar de interes vital, SUA reactionaseră atât de prompt, era puțin probabil ca Washingtonul ar fi asistat nepăsator la luarea puterii de către comuniști în Europa Occidentală, element de bază al perimetrului strategic al SUA.

În 1947, URSS se resimțea încă de pe urma devastărilor provocate de război, iar SUA dețineau monopolul armei atomice. Ar fi putut Stalin, în aceste condiții, să se gândească la o ofensivă asupra Occidentului? Ceea ce îl interesase, în gradul cel mai înalt, brâul de securitate la frontierele vestice, exista, partidele comuniste din Europa occidentală se aflau la apogeul popularității lor, țările capitaliste nu păreau a-și depăși contradicțiile (una din ideile fixe ale lui Stalin!), astfel că, în ciuda „încercuirii capitaliste”, nu exista pericolul unei „cruciade anticomuniste”; de altminteri, „încercuirea” însăși era acum mult mai debilă decât înaintea celui de-al doilea război mondial.

Daniel Yergin a rezumat cel mai corect sentimentul cu care secretarul de stat a părăsit Moscova: „Marshall însuși a interpretat sfatul lui Stalin de a avea răbdare ca o sinistră invitație la a aștepta ca, în Europa, condițiile să se înrăutățească, pentru ca întregul continent să cadă în mâinile sovieticilor.”

„Răbdarea” recomandată de Stalin a însemnat pentru Marshall dorința dictatorului sovietic de a împiedica includerea economiei germane în economia europeană. Fără reintegrarea acestei economii era de neconceput revenirea la normalitate, adică depășirea crizei provocate de război. Orice întârziere în soluționarea problemei germane – în plan economic -agrava fenomenele de criză din Europa Occidentală și amenința cu un colaps total, care ar fi favorizat comunizarea țărilor vest-europene. Este imposibil de stabilit, în stadiul actual al documentației. dacă îndemnul la răbdare viza, în realitate, prelungirea discuțiilor în problema Germaniei până la temutul, de Marshall, deznodământ fatal. Deteriorarea siluației economice și sociale în Europa Occidentală era, desigur, binevenită pentru Stalin, dar aceasta nu însemna cu necesitate că dictatorul sovietic plănuia, în acel moment, comunizarea întregului continent. Percepția lui Marshall se înscrie în atmosfera din cercurile politice americane, tot mai alarmate în privința intențiilor Kremlinului.

În administrația Truman se impusese linia atitudinii ferme față de orice încercare a Moscovei de a depăși brâul de securitate și de a adăuga astfel noi achiziții față de ceea ce fusese acceptat – de voie sau de nevoie – de Marea Britanie și SUA, în anii 1944-1945. Dacă, în acei ani, Londra și Washingtonul avuseseră înțelegere pentru interesele de securitate ale Uniunii Sovietice, acum apărea teama că, în realitate, Moscova se angajase într-o politică de expansiune primejdioasă pentru democrațiile occidentale.

Pentru a lipsi Uniunea Sovietică de instrumentele ei din țările vest-europene – partidele comuniste -, de terenul prielnic acțiunilor lor destabilizatoare și propagandistice, SUA au lansat Planul Marshall, un vast program de asistență economică, destinat să contribuie masiv la refacerea economiilor europene și, pe această cale, la ameliorarea condițiilor de existență a populației devenită astfel „imună” față de chemările comuniștilor de a lichida „exploatarea capitalistă”. Planul Marshall – lansat prin cuvântarea rostită de secretarul de stat, la 5 iunie 1947, la Universitatea Harvard – era menit, în cele declarate de șeful diplomației americane, să ajute toate țările lovite de calamitățile războiului; el nu cuprindea nici un element – de conținut sau formă – care să-i confere un ascuțiș antisovietic sau anticomunist, cum avea Doctrina Truman. Acesta a și fost motivul șovăielilor manifestate de Moscova față de inițiativa americană.

Două au lost interpretările date de sovietici Planului Marshall: una economică, alta politică.

Cea dintâi a avut ca punct de plecare teoria marxistă a crizelor ciclice ale sistemului capitalist: s-a considerat că, pentru a evita o criză de supraproducție iminentă, SUA au decis să ofere statelor europene credite pentru a achiziționa bunuri care începeau să sufoce piața americană. Uniunea Sovietică avea nevoie pentru refacerea economiei sale de sprijin american, astfel că, indiferent de motivația ascunsă a Planului Marshall – evitarea crizei economice în SUA – URSS nu avea de ce să-1 respingă.

Explicația politică punea inițiativa americană într-o cu totul altă lumină. Se considera că Planul Marshall ar fi urmărit trei obiective: izolarea Uniunii Sovietice; integrarea celor trei zone de ocupație din Germania (americană, britanică și franceză) în Europa Occidentală, adică în sistemul capitalist, și – poate cel mai grav dintre toate – desprinderea, pe cale economică, de URSS a țărilor din glacisul strategic al Moscovei. Dacă această interpretare era corectă, Kremlinul pierdea toate avantajele politice și strategice dobândite, în Europa Centrală și de Sud-Est, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

Oscilațiile lui Stalin au fost urmărite, pe baza documentelor de arhivă, de către istoricul rus Mihail Narinski, până la decizia finală de a interzice țărilor-satelit (inclusiv Finlanda) participarea la Conferința de la Paris în vederea discutării și acceptarii Planului Marshall. În Cehoslovacia, unde partidele democratice și președintele E. Benes erau favorabili primirii ajutorului american, comuniștii nu au fost în măsură să impună decizia Moscovei.

Însubordonarea guvernului de la Praga nu putea fi tolerată de Stalin: el a convocat o delegație cehoslovacă la Moscova (din care făceau parte primul ministru Klement Gottwald, ministrul de Externe, Jan Masaryk, ministrul de Justiție P. Drtina, si alții) și le-a vorbit în termeni fermi: „Am fost mirat că dvs. ați hotărât să participați la această Conferință. Pentru noi această problemă este problema prieteniei dintre Uniunea Sovietică și Republica Cehoslovacă. Obiectiv, dvs. ajutați, o vreți sau nu, dar ajutați la izolarea Uniunii Sovietice.” Molotov a subliniat, la rândul său, că și numai participarea la Conferința de la Paris „va fi împotriva Uniunii Sovietice”.

Sub presiunea gazdelor sovietice, delegația cehoslovacă a cedat pe toata linia: Masaryk a declarat că „el, guvernul, toate partidele și întreg poporul cehoslovac nu vor și nu vor face nimic împotriva Uniunii Sovietice”.

Finalul stenogramei dezvăluie un adevărat ultimatum dat de Stalin reprezentanților guvernului de la Praga: „În încheierea convorbirii, tov. Stalin amintește lui Gottwald și tuturor membrilor delegației cehoslovace că este necesar să refuze participarea la Conferința de la Paris, astăzi, adică la 10 iulie 1947. Masaryk spune că ei vor discuta mâine această problemă și numai spre seară vor putea trimite parerea lor guvernului. Tov. Stalin spune că aceasta trebuie facut neîntârziat.”

Dorința lui Stalin a fost executată: guvernul cehoslovac a anunțat, la 10 iulie, refuzul său de a participa la Conferința de la Paris: „Nu mai suntem decât niște vasali”, a spus – în chip de concluzie – Masaryk lui Hubert Ripka, ministrul Comerțului și unul din liderii Partidului Socialist-Național.

Reacția dură a lui Stalin a satisfăcut, fără voie, dorința miniștrilor de Externe britanic, Ernest Bevin, și francez, Georges Bidault, care comunicaseră ambasadorului SUA la Paris, Jefferson Caffery, speranța lor că „sovieticii vor refuza să coopereze și că ei sunt gata să meargă înainte cu toate pânzele sus, chiar dacă sovieticii refuză să o facă.”

Rezumând evenimentele prezentate mai sus, se constată că, la originea Planului Marshall și a respingerii sale de către URSS au stat perceperea de către George Marshall și Stalin a intențiilor Moscovei și, respectiv, Washingtonului ca fiind ostile față de celălalt: secretarul de stat american a crezut că dictatorul sovietic așteapta prăbusirea economică a Europei Occidentale pentru a o comuniza, Stalin a crezut că Planul Marshall urmărește izolarea țării sale și privarea Uniunii Sovietice de sfera de influență, adică de ceea ce pentru Stalin reprezenta principalul rezultat al celui de-al doilea război mondial, din perspectiva Kremlinului.

Din succesiunea acestor percepții s-a născut așa-numita „dilemă de securitate”: un partener atribuie celuilalt o intenție agresivă (Marshall lui Stalin) și ia măsuri defensive (Planul Marshall), percepute, la rândul său, de partenerul secund drept agresive (Stalin despre Planul Marshall) și luând măsuri în consecință.

Am arătat, mai sus, că sursele accesibile astăzi nu indică un Stalin „ofensiv” în primăvara anului 1947, după cum SUA nu intenționau să desprindă de URSS brâul ei de securitate: Doctrina Truman se adresa „popoarelor libere” (de fapt, doar Greciei și Turciei), nu și celor de dincolo de cortina de fier. Un episod tragic dezvăluie viguros poziția SUA față de țările din zona de dominație sovietică: execuția liderului agrarian bulgar Nikola Petkov.

În Bulgaria, procesul de comunizare s-a desfășurat într-un ritm mult mai rapid decât în celelalte state devenite satelite ale URSS (cu excepția Iugoslaviei și Albaniei, unde comuniștii au avut de la început monopolul puterii). Un val de execuții și arestări a decimat vechea elită politică, în timp ce comuniștii și-au asigurat, încă de la 9 septembrie 1944, controlul asupra guvernului de coaliție instalat printr-o așa-zisă revoluție, și au declanșat o ofensivă politică, având drept obiectiv eliminarea tuturor forțelor politice necomuniste, prin fărâmițare, satelitizare și lichidare.

Principalul oponent al comuniștilor a fost liderul agrarienilor radicali, Nikola Petkov; inițial, el colaborase cu comuniștii în cadrul Frontului Patriei, dar, de îndată ce a constatat că aceștia voiau introducerea totalitarismului de extremă-stanga, a devenit, din iulie 1945, adversarul lor cel mai hotărât.

În ciuda presiunilor și amenințărilor, partidele de opoziție au obținut, la alegerile din octombrie 1946, 101 locuri din cele 465 ale Marii Adunări Naționale, iar Petkov, ales deputat, a desfășurat o campanie energică în Parlament împotriva guvenului.

Atât timp cât tratatul de pace cu Bulgaria nu fusese ratificat de Senatul SUA, autoritățile comuniste au tolerat disensiunile și intervențiile dure ale lui Petkov în Parlament. De îndată ce Senatul SUA a votat ratificarea, Petkov a fost arestat (5 iunie 1947). Judecat, el a fost condamnat la moarte (15 august). O lună mai târziu, tratatul de pace intra în vigoare. Politica represivă a autorităților de la Sofia nu a impiedicat guvernul SUA să comunice, la 19 septembrie, dorința sa de a restabili relațiile diplomatice cu Bulgaria. Nikola Petkov a fost spânzurat la 23 septembrie, iar la 1 octombrie SUA au recunoscut oficial regimul din Bulgaria.

Washingtonul nu numai că nu planuia să priveze Uniunea Sovietică de brâul ei de securitate, dar nici măcar nu intervenea pentru a proteja exponenții forțelor democratice din țările devenite satelite ale Moscovei.

Stalin a păstrat convingerea că Planul Marshall avea ca obiective principale izolarea URSS și „recuperarea”, pe cale economică, de către Occident a statelor central și sud-est europene, unde înaintarea Armatelei Roșii pe teritoriul lor făcuse posibilă instalarea unor guverne cu o masivă participare a comuniștilor, deținători ai unor ministere-cheie, în primul rand, cel de Interne.

Istoricul englez Hugh Seton-Watson a elaborat o periodizare a instaurării regimurilor comuniste în Europa de Est, în trei faze:

a) coaliția autentică;

b) coaliția fictivă;

c) regimul de monolit, altfel spus, controlul absolut al Partidului Comunist.

În vara anului 1947, în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Albania și România existau guverne de coaliție fictivă; intensitatea controlului exercitat de comuniști asupra cabinetelor din care făceau parte varia de la țară la țară, cea mai putemică fiind în Iugoslavia, Albania și Bulgaria.

În Cehoslovacia, în schimb, deși Partidul Comunist deținea o însemnată pondere politică, partidele necomuniste „au fost capabile, timp de trei ani (1945-1947 — n.n.), să-și mențină existența politică, să păstreze un grad substanțial de democrație și, așa cum s-a constatat, să exercite o anumită influență asupra Partidului Comunist din Cehoslovacia.”

Așa cum a sintetizat situația din Europa de Est Zbigniew Brzezinski, perioada 1945-1947 poate fi caracterizată succint drept cea a „Democrațiilor populare -Diversitate instituțională și ideologică”, deosebită de „Stalinism -Uniformitatea instituțională și ideologică” din anii 1947-1953.

În condițiile în care Stalin percepea Planul Marshall ca o acțiunc ofensivă, îndreptată de SUA împotriva URSS, diversitatea ideologică și instituțională din zona de influență sovietică nu mai putea fi îngăduită. Așa cum în 1919, când se credea în iminența revoluției mondiale, Lenin concepuse Intemaționala a III-a ca un stat major al acestei revoluții, chemat să conducă la luptă, într-o severă disciplină, partidele comuniste (de aici, duritatea celor 21 de condiții ale aderării la Comintern), tot astfel, în 1947, Stalin a considerat că partidele comuniste, în primul rând cele din țările ce constituiau brâul de securitate al URSS, trebuie să aibă un centru conducător, care să le elaboreze strategia și tactica.

Fernando Claudin, fostul lider al Partidului Comunist Spaniol a descris politica sovietică din ajunul creării Cominformului: „În vara lui 1947, Stalin se vedea prins într-o situație mondială pe care statu1 sovietic încercase – cu succes – să o evite din timpul lui Lenin: constituirea unui bloc antisovietic al tuturor statelor capitaliste, cu circumstanța agravantă că acest bloc se forma sub directia celui mai puternie stat cunoscut în istorie. Era, fără îndoială, naufragiul «păcii», care trebuia să consacre împărțirea în «zone de influență», pe baza unei concertări planetare sovieto-americane.”

Conferința desfășurată în zilele de 22-27 septembrie 1947, la Szklarska Poreba, a reunit pe reprezentanții partidelor comuniste din Uniunea Sovietică, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia, Franța și Italia. Reuniunea a fost precedată de o intensă activitate a aparatului de partid sovietic, în cadrul căreia au fost redactate informări și rapoarte care au pregătit concluziile de bază ale Consfătuirii din Polonia.

O amplă fundamentare ideologică și politică trebuia să explice reconstituirea unui centru de dirijare a mișcării comuniste internationale, dupa ce, în vara anului 1943, Stalin explicase de ce nu mai era necesară Internaționala Comunistă.

Cominformul nu era însă un Comintern resuscitat, și nu numai pentru că el era conceput – „oficial” – ca o structură destinată să faciliteze schimbul de experiență între partidele comuniste (de aici și titulatura, mult mai modestă de „Birou Informativ”), ci pentru că el nu cuprindea decât nouă partide comuniste; însăși alegerea lor reprezenta o manieră sui generis de a transmite un mesaj Occidentului asupra intențiilor Kremlinului. În „.Biroul Informativ” intrau partidele comuniste din țările aparținând zonei sovietice de influență (cu excepția Albaniei), iar dintre partidele comuniste din țările capitaliste, prezente în Biroul Informativ erau doar cel francez și cel italian.

Fernando Claudin a descifrat componența Cominformului: „Mai întâi, axa esențială a răspunsului Stalinist la ofensiva americană (de fapt, cum am arătat, Planul Marshall era ofensiv în percepția lui Stalin – n.n.) era de a construi un bloc monolitic, sub egida sovietică, cu țările glacisului. Acesta a fost motivul invitării partidelor din aceste țări la conferința sccretă din Polonia. Apoi. câmpul de luptă principal pentru Stalin, în situația de atunci, era Europa, cu două obiective esențiale strâns legate: a asigura invulnerabilitatea glacisului și a împiedica reușita planului american, tinzând să grupeze toate țările europene occidentale, inclusiv Germania de Vest, într-un singur bloc, condus de Washington. Este ceea ce explica prezența celor două principale partide din această regiune la reuniunea din Polonia.”

Corectitudinea interpretării fostului lider al Partidului Comunist Spaniol este confirmată de neadmiterea în Cominform a trei partide comuniste care solicitaseră, îndată după consfătuirea din Polonia, primirea lor în Biroul Informativ: grec, albanez și finlandez. Primul, sub motiv că, față de situația tensionată din țară, „imperialiștii anglo-americani” aveau să-1 prezinte, odată devenit membru al Cominformului, drept „agent al Moscovei”; celui de al doilea i s-a explicat că independența Albaniei fiind garantată de URSS, SUA și Marea Britanie, intrarea în Cominform ar complica relațiile dintre cele trei mari puteri; în sfârșit, cererea comuniștilor finlandezi, prezentată în plenul celei de a doua consfătuiri (1948), a fost programată spre discutare la viitoarea reuniune a Cominformului, în prezența solicitanților (dar nu avea să mai fie dezbatută niciodată).

Teza de bază a Consfătuirii din Polonia a fost cea expusă în raportul lui A. A. Jdanov despre situația internațională, caracterizată, potrivit raportului, prin divizarea lumii în două lagăre: unul democratic și antiimperialist, condus de URSS, celălalt, imperialist și antidemocratic, condus de SUA. Viziune maniheică, anunțând viitoarea confruntare, de patru decenii, a Războiului rece.

Mai puțin știut este că, încă de la 27 februarie 1947, subsecretarul de stat Dean Acheson, într-o expunere făcută în prezența unor lideri democrați și republicani din Congres, „zugrăvise tabloul viu al unei lumi împărțite în ideologii ireconciliabile, o situație care nu mai existase din zilele Romei și Cartaginei.”

Și în Est, și în Vest, se sedimentase conștiința unei divizări a lumii în jurul a două centre de putere – URSS și SUA – care, pe măsura sporirii arsenalului nuclear și a perfecționării rachetelor balistice aveau să devină supraputeri.

Istoricii ruși Vladislav Zubok și Konstantin Plesakov consideră că, încă de la începutul anului 1946, Stalin a operat o deplasare în politica sa externă, de la parteneriatul cu SUA și Marea Britanie, caracterizat de ei drept „imperialist”, la „căutarea securității unilaterale”, dar că, numai după lansarea Planului Marshall, dictatorul sovietic a aderat pe deplin la paradigma revoluționar-imperială, cu toate implicațiile și consecințele ei, impunând modelul sovietic (cei doi istorici utilizează termenul de „revoluții de sus”), în țările incluse în glacisul strategic al URSS.

O dată cu crearea Cominformului, URSS a fost confirmată drept centrul conducător al mișcării comuniste internaționale, orice declaratie sau manifestare de independență – fie și în scopuri propagandistă, în cazul partidelor comuniste din lumea capitalistă – fiind aspru condamnată.

Concluzie

Moscova cerea fidelitate absolută adepților. O disciplină riguroasă, nemilos de riguroasă – pentru că ea va fi impusă și prin execuții – era la ordinea zilei în sfera de dominație sovietică și în mișcarea comunistă internațională. Ereticii – reali sau presupuși – urmau să fie lichidați sau, în cel mai bun caz, îndepărtați și făcuți inofensivi. Singurul model acceptat de socialism era cel sovietic, mai exact cel Stalinist. Nici un fel de „cale proprie spre socialism” nu mai era îngăduită în Europa de Est.

CURS 4

SECURITATEA ÎN SPAȚIUL TRANSATLANTIC

ÎN PERIOADA „RĂZBOIULUI RECE”

Bibliografie

Brzezinski, Zbigniew K., The Soviet Bloc. Unity and Conflict, Cambridge Mass, 1967.

Constantiniu, Florin, De la Războiul fierbinte la războiul rece, București, Editura Corint, 1998.

Constantiniu, Florin, Doi ori doi fac saisprezece, Bucuresti, 1997

Medvedev, Roy, Despre Stalin și stalinism, Humanitas, București, 1991

Negocieri în spațiul transatlantic

În momentul încheierii Pactului Atlantic, posibilitatea reînarmării învinsului – interzisă de acordurile de la Potsdam – fusese din punct de vedere formal înlăturată. „Le Monde” publica în numărul din 6 aprilie 1949 sub semnătura lui Sirius că : „Reînarmarea Germaniei se regăsește în Pactul Atlanticului ca germenele în ou”. În același context Pierre-Henri Teitgen, ministrul Informațiilor afirma că: „Lumea trebuie să știe că Franța nu ar putea rămâne membră a unui sistem de securitate autorizând Germania să se reînarmeze”.

Trebuie să avem în vedere însă faptul că potențialul industrial al Ruhrului se putea adăuga mijloacelor deja enorme aflate la dispoziția Americii, fapt care era evident în contradicție cu dorințele Moscovei. La 22 noiembrie 1949 la Petersberg se încheie acordurile între „Înalta Comisie” și guvernul R.F.Germania, prin care se stabilea întreruperea demontării uzinelor R.F.G. pentru plata reparațiilor, includerea R.F.G. în sistemul de alianțe vest-europene, dreptul R.F.G de a avea flotă comercială, de a stabili relații comerciale și consulare cu alte țări, controlul internațional asupra Ruhrului, angajamentul R.F.G. de a păstra teritoriul său demilitarizat. Acordurile marchează astfel sfârșitul politicii de reparații în R.F.G.

Lucrurile încep să ia o altă turnură în momentul în care la 7 mai 1950, generalul Clay – între anii 1947-1949 comandant șef al zonei americane din Germania și unul din inițiatorii „podului aerian” de la Berlin – se pronunța public în favoarea reînarmării germane. Tensiunile crescute în Asia și războiul din Coreea izbucnit la 25 iunie, au sprijinit la rândul lor ideea expusă la 23 iulie 1950 de McCloy, înalt comisar al Statelor Unite în Republica federală, „În caz de agresiune ar fi dificil să se refuze germanilor dreptul și mijloacele de a-și apăra patria”.

La 17 august, Adenauer va cere reprezentanților celor Trei Mari întărirea efectivelor lor și dreptul de a constitui o forță de 150000 de voluntari, comparabilă poliției populare din Germania răsăriteană.

Această cerere va fi examinată de către cei trei miniștri occidentali ai afacerilor străine: Acheson, Schuman și Bevin, reuniți la 11 septembrie 1950 la New York. Aici, francezul și englezul vor sprijini puternic cererea americană de întărire a forțelor. Dar, când la 12 septembrie secretarul de stat va cere o armată integrata sub comandament unic , și acesta să fie evident american, , Schuman se va declara categoric ostil, spunând că ar trebui să se înceapă prin reînarmarea celorlalți aliați. La Paris și la Londra, majoritatea opiniei publice era ostilă remilitarizării inamicului de ieri.

La data de 22 septembrie cei trei își vor relua discuțiile însă de această dată cu concursul miniștrilor apărării: generalul Marshall, britanicul Shinwell și Jules Moch. Convorbirile celor Trei, deveniți șase vor fi mai mult decât animate în final se vor înțelege asupra unui text, amendat pentru a ține cont de punctul de vedere francez, pe care Consiliul Atlantic, întrunit în data de 26 septembrie 1950, îl va aproba în aceeași zi. În Franța se năștea o idee inspirată premierului Rene Pleven de către Jean Monnet de a crea o armată europeană, prin juxtapunerea diviziilor naționale – din care una va fi germană – și a diviziilor, integrate la nivel batalion, cu participare germană, sub autoritatea unui ministru al apărării europene.

Conferința celor șase țări care acceptaseră invitația franceză, se va deschide la 20 iulie 1950 în salonul Horloge de la Quai d’Orsay iar cinci zile mai târziu izbucnea războiul din Coreea. Discuțiile nu vor aduce mari schimbări și, abia în 1952 la Bonn se va parafa tratatul ce crea o „comunitate europeană a apărării”, pe care parlamentul francez o va respinge în august 1954.

Primii soldați germani nu vor fi încorporați decât în vara anului 1955, adică cinci ani după ce Washingtonul ceruse să se facă apel la inamicul de ieri.

1.1.Raportul Secret din 1956

În 1952, războiul rece avea să devină un duel între Washington și Moscova respectiv între Truman și Stalin. La interval de câteva săptămâni însă fiecare dintre cele două tabere își va schimba actorii. Și dacă schimbarea avusese loc la Washington fără incidente deosebite fără a lua în calcul bineînțeles meschinăriile obișnuite generate de rivalitățile dintre partide, Moscova va avea parte de cele mai mari grozăvii de tragedie antică.

Trecerea în Vest a Svetlanei Stalin și cărțile pe care le-a publicat au înlăturat partea cea mai importantă a misterului care înconjura moartea tatălui ei, survenită oficial la 5 martie 1953 orele 21.50. Murise la timp.

În faimosul Raport Secret din 1956 Stalin este acuzat formal de Hrusciov că a intenționat să „termine cu toți membrii Biroului Politic”, lăsând să se înțeleagă că Molotov și Mikoian, acuzați de crime imaginare în timpul uneia din intervențiile sale în fața Comitetului Central, ar fi putut să cadă – dacă ar mai fi rămas Stalin la conducere – sub gloanțele plutonului de execuție. O adevărată frenezie a epurării decimase cadrele partidului, atât în U.R.S.S. , cât și în democrațiile numite „populare”, printr-un pleonasm acre sublinia aroganța antifrazei. Veterani experimentați ai mișcării comuniste internaționale, eroi ai războiului civil din Spania și ai rezistenței se vedeau trimiși la închisoare sau chiar la spânzurătoare ca agenți hitleriști, titoiști, americani sau troțkiști.

La 13 ianuarie 1953, temându-se ca nu cumva să fie chiar el lichidat, dictatorul a hotărât arestarea unui grup de nouă medici dintre care șase evrei. Ei erau acuzați că l-au asasinat pe marele patron al ideologiei Jdanov și pe un alt conducător de partid Scerbakov, în colaborare cu un organism evreiesc de asistență, American Joint Comitee, calificat cu această ocazie drept organizație sionistă de spionaj. În ciuda scuzelor și a ofertelor de reparații făcute de guvernul Ben Gurion, Kremlinul va rupe relațiile diplomatice cu Israelul.

Există astăzi toate motivele să credem că, în orele ce au urmat morții lui Stalin, între locotenenții săi a avut loc o discuție aprinsă privind împărțirea puterilor sale. S-a ajuns foarte repede la concluzia necesității restabilirii unui alt nume pentru Biroul Politic suprimat în 1952, și de a separa funcțiile guvernamentale de cele de conducere pe linie de partid. Malenkov obligat să cedeze responsabilitățile sale de secretar al comitetului Central, pentru a lua postul de prim ministru unde era încadrat de Molotov, ministru de externe și Beria, ministru de interne. Cei trei complici au crezut oportun să pună în fruntea partidului un om ale cărui date prin caracterul lor prea limitat păreau să-i interzică pretenția la puterea supremă, Nikita Hrușciov.

În toată această luptă de desemnare a celui care se va așeza pentru 7 ani în fotoliul lui Stalin, ierarhii erau de acord asupra esențialului: trebuia să se dea asigurări poporului sovietic și lumii exterioare; trebuia să se oprească drumul spre război pe care umanitatea părea să se fi angajat fără putință de scăpare; trebuia să se răpească lagărului imperialist orice tentație de a profita de criza de succesiune și de a pune în executare promisiunile de eliberare a Europei răsăritene, pe care conducătorii republicani americani le răspândiseră cu dărnicie de-a lungul întregii campanii electorale.

Eliminarea lui Beria

Tensiunile vor crește o dată cu demonstrațiile și revoltele ce avuseseră loc atât în Germania cât și în Cehoslovacia. Erau de conceput două politici: revenirea la stilul dur sau concesii de o amploare suficientă pentru ca nimeni să nu pună la îndoială sinceritatea spiritului care le inspiră.

Numele lui Beria, marele patron al poliției pe vremea lui Stalin, devenit la moartea acestuia ministru de interne, simboliza prima din aceste orientări. Faptul că înlăturarea sa va interveni în următoarele zece zile de după revolta de la Berlin, ne face să credem că există o legătură între cele două evenimente. Dacă arestarea sa pentru uneltiri criminale… în slujba capitalului străin, nu va fi anunțată decât la 10 iulie, iar executarea sa la 25 decembrie 1953, un document dovedește că, la 27 iunie, el era, dacă nu mort, cel puțin eliminat din punct de vedere politic. „Pravda” din 28 iunie, relatând participarea conducătorilor de partid și de stat la un spectacol al Decembriștilor, omitea într-adevăr din listă, fără să de ași cea mai mică explicație, numele lui Beria și al adjunctului său Baghirov.

Se pune firesc întrebarea asupra cauzelor ce au dus la înlăturarea sa. Au încercat să pună mâna pe putere prin forță? Să fi fost partizanii „liberalizării” convinși că aceasta ar fi imposibilă atâta timp cât Beria ar fi rămas în fruntea serviciilor de securitate? Oricum, până în primăvara anului 1956 când Hrușciov va ataca direct memoria dictatorului, Beria va servi în orice ocazie ca țap ispășitor.

O altă versiune a evenimentelor ar fi, dând crezare vechiului comunist italian Julio Seniga că în zilele de 12-14 iulie 1953, la Kremlin s-ar fi desfgășurat o reuniune secretă a Kominformului. Italia era reprezentată la aceasta de Pietro Sechia, ale cărui note le reproduce. Malenkov, Molotov și Hrușciov au prezentat în cadrul acesteia un raport privind crimele lui Stalin, raport care-l prefigura pe cel care Hrușciov avea să-l supună, în 1956, celui de al XX-lea congres al P.C.U.S.. Vor ajunge apoi la cazul lui Beria care ar fi încercat să suprime, prin acte de intrigant perfid, nucleul conducător leninist al , în scopul de a-și spori prestigiul personal și de a-și reanaliza proiectele criminale antisocialiste. Sugestiile sale în privința problemei germane s-ar fi rezumat la abandonarea construcției socialismului și la transformarea Republicii Democrate Germane într-un stat burghez. Afirmau că descoperiseră în ultimele zile proiecte criminale ale ministrului de interne, care voia să stabilească, prin intermediul agenților săi, un contact personal cu Tito și Rankovic în Iugoslavia.

Indiferent care au fost rațiunile imediate ale înlăturării lui Beria, fapt este că ea va fi urmată curând de o epurare masivă a aparatului polițienesc și de concesii importante acordate opiniei publice în domeniul economic: anunțarea de către Malenkov a unei creșteri sensibile a investițiilor în industriile ușoară și alimentară; raportul lui Hrușciov, din septembrie, în fața Comitetului Central, preconizând – pentru a remedia situația dezastruoasă a agriculturii, pentru prima oară recunoscută public – reducerea cotelor obligatorii ale colhozurilor și creșterea prețurilor de achiziție plătite de către stat; măsuri de ușurare a situației în România; amnistie în Bulgaria etc.

Reluarea negocierilor cu Germania

Germania reprezenta încă capul de afiș al frământărilor din acea perioadă. La 2 septembrie aliații vor propune o conferință în patru, pentru data de15 octombrie la Lugano. La 29 septembrie Moscova le va reproșa tăcerea în privința alegerilor germane, chestiune care trebuie să fie hotărâtă de poporul german însuși fără nici un amestec din partea puterilor străine, cerând din nou o conferință în cinci, cu toate că problemele germane fuseseră discutate numai de către cei patru. La 26 noiembrie 1953, schimbându-și total poziția, Kremlinul – la capătul unei ample note consacrate în esență denunțării armatei europene drept un proiect menit să rupă Europa în două – va declara că acceptă propunerea occidentală a unei întâlniri în patru, fără a pune nici o condiție, dar exprimând intenția sa de a ridica cu această ocazie problema convocării în cel mai scurt timp…. a unei conferințe în cinci. Discuțiile au avut în centrul preocupărilor CDE (Comunitatea Defensivă Europeană) iar Churchill – definitiv convertit la CDE, cu condiția ca Anglia să nu participe deloc la aceasta – va face și mai multe presiuni, amenințând cu reînarmarea unilaterală a Germaniei occidentale. Pierre Mendes France avea să constate , peste mai puțin de un an de zile că nu erau vorbe goale.

Conferința celor patru miniștri, prima de după 1949, se va deschide la 25 ianuarie 1954, în Berlinul răsăriteam , în vasta clădire în care se instalase, în ultimele luni ale nazismului, sinistrul „tribunal al poporului” construit pentru a-i judeca pe protagoniștii complotului de la 20 iulie 1944.

Planul „Atomul pentru pace”

Statele Unite declanșează o dublă operațiune preventivă, menită să convingă popoarele lumii, pe de o parte, că URSS și Anglia nu aveau monopolul acțiunii în favoarea destinderii și a păcii și, pe de altă parte, că ele nu vor asista fără a reacționa la o respingere eventuală a CDE de către parlamentul francez. Planul atomul în slujba păcii răspundea primului obiectiv; amenințarea unei revizuiri dureroase a strategiei americane răspundea celui de al doilea.

În memoriile sale, Eisenhower revendica inițiativa planului atomul în slujba păcii. Ea avea să prindă contur foarte rapid. Președintele fusese foarte impresionat de explozia primei bombe cu hidrogen sovietice și întrevedea abisul în care cursa înarmărilor amenința să conducă într-o zi omenirea. Căuta astfel un nou mod de abordare a problemei ADM (armelor de distrugere în masă), ieșind din impasul creat de refuzul rușilor de a accepta cel mai mic semn de control.

Ideea constă în faptul că Statele Unite ar putea preleva o cantitate din stocul său de izotopi și ar putea-o atribui unui fond comun destinat unor scopuri pașnice, fond la care ar trebui să contribuie bineînțeles și Uniunea Sovietică. Ideea va fi expusă la un discurs în data de 8 decembrie 1953 în fața Adunării generale a ONU, prin care va propune crearea unei agenții internaționale pentru energie atomică, destinată în special să pună la punct repartizarea materialelor fisionabile în vederea dezvoltării resurselor energetice ale națiunilor cele mai defavorizate. Proiectul fusese schimbat până în ultima secundă pentru a ține cont de obiecțiile amiralului Strauss, președintele Comisiei pentru Energie Atomică, ca și ale tuturor celor care, la fel ca și el, erau ostili oricărei cooperări nucleare cu URSS.

Discursul susținut la 8 decembrie a fost elaborat sub conducerea lui C.D. Jackson și al specialiștilor săi în război psihologic tocmai în ideea de a obține maxim de efect asupra opiniei publice. Astfel, rușii se aflau în dilema de a acționa fie sub semnul neîncrederii în americani , fie sub presiunea destrămării imaginii ofensivei de pace în ochii opiniei publice.

Proiectul va sfârși prin a conduce, în 1955, la crearea unei Agenții Internaționale pentru Energia Atomică, cu sediul la Viena, din care Uniunea Sovietică va face și ea parte.

Acest organism internațional va aduce servicii apreciabile în domeniul cooperării tehnice și al controlului caracterului pașnic al reactoarelor țărilor fără arme nucleare. Contribuția sa șa înțelegerea internațională rămâne modestă și nu va influența în nici un fel cursa înarmărilor ce urma să înceapă.

Implicarea Statelor Unite demonstra dacă mai era nevoie faptul că, ele voiau să-i facă pe toți cei interesați să înțeleagă că erau hotărâte să exercite cea mai puternică presiune pentru ratificarea de către Franța, în cel mai scurt răstimp, a tratatului privind armata europeană. Amenințarea nedisimulată a unei revizuiri dureroase, conducând la adoptarea unei strategii periferice, abandonând europa destinului ei, era de natură să impresioneze puternic niște guverne, care s-ar fi simțit pierdute fără prezența soldaților americani în confruntarea cu dubla presiune a comuniștilor în interior, și a URSS în exterior.

2.1.Armata Europenă

Anul 1954 aduce semnarea acordurilor de la Geneva asupra Indochinei și implicit reluarea problemei restabilirii suveranității germane. URSS va solicita o conferință ce să examineze propunerile pe care le făcuse în ianuarie la Berlin, în domeniul securității europene și pe care le completase, la 31 martie, sugerând ca Statele Unite să facă parte din sistemul european pe care URSS voia să-l vadă edificat, declarându-se ea însăși gata să intre în NATO.

Dată fiind data la care fusese formulată, această inițiativă avusese efectul unei păcăleli de 1 aprilie, căreia, bineînțeles, nu putea să i se dea nici o urmare concretă. La 4 august Kremlinul va relansa proiectul să de conferință europeană, cerând de astă dată ca cei patru miniștri ai afacerilor străine să se întâlnească în august sau septembrie pentru a o pregăti. Rămâne de știut dacă pentru Kremlin perspectiva unei uniuni limitate a Europei occidentale, extinsă la domeniul militar, nu era mai periculoasă decât o reînarmare unilaterală a republicii Federale, care i-ar fi furnizat, cel puțin, pretextul de a menține pe termen nedefinit divizarea fostului Reich.

A fost pus la punct un nou protocol acceptat de totalitatea miniștrilor „cedeiști”, el va părea „supranațional” în ochii unor gaulliști care vor demisiona. Când însă premierul francez va supune acest nou text miniștrilor de externe ai țărilor semnatare, el se va găsi în fața unor oameni care apreciau că el ajungea – după părerea exprinată de robert Schumann în „Figaro” din aceeași zi – să golească tratatul de substanța sa. Chiar dacă primul ministru francez afirma faptul că șapte comisii parlamentare se pronunțaseră împotriva CDE și că nu există nici cea mai mică șansă de a obține ratificarea ca atare.

Ambasadorul american David Bruce cerea în mod expres să se evite orice schimbare în tratate deoarece acestea ar fi putut să prilejuiască o amânare inacceptabilă sau să aducă prejudicii serioase caracteristicilor sale supranaționale ori să opereze o discriminare față de unii din membrii săi. Secretarul de stat adăuga că, dacă nu se va realiza un acord la Bruxelles, Washingtonul va consulta Marea Britanie și țările care ratificaseră CDE asupra mijloacelor de a realiza de urgență reînarmarea Germaniei.

Dacă această amenințare va avea ca efect să-i îndârjească pe partenerii Franței în refuzul lor de a accepta acel compromis care ar fi salvat totul, ea nu putea decât să reducă și mai mult infima marjă de manevră de care dispunea Mendès. Eșecul conferinței era deci inevitabil și, o dată cu aceasta, acela al CDE, care va fi respinsă la 30 august de către Adunarea Națională, cu 319 voturi contra 264.

Moscova își va exprima zgomotos satisfacția însă nu pentru mult timp. Vor fi necesare toate insistențele Londrei și asigurările de fidelitate față de Europa și față de NATO ala premierului francez lui Adenauer și, mai apoi, lui Churchill, după ruptura de la Bruxelles, pentru a convinge Statele Unite să nu trateze fără Franța.

La începutul lunii septembrie, în timp ce aliații făceau cunoscut sovieticilor că nu vor participa la o conferință privind securitatea europeană decât dacă URSS accepta tratatul austriac și principiul alegerilor libere în Germania, Eden (Antony –ministrul de externe al Angliei) va întreprinde un turneu a capitalelor celor Șase și se va înțelege cu premierul francez ca pentru reînarmarea Germaniei să se folosească cadrul tratatului de la Bruxelles.

La sfârșitul lunii la Londra într-o conferință ce reunea principalii interesați, inclusiv Statele Unite și Canada – se va adopta o serie de texte prevăzând restabilirea suveranității republicii federale, aderarea sa la NATO, căreia să-i furnizeze 12 divizii și 1000 de avioane, afectate în totalitate comandamentului interaliat integrat, și extinderea tratatului de la Bruxelles la Germania și Italia, modificat adecvat pentru a corespunde acestei situații. Două angajamente solemne facilitaseră în mod considerabil negocierea: acela al Marii Britanii de a menține în permanență pe continent forțe echivalente celor pe care le avea la data respectivă; și acela al Bonnului, de a nu fabrica pe teritoriul său arme atomice nucleare sau chimice.

Kremlinul care se pare că nu se aștepta la o asemenea evoluție a lucrurilor va declanșa o vie campanie pentru a convinge Parlamentul francez să împiedice reînarmarea Germaniei. La 23 octombrie 1954, în momentul în care aliații semnau acordurile de la Paris, Kremlinul relansase propunerea de Conferință în patru. La 13 noiembrie 1954 , el va invita 23 de state să participe la o conferință privind securitatea europeană, care urma să se desfășoare la 29 ale lunii, la Moscova, adică înainte de a se angaja dezbaterea ratificării acordurilor în fața parlamentelor britanic și francez. Statele unite erau invitate să trimită observatori.

Deși convorbirile între state vor continua aprig în perioada următoare, era clar că soarta Armatei Europene fusese pecetluită.

Reconcilieri și concesii în est

3.1. Reconcilieria sovieto-iugoslavă

În mesajul adresat de Mao Zhe-dong la 9 februarie 1956, Congresului al XX-lea al PCUS, el felicita în mod expres una din inițiativele PCUS și anume acela de a normaliza relațiile sovieto-iugoslave. Hrușciov apreciase în celebrul său raport drept o eroare excluderea Partidului Comunist Iugoslav din Kominform și spera că, pe calea câtorva concesii, să-l reintegreze în sânul „lagărului”. În ceea ce îl privește Tito înțelegea nu numai să păstreze cu deosebită vigilență independența țării sale, ci să facă ca celelalte democrații populare să beneficieze, în cea mai mare măsură posibilă, și subsecvent Iugoslavia însăși, de efectele rezistenței sale victorioase.

Era deci firesc ca, după întoarcerea lui Hrușciov de la Beijing climatul să se schimbe rapid. LA 20 octombrie 1954, „Pravda” folosește ocazia celei de a X-a aniversări a joncțiunii Armatei Roșii cu partizanii iugoslavi pentru a celebra eroismul acestora din urmă sub conducerea mareșalului Tito. La 6 noiembrie, Saburov membru al Prezidiului Comitetului central al PCUS, va evoca într-un discurs lupta comună a celor două țări și discordia lor nu folosește decât dușmanului comun. La 29 noiembrie, Malenkov, Hrușciov și chiar Molotov se vor duce în persoană la ambasada Iugoslaviei, cu ocazia sărbătorii naționale a acesteia, pentru a bea în sănătatea lui Tito, redevenit cu această ocazie „tovarăș”. Problema răcelii dintre cele două partide a fost, evident, tratată de fiecare parte, fiecare dintre ele găsind țapi ispășitori. În ce privește partea rusă, răspunderea cădea asupra lui Beria căruia i se putea pune în cârcă totul, pentru că era mort, și, în ce privește partea Iugoslavă, asupra lui Milovan Djilas, care tocmai demisionase din Partidul Comunist, după ce fusese, ani de-a rândul omul de încredere al lui Tito și chiar, după unii, urmașul său prezumtiv.

Molotov va declara la 9 februarie 1955, a doua zi după căderea lui Malenkov, că normalizarea raporturilor între URSS și Iugoslavia depinde în egală măsură de cele două părți, constatând totodată că regimul de la Belgrad se îndepărtase fără îndoială, într-o oarecare măsură, de atitudinea sa de după război. „Pravda” va reproduce integral răspunsul destul de dur pe care Tito îl va adresa la 7 martie șefului diplomației sovietice. La 14 mai, agențiile TASS și Taniug anunțau că cele două guverne hotărâseră să organizeze o întâlnire la Belgrad la nivelul cel mai înalt. Douăsprezece zile mai târziu, Hrușciov ateriza pe aeroportul din Belgrad, în compania unei delegații aproape identice cu aceea pe care o condusese în septembrie la Beijing, cu diferența că între timp Bulganin devenise șeful guvernului.

Nikita Sergheevici va citi o notă ce adresa scuze iugoslavilor pentru ceea ce s-a întâmplat cu intenția evidentă de a-l sensibiliza pe Tito. Însă aerul încruntat al acestuia nu a scăpat nimănui. În ciuda refuzului anterior al Belgradului de a arunca întreaga responsabilitate a afacerii asupra unor țapi ispășitori, Nikita Sergheevici nu ezitase să invoce rolul provocator jucat în relațiile dintre cele două țări de către dușmanii poporului acum demascați: Beria, Abakumov și al altora.

Din culisele întâlnirii trebuie menționat faptul că, după ce s-au îndepărtat urechile indiscrete, noul stăpân al URSS se va apleca spre Tito: Fără tine, de-a lungul acelor ani sumbri, ne-am fi pierdut orice curaj….Evident când am spus Beria, am vrut să spun Stalin. Mareșalul Tito însă nu era dispus să se mulțumească cu vorbe frumoase și mai ales, nu înțelegea necesitatea reintegrării în „lagărul socialist” în care Hrușciov voia cu siguranță să-l readucă.

În cele din urmă, Tito va obține satisfacție pe toată linia. Declarația comună, publicată la 2 iunie, nu se mulțumea să recunoască faptul că politica blocurilor militare sporește tensiunea internațională și că dezvoltarea coexistenței pașnice implică cooperarea tuturor statelor, fără a ține cont de diferențele ideologice și sociale, ci și proclama că problemele organizării interne, deosebirile de sistem social și formele diferite ale dezvoltării socialiste privesc exclusiv popoarele țărilor respective. Ca o reparație pentru prejudiciile suferite, Hrușciov avea să renunțe la rambursarea celor 90 de milioane de dolari acordați de URSS Iugoslaviei drept credit înainte de 1948.

Cu siguranță, „neamestecul” în treburile „țărilor frățești” și completa egalitate în drepturi între acestea aparținea vocabularului tradițional al comunismului internațional. Am văzut cum, de exemplu, la Budapesta, conducătorii sovietici concepeau aplicarea acestui frumos principiu. Semnând cu Tito, campion al independenței naționale, un document care recunoștea justețea poziției sale, Hrușciov așeza o adevărată bombă în edificiul, mult timp „monolitic”, al blocului sovietic.

Situația Ungariei- Budapesta – 1956

S-ar fi putut spera că, o dată cu cel de al XX-lea congres al PCUS, din februarie 1956, calea liberală care începea să se deschidă în fața Poloniei să se deschidă și pentru Ungaria. Astfel reabilitarea lui Bela Kun, fondatorul efemerei Republici ungare a sfaturilor din 1919, dispărut misterios în URSS în anii 30 și al cărui nume nici un comunist n-ar fi îndrăznit măcar să-l pronunțe de atunci încoace. Rakosi însă, care instalase în locul lui Nagy la președenția Consiliului de Miniștri un personaj șters, pe Andras Hegedüs, era , desigur, dintre toți conducătorii din Europa de răsărit, cel mai decis să se opună oricărei reforme adevărate și, în orice caz, să păstreze puterea în propriile mâini.

La 15 martie 1956 el va declara în fața Comitetului Central că, în Ungaria, cultul personalității a provocat serioase greșeli politice și teoretice – fără să precizeze, desigur patul că el își organizase cultul propriei sale personalități – și că este necesar să se consolideze conducerea colectivă. Atunci când la 27 martie, se va hotărî să anunțe reabilitarea lui Laszlo Rajk, ministru de interne, acuzat de „titoism” și spânzurat în 1949 el va arunca vina pe seama lui Beria și a emulului acestuia maghiar, Gabor Peter, condamnat la rândul lui în 1954 la închisoare pe viață pentru „încălcarea legalității”.

Departe de a potoli nemulțumirea populară, reabilitarea lui Rajk nu va face decât să o exacerbeze. Dealtfel, la 30 martie, un tânăr critic, Sandor Lukosi îl va acuza pe Rakosi de moartea lui Rajk. Curajul tânărului critic se baza pe sprijinul intelectualității ungare, șaizeci și șapte de scriitori și artiști au adresat Comitetului Central în octombrie 1955, o petiție împotriva intervențiilor arbitrare ale birocrației care fac imposibilă crearea unui climat de libertate, de cinste, de sănătate, indispensabil pentru vindecarea manifestărilor nesănătoase care apar în viața culturală.

Firesc, semnatarii petiției au fost sancționați, însă aceste sancțiuni nu vor reuși să le înfrângă hotărârea. Imre Nagy se bucura de simpatia populației, astfel la 19 iunie 1956 cu ocazia zilei sale de naștere, la mica sa vilă din strada Orso, se va înghesui o adevărată mulțime, printre care a putut fi recunoscut și un membru al guvernului.

În aceeași zi, văduva lui Laszlo Rajk cerea eliminarea de la putere a celor care purtau răspunderea pentru moartea soțului ei. La 18 mai, Rakosi a recunoscut că avea oarecare parte de vină. Apelul doamnei Rajk s-a făcut auzit. La 27 iunie mii de persoane au cerut plecarea lui Rakosi și revenirea lui Nagy. Manifestările s-au continuat până noaptea târziu cu lozinci ostile regimului, aclamându-l îndelung pe ziaristul Horvath, atunci când acesta cere ca modul de aplicare al principiilor adoptate de congresul al XX-lea sovietic să fie hotărât în Ungaria și nu la Moscova.

A doua zi a sosit știrea despre revolta de la Poznan iar Rakosi determină în disperare la 30 iunie condamnarea de către Comitetul Central a „activității antipartinice” a grupului lui Nagy și excluderea din partid a lui Tibor Dery și a prietenului său Tibor Tardos, ambii participanți la mitingul din 27 iunie. Unele surse declară că pe lângă cei menționați mai sus, el a mai decis arestarea a încă patru sute de persoane în fruntea cărora era Imre însuși. Însă el și-a supraevaluat puterile, conducătorii sovietici care, cu ocazia vizitei lui Tito la Moscova cu numai câteva zile în urmă , îi mai luau încă apărarea lui Rakosi față de acesta, spunând că era un vechi și cinstit revoluționar, au sfârșit prin a înțelege necesitatea sacrificării lui. Dar au insistat ca acesta să fie înlocuit cu Erno Gerö, locțiitorul și complicele său, care nu era cu nimic mai breaz ca ei.

De această dată, conducătorii unguri nu au mai fost convocați în URSS Mikoian în persoană venind la Budapesta însoțit de Suslov, la începutul lunii iulie, și va face cunoscut în mod expres Biroului Politic că trebuie să se supună indicațiilor sale.

În scrisoarea sa de demisie, Rakosi invocă vârsta înaintată și sănătatea șubredă, dar recunoaște că greșelile sale în domeniul cultului personalității și al încălcării legalității socialiste au fost mai mari decât s-a gândit inițial. Își va exprima regretul pentru încetineala cu care aceste greșeli au început să fie îndreptate. Câteva ore mai târziu va pleca în URSS fără intenția de a se mai întoarce.

Ca adjunct al lui Gerö în secretariat a fost numit fostul ministru de Interne, Janos Kadar, ieșit din închisoare după o detenție de cinci ani pentru titoism, în timpul căreia a fost torturat de fiul generalului Farkas, ministru al Apărării, care a ajuns până acolo încât să-i urineze pe față. Kadar nu va întârzia să se răzbune și la 22 iulie Farkas a fost exclus din partid și degradat sub acuzația de încălcare a legalității socialiste, persecutare nejustificată a cadrelor conducătoare de partid etc.

La rândul său Gerö credea că îl va domina pe Imre Nagy și, îl va convoca pe acesta în prezența lui Kadar, pentru a încerca să-l convingă să-și facă autocritica. Dar sovieticii erau din nou cu un pas înaintea conducătorilor unguri. Mikoian va reveni între două avioane pentru a-i spune lui Nagy că Moscova criticase la vremea respectivă excluderea sa din partid și că spera că el va colabora la găsirea unei soluții.

După îndelungi ezitări și consultări, fostul președinte al consiliului de miniștri, care se temea să nu se abată vreo catastrofă asupra țării sale, s-a hotărât, la 4 octombrie, să ceară reprimirea sa în partid.

Victoria lui Gomulka la Varșovia a determinat ca la 23 octombrie studenții să organizeze o manifestare a solidarității lor cu evenimentele din Polonia. Demonstrația, inițial interzisă a fost aprobată numărul participanților ajungând la 2000000, alături de studenți venind, muncitori, soldați și alte categorii sociale.

Nagy Imre adus de acasă de o delegație a manifestanților va pleda pentru prudență însă, discursul lui Gerö va întărâta și mai mult masele aceste încercând să ocupe sediul radioului. Acolo vor fi trase primele focuri de armă. În jumătate de oră focurile de armă se vor înteți, statuia lui Stalin va fi răsturnată, insurgenții vor ocupa Debrecenul iar chemarea la grevă generală se răspândește ca un nor de praf. Trupele sovietice nu au intervenit în forță existând doar incidente izolate în care aceștia au reacționat, e drept cu zeci de morți.

Mikoian și Suslov vor veni cu un tanc sovietic la sediul Comitetului Central să anunțe debarcarea lui Gerö, conducerea partidului revenind acum lui Kadar. Numirea lui Kadar nu a liniștit spiritele astfel la 28 octombrie orle 17.25 în timp ce aveau loc pretutindeni în Budapesta, insurgenții care controlau restul țării amenințau capitala. Nagy dă ordin forțelor guvernamentale de încetare a focului și anunță realizarea unui acord cu Kremlinul, ale cărui trupe urmează să părăsească orașul pe măsura constituirii noilor forțe de securitate.

Lucrurile se vor agrava și, după masacrul de la sediul comitetului de partid, Nagy a decis să anunțe sfârșitul sistemului partidului unic și constituirea noului guvern.

Rușii primesc întăriri încă din 1 noiembrie și, va intra trei zile mai târziu în capitala ungară intervenind brutal cu artilerie, sute de tancuri și mii de luptători.

La 9 noiembrie 1956, chiar dacă greva generală continua, soarta poporului maghiar fusese pecetluită și orice rezistență armată fusese lichidată.

„Destinderea”între Kremlin și Occident

Redresarea situației strategice americane

Fără îndoială, niciodată un președinte al Statelor Unite nu fusese mai bine pregătit să conducă treburile internaționale decât acel tânăr înalt, ușor adus de spate, care, la 7 noiembrie 1960, a fost ales de compatrioții săi să îi succeadă lui Eisenhower. Dacă John Fitzgerald Kennedy(JFK) a fost un om de curaj și decizie, asta nu s-a datorat faptului că a avut ocazia să sesizeze pe viu în apropierea tatălui său, ambasador la Londra în 1939, pericolele la care se expune o națiune când se lasă în voia soartei. Războiul în care și-a pierdut fratele mai mare și boala l-au făcut să fie la un pas de moarte nu doar o singură dată. Înaintea alegerii sale, Kennedy definise într-o cărticică foarte densă, pe baza de paralele istorice, strategia păcii, ambițiile sale în materie de politică externă, dintre toate subiectele acesta fiind cel care îl interesa cel mai mult. El a sugerat reluarea negocierilor privind încetarea experiențelor nucleare și o colaborare sovieto-americană pentru explorarea spațiului cosmic și pentru acordarea de ajutor țărilor lumii a treia. Cooperarea internațională trebuia să îndeplinească o primă condiție, aceea ca țările comuniste să fie convinse că agresiunea și subversiunea nu sunt mijloace profitabile pentru a-și îndeplini obiectivele.

Mai întâi de toate prevenirea agresiunii. Pentru a obține acest lucru, președinte va ordona o dezvoltare spectaculoasă a producției de rachete, care avea să dea rezultate rapide. În momentul venirii sale la putere, capacitatea de descurajare americană se întemeia pe cele 2000 de bombardiere ale US Strategic Air Command care însă puteau deveni ușor vulnerabile în fața progreselor rapide ale rachetelor sol aer sovietice. Rachetele cu rază medie de acțiune, amplasate în Anglia, Italia și Turcia erau dificil de folosit datorită încetinelii activării lor. Mai erau vreo 30 de rachete intercontinentale și două submarine cu rachete Polaris capabile să lanseze cele 16 rachete ale lor de pe fundul oceanelor asupra oricărui oraș sovietic.

A lupta împotriva subversiunii, adică împotriva ecloziunii mișcărilor revoluționare armate ale țărilor subdezvoltate este mai dificil. JFK gândea că singurul mijloc de a acționa eficient în acest scop era de a ataca – printr-un ajutor masiv și printr-un spirit de fraternitate – cauzele înseși ale acestui proces. Dacă lupta împotriva cauzelor nu era suficientă, el se credea autorizat să lupte, de asemenea, și prin toate mijloacele împotriva efectelor.

Încă din primele săptămâni ale președinției sale, Kennedy avea să-și arate hotărârea de a acționa pe acest dublu plan, al ajutorului economic și, dacă acesta venea prea târziu sau nu era suficient, al intervenției directe, politice și, la nevoie militare. Terenul vizat era în special America Latină unde Hrușciov anunțase la 6 ianuarie 1961 deschiderea unui nou front contra imperialismului Statelor Unite.

Tratatul privind încetarea experimentelor nucleare

Concomitent cu agravarea divorțului sino-sovietic, între Kremlin și Occident intervenea destinderea. Adresându-se Adunării generale a Națiunilor Unite, la 20 septembrie 1963, Kennedy afirma: poate că am ajuns la o pauză a războiului rece, dar aceasta nu înseamnă o pace durabilă. Tratatul de interzicere a experiențelor reprezintă o etapă, dar nu este începutul epocii de aur… dacă nu reușim să profităm la maximum de această situație și de acest început…atunci judecata răzbunătoare a posterității se va abate pe drept asupra noastră. Dar dacă vom putea face din această pauză o perioadă de cooperare fructuoasă, dacă cele două părți vor putea acum să dobândească o nouă încredere și experiență bazată pe o colaborare concretă întru menținerea păcii…. atunci, cu siguranță, această primă etapă, oricât de mică ar fi, poate însemna punctul de pornire al unui drum lung și fructuos.

Kennedy credea în ceea ce spune și, miracolul este că și Hrușciov – care se înfruntase cu el într-o confruntare decisivă și care recunoscuse atât fermitatea, cât și înțelepciunea sa- credea de asemenea. Este dificil să ne imaginăm ce rezultate s-ar fi obținut în urma înțelegerii reciproce, acordul său asupra „regulilor jocului”.

Dispariția „Triumfului tinereții”

La două luni după evenimentele de mai sus, Kennedy este asasinat la Dallas. Reacția lui Nikita Sergheevici la anunțarea tragediei arăta câte speranțe își pusese în înțelegerea sa, a-i fi tentat să vorbești chiar de conivența cu tânărul președinte. Hrușciov va izbucni în lacrimi și, după mărturia unui înalt funcționar sovietic, relatată de Pierre Salinger, va rătăci ca un năuc în biroul său timp de mai multe zile.

Doliul său era, la urma urmelor, doliul întregii omeniri, Cu el dispărea un simbol: acela al triumfului tinereții. De la Beijing la Washington, Planeta era guvernată de către bătrâni, cărora anii și experiențele de viață le provocaseră răni și deziluzii, uscându-e sufletele. Și iată că, la Casa Albă intrase un om fericit, plin de avânt, încrezător în destinele unei societăți pe care o îndemna, precum altă dată pionierii, să atingă noi frontiere. Și mai presus de toate, pentru prima oară de la sfârșitul războiului, suferința americanilor era împărtășită de către ruși, care, grație televiziunii, putuseră urmări minut cu minut știrile, cum nu le fusese dat niciodată în istoria lor. Brusc se simțea cât de mult se redusese prăpastia mentală, care, timp de zeci de ani separase Estul și Vestul, singurii care făceau excepție de la regulă fiind chinezii.

Se constatase o convergență asemănătoare atunci când, cu cinci luni în urmă, papa Ioan al XXIII-lea – care lansase Conciliul vatican II, marea operă de întinerire a Bisericii Catolice și de deschidere a acesteia spre lumea modernă – se săvârșise înainte de a-și fi încheiat misiunea. Atunci, de asemenea, fusese văzută o Uniune Sovietică exprimându-și regretele, în timp ce în temple, moschei, sinagogi și biserici credincioșii de toate religiile se rugau pentru odihna sufletului Sfântului Părinte.

Concluzii

Negocierile din spațiul transatlantic au generat perioade scurte de destindere favorabile reconcilierilor și concesiilor.

În Est, și în Vest, se sedimentase conștiinta unei divizări a lumii în jurul a doua centre de putere – URSS și SUA – care, pe masura sporirii arsenalului nuclear și a perfectionarii rachetelor balistice aveau sa devina supraputeri.

SUA au intervenit în perioada analizată deoarece Marea Britanie se afla în incapacitate de atinge singură obiectivele care dominaseră politica sa timp de secole.

Deși Razboiul Rece a însemnat, în principiu, o lupta ideologică, a tratatelor, el a născut totuși multă violență.

La nivel economic a fost o confruntare între capitalism și comunism. Pe plan ideologico-politic, a fost o confruntare între democrațiile liberale occidentale (așa-numita „lume liberă”, „societatea deschisă”) și regimurile comuniste totalitare (așa-numita „societatea închisă”).

CURS 5

DEZANGAJAREA MILITARĂ ȘI DEZARMAREA PE PLAN EUROPEAN

Bibliografie

M. Malița, Rolul țărilor mijlocii în rezolvarea conflictelor interstatale, în Revista română de studii internaționale” nr.1-2/1980

Conferința pentru securitate și cooperare în Europa, Editura Politică, București, 1975,

United Nations Centre for Disarmament, The United Nations Disarmament Yearbook, vol. 1:1976, U.N., New York, 1977 disponibil la http://www.un.org/disarmament/publications/yearbook/en/EN-YB-VOL-01-1976.pdf

http://www.un.org/disarmament/

Problema dezangajării și dezarmării în Europa este parte integrantă a problemei mai mari pe care o reprezintă oprirea cursei înarmărilor și realizarea dezarmării generale în lume, ca fundament al păcii și securității pe planeta noastră. „O politică reală de pace nu poate fi asigurată, destinderea internațională nu poate fi consolidată și dezvoltată dacă nu se pune capăt cursei înarmărilor, dacă se mențin trupe și baze militare pe teritoriul altor state, dacă nu se inițiază un proces viguros de dezarmare, în primul rând de dezarmare nucleară”.

În Declarația româno-franceză semnată la 20 iunie 1970 se prevedea că „La capătul procesului de așezare a relațiilor dintre state în Europa pe baze noi…politica blocurilor va trebui să facă loc unei organizări de securitate, reclamând un sistem de angajamente și măsuri concrete care să excludă folosirea forței și să asigure dezvoltarea pașnică a statelor europene într-un climat de destindere, înțelegere si cooperare”.

Declarația franco-sovietică din 20 octombrie 1971 sublinia faptul că întărirea securității europene reclamă „un sistem de angajamente care să excludă orice recurgere la folosirea forței sau amenințarea cu forța in relațiile dintre state și care să asigure respectarea principiilor integrității teritoriale a statelor, a neamestecului în treburi interne, a egalității și independenței tuturor statelor”.

În Declarația de la Praga privind pacea, securitatea și colaborarea în Europa semnată la 26 ianuarie 1972, la cel mai înalt nivel de Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.G., Polonia, România, Ungaria și U.R.S.S., evidențiază că „securitatea și colaborarea europeană reclamă crearea unui sistem de angajamente care să excludă orice folosire a forței sau amenințarea cu folosirea ei în relațiile dintre state în Europa, să ofere tuturor țărilor garanția că se află la adăpost de acte de agresiune și să contribuie la bunăstarea și prosperitatea fiecărui popor”.

Concepția românească în ceea ce privește securitatea europeană și-a găsit adevărata consacrare la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa. Actul final semnat de 35 de șefi de stat sau de guvern ai statelor participante la conferință se deschide cu Declarația asupra principiilor care trebuie să guverneze relațiile dintre statele europene. Va fi prima oară când într-un document general european se prevede că la baza comportării statelor pe continent să stea nerecurgerea la forță și amenințarea cu forța, soluționarea pe cale pașnică a disputelor, respectarea independenței și suveranității naționale, deplina egalitate în drepturi, neamestecul în treburile interne, cooperarea și avantajul reciproc. De asemenea documentul detaliază măsurile de ordin militar (de încredere, dezangajare militară și dezarmare în Europa), de ordin economic, cultural și instituțional.

1. Legătura dintre procesul de realizare a dezarmării pe plan mondial și dezarmarea pe plan regional

În condițiile actuale, ca și securitatea, dezarmarea pe plan regional face parte din problema mai largă a dezarmării pe plan mondial. În acest context România a subliniat la O.N.U. faptul că îndeplinirea obiectivului final reprezentat de dezarmarea generală și completă reclamă atât eforturi la nivel mondial, acțiuni regionale și chiar individuale. În acest cadru, unde eforturile se întreprind pe toate cele 3 nivele: mondial, regional și individual, ultimele două sunt complementare și se subordonează primului, caracterizându-se prin relația dintre parte și întreg.

Abordarea regională a dezarmării cuprinzând atât aspecte nucleare și non-nucleare poate contribui la reducerea tensiunilor constituindu-se ca un element complementar cu influență majoră în eforturile globale de încetare a cursei înarmărilor și de a se reduce pericolul pe care acestea îl reprezintă pentru supraviețuirea și dezvoltarea pașnică a omenirii.

La lucrările celei de a XXX a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U. s-a propus crearea de comitete regionale pentru dezbaterea și adoptarea de măsuri de dezangajare militară și dezarmare pe plan regional. S-a avut astfel în vedere ca eforturile pe plan regional să se desfășoare paralel cu negocierile din Comitetul pentru dezarmare de la Geneva, urmând să se prezinte rapoarte Adunării Generale a O.N.U.

Făcându-se referire la Declarația de la Ayacucho și la negocierile de la Viena privind reducerea forțelor armate și armamentelor în Europa centrală s-a sugerat ca și alte grupe de state să inițieze negocieri de dezarmare pe plan regional. Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat la cea de a 32 a sesiune a sa o rezoluție prin care a invitat statele membre ale organizației să transmită secretarului general până la 15 aprilie 1978 părerile și sugestiile lor privind aspecte regionale ale dezarmării, măsurile menite să ducă la creșterea încrederii și stabilității, precum și mijloacele de promovare a dezarmării la nivel regional.

Imperativele dezarmării – cu tot caracterul global pe care îl au pacea și războiul – apar în mod direct mai întâi pe plan regional în raporturile dintre statele vecine. Subsecvent, necesitatea măsurilor de dezarmare este mult mai direct și mai relevant resimțită la nivel regional. De aceea la acest nivel, interesul statelor de a se ajunge la anumite acorduri privind limitarea sau reducerea trupelor și armamentelor este direct. Mai mult decât atât, aceste imperative, au trăsături specifice fiecărei regiuni rezultate ca urmare a evoluției relațiilor dintre statele respective. Ca urmare, perspectivele unui acord variază de la o regiune la alta, în funcție de situația politico militară în general și de raporturile existente între statele din zonă în special.

Interesele de securitate ale statelor din aceeași regiune sunt, în general, comune sau măcar similare ceea ce stimulează eforturile depuse de a se ajunge la un acord.

Abordarea regională poate, de asemenea, să ofere posibilități multiple în domeniul măsurilor de întărire a încrederii și creștere a stabilității.

2. Preocupări privind dezangajarea militară și dezarmarea în spațiul transatlantic

Trebuie remarcat faptul că din totalul cheltuielilor mondiale pentru înarmări, care în 1980 se ridicau la 500 miliarde de dolari, cheltuielile militare ale țărilor în curs de dezvoltare din Asia, Africa și America Latină nu reprezintă decât 14 %. Restul de 86 de procente revin țărilor dezvoltate și cu precădere marilor puteri. În acest sens, o situație deosebit de gravă persistă pe continentul european, loc de unde au pornit cele două războaie mondiale și de unde, ar putea porni o a treia conflagrație mondială. Europa trăia în acea perioadă evenimente care se asemănau foarte mult cu timpul din preajma celui de al doilea război mondial și care puteau scăpa oricând de sub control.

Perioada așa numitei destinderi, care a urmat după eforturi uriașe depuse de toate națiunile europene la care și România a avut o contribuție proprie în multe privințe de pionierat, perioadei „războiului rece”, s-a dovedit în mare parte construită pe un vulcan aflat în stare de erupție iminentă. Destinderea politică nu a fost, așa cum arată Actul final de la Helsinki, urmată de măsuri care să pună capăt cursei înarmărilor. Au fost ignorate și neglijate prevederile clare ale Actului de la Helsinki privind necesitatea adoptării unor măsuri efective pentru reducerea confruntării militare și promovarea dezarmării, care – prin scopul și natura lor – să constituie pași către realizarea, în final, a dezarmării generale și totale sub un control internațional strict și efectiv și care să aibă ca rezultat întărirea păcii și securității în întreaga lume.

Deși în perioada care a trecut de la semnarea Actului final au avut loc discuții multiple în cadrul bilateral și multilateral, s-au semnat ori s-au adoptat o serie de documente comune bilaterale și multilaterale, s-a purtat negocieri continue în cadrul bilateral (SALT) și multilateral (Comitetul pentru dezarmare de la Geneva și Negocierile de la Viena privind reducerea forțelor armate și armamentelor în Europa), progresele pe calea dezangajării militare și dezarmării au ezitat să apară. Dimpotrivă situația militară pe continent a devenit mai încordată și mai explozivă ca oricând. În perioada post Conferința de la Helsinki, în Europa s-au acumulat mai multe arme de distrugere decât existau în momentul când șefii de stat și de guvern și-au pus semnătura pe Actul final iar bugetele militare ale statelor europene au crescut an de an.

În Europa acelei perioade se confruntau cele două blocuri militare ale timpului: NATO și Tratatul de la Varșovia, care dețineau aproximativ 70% din cheltuielile militare la nivel mondial. În perioada 1950-1970 cheltuielile militare ale statelor respective au crescut de peste 4 ori, cele mai substanțiale au fost ale țărilor mici și mijlocii membre ale tratatului nord atlantic. Traiectoria cheltuielilor militare ale țărilor ce nu compun cele două blocuri militare aferente perioadei respective, manifestă o tendință de creștere cu 3% pe an.

Hotărârea țărilor membre NATO adoptată la reuniunea de la Washington din mai 1978 prin care se stabileau o creștere a bugetelor militare cu 3% în perioada următorilor ani au dat un puternic stimulent cursei înarmărilor. Pe continentul european se aflau concentrate cele mai multe trupe și armamente din lume. Existau 700 de baze și instalații militare străine însumând peste 8 milioane de oameni, peste 45.000 de tancuri și peste 15.000 de avioane. Densitatea militarilor pe mia de kilometri pătrați fiind de cinci ori mai mare decât în Asia, de 20 de ori mai mare față de America Latină și de 30 de ori mai mare comparativ cu Africa.

Astfel, în medie, din 38 de avioane construite în lume, 29 sunt destinate țărilor celor două blocuri militare. Din 15 rachete construite pentru forțele navale, 13 sunt pentru țările europene sau participante la cele două alianțe militare. În ceea ce privește alte mijloace de luptă proporția este următoarea: 7 din 8 la submarinele nucleare, 8 din 12 la submarinele convenționale și 10 din 13 la tancuri.

În Europa se aflau amplasate 11.000 rachete nucleare strategice intercontinentale, fiecare cu o capacitate medie de distrugere de circa 5 megatone la care se adaugă așa numitele „arme nucleare tactice”, „arme care să fie folosite pe teatrul de război european”. Amplasarea în Europa a armelor nucleare tactice de către SUA a început încă din anii ’50, numărul crescând continuu: în 1960-2.500, 1963-4.000, 1965-5.000, 1966-6.000, 1968-7.000. În Europa Centrală, cu precădere în R.F. Germană au fost amplasate focoase nucleare pentru artilerie, rachete cu rază medie de acțiune, bombe, proiectile penetrante, rachete aer-aer, rachete sol-aer.

Ulterior s-a început instalarea noilor arme eurostrategice noi, care, după definiția dată de SIPRI sunt „armele instalate în Europa sau îndreptate asupra Europei și care au o rază de acțiune mai mare decât cea a actualelor arme nucleare tactice cu rază scurtă de acțiune, dar mai mică decât aceea a armelor nucleare strategice intercontinentale”. Ele cuprind o întreagă gamă de rachete amplasate pe sol sau pe submarine și avioane: Pershing IA (750km), M20 (5.000km), iar avioanele cu rază de acțiune între 3.000-10.000 km.

În ceea ce privește cele 11 țări integrate în planurile strategice ale NATO, hotărârea luată în decembrie 1979 prevedea producerea și instalarea începând cu anul 1983 pe rampele de lansare din Europa occidentală a 108 rachete „Pershing2” și a 464 rachete de croazieră americană, după cum urmează: R.F.G.-96, Marea Britanie-160, Italia-112, Belgia-48, Olanda-48, motivul declarat al SUA a fost asigurarea „echilibrului”. Aceste arme eurostrategice noi duc la creșterea riscului, de ambele părți în ceea ce privește războiul nuclear în Europa. Se are în vedere faptul că noile arme nucleare tactice cu rază medie de acțiune, pe lângă faptul că au bătaie mai lungă decât predecesoarele lor, sunt foarte precise și cu viteză foarte mare(pot atinge ținta în 3 minute-3 minute și jumătate), ceea ce poate prezenta tentația ca, în condițiile unei crize, acestea să fie folosite.

Tot în Europa este pe cale de a se pune în dotare așa numita „bombă cu neutroni” care, în greutate de numai 200 kg, poate fi lansată fie de artilerie cu piese de 200 mm, fie de rachete, de avioane sau de rachete de croazieră. În fapt, aceasta este o armă termo-nucleară în miniatură (o mini bombă H) dotată cu un detonator (bombă A sau laser). Noutatea constă în faptul că, în timp ce explozia unei bombe atomice, de timpul celei folosite la Hiroșima eliberează numai 20% din energie sub formă de neutroni (raze X), iar 80% din efecte sunt mecanice (suflul) și termice (căldura), în cazul bombei cu neutroni proporția este inversă. Sunt eliberați 30.000 de neutroni pe cm2-pe o rază de 500m; 3.000-pe o rază de 1.000m, în timp ce 600 neutroni pe cm2 sunt suficienți pentru a condamna la moarte orice ființă vie.

Cursa înarmărilor constituie, de asemenea, o sursă de accentuare a inflației galopante. Cheltuielile militare sunt ele însele inflaționiste deoarece sporind cererea de consum fără să se mărească corespunzător volumul mărfurilor disponibile pe piață se exercită presiuni în direcția creșterii prețurilor în întreaga economie. Prețurile au crescut într-un ritm anual de 10-15 % ceea ce a tras scăderea puterii de cumpărare a celor ce trăiau din venituri fixe. Aceste perturbări din economia mondială creează dezechilibre ale balanțelor de plăți externe, agravează criza mondială, afectează în general întregul complex al relațiilor economico-financiare internaționale.

Continentul european constituie, prin cursa înarmărilor pe care o determină un nucleu al confruntării militare și repercusiunilor negative corespunzătoare în întreaga lume, dar el poate constitui, în același timp principala pârghie de acțiune în descurajarea unei noi conflagrații mondiale și instaurarea unui climat de securitate pe mapamond.

3. Principiile guvernării procesului de dezangajare militară și dezarmare în Europa

Pentru a putea trece la negocieri efective privind dezangajarea militară și dezarmarea în Europa era necesară oprirea cursului spre agravarea situației internaționale pe continent și reluarea cursului destinderii, bazat pe respectul în relațiile dintre state, a principiilor independenței și suveranității naționale, egalității în drepturi si avantajului reciproc.

Având în vedere complexitatea pe care o reprezintă procesul dezangajării militare si dezarmării în Europa, precum și caracterul de durată al acestuia a fost necesar stabilirea liniilor directoare a negocierilor, bazele principiale ale măsurilor menite să reducă concentrarea de trupe și armamente și să pună deci capăt cursei înarmării. Această necesitate a fost relevată la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa(CSCE) la negocierile privind reducerea forțelor armate și armamentelor în Europa centrală, precum și în cadrul Reuniunii de la Belgrad, ajungându-se la anumite acorduri preliminare care necesită însă întărire și dezvoltare.

3.1.Legătura dintre aspectele politice și cele militare ale securității.

Cele două aspecte esențiale ale securității, politic și militar, se găsesc într-o strânsă legătură și se influențează reciproc. Așa cum realizarea unor măsuri efective de dezangajare și dezarmare nu poate avea loc decât într-un climat de destindere, tot așa, și destinderea nu poate fi reală decât în măsura în care este completată de diminuarea cursei înarmărilor și eliminarea surselor de pericol al unei confruntări armate. Acest principiu și-a găsit reflectarea în Actul final de la Helsinki sub forma prevederii că aspectele politice și cele militare ale securității se completează reciproc.

3.2. Legătura dintre securitatea pe continent și securitatea fiecărui stat din Europa.

Problema dezangajării militare și dezarmării în Europa prezintă interes pentru toate statele europene deoarece securitatea fiecăruia este legată de situația de securitate a continentului. Tocmai de aceea acest aspect a fost luat în considerare și în Actul final, acesta precizând că atunci când se negociază măsuri de dezangajare militară și dezarmare, trebuie să se țină seama de „raportul reciproc dintre securitatea fiecărui stat participant și securitatea în europa luată ca un tot…”.

Atentatul la securitatea uneia dintre aceste țări reprezintă în fapt, un atentat la securitatea tuturor și, acest element trebuie să completeze textul de la Helsinki. Trebuie prevăzut în mod expres că securitatea în Europa este indivizibilă.

3.3. Legătura dintre securitatea pe continent și securitatea fiecărui stat din Europa.

În Actul final s-a prevăzut considerentul respectării intereselor de securitate ale tuturor statelor participante la conferința pentru securitate și cooperare în europa, inerente egalității lor suverane. Însă, atâta timp cât pe continent aveau loc înțelegeri și discuții între state privitoare la securitatea altora, acest lucru nu era suficient. Este cunoscut faptul că, la negocierile privind reducerea forțelor armate și armamentelor în Europa centrală, obligația de a nu se diminua securitatea se limita numai la „părțile” implicate în acorduri. Mai mult, se propaga o interpretare potrivit căreia această obligație era adresată celor două blocuri militare și nu fiecărei țări în parte. Astfel, potrivit concepției că la Viena se negociază între alianța Nord Atlantică și Tratatul de la Varșovia, ceea ce implică posibilitatea ca nici pentru toate statele participante la acord să nu acționeze principiul respectiv.

Era deci imperios necesar să se ajungă la un acord conform căruia nici o măsură adoptată în scopul dezangajării militare și al dezarmării în europa nu trebuie să aducă atingere securității vreunui stat. Fiecare măsură trebui concepută și aplicată astfel încât să ducă la creșterea securității tuturor deoarece orice diminuare a securității în oricare parte a continentului nu va face decât să afecteze stabilitatea și securitatea întregului continent.

3.4. Legarea dezarmării de dezvoltare

Întregul set de măsuri ce privesc stoparea cursei înarmărilor și trecerea la dezarmare, trebuie să fie legate organic de necesitatea dezvoltării, îndeosebi a statelor cu potențial economic și tehnologic limitat. Astfel trebuie plecat de la principiul că procesul dezarmării trebuie să conducă la sporirea posibilităților de dezvoltare, inclusiv prin accesul neîngrădit la tehnologie mai ales al țărilor cu potențial tehnologic scăzut. Cu alte cuvinte, întregul proces de dezarmare trebuie să se constituie parte integrantă a eforturilor pentru instaurarea unui climat destins, de pace în contextul unei noi ordini economice și politice în Europa.

3.5. Interesul tuturor statelor în negocierile asupra aspectelor militare ale securității în Europa

Prin Actul final, s-a recunoscut oficial că toate statele participante la CSCE sunt și trebuie să fie interesate în eforturile îndreptate spre reducerea amenințării confruntării militare și promovarea dezarmării, eforturi menite să completeze destinderea politică în Europa. Această recunoaștere, exprimată în mod unanim a interesului tuturor statelor europene în aceste eforturi implică, în mod evident și necesar, obligația asigurării condițiilor ca, începând din momentul semnării Actului final, chestiunile dezarmării în Europa să fie examinate cu participarea tuturor statelor de pe continent.

3.6. Informarea statelor care nu participă la negocieri privind arii limitate ale dezangajării militare și dezarmării în Europa

În paralel cu negocierile pe plan general-european, pe continent pot avea loc tratative asupra unor aspecte care interesează un grup limitat de state sau în cadru subregional cum sunt: Balcanii, Europa centrală, Nordul Europei, zona Mării Baltice și altele. În asemenea situații, discuțiile, negocierile sau tratatele ce ar urma să se încheie se vor purta între statele direct implicate. Asta nu înseamnă bineînțeles că, evoluția pe care o iau astfel de negocieri trebuie să fie indiferentă celorlalte state. În interesul comun al securității, este necesar ca atunci când se organizează negocieri pe un plan mai redus decât cel general-european, statele europene care nu participă la aceste negocieri să fie informate asupra obiectivelor și evoluției discuțiilor respective. În Actul final, s-a evidențiat, după eforturi asidue, importanța ca participanții la astfel de negocieri să pună la dispoziția statelor participante la CSCE informații despre evoluția, progresul și rezultatele obținute.

Acest principiu nu numai că va duce la eliminarea suspiciunilor și neîncrederii dar va asigura și elementele necesare unei evaluări proprii privind evoluția tratativelor și implicațiile care decurg pentru securitatea europeană, în general, și securitatea lor proprie, în special.

3.7. Dreptul statelor europene de a-și spune cuvântul la negocieri care vizează interesele lor de securitate

Informarea statelor europene asupra negocierilor de dezangajare militară și dezarmare pe continent nu are un caracter pasiv. Scopul este de a sprijini un dialog în care țările informate, după ce analizează și evaluează informările primite se pot exprima mai ales atunci când se consideră că pot fi afectate interesele lor de securitate. Importanța pe care o reprezintă interesul justificat al oricăruia dintre aceste state ca punctele sale de vedere asupra acestor aspecte să fie luate în considerare, a fost cu greu inclus în Actul final.

Stabilirea clară a acestui principiu nu ar trebui să creeze dificultăți ci, consacrarea lui ar permite luarea unor decizii viabile, care să țină seama de interesele tuturor statelor europene. De asemenea acesta ar constitui o garanție că înțelegerile la care s-ar ajunge n-ar fi îndreptate împotriva altei țări, nu le-ar afecta securitatea, ci ar contribui la consolidarea securității general-europene.

3.8. Stabilirea unui control strict și eficace pentru ducerea la îndeplinire a hotărârilor adoptate

Măsurile de dezangajare militară și dezarmare, pentru a fi eficiente și a contribui cu adevărat la scăderea tensiunii ce prevalează pe continent, trebuie să fie însoțite de obligații clare și precise în ceea ce privește controlul îndeplinirii lor. Acest principiu trebuie să guverneze întreaga gamă de negocieri ce privesc dezangajarea militară și dezarmarea, permițând ca, pe baza creșterii încrederii reciproce să se treacă de la măsuri limitate la acțiuni de tot mai mare profunzime, care, în final să ducă la dezarmarea generală.

3.9. Legătura dintre dezangajarea militară și dezarmarea în Europa și securitatea în lume

Acest principiu reflectă caracterul indivizibil al păcii și războiului, faptul că eforturile pe plan european nu pot fi concepute decât ca o parte integrantă a procesului mondial îndreptat spre dezangajarea militară și dezarmare. În mod cert, toate măsurile întreprinse pe plan european sunt interconectate și întrepătrunse cu măsurile luate în regiunile adiacente Europei și în primul rând în zona mediteraneană. Având în vedere că centrul de greutate al cursei înarmărilor se află în spațiul european trebuie ca măsurile luate să vizeze aspectele de fond ale dezangajării și dezarmării în Europa fapt ce va conduce la oprirea cursei înarmării pe plan mondial.

3.10. Informarea ONU

Fiind parte integrantă a unui proces mondial, eforturile întreprinse pe plan european trebuie să fie aduse la cunoștința tuturor statelor lumi prin forul mondial pe care în constituie Organizația Națiunilor Unite. Aceste rapoarte trebuie dezbătute la ONU și astfel să se analizeze implicațiile măsurilor preconizate asupra situației internaționale. Este necesar realizarea unui sistem de legături care să constituie, negocierile din spațiul european sau de altundeva în lume, în organisme subsidiare al Adunării Generale a ONU.

4. Îndrumarea și coordonarea negocierilor pe plan european de către ONU

Adunarea generală a ONU nu trebui să se limiteze doar la analiza raporturilor. Potrivit scopului și atribuțiilor care îi revin, ONU are sarcina de a face totul pentru a diminua posibilitatea izbucnirii unor conflicte așa cum s-a întâmplat în istoria recentă. În ceea ce privește Europa, aceste obligații sunt cu atât mai mari cu cât ambele conflagrații mondiale au pornit de pe continentul european. Adunarea Generală trebuie să își asume un rol activ și să dea, în urma analizei rapoartelor primite, indicațiile necesare și, totodată să stimuleze aceste negocieri.

Dacă în urma nenumăratelor discuții și negocieri desfășurate la încheierea celui de-al doilea război mondial s-au întreprins pași importanți în normele de purtare a negocierilor, nu același lucru îl putem spune despre principiile realizării propriu zise. Și dacă în cadrul ONU și chiar al OSCE s-a ajuns la înțelegeri între statele participante la negocieri, putem afirma că, în ceea ce privește negocierile viitoare trebuie avute în vedere următoarele principii de bază:

4.1. Încetarea cursei înarmărilor și trecerea la dezarmare

Evoluția cursei înarmărilor pe continentul european demonstrează fără putință de tăgadă faptul că nici un stat european nu mai poate să-și realizeze asigurarea securității naționale prin acumularea și perfecționarea în continuare a armamentului. Acutizarea cursei înarmărilor nu va duce în nici un caz la asigurarea securității ci, va contribui practic la diminuarea acesteia. Ca atare se impune acceptarea de către toate statele a faptului că, în condițiile actuale este necesară oprirea cursei înarmărilor și trecerea la măsuri efective de dezarmare, sub un control internațional , strict și eficient.

4.2. Prioritatea absolută a măsurilor de dezarmare

Odată acceptată necesitatea dezarmării generale, primul pas trebuie făcut înspre domeniul prioritar – dezarmarea nucleară. Este evident faptul că domeniul nuclear militar este un domeniu prioritar datorită faptului că tocmai cursa tehnologică a înarmărilor nucleare formează motorul creșterii amenințării distrugerii globale.

4.3. Începerea procesului de dezarmare cu statele puternic înarmate

Statisticile prezentate cu privire la amploarea pe care a luat-o acumularea de efective și armamente cu caracter ofensiv în Europa relevă că cea mai mare parte a forțelor aparțin marilor puteri militare, țările mici și mijlocii ar dispune în principal de capabilități militare defensive destinate exclusiv apărării naționale. De aceea atenția trebuie concentrată, în primul rând spre reducerea acelor forțe care compun cea mai mare parte a acumulărilor, astfel și numai astfel va putea fi diminuat riscul confruntării armate.

4.4. Acordarea unei atenții deosebite centrului Europei

Așa cum arătam mai înainte, cea mai mare acumulare de forțe armate și armamente se găsește tocmai în centrul Europei, ceea ce face ca această zonă să constituie cel mai mare pericol pentru pacea și securitatea continentului.

O trăsătură principală a procesului de dezarmare este aceea că măsurile aplicate în acest scop nu vor permite în nici un fel acțiuni de amenințare a securității vreunui stat. De aceea, în toată această perioadă, când se urmărește ca prin reducerea forțelor armate și armamentelor să se obțină o reducere a tensiunii, este absolut necesar ca statele să se abțină de la acțiuni care pot crea suspiciune și neîncredere.

În această epocă de accentuare a cursei tehnologice a înarmărilor, pentru a obține o reducere reală a concentrării forței de distrugere este necesar ca introducerea de noi arme să nu anihileze sau chiar să depășească măsurile de dezarmare. Aceste măsuri trebuie întreprinse atât de activ încât chiar atunci când se introduc restricții, raționalizări și perfecționări în tehnica de luptă, acumularea puterii de distrugere să cunoască o scădere continuă.

Chiar dacă prioritate absolută ar trebui să aibă măsurile de dezarmare nucleară, nu trebuie deloc neglijat potențialul distructiv al armamentului clasic, în special a acelor arme care pot duce la distrugeri în masă. De asemenea, pe măsură ce se realizează dezarmarea țărilor puternic înarmate, în mod progresiv procesul reducerii forțelor armate și armamentelor trebuie să cuprindă și celelalte țări, proporțional cu capacitățile lor militare.

Concluzii

Prin impactul asupra securității, negocierile privind dezangajarea militară și dezarmarea în europa interesează în cel mai înalt grad toate statele europene. Problema dezangajării militare și dezarmării – ca și condiție sine qua non a securității – a devenit deosebit de complexă încât este necesar să se întrebuințeze toate posibilitățile la dispoziție pentru soluționarea ei.

CURS 6:

UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI STAREA ACTUALĂ DE SECURITATE. PROVOCĂRILE EXTERNE

Bibliografie

Alexandra Sarcinschi, Vulnerabilitate, risc, amenințare. Securitatea ca reprezentare psihosocială, Editura Militară, București, 2007

Kahn Sylvain, Geopolitica Uniunii Europene, Editura Cartier istoric, Chișinău, 2008

Petre Duțu, Cristina Bogzneanu, Provocări actuale pentru securitate, Editura UNAp.București, 2010

Micossi Stefano, Tosato Gian Luigi (ed.), The European Union in the 2Ist Century. Perspectives from the Lisbon Treaty, Center for European Policy Studies, Brussels, 2009

Nies Susanne, Gaz și petrol către Europa. Perspective pentru Infrastructuri, Institutul Francez de Relații Internaționale (IFRI), Paris, 2008

Den Bouer Monica, Crime et immigration dans l'Union europeénne, http://www.conflits.org/index551 .html.

1. UE și starea actuală de securitate a lumii

Perioada de pace și stabilitate fără precedent pe care o traversează Europa se datorează existenței Uniunii Europene. Ea este cea care a generat nu doar un nivel ridicat de dezvoltare economică pe continent, ci și o nouă abordare a securității, întemeiată pe soluționarea pașnică a disputelor și pe cooperarea internațională multilaterală prin intermediul unor instituții comune.

Mediul internațional de securitate a evoluat după 1990 în sensul creșterii complexității și interdependențelor din relațiile internaționale. Drept urmare, stabilitatea internațională nu poate fi astăzi concepută decât în baza cooperării pe multiple planuri la nivelul comunității internaționale și, mai ales, prin intermediul dialogului în cadru instituționalizat, prin creșterea implicării marilor organizații internaționale în definirea stării de securitate a lumii.

În anii ‘90, cooperarea și dialogul instituționalizat s-au manifestat mai ales la nivelul următoarelor organizații:

-la nivelul ONU, mai ales prin intermediul Consiliului de Securitate, care a deținut un rol important în dialogul internațional pe tema securității și stabilității mondiale;

-la nivelul NATO, care a deținut un rol esențial în întărirea securității euroatlantice după încheierea Războiului Rece. NATO a deschis și dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea și dialogul consolidat cu fostele state adversare, inclusiv România; a manifestat interes și receptivitate pentru primirea de noi membri; și-a demonstrat angajamentul de a contribui la prevenirea conflictelor și managementul crizelor, inclusiv prin operațiuni în sprijinul păcii (de exemplu în Balcani);

-la nivelul OSCE, care a reprezentat cea mai cuprinzătoare instituție regională de securitate (incluzând toate statele europene, Canada și SUA), și care a jucat un rol semnificativ în promovarea păcii și stabilității, în întărirea securității prin cooperare și în promovarea democrației și drepturilor omului în întreaga Europă. OSCE s-a manifestat vizibil mai ales în domeniile diplomației, prevenirii conflictelor, managementului crizelor și reabilitării post-conflict.

Situația internațională este „marcată de fluiditate și impredictibilitate, în cadrul acestui tablou, conflicte și crize care păreau distincte și izolate având tendința de a se interconecta. Această tendință este foarte vizibilă pe întreaga arie ce se extinde din Nordul Africii, trecând prin Orientul Mijlociu, spre Asia Centrală și ajungând până în peninsula Coreeană”.

În domeniul securității internaționale pentru definirea clară a acestuia este necesar să fie luați în calcul mai mulți factori:

– mediul internațional a devenit mult mai dinamic și mai complex decât în perioada războiului rece ;

– lipsa unui consens privind modul de abordare a securității internaționale a permis manifestarea diverselor grupuri de interese la toate nivelurile, astfel încât nu au putut fi elaborate politici consistente;

– datorită proliferării accesului la informații în timp real (așa-numitul „efect CNN”) liderii politici trebuie să ia de multe ori decizii de moment care nu permit evaluări mai profunde;

– multiplicarea instituțiilor specializate la nivel național și internațional care abordează problemele din unghiuri specifice și determină analize și decizii fragmentate;

– lipsa unui „model de securitate” rezonabil și acceptabil pentru majoritatea țărilor lumii a favorizat reacții ad-hoc și abordări punctiforme.

Din punct de vedere practic, la începutul secolului XXI actorii cu impact global în domeniul securității sunt SUA, Europa, Rusia, China, India și Japonia. O viziune interesantă este cea a lui Zbigniew Brzezinski, care consideră că esența noii structuri de securitate a lumii se află în relația dintre SUA și Eurasia (care cuprinde pe lângă Europa, toate celelalte țări enunțate mai sus). În cadrul acestei relații, se pot identifica două triunghiuri de putere eurasiatică: SUA, Europa, Rusia; SUA, China, Japonia.

Ca răspuns la hegemonia SUA se pot înregistra noi combinații bazate pe interese geopolitice, acces la surse de energie, tehnologie nucleară, activități spațiale, infrastructuri critice ș.a. Se pot observa noile formule: Rusia – China – India; Rusia – China; Rusia – Franța ș.a.

Observația cea mai pertinentă referitoare la cele două triunghiuri de putere este aceea că, în fiecare din ele, una din puteri (Europa și, respectiv, Japonia) mizează clar pe ideea de stabilitate și securitate internațională în vreme ce câte una din celelalte puteri (China și, respectiv, Rusia) rămân deschise și interesate în eventualele mutații geopolitice.

Alt punct pertinent de vedere, complementar celui anterior, consideră că la originea „noii schisme mondiale” s-ar afla tensiunea dezvoltată între două „câmpuri” diferite de putere, întemeiate pe principii opuse de organizare: pe de o parte, Statele Unite ale Americii, adepte ale unipolarității, pe de altă parte ceilalți actori majoritari ai scenei internaționale – Uniunea Europeană, Rusia, China, Japonia – adepți ai multipolarității.

După momentele 11 septembrie 2001 (SUA) și 11 martie 2004 (Spania), mai mult ca oricând, riscurile la adresa mediului internațional de securitate și, în primul rând, cele legate de proliferarea terorismului și a armelor de distrugere în masă se cer a fi combătute printr-o cooperare flexibilă, multilaterală, echilibrată și consecventă între state, care să includă măsuri vizând eliminarea progresivă a cauzelor producerii lor.

Manifestată prin accentuarea interdependențelor multiple dintre state, precum și prin liberalizarea fluxurilor mondiale de mărfuri, servicii, capital și informații, globalizarea a făcut ca riscurile interne și externe să se poată genera și potența în mod reciproc.

Îmbunătățirea mediului de securitate internațional impune, pe fondul unei creșteri a gradului de complexitate și impredictibilitate al amenințărilor internaționale, ca măsurile interne de management al crizelor să fie mai bine coordonate, iar schimbul de informații strategice între statele implicate să se producă în timp real.

Factorii de decizie – atât civili cât și militari –, din sectorul de securitate sunt chemați să dea răspuns noilor provocări. Instrumentele, pregătirea, bugetele disponibile, cooperarea interagenții apar astfel nu numai ca insuficiente, dar uneori inadecvate față de riscurile vechi și noi la adresa securității naționale și internaționale. Se înregistrează probleme de degradare ireversibilă a mediului, de creștere a frecvenței dezastrelor naturale, de noi tensiuni legate de subdezvoltare pe relația Nord-Sud ș.a..

Se apreciază că, din perspectiva unui mediu internațional de securitate caracterizat de o complexitate crescândă, Uniunea Europeană nu pare a fi amenințată, în prezent, de conflicte de tip clasic, constând în atacuri armate pe scară largă. În schimb, o serie de alte amenințări se profilează la orizont, fiecare dintre ele fiind greu predictibile și relativ difuze, ceea ce le face, într-un fel, mult mai greu de contracarat în condițiile unei ștergeri a granițelor dintre amenințările cu caracter intern și cele cu caracter extern.

Din punct de vedere european, sunt de remarcat în mod special următoarele amenințări:

– Terorismul internațional, care reprezintă o amenințare strategică. Noul tip de terorism este legat de mișcări religioase fundamentaliste, care au cauze deosebit de complexe. Dincolo de riscurile imediate, terorismul amenință deschiderea și toleranța specifice societăților democratice.

– Proliferarea armelor de distrugere în masă, reprezintă o altă importantă amenințare contemporană la adresa păcii și securității țărilor și popoarelor. Riscurile deosebite determinate de acest tip de amenințare rezidă în faptul că prin intermediul armelor de distrugere în masă un grup terorist de mici dimensiuni poate provoca pierderi care anterior nu puteau fi cauzate decât de armate ale unor state naționale.

– Existența unor structuri statale slabe (failed states) și amplificarea crimei organizate. În unele părți ale globului (Somalia, Liberia, Afganistan, Bosnia și Herțegovina, Serbia și Muntenegru, Kosovo, etc.) existența unor structuri statale slabe, conflictele civile și accesul la arme au determinat întărirea pozițiilor crimei organizate. Aceste situații sunt amenințări la adresa securității, prin sprijinirea traficului de droguri sau a celui de ființe umane.

– Conflictele regionale subminează fundamentele securității și stabilității și creează pre-condiții pentru terorism și crimă organizată, precum și distrugerea speranței și disperare ceea ce poate contribui indirect la proliferarea WMD (arme de distrugere în masă).

– Crima organizată amenință Europa prin traficul de droguri, traficul de ființe umane, imigrația ilegală și traficul ilegal de arme mici ș.a. Legăturile dintre terorismul internațional și crima organizată au devenit evidente.

În perioada scursă din 2006 am fost martorii unor regrese în mediul de securitate al continentului european. Unul din cei mai importanți parteneri în cadrul regimului de control al armamentelor convenționale din Europa a decis să suspende unilateral aplicarea prevederilor tratatului destinat să asigure un cadru transparent și predictibil și să reducă sau chiar să elimine posibilitatea declanșării unui conflict militar între statele părți. Conflictul declanșat în vara anului 2008 între Federația Rusă și Georgia demonstrează faptul că, în lipsa unei atenții constante și a unei implicări de substanță din partea tuturor membrilor comunității euroatlantice, riscurile și amenințările pe care le consideram de domeniul trecutului vor reveni pe agenda noastră de securitate.

Crizele gazului care s-au făcut resimțite în toată Europa în iernile ultimilor ani au demonstrat vulnerabilitatea statelor europene în fața întreruperii fluxului de resurse energetice. Din acest punct de vedere, a devenit clar că una dintre principalele amenințări la adresa securității statelor europene o constituie dificultatea de a-și asigura o protecție adecvată în acest domeniu.

Începând cu anul 2008, societatea internațională a asistat la declanșarea celei mai grave și mai complexe crize economice din ultimii 20 de ani. Implicațiile acestui fenomen sunt atât de natură geopolitică, cât și strategică, influențând ierarhiile de putere, dar și capacitatea statelor de asumare a responsabilităților internaționale. Competiția economică globală, din ce în ce mai intensă, poate duce la diluarea apetenței pentru gestionarea multinațională a unor probleme și la intensificarea naționalismelor politice.

Revoluția informațională și tehnologică este în egală măsură accesibilă nouă, ca și competitorilor sau adversarilor noștri. Depindem de buna funcționare a multiplelor rețele care ne structurează economia și viața, fie că vorbim de internet sau de zborurile transcontinentale. Depindem de accesul la materii prime și în special la energie, așa după cum depindem și de păstrarea libertății comerțului ca și a liberului acces la informații.

2. Provocări Externe

2.1. Globalizarea

Fenomen complex și multidimensional, globalizarea are un impact semnificativ asupra întregii vieți și activități umane, atât la nivel individual, cât și la nivel de comunitate umană.

Există o strânsă legătură între globalizare, datorită multitudinii și diversității sporite ale efectelor sale, și securitatea europeană concepută ca un construct concertat, conștient, voluntar și responsabil al statelor UE, al cetățenilor acesteia și al organizațiilor societății civile.

În prezent, Uniunea Europeană este unul dintre actorii importanți ai scenei mondiale. Ca entitate politică, economică, demografică și nu numai, UE este profund implicată și semnificativ influențată de globalizare. Astfel, Uniunea Europeană și statele ce o compun sunt de acum înainte confruntate cu un joc economic în care rapiditatea adaptării sistemelor de producție a devenit și mai crucială pentru a maximiza avantajele, pe de o parte, și pentru a reduce pierderile legate de integrarea în comerțul internațional, pe de altă parte. Accelerarea procesului globalizării pare să fi condus la emergența noilor provocări și oportunități care, pe de o parte, dovedesc impactul său asupra securității europene și, pe de altă parte, necesitatea ca Uniunea Europeană să-și adapteze flexibil la acestea strategia politică,

economică și socială.

De fapt, UE a intrat progresiv, de câțiva ani, într-o globalizare totală, caracterizată prin intensificarea concurenței în toate domeniile, inclusiv în domeniile tradiționale cele mai protejate: educație, cercetare, servicii publice.

Pe de altă parte, comerțul mondial a crescut de o manieră spectaculară, nu doar în volum, ci, de asemenea, în termeni de perimetru: a trecut de la bunuri agricole și industriale, la servicii, care constituie 70% din activitatea economică a țărilor cele mai dezvoltate.

Dincolo de bunuri și servicii, în prezent, capitalurile, întreprinderile, sedii sociale și centre de cercetare, precum și resursele umane care au devenit nomade. O parte preponderentă a economiei UE, a întreprinderilor sale, teritorii chiar sunt supuse concurenței mondiale. Toate acestea au un impact serios asupra securității europene pe toate dimensiunile sale -economică, socială, politică, militară, energetică, alimentară.

Impactul globalizării asupra securității europene se manifestă, asupra tuturor componentelor acesteia. Astfel, componenta economică a securității europene poate fi influențată atât pozitiv, cât și negativ de globalizare. Pozitiv, impactul se manifestă prin oportunitățile pe care fenomenul globalizării economice le deschide activității productive, comerțului și serviciilor atât UE, ca entitate, cât și statelor sale membre. Dimensiunea negativă a impactului globalizării asupra securității europene se poate evidenția prin dereglementările, delocalizările și emergența noilor actori economici mondiali care se constituie într-un obstacol pentru produsele, serviciile, resursele umane ale Uniunii Europene dar și a accesului acestei entități la resursele materiale de care are nevoie. Dimensiunea socială a securității europene, de exemplu, suportă, la rândul său, impactul globalizării. Aceasta din urmă, contribuie la libera circulație a persoanelor, capitalurilor, a bunurilor și serviciilor, fapt de care poate beneficia cetățenii europeni, dar care, în anumite condiții, poate să le afecteze semnificativ calitatea vieții.

Impactul globalizării asupra securității europene este unul semnificativ, continuu și cu efecte atât benefice, cât și nedorite. El se manifestă atât prin consecințele directe pe are globalizarea le generează, cât și prin rolul de catalizator al celorlalte provocări extern de securitate jucat de acest fenomen.

2.2. Actuala criză economico-financiară

Criza internațională care s-a manifestat în SUA din anul 2007 s-a propagat progresiv în ansamblul celor mai dezvoltate state ale planetei. Ea a câștigat sectorul real al economiilor industrializate punând în dificultate anumite activități (de exemplu industria de automobile ș tranzacțiile imobiliare) ce au susținut creșterea economică în aceste țări de-a lungul anilor. Efectele indirecte ale crizei s-au manifestat imediat în țările mai puțin dezvoltate și, apoi, cele directe au fost destul de severe pentru aceste țări.

Practic, actuala criză economico-fînanciară are un impact semnificativ și asupra securității europene. De fapt, ea generează o serie de amenințări de securitate. Pe termen scurt, este vorba de instabilitatea statelor cele mai fragile fenomen ce ar conduce la tulburări interne și la conflicte internaționale.

De altfel, creșterea șomajului suscită o foarte mare anxietate socială datorată reducerii fluxurilor comerciale internaționale și a înăspririi condițiilor de acces la credite. O adevărată degradare a condițiilor de viață ale populației defavorizate are loc. Aceasta crește frustrările și nemulțumirile ce ar putea face ca în țările sărace să apară tulburări interne majore. Iar în jurul frontierelor UE se afla asemenea țări, de exemplu Republica Moldova. Dificultățile create in aceste state se repercutează negativ asupra securității europene atât în sensul sporirii vigilenței și a mijloacelor de întărire a securității europene, cât și al adoptării unor măsuri de sprijin și ajutorare a acestor state. De altfel, UE a derulat Parteneriatul european de vecinătate, iar de curând a lansat Parteneriatul estic tocmai pentru a elimina posibilele riscuri și pericole de securitate ce ar putea veni din afara spațiului UE.

Actuala criză economico-fînanciară afectează nefavorabil securitatea europeană atât la nivelul UE, ca entitate economică, politică, socială și administrativă, cât și în cadrul fiecărui stat membru. Factorul generator de insecuritate este reprezentat de instabilitatea economică care induce efecte negative în activitatea socială, politică, economică a tuturor statelor membre ale UE. Astfel, în UE întreaga activitate economică și financiară a fost serios afectată de criza economico-fînanciară. Astfel, afacerile imobiliare s-au redus simțitor față de anul de dinaintea declanșării actualei crize economico-financiare, șomajul a crescut în 2009 precum și în 2010, sistemul bancar s-a confruntat cu probleme serioase, iar producția de bunuri și servicii s-a diminuat simțitor.

La rândul său, securitatea internă a țărilor membre UE este direct afectată de criză: se estimează că aproximativ jumătate din fondurile speculative sunt constituite de fonduri financiare ce provin din activități criminale, și că traficul de narcotice, în puternică creștere, reprezintă circa 200 miliarde de dolari . Totodată, criza accentuează fluxurile migratoare legale și ilegale care sunt însoțite de efecte negative pentru cei ce le compun dar și pentru statele de primire.

În același timp, criza financiară are o influență majoră asupra creșterii și a folosirii forței de muncă prin multiple canale. Această influență se exercită prin: băncile fragilizate de criză și mult mai sensibile decât înainte de 2007 la riscuri, care au devenit mai selective în distribuția creditelor; impactul crizei asupra consumului, pilon al cererii și creșterii în toate țările.

Totodată, criza imobiliară a acționat direct asupra economiei reale. Astfel, familiile și investitorii au avut pierderi nete din cauza crizei de subprime și a diminuării valorii patrimoniului imobiliar. Această sărăcire are un efect direct asupra consumului și investițiilor, numit „efect de bogăție". De asemenea, schimbările produse pe piața imobiliară au afectat negativ sectorul construcțiilor, confruntat cu încetinirea comenzilor. De altfel, pierderile instituțiilor financiare și neîncrederea care a urmat crizei de subprime au făcut creditorii mai selectivi și au împins ratele de interes ale pieței în sus. Aceasta a avut drept urmare o contracție a creditului ceea ce a redus consumul și investițiile.

2.3.Migrația internațională

În esență, migrația este un fenomen consubstanțial destinului uman. Astăzi, migrația trebuie văzută ca rezultat al interacțiunii între deciziile individuale și constrângerile sociale.

Pentru migrant, emigrația poate avea unul sau mai multe motive: profesionale (misiune de lungă durată în străinătate) și studii; politice (refugiat politic din cauza persecuțiilor în țara sa); securitar, mai ales în caz de război în țara de origine; economic (locuitor al țărilor sărace ce caută un nivel de viață mai bun în țările bogate, eventual temporar); personal (voința de a se instala într-o țara dorită, de exemplu dacă se recunoaște în valorile sale); familiale (reunirea familiei); fiscale (instalarea într-o țară ce oferă un nivel de impozitare mai puțin ridicat).

Pentru state, imigrația poate permite să se facă față la o rată scăzută a natalității sau să asigure o cantitate sau calitate de mână de lucru suficientă. Astăzi, fluxurile migratoare sunt orientate atât dinspre țări în dezvoltare spre țări dezvoltate, cât și între țări în dezvoltare. Statele din UE se confruntă atât cu o migrație internă, cât și cu una externă.

În zilele noastre, fenomenul migrației internaționale pune o serie de provocări ca urmare a transformărilor sociale și politice ce afectează ansamblul țărilor planetei. în particular, globalizarea schimbă radical datele în ceea ce privește rolul migrațiilor internaționale și mai ales locul cuvenit al lucrătorilor migranți. In prezent, asistăm la punerea în practică a unui nou regim migratoriu axat pe refuzul integrării cetățeanului înscris în programele lucrătorilor străini care pun accentul pe aspectul temporar al permisului de muncă. Acest nou context migrator nu este lipsit de contradicții . Astfel, în timp ce globalizarea impune libera circulație a capitalurilor, a bunurilor, a serviciilor și a persoanelor, statele lumii tot mai mult tind să adopte legi privind migrația prin care vor să controleze cât mai strict aceste fenomen. Multe state membre ale UE pun restricții privind circulația persoanelor din alte state ale Uniunii ce sunt în căutare de locuri de muncă mai bine plătite decât în țara de origine. Dar, multe dintre țările dezvoltate se confruntă cu probleme demografice generate de scăderea natalității și îmbătrânirea populației. Acestea se reflectă în creșterea numărului de persoane vârstnice, cu nevoi de asistare și dependente, și scăderea numărului de persoane active economic. De fapt, imigranții constituie o parte însemnată din mâna de lucru în aceste țări.

Migrațiile internaționale, regulate sau nu, nu încetează de a crește, mai ales datorită diferențelor de prosperitate și de stabilitate între Nord și Sud. Ca răspuns la numeroasele controale ale migrației, din ce în ce mai sofisticate, piața călăuzelor și a falsificatorilor de documente de dezvoltă continuu. Această situație alimentează discursurile securitare ale statelor vizate de emigranți. După 11 septembrie 2001, aproape toate statele au considerat că securitatea colectivă primează față de libertățile individuale. De aici, măsurile de stopare a migrației clandestine și de control riguros al tuturor intrărilor legale într-o țară. Cu toate acestea, în mai puțin de douăzeci de ani, numărul migranților s-a dublat în lume. Actualmente, 175 de milioane de persoane locuiesc într-o altă țară decât cea natală, din care cei mai mulți sunt în Europa (56 de milioane), în Asia (50 de milioane) și în America de Nord (41 de milioane).

Ca regulă generală, emigrația sau expatrierea de persoane nu face decât să acutizeze problemele politice și economice ale statului de origine. într-adevăr, o parte importantă a migranților este constituită din oameni tineri dotați cu o solidă formație și o mare încredere în propria persoană. Banca Mondială estimează că în jur de 100.000 de mii de universitari formați parțial sau în întregime în Africa trăiesc și lucrează în statele occidentale. De altfel, numărul lucrătorilor înalt calificați provenind din țări asiatice ar trebui să fie un multiplu al acestei cifre.

La fel, statele ex-comuniste din Europa de Est sunt puternic atinse de „fuga creierelor”: de 20 de ani, 20% dintre bulgari și 30-40% dintre armeni ce posedă o pregătire sunt plecați în străinătate.

Pe de altă parte, plecarea emigranților afectează puternic statele lor de proveniență. Pierzând lucrători calificați și experimentați, aceste țări își văd efectiv reduse șansele de a-și constitui structuri economice solide. De altfel, migranții care se instalează într-un stat bucurându-se de o mai bună infrastructură și un nivel de viață mai ridicat se obișnuiesc foarte repede cu noul mediu. Rari sunt cei care sunt gata să se readapteze la condițiile de viață dificile ce prevalează în țările de proveniență. în plus, exemplul oferit de către emigranții care au reușit incită pe ceilalți să-i imite, acum, putând să profite de o rețea de contacte mereu mai extinse.

În același timp, mișcările de populație generează conflicte și violență ceea ce afectează negativ securitatea individuală a celor implicați dar și securitatea națională a țării de destinație.

Tot mai multe studii vin să sublinieze existența unei legături strânse între migrația internațională, îndeosebi cea clandestină și criminalitatea organizată și violența din țările de destinație. Astfel „crima organizată, filierele de imigrație clandestină…aparțin marii criminalități și, de fapt, au mascat criminalitatea ordinară. Apoi, s-a răspândit larg percepția socială că imigranții, mai ales cei ilegali comit o mulțime de delicte – de la sejur prelungit dincolo de limita legală de ședere într-o țară sau alta la beneficii sociale ilegale. De asemenea, imigranții acceptă să muncească la negru ceea ce, într-o anumită măsură, aduce atingere componentei economice a securității naționale. în același timp, prezența multor imigranți legali sau/și clandestini afectează securitatea națională pe componenta socială prin apariția și manifestarea în rândurile populației autohtone a unor sentimente și atitudini xenofobe. O intensificare a frecvenței unor asemenea manifestări pot, în anumite condiții degenera în puternice tensiuni și crize sociale și chiar în conflicte deschise între cetățenii țării și imigranți. O formă acută a acestor contradicții sociale între categoriile de persoane menționate o constituie revolta urbană. Izbucnirea unor astfel de conflicte sociale aduc o gravă atingere securității naționale pe toate componentele sale. Tot în plan social, imigranții pot însemna un efort suplimentar din partea statului de primire prin asigurarea măsurilor de protecție socială a acestora.

Pe componenta economică a securității naționale atingere aduce munca la negru pe care o practică frecvent imigranții clandestini. Prin această modalitate, practic, statul este privat de sume de bani cei se cuvin din partea angajatorului și a angajatului, iar muncitorul la negru nu beneficiază de o serie de măsuri sociale.

]Relația securitate și imigrație este imediat și pe deplin politică. În acest sens, imigrația este considerată ca o problemă politică apreciindu-se de către agenții de securitate ca un pericol important. Atât aceștia cât și politicienii analizează securitatea ca o sferă a politicii, ca o sferă ce relevă militarul și strategul sau ca prezență a unei amenințări existențiale ce atinge supraviețuirea dar variază potrivit unor sectoare distincte. Toate aceste discursuri privind securitatea națională s-au dezvoltat pentru a explica atingerea pe care o aduce imigrația, mai ales cea clandestină, identității naționale.

În plan psihosocial, este posibil ca un număr mare de imigranți într-o țară, în condițiile statului de drept și al democrației, să aibă efecte mai puțin dorite asupra coeziunii sociale, a consensului național, a relațiilor interpersonale și a climatului din grupuri și comunități locale. In acest mod, se poate aprecia că imigranții, ca persoane, și imigrația, ca fenomen social complex, aduc atingere securității naționale pe dimensiunea psihosocială a acesteia.

Având în vedere efectele sociale, economice, politice, psihosociale și nu numai, atât cele de natură benefică, cât și cele negative, putem spune că migrația internațională constituie un factor perturbator al securității naționale.

2. 4. Conflictele înghețate

Conflictele înghețate sunt o permanentă sursă de insecuritate pentru statele din zonă. Războiul din vara lui 2008 dintre Georgia și Abhazia cu implicarea Rusiei este o dovadă în acest sens. În plus, pe teritoriul unora dintre aceste noi state, nerecunoscute de comunitatea internațională, se desfășoară activități economice și comerciale ce se apropie mai mult de mediul interlop decât de lumea civilizată. în unele dintre ele, diferite organizații teroriste au baze de antrenament și/sau își află o sursă de finanțare a activităților specifice.

Existența conflictelor înghețate are o multitudine de consecințe în materie de securitate. în opinia noastră, toate au doar urmări negative atât pentru statul afectat de secesiune, cât și regiunea în care ele se află.

Securitatea Uniunii Europene este afectată semnificativ de conflictele înghețate prin consecințele pe care acestea le generează. Astfel, existența conflictelor înghețate în statele din vecinătatea UE produc deplasări de populație, migrațiune ilegală, intensificarea activității criminalității transfrontaliere. Toate acestea creează o permanentă stare de insecuritate, de neliniște și îngrijorare atât în republicile separatiste cât și în statele membre UE în imediata apropiere a acestor autoproclamate state independente. De aici, necesitatea UE sa întreprindă măsuri ferme atât pentru întărirea proprie, securități cât și pentru soluționarea

2. 5. Terorismul internațional

Astăzi terorismul internațional reprezintă una din amenințările cele mai serioase în materie de securitate Aceasta prin caracteristicile sale și efectele pew care le generează formele sale de manifestare are un impact negativ semnificativ asupra securității naționale. Acest impact este mai puternic în următoarele planuri: economic, militar, organizațional, psihosocial, uman.

În plan economic, pericolul terorist este perceput ca un generator de consumuri însemnate de resurse materiale și financiare pentru a asigura și garanta securitatea națională. Astfel, amenințarea teroristă face ca instituțiile statului cu competențe în materie de securitate să fie într-o permanentă stare de alertă, să monitorizeze orice mișcare fizică sau virtuală a teroriștilor internaționali, să consume resurse materiale pentru a asigura un serviciu de veghe permanentă și de intervenție promptă ori de câte ori este necesar, să țină ocupată o importantă resursă umană. De asemenea, posibilitatea unor acte teroriste face ca resurse financiare importante să fie alocate serviciilor de specialitate care au sarcina de a culege informații veridice, cât mai complete și în timp real despre organizațiile teroriste și teroriștii care pot organiza și desfășura atentate în țara respectivă. Acest fapt, duce la o sporire a cheltuielilor bugetare pentru securitatea națională.

În plan militar, terorismul a adus o serie de schimbări care, prin natura, conținutul și formele de manifestare, se regăsesc și în domeniul securității naționale. După 11 septembrie 2001, numeroase țări i-au parte la ceea ce s-a numit războiul împotriva terorismului internațional. Totodată, fiecare stat democratic și nu numai și-a reorganizat forțele armate pentru a le face capabile să ducă lupta împotriva terorismului internațional. Fenomenul terorist face ca dimensiunea militară asecurității naționale să dobândească noi valențe și capabilități de luptă împotriva terorismului internațional.

În plan organizațional, amenințarea teroristă percepută ca fiind posibilă și relativ continuă, deși difuză în cea mai mare parte a timpului, îndeosebi după atentatele din septembrie 2001 din SUA, a determinat mutații profunde în organizarea și desfășurarea activității antiteroriste și de combatere a terorismului. Astfel, în majoritatea statelor democratice, dar îndeosebi în cele mai vizate de teroriști au fost create structuri organizatorice capabile să răspundă eficace posibilelor acte teroriste. în acest sens, au fost înființate atât structuri organizaționale de luptă antiteroristă, cât și instituții ale statului destinate combaterii fenomenului terorist. Crearea acestor structuri organizaționale ale statului au necesitat eforturi economice, financiare și umane serioase iar funcționarea lor optimă constituie, de asemenea, un consum de resurse umane, financiare și materiale. Existența și funcționarea non-stop a acestor instituții ale statului este necesară dacă se dorește asigurarea și garantarea securității naționale, respectiv a tuturor cetățenilor. în ultima vreme, în diferite țări au apărut societăți militare private și societăți de securitate private care îndeplinesc pentru clienții lor – guverne, organizații internaționale (de exemplu, ONU), firme transnaționale, persoane fizice, organizații nonguvernamentale diverse -, desigur contrat cost, o serie de servicii printre care și unele în materie de securitate.

În plan psihosocial, amenințarea teroristă are ca efecte imediate diminuarea coeziunii sociale și a consensului național, afectarea climatului din societate și a relațiilor interumane. Acestea se produc datorită: instaurării în sânul populației țării a sentimentelor de teamă generate de posibilitatea actelor teroriste pe teritoriul național; diminuării încrederii cetățenilor în capacitatea instituțiilor abilitate prin lege cu competențe în materie de securitate de a preveni și combate efectiv actele teroriste îndreptate împotriva persoanelor, a personalităților politice și militare, a unor grupuri sociale dintr-o țară sau alta; psihozei create în sânul populației, de multe ori datorită informațiilor difuzate de către media privind atentatele teroriste comise în unele țări și despre posibilitatea unor asemenea acte și în țara lor; suspiciunea, neîncrederea, frica și alienarea sunt stări emoționale în sânul populației generate de posibilitatea producerii unor acte, atentate și alte acțiuni teroriste în comunitatea lor.

În plan uman, terorismul internațional acționează asupra securității naționale prin modificările pe care le impune în organizarea unor activități diferite și diverse. Astfel, datorită măsurilor de luptă antiteroriste și de combatere a terorismului adoptate după 11 septembrie 2001, în majoritatea statelor lumii s-au restricționat o serie de drepturi ale omului, s-a înăsprit controlul în aeroporturi și la frontiere, s-au înmulțit măsurile de supraveghere a unor locuri și persoane atât de instituții ale statului, cât și de firme private de securitate. De asemenea, unele măsuri antiteroriste și de combatere a terorismului internațional au afectat activitatea economică a persoanelor și firmelor prin instituirea unor proceduri riguroase de control a circulației persoanelor și a bunurilor între state.

Amenințarea teroristă este percepută atât de către instituțiile statului cu competențe în materie de securitate, cât și de segmente mari ale populație ca fiind permanentă. De aceea, securitatea națională este în centrul atenției guvernelor și este datoria primă a oricărei societăți de a-și proteja cetățenii împotriva amenințărilor ce le vizează țara.

2.6. Criminalitatea organizată

Termenul criminalitate organizată acoperă o serie de infracțiuni criminale cum ar fi frauda, traficul de arme și stupefiante, contrabanda cu materiale radioactive și nucleare, traficul cu ființe umane, spălarea capitalurilor și criminalitatea financiară. Astăzi, numeroase rețele criminale operează în lume și sunt cunoscute ca fiind implicate în numeroase tipuri de crime. O componentă a acesteia o constituie criminalitatea transfrontalieră ce își trage numele de la locul în care se desfășoară și anume frontiera dintre două sau mai multe state suverane și independente.

Criminalitatea transfrontalieră, prin efectele negative multiple pe care le generează constituie un factor extern determinant cu un impact important asupra securității europene. Ea este produsul activității grupurilor de crimă organizată transnațională. Potrivit Convenției de la Palermo „expresia grup criminal organizat desemnează un grup structurat de trei persoane sau mai multe ce există de un anumit timp și acționează concertat în scopul de a comite una sau mai multe infracțiuni grave sau infracțiuni stabilite conform prezentei Convenții, pentruatrage, direct sau indirect, un avantaj financiar cu un alt avantaj material".

Astăzi, criminalitatea transfrontalieră profită de globalizare și de cvasidispariția obstacolelor politice și financiare. Diminuarea sau chiar dispariția frontierelor interne, de exemplu, în cadrul UE, sistemul de organizare a societății, fondat pe valorile democrației, ale libertății omului facilitează activitatea grupurilor de crimă organizată. Acestea, totodată, posedă resurse considerabile pe care ajung să le introducă în structura socială și economică. De fapt, o mare parte din banii proveniți din activitățile ilicite, după „spălare” sunt investiți în activități licite, cu sprijinul unor grupuri de interese din domeniul bancar și nu numai. La fel, ele folosesc cu succes în activitatea lor cuceririle tehnologiei de vârf în materie de comunicații și informatică îndeosebi, precum și drepturile oferite de un regim democratic.

Pentru spațiul european, îndeosebi pentru cel aparținând UE, un alt risc de semnalat îl constituie rețelele de criminalitate organizată care există în țările est-europene sau în imediata lor vecinătate și care operează pe teritoriul UE. Astfel, în Uniunea Europeană, pe lângă grupurile de crimă organizată aparținând țărilor membre, acționează grupuri de criminalitate organizată din afară. Printre acestea din urmă, menționate de sursa citată, se numără: grupuri de albanezi (trafic de droguri, imigrație ilegală, trafic de ființe umane); grupuri de chinezi (contrabandă cu produse chimice necesare fabricării drogurilor sintetice, producerea de droguri sintetice, imigrație ilegală, fraude pe cărți de credit); grupuri de ruși (constituite din etnici aparținând fostelor state sovietice, toate tipurile de crimă organizată); grupuri de români (furturi de bunuri, prostituție, falsificări de cârduri bancare); grupuri de bulgari (prostituție, contrafaceri de euro, fraude cărți de credit); grupuri de turci și kurzi (comerț cu heroină, în principal); grupuri de nigerieni, de marocani (trafic de droguri, în principal). De remarcat este buna organizare a acestor grupuri, o anume specializare pe anumite infracțiuni și lupta pentru acapararea și controlul „pieței”.

Criminalitatea transfrontalieră reprezintă, prin efectele sale nocive pe plan economic, social, juridic și nu numai, o chestiune de securitate națională dar și internațională (prin ramificațiile sale transnaționale).

Printre „țintele" urmărite de către criminalitatea organizată, atât la nivel național, cât și regional se află:

a) stupefiantele;

b) traficul de arme. Potrivit ONU, doar 3% (adică, 18 milioane) din 550 milioane de arme ușoare în circulație în lume sunt utilizate de forțele guvernamentale, militare sau de poliție. Aproape 20% din comerțul cu aceste arme ar fi în mâinile rețelelor (vezi mafia rusă, în special), un trafic care ar genera mai mult de un miliard de dolari pe an;

c) traficul de ființe umane;

d) pirateria proprietății intelectuale;

e) spălarea de bani. Se cuvine menționat faptul că rețelele crimei organizate au devenit maestre pe arta spălării banilor. FMI evalua cifra de afaceri anuală a organizațiilor criminale la aproape 1500 de miliarde de dolari, luând în considerație atât volumul câștigurilor anuale datorate traficului de diverse naturi, cât și veniturilor de patrimoniu, adesea integrate în economia legală. Intre 600 și 1000 de miliarde de dolari sunt spălate în fiecare an (adică 2-3% din produsul mondial brut), din care cea mai mare parte din profituri sunt generate de vânzarea de stupefiante. Reciclarea urmărește să transforme banii lichizi în fonduri respectabile.

3. Măsuri de amplificare/diminuare a efectelor pozitive/negative ale provocărilor actuale asupra securității europene

Provocările pentru securitatea europeană, atât cele interne cât și cele externe au atât efecte pozitive, cât și efecte negative. De aceea și măsurilor adoptate de către instituțiile UE și ale statelor membre cu atribuții în materie de securitate sunt orientate spre amplificarea efectelor pozitive generate de unele provocări, pe de o parte, și spre diminuarea sau eliminarea, atât cât este posibil, a urmărilor nedorite, pe de altă parte.

3.1. Dezvoltare socială și economică durabilă

Dezvoltarea durabilă are menirea să răspundă nevoilor prezentului fără compromiterea capacităților generațiilor viitoare de a putea răspunde adecvat la ale lor. Ea comportă trei componente – economică, socială și de mediu – a căror luare în seamă la nivel politic trebuie să fie echilibrată.

Uniunea Europeană a stabilit o strategie pe termen lung care vizează consilierea politicilor având ca subiect o dezvoltare durabilă din punct de vedere economic, social și al mediului, cu scopul de a ameliora de o manieră durabilă bunăstarea și condițiile de viață ale generațiilor prezente și viitoare. Această strategie fixează un cadru politic la nivelul Uniunii Europene pentru a permite dezvoltarea durabilă.

Dezvoltarea durabilă se sprijină pe patru piloni: economic, social, de mediu și internațional, care trebuie să se întărească reciproc. Consecințele economice, sociale și de mediu din toate politicile trebuie astfel să fie examinate de o manieră coordonată și luate în calcul în momentul elaborării și adoptării lor. De asemenea, UE trebuie să-și asume responsabilități internaționale în materie de dezvoltare durabilă: acestea se impun a fi promovate în afara frontierelor sale, inclusiv aspectele privind democrația, pacea, securitate și libertatea.

Această strategie, care este complementară Strategiei de la Lisabona, se dorește a fi un catalizator pentru opinia publică și pentru decidenții politici în vederea influențării comportamentelor din societate. Ea este axată pe măsuri ce acoperă principalele provocări identificate, pe măsuri transversale, pe o finanțare adecvată, pe implicarea tuturor părților interesate și pe o punere în practică și o urmărire eficace a politicilor.

În esență, strategia își propune: promovarea și protejarea drepturilor fundamentale, solidaritatea intra- și intergenerațională; garantarea unei societăți deschise și democratice, participarea cetățenilor, a întreprinderilor și a partenerilor sociali; coerența și integrarea politicilor; exploatarea celor mai bune cunoștințe disponibile; principiile de precauție și ale poluatorului plătitor.

În același timp, strategia dezvoltării durabile vorbește și de măsuri intersectoriale menite să contribuie la dezvoltarea durabilă în cadrul UE. In acest sens, un efort special trebuie să fie făcut în domeniile: educației și formării profesionale unui mai mare număr de persoane; inovației științifice și tehnice (programe -cadru de cercetare și dezvoltare și asociind la acestea universitățile, institutele de cercetare, întreprinderile și responsabilii publici); instrumentelor financiare și economice (crearea unei piețe de produse și servicii mai puțin poluante și să modifice comportamentele consumatorilor); comunicării între cetățeni și instituțiile statului; parteneriatelor între actori statali și nonstatali.

În cadrul UE, s-au elaborat de către instituțiile și organismele abilitate politici adecvate atingerii obiectivelor stabilite și punerii în practică a măsurilor adoptate.

Dezvoltarea socială și economică durabilă, în opinia noastră, se constituie în răspunsul cel mai bun dat provocărilor desecuritate reprezentate de globalizare, criza economico-fmanciară actuală, de comerțul internațional și de criminalitatea organizată, îndeosebi cea transfrontalieră.

3.2. Integrarea regională – ca răspuns la globalizare și comerțul internațional

Integrarea regională este modalitatea cea mai eficace a statelor lumii de a răspunde efectelor negative și pozitive ale globalizării actuale și provocărilor lansate în materie de securitate de către acest fenomen. De fapt, integrarea regională se poate aprecia ca una dintre caracteristicile dominante ale politicii internaționale. Ea este un proces ce vizează aducerea de beneficii, în timp, mai ales, în materie de: 1) stabilizare a păcii și prevenire a conflictelor; 2) dezvoltare economică; 3) furnizare a bunurilor publice regionale.

Necesitatea integrării regionale este astăzi recunoscută atât de țările dezvoltate, cât și de cele în dezvoltare. Ambele categorii de state văd în aceasta o modalitate de a se adapta adecvat și eficient globalizării. Practic, este vorba de faptul că integrarea regională creează condițiile favorabile stimulării creșterii economice și favorizării inserției regiunii în economia mondială. Integrarea regională trebuie să constituie, într-un fel, o etapă prealabilă, o școală destinată să pregătească economiile țărilor regiunii respective pentru a intra în economia mondială întărindu-și progresiv competitivitatea.

Integrarea regională presupune armonizarea politicilor economice naționale și acțiunea concertată a statelor membre pentru rezolvarea comună a problemelor de comerț și dezvoltare. Pentru a înregistra progrese în reformele lor structurale, condițiile socio-politice trebuie să fie favorabile tuturor statelor. O etapă importantă în realizarea obiectivelor de integrare la scară mondială, o constituie intensificarea dialogului între țările în curs de dezvoltare (Sud — Sud), precum și între acestea și statele avansate (Nord- Sud). Acest fapt ar permite fiecărei națiuni o mai bună informare și crearea unor efecte multiple, ca, de exemplu: obținerea de date, informații, acorduri și asistență în unele domenii critice din punctul de vedere al performanțelor: agricultură, securitate alimentară, protecția mediului, sănătate; angajarea de consultații cu băncile regionale de dezvoltare în vederea elaborării și executării unor programe pentru ajutor tehnic și financiar; studierea posibilităților de acțiune conjugată între Nord și Sud în domeniul investițiilor, producției și comerțului; identificarea căilor de extindere a schimburilor economice, de dezvoltare a transporturilor, telecomunicațiilor și tehnologiei la nivel intraregional.

Exemplu reușit al UE este urmat și de alte state din diferite regiuni ale lumii. Așa se explică exsitența unei multitudini de organizații regionale ce au ca scop declarat fie integrarea economică, fie integrarea politică, fie integrarea financiară sau toate trei la un loc. Totuși, cele mai multe tentative de regrupare regională vizează mai ales acorduri comerciale între statele ce le-au semnat.

3.3. Gestionarea adecvată a migrației legale și stoparea migrației ilegale

Aceasta reprezintă răspunsul sintetic dat de către cei în drept, atât la nivel național, cât și comunitar, provocării numită imigrație legală și imigrație ilegală. Practic, ele sunt două măsuri complementare în care se implică atât UE, ca entitate socială, politică, economică, demografică, cât și fiecare stat membru al acesteia. In punerea lor în operă se impune a fi luat în seamă noul context migratoriu care este unul contradictoriu. Acest context prezintă o serie de paradoxuri, printre care cele mai semnificative par a fi următoarele: 1) globalizarea exercită presiuni enorme asupra liberalizării circulației persoanelor și favorizează gestionarea mondială a migrațiilor, în timp ce statele pun în practica politici migratorii din ce in ce mai restrictive in numele suveranității naționale; 2) țările dezvoltate cunosc o scădere și o îmbătrânire a populațiilor lor ceea ce le creează importante lipsiri în materie de mână de lucru, dar discursurile antimigrație sunt dure în numele securității și al apărării valorilor naționale fundamentale; 3) paradigma drepturilor persoanei și în particular a drepturilor lucrătorilor migranți pare a fi un discurs important, politicile migratorii se orientează într-un sens contrar restrângând drepturile lucrătorilor imigranți și a membrilor lor de familie.

Gestionarea adecvată – eficace, flexibilă, concertată și operativă – a migrației interne și a celei externe în UE și statele membre ale acesteia se întemeiază pe existența instituțională și funcționalitatea: principiilor comune de bază privind integrarea în UE ; Pactului european asupra imigrației și azilului; Raportului anual asupra imigrației și azilului; legilor naționale privind imigrația și azilul.

Statele membre ale UE au adoptat, în 2008, un Pact asupra imigrației și a azilului. Pactul european este un document politie ce evidențiază provocările de securitate și nu numai generate de fenomenul imigrației și al azilului. Având acest Pact, Europa poate trece la acțiune de o manieră concertată. Aceasta întrucât pentru prima dată, o strategie comună a fost stabilită, cu obiective clare, cu instrumente concrete și un calendar precis.

De asemenea, Pactul prezintă angajamentele statelor membre ale UE și anume: mai buna organizare a imigrației legale; luptii mai bună împotriva imigrației clandestine; întărirea eficacității controalelor la frontierele exterioare ale UE; o relație directă a UE cu țările sursă a imigrației.

UE este convinsă că o politică justă, echilibrată și eficace trebuie să trateze simultan toate aspectele migrației: gestionarea migrajiei legale; lupta împotriva migrației ilegale; sinergia între migrație și dezvoltare.

În esență, Pactul european asupra imigrației și azilului angajează statele membre în jurul a cinci aspecte importante: 1) organizarea imigrației legale ținând cont de prioritățile, nevoile și capacitățile de primire determinate de fiecare stat membru și favorizarea integrării; 2) lupta împotriva imigrației clandestine, mai ales asigurând returul în țările de origine sau spre o țară de tranzit, a străinilor în situație ilegală; 3) întărirea eficacității controalelor la frontiere; 4) construirea unei Europe a azilului; 5) crearea unui parteneriat global cu țările de origine și de tranzit ce favorizează sinergiile între migrații și dezvoltare.

În același timp, UE a prevăzut atât măsuri adecvate pentru derularea imigrației legale, cât și pentru stoparea/limitarea imigrației ilegale. Acestea din urmă se referă în principal la: „închiderea căilor" imigrației clandestine înspre Europa din state africane mai ales; securizarea frontierelor UE; întărirea controlului la frontierele exterioare ale UE; înăsprirea controalelor instituțiilor abilitate ale statelor împotriva traficului de persoane; adoptarea și punerea în practică a unei legislații ferme față de imigranții clandestini.

În ianuarie 2006, numărul de resortisanți din terțe țări rezidenți în UE era de 18,5 milioane, adică 3,8% din populația totală a Uniunii. Aceste cifre arată că imigrația rămâne principalul factor de creștere demografică în UE și cele mai multe state membre cunosc un sold migrator pozitiv.

Raportul anual privind imigrația și azilul arată că dezbaterea asupra integrării s-a intensificat, atât la nivel național cât și la nivelul UE. El furnizează informații despre cadrul existent în UE pentru integrarea resortisanților din terțe țări, care se fondează pe principiile de bază comune în materie de integrare și pe programul comun pentru integrare.

La nivel național, există legi cu privire la imigrație și azil . Deși, acestea sunt armonizate cu cele existente la nivel comunitar o anume specificitate rămâne și este dată de interesele naționale ale fiecărui stat îndeosebi în materie de demografie.

3.4. Prevenirea și combaterea terorismului internațional

Actele teroriste sunt în fiecare zi mai distrugătoare și amenințarea teroristă creează pericole fără precedent. Intr-o lume din ce în ce mai interdependentă, nicio țară nu mai poate singură să lupte eficace împotriva terorismului internațional. Prin urmare, terorismul internațional este o provocare fundamentală pentru comunitatea internațională. De aceea, atât la nivel comunitar cât și național, statele europene adoptă de o manieră flexibilă măsuri împotriva terorismului internațional.

Deoarece terorismul reprezintă o amenințare pentru securitatea, libertatea și valorile Uniunii Europene și pentru cetățenii săi, acțiunea UE are ca obiectiv să dea un răspuns adecvat și adaptat pentru a lupta împotriva acestui fenomen. Prevenirea, protecția, urmărirea și răspunsul constituie astfel cele patru axe ale abordării globale a terorismului internațional ca provocare fundamentală în materie de securitate europeană. UE va insista atât pe prevenirea și reprimarea actelor teroriste cât și pe protecția infrastructurilor și cetățenilor. De asemenea, UE va acționa cu toată puterea asupra cauzelor, mijloacelor și capacităților terorismului. Totodată, o atenție sporită se va acorda de către cei în drept coordonării serviciilor represive și judiciare în cadrul UE și cooperării internaționale ca o condiție a eficacității luptei împotriva acestui fenomen transnațional.

Tratatul de la Amsterdam a creat bazele unei acțiuni a UE. Astfel, la nivel comunitar există o „Strategie și un plan de acțiune" care include: strategia de luptă împotriva terorismului; intensificarea luptei împotriva terorismului; infracțiuni teroriste; Programul de la Haga; strategia europeană de securitate.

În ceea ce privește răspunsul dat actelor teroriste, la nivel comunitar se vor avea în vedere: mecanismul de cooperare pentru protecția civilă; finanțarea măsurilor de protecție civilă (2007-2013); alerta preventivă împotriva urgențelor; raportul privind pregătirea pentru eventuale urgențe (2002). Pentru punerea în practică a măsurilor menționate la nivelul UE există o serie de instituții și organisme .

Reacția UE și a statelor sale membre față de terorismul internațional, în calitatea sa de amenințare fundamentală de securitate este una realistă. înainte de toate se are în vedere faptul că riscul atentatelor nu poate fi în totalitate eradicat. în caz de atentat este primordial să se: schimbe rapid informațiile practice și deciziile ca și asigurarea coordonării media (este vorba de un incident transfrontalier); asigure la nivel național și european solidaritatea, asistența și indemnizarea victimelor terorismului și a familiilor lor; aducă o asistență cetățenilor din UE în terțe țări; protejeze și sprijine mijloacele civile și militare puse în practică în UE în caz de operații de gestionare a crizelor.

În scopul cunoașterii stadiului realizării măsurilor de luptă împotriva terorismului internațional, la nivel comunitar, Consiliul European evaluează din 6 în 6 luni progresele făcute în materie de combatere și luptă împotriva terorismului. Un dialog politic la înalt nivel asupra luptei împotriva terorismului trebuie să aibă loc cu fiecare președinție. El va fi asociat cu Consiliul, Comisia și Parlamentul European; strategia de luptă împotriva terorismului este completată cu un plan de acțiune ce va conține măsurile concrete de luat pentru prevenirea, protecția, reacția și urmărirea teroriștilor. Comitetul reprezentanților permanenți asigură urmărirea sistematică și detaliată a progreselor realizate în materie de luptă împotriva terorismului.

Uniunea Europeană cooperează strâns cu NATO în lupta dusă împotriva terorismului internațional. De fapt, pentru Alianță lupta terorismului este o prioritate și se înscrie în programul său de activități curente. Practic, NATO oferă comunității internaționale, deci și UE, un ansamblu de mijloace unice în felul lor pentru lupta împotriva terorismului. Mai întâi, Alianța constituie un loc de consultare permanentă unde dezbaterile duc la decizii colective. Apoi, ea dispune de capacități militare fără egal. In fine, ea este în centrul unei remarcabile rețele de cooperare cu un mare număr de parteneri.

3.5. Implicarea UE în gestionarea crizelor și conflictelor

Interesele UE vizează mai întâi protecția statelor sale membre, apoi stabilitatea la frontierele sale și, în fine, prosperitatea continentului, adică ameliorarea condițiilor de viață ale populației vecine. UE dispune de toate mijloacele sociale, politice, economice și nu numai pentru a-și asigura în continuare o dezvoltare durabilă și de a se implica responsabil, și semnificativ în soluționarea crizelor și conflictelor din lume. Atingerea unor astfel de obiective se poate produce numai prin eforturile concertate și coerente ale statelor sale membre.

De la începutul anilor 1990, UE a cunoscut numeroase transformări instituționale în privința relației sale cu internaționalul. Noi politici au fost create – Politica Externă de Securitate Comună (PESC), Politica de securitate și apărare comună (PSAC). In acest sens, Tratatul de la Lisabona menționează că în ceea ce privește „Competența Uniunii în materie de politică externă și de securitate comună include toate domeniile politicii externe, precum și toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare comune care poate conduce la o apărare comună”. Politica de securitate și apărare comună -menționează sursa citată – face parte integrantă din politica externă și de securitate comună. Aceasta asigură Uniunii o capacitate operațională bazată pe mijloace civile și militare. Uniunea poate recurge la acestea în cadrul misiunilor în afara Uniunii pentru a asigura menținerea păcii, prevenirea conflictelor și întărirea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite, îndeplinirea acestor sarcini se sprijină pe capacitățile furnizate de statele membre.

Altfel spus, statele membre își mențin caracterul specific al politicii de securitate și apărare, își respectă obligațiile asumate față de NATO, pun la dispoziția UE capacități militare și civile pentru a contribui efectiv la obiectivele stabilite de Consiliul Uniunii iar în caz de agresiunea externă militară a unui stat membru celelalte state dau ajutor și asistență prin toate mijloacele.

În acest scop, noi capacități au fost înființate – Forța de reacție rapidă (FRR), Mecanismul de reacție rapidă (MRR), Conceptul de Battlegroups, African peace facility. Totuși, UE nu dorește să rivalizeze cu SUA în materie de securitate și apărare, ci ea cooperează și colaborează strâns în materie de securitate și apărare colectivă. UE ca putere liberală privilegiază folosirea instrumentelor civile în soluționarea crizelor și conflictelor, dar care se dotează progresiv cu mijloace militare pentru a fi mai credibilă și mai eficace în mediul geostrategic din epoca post-Război Rece. Astfel, UE s-a implicat în soluționarea unor conflicte fie din categoria celor înghețate, fie de altă natură. De exemplu, Uniunea participă la soluționarea conflictului transnistrean și a celui dintre Rusia și Georgia apelând la mijloace și instrumente mai mult diplomatice și economice, decât la cele militare.

De asemenea, după Pactul de vecinătate a inițiat Parteneriatul Estic care îi permite să se implice activ, responsabil și conștient în soluționarea conflictelor înghețate din Europa.

Evenimentele din țările Europei de Est și ale Caucazului de Sud afectează UE. Extinderile succesive ale UE au adus aceste țări mai aproape de Uniune, iar securitatea, stabilitatea și prosperitatea lor afectează tot mai mult Uniunea Europeană. Toate aceste țări, într-o măsură sau alta, implementează reforme politice, economice și sociale, și și-au exprimat dorința de a se apropia de UE.

Politicile față de aceste țări trebuie să fie ferme, proactive și neechivoce: prin Parteneriatul Estic, UE oferă partenerilor săi din Est susținere concretă și profundă pentru reformele democratice și pentru liberalizarea pieței, contribuind astfel la stabilitatea lor economică și politică. Componenta multilaterală a Parteneriatului Estic asigură UE un instrument adițional pentru a susține reformele, înființând un forum pentru ca cele șase țări partenere să facă schimburi de experiență și de informații în cadrul a patru platforme tematice.

Concluzii

-Provocările externe de securitate cu care se confruntă statele se manifestă ca sistem complex, dinamic și deschis. Acestea sunt complexe, într-o continuă expansiune și interdependente. Efectele lor, favorabile și nefavorabile, sunt, practic, cumulative și cu consecințe de o mare diversitate.

– în spațiul trsansatlantic statele sunt afectate de o manieră diferită de urmările acestor efecte, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ. Prin urmare și eforturile lor vor avea intensități, naturi și direcții distincte.

-Pentru contracararea consecințelor nedorite ale provocărilor de securitate, Uniunea Europeană acționează coerent și concertat atât în direcția amplificării efectelor pozitive, cât și a diminuării și/sau limitării efectelor generate de acest sistem de riscuri, pericole și amenințări de securitate. În acest sens, la nivelul Uniunii sunt adoptate documentele necesare fundamentării activității de realizare a securității europene, create instituțiile capabile și asigurate resursele materiale, umane și financiare destinate finalizării cu succes a unei astfel de misiuni permanente.

-Statele membre, la rândul lor, prin eforturi individuale contribuie la asigurarea securității naționale și a celei europene. În acest sens, atât la nivelul Uniunii cât și la cel național se acționează la implementarea următoarele măsuri:

dezvoltarea durabilă socială și economică;

integrarea regională;

combaterea terorismului atât intern cât și internațional;

controlul migrației legale și ilegale;

implicarea activă în soluționarea conflictelor și crizelor de pe continentul european și din lume.

CURS 7

SECURITATEA EUROPEANĂ ÎN SCHIMBARE. PROVOCĂRILE INTERNE

Bibliografie

Alexandra Sarcinschi, Vulnerabilitate, risc, amenințare. Securitatea ca reprezentare psihosocială, Editura Militară, București, 2007

Petre Duțu, Cristina Bogzneanu, Provocări actuale pentru securitate, Editura UNAp.București, 2010.

Prin provocare de securitate se înțelege „ansamblul factorilor de naturi diverse ce pot declanșa riscuri, pericole și amenințări în materie de securitate la adresa societății umane”.

1.Trăsăturile provocărilor actuale pentru securitatea europeană

Sistemul provocările actuale pentru securitatea europeană este definit prin complexitate interdependență, caracter deschis și dinamic.

Complexitatea rezidă în faptul că securitatea europeană, îi calitate de construct conștient, voluntar și responsabil, se realizează concomitent cu derularea întregii vieți sociale economice, politice, culturale, științifice, militare, informaționale și nu numai care își urmează drumul său potrivit legităților obiective ale dezvoltării societăților umane. Pe de altă parte securitatea europeană se înfăptuiește în condiții concrete de o mare diversitate intra și interstatală, cu oameni și prin oameni.

Caracterul complex al securității europene, ca sistem, este dat de:

contextul în care UE și statele sale membre există și acționează și anume de manifestarea puternică și pluridimensională a globalizării și a unui amplu și dinamic proces de integrare: regională.

vulnerabilitățile europene și naționale care joacă rolul de catalizator al provocărilor securității europene. Printre vulnerabilități includem: nivelul diferit de dezvoltare economică și a statelor membre;

Interdependența se referă la relația de influență reciprocă între componentele sistemului provocărilor actuale pentru securitatea europeană. Astfel, dacă un element al sistemului cunoaște schimbări radicale, sau chiar mutații profunde acestea din urmă, la rândul lor, produc transformări semnificative în cadrul celorlalte elemente structurale. De exemplu, schimbări esențiale produse în comerțul internațional sunt generate de actuala criză economico-financiară.

Dar, asupra conținutului comerțului internațional în care UE, ca entitate socială și economică, sau un stat membru al său ori altul se implică are un impact serios atât criminalitatea cât și terorismul transfrontaliere. Acestea două pot, uneori, afecta calitatea și volumul bunurilor ș serviciilor pe care UE și statele sale membre le oferă clienților săi fie prin înăsprirea condițiilor de trecere a frontierelor lor, fie printr-o concurență neloială pentru anumite produse sau servicii puse în vânzare pe căi ilicite de către organizații criminale sau ilegale.

La fel, migrația internațională are un impact semnificativasupra migrației interne în UE care se manifestă atât prin efecte benefice, cât și consecințe nefavorabile. Astfel, dacă migrația internațională este relativ mare, cantitativ și calitativ, ea influențează migrația internă atât în statele membre cât și la nivelul UE, în sensul reducerii numărului celor care migrează și/sau schimbării direcției de deplasare în plan național și european.

Caracterul deschis al sistemului provocărilor pentru securitatea europeană este dat de comunicarea și accesul informațiilor dintre acest sistem și mediul în care acționează. Practic, această trăsătură reflectă capacitatea sistemului analizat de a se adapta adecvat – eficace, creator și flexibil – la transformările ce se produc în mediul înconjurător. Este vorba atât de mediul natural cât și de cel social, care suportă toate schimbările impuse în și de viața și activitatea oamenilor concreți, reali, cu personalitatea, sentimentele, motivația (nevoi, aspirații, idealuri, motive) și voința lor. De altfel, adoptarea de către UE a strategiei de securitate, pe de o parte, și de statele membre a strategiei naționale de securitate, pe de altă parte, este o dovadă a caracterului deschis al sistemului provocărilor pentru securitatea europeană. Acesta din urmă recepționează informațiile necesare și suficiente din mediul intern și internațional, le procesează și, se adaptează creator la noile realități. Este vorba fie de amplificarea efectelor impactului riscurilor, pericolelor și amenințărilor pentru securitatea europeană, fie de diminuarea lor.

Dinamismul sistemului provocărilor pentru securitatea europeană derivă din transformările rapide ce au loc atât în interiorul fiecărui element component al sistemului propriu-zis, cât și în afara acestuia, în mediul în care acesta există și funcționează. Mai întâi, se asistă la schimbări alerte în cadrul globalizării, al comerțului internațional, al relațiilor dintre state, al evoluției crizei economico-financiare actuale mondiale etc. Toate aceste modificări, de cele mai multe ori de substanță, interacționează potențând evoluția rapidă și frecvent aleatorie a fiecărui risc, pericol și amenințare de securitate care se va reflecta în starea și funcționalitatea securității europene. Pe de altă parte, are loc g transformarea continuă a mediului în care provocările actuale pentru securitatea europeană există și se manifestă. Astfel schimbările ivite în relațiile politice, economice, culturale, științifice etc. dintre UE și celelalte state ale lumii și lărgirea Uniunii prin primirea de noi membri au un impact semnificativ asupra dinamismului sistemului provocărilor pentru securitate europeană.

Cum acest sistemul al provocărilor de securitate l-am considerat ca fiind deschis, atunci el va suporta direct toate schimbările intervenite în exteriorul său, căutând o adaptare continuă și flexibilă la nou, la mutațiile intervenite.

În concluzie, sistemul provocărilor actuale pentru securitatea europeană se află într-o continuă schimbare urmând mutațiile produse, pe toate planurile – economic, social, politic, cultural, științific, militar, de mediu, etc – în UE și statele membre.

Provocările interne pentru securitatea europeană le analizăm pornind de la natura lor. În această categorie s-au inclus provocările economice, sociale, politice, culturale, energetice.

Riscurile, pericolele și amenințările interne de securitate sunt numeroase, complexe, dinamice, interdependente și aflate într-o continuă interacțiune. De exemplu, provocările economice se referă la resursele umane, resursele naturale, resursele financiare, calitatea guvernării, politicile economice de la nivel național și al UE, la măsurile de contracarare a efectelor negative ale crizei economico-financiare mondiale.

2. Provocările economice pentru securitatea europeană

Legătura dintre economie și securitate este una puternică, de interdependență, cele două consolidându-se reciproc. În condițiile unei economii funcționale și competitive un actor se poate bucura de securitate și, invers, starea de securitate are un aport considerabil în funcționarea optimă a economiei. Criza economico-financiară globală a lovit, astfel, chiar instrumentul fundamental al UE, domeniul care a stat la baza succesului acestei organizații în a asigura o perioadă de pace, stabilitate și prosperitate pe continentul european. Pe de altă parte, deși sfera economică se conturase ca spațiu în care statele membre își coordonau cel mai bine acțiunile, criza a reliefat distanțele enorme dintre economiile europene. Prin urmare, prin provocări economice, înțelegem „o serie de fenomene care se manifestă în plan economic și care, prin evoluția, implicațiile și consecințele lor, pot reprezenta riscuri de securitate identificabile în spațiul european”.

Din punct de vedere economic, UE se confruntă cu două provocări majore:

a) susținerea statelor membre pentru a depăși actuala stare de criză, cu măsuri adaptate

problemelor cu care se confruntă fiecare dintre ele;

b) coordonarea acestor măsuri la nivel european.

Pe lângă acestea, Uniunea trebuie să identifice și mijloacele optime de a gestiona și o altă problemă ridicată de criză. Este vorba despre măsurile care se cer adoptate pentru cele 16 state care au adoptat moneda Euro (Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Feanța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia și Spania) și celelalte state membre. Deși statele care au adoptat moneda unică sunt considerate mai bine dezvoltate din punct de vedere economic, perioada recentă a demonstrat că există discrepanțe și în interiorul „zonei euro”. Astfel, există pe de o parte „pilonii grei” al economiei europene, precum Germania, Franța și Marea Britanie iar, pe de alta, state care au fost mult mai puternic și mai grav lovite de criză, precum Portugalia, Italia, Grecia și Spania, așa-numitele state PIGS , care au nevoie de susținerea statelor din prima categorie.

Un raport elaborat de Stratfor demonstrează că statele care nu sunt membre ale zonei euro au fost mult mai expuse crize financiare. Acestea au fost lovite, ca și celelalte, de criza globală iar, ulterior, au trebuit să facă față și presiunilor venite din partea economiilor mai puternice. Ne referim la faptul că statele din Europa Centrală și de Est au beneficiat de o creștere economică pe fondul unui sistem permisiv de obținere a creditelor, credite care erau oricum finanțate de către bănci din străinătate. Raportul susține că aceste bănci proveneau în special din Italia, Franța. Austria, Grecia și zona Scandinavă -Norvegia, Suedia, Finlanda. Astfel, atunci când aceste state s-au confruntat cu criza de lichidități, au pus presiune asupra acestor state, ceea ce a constituit o a doua lovitură pentru ele.

În concluzie interdependența dintre economiile naționale determină necesitatea de a identifica măsuri la nivel european, dar acestea sunt greu de stabilit din pricina distanței mari dintre nivelurile de dezvoltare ale statelor membre, dar și din cauza tendinței fiecărui stat de a-și salva, în primul rând, propria economie. Această falie creată de criza economico-financiară este, poate, cel mai vizibilă la nivelul UE. Au existat chiar voci care au avertizat asupra unei noi „cortine de fier” care divide Europa. Extinderea recesiunii la nivelul întregii Uniuni a determinat Comisia Europeană să adopte un Plan European de Recuperare Economică, construit pe două axe principale.

Prima dintre ele se referă la acțiuni întreprinse pe termen scurt, respectiv o injectare majoră de putere de cumpărare în economie, care să crească cererea și să stimuleze încrederea.

Cea de-a doua axă se referă la acțiuni menite să consolideze competitivitatea UE pe termen lung, respectiv un program de măsuri care susțină investițiile „inteligente”. Planul oferă o viziune de ansamblu asupra măsurilor care trebuie luate pentru a ieși din recesiune, dar și pentru a evita o altă perioadă similară acesteia. Problema constă însă în reacția diferită a statelor membre la criza economico-financiară, în diferențele mari ale gradului în care au fost afectate.

Pe lângă aceste două principale provocări, recesiunea economică a accentuat lacunele existente în structura organizatorică a Uniunii, subliniind deficiențele acesteia. Spre exemplu, tensiunile și competiția sistemelor de taxe dintre statele membre ale UE au contribuit la slăbirea viabilității Uniunii. Practic, la nivelul UE, criza este amplificată de carențe structurale, care, în condiții economice normale, nu ar fi fost atât de evidente. Sistemul economic european a permis anumitor state ca, pe fondul unei perioade de prosperitate și de creștere economică puternică, să tergiverseze rezolvarea unor probleme economice de structură și să acumuleze datorii imense. Aceasta este explicația impactului mare al crizei asupra unor economii precum cea a Greciei, care la finalul anului 2009, a atins un deficit de 13,6% din PIB sau Portugaliei, care a atins 9,4 procente. Chiar dacă evenimentele recente au confirmat faptul că statele din zona euro sunt mult mai stabile, Grecia, deși este inclusă în acest spațiu, și fost puternic afectată de criză tocmai din cauza deficiențelor structurale – „Grecii nu sunt o victimă a crizei”. Criza economică a lovit mai puternic în zonele deficitare al sistemului economic european, zone care au fost trecute cu vederea atunci când economia Uniunii per ansamblu era în creștere.

În concluzie, din punct de vedere economic, provocarea pentru Europa constă în găsirea unei soluții pentru a depăși faliile care sunt conturate între statele membre de criza economico-linanciară. Specialiști precum Petre Duțu și Cristina Bogzneanu au identificat cel puțin trei astfel de linii de demarcație care se trasează în interiorul sistemului economic european. Falile economice în UE trasate de criza economico financiară sunt cele prezentate în figura 1.

Figura 1 Falii economice în UE trasate de criza economico financiară

În consecință UE trebuie să dovedească că sistemul economic și financiar care a stat la baza dezvoltării ei ca organizație supranațională de integrare politică este unul viabil și că ea, per ansamblu, nu este un proiect care funcționează doar în condiții economice favorabile și eșuează atunci când contextul economic internațional se schimbă.

Rezolvarea optimă a acestor probleme economice care se manifestă pe plan intern este cu atât mai importantă cu cât ele determină dificultăți și în alte sfere ale existenței UE.

Criza din planul economic generează provocări în plan social, energetic, alimentar, cultural, politic și instituțional. Din această cauză, soluția trebuie să fie una comprehensivă și să ia în calcul toți factorii care intră în ecuația crizei economico-financiare.

3. Provocările sociale pentru securitatea europeană

Acest tip de provocări desemnează o serie de evenimente care se petrec în plan social sau demografic și care, prin evoluția, implicațiile și efectele lor, pot reprezenta riscuri pentru securitatea europeană.

Provocările sociale interne actuale ale Uniunii nu pot fi analizate independent de cele economice. Impactul crizei economico-financiare asupra sferei sociale este greu de evaluat, în ciuda faptului că amploarea lui nu poate fi trecută cu vederea. Efecte puternice ale crizei pot fi regăsite, spre exemplu, în domeniul evoluției pieței muncii la nivel european. Aceasta se caracterizează prin creșterea fără precedent a ratei șomajului, ceea ce implică provocări majore în ce privește sistemele europene de protecție socială.

Spre exemplu, un raport al Eurostat anunță că rata șomajului la nivelul UE este de 10%, dar și că statele din zona euro nu au mai cunoscut un asemenea nivel al acesteia din 1998. Mai mult, similar situației din sfera economică, creșterea ratei șomajului diferă de la un stat la altul, în funcție de dezvoltarea lui economică, procentele oscilând între 4% în cazul Danemarcei și 21% în cazul Letoniei.

Diferențele în ce privește rata șomajului nu sunt valabile doar din punctul de vedere al gradului în care statele au fost afectate, ci și din acela al segmentelor de populație afectate.

Există o serie de categorii sociale, considerate vulnerabile, mai puternic afectate de efectele crizei, din cauză că aceste efecte s-au grevat pe fondul unor vulnerabilități anterioare asociate sărăciei, vârstei, etniei, statutului de imigrant, ceea ce amplifică impactul crizei economice și financiare în acest plan. Aceasta exercită o presiune mare asupra sistemelor de protecție socială mai ales în condițiile în care nu toate statele au pus la punct mecanisme care să poată face față creșterii cererii de protecție socială, ceea ce determină, implicit, o creștere a discrepanțelor în ce privește nivelul de trai în diferite state europene. În plus, Uniunea își asumă doar un rol de observator al impactului social al crizei și de facilitator de schimb de bune practici. Astfel, într-un document oficial referitor la această problemă, sunt menționate clar atribuțiile de monitorizare ale Comisiei și Comitetului, de examinare a provocărilor referitoare la politica socială, de creare de oportunități de învățare reciprocă.

Prin urmare, pentru a evita crearea unor diferențe mari între oportunitățile pe care fiecare stat le oferă cetățenilor săi, UE ar trebui să găsească un răspuns coordonat la nivel comunitar pentru problema protecției sociale.

Aceasta reprezintă o provocare cu atât mai mare cu cât, în lipsa unui răspuns politic viabil, care să urmărească crearea de noi locuri de muncă, Uniunea ar putea intra într-o perioadă de slabă creștere economică.

Practic, criza economică globală nu doar a agravat multe aspecte ale sărăciei, dar a și generat o nouă categorie de populație care se confruntă cu sărăcia, a micșorat posibilitățile de achiziționare de locuințe, a amplificat numărul persoanelor fără adăpost, a slăbit clasa de mijloc, a contribuit la creșterea riscurilor în ce privește coeziunea socială, precum și la erodarea încrederii în clasa politică.

Șomajul reprezintă, prin urmare, una dintre cele mai mari provocări. Pentru rezolvarea acestei probleme nu este necesară doar crearea de noi locuri de muncă, ci și asigurarea unui nivel optim de pregătire a populației, dezvoltarea a unui sistem de învățământ viabil, dar și crearea unei culturi a învățării pe durata întregii vieți („lifelong learning"), ceea ce ar ajuta cetățenii europeni să capete mai multe abilități și competențe, sporind capacitatea lor de adaptare la noi locuri de muncă. Rezolvarea acestei probleme este cu atât mai stringentă cu cât Organizația Internațională a Muncii estimează că UE va atinge nivelul de angajare a populației precedent crizei abia în 2013 , ceea ce înseamnă că efectele măsurilor adoptate acum vor fi vizibile pe termen mediu sau chiar lung.

O altă problemă a UE, acutizată de criza economico-financiară – educația. în condițiile în care UE cunoaște, ca marea parte a statelor dezvoltate și în curs de dezvoltare, un fenomen al îmbătrânirii populației, asigurarea unei forțe de muncă adecvat pregătite pentru a face față provocărilor actuale este esențială. Această problemă este una dublu fațetată.

În primul rând, UE se confruntă cu problema deteriorării raportului dintre populația activă și cea inactivă, ceea ce înseamnă că va fi din ce în ce mai greu ca statele membre și Uniunea să identifice soluții pentru a-și îndeplini responsabilitățile asumate față de viitorii pensionari.

În al doilea rând, este vorba despre subcalificarea noii forțe de muncă. Clasamentele elaborate de diverse instituții relevă faptul că universitățile europene sunt depășite de cele americane sau asiatice. Prin urmare, în materie de educație, provocarea constă în valorificarea la maximum a resursei umane și identificarea unor soluții pentru a compensa scăderea populației.

O altă problemă internă a UE este legată de discriminarea unor grupuri etnice minoritare. Statele europene continuă să se confrunte cu dificultăți legate de integrarea comunităților de romi de identificarea și implementarea unor măsuri care să elimine discriminarea, sărăcia, excluziunea, deși aceștia reprezintă cea mai numeroasă populație minoritară la nivelul UE. Complexitatea acestei probleme este determinată de cumulul a doi factori.

Pe de o parte, aceste grupuri minoritare manifestă o anumită rezistență la eforturile de integrare a lor în comunitățile majoritare, iar, pe de alta, și grupurile majoritare au o atitudine de respingere față de aceștia. Costul de securitate al neintegrării comunităților de romi se dovedește a fi din ce în ce mai mare – nefiind cuprinși în piața muncii, ei au un aport consistent la creșterea ratei criminalității ș a tensiunilor intracomunitare. Amploarea acestei provocări est (subliniată și de un raport al Amnesty International, ce solicită UE să elaboreze un plan de acțiune pentru a preveni încălcarea drepturilor omului, cu care aceste comunități se confruntă, avertizează asupra faptului că romii sunt cetățeni europeni și, prin urmare, ei trebuie să beneficieze de aceleași drepturi ca și restul resortisanților Uniunii.

Problema grupurilor minoritare nu se construiește doar în jurul acestei comunități. Ea este strâns legată de un alt fenomen marcant al secolului XXI – migrația.

În contextul îmbătrânirii populației, al nevoii stringente de forță de muncă tânără care să susțină dezvoltarea economică, migrația se poate constitui atât într-un factor ce poate contribui la starea de securitate, cât și într-un risc la adresa acesteia. Astfel, în cazul UE, migrația generează provocarea gestionării unei societăți care își conturează din ce în ce mai mult caracterul multietnic, multireligios, multicultural, multirasial.

Uniunea trebuie să identifice soluția menținerii unui echilibru între necesitatea respectării drepturilor omului și ale minorităților și necesitatea de a integra aceste comunități în societățile de imigrare, astfel încât, venirea lor să nu echivaleze cu destabilizarea socială sau cu un risc crescut pentru securitatea internă a statelor membre și a Uniunii per ansamblu. Fenomenul migrației trebuie valorificat, pe cât posibil, în favoarea creșterii economice a UE, mai ales în contextul actual. Insă, aceasta depinde de capacitatea instituțiilor europene de a elabora strategii și politici eficiente de imigrare și integrare a noilor veniți și, în special, de pregătire și integrare profesională a lor.

Totodată, trebuie luat în calcul faptul că spațiul european cunoaște și un fenomen de migrație internă, a cărui dinamică este diferită de cea a migrației din alte regiuni. Aceasta din cauză că UE a creat, înăuntrul granițelor sale, un spațiu în care cetățenii europeni au dreptul de a circula liber, de a lucra și de a-și stabili domiciliul în orice stat membru. Totuși se pot identifica anumite tendințe de mișcare a populației în interiorul granițelor Uniunii.

Aceste fenomene au fost favorizate, în mare, de doi factori:

căderea Cortinei de Fier care diviza Europa;

procesul extinderii și integrării europene.

Din cauza diferențelor dintre nivelurile de dezvoltare economică a statelor membre, dintre nivelurile de trai ale cetățenilor din diferite state membre există tendința ca cei care provin din state mai puțin dezvoltate economic să aleagă să trăiască și să lucreze în state mai bine dezvoltate, unde pot dobândi venituri mai mari. Există, așadar, în interiorul UE, state de origine (în general, statele din Europa centrală și estică), și state de destinație (statele vest-europene). Statele din partea centrală și estică a Europei sunt țări tradiționale de emigrare, iar includerea acestora în UE în ultimele două valuri de extindere (2004 și 2007) au dus la accentuarea acestei caracteristici a lor. Spre exemplu, un studiu al Băncii Mondiale relevă faptul că, în perioada 2000-2003 se stabiliseră anumite fluxuri de migrație între Europa Centrală și Estică și Europa de Vest. În plus, 42 de milioane de resortisanți ai Uniunii sunt imigranți și, din aceștia, 14 milioane reprezintă cetățeni europeni care și-au părăsit statul natal și au ales să locuiască într-un alt stat membru al UE .

Uniunea trebuie să găsească un răspuns politic adecvat și soluții pe termen lung pentru a reduce impactul crizei economico financiare în plan social, dar și pentru a corecta vulnerabilitățile existente încă din perioada precedentă crizei – discriminarea minorităților, sistemul de învățământ neadaptat cerințelor pieței muncii. Aceasta cu atât mai mult cu cât, provocările sociale sunt amplificate de fenomene care se petrec în plan demografic.

Schimbarea demografică este unul dintre fenomenele caracteristice secolului în care trăim și, implicit, spațiului european. Prin aceasta se înțelege de regulă îmbătrânirea populației, ceea ce determină tendința de micșorare a numărului total al populației la nivelul statelor membre ale UE. Generat de un cumul de factori demografici, acest proces nu este singular pe plan mondial. Majoritatea statelor se confruntă cu această problemă, care are implicații profunde asupra dimensiunilor socială, economică și militară ale securității.

Dacă, la nivel individual, schimbarea demografică este, de fapt, rezultatul unei „povești de succes” (longevitatea crește datorită progreselor înregistrate în medicină, datorită bunăstării economice etc), la nivel economic, aceasta echivalează cu un real risc în ceea ce privește posibilitatea de a menține creșterea economică. Din ce în ce mai puțini tineri angajați și lucrători din ce în ce mai în vârstă vor trebui să susțină un număr din ce în ce mai mare de pensionari. Astfel, deși, în ce privește numărul populației, UE ocupă al treilea loc pe plan mondial, după China și India, aceasta nu poate constitui un atu pentru dezvoltarea economică decât dacă este identificată o soluție pentru a depăși deficitul de populație tânără. Paradoxal este faptul că acest segment de populație este și cel mai afectat de procesul demografic descris – creșterea speranței de viață determină și creșterea vârstei de pensionare, ceea ce face ca tinerii să aibă din ce în ce mai puține posibilități de a accede la un loc de muncă, dată fiind lipsa experienței profesionale. În plus, presiunea asupra lor este augmentată și de faptul că, dată fiind îmbunătățirea stării de sănătate, segmentul de populație ce nu mai poate fi încadrat pe piața muncii îl va depăși pe cel cuprins în această sferă. Mai mult, problemele legate de schimbarea demografică pot fi amplificate și de schimbarea contextului economic și financiar al UE. Creșterea ratei șomajului, accesibilitatea scăzută a locuințelor pentru tineri, scăderea nivelului de trai constituie factori care pot afecta întreaga viață a tinerilor, implicit instituția căsătoriei.

Creșterea nivelului de trai, a speranței de viață, scăderea natalității sunt factori care determină fenomenul de îmbătrânire a populației. Soluțiile acestei probleme se constituie, de asemenea în provocări – crearea unui sistem de învățământ mai adaptat cerințelor pieței muncii, combaterea discriminării și a excluziunii sociale pentru valorificarea în întregime a resursei umane. Mai mult, fenomenul în discuție generează provocări interne și în alte dimensiuni ale securității – economică, socială și militară. Spre exemplu, această tendință demografică determină, în plan social, necesitatea de a reforma sistemul de protecție socială, aspect discutat în capitolul precedent. In plus, în lipsa identificării unei soluții interne pentru susținerea creșterii demografice, atât statele membre ale Uniunii cât și însăși Uniunea vor trebui să încurajeze politicile de imigrare pentru a suplini deficitul de populație tânără.

4. Provocările politice pentru securitatea europeană

La nivel politic, Uniunea se confruntă cu o gamă largă de provocări, care sunt determinate fie de criza economică și financiară globală, fie de un context precedent acestui fenomen. Aceste provocări constau într-un ansamblu de fenomene care se petrec în plan politic sau care au motivații de natură politică, care antrenează o serie de consecințe asupra securității europene sau reprezintă riscuri de securitate.

Cea mai evidentă astfel de provocare este constituită de identificarea soluțiilor potrivite pentru a depăși perioada de criză. Din punct de vedere politic, ieșirea din această stare se poate dovedi, pentru UE, o provocare chiar mai mare decât cea reprezentată de criza în sine . Aceasta din cauza diferențelor existente între nivelurile de dezvoltare economică a statelor membre, între nivelurile de creștere economică de după șirul d( evenimente economice generat de colapsul pieței imobiliare americane, între nivelurile de îndatorare a statului etc. In plus aceste divergențe tind să fie amplificate de tulburările economice contemporane. De aceea, identificarea unei soluții politice, la nivel european, care să poată fi aplicată tuturor statelor membre, este un deziderat dificil de atins, dacă nu chiar utopic, tocmai din pricina acestor discrepanțe mari. Problema este cu atât mai acută cu cât majoritatea statelor pun interesul național deasupra celui european, ceea ce face ca nivelul solidarității în cadrul Uniunii să fie în scădere, iar obținerea unui consens în acest sens să fie dificil de obținut.

De aceea, considerăm că întregul proiect politic al UE poate fi pus sub semnul întrebării de criza economică, fenomen care testează eficiența sistemului monedei unice. Intre beneficiile integrării economice și un proiect viabil de integrare politică există o strânsă legătură, de funcționalitatea căreia depinde astăzi viitorul întregii construcții europene. Deși 16 din cele 27 de state membre au o monedă unică, nu există la nivelul Uniunii o politică fiscală comună sau o politică integrată a taxelor. Practic, liderii politici ai fiecărei țări trebuie să decidă asupra celor mai bune măsuri de adoptat, iar, în actualul context, niciun stat nu pare a fi suficient de puternic pentru a le sprijini și pe celelalte (vezi ajutorul economic pentru Grecia).

Putem concluziona, prin urmare, că starea de criză afectează uniunea economică de care depinde soarta „zonei euro”, dar și a Uniunii per ansamblu. Depășirea crizei este condiționată de solidaritatea pe care statele membre o manifestă unele față de altele, iar aceasta nu poate fi atinsă decât la nivel politic. Criza și ieșirea din criză impun cu stringență necesitatea unui acord politic în cadrul conducerii UE, în absența căruia starea de fapt de acum poate genera și alte provocări.

Protestele britanicilor față de muncitorii străini, atitudinea protecționistă a francezilor în industria auto pot amenința respectarea unuia dintre drepturile fundamentale ale cetățenilor europeni – dreptul de a circula liber în UE.

Profunzimea diferențelor intraeuropene este redată de raportul elaborat de The Fund for Peace în 2009, referitor la statele eșuate. Raportul utilizează o serie de indicatori sociali, economici și politici, evaluând statele în funcție de punctajele obținute. Raportul realizează un clasament al statelor eșuate, unda primul loc este ocupat de statul cu cel mai mare risc în acest sens (Somalia), iar ultimul (177) de statul cu cel mai mic risc (Norvegia), încadrând țările în patru zone mari de risc: zona de alertă, zona de avertizare, zona moderată și zona sustenabilă. Astfel, două state membre ale UE sunt încadrate în zona de avertizare a Indexului Statelor Eșuate – Bulgaria (128), România (129). Aceasta poate submina securitatea UE dinăuntrul ei afectând chiar principiile bunei guvernări, pe care Uniunea le promovează atât la nivel național, cât și la nivel comunitar.

Cele două state menționate au obținut punctaje slabe îndeosebi la capitolele „Criminalizarea și/sau Delegitimarea statului" și „Dezvoltare inegală''. Am ales să luăm spre exemplu câteva state membre ale UE, care au fost incluse în Barometrul Global al Corupției elaborat în 2009 de Transparency International (vezi figura 2).

Figura nr. 2 – Procentul de populație, din anumite state membre UE, care susține că partidele politice sunt extrem de corupte

Sursa: Transpareny International, Global Corruption Barometer 2009

Rezolvarea acestor slăbiciuni de structură în interiorul statelor membre poate influența în mod pozitiv securitatea Uniunii per ansamblu. O populație care va nutri o încredere justificată în clasa politică națională va avea o atitudine similară față de leadershipul comunitar. Alături de măsuri pentru creșterea transparenței în ce privește instituțiile și procedurile decizionale ale UE, măsurile de combatere a corupției la nivelul statelor membre vor avea un rol sporit la creșterea credibilității Uniunii pe scena mondială.

Deficitul de legitimitate democratică, atitudinea cetățenilor europeni față de instituțiile comunitare, caracterizată drept consens permisiv (presupune o atitudine favorabilă a cetățenilor europeni față de instituțiile și procedurile Uniunii în absența unei cunoașteri adecvate a acestora sau pe fondul indiferenței față de acestea, și-au arătat implicațiile asupra funcționării UE în parametri optimi atunci când Tratatul de Reformă a fost supus votului cetățenilor europeni.

Tergiversarea adoptării acestuia a echivalat cu amânarea unor reforme instituționale și politice care erau menite să confere mai multă eficiență și coerență măsurilor luate la nivel comunitar. Spre exemplu, complexitatea procedurilor decizionale face ca UE să pură a fi „o mașinărie condusă mai degrabă de proceduri decât de produse" . Tratatul de la Lisabona a extins domeniile în care deciziile se iau prin metoda majorității calificate – schimbarea climatică, securitatea energetică, ajutorul umanitar de urgență în materie de securitate europeană constituie o piedică substanțială. În plus, cea mai mare țară din UE, Germania, are tendința de a se opune folosirii forței armate, preferând să se implice limitat îi misiuni de menținere a păcii, ceea ce afectează dezvoltarea apărării europene. Practic, realizarea dezideratului de a crea ( apărare comună este posibilă doar pe termen lung și doar dac; statele membre vor atinge un nivel optim în ce privești capabilitățile militare și dacă se va obține un consens al acestora ît ceea ce privește abordarea apărării și necesitatea de a avea c apărare comună la nivel european.

O altă provocare de natură politică pentru securitate; europeană este constituită de terorism. După evenimentele din 11 septembrie 2001, terorismul a început să fie considerat drep; principală amenințare de securitate atât de actori statali a sistemului internațional, cât și de cei non-statali, iar UE nu fac excepție de la această tendință globală. Terorismul este perceput de regulă, în strânsă legătură cu extremismul religios, din cauz faptului că principalele atentate care s-au manifestat asupr spațiului euroatlantic au fost revendicate de astfel de organizații In acest caz, este dificil să discernem între terorism ca provocar externă la adresa securității europene și terorism ca provocar internă. Unele state europene au fost atât o țintă a acestor atacuri (atentatele de la Madrid și Londra), cât și o baza pentru rețelei» teroriste.

Documentele oficiale ale Uniunii, care fac referire h amenințarea reprezentată de terorismul internațional, iau în calcul de regulă, grupările teroriste cu ideologie religioasă, în special celi fundamentaliste islamice. Aceasta din cauză că numărul acestor grupări a crescut în ultimul timp, cele mai dure atacuri teroriste pe continentul european au fost rezultatul acțiunii lor dar și pentru că activitatea lor tinde să se intensifice.

Prin urmare, consolidarea componentei de prevenire a strategiei europene pentru lupta împotriva terorismului constituie o permanentă provocare, tocmai din pricina diversificării metodelor acestora de a-și lansa atacurile. În acest sens, infrastructurile de transporturi, de comunicații, sursele de explozivi continuă să reprezinte obiective importante, care trebuie supravegheate permanent și asupra cărora trebuie să se concentreze activitățile de prevenire a atacurilor teroriste la nivel european. O altă problemă pe plan intern, legată de amenințarea constituită de terorism, se referă la necesitatea de a preveni recrutarea de noi adepți ai grupurilor teroriste din rândul cetățenilor statelor membre ale UE.

Uniunea Europeană, pe lângă pericolul terorist internațional, se confruntă și cu un anume tip de terorism intern. Este vorba de cel determinat de motivații separatiste și naționaliste.

ETA (Euskadi Ta Askatasuna – Patria și Libertatea Bască) este una dintre aceste organizații, încadrate în rândul grupărilor teroriste atât de către Spania și Franța, cât și de către UE și SUA. ETA își propune, conform celor menționate în manifestul Alternativa Democratică (1995), să determine guvernele Spaniei și Franței să recunoască dreptul la auto-determinare și teritorialitate a regiunii basce și să admită că „cetățenii basci" sunt singurii care pot lua decizii asupra viitorului statului dorit de ei. Majoritatea victimelor ETA sunt persoane oficiale din conducerea țării, organizația facându-se vinovată de numeroase atacuri. Totuși, numărul acestora a scăzut după evenimentele din 2001 datorită aplicării cu succes a măsurilor de prevenire.

De asemenea, atunci când vorbim despre terorism în Europa IRA (Armata Republicană Irlandeză) reprezintă un alt exemplu elocvent. IRA este o organizație paramilitară, al cărei țel este unirea Irlandei de Nord (care, în prezent, face parte din Regatul Unit al Marii Britanii) cu Irlanda, utilizând forța militară ș persuasiunea politică. încă de la crearea sa, în 1969, IRA a fost considerată unul dintre cele mai periculoase grupuri teroriste din lume, responsabilă pentru uciderea a mai mulți civili din Europa decât oricare alt grup terorist. Mai mult, în 2005, un raport independent anunța că IRA a depus armele. Totuși, există două facțiuni radicale ale IRA – „Real IRA” și „Continuity IRA”, care continuă să practice terorismul și care sunt incluse pe lista grupurilor teroriste din UE și din SUA chiar în 2009.

Există, așadar, și grupări teroriste care s-au format înăuntrul Europei, fiind responsabile pentru acte violente asupra cetățenilor acestora. Totuși, acestor grupuri li se acordă o atenție mai mică din cauză că acțiunea lor este localizată asupra unui singur stat neavând un caracter global. De aceea, prevenirea atacurilor acestor grupuri, negocierile cu liderii lor intră, de obicei, îi responsabilitatea statelor membre în cadrul cărora există.

În plus, unele dintre aceste grupuri susțin separatismu politic promovat de ele sau de unele partide politice formate, de regulă, pe criteriul etnic.

5. Provocările energetice pentru securitatea europeană

Dimensiunea energetică a securității ocupă în prezent un loc de frunte pe agendele de securitate ale majorității actorilor internaționali. Provocările energetice cu care se confruntă Uniunea se referă la efectele nocive ale utilizării combustibililor fosili asupra climei, dar și la dependența UE și a statelor membre de importul de gaz și petrol.

Dependența UE de importul de gaz și de petrol este una dintre problemele centrale la care Uniunea trebuie să găsească un răspuns. Importanța acesteia este cu atât mai mare cu cât ea comportă implicații în plan economic, social, politic și geopolitic. Uniunea celor 27 de state europene este deosebit de vulnerabilă clin acest punct de vedere din pricina dependenței mari de gazul rusesc. Istoria recentă a relațiilor de cooperare pe plan energetic dintre UE și Rusia a dovedit fragilitatea acestor raporturi. Un exemplu elocvent îl constituie criza din iarna anului 2006. Dat fiind că majoritatea conductelor care leagă Uniunea de furnizorul său rus trec prin Ucraina, atunci când aceasta a refuzat să plătească prețul cerut de Rusia în anul 2006, Moscova a stopat furnizarea de gaze către Kiev, oprind, în același timp, și gazul necesar pentru milioane de europeni. Astfel, modul de reacție a principalului furnizor de gaz către Europa la diferite dispute cu țările de tranzit, faptul că UE importă circa o treime din necesarul de gaz din Rusia și statisticile, care demonstrează că necesarul de gaz al Europei va crește cu aproximativ 40% până în 2030, au determinat necesitatea identificării unor alternative la dependența de gazul rusesc. Aceasta a fost găsită în construirea unei conducte care sa transporte gaz din Orientul Mijlociu, prin Turcia, către nordul Europei, ocolind Rusia – proiectul Nabucco. Reacția rușilor la acest proiect a fost inițierea construirii unei alte conducte – South Stream – ce ar urma să o lege de centrul Europei prin Marea Neagră, Bulgaria, Italia și Austria.

O variantă scurtată a proiectului inițial Nabucco, Nabucco West, este o versiune revizuită a proiectului inițial și vizează conectarea frontierei turco-bulgare de Austria. Noul Nabucco West are un traseu mai scurt ceea ce a determinat și reducerea costurilor sale inițiale. Începerea construcției Nabucco West depinde de decizia privind traseul care urmează să fie anunțat. În cazul unei decizii favorabile, lucrările de construcție la Nabucco West vor demara în 2015 iar primele livrări sunt așteptate în 2018.

Totodată, trebuie luat în calcul și faptul că cele mai optimiste previziuni referitoare la data primelor cantități de gaze livrate prin Nabucco menționează anul 2018, ceea ce face ca, până în acel moment, UE să continue să se găsească în stare de dependență de gazul rusesc.

În plus, Rusia este și principalul furnizor de petrol al Uniunii – aproximativ 25% din necesarul UE provine din această țară, 24% din Orientul Mijlociu, 21% din Africa și 22% din Norvegia. Însă, în acest caz, nu putem vorbi despre dependența de un unic furnizor.

Totuși, grav este faptul că, în condițiile în care Uniunea cunoaște o creștere a cererii de petrol, principalul furnizor văzut ca alternativă pentru Rusia – Norvegia – se confruntă cu scăderea resurselor de petrol. Astfel, deși oleoductul care leagă Norvegia de UE are o capacitate similară celui care leagă Uniunea de Rusia, relevanța lui este în continuă scădere.

Prin urmare, soluția pe termen lung a problemei energetice a Uniunii nu constă în găsirea de noi furnizori, în descoperirea de noi surse, în consolidarea și construirea infrastructurii aferente, ci in identificarea unor soluții de consum inteligent al hidrocarburilor și a noi surse de energie.

Crearea unei piețe unice a energiei și a gazului la nivel comunitar, în special, integrarea piețelor interne de gaz și electricitate constituie un alt aspect al profilului energetic al UE. De crearea acesteia depinde securitatea cetățenilor europeni în ce privește garantarea furnizării de energie electrică la prețuri acceptabile. În plus, această piață oferă avantaje și furnizorilor de energie, în special pentru cei mici și pentru cei care doresc să investească în forme noi de energie. Problema constă, însă, în realizarea incompletă a acestui deziderat, care se dorea o soluție pentru monopolul exercitat de anumite companii naționale. De aceea, în 2007, o comunicare a Comisiei Europene recunoaște faptul că, deși cetățenilor europeni li s-a garantat pe hârtie dreptul de a-și alege liber furnizorul de electricitate sau de gaz din rândul oricărei companii care funcționează în Uniune, acest drept nu este încă exercitat de facto.

În 2009, Comisia a sesizat nu mai puțin de 25 de state pentru încălcarea prevederilor legale ale UE în ce privește electricitatea și 21 pentru violarea dispozițiilor referitoare la gaz.

Sesizările aveau drept obiect lipsa de transparență, insuficienta coordonare a eforturilor de către operatorii sistemelor de transport, absența cooperării la nivel regional, lipsa unor proceduri de rezolvare a disputelor. Astfel, în ciuda eforturilor pentru a crea o piață internă și o politică europeană a energiei, aceasta continuă să constituie apanajul statelor membre, ceea ce determină fragmentarea acestei piețe de-a lungul granițelor naționale. Prin urmare, dimensiunea energetică a securității europene depinde într-o foarte mare măsură și de capacitatea acesteia de a elabora și implementa politicii eficiente în acest domeniu.

Un alt aspect-cheie al dimensiunii energetice a securități europene se referă la sursele de energie regenerabilă. Aceste surse se află la intersecția mai multor preocupări de securitate internă nivelul UE. În primul rând, aceste resurse țin de securitatea energetică a UE. Identificarea de alternative pentru combustibili fosili (energie nucleară, eoliană, solară, termală, hidroelectrică geotermală) ar putea constitui o soluție pentru micșorarea dependenței Uniunii față de gazul importat.

În al doilea rând, sursele de energie regenerabilă fac parte și din dimensiunea economică a securității. Planul de recuperare economică a Uniunii Europene stabilește un set de măsuri care se susțin reciproc. În cadrul acestui puzzle, utilizarea eficientă a resurselor, combinată cu investițiile în cercetare și inovare, va conduce la îmbunătățirea competitivității și facilitarea creării de noi locuri de muncă.

Și, nu în ultimul rând, resursele de energie alternativă sun apanajul eforturilor de protecție a mediului și stopare a schimbări climatice, deci a securității de mediu. În 2007, Comisia a propus stabilirea unui obiectiv obligatoriu din punct de vedere legal -toate statele membre UE trebuie ca, până în 2020, să ajungă ca 20% din consumul lor total de energie să provină de surse regenerabile. În plus, măsurile de creștere a consumului energetic din surse regenerabile.trebuie coroborate cu cele ale scăderii consumului de energie provenită din combustibili fosili, practic, este propusă o utilizare inteligentă a energiei, pentru a asigura o dezvoltare sustenabilă și pentru a putea contribui la combaterea eficientă a schimbării climatice.

În concluzie, provocările energetice ale UE sunt deosebit de complexe, fapt determinat atât de relațiile care se stabilesc între dimensiunea energetică a securității și alte aspecte ale acesteia, de contextul intern al Uniunii, cât și de cel global, al reducerii depozitelor de combustibili fosili, al dependenței Uniunii de furnizori externi, al impactului folosirii acestor combustibili asupra climei.

6. Provocări culturale pentru securitatea europeană

Construcția și evoluția UE au generat adesea dezbateri referitoare la cultură, înțeleasă ca ansamblu de atitudini, credințe, obiceiuri, valori și practici comune unui anumit grup de indivizi. Accepția culturii este strâns legată de perceperea naționalității, fiind definită în termeni de religie, etnie, geografie, limbă. Din acest punct de vedere, am putea aprecia că provocările culturale ale UE, strâns legate de starea de securitate, se referă, în primul rând, la integrarea culturală a imigranților, iar, în al doilea rând, la gestionarea diferențelor culturale pe care aderarea statelor candidate sau potențial candidate le-ar adăuga Uniunii.

Conform spuselor lui Dominique Schnapper, integrarea comportă două dimensiuni: una culturală, care presupune adoptarea de către imigranți și de către descendenții lor a unei serii de modele culturale ale societății de imigrare, și una structurală, care presupune participarea la diferite instanțe ale vieții colective încadrarea pe piața muncii.

Cazul comunităților de romi, integrarea culturală și structurală incompletă a imigranților turci din Germania, dificultatea de a obține un compromis în ceea ce privește purtarea simbolurilor religioase de către femeile musulmane din Franța constituie exemple elocvente în acest sens. Putem vorbi, în consecință, despre o integrare deficitară comunităților de imigranți atât cultural, cât și structural. Mai mult atât timp cât integrarea culturală nu este realizată, nici integrarea structurală nu se poate concretiza, ceea ce poate determina riscuri interne de securitate pentru aceste state europene, care sunt țări de imigrare. Aceasta deoarece există o relație evidentă între adaptarea imigranților la noua societate și ratele manifestării actelor dej violență din partea acestora sau tensiunile ce se creează întră comunitățile majoritare și cele minoritare.

Așadar, deși cultura are potențialul de a genera conflicte interstatale violente, în Europa și, mai ales, în UE, nu putem considera cultura drept o posibilă sursă de astfel de confruntări, cât mai degrabă o posibilă sursă de tensiune în interiorul unor comunități, care devin din ce în ce mai mult eterogene din punct de vedere cultural.

O provocare de acest tip o constituie depășirea complexului huntingtonian, care capătă o importanță crescută în condițiile în statele candidate sau potențial-candidate vin cu un specific cultural diferit. Este vorba despre atitudini precaute ale unor „europeniști” față de proiectul aderării acestor state, care consideră țări majoritar musulmane (cazul Turciei), poate determina conflicte în sânul UE, fie că proiectul politic al exclusiv creștin. În plus, tot de dimensiunea culturală a securității ține și capacitatea UE de a identifica o soluție pentru conflictele interetnice care caracterizează încă țările vest-balcanice, state care se află în diverse stadii ale proceselor de negociere a aderării. Faptul că disensiunile interetnice continuă să constituie o realitate a regiunii și că acestea pot crea stări de criză în proximitatea UE este vizibil mai ales în cazul Bosniei-Herțegovinei, care se confruntă cu o gravă criză politică determinată de cauzele enumerate mai sus. Cele trei comunități etnice care o alcătuiesc continuă să nutrească sentimente de ostilitate unele față de celelalte și dezvoltă atitudini diferite față de instituțiile responsabile pentru implementarea Acordului Dayton.

Dimensiunea culturală a securității comportă însă și un alt aspect care se cere analizat la nivelul Europei. Este vorba despre cultura de securitate, concept pentru care este dificil de găsit o definiție oficială, aceasta evidențiindu-se mai ales în cazul absenței sale, fapt ce se poate constitui într-o vulnerabilitate gravă a unei entități politice, vulnerabilitate ce poate avea repercusiuni asupra întregii comunități internaționale.

În sens larg cultura de securitate se poate înțelege, totuși, norme, practici împărtășite de către un grup de actori sociali sau internaționali referitoare la securitate. Cu alte cuvinte, cultura de securitate poate fi definită drept un mod comun de a percepe securitatea, riscurile, amenințările și vulnerabilitățile de securitate, dar și un mod comun de abordare a acestora. Viziunea comprehensivă asupra securității, credința că securitatea este indivizibilă, că riscurile de securitate nu mai pot fi abordate unilateral, clasificările similare ale amenințărilor de securitate, abordările acestora pe principiul cooperării și al parteneriatului, derularea de misiuni comune sunt indici relevanți ai existenței unea culturi de securitate la nivel european. In ceea ce privește statele europene, putem aprecia că, prin apartenența, în marea lor parte, la două structuri cu evidente valențe de garanți ai securității – NATO și UE, împărtășesc o cultură de securitate comună.

Totuși, nu trebuie trecut cu vederea faptul că, în ciuda documentelor oficiale care stau la baza funcționării celor două organizații, semnate de toate statele membre, securitatea rămâne definită, în primul rând la nivel național. Statele europene beneficiază de un cadru de dialog oficial pentru armonizarea eventualelor interese de securitate, dar acest lucru nu echivalează și cu suprapunerea completă a acestora. Episodul diplomatic legat de invazia Irakului, din 2003, constituie un exemplu elocvent în acest sens. Decizia de a susține sau nu Statele Unite în invazia Irakului a dus atunci la scindarea statelor membre în două tabere. Pe de o parte, s-au plasat cele care susțineau poziția SUA (Marea Britanie, Cehia, Spania, Portugalia, Italia, Ungaria, Polonia, Danemarca, Albania, Bulgaria, Croația, Estonia, Letonia, Lituania, Macedonia, România, Slovacia, Slovenia), iar pe de alta, statele care se raliau poziției Franței, opunându-se intervenției militare din Irak (Germania, Grecia).

Acest episod al istoriei relațiilor europene și euroatlantice poate fi analizat ca o stare de criză, ce a fost determinată chiar de o lacună a culturii de securitate, de raportarea diferită a statelor față de un eveniment internațional.

În concluzie dacă securitatea va continua să fie definită prin raportare la ideea de suveranitate și de interes național, este greu să credem că, cultură de securitate, identificată la nivel european și euroatlantic, va funcționa fără sincope.

CURS 8

PARADIGMA SECURITATII MULTI DIMENSIONALE. TRATATUL UE DE LA LISABONA 2009 ȘI IMPLICAȚII PENTRU SECURITATEA EUROPEANĂ

Bibliografie

Petre Duțu, Tratatul de la Lisabona, Despre securitate și apărare europeană, Revista.Impact Strategic Nr.3/2010

http://europa.eu/lisbon_treaty/take/index_ro.htm

www.nato.int

I. Premisele Tratatului de la Lisabona

-Pentru o lungă perioadă de timp Uniunea Europeană a fost considerată doar o „putere civilă”, iar din perspectiva unui actor ce poate fi considerat furnizoar de securitate, a rămas în umbra Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)”;

– problematica păcii și stabilității (atât interne cât și externe) i-a motivat pe liderii Comunității Europene să combine într-un mod eficient securitatea și obiectivele economice; aceste motivații au rămas constant în progres, la fel ca și extinderea geografică a Uniunii Europene. De-a lungul anilor, acestea s-au cristalizat în reguli, norme și structuri instituționale și au facilitat înțelegerea mutuală, promovând acțiunea colectivă și în sfera securității. Drept consecință, UE a creat cu succes structuri de autoritate formale și informale, a determinat statele să se identifice pozitiv unele cu altele în termeni de securitate și să acționeze ca și agent socializator atât pentru statele membre cât și pentru cele aspirante sau non-membre din regiune, favorizând, de asemenea, noțiunile normative de bună și democratică guvernanță;

– având la bază experiența și rezultatele cooperării dintre statele membre în domeniul securității și apărării (amintim aici: Uniunea Europei Occidentale (UEO) – 1954, Cooperarea Politică Europeană 1970–1990, etc.) Comunitatea Europeană a fost nevoită să-și reformeze și consolideze instituțiile pentru a face față noilor provocări ale mediului internațional de securitate, în perioada ce a urmat sfârșitului Războiului Rece;

– Tratatul de la Maastricht (TUE), intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, a instituționalizat Politica Externă și de Securitate Comună – drept al doilea pilon de funcționare a UE – fapt ce a reprezentat o evoluție naturală, logică, de codificare a ceea ce era deja realizat prin Comunitatea Politică Europeană, stabilind în acest fel noi obiective și proceduri pentru Uniune în domeniul vizat. În plus, miniștrii de externe și ai apărării din statele membre UEO s-au întâlnit la Bonn, în iunie 1992, unde au semnat o declarație care instituia așa-numitele „misiuni de tip Petersberg”, ce aveau drept scop gestionarea unor eventuale situații de instabilitate în vecinătatea europeană, prin misiuni de menținere și impunere a păcii, misiuni umanitare și de salvare. Ideea era ca UEO să devină „brațul înarmat” al Uniunii Europene.

– Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997 și intrat în vigoare în 1999, a amendat Tratatul de la Maastricht și a consolidat Politica Externă și de Securitate Comună – care a rămas în sfera interguvernamentală – întărind voința UE de a păstra pacea și securitatea internațională și pe cea a Uniunii, militând pentru sporirea democrației și domniei legii în Europa și în lume;

– discuțiile pentru dezvoltarea unor capabilități mai puternice la nivel european pentru gestionarea crizelor au câștigat în greutate în urma acordului franco-britanic de la Saint-Malo (decembrie 1998) și a eșecului UE de a formula un răspuns coerent la criza din Kosovo, din 1999, când a fost nevoie de intervenția NATO și a Statelor Unite.

– acordul pentru a dezvolta o capacitate militară autonomă a UE a fost stabilit cu condiția ca aceasta să nu dubleze sau să substituie rolul NATO în calitatea sa de organizație principală de apărare în Europa;

– Președinția germană a Consiliului UE și-a asumat responsabilitatea pentru implementarea acestei capacități la nivel comunitar, iar la Consiliul European organizat la Köln, în iunie 1999, cel mai important pas spre dezvoltarea capabilităților de management al crizelor a fost parcurs, prin adoptarea unei platforme politice de acțiune care să permită Uniunii să deruleze acțiuni autonome, susținute de forțe militare credibile menite să răspundă eficient și în timp util la crizele internaționale.

– prin deciziile C.E de la Köln s-au pus bazele Politicii Europene de Secutitate și Apărare (PESA) concepută instituțional ca parte integrantă a pilonului II al UE – PESC.

– la Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, s-a adoptat Obiectivul Global al PESA – numit Helsinki Headline Goal, ce urmărea punerea la dispoziția Uniunii a unui set de forțe și capabilități necesare derulării de către UE a misiunilor de tip Petersberg. Prin urmare, s-au pus bazele instituționalizării PESA, care a devenit operațională începând cu anul 2003.

– Elementele componente ale PESA sunt:

-Agenția Europeană de Apărare,

-Forța de Reacție Rapidă Europeană (la nivel corp de armată – 60.000 de oameni, dispunând de capacitățile necesare în domeniul comandă și control, logistică, sprijin de luptă, elemente navale și aeriene, capabilă să fie dislocată în termen de 60 de zile, putând a fi menținută în teatru de operațiuni pentru cel puțin 1 an),

– Forța de Jandarmerie Europeană,

– Grupurile de Luptă ale UE,

– Institutul UE pentru Studii de Securitate.

– Comitetul Politic și de Securitate, Comitetul Militar al UE și Statul Major Militar al UE – organisme politice și militare permanente .

În privința relației NATO – UE în sectorul de securitate și apărare, o evoluție importantă a reprezentat-o adoptarea la Copenhaga, în anul 2002, a acordurilor NATO – UE, cunoscute drept Acordurile „Berlin +”, ce prevedeau garantarea accesului UE la mijloacele și capabilitățile NATO în vederea desfășurării de operațiuni sub comanda UE.

-un moment important pentru conturarea UE în calitate de actor coerent în sfera securității și apărării l-a reprezentat Consiliul European de la Bruxelles, din decembrie 2003. Evenimentul esențial ce a marcat desfășurarea reuniunii șefilor de state și de guverne l-a reprezentat adoptarea Strategiei de Securitate Europene (SSE), elaborată sub coordonarea Înaltului Reprezentant pentru PESC, Javier Solana.

– SSE, intitulată „O Europă sigură într-o lume mai bună”, este semnificativă pentru că implică o schimbare de paradigmă, din moment ce UE se consideră acum ea însăși un actor global, care este pregătit să joace un rol important în securitatea globală.

– în plus, SSE a reprezentat un răspuns european comun pentru contracararea riscurilor și amenințărilor de securitate din prezent, ținând cont și de faptul că statele europene nu au avut o poziție unitară vis-a-vis de invazia Irakului de către SUA, desfășurată în același an. Adoptarea acestei strategii europene și încercarea de a ajunge la o poziție comună europeană în privința chestiunilor de securitate și apărare este o consecință și a acestui eveniment, dar mai cu seamă a provocărilor pe care mediul internațional de securitate de la începutul secolului XXI le cuprinde, fapt ce necesită o viziune de tipul securității cooperative

– SSE Strategia de Securitate a Uniunii Europene vizează stabilirea obiectivelor strategice ale UE din perspectiva asumării unui rol mult mai pronunțat în demersul global de gestionare a noilor tipuri de riscuri, amenințări și pericole – denumite „asimetrice” sau „neconvenționale”.

– pornind de la analiza globală a impactului acestora asupra securității europene, a noului mediu internațional de securitate post- 11 septembrie 2001, se stabileau trei obiective strategice fundamentale pe care Uniunea trebuie să le promoveze pentru a-și apăra securitatea și a-și susține valorile:

1. promovarea unei politici eficiente de prevenire a conflictelor, prin utilizarea întregului set de capabilități (militare și civile) pe care UE le posedă;

2. orientarea demersurilor Uniunii în vederea creării unui climat de securitate în imediata vecinătate a Europei (Orientul Mijlociu, Balcani și Caucaz);

3. menținerea ordinii internaționale prin promovarea multilateralismului efectiv, prin respectarea și dezvoltarea dreptului internațional, în deplin acord cu principiile Cartei Națiunilor Unite.

-UE și-a dezvoltat, cu precădere, în anii ‘90 o serie de instituții, politici și mecanisme care au condus la instituirea unei politici europene în domeniul securității și apărării. Acestea au facilitat intervenția Uniunii în situații de conflict – cum a fost cazul operațiunilor:

– EUROFOR CONCORDIA – în Macedoia,

– ARTEMIS – în R.D. Congo,

– EUFOR ALTHEA – în Bosnia-Herțegovina,

misiuni pentru restabilirea păcii și menținerea ei.

-Europa trebuie să facă față unor noi provocări:

– globalizarea economiei,

– evoluția demografică,

– schimbările climatice,

– nevoia de surse durabile de energie

– noile amenințări la adresa securității.

-Statele membre nu mai sunt în măsură să facă față singure tuturor acestor probleme. Pentru a găsi soluții și a răspunde preocupărilor cetățenilor, este necesar un efort colectiv la nivel european.

-Europa trebuie să se modernizeze, să dispună de instrumente eficiente și coerente, adaptate nu numai la funcționarea unei Uniuni extinse de la 15 la 27 de state membre, ci și la transformările rapide prin care trece lumea de astăzi. Prin urmare, regulile care stau la baza cooperării dintre țări trebuie revizuite.

– 13 decembrie 2007 la Lisabona, liderii europeni au convenit asupra unor noi reguli ținând cont de schimbările politice, economice și sociale și dorind, în același timp, să răspundă aspirațiilor și speranțelor europenilor.

-Tratatul este rezultatul negocierilor între statele membre, reunite în cadrul unei conferințe interguvernamentale, la lucrările căreia au participat Comisia Europeană și Parlamentul European. Toate cele 27 de state membre l-au ratificat urmând proceduri variate, în funcție de constituția națională.

2. Elemente de noutate aduse prin tratatul de la Lisabona

-Tratatul de la Lisabona stabilește care sunt competențele UE și mijloacele pe care aceasta le poate utiliza și modifică structura instituțiilor și modul de funcționare a acestora. În consecință, caracterul democratic și valorile fundamentale ale Uniunii sunt consolidate.

-La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, încheind astfel mai mulți ani de negocieri pe tema aspectelor instituționale.

-Tratatul de la Lisabona modifică cele două tratate fundamentale ale UE: Tratatul privind Uniunea Europeană și

Tratatul de instituire a Comunității Europene. Acesta din urmă este redenumit Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

-Tratatul de la Lisabona, prin noile elemente conținute, inclusiv în materie de securitate și apărare comună, întărește acest rol al UE atât în spațiul comunitar, cât și în afara acestuia.

-Politica de Securitate și de Apărare Comună, ca parte integrantă a Politicii Externe și de Securitate Comună, dobândește noi dimensiuni prin prevederile Tratatului de la Lisabona.

– În esență, tratatul vizează să modernizeze Uniunea Europeană lărgită la 27 de membri. Astfel, acesta renovează arhitectura instituțiilor, modifică procesul de luare a deciziilor și întărește reprezentarea externă a Uniunii.

Tratatul de la Lisabona prevede numeroase reforme instituționale esențiale printre care menționăm:

Personalitatea juridică a UE – Uniunea Europeană va fi de acum înainte dotată cu personalitate juridică. Ea va putea astfel încheia un acord internațional în toate domeniile sale de competență;

Simplificarea procesului de decizie în Consiliul UE. începând cu 01.11.2014. majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puțin 15 dintre ei și care reprezintă statele membre ce reunesc cel puțin 65% din populația Uniunii;

O președinție permanentă în Consiliul European – De acum înainte, un președinte va fi ales de către majoritatea calificată pentru o durată de doi ani și jumătate. Acesta poate fi reales o singură dată;

Un înalt reprezentant pentru politica externă – Acesta va fi membru al Consiliului UE și al Comisiei Europene și va conduce Politica Externă și de Securitate Comună a UE;

întărirea rolului parlamentelor naționale. Tratatul de Ia Lisabona prevede un mecanism de control întărit al respectării principiului de subsidiaritate. Acest mecanism permite parlamentelor naționale să facă să eșueze propunerile Comisiei care nu respectă acest principiu;

Clarificarea repartiției competențelor între Uniune și statele membre -. Tratatul de la Lisabona enumera lista domeniilor ce relevă competențele exclusive, competențele partajate și competențele de sprijin;

Posibilitatea de inițiativă a cetățeanului – Cetățenii europeni dobândesc dreptul de a invita Comisia Europeană, în cadrul atribuțiilor sale, să supună o propunere adecvată Parlamentului European și Consiliului UE;

– Carta Drepturilor Fundamentale dobândește forță juridică,

-Banca Centrală Europeană devine o veritabilă instituție a UE cu același titlul ca și Comisia Europeană, Consiliul, Parlamentul European, Curtea de Justiție și Curtea Europeană de Conturi;

în materie de cooperare judiciară și polițienească, cele mai multe decizii vor fi luate cu majoritate și nu unanimitate;

Lupta împotriva schimbărilor climatice dobândește un statut prioritar în noul tratat. Implicarea este atât la nivel comunitar, cât și la nivel național;

– Pentru prima dată, tratatul prevede o clauză de ieșire care conferă statelor membre dreptul de a se retrage din UE. Aceasta întărește caracterul democratic al vieții Uniunii Europene.

-Tratatul de la Lisabona înlocuiește ceea ce se numea „Constituție pentru Europa". Prin urmare, acest Tratat nu mai este „Constituția europeană"1. Diferența dintre cele două acte constă în faptul că în timp ce „Constituția europeană" își propunea să abroge ansamblul tratatelor actuale și să le înlocuiască printr-un text unic a cărui vocație constituțională era afirmată, Tratatul de la Lisabona se limitează să modifice tratatele existente, de unde numele se „tratat modificat" sau „reformator".

El a fost semnat la 13 decembrie 2009 la Lisabona, ceea ce justifică denumirea lui. curentă. Cunoscut inițial și sub numele de Tratatul de Reformă, act care amendează tratatele anterioare de instituire a Comunitățiilor Europene și a UE.

Obiectivele cheie ale tratatului sunt acelea de a face Uniunea extinsă mai eficientă și de a-i spori transparența și legitimitatea democratică.

3. Prevederile Tratatului de la Lisabona privind securitatea și apărarea europeană

3.1.Prevederi specifice ale Tratatului de la Lisabona în materie de securitate și apărare comună:

– Sporirea numărului mecanismelor de cooperare între statele membre și adaptarea lor în funcție de nevoile și, mai ales, de voințele politice naționale. Unii autori le numesc „mecanisme de cooperare cu geometrie variabilă", mergând de la cooperare întărită la cooperarea structurată permanentă;

– Instaurarea și modificarea rolului actorilor în Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA). În acest sens, amintim:

– crearea unui post de înalt Reprezentant pentru Afacerile Externe și Politica de Securitate, cu misiunea de a conduce PESA, fuzionând astfel posturile actuale de înalt Reprezentant/Secretar General al Consiliului și Comisar pentru Relații Externe;

-înființarea unui serviciu european pentru acțiune externă cu susținerea înaltului Reprezentant pentru Afacerile Externe. în același timp, înaltul Reprezentant și Președintele Consiliului UE, post nou creat prin Tratat, vor partaja reprezentarea externă a Uniunii în cadrul PESA;

-întărirea mijloacelor de acțiune în materie de securitate. În acest sens, Tratatul de la Lisabona:

întărește eficacitatea procesului luării deciziilor în ceea ce privește spațiul de libertate, de securitate și de justiție;

-punerea în funcțiune a unui „sistem integrat de gestionare a frontierelor exterioare și întărirea puterilor „Frontex", Agenția de supraveghere a frontierelor Uniunii;

întărește mijloacele de luptă ale UE împotriva migrației ilegale și a relelor tratamente ale ființelor umane. Este vorba de o politică exercitată în comun de Uniune și statele membre care vizează să definească regulile și condițiile de imigrare;

– în materie penală, adoptarea de reguli minimale ce definesc infracțiunile și sancțiunile pentru un anumit număr de crime transfrontaliere (terorism, trafic de droguri și arme, spălarea banilor, exploatarea sexuală a femeilor, criminalitate informatică etc.) va fi decisă de către Parlamentul European și Consiliul de Miniștri prin majoritate calificată;

– introducerea unei clauze de asistență mutuală6. Dacă un stat membru al UE face obiectul unei agresiuni, celelalte au datoria sa-i acorde asistență. în acest context, se asistă la extinderea misiunilor numite „misiuni Petersberg” și instaurarea a două clauze de solidaritate între statele membre ale Uniunii Europene.

Prima dintre aceste clauze privește amenințarea teroristă iar cea de a doua prevede un ajutor și o asistență mutuală în fața unei catastrofe naturale sau provocate de om. Clauza a doua, deși este de competența protecției civile, interesează pe deplin forțele armate căci mijloacele lor sunt susceptibile să fie chemate să intervină în această ipoteză;

-introducerea cooperării structurate permanente, deschisă statelor care se vor angaja să participe la principalele programe europene de îmbunătățirea a capabilităților militare și la furnizarea de unități de luptă imediat disponibile pentru UE. Astfel, aceste state vor fi în măsură să îndeplinească misiunile militare cele mai exigente pentru UE, în special pentru a răspunde cererilor ONU;

– Consacră existența Agenției Europene de Apărare (EDA), în perspectiva de a dezvolta o reală politică europeană a armamentului și a coordonării eforturilor diferitelor armate naționale de îmbunătățire a capabilităților, ceea ce constituie o inovație importantă. De asemenea, Tratatul de la Lisabona își extinde câmpul de aplicare în chestiuni industriale și comerciale în domeniul armamentului;

– Instaurarea unui fond de lansare pentru a finanța activitățile de pregătire a acțiunilor militare ale UE: aceste fonduri ar trebui să faciliteze derularea operațiilor militare ale Uniunii Europene;

– Posibilitatea de a adopta decizii cu majoritate calificată în cadrul Consiliului pentru anumite aspecte ale PESA (decizie referitoare la crearea cooperării structurate permanente, funcționarea AEA, la fondurile de lansare);

– Precizarea condițiilor relative la minoritatea de blocaj și la sistemul de abținere constructivă în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comune (PESC), ce permit luarea deciziei în unanimitate, angajând doar o parte dintre statele membre.

Toate aceste prevederi vin să dea o mai mare flexibilitate, eficacitate și creativitate activității Uniunii și statelor sale membre în materie de securitate și apărare comună.

3.2. De Ia PESA la PSAC

– În materie de apărare, Tratatul de la Lisabona introduce o modificare relevantă. PESA (Politica Europeană de Securitate și Apărare) este redenumită PSAC (Politica de Securitate și Apărare Comună), fără ca această schimbare a numelui să implice și schimbări de substanță în politica UE din acest domeniu.

– Astfel, Politica de Securitate și Apărare Comună continuă să facă parte integrantă din Politica Externă și de Securitate Comună (PESC).

– PSAC include definirea progresivă a unei politici de apărare comună a Uniunii7.

– Totodată, PSAC asigură Uniunii o capacitate operațională care se sprijină pe mijloace militare și civile.

– Uniunea poate să se implice în misiuni în afara frontierelor sale pentru a asigura menținerea păcii, pentru a preveni conflictele și întări securitatea internațională în conformitate cu principiile Cartei ONU. Executarea acestor misiuni se fondează pe capacitățile furnizate de către statele membre.

-În același timp, PSAC include definiția progresivă a unei politici de apărare comună în Uniune. Ea va conduce la o apărare comună, atunci când Consiliul European va decide acest lucru.

– Tratatul de la Lisabona menționează că politica Uniunii în materie de securitate și apărare nu afectează caracterul specific al politicii de securitate și apărare a unor state membre. În acest sens, tratatul conține elemente de noutate în materie de securitate și apărare.

– misiunile PESA au fost lărgite. La cele trei misiuni tradiționale (misiuni umanitare de menținere și restabilire a păcii – misiunile de la Petersberg), se subliniază necesitatea ca instituțiile comunitare să dobândească competențe mai importante și cu o eficacitate crescută, în materie de securitate a cetățenilor europeni și de solidaritate internațională.

-Totodată, se cere a fi subliniat faptul că Tratatul de la Lisabona nu prevede crearea unei armate europene. Forțele armate rămân la dispoziția statelor membre.

– Tratatul prevede că statele membre pot pune capabilități civile și militare la dispoziția Uniunii în cadrul operațiilor duse prin intermediul Politicii de Securitate și Apărare Comună. Totuși, statele membre au dreptul de a nu lua parte la derularea operațiilor conduse de UE, sub PSAC/PESA. Participarea la astfel de operații se face întotdeauna voluntar.

– Statele membre gata să participe și care dispun de capabilitățile necesare pot efectua operații de dezarmare, misiuni umanitare și de evacuare, misiuni de consiliere militară, ca și operații de menținere a păcii. Nici un stat membru nu poate fi constrâns să participe la aceste operații.

Concluzii

-Uniunea Europeană este un important actor mondial, inclusiv în materie de securitate și apărare. În aceste sens, Tratatul de la Lisabona aduce o serie de completări cu implicații majore pentru realizarea Politicii de Securitate și Apărare Comună.

-Desigur, PESC și componenta sa, PESA, au fost întărite prin noi prevederi –

instaurează și modifică rolul actorilor în PESA;

creează funcția de înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe;

consacră existența Agenției Europene pentru Apărare;

introduce cooperarea structurată permanentă;

introduce clauza apărării mutuale;

consolidează mijloacele de acțiune în materie de securitate etc.,

prevederi care vor duce la întărirea capacității UE de a preveni crize și soluționa conflicte, de a asigura securitatea cetățenilor săi și a securității colective. Practic, Tratatul de la Lisabona întărește semnificativ instrumentele de putere a Uniunii Europene atât pe scena internațională cât și pe plan intern, prin intermediul a noi instrumente.

-instituții reînnoite și proceduri lărgite care vin să consolideze dimensiunea sa supranațională.

– Tratatul de la Lisabona evidențiază complexitatea sistemului geopolitic european. El schițează un peisaj marcat de indeterminarea proiectului de putere și induce un anumit număr de raporturi de forțe între diferiții actori ai sistemului comunitar.

Misiunile UE prin intermediul PESA/PCSA au fost și sunt variate prin natura, dimensiunea și scopul lor. Uniunea Europeană a desfășurat (și continuă să facă acest lucru și în prezent) misiuni civile de tip polițienesc, de monitorizare a frontierei; sprijinire a reformei sectorului de securitate, de asistență în reforma justiției, dar și operațiuni militare, de peace-enforcement, etc.

Toate aceste misiuni evidențiază faptul că UE a devenit astăzi, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, un actor de securitate mai coerent și eficient, care poate fi considerat și furnizor de securitate – atât intern, cât și extern, nu doar un consumator.

ANEXA nr 1

TRATATUL DE LA LISABONA (Pe scurt)

Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE (fără a le înlocui) și pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.

O Europă mai democratică și mai transparentă, în care Parlamentul European și parlamentele naționale se bucură de un rol consolidat, în care cetățenii au mai multe șanse de a fi ascultați și care definește mai clar ce este de făcut la nivel european și național și de către cine.

Un rol consolidat pentru Parlamentul European: ales direct de către cetățenii Uniunii Europene, acesta are noi atribuții majore privind legislația, bugetul Uniunii Europene și acordurile internaționale. Prin faptul că se recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se află pe o poziție de egalitate cu Consiliul (care reprezintă statele membre) în ceea ce privește adoptarea celei mai mari părți a legislației Uniunii Europene.

O mai mare implicare a parlamentelor naționale: parlamentele naționale pot participa într-o măsură mai mare la activitățile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obține rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarității). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naționale conduce la consolidarea caracterului democratic și la creșterea legitimității acțiunilor Uniunii.

O voce mai puternică pentru cetățeni: datorită inițiativei cetățenilor, un milion de cetățeni din diferite state membre pot cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.

Cine și ce face: relația dintre statele membre și Uniunea Europeană este mai clară, odată cu repartizarea competențelor.

Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaște explicit, pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.

O Europă mai eficientă, cu metode de lucru și reguli de vot simplificate, cu instituții eficiente și moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acționeze mai bine în domenii de prioritate majoră.

Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu este extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfășoare mai rapid și mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorității calificate se va baza pe sistemul dublei majorități, a statelor membre și a populației, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obține atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puțin 65% din populația Uniunii.

Un cadru instituțional mai stabil și mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcția de președinte al Consiliului European (ales pentru un mandat de doi ani și jumătate), introduce o legătură directă între alegerea președintelui Comisiei și rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziții referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European și include reguli clare privind cooperarea consolidată și dispozițiile financiare.

O viață mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acționa în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi și pentru cetățenii săi – precum libertatea, securitatea și justiția (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalității). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă și la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare, spațiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism și cooperare administrativă.

O Europă a drepturilor, valorilor, libertății, solidarității și siguranței, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate și asigură o mai bună protecție a cetățenilor europeni.

Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică și consolidează valorile și obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de referință pentru cetățenii europeni și să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.

Drepturile cetățenilor și Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona menține drepturile existente și introduce altele noi. În mod special, garantează libertățile și principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale și conferă dispozițiilor acesteia forță juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice și sociale.

Libertate pentru cetățenii europeni: Tratatul de la Lisabona menține și consolidează cele „patru libertăți”, precum și libertatea politică, economică și socială a cetățenilor europeni.

Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea și statele membre acționează împreună în spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ținta unui atac terorist sau victima unei catastrofe naturale sau provocate de om. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.

Mai multă siguranță pentru toți: Uniunea beneficiază de o capacitate extinsă de acțiune în materie de libertate, securitate și justiție, ceea ce aduce avantaje directe în ceea ce privește capacitatea sa de a lupta împotriva criminalității și terorismului. Noile prevederi în materie de protecție civilă, ajutor umanitar și sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la amenințările la adresa securității cetățenilor europeni.

Europa ca actor pe scena internațională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa sunt regrupate atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relațiile cu partenerii săi din întreaga lume. De asemenea, utilizează forța dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic și diplomatic pentru a promova interesele și valorile europene pe plan mondial, respectând, în același timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.

Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care este și unul din vicepreședinții Comisiei, va crește impactul, coerența și vizibilitatea acțiunii externe a UE. Noul Serviciu european pentru acțiune externă va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar.

Uniunea are o personalitate juridică unică, ceea ce îi întărește puterea de negociere, determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial și un partener mai vizibil pentru țările terțe și organizațiile internaționale.

Evoluția politicii europene de securitate și apărare se va realiza păstrând unele modalități decizionale specifice, facilitându-se totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.

ANEXA 2

CONCLUZIILE CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Bruxelles, 25 ianuarie 2011 (27.01) (OR. en)

I. Politica economică

1. Consiliul European a convenit că tratatul ar trebui modificat pentru ca statele membre din zona euro să instituie un mecanism permanent pentru a garanta stabilitatea financiară a zonei euro în ansamblu (Mecanismul european de stabilitate). Acest mecanism a înlocuit Fondul european de stabilitate financiară (FESF) și mecanismul european de stabilizare financiară (MESF), care au fost în vigoare până în iunie 2013.

Întrucât acest mecanism este destinat să garanteze stabilitatea financiară a zonei euro în ansamblu, Consiliul European a convenit că articolul 122 alineatul (2) din TFUE nu va mai fi necesar în acest scop. Prin urmare, sefii de stat sau de guvern au convenit că acesta nu ar trebui să fie utilizat în acest scop.

2. Consiliul European a a decis să lanseze imediat procedura de revizuire simplificată prevăzută la articolul 48 alineatul (6) din TFUE. Consultarea instituțiilor vizate ar trebui încheiată la timp pentru a permite adoptarea formală a deciziei în martie 2011, finalizarea procedurilor naționale de aprobare până la sfârsitul anului 2012 si intrarea în vigoare la 1 ianuarie 2013.

3. Consiliul European a făcut apel de asemenea la ministrii finanțelor din zona euro si Comisie să finalizeze lucrările privind acordul interguvernamental de instituire a viitorului mecanism până în martie 2011, care va include caracteristicile generale prevăzute în declarația Eurogrup din 28 noiembrie 2010, pe care Consiliul European a aprobat-o. Mecanismul va fi activat printr-un acord reciproc al statelor membre din zona euro în cazul apariției unui risc pentru stabilitatea zonei euro în ansamblu.

4. Dacă doresc acest lucru, statele membre a căror monedă nu este euro vor fi implicate în aceste lucrări. Acestea pot decide să participe la operațiuni desfăsurate în temeiul mecanismului în mod ad-hoc.

5. Consiliul European a solicitat intensificarea lucrărilor pe marginea celor sase propuneri legislative privind guvernanța economică, pe baza recomandărilor grupului operativ aprobate în luna octombrie, menținându-se un nivel ridicat de ambiție, astfel încât acestea să poată fi adoptate până în luna iunie 2011. Consiliul European a salutat raportul Consiliului privind tratamentul reformei sistemice a pensiilor în temeiul Pactului de stabilitate si de crestere (PSC) si a solicitat ca raportul să se reflecte în specificațiile privind punerea în aplicare a PSC reformat.

6. Reamintind concluziile sale din luna octombrie 2011, Consiliul European a asteptat cu interes intenția Comisiei de a face propuneri pentru noul cadru financiar multianual până în luna iunie 2011 și a invitat instituțiile să coopereze pentru a facilita adoptarea rapidă a acestuia.

7. Noua Strategie Europa 2020 pentru ocuparea forței de muncă și creștere economică va continua să ofere orientări Uniunii si statelor membre în răspunsul acestora la criză și în promovarea obținerii de rezultate în cadrul reformelor structurale. Consiliul European a salutat progresul realizat din momentul lansării strategiei, astfel cum se indică în raportul prezentat de Presedinție.

8. Consiliul European a salutat Declarația șefilor de stat sau de guvern din zona euro și a instituțiilor UE.

9. Consiliul European a salutat primul raport privind progresele înregistrate prezentat de Înaltul Reprezentant privind relațiile Uniunii Europene cu partenerii săi strategici. Pe această bază, Consiliul European a invitat Înaltul Reprezentant ca, în strânsă cooperare cu Comisia și Consiliul Afaceri Externe, să avanseze aceste lucrări în conformitate cu concluziile sale din septembrie 2010, prezentând interesele europene comune, identificând toate efectele de levier posibile pentru realizarea acestora. Consiliul European va evalua progresele o dată pe an și, acolo unde este necesar, va stabili orientări. Lansarea SEAE si rolul său coordonator constituie o oportunitate majoră pentru intensificarea acestor lucrări.

10. Consiliul European a adoptat concluziile Consiliului din 14 decembrie 2010 privind extinderea si a convenit să acorde Muntenegrului statutul de țară candidată.

11. Consiliul European a condamnat actele de violență comise de la a doua rundă a alegerilor prezidențiale din Côte d’Ivoire, în special recurgerea la violență împotriva populației civile la 16 decembrie. Acesta a solicitat ferm tuturor părților să acționeze cu reținere. Consiliul European a reamintit disponibilitatea exprimată de Curtea Penală Internațională de a urmări persoanele responsabile de astfel de acte. Acesta a făcut apel la toți liderii ivoirieni, atât civili, cât și militari, să se plaseze sub autoritatea presedintelui ales în mod democratic, Alassan Ouattara. Acesta a confirmat hotărârea UE de a adopta măsuri restrictive specifice împotriva celor care vor continua să obstrucționeze respectarea voinței suverane exprimate de poporul ivoirian.

12. Consiliul European a salutat rezultatul de succes al COP 16 la Cancun ca un pas important înainte în eforturile globale pentru atingerea obiectivului convenit de a menține creșterea temperaturilor globale sub 2°C și a luat act cu satisfacție de punerea în aplicare cu succes a strategiei asupra căreia a convenit în martie.

ANEXA 3

LIBIA, PRIORITATEA UE ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII

UE condamnat în mod ferm violența și utilizarea forței împotriva civililor și deplânge măsurile represive luate împotriva demonstranților pașnici, care s-au soldat cu moartea unui număr ridicat de civili. Sub conducerea președinției ungare a Consiliului, miniștrii afacerilor interne, ai energiei și ai apărării din UE s-au reunit deja pentru a evalua situația. Președintele Consiliului European a convocat o reuniune extraordinară a liderilor UE la Bruxelles, la 11 martie, pentru a discuta elementele strategice ale reacției Uniunii la evenimentele din Libia și din nordul Africii.

Înaltul Reprezentant Catherine Ashton a instituit un grup operativ, reunind experți ai Serviciului European de Acțiune Externă și ai Comisiei, pentru a adapta instrumentele existente ale UE în domeniul ajutorului pentru țările din nordul Africii. Obiectivul este acela de a stabili un pachet cuprinzător de măsuri adaptate nevoilor specifice ale fiecărei țări. O misiune de informare s-a deplasat în Libia pentru a evalua situația la fața locului.

Embargoul asupra armelor și alte sancțiuni

La 28 februarie, UE a impus deja Libiei un embargo asupra armelor, în conformitate cu Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU, și a interzis comerțul cu Libia privind orice echipamente care ar putea fi utilizate pentru represiune internă. Decizia a fost luată în cadrul Consiliului cu o rapiditate fără precedent.

De asemenea, UE a impus o interdicție de acordare a vizei și înghețarea activelor pentru Muammar Gaddafi și alte persoane responsabile de reprimarea violentă a civililor. Sancțiunile adoptate de UE pun în aplicare măsurile solicitate de ONU, dar nu se limitează la acestea.

Negocierile privind un acord-cadru UE-Libia, precum și contractele de cooperare în derulare cu această țară au fost suspendate începând cu 22 februarie.

Accelerarea repatrierii resortisanților UE

UE și-a mobilizat resursele în vederea evacuării cetățenilor săi din Libia. Misiunile diplomatice din Tripoli ale statelor membre ale UE au lucrat zi și noapte pentru repatrierea resortisanților, în coordonare cu ambasada Ungariei care reprezintă Uniunea la fața locului. Începând cu 23 februarie Centrul de monitorizare și de informare (MIC), ca parte a mecanismului de protecție civilă, a contribuit la identificarea și punerea la dispoziție a anumitor echipamente în vederea evacuării, inclusiv pe cale maritimă.

Celula de planificare și de mișcare a Statului-Major al UE colaborează cu statele membre și cu MIC atât pentru a facilita coordonarea evacuării mijloacelor militare, cât și în scopuri umanitare. Centrul de situații al UE monitorizează situația și asistă statele membre în eforturile acestora. Sistemul consular on-line al UE contribuie la schimbul de informații dintre statele membre. Centrul Satelitar al UE furnizează imagini prin satelit pentru a sprijini eforturile de evacuare.

Operația de control la frontieră

În zona mediteraneeană centrală, Italia și agenția UE pentru controlul frontierelor, Frontex, desfășoară o operație comună numită Hermes 2011. Lansată la 20 februarie ca urmare a unei solicitări formale din partea guvernului italian, scopul operației este de a ajuta Italia să facă față fluxurilor migratorii reale și potențiale provenind din nordul Africii. Un număr mare de state membre ale UE au furnizat mijloace tehnice (cum ar fi echipamente navale și aeriene) și personal specializat.

În plus, Frontex și Europol au inițiat o analiză a riscurilor din regiune pentru a putea răspunde mai bine evoluțiilor din teren.

Ajutorul umanitar

Situația umanitară din Libia este încă în mare parte necunoscută deoarece accesul este foarte limitat și prezența organizațiilor umanitare rămâne redusă. O serie de experți ai Comisiei Europene au fost desfășurați în partea de est a Libiei, unde întreprind o primă evaluare a nevoilor umanitare.

Comisia a alocat 30 de milioane de euro pentru a răspunde nevoilor umanitare din Libia și din țările învecinate. Deocamdată se acordă ajutor medical, alimente, adăpost și alte bunuri necesare refugiaților care trec granița în Tunisia și în Egipt. De îndată ce situația din Libia o va permite din punctul de vedere al securității, se vor furniza ajutoare și în interiorul țării.

Două echipe de experți ECHO (ajutor umanitar și protecție civilă din UE) au fost desfășurate la frontierele Libiei cu Tunisia și Egipt pentru a analiza criza umanitară. În urma apelului comun lansat de António Guterres, Înaltul Comisar al ONU pentru Refugiați și de Organizația Internațională pentru Migrație în vederea organizării unui program umanitar de evacuări masive a zeci de mii de egipteni și de alți resortisanți din țări terțe, la granițele Libiei cu Tunisia și Egipt, Comisia Europeană s-a angajat deja să acorde acestor două organizații o parte importantă a fondurilor sale.

CURS 9

CAPABILITĂȚI MILITARE ȘI CIVILE ALE UNIUNII EUROPENE

Bibliografie

Duțu,Petre, Politica europeană de securitate și apărare: cadrul de manifestare și dezvoltare a intereselor de securitate națională, Editura UNAp. București, 2007;

Frunzeti,Teodor, Globalizarea securității‚Editura militară , București, 2006;

Ivan, Adrian Liviu, Perspective teoretice ale construcției europene, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003;

Moștoflei, Constantin; Popa,Vasile, Rolul UE în asigurarea securității globale, Editura UNAp. București, 2008;

Neag, Mihai Marcel, Dimensiunea militară a securității- curs, (vol.1), Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2008;

http://ue.eu.int/uedocs/cmsupload/Battlegroups.pdf.

http://www.europa.eu/consilium.

European Defence Agency, www.eda.europa.eu

European Security and Defence Policy Newsletter, Nr.6-8.

European Security Review, 2008-2012.

www.europa.eu

www.iss.europa.eu

www.euobserver.com

1. Cadrul general- etapele dezvoltării capabilităților de apărare

După summitul franco-britanic din 3-4 decembrie 1998, problema capabilităților militare s-a aflat în centrul dezvoltării Politicii Europene de Securitate și Apărare, încă din primele faze ale lansării acesteia. Perioada ulterioară a fost marcată de eforturi în direcția dotării Uniunii cu capabilitățile militare și civile necesare, astfel încât să poată răspunde în mod rapid și eficient riscurilor și amenințărilor la adresa securității Europei.

Prima etapă în abordarea problematicii dezvoltării capabilităților de apărare a vizat remedierea deficiențelor cantitative. În acest sens, «Obiectivul Global» de la Helsinki, HHG (Helsinki Headline Goal) a definit nevoile europene în domeniu, fixând și termenele de realizare a obiectivelor identificate. La Helsinki, liderii europeni au decis ca până în 2003, statele membre să fie capabile să disloce până la 50-60.000 de militari, în maximum 60 de zile, să mențină forța în teatrul de operații pentru cel puțin un an, timp în care să poată îndeplini întreaga gamă a misiunilor Petersberg.

În același context, în iunie 2000, Consiliul European a aprobat obiectivul ca, până în anul 2003, statele membre, acționând voluntar, să fie capabile să mobilizeze până la 5.000 de ofițeri de poliție pentru misiuni internaționale, 200 de judecători, procurori și alți experți civili, 1.000 din cei 5.000 de ofițeri de poliție fiind dislocabili în maximum 30 de zile.

A doua etapă în dezvoltarea capabilităților de apărare ale Uniunii a constat în trecerea de la țintele cantitative la cele calitative. Activitatea a fost puternic influențată de apariția Strategiei de Securitate a UE, care a furnizat elementele de orientare strategică pentru generarea capacităților europene în domeniul securității și apărării. În acest sens, liderii europeni au adoptat un nou Obiectiv Global, cu termen 2010, privind capabilitățile militare, și un Obiectiv Civil, cu termen 2008, referitor la capabilitățile civile.

În paralel, în baza deciziei Consiliului (noiembrie 2001), a fost lansat Procesul ECAP (Planul European de Acțiune în domeniul Capabilităților), cu scopul explicit de a soluționa deficiențele în domeniul capabilităților de apărare. Echipele de experți constituite în acest sens (19 inițial; 14 în faza a doua) s-au întrunit independent, fiecare grup fiind coordonat de o «națiune cadru», iar activitatea tuturor grupurilor a fost coordonată de Grupul de lucru pentru Obiectivul Global în domeniul capabilităților (HTF), sprijinit de Statul Major Militar al UE. Progresele în remedierea deficiențelor au fost înregistrate și raportate semestrial Consiliului UE, conform Mecanismului privind Dezvoltarea Capabilităților, Capability Development. Mechanism (CDM), adoptat de Consiliul UE în februarie 2003.

Mecanismul privind Dezvoltarea Capabilităților are la bază principiul autonomiei decizionale a Uniunii și al voluntariatului statelor membre în ceea ce privește contribuțiile. Consiliul European definește obiectivele politice ale Uniunii în domeniul dezvoltării capabilităților militare, iar miniștrii apărării joacă un rol central în procesul dezvoltării acestora. Comitetul Militar (EUMC) elaborează Catalogul de Cerințe, care este avizat de Comitetul Politic și de Securitate (PSC), și apoi de Consiliul UE. Catalogul de Cerințe definește scenariile ilustrative și ipotezele de planificare strategică care conduc la identificarea capacităților militare necesare acțiunii UE. Statele membre angajează voluntar forțe și capabilități militare pentru Catalogul de Forțe al UE. Ofertele sunt comparate cu solicitările din Catalogul de Cerințe, se elaborează apoi Catalogul de Progrese și, la finalul fiecărei președinții, Raportul Unic privind Progresele.

Elaborarea acestor ultime două documente urmează același parcurs: componentele militare sunt elaborate de EUMC, transmise PSC, care le înaintează, însoțite de recomandările proprii, Consiliului UE și, în final, șefilor de stat și de guvern, la nivelul Consiliului European. Pe această bază, sunt decise abordările pe termen scurt și lung pentru dezvoltarea capabilităților militare.

Mecanismul privind Dezvoltarea Capabilităților prevede în același timp și modalitățile de cooperare și coordonare cu NATO, în special prin intermediul Grupului NATO-EU pentru Capabilități.

2. Capabilitățile militare

Aprobat la Consiliul European din iunie 2004, Obiectivul Global 2010 urmărește remedierea deficiențelor în domeniul capabilităților militare: capacitatea de dislocare, mobilitatea, susținerea în teatru, eficacitatea, ansamblul C4ISR (comandă, control, comunicații, computere, informații, supraveghere și recunoaștere). În plan concret, se vizează: constituirea Celulei Civil-Militară în cadrul Statului Major Militar (EUMS) – prevăzută pentru 2004, a fost înființată în 2005; constituirea Agenției Europene de Apărare; remedierea până în 2010 a deficiențelor în domeniul transportului strategic întrunit (aerian, naval și terestru); realizarea capacității operaționale finale, pentru Grupurile tactice de luptă, până în 2007; dotarea, până în 2008, cu un portavion; compatibilizarea rețelelor și echipamentelor de comunicații; elaborarea de criterii cantitative în ceea ce privește capacitatea de dislocare și instruirea multinațională a forțelor.

Proiectele majore inițiate și dezvoltate în direcția atingerii acestor obiective au fost: Grupurile de Luptă, abordarea globală a dislocării forțelor, noul Catalog al cerințelor 2005, dimensiunea maritimă a Obiectivului Global 2010, Agenția Europeană de Apărare, precum și viziunea pe termen lung, în domeniul dezvoltării capabilităților de apărare ale Uniunii.

2.1. Grupurile de Luptă (BGs)(vezi anexa)

Una din principalele deficiențe înregistrate în cadrul procesului de îndeplinire a Obiectivului Global a fost lipsa forțelor mobile și înalt specializate, cu grad ridicat de mobilizare și capabile să desfășoare acțiuni în condiții dificile. În acest sens, în februarie 2004, Franța, Germania și Marea Britanie au prezentat Inițiativa privind crearea Grupurilor de Luptă, transformată rapid în Proiect al Uniunii Europene, în urma aprobării la nivelul miniștrilor apărării, întruniți la Bruxelles, pe 6 aprilie 2004. În conturarea acestui proiect, s-a ținut cont și de experiența dobândită în operațiunile militare autonome, lansate în vara anului 2003, de către Uniunea Europeană în R.D. Congo – misiunea „Artemis”, bazată pe o forță multinațională, la nivel de batalion întărit, cu sprijin de luptă și logistic, rapid mobilizată și dislocată în teatrul de operații. Grupul de Luptă are la bază forțe de dimensiuni reduse, dar credibile din punct de vedere al eficienței militare, este rapid dislocabil, și poate acționa independent sau ca forță de prim impact, în faza inițială a unei operații militare extinse. Are dimensiunea unui batalion, consolidat cu elemente de sprijin de luptă, unități logistice și capacitățile necesare de transport aerian și naval. Funcționează după principiul multinaționalității și poate fi constituit atât pe principiul națiune cadru, cât și sub forma unei coaliții multinaționale de state membre, respectându-se condițiile de interoperabilitate și eficiență militară. La constituirea Grupurilor de Luptă, pot participa state în curs de aderare, candidate sau state terțe. Un Grup de Luptă trebuie să fie asociat, în prealabil, cu un comandament al forței. Trebuie să se autosusțină în teatrul de operații o perioadă de 30 de zile, ce poate fi extinsă până la 120 de zile.

Din perspectiva procesului decizional, nivelul de angajare al UE vizează adoptarea deciziei privind lansarea unei operații în termen de cinci zile, forța urmând să fie dislocată în teatrul de operații în maximum 10 zile de la aprobarea de către Consiliul a conceptului misiunii. Comitetul Politic și de Securitate joacă un rol cheie în procesul decizional privind lansarea unei misiuni UE cu utilizarea Grupurilor de Luptă. Spre deosebire de procedura decizională în cazul unei operațiuni clasice de management al crizelor, criteriul central pentru o astfel de misiune este viteza. În acest sens, procesul de planificare este simplificat, documentele de planificare operațională fiind inițiate chiar înaintea deciziei Consiliului de demarare a operației.

În principiu, Grupurile de Luptă au aceeași configurație, chiar dacă pot exista și particularități (de exemplu, Grup de Luptă amfibiu sau montan). Structura Grupului se bazează pe un batalion de infanterie motorizată, compus din trei sau patru companii, un comandament al forței și o companie logistică.

Batalionului îi sunt atașate unități specializate (geniu, apărare antiaeriană, recunoaștere), capabile să ofere sprijin de luptă în caz de nevoie, dar și unități de sprijin non-combatant (medical, mentenanță, transport). Procesele de standardizare, certificare și instruire sunt responsabilitate națională, dar se derulează în baza standardelor și criteriilor formulate de Uniunea Europeană.

Misiunile Grupurilor de Luptă (cele de tip Petersberg, plus cele din Strategia de Securitate Europeană și Obiectivul Global 2010) acoperă cinci scenarii: asistență umanitară; evacuare; prevenirea conflictelor; stabilizare și reconstrucție (consiliere militară și reforma sectorului de securitate);separarea părților prin forță (misiuni de luptă, de înaltă intensitate).

Începând cu 2007, UE trebuie să aibă capacitate operațională deplină pe această dimensiune, implicând posibilitatea derulării concomitente a două operații militare, utilizând Grupurile de Luptă, pe toată gama celor cinci scenarii. În acest sens, a fost conceput un mecanism prin care două astfel de structuri să se afle, în permanență, în stand-by pentru o perioadă de șase luni. Din perspectiva procesului de generare a Pachetelor de forțe, sunt organizate conferințe semestriale de coordonare, în cadrul cărora se realizează Planificarea ofertelor pe un orizont de cinci ani.

Conferința de generare din 8 noiembrie 2005 a remarcat faptul că primele cinci perioade de stand-by (șase luni fiecare) sunt complet acoperite și că există oferte și pentru perioada post-2009.

În prezent, pentru constituirea a 19 Grupuri de Luptă, au fost anunțate contribuții din partea a 22 state membre, a două state în curs de aderare (România și Bulgaria), a unui stat candidat (Turcia) și unui stat-terț (Norvegia).

2.2. Abordarea globală a dislocării forțelor

Capacitatea de a disloca rapid forțe pentru a răspunde unei crize, în special în contextul obiectivului atingerii capacității operaționale depline pentru Grupurile de Luptă în 2007, este una din problemele-cheie în domeniul dezvoltării capabilităților militare ale Uniunii Europene. Problema transportului strategic a fost abordată la nivelul Planului European de Acțiune în Domeniul Capabilităților (ECAP), în cadrul Grupurilor de proiect coordonate de Germania (transport aerian), Grecia (transport maritim), Spania (realimentare în aer).

Din 2003, în scopul îmbunătățirii transportului strategic, printr-o mai eficientă utilizare a tuturor mijloacelor existente în acest domeniu, în cadrul ECAP, a fost introdus conceptul Abordării globale a dislocării forțelor, Global Approach on Deployability (GAD). Obiectivul Global 2010 face, de asemenea, referiri la capacitatea de dislocare ca țintă-cheie pentru eforturile statelor membre. În acest sens, se urmărește realizarea coordonării în domeniul transportului strategic întrunit, obiectivul final fiind realizarea, până în 2010, a capacității necesare și eficienței depline în acest domeniu, în toate componentele (aeriană, navală, terestră) În vederea realizării coordonării eficiente a mijloacelor și resurselor disponibile (diversificarea opțiunilor și optimizarea resurselor existente), se vizează conectarea Centrelor de transport național și multinaționale. Concret, GAD coordonează serviciile oferite de Centrul de Transport Aerian, Centrul European de Coordonare Maritimă (ambele, la Eindhoven), precum și Centrul de Coordonare Maritimă (Atena).

În plus, în cadrul Centrului de Transport Aerian, a fost creată o Celulă de Coordonare a Transportului Strategic Aerian, ca autoritate responsabilă de gestionare a contractului SALIS (Strategic Airlift Interim Solution), Soluția Interimară pentru Transportul Strategic Aerian, care reprezintă soluția de moment, identificată la nivelul UE, pentru remedierea deficitului de transport strategic aerian. În baza acestui contract, sunt închiriate mijloace de transport aerian de mare capacitate, de tip AN-124, către state membre UE și NATO, care le pot utiliza pentru scopuri naționale, în cadrul Uniunii sau pentru NATO.

Soluția pe termen lung identificată la nivelul Uniunii a constă în achiziționarea de aeronave A400M, care vor intra în uz începând cu 2009. În contextul planificării și derulării unei operații de management al crizelor, Celula de Coordonare a Mișcării este structura care poate fi activată pentru a sprijini acest proces, în coordonare cu Comandamentul operațional desemnat și cu Centrele operaționale implicate.

2.3.Agenția Europeană de Apărare

Agenția Europeană de Apărare, European Defence Agency (EDA), a fost înființată prin decizia Consiliului din 12 iulie 2004, în scopul sprijinirii statelor membre în eforturile lor de a îmbunătăți capabilitățile de apărare în domeniul managementului crizelor. Agenția a devenit deplin operațională la 1 ianuarie 2005. Activitatea ei se bazează pe o abordare conceptuală integrată și pe dezvoltarea unor mecanisme de lucru bazate pe sinergia angajării tuturor actorilor relevanți în procesele conduse de EDA. În activitățile EDA, sunt implicate guvernele țărilor participante, structuri ale Uniunii Europene, precum, Comisia Europeană (reglementarea legislației referitoare la achizițiile publice de apărare și programele de cercetare în domeniul securității), Comitetul Militar, Statul Major Militar (cerințele operaționale), actori externi (industria de apărare, NATO, organizații europene de profil, medii academice și de cercetare).

Din perspectiva activității concrete în anul 2005, EDA a inițiat și dezvoltat patru proiecte majore, câte unul în sarcina fiecărei structuri responsabile:

Direcția Capacități dezvoltă proiectul C3 (Comandă, control și comunicații);

Direcția Cercetare și Tehnologii gestionează proiectul Avioane fără pilot;

Direcția Armamente derulează proiectul Vehicule de luptă blindate;

Direcția Industrie și Piață implementează proiectul Piața Europeană a Echipamentelor de Apărare (EDEM).

În 2005, un succes al Agenției îl reprezintă elaborarea și aprobarea, la 21 noiembrie 2005, a documentelor ce instituie:„Regimul interguvernamental de încurajare a competiției pe Piața Europeană a Echipamentelor de Apărare” și „Codul de Conduită privind înzestrarea apărării”, ambele intrând în vigoare la 1 iulie 2006, având caracter voluntar și fiind lipsite de obligativitate juridică.

Din 2006, proiectele ECAP sunt gestionate la nivelul Agenției, individual sau în colaborare cu Comitetul Militar al UE. În acest sens, în 2006, domeniile prioritare ale Agenției, în ceea ce privește capabilitățile de apărare sunt:

– realimentarea în aer;

– transportul strategic (înzestrare, analiza cerințelor, noi sisteme de elicoptere grele, nave rapide);

– sistemele de tip C3;

– comunicațiile prin satelit;

– captarea de imagini (sateliți, avioane fără pilot).

În domeniul cercetare/tehnologii, activitatea Agenției este focalizată pe formulele de cooperare ad-hoc, stabilirea strategiei și priorităților europene, aspectele financiare, noua bază legală pentru colaborările ad-hoc cu terțe părți, elaborarea de modele de finanțare a apărării. În același timp, prioritară pentru Agenție este elaborarea Viziunii pe Termen Lung (LTV) în domeniul capabilităților de apărare. Aceasta definește direcțiile de acțiune în funcție de contextul susținerii unor decizii privind perspectiva investițiilor în domeniul apărării. Agenția coordonează trei secțiuni de analiză referitoare la contextul global (în sarcina Institutului pentru Studii de Securitate de la Paris), viitorul mediului militar pentru următorii 10-20 de ani (în sarcina EUMC), precum și tendințele în domeniul științei și tehnologiei. Rezultatele obținute vor ajuta la identificarea tehnologiilor de viitor, ce vor fi promovate în domeniul apărării europene, și la orientarea priorităților în cercetare/tehnologii.

Eurocorpul

3. Capabilitățile civile

Dezvoltarea capabilităților civile reprezintă o componentă la fel de importantă pentru PESA ca și dezvoltarea celor militare. Consiliul European de la Feira, din iunie 2000, a stabilit patru domenii prioritare de acțiune în domeniul managementului crizelor civile:

consolidarea capacităților civile în domeniul poliției – pentru a permite UE să deruleze întreaga gamă de misiuni civile;

statul de drept – în scopul consolidării sistemelor judiciare;

administrare civilă – pentru a sprijini autoritățile locale în perioadele de criză, în domeniile administrativ, social, infrastructură;

protecție civilă – sprijin rapid în cazul unor dezastre declanșate pe fundalul unor conflicte politice.

Contribuțiile voluntare ale statelor membre în cadrul conferințelor de angajament au depășit numeric plafoanele fixate, problema constând în dificultatea anticipării acestor capacități. În contextul adoptării Strategiei europene de Securitate, acestor domenii prioritare li s-au adăugat misiunile de monitorizare și sprijinire a activității reprezentanților speciali ai Uniunii, realizate prin contribuții de experți în domeniile drepturilor omului, consiliere politică, reforma sectorului de securitate, mediere, controlul frontierelor, dezarmare, demobilizare și reintegrare, politici de media. Consiliul European din iunie 2004 a adoptat un Plan de acțiune în domeniul managementului crizelor civile, acesta vizând: constituirea unor echipe multifuncționale, rapid dislocabile; îmbunătățirea interoperabilității, a procedurilor privind susținerea tehnică a unei operații (aspectele financiare și achizițiile), precum și dezvoltarea unui nou Obiectiv global în domeniul civil.

Pe baza evoluțiilor anterioare în domeniul capabilităților civile ale UE, Consiliul European din decembrie 2004 a aprobat Obiectivul Global Civil 2008. Uniunea trebuie să fie capabilă să lanseze simultan misiuni de gestionare a crizelor civile, cu diferite grade de angajare, rapid dislocabile (30 de zile), posibil, și pentru perioade lungi de timp. Operațiunile civile pot fi lansate autonom, comun sau în strânsă cooperare/conducere cu o operație militară a UE. În acest sens, un rol important îl are Celula Civil-Militară. Implementarea Obiectivului Global Civil 2008 este supervizată de Comitetul Politic și de Securitate, sprijinit de Comitetul pentru aspecte Civile în domeniul Managementului Crizelor (CIVCOM).

În cursul anului 2006, a fost prevăzută operaționalizarea Echipelor de Răspuns la Crize, Crises Response Teams (CRT) – parte a dezvoltării capabilității operaționale în domeniul managementului crizelor civile. Acestea sunt constituite din experți civili în diferite domenii (achiziții, logistică, sisteme de comunicații), care participă la misiuni de prospectare și evaluare a situației din teren, înainte de lansarea operației propriu-zise și în fazele inițiale ale acesteia. Obiectivul este ca, până la sfârșitul anului 2006, să fie disponibilă o rezervă de 100 de astfel de experți.

3.1.Forța Europeană de Jandarmerie

În ziua de 17 ianuarie 2004, miniștrii apărării din Franța, Italia, Olanda, Spania și Portugalia au semnat un document prin care se puneau bazele unei forțe capabile să răspundă cerințelor UE, dar și altor organisme internaționale, în ceea ce privește îndeplinirea unor misiuni specifice, în cadrul operațiilor de management a crizelor, Forța Europeană de Jandarmerie. Nu este o structură a Uniunii, ci un instrument al acesteia, formată din unități de poliție, cu statut militar și atribuții în domeniul poliției, puse la dispoziție de către statele fondatoare, pe baze voluntare. Forța se află sub controlul politic al Comitetului Ministerial Interdepartamental, constituit la nivelul miniștrilor apărării sau de interne, în funcție de apartenența elementelor din organizarea ei. La 21 ianuarie 2005, era nominalizat comandantul Forței, iar la 15 februarie 2005 se înființa Comandamentul permanent al acesteia, cu sediul la Vicenza, în Italia.

Obiectivele Forței Europene de Jandarmerie sunt de a conduce misiuni de poliție în operațiunile de management al crizelor și a participa, ca structură operațională, în misiuni desfășurate sub mandatul Uniunii Europene, al altor organizații sau coaliții internaționale.

Scenariile de angajare acoperă toate aspectele operațiilor de management al crizelor:

– îndeplinirea funcțiilor de poliție, conform scenariilor de substituție a forțelor de poliție locale de către forțe de poliție internațională;

– consolidarea poliției (monitorizare, consiliere, restructurare și instruire);

– desfășurarea de acțiuni umanitare în cazul dezastrelor naturale sau provocate de om.

Forța poate interveni în termen de 30 de zile, dislocând 800 de jandarmi, inclusiv Comandamentul acesteia. Seamănă din ce in ce mai mult cu cea utilizată pentru drepturile omului, consiliere politică, reforma sectorului de securitate, mediere, controlul frontierelor, dezarmare, demobilizare și reintegrare, politici de media. Consiliul European din iunie 2004 a adoptat un Plan de acțiune în domeniul managementului crizelor civile, acesta vizând: constituirea unor echipe multifuncționale, rapid dislocabile; -îmbunătățirea interoperabilității, a procedurilor privind susținerea tehnică a unei operații (aspectele financiare și achizițiile), precum și dezvoltarea unui nou Obiectiv global în domeniul civil.

Pe baza evoluțiilor anterioare în domeniul capabilităților civile ale UE, Consiliul European din decembrie 2004 a aprobat Obiectivul Global Civil 2008. Uniunea trebuie să fie capabilă să lanseze simultan misiuni de gestionare a crizelor civile, cu diferite grade de angajare, rapid dislocabile (30 de zile), posibil, și pentru perioade lungi de timp. Operațiunile civile pot fi lansate autonom, comun sau în strânsă cooperare/conducere cu o operație militară a UE. În acest sens, un rol important îl are Celula Civil-Militară. Implementarea Obiectivului Global Civil 2008 este supervizată de Comitetul Politic și de Securitate, sprijinit de Comitetul pentru aspecte Civile în domeniul Managementului Crizelor (CIVCOM).

În cursul anului 2006, au fost operaționalizate Echipelor de Răspuns la Crize, Crises Response Teams (CRT) – parte a dezvoltării capabilității operaționale în domeniul managementului crizelor civile. Acestea sunt constituite din experți civili în diferite domenii (achiziții, logistică, sisteme de comunicații), care participă la misiuni de prospectare și evaluare a situației din teren, înainte de lansarea operației propriu zise și în fazele inițiale ale acesteia. începând cu sfârșitul anului 2006, obiectivul era să fie disponibilă o rezervă de 100 de astfel de experți.

4. Capabilitățile militare și civile ale ROMÂNIEI pentru UE

Angajamentul României în misiunile civile ale UE se justifică prin importanța și anvergură pe care acestea au căpătat-o în contextul demersurilor UE de promovare a statului de drept funcțional, a respectului pentru drepturile omului și a bunei guvernări, cu un impact direct asupra creșterii stabilității și securității internaționale.

Strategiei naționale în domeniul capacităților civile, adoptate prin decizie a Consiliului Suprem de Apărare a Țării, la 27 iunie 2011. – oferă un cadru extins și structurat, pe baza căruia se realizează participarea experților civili români la misiunile internaționale de gestionare a crizelor.

România este membru al unor organisme importante pentru PSAC, cum ar fi Centrul Satelitar al UE (EUSC) de la Torrejon (Spania), Institutul de Studii de Securitate al UE (ISS) din Paris (Franța), sau Agenția Europeană de Apărare (European Defence Agency/EDA), care își are sediul la Bruxelles. În plan militar, România a confirmat participarea în cadrul a două Grupuri Tactice de Luptă (EU Battle Groups/BGs). Astfel, contribuțiile țării noastre au fost incluse în cadrul Grupului Tactic de Luptă alcătuit din Grecia, România, Bulgaria și Cipru, (stat-cadru Grecia) și în cadrul unui Grup Tactic de Luptă alături de Italia și Turcia (stat-cadru Italia).

În plan civil, România se numără printre principalii contributori cu capacități civile (resurse umane, dar și echipamente) la misiunile de gestionare a crizelor desfășurate de UE.

ANEXA

GRUPURILE DE LUPTĂ ALE UNIUNII EUROPENE

Bibliografie

Gustav Lindstrom, Enter the EU Battlegroups, în Chaillot Paper nr.97, Institutul de Studii de Securitate al Uniunii Europene, Paris, februarie 2007

Myrto Hatzigeorgopoulos, The role of EU Battlegroups for european defence, în European Security Review, iunie 2012

The EU Battlegroups – raport informativ al Directoratului B (Departamentul Politic) al Directoratului General pentru Politică Externă al Parlamentului European, 12 septembrie 2006

Gary Grewal, EU debates of attrition: a slow death for Europe’s rapid reaction force?, în Defence Dateline Group

Myrto Hatzigeorgopoulos, EU Battlegroups – battling irrelevance?

Inițierea și dezvoltarea conceptului EU Battlegroups

Conceptul grupurilor de luptă europene a fost privit, de la bun început, ca o parte esențială a implementării aspectelor referitoare la apărare descrise de Strategia Europeană de Securitate aprobată în 2003. Summitul franco-britanic de la Le Touquet, din 24 noiembrie 2003, consemna prima inițiativă de constituire a unor structuri militare europene capabile să execute o gamă largă de misiuni, de la cele de luptă la cele umanitare și reconstrucție. Îndeajuns de mari pentru a fi credibile, și îndeajuns de mici pentru a fi rapid dislocabile în orice parte a lumii, grupurile de luptă ale UE contribuie în mod decisiv la reliefarea identității militare europene. Francezii ar fi vrut să le numească ”grupuri tactice de luptă”, dar varianta britanică avea să fie încetățenită: EU Battlegroups (EUBG). În 2004, odată cu alăturarea Germaniei, inițiativa avea să prindă contur.

Conceptul de Reacție Rapidă a fost identificat încă din 1999, la reuniunea Consiliului European de la Helsinki, ca fiind un aspect extrem de important al acțiunilor de management al crizelor desfășurate sub egida Uniunii Europene.

Astfel, primul obiectiv global al UE în domeniul politicii de securitate și apărare comună, „Headline Goal 2003”, avea să traseze ca sarcină de îndeplinit de către statele membre punerea la dispoziția uniunii a unor elemente de răspuns rapid la crize, care să fie disponibile în timp scurt, cu capacitate rapidă de desfășurare și nivel ridicat de operativitate. Soluția avea să apară destul de repede. Criza izbucnită în 2003 în RD Congo, când trupele ONU din misiunea MONUC, depășite de situație, au făcut apel la UE pentru sprijin, a fost rapid stinsă printr-o acțiune europeană, operația ARTEMIS, condusă de Franța. Succesul acestei misiuni de management a crizelor, prima de acest gen a UE, lansată într-un termen foarte scurt și executată de personal specializat, bine pregătit și foarte bine dotat, deși nu foarte numeros, a constituit exemplul de care planificatorii europeni din EUMS (European Union Military Staff) aveau nevoie pentru a pune bazele conceptului grupurilor de luptă europene.

În 2004, un nou obiectiv global în materie de securitate al UE, „Headline Goal 2010” stabilea ca sarcină înființarea de EU Battlegroups, inclusiv cu identificarea mijloacelor de proiecție strategică și susținere în teatru, totul la orizontul anului 2007.

Grupul de luptă a fost definit ca fiind pachetul de forțe minim pentru a fi credibil, eficient și rapid dislocabil, capabil să desfășoare operațiuni în mod independent sau să poată fi utilizat în fazele incipiente ale unor operațiuni de anvergură. Principiul care stă la baza acestei structuri este acela al multinaționalității: un grup de luptă poate fi format prin intermediul unei națiuni cadru sau de o coaliție multinațională, inclusiv cu participare a națiunilor nemembre UE, conform principiilor enunțate în Concluziile Reuniunii Consiliului European de la Nisa. Indiferent de cine îl formează, criteriile de bază sunt interoperabilitatea și eficiența militară.

Alte condiții de îndeplinit sunt existența unui comandament dislocabil – care poate fi de mărimea unui comandament de brigadă, disponibilitatea capacităților de transport strategic și existența unui puternic suport logistic și de sprijin de luptă, inclusiv cu forțe speciale.

Efectivul total al unui EUBG este de 1500 de oameni, pachetul de forțe trebuie să fie gata de desfășurare în termen de 15 zile de la emiterea ordinului de acțiune, iar capacitatea de susținere în teatru trebuie să fie de mimim 30 de zile în operațiile inițiale, capacitate ce poate fi prelungită până la 120 de zile cu o aprovizionare suplimentară corespunzătoare. Fiind o unitate de arme combinate, pachetul de forțe principal se constituie, de regulă pe structura unui batalion, de regulă de infanterie, dar poate fi și de alte arme.

Ca o regulă de bază, comandantul operațiunii, care va fi stabilit de Consiliul UE, are dreptul de a modifica structura elementelor de comandă și control, precum și a pachetului de forțe, astfel încât să îndeplinească eventualele cerințe specifice ale misiunii. Acesta este, de altfel, un mare avantaj al acestui concept. Neavând o structură fixă, battlegroup-ul european poate fi configurat cu trupe alpine sau amfibii, de exemplu, și nu neapărat cu infanterie.

Un grup de luptă odată declarat și pus la dispoziția UE va sta în stand-by pentru o perioadă de 6 luni, timp în care poate fi folosit conform deciziilor de la Bruxelles. În 10 zile de la decizia de lansare a unei operațiuni de către Consiliul UE, grupul de luptă trebuie să fie gata de a trimite primele subunități în zona de acțiune. În orice moment, UE trebuie să aibă la dispoziție două grupuri de luptă aflate în stand-by.

Statele membre își declară disponibilitatea de a pune grupuri de luptă la dispoziție în cadrul unei conferințe de coordonare (Battlegroup Coordination Conference – BGCC), care se organizează, prin grija EUMS, o dată la 6 luni, de regulă în lunile mai și noiembrie. În timpul acestei conferințe, statele membre indică potențialele contribuții cu trupe și mijloace și specifică modalitatea și data la care vor fi plasate în stand-by.

Conferințele au un orizont de planificare de 5 ani și iau în considerare toate detaliile ce țin de perioada de punere la dispoziție. Statele membre care pun battlegroup-uri la dispoziție sunt răspunzătoare de generarea forțelor pentru întreg pachetul de forțe inclusiv suportul operațional și strategic. Acest proces de generare a forțelor este de natură multinațională, și se desfășoară, de regulă, fără intervenția directă a organismelor specializate ale UE.

Structura de principiu a unui EUBG:

Standarde și criterii

Standardele și criteriile de constituire a grupurilor de luptă sunt foarte clar specificate în două documente: EUBG Concept și EUBG Preparation Guide. Certificarea acestor structuri este o responsabilitate națională, dar procesul de certificare este monitorizat de European Union Military Staff (EUMS) și de European Union Military Commitee (EUMC), conform procedurilor în vigoare ale UE în materie de politică de securitate și apărare.

Interoperabilitate

NATO este organizația care a deschis drumul în ce privește interoperabilitatea ca principiu, standard și condiție de bază a unei operații în care acționează forțe multinaționale. Pentru a se depăși dificultățile de ordinul interoperabilității între modelul european și cel transatlantic, experții NATO au apelat la STANAG-uri, acestea formând și baza discuțiilor în momentul stabilirii seturilor de standardizare a EUBG. Totuși, spre deosebire de NATO, există unele diferențe, datorită faptului că armatele unor țări europene nu sunt familiarizate cu particularitățile instruirii din altele, iar discrepanțele în înzestrare pot adânci aceste diferențe. Un capitol aparte în acest punct al discuției, de altfel reiterat și în Obiectivul Global 2010, îl constituie îmbunătățirea interoperabilității europene în domeniul comunicațiilor, prin dezvoltarea de rețele de legătură compatibile pentru toate tipurile de mijloace de legătură, atât terestre, cât și spațiale. Un alt element cheie pentru depășirea unor eventuale probleme legate de interoperabilitate îl constituie instrucția în perioada premergătoare desfășurării. Deși nu s-a ajuns la un consens cu privire la un standard european de instruire pentru grupurile de luptă multinaționale, s-a căzut de acord asupra faptului că trebuie îmbunătățită interoperabilitatea în cadrul fiecărui stat participant, la nivelul procesului de instruire național. Tot în Obiectivul Global 2010, statele membre UE s-au arătat decise de a descrie un set de obiective și criterii pentru forțele lor naționale în ce privește caracterul dislocabil al acestora și al instrucției multinaționale.

Capacitate de dislocare și sustenabilitate

Pentru a se putea îndeplini una dintre cerințele fundamentale ale unui EUBG, și anume dislocarea în 10 zile de la luarea deciziei de a lansa operațiunea de către Consiliul UE, forțele și mijloacele necesare trebuie identificate în prealabil. La această operațiune de identificare trebuie luate în calcul și celelalte criterii: capacitatea de auto-susținere în teatru de 30 de zile și punerea la dispoziție de mijloace suficiente pentru extinderea, la nevoie, a sustenabilității până la 120 de zile. De aici derivă o condiție esențială: identificarea prealabilă a mijloacelor de suport operațional și strategic, cum ar fi transportul și sprijinul logistic strategic. În materie de transport strategic, mai ales aerian, a existat de la bun început o anumită limitare la nivel european, dar prin demararea inițiativei de punere în comun și de partajare a capabilităților „pooling & sharing” situația tinde să se îmbunătățească.

Misiuni și sarcini

EU Battlegroups pot fi folosite în orice misiune conformă cu cele specificate în articolul 17 (alin. 2) al Tratatului Uniunii Europene precum și cele identificate în cadrul Strategiei de Securitate Europene, inclusiv în misiuni de luptă de genul „impunerea păcii”, în cadrul operațiunilor de management a crizelor, dar și alte tipuri de misiuni cum ar fi menținerea păcii, umanitare și de salvare, operațiuni de dezarmare și de prevenire a conflictului.

Ca bază de plecare în procesul de dezvoltare a capacităților necesare au fost stabilite cinci scenarii ilustrative: prevenirea conflictului, separația părților prin forță, stabilizarea, reconstrucția și consilierea militară, operațiuni de evacuare asistență în operațiunile umanitare.

Deși EUBG pot fi folosite conform oricărui dintre aceste scenarii, doar ultimele două necesită, cu adevărat, cerințe de reacție rapidă. O posibilă opțiune este de a folosi unul dintre grupuri pentru operațiuni autonome ale UE, desfășurate în sprijinul altor organizații, în special ONU, până când acestea reușesc să-și ducă la îndeplinire propriul proces de generare a forței, pentru a prelua responsabilitățile în zona de conflict. Conceptul nu este lipsit de fisuri, și una dintre ele se regăsește tocmai în acest caz, al operațiunilor inițiale în sprijinul ONU: capacitatea de susținere în teatru a EUBG este de 120 de zile, în vreme ce procesul de generare a forței în cadrul Națiunilor Unite durează 180 de zile. Fără îndoială însă, grupurile de luptă furnizează UE un instrument specific în materie de răspuns la crize, și contribuie astfel la a face uniunea mai credibilă, mai activă și mai capabilă pe plan internațional. Ele constituie structura de forțe care consolidează ideea de identitate militară europeană într-o manieră concretă.

Potențialele misiuni care pot fi îndeplinite de EUBG pot fi variate și pot cere diferite niveluri de echipare a trupelor, precum și dimensiuni diferite ale efectivelor. Principalele tipuri de misiuni ce pot fi îndeplinite ca răspuns potențial la cele cinci scenarii sunt următoarele:

securizarea unor zone cheie , dislocare preventivă, punct inițial de intrare,evacuări fără luptă

furnizarea de ajutor umanitar.

O altă modalitate de a stabili potențialele misiuni pe care le poate îndeplini un EUBG este de a lua în considerare în ce situație ar putea fi folosit. Cel puțin trei tipuri de misiuini au fost identificate din acest punct de vedere:

Operațiuni tip punte – În sprijinul unor forțe aflate deja în zona de operații, cu amendamentul că ele trebuie să fie desfășurate în cadrul unei misiuni ce se desfășoară sub egida UE. De exemplu, un EUBG poate prelua responsabilitatea unei anumite părți a zonei de operații pentru a permite celorlalte forțe să se regrupeze. Caracteristica principală a acestui tip de operație – punte este că se desfășoară pe o perioadă limitată de timp, iar EUBG rămâne sub controlul strategic al UE.

Operațiuni inițiale de răspuns rapid – Dată fiind capacitatea lor rapidă de dislocare EUBG – urile pot fi folosite ca forțe precursoare forțelor principale care urmează a fi dislocate în zona de operații.

Operațiuni autonome – În anumite cazuri, în care este nevoie de o intervenție la o scară mică, dar într-un timp foarte scurt.

Provocări de ordin politic și strategic EUBG în contextul relației UE-NATO

Categoriile de probleme de ordin politic cu care se confruntă conceptul EUBG: sunt:

duplicarea eforturilor de apărare, prin suprapunerea activităților NATO cu cele ale UE;

statutul țărilor nemembre UE și NATO în cadrul activităților sub egida UE.

Din punct de vedere strategic, relația de lucru între EUBG și NRF (NATO Response Force) ridică și ea probleme. Sunt aceste două structuri complementare sau mai degrabă ele dublează, îngreunează efortul de apărare al participanților? Chestiunea a fost pusă în discuție de la bun început, încă din perioada inițializării conceptului EUBG, experții care l-au lansat specificând în mod clar că aceste două organisme trebuie să fie în mod necesar complementare și să se sprijine reciproc, la nevoie, astfel încât ambele să dea un impuls pozitiv în cadrul procesului de dezvoltare a capacităților de apărare.

Similitudinile între EUBG și NRF sunt multe și majoritatea dintre ele, consistente. Principiul fundamental al amândurora este capacitatea rapidă de dislocare (NRF are termenul la jumătate, adică doar 5 zile), capacitatea de autosusținere inițială este identică – 30 de zile, chiar și perioada de rotație este tot de 6 luni. În ce privește aria de misiuni, și aceasta se aseamănă izbitor, deși unii experți apreciază că în vreme ce NRF este proiectată pentru a lua în considerare operațiunile de mai mare intensitate, EUBG se va ocupa de cele caracterizate de o intensitate redusă. Un al treilea element de apropiere este reprezentat de faptul că ambele structuri constituie vectori de modernizare și de transformare în domeniul militar.

Diferențele între EUBG și NRF sunt și ele importante, cele mai evidente fiind cele referitoare la dimensiunea pachetelor de forțe, precum și, poate cel mai important aspect, prezența SUA în cadrul NRF.

EUBG în contextul relației UE-ONU

Un EUBG poate fi activat ca răspuns la cererea expresă a ONU pentru o intervenție în caz de criză. În septembrie 2003, UE a ajuns la un acord cu ONU pentru întărirea colaborării în domeniul managementului crizelor și conflictelor, iar prin Declarația Comună semnată cu acest prilej s-a stabilit realizarea unui mecanism consultativ la nivelul grupurilor de lucru din cele două organizații, pentru întărirea cooperării în trei domenii de acțiune:

Planificare – în scopul facilitării sprijinului reciproc în fazele premergătoare lansării unei misiuni. Elementele cheie avute în vedere sunt logistica și interoperabilitatea.

Antrenament – în scopul încurajării implementării de proceduri și standarde comune în ce privește instruirea personalului civil și militar. Pentru aceasta au fost instituționalizate o serie de seminarii și conferințe de instruire comune.

Comunicare – în scopul stimulării cooperării la nivel central între UE și ONU. Printre măsurile vizate au fost instituirea funcțiilor de ofițer de legătură și schimbul regulat de lecții învățate și bune practici.

În 14 iunie 2004, Consiliul UE a aprobat un nou document privitor la cooperarea UE-ONU în domeniul managementului crizelor și conflictelor, conform căruia sprijinul UE pentru ONU va fi canalizat pe două direcții: Furnizarea de capabilități militare în cadrul operațiilor ONU

Lansarea de operațiuni UE la cererea expresă a ONU.

Concluzii

La inițializarea conceptului, grupurilor de luptă le-au fost stabilite două obiective principale: de a constitui motorul transformării forțelor naționale și de a oferi UE o modalitate flexibilă de răspuns rapid la crize. Astăzi, la aproape 6 ani de la atingerea capabilității operaționale depline, se poate spune că în ce privește primul obiectiv s-au înregistrat progrese, unele importante, dar în ce privește capacitatea de răspuns la crize, aprecierile sunt mai degrabă controversate. Controversa este alimentată de faptul că, deși la nivel național aceste structuri militare aduc, cu certitudine, o „plusvaloare”, pentru Uniune, în ansamblul ei, pentru rolul ei ca actor global pe scena internațională, contribuția, cel puțin până în acest moment a fost nesemnificativă. Există o presiune uriașă pentru ca acest proiect să fie validat cu succes, și din această cauză, cel puțin până în prezent nimeni nu a riscat să experimenteze modelul Artemis într-o nouă desfășurare de forțe pentru rezolvarea altei crize.

În ultimii ani, unele state membre care s-au rulat la conducerea UE au încercat revitalizarea conceptului. În a doua parte a anului 2009, în timpul președinției suedeze a Consiliului UE, s-a demarat un ambițios program de creștere a flexibilității și a potențialelor utilizări ale EUBG, fără rezultatele scontate însă, datorită faptului că nu au fost luate în calcul cele mai sensibile aspecte, și anume cele financiare și cele legate de deficitul de capabilități. În aprilie 2011 a fost lansată o inițiativă a „Triunghiului de la Weimar” (Germania, Franța, Polonia), de a crea o structură de planificare și comandă civil-militară permanentă pentru operațiunile UE în cadrul PSAC (Politica de Securitate și Apărare Comună). O inițiativă lăudabilă, pe care Polonia a exploatat-o la maximum în timpul în care a asigurat președinția Consiliului UE, dar nici în acest caz rezultatele nu au fost notabile. Dificultățile campaniei din Libia, care i-a avut pe europeni în prim plan, dar și efectele devastatoare ale crizei economice în ce privește domeniul apărării au fost doar câteva din motivele pentru care nici această tentativă nu a fost pe deplin încununată de succes. O altă idee de forță susținută însă de Polonia în cele 6 luni când s-a aflat la conducerea UE, și anume „pooling and sharing” (punerea în comun și partajarea capabilităților) a avut succes și se bucură, în continuare, de atenția responsabililor la nivel înalt ai apărării din UE.

Toate aceste dificultăți care planează ca o umbră asupra conceptului EUBG și mai ales asupra eventualei utilizări a acestei structuri de forțe într-un caz real, nu-i diminuează din importanța pe care și-a câștigat-o, pe drept, în topul obiectivelor pe linia politicii de apărare europene. Fiind o idee generoasă, chiar salvatoare, în anumite condiții, se va bucura, probabil, la momentul oportun, de sprijinul necesar punerii în practică la nivelul maxim al potențialului ei.

CURS 10

OPERAȚIILE DE MANAGEMENT AL CRIZELOR ȘI CONFLICTELOR ALE UE

Procesul decizional pentru operațiile de management al crizelor

Articolele 17.2 și 25 din Tratatul de Funcționare a UE fac referiri la managementul crizelor, din perspectiva tipului de operații care pot fi derulate de către UE și definesc rolul Consiliului UE și al Comitetului Politic de Securitate (PSC) în acest context. Uniunea Europeană poate lansa o operație pentru gestionarea unei crize, fie apelând la capabilitățile și resursele NATO, fie autonom. Concordia și Althea sunt exemple de misiuni derulate cu utilizarea capabilităților și resurselor NATO, în timp ce operațiunea Artemis, desfășurată în R.D.Congo și operațiunea Atalanta din Golful Aden și Marea Arabiei sunt misiuni militare autonome ale UE.

În cazul declanșării unei operații bazate pe resursele și capacitățile NATO, cadrul de cooperare este fundamentat de Acordurile Berlin Plus. Încheierea oficială a acestora, în martie 2003, a stabilit Bazele cooperării între UE și NATO în domeniul managementului crizelor. Denumirea acordurilor își are originea în precedentele acorduri dintre NATO și Uniunea Europei Occidentale, prin care se permitea acesteia să folosească, în derularea unor operații militare, resursele și capabilitățile militare separabile, dar nu separate ale Alianței.

Acordurile Berlin Plus au la bază patru caracteristici majore:

– UE are acces asigurat la capacitățile de planificare ale NATO;

– există prezumția că resursele și capabiliățile preidentificate sunt disponibile;

– UE are acces la opțiunile de comandă europene din cadrul NATO, inclusive din prespectiva rolului adjunctului comandantului supreme al Forțelor Aliate din Europa (DSACEUR);

– existența de acorduri privind securitate informațiilor între cele două organizații.

În cazul unei operații conduse de UE, pe baza Acordurilor Berlin Plus, opțiunile de Comandă Control și asigurarea accesului Uniunii la mijloacele și capacitățile NATO sunt ilustrate în schema alăturată.

Recurs la capabilitățile NATO Autonom Autonom Civil / Militar

Fig. 1. Opțiuni de comandă – control

În această situație, procesul de planificare operațională este condus de la nivel SHAPE, comanda operațională este asigurată de către DSACEUR, care raportează Comitetului Militar al UE (EUMC). Sub responsabilitatea Consiliului, Comitetului Politic și de Securitate al UE exercită controlul politic și orientare strategică.

În cazul unei misiuni autonome, Comitetul Politic și de Securitate este structura care gestionează situația de criză și examinează opțiunilor care pot reprezenta răspunsul Uniunii la criză. Procesul pre-operațional este unul interactiv, care include trei faze majore (fig.2):

analiza misiunii și înțelegerea factorilor care au condus la criză;

evaluarea opțiunilor strategice;

planificarea operațională concretă.

Fig. 2. Procesul de decizie al UE

Comitetul Politic și de Securitate este responsabil de elaborarea Conceptului de Management al Crizei, care prezintă obiectivele politice și militare ale misiunii. Specificațiile de ordin militar au la bază recomandările Comitetului Militar, sprijin la rândul său de expertiza Statului Major Militar al UE. Recomandările pentru acțiuni civile sunt formulate de Comitetul pentru Aspectele Civile în Managementul Crizelor.

După aprobarea de către Consiliul UE a Conceptului, PSC însărcinează Comitetul Militar cu elaborarea opțiunilor militare strategice. EUMC transmite opțiunilor PSC împreună cu propriile recomandări. PSC evaluează opțiunile militare strategice și propune Consiliului, spre aprobare, un proiect de decizie.

Următorul pas este desemnarea comandamentului operațional și a celui al forței. PSC solicită EUMC elaborarea directivei de planificare a operațiunii. În baza aprobării acesteia de către PSC, comandantul operațional schițează conceptual operațiunii (CONOPS) și planul operațional (OPLAN), evaluate la nivelul EUMC și PSC și înaintate Comitetului Reprezentanților Permanenți (COREPER). În general, avizul COREPER este urmat de decizia favorabilă a Consiliului UE.

Ofertele oficiale de “pachete de forțe” se fac de către statele membre, pe baze de voluntariat, în cadrul unei Conferințe de Generare a Forței, la care pot participa și propune oferte și țările-terțe interesate. Următoarea etapă constă în crearea unui Comitet al Statelor Contributoare, în care sunt discutate și rezolvate toate problemele practice legate de operație și de susținerea logistică a acesteia.

1.1.Finanțarea operațiunilor de management al crizelor

Finanțarea operațiilor Uniunii Europene are drept bază legală Articolul 28, din Tratatul Uniunii Europene, care definește tipurile acestora:

operații finanțate din bugetul comunitar;

misiunile PESC, de apărare sau fără implicații militare, finanțate din bugetul PESC;

operații militare sau cu implicații în domeniul apărării.

În anul 2012, bugetul PESC pentru operațiile de management al crizelor a fost de aproximativ 180 milioane euro.

Dată fiind natura pur interguvernamentală a PESA, operațiile militare sau cu implicații în domeniul apărării nu pot fi finanțate din bugetul comun. Soluția alternativă a fost definirea unei formule privind costurile comune prin raportarea la produsul național brut sau prin costuri individuale, după principiul conform căruia statele care participă își finanțează propria contribuție – “costs lie where they fall”. Prin decizia Consiliului UE 197/2004, a fost adoptat mecanismul de administrare a costurilor comune ale operațiilor militare ale Uniunii (Mecanismul Athena). Cheltuielile comune acoperă, în principal, costurile legate de operarea comandamentelor, de susținerea forței, de transport, precum și de acoperirea celor legate de derularea unei operațiuni UE, de tip Berlin Plus.

2. Operațiuni UE

Prima operație de management al crizelor a fost lansată de UE în cursul anului 2003. Până în prezent, UE a desfășurat operații de tip militar, civil sau civil-militar, în Balcanii de Vest, Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est, Europa de Est și Caucazul de Sud.

Distincția dintre operațiile militare și civile în cadrul PESA este, în multe cazuri, artificială. Numeroase misiuni civile implică sprijin militar, tot așa cum operații militare sunt urmate de misiuni civile sau de programe de asistență și dezvoltare ale Comisiei Europene.

Primele misiuni militare și civile ale Uniunii s-au desfășurat în Balcanii de Vest.

2.1. Misiuni în Balcanii de Vest

Lansată pe 2 decembrie 2004, EUFOR Althea este o misiune militară de referință condusă de Uniune în Bosnia Herțegovina.

Desfășurată cu ajutorul capabilităților NATO, în baza Acordurilor Berlin Plus, misiunea vizează menținerea unui mediu de securitate sigur, în vederea implementării prevederilor Acordului de la Dayton. Comandamentul operației – European Deputy SACEUR (DSACEUR) s-a aflat la SHAPE (Supreme Headquarters Allied Powers Europe).

Nivelul Forței a fost de 6.300 militari (sub cel inițial, de 7.000) reprezentând contribuții din partea a 22 state membre UE și a 11 state-terțe. Pe lângă responsabilitățile militare, EUFOR a acționat în sprijinul Reprezentantului Special al UE în Bosnia, prin susținerea luptei împotriva crimei organizate, și a inclus Unitatea de Poliție Integrată, plasată sub comandă militară.

2.1.1. EUPM (Misiunea de Poliție a UE în Bosnia și Herțegovina) – a fost prima misiune de management al crizelor civile, care a avut ca obiectiv sprijinirea procesului de reformă și modernizarea forțelor de poliție din Bosnia. Misiunea a acordat și asistență în domeniul instruirii și în lupta împotriva crimei organizate și a corupției. A fost lansată pe data de 1 ianuarie 2003, cu un efectiv de peste 500 ofițeri de poliție, din 33 de țări (inclusiv nouă state –terțe). Misiunea a avut un mandat inițial de trei ani. Prin decizia Consiliului, misiunea a fost prelungită cu doi ani, fiind redusă numeric la aproximativ 190 ofițeri de poliție, sprijiniți de 200 de ofițeri locali de poliție. Activitățile civile și ale UE în Bosnia și Herțegovina sunt derulate în cadrul abordării integrate a Reprezentantului Special al Uniunii în zonă.

Concordia a fost prima misiune militară lansată de UE în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM) și prima derulată cu recurs la mijloacele și capabilitățile NATO. A reprezentat o modalitate practică de testare a funcționării Acordurilor Berlin Plus. Misiunea a înlocuit operația alianței „Allied Harmony” și a avut drept scop asigurarea unui mediu sigur și favorabil pentru implementarea Acordurilor de pace de la Ohrid.

2.1.2. EUPOL Proxima (Misiunea de Poliție a UE în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei) – a reprezentat continuarea în plan civil a misiunii Concordia. A fost lansată în 2003 cu personal compus din ofițeri de poliție și a durat doi ani. Obiectivul principal al misiunii a fost sprijinirea poliției locale în lupta împotriva corupției și promovarea standardelor europene în domeniu.

În 2006, prin decizie a Consiliului UE, Proxima a fost înlocuită de o misiune de consiliere în domeniul poliției civile, EU Police Advisory Team (EUPAT), cu obiectivul de a sigura o tranziție lină de la instrumentele PESA către proiecte comunitare gestionate de Comisia Europeană.

2.2 Misiuni în Africa

2.2.1. EUTM Somalia

UE a constituit misiunea de instruire a forțelor de securitate somaleze (EUTM- EU training Mission) în anul 2009 în baza mai multor rezoluții ale Consiliului de Securitate ONU.

Personalul misiunii este alcătuit din militari și civili aparținând statelor UE contributoare la această misiune. Totodată, echipa EUTM Somalia asigură consiliere pentru reprezentanții guvernului somalez în domeniul securității, asigurarea progresului politic, îmbunătățire a actului de guvernare, de impunere și consolidare a legii, de sprijin umanitar. Un alt obiectiv al misiunii este formarea și instruirea forțelor armate naționale pentru a face față provocărilor actuale la adresa securității și integrității naționale somaleze și asigurarea securității infrastructurile naționale critice din această țară.

Personalul EUTM Mali este dislocat în Mogadisho și este adesea ținta directă a atentatelor teroriste.

2.2.2. Operația ATALANTA – cunoscută sub denumirea de EU NAVFOR Somalia este în prezent principala misiune a EU de prevenire, contracarare și combatere a pirateriei maritime din Somalia în apele apele internaționale din Cornul Africii respectiv din Marea Arabiei și Golful Aden. Misiunea inițial a fost creată și condusă de NATO sun denumirea de OCEAN SHIELD în anul 2009, iar începând cu anul 2011 a fost preluată integral și condusă de Comitetul Politic și de Securitate al UE.

În această operație desfășurată sub egida CSDP se execută misiuni de protecție a vaselor comerciale care tranzitează aceste ape, de descurajare a actelor de piraterie, de protecție a comunicațiilor maritime, de monitorizare a pescuitului în apele somaleze.

Ca urmare prezenței și acțiunii grupării navale militare constituite pentru misiunea ATALANTA s-au diminuat semnificativ atacurile piraților și situațiile de luare de ostatici de către grupurile de rebeli care au determinat chiar schimbarea rutelor maritime de navigare a navelor comerciale datorită actelor de pirateriei și de terorism naval Un alt succes al interesului UE de menținere a securității în această zonă este dat de efectuarea negocierilor UE-Oman, cu privire la stabilirea unui acord comun de amplasare în viitorul apropiat a unor efective cu aeronave de patrulare și recunoaștere maritimă (MPRA) în acest stat

2.2.3. EUTM Mali

În 2012, ca urmare a degradării stării de securitate din Mali și acțiunii grupărilor radical-teroriste din nord-estul statului, armata maliană nu a putut opri ofensiva islamiștilor radicali ceea ce a dus la izbucnirea unui conflict violent cu multe victime din rândul populației civile. Luptele au ajuns până la periferia capitalei Bamako. Consiliul de Securitate al ONU a emis rezoluții de securitate de avertizare și încetare a acțiunilor grupurilor ostile și de constituire a unei forțe de sprijin și consiliere a armatei, instruire și reformă a armatei maliene. La această misiune alcătuită din 350 militari contribuie 20 de state ale UE printre care și România iar activitățile au început efectiv în luna martie 2013.

2.2.4. Misiunea UE ARTEMIS în Republica Populară Democrată Congo

Uniunea Europeană a fost și este implicată în procesul de tranziție din Republica Democratică Congo, atât prin instrumentele de tip comunitar (asistență financiară pentru dezvoltare), cât și prin misiunile militare, de securitate și de poliție. Diferitele activități ale Uniunii în R.D. Congo sunt derulate în strânsă coordonare cu Reprezentatul Special al UE pentru zona Marilor Lacuri.

Prima misiune militară autonomă a UE a fost lansată în Africa, în RD Congo. În baza solicitării ONU de sprijin a forței de menținere a păcii a Națiunilor Unite, UE a decis lansarea în anul 2003 unei misiuni militare autonome, denumită “Artemis”. Obiectivul operației a fost de a oferi o forță temporară de stabilizare, până la sosirea unei forțe consolidate de menținere a păcii a ONU (MONUC). Misiunea a fost una de tip reacție rapidă, în condițiile timpului scurt disponibil pentru răspunsul UE, reprezentând o ocazie utilă pentru verificarea practică a mecanismelor și procedurilor. Satisfacerea cu succes a criteriilor vizând procesul decizional, planificarea operațională și dislocarea rapidă, precum și desfășurarea propriu-zisă și extragerea forței din teatru au constituit elemente utile pentru dezvoltarea ulterioară a proiectului Grupurilor de Luptă. Misiunea Artemis s-a încheiat în septembrie după un an, a avut drept națiune cadru Franța, care a pus la dispoziție și structurile de comandă operațională și comandamentul forței. Nivelul forței a fost de 2000 de militari (cea mai mare parte, 1700, au fost militari francezi). La misiune au contribuit și alte state membre UE, precum și state terțe (Brazilia, Canada și Africa de Sud.

2.2.5. EUPOL Kinshasa RDC

La sfârșitul anului 2004, Consiliul UE a decis lansarea unei misiuni de poliție, EUPOL Kinshasa, care să sprijine activitatea Unității Integrate de Poliție (IPU). Mandatul misiunii EUPOL Kinshasa s-a încheiat la 30 iunie 2007, dar sprijinul UE a continuat începând cu 1 iulie 2007 printr-o nouă misiune de poliție PESA în domeniul reformei sectorului de securitate – EUPOL RD Congo. Mandatul inițial al misiunii a fost extins până la 30 iunie 2009. Sprijinul UE a fost exclusiv de consiliere în scopul creșterii capacității de coordonare a forțelor de poliție congoleze, responsabilitatea menținerii ordinii și siguranței publice aparținând autorităților congoleze. Din 1 iulie 2007, noua Misiune de poliție în domeniul reformei sectorului de securitate – „EUPOL RD Congo” a preluat activitatea misiunii EUPOL Kinshasa. Începând cu această dată, misiunea a contribuit în mod substanțial la pregătirea etapelor în vederea reformei Poliției Naționale Congoleze.

2.2.6. Misiunii EUSEC RDC:

Inițiată în anul 2008, Misiunea EUSEC Congo asigură sprijinul pentru derularea reformelor structurale ale ministerului congolez al apărării. Cu sprijinul specialiștilor militari din misiunea EUSEC, școlile militare congoleze au fost reactivate, dar în prezent sunt încă dependente de ajutorul Franței și Belgiei. Recent, președintele a promulgat noua lege a Statutului Cadrelor Militare în procesul de reformare a forțelor armate congoleze. Totodată, în cadrul Misiunii EUSEC Congo se fac eforturi substanțiale pentru separarea lanțului de comandă de lanțul de decizie și execuție financiară (inclusiv de plată). Comandantul actual al misiunii apreciază a apreciat că este necesar ca reformele armatei congoleze să fie monitorizate de Delegația UE în Congo pentru încă 10-15 ani.

2.2.7. Operația militară a UE în Ciad și Republica Centrafricană EUFOR Ciad/RCA

La propunerea Franței la nivelul Consiliului UE a fost aprobată lansarea unei operații militare PESA în Ciad și Republica Centrafricană, pentru securizarea zonei de contact cu Sudanul. După aprobarea Concepției de gestionare a crizei (CMC) și a Acțiunii Comune (septembrie 2007) s-a trecut la faza de planificare operațională. Acțiunea propusă de Franța se desfășoară în baza unei rezoluții a Consiliului de Securitate (2007), forțele UE dislocate au pregătit condițiile necesare preluării misiunii de către forțele de menținere a păcii (căștile albastre) ale ONU. Operația a contribuit la protecția refugiaților, facilitarea asistenței umanitare și ajutor în crearea condițiilor de reîntoarcere voluntară a populației dislocate. Misiunea a fost limitată în timp, până în 2009.

Operațiunea UE în Ciad a avut o strategie clară de încheiere, un mandat bine determinat și o bună coordonare cu ONU, cu organizațiile umanitare, instituționale și guvernamentale, inclusiv cu autoritățile ciadiene și africane implicate.

Fiind o operațiune militară autonomă a UE de succes în Africa se apreciază faptul că prin atingerea integrală a obiectivelor s-a sporit credibilitatea UE în calitatea sa de actor global al politicii europene de apărare, pe de-o parte, și a testat capacitatea UE de furnizor de securitate în Africa sub-sahariană, pe de altă parte.

2.3 Misiuni UE de management al crizelor

2.3.1. Orientul Mijlociu și Asia de Sud-Est

În teritoriile palestiniene, UE derulează două misiuni, EU COPPS pentru sprijinirea poliției palestiniene și EU MAM Rafah pentru asistență la punctul de frontieră Rafah dintre fâșia Gaza și Egipt. Misiunea de Poliție a UE în teritoriile palestiniene, condusă de Biroul UE de coordonare a sprijinului poliției palestiniene (EU Co-ordinating Office for Palestinian Police Support COPPS) are ca obiectiv ameliorarea capacității de acțiune a poliției civile, precum și a celei de impunere a legii și ordinii, implementarea Planului de Formare Profesională al Poliției Civile Palestiniene, consiliere și sprijin pentru reforma judiciară. Misiunea a fost lansată la 1 ianuarie 2006 și avut un mandat de 4 ani respectiv până în 2010.

Misiunea a contribuit la facilitarea realizării păcii și detensionării situației. Uniunea Europeană a reiterat angajamentul misiunii EU BAM Rafah de asistență la punctul de frontieră Rafah. Obiectivele misiunii constau în monitorizarea, verificarea și evaluarea respectării de către autoritățile palestiniene a regulilor privind controlul la frontieră, dezvoltarea capacității instituționale în ceea ce privește managementul punctului de frontieră precum și realizarea legăturii cu misiunea de poliție a UE din Teritoriile Palestiniene.

2.3.2. EUJUST LEX Irak

În martie 2005, Consiliul UE a lansat o misiune de sprijin în vederea consolidării statului de drept prin dezvoltarea sistemului juridic și de poliție irakian (EU’s Integrated Rule of Law Mission for Iraq – EUJUST. Până în 2008, misiunea a oferit ajutor, asistență și instruire în statele membre UE sau în regiune, pentru 1800 judecători, procurori, ofițeri de poliție și cadre din sistemul penitenciarelor irakiene. Mandatul misiunii a fost extins până la 30 iunie 2009.

2.3.3. Misiunea din Aceh/Indonezia.

În contextul solicitării guvernului indonezian și a mișcării separatiste GAM, Consiliul UE a decis lansarea Misiunii de Monitorizare în Aceh/Indonezia (AMM) pentru demobilizarea și dezarmarea forțelor rebele, repoziționarea forțelor militare și de poliție precum și pentru reintegrarea luptătorilor GAM. Totodată, misiunea a vizat asigurarea asistenței în domeniul respectării drepturilor omului, susținerea procesului de reformă, a sistemului juridic și legislativ, stabilirea și menținerea legăturilor și cooperării cu părțile implicate în procesul de operaționalizare a misiunii a început în 2005. La misiunea UE au participat 210 monitori din statele membre și din Norvegia și Elveția, din state ASEAN, precum și din 9 organizații internaționale. Misiunea AMM s-a încheiat în 2006.

2.3.4. Misiunea de poliție civilă a UE în Afganistan

În 2007, a fost adoptată Acțiunea Comună a Consiliului UE privind lansarea misiunii EUPOL Afghanistan. Faza operațională a misiunii a demarat la 15 iunie 2007, misiunea având un mandat de 3 ani. Obiectivul strategic al misiunii este de a contribui la realizarea sub autoritate afgană la realizarea unor aranjamente civile de poliție care să fie eficiente și solide, menite să poată interacționa cu sistemul justiției afgane și în acord cu standardele internaționale. EUPOL Afghanistan lucrează în strânsă legătură cu Reprezentantul Special al UE, cu părțile afgane și cele internaționale în vederea restructurării poliției afgane. Experți și consilieri sunt desfășurați la nivelul Ministerului de Interne și pe lângă oficialii din poliție.

Oficialii UE au confirmat deseori prin atitudinea lor solidară și constructivă sprijinul pe care UE îl oferă Afganistanului în procesul de reconstrucție. Misiunea continuă și în prezent existând posibilitatea reconfigurării ei în viitorul apropiat datorită planului de retragere a forțelor internaționale de securitate (ISAF) din acest stat până la finalul anului 2013.

2.4. Misiuni în Caucazul de Sud și în Europa de Est

2.4.1. EUJUST Themis.

În perioada 2004 – 2005, UE a derulat o misiune de tip “stat de drept” în Georgia cu obiectivul de a susține reforma sistemului juridic și de a sprijini controlul și supravegherea frontierelor. Misiunea denumită EUJUST Themis a fost prima de acest tip derulată de UE. Misiunea a fost extinsă până în 2008, continuându-se, astfel, și activitățile „Echipei de Sprijin la Frontieră a EUSR în Georgia ”Support Team in Georgia”). Echipa acordă asistență în sensul dezvoltării unei strategii pentru reforma Serviciului georgian de Pază a Frontierei, în acord cu Conceptul European pentru un management integrat al frontierei.

2.4.2. EUBAM Moldova

Ca urmare a solicitării comune a președinților Republicii Moldova și al Ucrainei, UE a lansat o misiune de asistență la granița dintre cele două state, inclusiv pe sectorul transnistrean, numită EUBAM Moldova cu obiectivul de a susține activitățile de prevenire a traficului de persoane, bunuri, proliferării armelor și fraudelor vamale. Misiunea a fost lansată în 2006.

Activitățile din această misiune au vizat pregătirea și consilierea oficialilor, la granița moldo – ucrainiană, în vederea îmbunătățirii cooperării la frontieră, precum și facilitarea schimbului de informații între cele două țări. În acest context, misiunea cooperează strâns cu Reprezentantul special al UE în Moldova.

În prezent misiunea se continuă prin activitatea Comisiei Europene pe probleme de vamă, probleme de graniță precum și activități de monitorizare.

2.4.3. Misiunea de Monitorizare a UE în GEORGIA – EUMM Georgia

În urma încheierii Acordului de încetare a focului mediat de UE dintre Georgia și Rusia (8 septembrie 2008), Uniunea Europeană a decis lansarea unei misiuni civile de monitorizare European Union Monitoring Mission – EUMM în Georgia.

În 2008, Comitetul Politic și de Securitate al EU (PSC) a aprobat concepția operației pentru misiunea de monitorizare a Uniunii Europene în Georgia (EUMM Georgia) care se desfășoară sub egida PESA. În data de 15 septembrie 2008, UE a decis lansarea unei misiuni civile autonome de monitorizare în Georgia, prin Acțiunea Comună nr. 1.

Mandat EUMM Georgia: Misiune civilă de monitorizare autonomă și complementară misiunilor ONU și OSCE este plasată sub egida PESA. Misiunea a fost planificată inițial pentru 4 luni, cu mențiunea că documentul privind conceptul operației (CONOPS) prevede extinderea periodică a mandatului.

Inițial, misiunea a fost proiectată cu un efectiv de 200 de monitori, dar în urma Conferinței de echilibrare a forțelor din 16 septembrie 2008 structura misiunii a fost considerabil modificată, ajungându-se la un efectiv de 340 de monitori. Capacitatea operațională deplină (FOC) a fost atinsă la 01.10.2008, cartierul general fiind stabilit la Tibilisi.

3. Participarea României la Politica Externă și de Securitate Comună

De-a lungul timpului România a contribuit la numeroase misiuni PSAC, derulate în Europa, Africa și Orientul Mijlociu: EUPM Bosnia și Herțegovina (misiune civilă, de poliție), EUFOR Althea (misiune militară în Bosnia și Herțegovina), EUJUST LEX Irak (misiune integrată, în domeniul statului de drept), EULEX Kosovo (misiune în domeniul supremației legii), EUPOL Afganistan (misiune civilă, de poliție), EUMM Georgia (misiune de monitorizare), EUNAVFOR ATALANTA (misiune navală, de combatere a pirateriei în Golful Aden), EUPOL COPPS (misiune în domeniul poliției, în Teritoriile Palestiniene) și EUBAM Rafah (misiune de asistență la frontieră). De asemenea, România contribuie la misiunea EUBAM R. Moldova și Ucraina, lansată sub egida Comisiei Europene.

În februarie 2011, România se afla pe primul loc între statele membre în ceea ce privește personalul detașat în misiuni (227 de experți) și pe locul al doilea în ceea ce privește contribuția totală, care include și personalul contractual (258 de experți).

Odată cu retragerea contingentului românesc din EULEX Kosovo, încheiată la finele anului 2012, ponderea participării românești la misiuni PSAC a înregistrat o scădere temporară.

În iulie 2013, România era reprezentantă cu personal detașat în EUMM Georgia (33 de experți), EUPOL Afganistan (20 experți), EUPOL R.D. Congo (2 experți) și EUAVSEC Sudanul de Sud (1 expert). Ca personal românesc, dar sub formă contractuală, își mai desfășoară activitatea, în misiuni PSAC, 50 de experți.

România este deja angajată cu resurse importante în acțiuni cu dimensiune semnificativă de reconstrucție post-conflict (EUPOL Afganistan, EUMM Georgia). Utilizarea sistematică a acestor resurse și dezvoltarea propriilor capacități de gestiune civilă a crizelor la un nivel comparabil cu al celorlalți actori semnificativi (în special state membre UE și NATO) poate deschide oportunitatea consacrării unei poziții specifice de excelență în domeniu.

Participarea cu resurse civile la aceste misiuni se desfășoară în cadrul conceptual unitar oferit de documentele naționale directoare de politică externă și de securitate și în conformitate cu Strategia națională în domeniul capacităților civile, adoptată de CSAT în iunie 2011.

CONCLUZIE

România, prin contribuția sa semnificativă oferită structurilor de securitate ale UE, a reușit să asigure un profil important în cadrul efortului UE de prevenire și gestionare a crizelor emergente care au apărut în spațiul geografic european sau în afara acestuia în ultima perioada de timp.

CURS 11

UNIUNEA EUROPEANA ȘI TRANSATLANTICĂ PRIN PRISMA COMPLEMENTARITĂȚII NATO – UNIUNEA EUROPEANĂ

Bibliografie

Francis Fukuyama, America la răscruce – Democrația, puterea și moștenirea conservatoare, traducere de Andreea și Nicolae Năstase, Antet, București, 2006,

Karl W. Deutsch, Analiza relațiilor internaționale, Editura Tehnica-Info, Chișinău, 2006,

Ministerul Apărării Naționale, „Broșura PESA – Politica Europeană de Securitate și Apărare” (București: Departamentul pentru Integrare Euroatlantică și Politica de Apărare, 2006),

Simona Rentea, O analiză constructivistă a politicii externe a României, în Europolis, Revistă de teorie și analiză politică, Universitatea Babeș-Bolyai, Departamentul de Știinte Politice, Centrul Academic de Cercetări Sociale, online http://www.polito.ubbcluj.ro/europolis/Articol%20Rentea.htm

Kenneth N. Waltz, Teoria politicii internaționale, Polirom, Iași, 2007

Mircea Malița, Între pace și război, Editura C.H. Beck, București, 2007,

Noam Chomsky, State eșuate. Un abuz al puterii și un atac asupra democrației, traducere de Henrieta Anișoara Șerban, Editura Antet, 2007

Henry Kissinger, Mai are nevoie America de o politică externă? Editura Antet, București,

Joseph Lepgold, Miroslav Nincic, Beyond the Ivory Tower: International Relations Theory and the Issue of Policy Relevance, Columbia University Press, New York, 2001,

1.Relația NATO –UE

Plecând de la această subtratare funcțională, plasată sub o conducere strategică indirectă a NATO, constrângerile asupra PESA se vor accentua prin ponderea prezenței americane și a statelor europene nemembre UE în procesul de acordare, de transfer și de control. Altfel spus, urmare a acordurilor UEO – NATO în profitul Uniunii Europene, a devenit mai complexă adoptarea de acorduri în materie politico-militară și de confidențialitate, știind spre exemplu că NATO dorește să meargă mai departe în relațiile cu UE decât cu UEO și că deja cele două organizații au subscris ideii intensificării contactelor și reuniunilor lor pe timpul fazei iminente ale unei viitoare crize. În prezent, NATO lucrează în patru domenii cu Uniunea Europeană: securitatea documentelor sesiunilor, accesul UE la mijloacele militare ale Alianței, cooperarea între Alianță și Uniune pe linia obiectivelor de capacitate intra-europene, aranjamentele permanente între UE și NATO.

UEO a decis, în anul 1996, la Berlin, printr-un acord comun cu NATO, să dezvolte Identitatea Europeană de Securitate și Apărare îndreptată către crearea unui Pilier European al Apărării în cadrul NATO, conform conceptului forțelor separate dar nu separabile. În acest context, a intervenit acordul preliminar, denumit „Berlin Plus”, pentru utilizarea unei părți a forțelor NATO, mijloace, personal și capacități de planificare, sub egida UEO. Calea capacităților militare ale UEO fiind astfel trasată, în sensul confluenței lor în cadrul Uniunii Europene, acordul „Berlin Plus”, prin denumire și substanță, face apel la necesitatea lărgirii mijloacelor și atitudinilor pentru operațiunile de gestiune a crizelor eventual lansate de Uniunea Europeană.

Tentative de concretizare a acordului „Berlin Plus” s-au succedat, de-a lungul timpului, în documente cadru pentru reglementarea crizelor. Summit-ul NATO de la Washington, din anul 1999, în materie de ESDI, în ciuda opoziției turce, a înregistrat câteva progrese amintind însă necesitatea evitării duplicațiilor nenecesare în realizarea așa-ziselor capacități ale UE. La 22 aprilie același an, a fost aprobat separat de către Consiliul UEO și NATO un prim document cadru.

În timp ce PESC se angajează să îndeplinească un obiectiv primordial sau un headline goal (Helsinki 1999), referitor la un anumit număr de mijloace și forțe apte să desfășoare misiuni tip Petersberg Task (denumite astfel după localitatea unde s-a semnat Declarația UEO) , UEO a început să fie subminată de Franța, pe de o parte, și membrele NATO care nu fac parte din UE, de cealaltă parte, care au blocat de mai multe ori dezvoltarea și elaborarea ulterioară a acordului „Berlin Plus”, acestea din urmă subordonând definirea relațiilor instituționale dintre NATO și UE intereselor proprii de aderare la Uniunea Europeană.

Cu ocazia summit-ului european de la Fereira, s-a încercat un pas decisiv înainte, prin definirea, în conformitate cu deciziile luate la Helsinki, în anul 1999, a principiilor și modalităților pentru convenirea de acorduri destinate a permite membrelor europene ale NATO și țărilor candidate la aderare să contribuie la gestiunea crizelor, sub conducerea Uniunii Europene. În fine, în cadrul consiliilor europene de la Nice ( anul 2000) și Laeken (anul 2001) s-a încercat adoptarea tuturor dispozițiunilor necesare pentru a face PESA pe deplin operațională.

La data de 16 decembrie 2002, Uniunea Europeană și NATO au subscris la o declarație reunită pentru o „nouă eră de coordonare între cele două organizații multinaționale”, trei ani după Declarația NATO de la Washington – 1999 și doi ani după cea de la Nice. Acordul NATO – UE pentru utilizarea de capacități NATO de către Uniunea Europeană, așa-zisul „Berlin Plus”, a fost încheiat de o manieră substanțială.

Acordul cadru (framework agreement) întărește cooperarea între cele două organizații, documentul respectiv fiind acela care a permis lansarea operațiunii militare conduse de UE în Macedonia (FYROM), care constituie un banc de probe pentru acordurile intervenite precum și o sursă de importante lecții învățate în vederea următoarei implicări a UE în Bosnia.

Ansamblul propunerilor cuprinde, între altele:

– acordul de securitate – un document semnat de altfel în 2003, fără de care nu se pot realiza schimburile de informații și gestionarea informațiilor clasificate și fără de care Uniunea Europeană nu ar fi putut să demareze misiunile din Balcani;

– termenii de disponibilitate a mijloacelor colective și a capacităților NATO: cu referire la lista inițială a mijloacelor și capacităților preindentificate;

– versiunea definitivă a acordului pentru punerea la dispoziție, utilizarea și revenirea mijloacelor la NATO;

– EU Command Option și în particular definirea rolului SACEUR, având în vedere că legătura dintre NATO și Uniunea Europeană are un caracter operațional pentru misiunile conduse de UE.

Aranjamentele respective, mai exact accesul asigurat la capacitățile de planificare ale NATO, prezumția de disponibilitate de acces la mijloacele și capacitățile NATO preindentificate în vederea utilizării lor în operații conduse de UE și, în sfârșit, identificarea unei serii de opțiuni de comandament european pentru operațiuni conduse de UE – constituie baza de plecare, necalificată încă, de la care se poate determina influența exactă a NATO asupra PESA.

În domeniul operațional al Identității Europene de Securitate și Apărare (IESA) în cadrul NATO, imposibilitatea realizării Grupurilor de forțe interarme combinate europene se referă în particular la disponibilitatea automată la planificarea NATO care încă nu era efectivă la începutul lunii mai 2001, urmare a politicii de veto duse de Turcia, care-și joacă interesele viitoare în cadrul Uniunii Europene, a ponderii sale în NATO, a diplomației sale în criza cipriotă.

Dacă chestiunea partajării sarcinilor între NATO și Uniunea Europeană nu a fost calificată încă, pe de o parte din rațiuni politice și interese geopolitice, aceasta se datorează, de asemenea, faptului că acest concept strategic al Alianței, adoptat în aprilie 1999, putea să se ocupe de misiuni dintre cele mai ambițioase și dintre cele mai complexe acolo unde interesele se consideră majore în domeniul transatlantic. În privința Uniunii Europene, se acceptă operațiunile cele mai lejere. Spre exemplu, aranjamentele de securitate între NATO și COPS-ul UE s-au referit la a indica, în Valea Presevo, din Serbia, faptul că prima protejează pe a doua.

Hotărârea NATO de a desemna până la 9 cartiere generale protejabile, dintre care trei la înalt nivel de pregătire, pentru trei misiuni de anvergură simultană este, de asemenea, un răspuns la creșterea în putere a forței de reacție rapidă a UE și voința de creștere a flexibilității Corpului European condus de statul major multinațional de la Strasbourg.

Discuțiile dintre Alianță și Uniunea Europeană asupra noțiunilor de drept la un prim refuz și asupra prerogativelor de a decide în premieră, nu au avut loc încă, dar se consideră a fi necesare ori de câte ori se impune o intervenție internațională la o nouă criză, într-un anume loc, conform intereselor naționale și organizatorice.

La summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, s-a lansat o inițiativă privind asigurarea și eliminarea deficiențelor în materie de capabilități ale aliaților, unul dintre domeniile căruia i s-a acordat atenție fiind acela al realizării transparenței totale cu activitățile conexe din Planul European de Acțiune în domeniul capabilităților europene.

Dezvoltarea capabilităților urmărite prin Angajamentul de la Praga coincide cu obiectivele urmărite de Uniunea Europeană în cadrul Planului European de acțiune în domeniul capabilităților.

De aceea, când miniștrii apărării au lansat PCC, au stabilit că noua inițiativă în acest domeniu trebuie să realizeze sprijinul reciproc și transparența totală a activităților conexe din Planul European de Acțiune în domeniul capabilităților, ținând cont de importanța spiritului de deschidere cu respectarea autonomiei ambelor organizații, prin modalități care vor fi elaborate. Necesitatea sprijinului reciproc se manifestă cel mai acut în activitățile de cooperare multinațională. Pentru a facilita acest lucru, la Conferința de la Praga privind cooperarea multinațională, din septembrie 2002, s-a urmărit ca funcțiile de coordonare pentru activitățile multinaționale NATO să fie repartizate acelorași țări care dețin în cadrul UE funcții de coordonare în domeniile corespondente. La îndemnul Înaltului Comitet Director, unele țări membre au prezentat angajamentele sau intențiile lor de angajare sub egida EAPC, precum și funcțiile de coordonare corespondente. Modalitățile de cooperare NATO – UE, care urmează să fie elaborate pe baza celor convenite de miniștrii apărării NATO fac obiectul unor colaborări și sesiuni de lucru întrunite în perioada de după summit-ul de la Praga.

Lordul Robertson, Secretarul general al NATO, și ministrul afacerilor externe al Greciei, Giorgios Papandreou, în calitate de președinte al UE, au semnat în luna iunie 2003, la Salonic, Acordul UE – NATO referitor la securitatea informațiilor, care va permite celor două organisme să se consulte și să coopereze pe deplin și eficace datorită schimbului dintre cele două părți de informații clasificate și de documente conexe. Acordul NATO – UE privind securitatea informațiilor constituie un element important al parteneriatului strategic între cele două organizații și un pas care a facilitat preluarea de către UE a operației militare conduse de către NATO în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.

Se poate concluziona că Uniunea Europeană tinde să devină un actor, conservând specificitățile sale: capacitatea sa de a combina direct și de manieră organică o intervenție militară cu alte moduri de acțiune, de natură politică, economică și umanitară care să întărească gestiunea crizelor și reglementarea conflictelor pe termen lung. Nu întâmplător a fost faptul că la Helsinki Uniunea a decis să acționeze pentru întărirea capacităților de intervenție non-militare cu mijloace polițienești, umanitare sau alte competențe specializate, urmare a dificultăților întâmpinate de NATO sau Kosovo, în controlul mulțimilor ostile non-militare.

Dacă ambiția Europei este de a garanta un minim de credibilitate și de autonomie, elementul discriminant va rămâne încă voința și capacitatea de integrare multinațională. Viitorul ar putea să fie al națiunilor, cadru al cooperării întărite și al nucleelor statelor mai federaliste și avangardiste. Importanța liniilor directoare, concertarea prealabilă a celor patru mari state europene care au fost la originea conceptului obiectivului global, ca și inițiativele recente referitoare la cooperarea militară pe linie de marină și aviație indică modul în care politica europeană de apărare va fi constituită în mare parte de către cele patru mari puteri europene, la care se vor alătura prin cooperare întărită, statele mici voluntariste.

Dacă este perceptibilă convergența între cele șase state semnatare ale Tratatului de la Roma, ca și aceea a celor zece state semnatare ale Tratatului de la Bruxelles modificat, nu poate fi exclus un peisaj militar european sub forma unei conduceri semi colective anglo-franco-germană, chiar dacă această perspectivă rămâne astăzi un tabu. Se evidențiază astfel conceptul de nucleu. Va fi dificil a se imagina că cei Cincisprezece ai Uniunii Europene vor dori să participe sistematic la toate operațiunile decise de către Consiliu în cadrul misiunilor Petersberg. Va fi iluzoriu a face să funcționeze această structură autonomă de proiecție militară europeană fără un minim de coerență într-un cadru politic străin și de securitate precum PESC.

Angajată într-o dezbatere asupra viitorului existențial al Uniunii, care culminează în anul 2003, pe fondul unei opoziții între partizanii integrării supranaționale și apărătorii suveranității statale, Politica Europeană de Securitate și Apărare va evolua în aceeași manieră. Plecând de la metoda interguvernamentală, ea va trebui să integreze, în aceste limite, anumite acqiuri comunitare la umbra controlului pregnant al statelor uniunii, de un voluntarism politic nesigur în dinamica construcției europene și al certitudinii conform căreia problema apărării europene nu poate fi redusă la simpla reformă internă a Alianței Atlantice.

Nu se poate confunda însă, pe de o parte, autonomia de decizie și de acțiune a Uniunii Europene în misiunile tip Petersberg, în situațiile în care NATO nu este implicată, și pe de altă parte, autonomia apărării unei Europe a apărării; trecerea primei spre cea de-a doua nu rămâne decât un proces posibil pe termen lung.Caracterul ambiguu și în dublu sens al anumitor declarații făcute de unii responsabili politici și militari din Europa impune neexcluderea acestei evoluții încă ipotetice, dacă nu utopice. În toate cazurile, această evoluție nu ar putea să fie eventual condusă decât dacă va garanta permanența legăturilor transatlantice în plină definire. Apărarea europeană nu se va putea realiza în detrimentul acestei invariabile.

Între timp, pluralitatea tropiștilor europeni, provocările lărgirii Europei și modificările frontierelor, problema identității europene ca și valorile unei posibile Europe Putere, vor face mai complexă o politică externă și militară comună care tinde să se afirme în sânul Uniunii Europene.

2. Identitate europeană de securitate și apărare (IESA) – componentă a proiectului comun european de apărare

Securitatea europeană nu poate fi descifrată fără a decoda spațiul riscurilor și progreselor în materie de exprimare autentic europeană a apărării. Este greu de operat fără a avea definită, analizată și clasificată starea de stabilitate a mediului de proximitate precum și a mediului global.

Între elementele prioritare prealabile în materie de Identitate Europeană de Securitate și Apărare (IESA), cel referitor la definirea riscurilor și amenințărilor este esențial. Se poate deci distinge necesitatea definirii valorilor și intereselor comune ale Uniunii Europene, numai astfel putându-se identifica riscurile și amenințările la adresa UE și condiționa planificarea și acțiunile întregii politici de apărare elaborate de aceasta.

Sfârșitul Războiului Rece a impus și o recompunere în conținut și concepții a amenințărilor și riscurilor, acest ultim termen fiind considerat un subterfugiu lingvistic pentru abordarea a tot ceea ce poate reprezenta un pericol în mediul instabil și imprevizibil cum este considerat cel actual. Mutația profundă a reprezentării lumii și a noilor orientări în materie de misiuni militare este direct asociată analizei riscurilor și amenințărilor.

În fine, o economie de acum mondială nu mai poate să coexiste cu un sistem de securitate fondat pe teritoriu. Prevenirea conflictelor și securitatea comună impun o altă viziune de interceptare a amenințărilor și darea unor răspunsuri pe măsură, fiind momentul punerii accentului pe prevenirea conflictelor și aceasta nu neapărat în sensul curativ chiar în condițiile în care practica intervențiilor de menținere a păcii este încă în general reactivă.

Pentru timpurile care vor veni și vor fi caracterizate de interconexiune, fiecare stat va putea din ce în ce mai puțin să controleze noile riscuri. Amenințarea vizând un stat-națiune a dispărut deja în profitul unei concepții lărgite a securității.

În Directiva ministerială a NATO pentru 2003 și definiția noului concept strategic NATO se indică faptul că Alianța rămâne expusă unor riscuri militare și non-militare foarte diverse, care vin din diferite direcții și sunt adeseori dificil a fi prevăzute.S-a insistat, de asemenea, asupra riscurilor legate de existența forțelor nucleare puternice în exteriorul Alianței, asupra proliferării armelor chimice și bacteriologice NBC, precum și asupra vectorilor acestora, a diferitelor riscuri cu caracter mai general, mai ales acte legate de terorism, sabotaje și crimă organizată, de ruptura aprovizionării cu resurse vitale.

Global, se recunoaște că nu există frontiere inamice în Europa și că marea amenințare sovietică a cedat locul temerilor reziduale (Rusia), anumitor destabilizări venite din Sud, a multiplelor riscuri intra și extra etnice. Războaiele deceniului ‘90 au fost esențial naționaliste, regionaliste neafectând direct și pe termen scurt interesele vitale ale țărilor europene. În schimb, acestea s-ar putea confrunta, chiar în imediata proximitate, la același nivel de violență destabilizatoare, la suferința populațiilor, la distrugerea inacceptabilă a investițiilor acestora și la un aflux incontrolabil de refugiați.

Se insistă pe numeroase pericole interne care amenință coeziunea societăților, cu fragmentarea politică a statului, pe discordia socială în cadrul societăților industrializate și a războaielor fără fronturi implicând actori exotici și infrastatali. Altfel spus, sunt de așteptat pericole care sunt expresia unei dinamici haotice și de turbulență. De fapt, realitățile securității nu s-au schimbat fundamental ci mai degrabă au fost schimbate percepțiile și definițiile acestora.

Deschiderea către sistemul disuasiv Est-Vest a permis, de asemenea, emanciparea grupurilor sociale identitare (etnice, religioase, lingvistice) ducând la reactivarea focarelor seculare de tensiuni și apariția de confruntări identitare de vecinătate inter și intra-comunitare, extrem de dificil a fi gestionate și aplanate. În fapt, mizeria economică, dezintegrarea politică, identitatea colectivă a unui grup uman constituie singurul numitor comun, creând condițiile dezvoltării conflictelor identitare.

În actuala perioadă coexistă câteva modele de evaluare a riscurilor și amenințărilor:

– Modelul care implică o percepție națională a riscurilor și amenințărilor care, în ciuda pozițiilor statale individuale ce le alimentează, conduce mai mult sau mai puțin la un fenomen de globalizare a analizei occidentale pe acest subiect.

– Modelul care implică percepțiile colective ale riscurilor și amenințărilor față de instituțiile de sinteză comune: Uniunea Europeană, Uniunea Europei Occidentale, Alianța Atlantică.

– Modelul care implică evaluări neoficiale realizate de institute de cercetare strategică.

O primă etapă în realizarea unei poziții comune de securitate o constituie uniformizarea percepției asupra amenințărilor și riscurilor.În mod global, toate aceste studii duc, în general, la aceleași concluzii și dacă anumite evaluări diferă, acestea fac referire mai puțin la chestiunea definirii riscurilor și mai mult la dezbaterea asupra necesității de a preciza sau nu zonele de risc sau amploarea a fi conferită acestora.

În timp ce absența amenințării accentuează mișcarea centrifugă, se poate realiza colectiv o evaluare punctuală a riscurilor și amenințărilor în cadrul unei cărți albe europene a securității. La ora actuală, se consideră că ar fi o amenințare la adresa statelor Europei Occidentale faptul că acestea nu pot parveni la o poziție comună față de o astfel de carte albă. Stimulii de ordin extern (amenințarea externă, presiunea aliatului american) au devenit mai puțin cruciali de la schimbarea de substanță a amenințării prin dezintegrarea URSS. Voința de cooperare în fața percepției riscurilor nu mai poate să fie repusă astăzi pe aceleași temeri și obligații automate și consensuri care au caracterizat Războiul Rece.

O evoluție comună a riscurilor și amenințărilor la care UE ar putea reacționa, va depinde într-o largă măsură de o armonizare de interese ale diferitelor state membre. Va conta, de asemenea, voința de a parveni la o autonomie europeană minimală în materie de informații, inclusiv satelitare și crearea unui centru de analiză și de previziune, precum și a unui centru de prevenire a conflictelor și de gestiune a crizelor.

Actuala tipologie a conflictelor impune o redefinire a mijloacelor militare, a doctrinelor și politicilor de angajare. Se mai vorbește de apărare și astăzi, dar în realitate accentul se pune pe maniera de angajare a capacităților militare europene pentru sprijinirea obiectivelor politice în afara propriilor teorii. Nu se intenționează a se da soluții militare oricărei crize, evitând a se asuma un rol similar aceluia al polițistului în societate.

Pregătindu-se pentru o eventuală apariție a războiului de-a patra generație, implicând grupuri armate extremiste în mediul urban și sub-urban, și în fața redundanței conflictelor regionale și etnice, mijloacele militare occidentale sunt astăzi în faza de mutație cu punerea în evidență a capacităților de intervenție rapidă, proiecția forțelor, modulabile și multinaționale, capacități sporite de informații. În același timp, restructurările lor sunt încă larg asociate obiectivelor post-război rece (flexibilitatea și mobilitatea impusă de reducerea formei armatelor) mai mult ca un răspuns adecvat în fața noilor amenințări.

Legitimitatea intervențiilor, dialectica dintre umanitar și militar și extrema prudență în procesul de intervenție dă fiecărei crize specificitatea sa particulară. Aceste particularități impun luarea de poziții diplomatice de fiecare dată diferite și duc uneori la decizii de intervenție ad-hoc implicând coaliții de circumstanță, cel mai adesea în domeniul curativ, mai mult decât în acela preventiv. Se poate vedea cât viitorul acestei IESA trece prin politica externă și de securitate comună demnă de termenii săi și cât printr-o clarificare instituțională între Uniunea Europeană și Alianța Atlantică, între Europa și SUA.

Identitatea Europeană de Securitate și Apărare trebuie definită, însă, cu dificultate în acest cadru complex, pentru că trebuie să-și găsească locul într-un context de flexibilitate extremă (multinaționalizarea politicilor de apărare și cooperare crescândă) și forța de influență a unei Alianțe Atlantice în plină relegitimare.

Se pare că, încă din 1990, mulți europeni și nord-americani au considerat că a sosit timpul pentru reconciderarea relațiilor trans-atlantice și pentru ca membrii Uniunii Europene să facă pași concreți în a-și asuma importante responsabilități pentru securitatea și apărarea lor comună. Țările europene încep un proces care prefigurează capabilități militare europene noi, fără duplicarea nenecesară a structurilor de comandă, planificare de stat major, mijloace militare și capabilități deja disponibile în cadrul NATO, întărind în același timp contribuția lor la misiunile și activitățile Alianței. În acest sens, se consideră necesară, dezvoltarea unei Politici Externe și de Securitate Comună, precum și un alt raport al relațiilor dintre nord-americani și membrii europeni ai Alianței.

Dezvoltarea IESA în cadrul structurilor politice și militare ale Alianței constituie în același timp și un element de dezvoltare a Uniunii Europene. Aceste două procese s-au dezvoltat în baza tratatelor europene de la Maastricht, din 1992, și Amsterdam, din 1997, urmare a declarațiilor făcute de Uniunea Europei Occidentale și Uniunea Europeană, precum și a deciziilor luate de Alianță cu ocazia summit-urilor succesive ale Alianței de la Bruxelles, din 1994, Madrid, din 1997, și Washington, din 1999, precum și a reuniunilor ministeriale.

O dată cu Tratatul Uniunii Europene, semnat oficial la Maastricht în februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, liderii comunității Europene s-au pus de acord în privința dezvoltării unei Politici Externe și de Securitate Comună, incluzând eventual o politică comună de apărare care să ducă în final la o apărare comună. Înțelegerea aceasta a inclus referiri la Uniunea Europei Occidentale ca parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene create de tratat și o solicitare către UEO de a elabora și implementa decizii și acțiuni ale UE care au implicații pe linie de apărare. La reuniunea UEO de la Maastricht, din decembrie 1991, statele membre au adoptat o declarație comună care statua necesitatea unei noi Identități Europene de Securitate și Apărare și sporite responsabilități europene în probleme de apărare.

În luna ianuarie 1994, șefii de state și guverne NATO salută intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht și lansarea Uniunii Europene ca mijloc de întărire a pilierului european al Alianței, fiind apreciată cooperarea strânsă între NATO și UEO, realizată în baza principiilor acceptate de complementaritate și transparență. Cu același prilej, s-a anunțat că s-au făcut studii pentru realizarea și disponibilizarea de mijloace ale Alianței în baza consultărilor din cadrul Consiliului Nord-Atlantic, pentru operațiuni UEO, preluate de europeni în cadrul PESC.

Șefii de state și de guverne NATO au direcționat Consiliul Atlanticului de Nord să examineze modul în care structurile politice și militare ale Alianței pot să se dezvolte și să se adapteze pentru a îndeplini misiunile acesteia, inclusiv cele de peacekeeping, mai eficient și mai flexibil, și să reflecte noua Identitate Europeană de Securitate și Apărare. Ca parte componentă a acestui proces, a fost dezvoltat conceptul de Combined Joint Task Forces (CJTFs), care are drept scop și asigură flexibilitatea operațională și permite o dislocare mai flexibilă și mobilă a forțelor care să răspundă la noile misiuni ale Alianței. Se prefigurează state majore dislocabile separabile dar nu separate și care să poată fi utilizate de către UEO.

Cu prilejul întâlnirilor miniștrilor de externe și ai apărării de la Berlin și Bruxelles, din iunie 1996, s-a decis ca Identitatea Europeană de Securitate și Apărare să se dezvolte în cadrul NATO ca parte esențială a adaptării interne a Alianței, aceasta trebuind să permită aliaților europeni să contribuie mai coerent și efectiv la îndeplinirea misiunilor și activităților sale, să acționeze corespunzător și să întărească parteneriatul transatlantic.

Utilizând conceptul Combined Joint Task Forces, identitatea europeană s-ar baza pe principii militare moderne, sprijinite de o planificare pe măsură și ar permite crearea de forțe militare capabile să opereze sub controlul politic și conducerea strategică a UEO.

În iulie 1997, la summit-ul de la Madrid, șefii de state și guverne NATO au salutat pașii importanți parcurși pe linia creării IESA în cadrul Alianței. Consiliul Atlanticului de Nord a solicitat, în cadrul unei sesiuni permanente, completarea lucrărilor începute în această sferă în ritm susținut, în cooperare cu UEO, fapt materializat în timpul summit-ului de la Washington, din aprilie 1999.

Dezvoltări semnificative în domeniu s-au produs pe parcursul anului următor, o decizie notabilă a guvernelor țărilor Uniunii Europene și UEO fiind aceea referitoare la preluarea de către UE a responsabilităților pentru dezvoltările ulterioare datei respective în materie de securitate europeană, politică de apărare și structuri corespunzătoare acestora.

La finele anului 2000, misiunile anterior asumate de UEO au fost transferate la Uniunea Europeană, lăsând aranjamentele de gestionare a responsabilităților reziduale ale UEO a fi rezolvate de o structură redusă și de un secretariat de dimensiuni mici.

Angajamentul Alianței de întărire a pilierului său european se bazează pe dezvoltarea unei Identități Europene de Securitate și Apărare care să poată răspunde cerințelor europene și, același timp, să contribuie la securitatea Alianței. Prin asumarea de mari responsabilități pentru securitatea proprie, țările membre ale UE caută să creeze relații transatlantice mai puternice și mai echilibrate, întărind astfel Alianța ca întreg. În acest fel, pe timpul întâlnirii lor de la Washington, din aprilie 1999, șefii de state și guverne au stabilit cele necesare dezvoltării ulterioare pe linia IESA în cadrul Alianței,discuțiile purtându-se pe marginea unor aspecte specifice, și anume:

– mijloace care să asigure dezvoltarea consultărilor efective, cooperarea și transparența dintre Uniunea Europeană și Alianță, bazate pe mecanismele stabilite deja între NATO și UEO;

– participarea aliaților care nu sunt membri ai UE;

– aranjamente pentru accesul UE la capabilitățile de planificare și de execuție ale Alianței. Îmbunătățirea capabilităților militare este o problemă fundamentală a IESA. A fost lansată astfel o inițiativă privind capabilitățile de apărare (DCI) la Washington pentru a asigura eficacitatea operațiilor multinaționale viitoare pentru toate tipurile de misiuni NATO.

În același context, s-au stabilit principiile care au stat și vor sta la baza activităților viitoare în cadrul IESA:

– Folosirea experienței membrilor Alianței pentru asigurarea capacității Uniunii Europene de a desfășura acțiuni autonome, de a lua decizii și a aproba acțiuni militare în cazul în care Alianța nu este angajată ca organizație.

– Dezvoltând acest proces, NATO și UE trebuie să asigure o consultare bilaterală efectivă, cooperare și transparență, să dezvolte mecanisme pentru cooperarea dintre ele.

– Alianța salută determinarea membrilor UE ca și a altor aliați în luarea de măsuri care să întărească capabilitățile lor de apărare, în special pentru misiuni noi, evitând duplicările nenecesare.

– Este stipulată importanța asigurării implicării aliaților nemembri ai Uniunii Europene în operațiuni de răspuns la crize conduse de UE, bazate pe consultări în cadrul UEO, fiind recunoscut interesul participării Canadei la astfel de operațiuni.

– Determinarea manifestată față de faptul că deciziile luate la Berlin în anul 1996, inclusiv conceptul folosirii separate dar nu separabile a mijloacelor NATO în operațiuni conduse de UE, să se aplice în viitoarele dezvoltări.

În baza acestor principii, aranjamentele respective, numite generic „Berlin Plus”, care vor respecta cerințele operaționale ale NATO și coerența structurilor de comandă, includ probleme ce au în vedere:

– asigurarea accesului Uniunii Europene la capabilitățile de planificare ale NATO, în planificarea operațiunilor conduse de UE;

– prezumția de disponibilitate pentru Uniunea Europeană a capabilităților NATO pre-identificate și a mijloacelor comune pentru a fi folosite în operațiuni conduse de UE;

– identificarea opțiunilor de comandă ale operațiunilor conduse de UE și dezvoltarea ulterioară a rolului locțiitorului Comandantului Suprem aliat în Europa pentru a-i putea încredința responsabilități depline;

– adaptarea pe deplin a sistemului NATO de planificare a apărării în vederea încorporării forțelor pentru operațiunile conduse de Uniunea Europeană.

Cele trei aspecte principale ale unei tentative de definire a unei identități europene de securitate și apărare IESA sunt: de ordin politic – pe cine apără ?, instituțional – în ce cadru ?, și operațional – cu ce mijloace ? Miza însă implică rezolvarea chestiunii legăturii transatlantice, a autonomiei europene, a suveranității solicitate de statele-națiuni și Europa în formare și destinația bătrânului continent, implicând deschiderea apărării unui spațiu lărgit sau a unor domenii paramilitare.

Identitatea europeană de apărare este legată de ceea ce 450de milioane de europeni doresc să mențină, să protejeze și să apere. Europa nu poate, etern și din rațiuni de demnitate, să acorde securitatea altora pentru că, mai întâi este preocupată de securitatea proprie.

Se pune întrebarea: care Europă a securității și apărării este dorită din momentul în care aceasta a devenit deja prima putere comercială a lumii, a doua putere economică mondială și prima în materie de ajutor economic la scară planetară.

IESA trebuie să definească valorile comune, precum cele filozofice, politice, culturale, istorice, economice sau militare, apoi să-și distingă interesele. De asemenea, IESA se definește ca un concept care justifică indirect o politică de limitare față de amenințările eventuale provenite din imediata proximitate (refugiați, războaie civile, proliferare, fundamentalism), împotrivindu-se oricărei coerciții externe care ar aliena independența Uniunii. Europa consideră că trebuie să-și regăsească conștiința și responsabilitatea față de problemele majore ale lumii.

Dacă IESA comună trebuie să prevină returul războaielor în Europa și, indirect, să protejeze la exterior o concepție pacifistă și integrată a relațiilor interstatale, ea trebuie să permită, de asemenea, să-și economisească resursele de apărare și să-și întărescă legitimitatea activităților militare rezultate din integrarea politică. Ea poate să devină, totodată, contragreutatea eventualelor relaxări ale obligațiilor de securitate colectivă și să împingă statele membre să accepte responsabilitățile lor în fața riscurilor și amenințărilor. Cercetarea unei IESA colective ar trebui să modifice reprezentările în termen de securitate. Dacă fără IESA politica externă și de securitate comună PESC rămâne fără sens, nu se poate avea o politică de apărare comună dacă aceasta din urmă nu se poate fonda pe o reală identitate colectivă.

Această Identitate Europeană de Securitate și Apărare duce, de asemenea, la o anumită ordine prin procesele de de participare de convergență politico-strategică și de integrare. Pe de o parte, multe țări europene participă, după o reflexie națională comună, la acțiuni militare externe, punând la dispoziție detașamente naționale, IESA fiind aici reprezentată de soclul operațional și această disponibilitate a europenilor de a face față împreună pericolelor care amenință actual anumite interese generale (Bosnia, Albania, Kosovo). Mai precis, această identitate poate fi definită de manieră mai evidentă din momentul în care interacțiunile și interconexiunile între diferiții actori politici și militari sunt acelea că toate acțiunile în materie de politică de securitate pot, cu dificultate însă, să refuze să joace într-un cadru colectiv.

Chiar dacă nici unul dintre ei nu estimează că ar fi iluzoriu a gândi că ar exista cel puțin un stat membru care să accepte un transfer, chiar intim al prerogativelor sale naționale în materie de apărare în profitul Uniunii Europene, interdependențele politico-economice se manifestă de așa manieră astăzi în Europa, încât statul-națiune nu ar mai putea să mai joace cartea unei apărări strict naționale.

Pe de o parte, analiza evoluției poziționării statelor permite punerea în evidență a unei tendințe pe termen lung, calificată de Remacle drept convergență politico-militară, și care constă în reducerea distanței dintre pozițiile naționale în cadrul acestei integrări, apropiere care este în sine un factor ce favorizează dezvoltarea unei IESA.

În sfârșit, o IESA poate să fie limpezită progresiv de procesul de integrare militară, juridică, instituțională și militaro-industrială. Aici, integrarea politică printr-un transfer progresiv și orientarea unor activități politice către instanța națională pot servi pentru a preciza diferitele elemente constitutive ale IESA.

Asociată proiectului de apărare comună, identitatea de securitate și apărare este intrinsec legată de evoluția ansamblului structurii de securitate pluriinstituționale a Europei și de criteriul determinant al formei și rolului viitor al Uniunii Europene. Dar, față de aceste constrângeri, IESA depinde înainte de toate de voința europenilor de a se apăra.

Progresele Uniunii politice și monetare ar trebui să constituie un antrenament pentru dezvoltarea securității și identității europene de apărare, caracteristicile sale fiind însă mai complexe în condițiile parcurgeri, astăzi, a unei zone gri marcate de procesul de după Amsterdam privind reforma Uniunii Europene, de politica de lărgire a acesteia către Est, de modificare a anumitor aspecte de definire a securității.

Din moment ce europenii estimează prin vocea lui Jose Cutileiro că piatra unghiulară a apărării europene este NATO, Uniunea Europei Occidentale a fost o perioadă instrumentul gestiunii crizelor la dispoziția europenilor pentru operațiile în care Alianța Atlantică nu dorește să intervină direct, instrument preluat de Uniunea Europeană. În acest caz, IESA nu se poate exprima decât în cadrul NATO cu respectivele aspecte de limitare în materie de autonomie sau în cadrul UEO și apoi UE, unde exigența securității nu pare a fi esențială, și cu dependența de mijloacele NATO care vor fi alocate. Cu certitudine, Uniunea Europeană este instrumentul prin care europenii pot să exprime faptul că disponibilitatea asumată de responsabilitatea în materie de securitate și apărare este încă prezentă. Această expresie a IESA rămâne însă dependentă de gradul de deschidere și de cooperare permis de Alianță în cadrul legăturilor transatlantice și voința națională de a se face ascultată într-o manieră specifică.

Dacă problema unei UEO alternativă la NATO a fost respinsă de statele europene, procesul de complementaritate fără concurență între UEO și NATO implică un efort în crearea vizibilității IESA. Emergența unei politici europene comune de securitate în operațiuni de bază sau de intensitate medie nu este, în final, atât o chestiune de mijloace militare europene, cât voința politică din momentul în care europenii au integrat misiunile Petersberg în Tratatul de la Amsterdam și că mijloacele operaționale ale UEO au cunoscut, până în 1999, o anumită credibilitate. Dar chiar dacă competențele în materie de gestiune a crizelor ar depinde, pentru aspectele politice, de Uniunea Europeană și pentru aspectele militare de UEO, europenii ar întâmpina dificultăți în a ajunge să recurgă, în ultimă instanță, la mijloacele militare. Paralel cu aceste frâne structurale, care complică cercetarea IESA, anumiți factori naționali ar putea încetini sau bloca acest proces. În această privință, procesul de identitate europeană de securitate și apărare comună are ca prim obiectiv lupta contra renaționalizării politicilor de securitate și contracararea fenomenelor care ar duce la menținerea eternă în actualitate a statului-națiune în termeni de previzibil sau în caracter interguvernamental al procesului Uniunii Europene pe linia securității și apărării.

3. „Smart defence“ și „Pooling and sharing“

Situația economică nesatisfăcătoare le-a impus statelor membre ale NATO și UE o politică de austeritate, care va determina o reducerea a cheltuielilor planificate pentru o serie de domenii, inclusiv pentru domeniul de apărare și securitate națională.

La summit-ul NATO, organizat la Chicago între 20-21 mai 2012, printre subiectele agendei (respectiv: situația din Afganistan, elaborarea Defense and Detterence Review, angajamentul asumat în cadrul summitului de la Lisabona, scutul antirachetă, relația NATO-Rusia, parteneriatele NATO în lume), a fost adoptat un nou concept – „smart defence“.

Conceptul „smart defence“ se referă la o politică de austeritate care nu afectează nivelul securității colective și care se bazează pe următoarele patru principii:

• o mai mare flexibilitate a Alianței;

• o mai bună interoperabilitate a statelor membre;

• stabilirea clară a priorităților bazate pe evaluarea obiectivă a pericolelor;

• set de proiecte comune, divizate pe termen scurt, mediu și lung.

De asemenea, „smart defence” reprezintă o abordare nouă a procesului de generare a capabilităților necesare Alianței Nord-Atlantice în anul 2020 și după.

Această abordare presupune, în primul rând, regândirea modului de utilizare a industriilor de apărare ale statelor membre ale Alianței în scopul adaptării producției acestora la nevoile actuale ale NATO, pentru a face față diverselor provocări ale mediului de securitate și diverselor schimbări la nivel internațional.

Fiecare stat membru al NATO va fi chemat să-și cheltuiască resursele pentru nevoile prioritare ale Alianței și nu pentru ceea ce consideră necesar pentru apărarea proprie. Pentru aceasta este nevoie de stabilirea unor priorități colective clare, de evitarea suprapunerilor și a dublărilor, de promovarea unei politici realiste și de stabilire a responsabilităților astfel încât, la finele anului 2020, NATO să dispună de o gamă completă și diversificată de capabilități, necesară îndeplinirii obiectivelor strategice stabilite.

În vederea îndeplinirii sarcinilor esențiale, conceptul „smart defence“ operează cu următoarele „principii de acțiune“:

prioritizarea cheltuielilor, respectiv alinierea priorităților naționale cu cele ale capabilităților NATO. Pe baza acestui principiu de acțiune se deschide o oportunitate statelor membre ale Alianței pentru o abordare transparentă, cooperantă și ținând seama de raportul cost-eficiență în scopul îndeplinirii cerințelor NATO în domeniul „capabilităților“, adică o analiză realistă a ceea ce trebuie făcut imediat în materie de investiții militare și ceea ce mai poate fi amânat sau chiar anulat;

specializarea aliaților – cu bugetele sub presiune din cauza crizei economice și a unei guvernări ineficiente, unele state membre ale NATO (între care se remarcă și România) au luat decizii unilaterale de a amâna sau abandona anumite capabilități. Acest fapt determină, în mod direct, creșterea efortului celorlalți aliați, în special al Statelor Unite ale Americii. Reducerile bugetare pentru apărare, necoordonate în cadrul Alianței, prejudiciază grav capacitatea de a face față cu succes provocărilor multiple ale secolului al XXI-lea. NATO, prin acest nou concept, este gata să încurajeze specializarea „pe proiecte“, astfel încât membrii săi să se concentreze pe punctele lor naționale forte în cooperarea cu toți membrii sau cu unii dintre ei, menținând în același timp suveranitatea națională pentru decizia finală a acestora;

cooperarea între aliați presupune împărțirea resurselor între statele membre ale NATO, completarea și folosirea în comun a capacităților militare.

Acționând împreună, statele membre ale NATO pot avea acces la capabilități pe care nu și le-ar putea permite în mod individual. Cooperarea poate lua forme diferite, cum ar fi un mic grup de națiuni, condus de o națiune-cadru, sau partajarea strategică între cei care sunt apropiați în termeni de geografie, cultură sau echipamente comune.

Inițiativă pragmatică, „smart defence“ are „scopuri multiple“:

• impulsionează programul european „pooling & sharing“, care presupune cooperarea în domeniul apărării;

• reduce costurile de apărare ale statelor implicate, asigurând în același timp necesarul capabilităților;

• sprijină progresul tehnologic prin programele de cercetare-dezvoltare;

• creează un cadru competitiv pe piața echipamentelor destinate apărării;

• creează instrumente financiare, comerciale, industriale, juridice și operaționale necesare reglementării pieței de apărare la nivel transatlantic;

• conduce la apariția unei piețe de apărare comună, pe relația transatlantică, ceea ce va însemna o contrapondere la deja tradiționala relație ruso-sinică în domeniul apărării.

Pentru a crește eficiența în rândul statelor membre și în complementaritate cu „smart defence“, NATO a dezvoltat „Inițiativa Connected Forces“, care vizează dezvoltarea unor relații funcționale între structurile aliate de educație și pregătire în vederea creșterii interoperabilității și care este construită în jurul a trei funcții, respectiv: extinderea educației și instruirii, creșterea numărului de exerciții desfășurate în comun de forțele aliate prin utilizarea în comun a cadrului operațional asigurat de Forța de Răspuns a NATO și o mai bună folosire a tehnologiei în sprijinul realizării interoperabilității capabilităților tehnice.

În cadrul NATO sunt clar stabilite domeniile în care va fi aplicat „smart defence“; este vorba de capabilitățile cu importanță critică pentru Alianță care au fost stabilite în cadrul summitului de la Lisabona din anul 2010, anume: apărarea antibalistică, intelligence, supraveghere și recunoaștere, menținerea stării de pregătire, antrenament și pregătirea forțelor, angajare activă, protejarea forțelor.

Una dintre aplicabilitățile „smart defence“ practicată de NATO este Heavy Air Lift Wing în cadrul Strategic Airlift Capability, prin care 10 state membre sau partenere ale Alianței, printre care și România, au acces la trei avioane de transport C-17 Globemaster III.

Altă aplicabilitate a conceptului este Acordul încheiat în anul 2010 de Marea Britanie și Franța în domeniul apărării, care prevede cooperare în domeniul operării portavioanelor, avioanelor de transport, al dezvoltării submarinelor, al dragării minelor navale, comunicații, realimentare în aer, transport de pasageri, avioane fără pilot, contraterorism, securitate informatică, cercetare și dezvoltare în domeniul apărării și creare a unei forțe comune întrunite de intervenție.

„Smart defence“ se dorește a fi un nou mod de a gândi strategic pentru a dobândi, dezvolta și menține capabilitățile militare în vederea îndeplinirii obiectivelor propuse de NATO: „Smart defence – ensuring greater security, for less money, by working together with more flexibility“ (smart defence – construirea securității cu bani mai puțini, muncind împreună, cu o mai mare flexibilitate).

Apărarea inteligentă propusă vizează utilizarea în mod cooperativ a resurselor limitate din domeniul apărării, în scopul acoperirii deficitelor de capacități ale NATO, în contextul situației financiare dificile din majoritatea statelor membre ale Alianței și al reducerii, pe acest fond, a bugetelor de apărare din statele membre.

Concluzii

Dimensiunea securității și apărării Uniunii Europene este o întreprindere de angajare pe termen lung, presărată cu multe capcane, ce implică luarea în considerare a învățămintelor conflictelor din Balcani. Impune a avea rezolvată chestiunea poziționării subtile și evolutive a țărilor neutre față de IESA ca și aceea referitoare la Turcia, cu statut hibrid. Este absolut necesar a fi completată a treia latură a triunghiului în termeni de legături funcționale, adică definirea precisă a raportului UE – NATO în chestiunile politico-militare. Necesită o convergență a politicilor de securitate și apărare, paralel cu integrarea diplomațiilor naționale încă juxtapuse. Așa cum o sugerează Grupul de experți la nivel înalt în materie de PESC, IESA ar putea duce la crearea unui peisaj cu o structură constituită printr-un cadru complet de deliberare politică (Consiliul European, Consiliul Apărării, Consiliul Afacerilor Externe), un Comitet politic și de securitate ca și un Comitet militar, un soclu de expertiză operațională asociat direct statului major al UE, ca și un institut strategic european.

IESA constituie, de asemenea, o redefinire a raporturilor transatlantice. Având în vedere că Statele Unite au fost implicate în toate crizele europene din anul 1989, chestiunea legăturii transatlantice va rămâne preponderentă. Intervenind în viitor concertat în zonele destabilizate, europenii și americanii, prin codependență, vor trebui să organizeze noi articulații operaționale și diplomatico-militare. Dacă europenii doresc o mai mare vizibilitate IESA, vor trebui să integreze în demersurile lor și țările participante la programul PfP. Obiectivul pentru Europa este de a surmonta neputința colectivă, declarațiile și deplorările printr-o politică consolidatoare și mai voluntaristă, insistând pe o politică unică în ceea ce privește diplomația, doctrina și armamentele.

Mai mult, după reuniunea Consiliului European de la Cologne, Uniunea Europeană, care se pretează a se numi deja o instanță politică și economică, este gata și din punct de vedere juridic și psihologic să vorbească de apărarea comună.

Fragmentarea politicii externe și dezechilibrul în procesul de luare a deciziilor în Statele Unite vor antrena marje de manevră intraeuropene din ce în ce mai largi față de angajarea selectivă a Washingtonului.

Confruntați cu aceste limite dar și cu oportunități, europenii vor avea o mai mare libertate de acțiune în această IESA.

Summitul NATO de la Chicago din mai 2012 a deschis o nouă eră, care poate fi denumită „Era smart defence“. Similar, în Uniunea Europeană, conceptul „pooling and sharing“ se traduce în practică prin decizia mai multor state de a contribui financiar și material la construirea sau achiziționarea unui echipament militar (pooling), care va fi utilizat ulterior de mai multe state (sharing). Acest concept este, de fapt, o soluție economică pentru a gestiona cât mai bine impactul crizei economice și financiare asupra bugetelor militare.

Cele două concepte („smart defence“ și „pooling and sharing“) constituie un mod inteligent de a investi în capabilitățile necesare garantării securității și apărării. Dezvoltarea lor a fost impulsionată de efectele crizei economice și financiare asupra bugetelor militare ale statelor membre ale UE și ale NATO, dar adaptat tendințelor mediului internațional de securitate.

În mediul de securitate actual, este important ca, pe lângă transmiterea mesajului că securitatea reprezintă un bun care trebuie să fie păstrat, este necesară și construirea unui cadru normativ care să asigure faptul că lecțiile prezentului au fost învățate și că, dincolo de a avea ca obiectiv supraviețuirea, se impune planificare și pregătire activă pentru viitor. În acest sens, cele două concepte nu se referă în principal la economisirea de bani, ci la crearea de valoare adăugată prin reducerea costurilor și dezvoltarea unor capabilități.

CURS 12

LOCUL ȘI ROLUL ARMATELOR ÎN NOUL MEDIU DE SECURITATE

Bibliografie

*** Constituția României, București, 2003.

*** Carta Albă a Securității și Apărării Naționale, București, 2004.

*** Strategia de transformare a Armatei României, București, 2007.

•DUȚU, Petre, Dinamica misiunilor Armatei României, Editura Universității Naționale de Apărare „CarolI”, București, 2004,

•DUȚU, Petre, SARCINSCHI Alexandra, Determinări sociale, psihosociale și juridice ale misiunilor Armatei României, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I", București, 2004,

• DUȚU, Petre, Perspective în evoluția armatelor naționale, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I", București, 2007,

• DUȚU, Petre, BĂHNĂREANU, Cristian, Determinări ale misiunilor Armatei României în condițiile integrăriițării în NATO și Uniunea Europeană, Editura Universității Naționale de Apărare „CarolI", București, 2005, 36p.

•MOȘTOFLEI, Constantin, DUȚU, Petre, Armata României și garantarea democrației constituționale, Editura Universității Naționale de Apărare „ Carol I", București, 2005,

•MOȘTOFLEI, Constantin, SARCINSCHI, Alexandra, Tipuri de misiuni asumate de Armata României în cadrul Alianței Nord-Atlantice și implicațiile pentru învățământul desfășurat în Universitatea Națională de Apărare „Carol I", Editura Universității Naționale de Apărare „CarolI", București, 2005,

•STRÂMBEANU, Victor, Despre lovitura de stat și apărarea împotriva ei, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2009, 238p.

• VIDAL, J., Armata și securitatea internă, în Armees d'aujourd'hui, Franța, an 54, nr. 3, mar. 1998, p. 89-94 Internet:

www.nato.int

1. Fundamente teoretice pentru analiza evoluției armatelor

În conformitate cu definiția dată în dicționare de referință, armata reprezintă totalitatea forțelor militare ale unui stat ( oaste, oștire, armie).

Frecvent, se folosește și sintagma forțe armate, între cei doi termeni fiind subînțelese relații de sinonimie.

Întrebuințarea ambilor termeni în literatura de specialitate, în mass-media, chiar și în textele oficiale, cărora li se asociază conținuturi diferite, mai mult sau mai puțin nuanțate, creează confuzie conceptuală, greșeli de interpretare, inclusiv în stabilirea de roluri, de misiuni și, de aici, de competențe și de responsabilități.

Nedeterminările conceptuale se referă la stabilirea tipurilor de forțe militare, organizarea și dotarea lor cu armament și tehnică de luptă, la relațiile dintre acestea, la misiunile pe care le pot îndeplini și modul cum este fundamentată, din punct de vedere juridic, legalitatea funcționalității lor.

Analiza evoluțiilor armatelor naționale, de după 1989, ne conduce la formularea câtorva elemente, pur teoretice, referitoare la descrierea contextului în care au fost inițiate și s-au desfășurat demersurile de transformare și modernizare ale acestora.

Dacă trebuie să învățăm ceva din istorie – afirma Henry Kissinger în memoriile sale – acel ceva este că fără echilibru nu există pace. Acest echilibru se referă, desigur, la doi protagoniști ai unei posibile confruntări.

Redimensionarea zonelor de influență reprezintă pentru marile puteri mondiale, în evoluția ciclului lor de putere, un obiectiv major. Dacă acesta nu se realizează în urma unui conflict armat dintre ele, se poate obține doar în urma unui proces de durată ce va cuprinde mai multe etape. Obligativitatea existenței lor, succedarea ori simultaneitatea, precum și ordinea parcurgerii acestora nu constituie , un imperativ.

Acestea ar putea fi:

– creșterea potențialelor militare naționale proprii și ale aliaților fermi / luarea de măsuri ce conduc la diminuarea potențialelor militare naționale ale statelor considerate ca posibili adversari;

– atragerea de noi membri în alianța politico-militară al cărui lider este (crearea alianțelor, în cazul absenței acestora) / diminuarea cantitativă și calitativă (destructurarea) alianței adverse;

– modificarea spectrului geopolitic al zonei de interes prin destructurarea statală a țărilor din regiune / refacerea, chiar și parțială și sub alte forme, a structurilor statale anterioare.

Diminuarea potențialului militar al unei țari se poate realiza prin impunerea (inducerea autoimpunerii), mai mult sau mai puțin mascată, a, următoarelor modalități:

-adoptarea unor plafoane limită pentru dimensionarea cantitativă și calitativă a forțelor armate;

-adoptarea unor bugete de apărare mici, care să permită asigurarea supraviețuirii organismului militar național cu foarte mari eforturi și nicidecum dezvoltarea lui;

-reducerea duratei stagiului militar, acțiune cu repercusiuni directe asupra apariției și creșterii deficitelor la recrutare, în cazul conscripției, și al formării unor forțe de rezervă slab pregătite profesional;

-adoptarea unor rate înalte de profesionalizare a armatei, în ciuda costurilor substanțiale ce le presupune;

-participarea la operațiuni militare internaționale, cu efective numeroase, cu suportarea unor cheltuieli foarte ridicate, în defavoarea satisfacerii priorităților propriului organism militar;

-participarea la activități militare comune, mari consumatoare de resurse materiale și financiare, corespunzătoare unor acțiuni nesemnificative pentru misiunea de bază a armatei;

– diminuarea potențialului industriilor naționale de apărare, până la destructurarea și eliminarea acestora.

Un aspect ce a creat confuzie conceptuală este folosirea termenilor armată, forțe armate și forțe militare ca fiind sinonimi din punct de vedere al conținutului acestora.

Confuzia este generată, în primul rând, de către definiții de genul:

„Forțe militare = subunitățile, unitățile, marile unități și formațiile care intră în compunerea forțelor armate";

„forțe armate (sau militare) = armată";

„forță (de obicei la plural și urmată de determinarea „armată”) = Totalitatea unităților militare ale unui stat; armată”;

„forțe armate = armată, unități militare”.

Termenul forțe armate are domeniu distinct de aplicare, dar și subdiviziuni corespunzătoare, de exemplu: Belgia – Forțe armate, Statele Unite – Garda națională, Ohio (Statele Unite) – Miliție, precum și pentru colectivitățile care desemnează diferite arme (terestre, aeriene, marine și uneori forțe autonome, cum ar fi jandarmeria sau, în Statele Unite, Corpul de Marină).

De asemenea, în cazul organizațiilor internaționale care dispun de forțe militare, acestea apar urmate de subdiviziunea „Forțe armate", de exemplu: Națiunile Unite – Forțe armate, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord -Forte armate.

În legislația românească se face distincție între forțele armate și armată. Astfel, atât în Constituția României din 1991, cât și în cea modificată și completată, cunoscută drept Constituția României 2003, articolul 117, respectiv 118, poartă titulatura de Forțele armate.

În interiorul acestor articole se face trimitere la Armată, poliție, servicii de informații ale statului și alte componente ale forțelor armate (1991), respectiv alte componente ale forțelor armate stabilite conform legii.

Legea apărării naționale a României(L.45/1994) la articolul 11 menționează că „Forțele armate cuprind armata, mari unități și unități din subordinea Ministerului de Interne, cele ale serviciilor de informații ale statului și alte formațiuni de apărare armată organizate potrivit legii".

Armata României are trei categorii de forțe, că Statul Major General este o componentă a Ministerului Apărării Naționale și că Președintele României este comandantul forțelor armate (nu comandant suprem), atribuție valabilă inclusiv pe timp de pace, nu numai pe timp de război.

O altă definiție este dată în Catalogul Ocupațiilor din România: „Forțele armate cuprind persoanele care, în baza obligațiilor de serviciu sau în virtutea obligației stabilite de legislația în vigoare, prestează activități în cadrul diferitelor arme sau servicii auxiliare, fără permisiunea de a cumula și alte activități din viața civilă. În această grupă se încadrează cadrele permanente ale armatei terestre, marinei, aviației sau ale altor arme sau servicii, precum și cele recrutate pentru o perioadă reglementară, în vederea îndeplinirii serviciului militar sau a altor servicii. Nu se cuprind în această grupă persoanele ocupate în instituții publice cu atribuțiuni de apărare: vameșii și membrii altor servicii civile înarmate; persoanele temporar chemate pentru îndeplinirea unei scurte perioade reglementare de instrucție sau exercițiu militar; cadrele militare în rezervă (rezerviști), care nu mai sunt în serviciul militar activ”.

Evoluția efectivelor armatelor naționale

În țările care, după terminarea Războiului Rece, au optat pentru modernizarea statului pe baze noi, democratice, armata a fost proiectată ca o componentă distinctă a forțelor militare naționale, coexistând alături de alte instituții de forță, cu denumiri diferite.

Evoluția efectivelor armatelor dintr-un grup de state supuse analizei noastre este prezentată în tabelul nr. 1.

Tabelul nr. 1 Sursa: http://first.sipri.org

Valorile prezentate, corespunzător anului 1989, sunt diminuate față de cele reale, cel puțin în cazul României, a cărei armată avea în decembrie 1989 un efectiv de aproape 320.000 oameni.

Diferența se datora faptului că în sursa citată nu se includeau trupele de apărare antiaeriană a teritoriului, trupele de grăniceri, efectivele unităților militare constituite pentru îndeplinirea de misiuni exprese în economia națională, unitățile disciplinare etc.

Demararea restructurării și modernizării armatelor a vizat de la bun început reducerea efectivelor și limitarea deținerilor de armament convențional din cinci categorii: avioane de luptă, elicoptere de atac, vehicule blindate și artilerie de peste 100 mm, aparținând celor 22 state-părți care au semnat la Paris, la 19 noiembrie 1990, Tratatul privind Forțele Armate Convenționale din Europa (CFE).

În Actul final de negociere privind forțele armate staționate în Europa, încheiat la Helsinki la 10 iulie 1992, fiecare stat participant se angaja să-și limiteze efectivele propriilor armate sau ale trupelor staționate în Europa, la 40 de luni după intrarea în vigoare a Tratatului CFE, la valorile înscrise în tabelul nr.2.

Tabelul nr. 2

Restructurarea armatelor naționale, în țările central și sud-estice europene, foste membre ale Tratatului de la Varșovia, a urmărit atingerea unor obiective cum ar fi:

-diminuarea efectivelor armatelor naționale la limitele impuse prin Tratatul CFE;

-încadrarea în limitele alocațiilor bugetare destinate domeniului militar;

-atingerea de către organismele militare naționale a standardelor impuse de aderarea și integrarea în NATO;

-adoptarea structurilor și variantelor de dotare a forțelor armate care să permită interoperabilitatea cu forțele militare ale forțelor militare NATO;

-transformarea și modernizarea forțelor armate corespunzătoare noilor misiuni ce le-ar fi revenit în contextul apărării colective sau al acțiunilor în alianțe multinaționale.

În România, restructurarea armatei a înregistrat rezultate marcate prin reducerea efectivelor armatei la niveluri inferioare celor stabilite prin Tratatul CFE. După zece ani de restructurare, Armata României avea, în 1999, 144.000 de militari și 36.000 de civili, iar în prezent aproximativ 75.000 militari și 15.000 de civili. Aceste valori au fost atinse prin desființarea multor structuri militare, a căror misiune nu era specifică unor armate moderne. Ne referim aici, în primul rând, la toate structurile militare care aveau ca unică misiune prestarea de muncă în economia națională (în construcții de obiective industriale, de transport de orice natură, de obiective civile etc). Facem precizarea că la aceste activități participau și efectivele structurilor operaționale ale armatei.

Efectivele armatei au fost diminuate și prin transferarea trupelor de grăniceri către Ministerul de Interne. De asemenea, o diminuare a efectivelor s-a realizat prin desființarea trupelor de apărare a teritoriului, reorganizate în cadrul forțelor aeriene. Revenind la restructurarea forțelor militare, reținem că se face o delimitare a forțelor aparținând de armată și cele subsumate altor componente ale sistemului militar (de apărare) al statului. Se apreciază că, în ansamblul forțelor militare naționale, cele aparținând armatei, cu misiuni ce vizează exclusiv acțiuni externe, sunt sub nivelul celor care privesc manifestările ostile pe plan intern. Mai mult, în rândul forțelor militare nu se includ acele efective considerate civile, gen poliție, dar se adaugă structuri de forțe aparținând de serviciile de informații.

Misiunile noilor armate

Din perspectiva clausewitziană potrivit căreia războiul este continuarea politicii cu alte mijloace, dar și a adevăratei definiții date războiului de către Carl von Clausewitz, armatei, respectiv forțelor armate li se asociază efectul distructiv al acțiunilor acestora, ca rezultat al luptei armate.

Dar armatele există din timp de pace, se antrenează și acționează în situații de război, de conflict armat, de pace, de situații excepționale, dar și de criză, ultima fiind specifică atât stării de pace, cât și celei de război.

În funcție de politica militară a statelor, misiunile stabilite forțelor armate, respectiv armatei, pot fi caracterizate, astfel:

– armata are, în ansamblul activităților desfășurate, rol de mijloc (instrument) al acțiunii, pentru îndeplinirea scopurilor stabilite de factorul politic;

– sunt vizate activități realizate prin acțiuni diverse, atât violente, cât și non-violente;

– oponentul acțiunilor armate aparține forțelor din afara propriului teritoriu, dar nu sunt excluse situațiile în care adversarii provin din interiorul statului;

– alianțele și coalițiile militare constituie cadrul principal operațional, fără a exclude acțiunile din perspectivă națională.

Pornind de la misiunile stabilite armatelor în statele aparținând democrațiilor consacrate, occidentale, amintim aici următoarele cazuri:

Statele Unite ale Americii

Congresul Statelor Unite ale Americii definește misiunile armatei astfel:

-prezervarea păcii și a securității, apărarea SUA;

-susținerea politicilor naționale;

-implementarea obiectivelor naționale;

-înfrângerea oricărei națiuni care, prin acțiuni agresive, pun în pericol pacea și securitatea SUA.

Armatei îi revin misiuni pe timp de pace, în timpul conflictelor militare sau războaielor vizând acțiuni în afara teritoriului SUA.

Marea Britanie

Armata îndeplinește misiunile care îi sunt date de Guvern, iar principala sa misiune este de a apăra interesele Marii Britanii, în spațiul său, dar ar putea implica misiuni derulate și dincolo de granițele naționale, ca parte a forței NATO sau orice altă derulare de forțe multinaționale. Soldații pot fi, de asemenea, trimiși în operații sub egida ONU și folosiți pentru rezolvarea altor stări de urgență.

Armata trebuie să facă față noilor amenințări internaționale – terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă, state slabe și state eșuate.

Franța

Armatei îi revin următoarele misiuni:

-prezervarea intereselor vitale ale Franței – menținerea integrității teritoriului național al Franței, liberul exercițiu al suveranității și protejarea populației și a resortisanților;

-contribuția la securitatea și apărarea spațiului european și mediteranean;

-contribuția la acțiunile pentru pace și a dreptului internațional.

Angajarea forței în situații de criză poate varia de la simpla prezență, la demonstrația de forță cu acțiuni de represalii, cu arme moderne de la mare distanță, iar protejarea se referă la asigurarea permanentă a securității interne de către forțele de jandarmerie (care aparțin de forțele armate), a securității spațiului maritim și aerian.

Italia

Forțele armate sunt însărcinate cu:

-apărarea teritoriului național împotriva oricărei agresiuni;

-apărarea spațiului euro-atlantic;

-susținerea rezolvării pozitive a crizelor internaționale;

-prezervarea instituțiilor naționale și furnizarea de asistență în caz de dezastru natural sau orice altă situație de urgență.

Germania

Bundeswehr, termen ce definește forțele armate împreună cu personalul civil administrativ, are doar rol defensiv și se manifestă în cadrul prezervării securității statului în tot ansamblul său.

Bundeswehr asigură capacitatea de acțiune exterioară, contribuie la stabilitatea în cadrul european și global, garantează securitatea și apărarea națională, furnizează asistență în apărarea aliaților, sprijină cooperarea și integrarea multinațională, iar, pe plan intern, asigură asistență subsidiară, în cazul dezastrelor și accidentelor.

Turcia

Misiunile și responsabilitățile Forțelor Armate Turce sunt menționate în Constituția Turciei și sunt definite prin legi și includ reacția la noile provocări de securitate și crize, pregătirea de a face față anumitor surse de insecuritate și asigurarea securității Turciei în fața riscurilor interne și externe.

Consiliul Național de Securitate, apreciat drept un simbol al implicării militarilor în politică, consideră armata ca gardianul noii ordini și ideologii – Kemalismul.

Prin Consiliul Național de Securitate, armata continuă să aibă o influență mare asupra politicului, deși a fost redusă, în ultimii ani prin reforme consecutive, determinate de necesitatea îndeplinirii criteriilor necesare aderării la UE.

În 2007, când Abdullah Giil, fost membru al unui partid islamist, a fost ales președinte al Turciei, armata a făcut publică o declarație a propriilor interese politice, prin care subliniază că datoria ei este de a apăra sistemul secular al statului. Declarația se finaliza cu un avertisment clar că, în cazul în care natura seculară a Constituției Turcei va fi încălcată, Armata va fi pregătită să intervină: „Forțele Armate Turce își mențin determinarea puternică de a-și îndeplini datoriile prevăzute de legi de a proteja caracteristicile de neschimbat ale Republicii Turce.

Loialitatea Forțelor Armate față de această determinare este absolută".

Grecia

Principala misiune a Forțelor Armate este apărarea independenței și integrității statului, a teritoriului național, dar și contribuția la atingerea obiectivelor politice ale statului.

Pe timp de pace, forțele armate au următoarele obiective principale:

-vigilență continuă față de securitatea teritoriului național;

-menținerea unui nivel de pregătire operațional înalt pentru prevenirea și combaterea eficientă a pericolelor și amenințărilor, dar și asigurarea unei capacități de răspuns rapid;

-contribuția la pacea și securitatea internațională;

-contribuția la activități de ajutor social și susținerea serviciilor statului în cazul unor situații de urgență.

Bulgaria

Misiunile forțelor armate corespund obligațiilor constituționale, intereselor naționale pe termen lung în domeniul securității și apărării, tendințelor din mediul strategic și priorităților de integrare ale Bulgariei și pot fi rezumate astfel:

– Contribuții la securitatea națională pe timp de pace, prin: menținerea pregătirii și capabilității de luptă a forțelor armate; garantarea securității statului în ce privește spațiul aerian și maritim; protejarea populației și conducerea de misiuni în situații de urgență și de salvare în cazul producerii unor dezastre naturale, accidente industriale, catastrofe și contaminare periculoasă; asistență militară pentru ministere și agenții; participare în prevenirea și eliminarea efectelor contaminării cu agenți NBC; participarea la pregătirea populației statului, a economiei naționale, a rezervelor pentru timp de război și a infrastructurii pentru apărare; sarcini publice (de exemplu, ceremonii oficiale).

– Contribuții la pacea și securitatea globală, prin: participarea în contingente ale forțelor multinaționale de susținere a păcii; participarea în operațiuni de menținerea a păcii și de răspuns la crize; participarea în operațiuni umanitare și de salvare dincolo de granițele naționale; controlul armamentelor, neproliferarea armelor de distrugere în masă, măsuri de construire a încrederii și securității; asistență militară pentru alte state.

– Participare la apărarea națională, prin; participare în răspunsul la crize care reprezintă o amenințare directă pentru securitatea națională; apărarea teritoriului statului; participarea în coaliții de forțe de apărare.

Ungaria

Conform principiilor politicii de securitate, Forțele Ungare de Apărare contribuie la întărirea stabilității și securității naționale prin cooperare militară bilaterală și multilaterală, îndeplinind următoarele misiuni:

-apărare armată a independenței, teritoriului, spațiului aerian, a populației, a bunurilor materiale ale Ungariei împotriva atacurilor externe;

-îndeplinirea obligațiilor militare – în special cele de apărare colectivă, menținerea păcii și misiuni umanitare, specificate în tratatele încheiate cu NATO și cu alte organizații internaționale;

-protejarea și apărarea construcțiilor care necesită măsuri de protecție suplimentare;

-furnizarea de sarcini militare pentru asistența în națiuni-gazdă;

-participarea la prevenirea actelor violente întreprinse cu arme, conform specificațiilor din articolul 40/B, paragraful 2 din Constituție: „Forțele armate pot fi folosite doar în caz de urgență, declarată în conformitate cu prevederile constituționale, în caz de acțiune armată menită să răstoarne ordinea constituțională sau să preia puterea absolută, dar și în caz de violențe comise cu ajutorul armelor, sau în cazul utilizării forței într-un mod care pune în pericol viața și proprietatea cetățenilor la scară mare, și doar atunci când desfășurarea forțelor de poliție nu este suficientă”;

-eliminarea muniției explozive găsite și completarea altor sarcini de eliminare a muniției explozive, contra cost;

-contribuție la îndeplinirea sarcinilor de prevenire a dezastrelor;

-îndeplinirea sarcinilor care necesită expertiză militară și instrumente speciale pentru organele publice, contra cost;

-participarea în îndeplinirea îndatoririlor de protocol public.

Cehia

Misiunea esențială a forțelor armate cehe este de a se pregăti pentru apărarea statului și de a-1 apăra împotriva unui atac din exterior. Simultan, îndeplinesc și alte misiuni ce derivă din angajamentele de apărare colectivă pe care Cehia și le-a asumat prin semnarea unor tratate cu organizații internaționale. Armata cehă are obligația de a asigura interese de securitate ale statului, care sunt definite în strategia de securitate a Cehiei:

– interese vitale – garantarea existenței Republicii Cehe, suveranitatea, integritatea teritorială și independența politică, apărarea democrației și a statului de drept (sublinierea noastră), protejarea drepturilor umane fundamentale și a libertăților resortisanților;

– interese strategice – securitatea și stabilitatea spațiului euro-atlantic, păstrarea rolul global de stabilizare al ONU, legătura transatlantică solidă în cadrul NATO și construirea parteneriatului strategic dintre NATO și UE, dezvoltarea complementarea a capabilităților NATO și UE, dezvoltarea rolului OSCE în prevenirea conflictelor armate, stabilizare și democratizare, lupta împotriva terorismului internațional, reducerea riscurilor legate de proliferarea armelor de distrugere în masă, inclusiv a celor legate de persoanele care le transportă, eliminarea criminalității organizate și a migrației ilegale, susținerea cooperării regionale, asigurarea securității economice a republicii, întărirea competitivității industriei de apărare a Cehiei, asigurarea unui nivel optim de rezerve, susținerea libertății, democrației și a statului de drept;

– Alte interese importante – prevenirea și pregătire pentru dezastre și accidente neprevăzute, naturale, ecologice, protejarea mediului, conștientizarea posibilelor schimbări climatice globale, lipsa apei și a hranei, lipsa potențialului industrial și energetic etc.

Polonia

Misiunile forțelor armate sunt precizate în Carta Apărării-2001:

– apărarea teritoriului național împotriva agresiunii armate și asigurarea inviolabilității spațiului aerian, maritim și al granițelor terestre;

– apărarea și protejarea cetățenilor;

– participarea în apărarea comună a teritoriiilor statelor membre NATO conform articolului 5/ Tratatul de Washington;

– susținerea instituțiilor și organizațiilor internaționale în acțiunile de răspuns la crize și în măsurile de stabilizare politică și militară;

– dezvoltarea unui mediu sigur în jurul Poloniei prin cooperarea cu alte state, în special, cu vecinii.

2. Misiunile Armatei României

Destinația de bază a Armatei României este foarte clar formulată în Constituția din 1991, la art. 117, alin. (1): „pentru garantarea suveranității,' a independenței și a unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale".

Constituția revizuită (2003) stabilește pentru Armată, alături de misiunile de bază menționate mai sus, alte două misiuni:

– contribuirea la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară;

– participarea la acțiuni privind menținerea sau restabilirea păcii.

Deci, Armata reprezintă, de fapt, un instrument prin intermediul căruia cineva poate interveni pentru apărarea și restabilirea valorilor enunțate.

În cadrul unor limite de risc acceptabile, armata are capacitatea să protejeze și să garanteze securitatea națională a României.

În Carta Albă a Securității și Apărării Naționale, plecându-se de la misiunea fundamentală a Armatei României, sunt prezentate detaliat misiunile acesteia.

Misiunea fundamentală a Armatei României constă în apărarea intereselor naționale ale României, în condițiile democrației constituționale și ale controlului democratic și civil asupra forțelor armate. Armata trebuie să fie pregătită să prevină, să descurajeze și să contracareze o eventuală agresiune armată împotriva României și aliaților săi.

Pentru îndeplinirea acestui rol, Armatei României îi sunt formulate patru misiuni care au determinat cerințele specifice ale restructurării și modernizării acesteia.

a. Contribuția la securitatea României pe timp de pace prin:

– asigurarea controlului și protecției spațiului aerian, precum și îndeplinirea obligațiilor asumate în cadrul NATO privind contribuția la NATINEADS;

– acordarea de sprijin Poliției de Frontieră, în scopul asigurării integrității apelor maritime teritoriale, zonelor contiguă și economică exclusivă, iar în anumite circumstanțe, să asigure sprijinul necesar pentru supravegherea, paza și protejarea intereselor României în aceste zone;

– desfășurarea de activități de culegere de date și informații, de procesare, analiză și diseminare a informațiilor din domeniul apărării, pentru punerea la dispoziția factorilor de decizie politică, politico-militară și militară a datelor necesare exercitării actului de conducere și comandă, precum și pentru schimbul de date cu aliați și parteneri;

– desfășurarea sau participarea la acțiuni specifice de extragere și evacuare a cetățenilor români din străinătate, a căror viață este în pericol, în cazul în care aplicarea măsurilor de intervenție cu mijloace nonmilitare se dovedește insuficientă;

– asigurarea securității bazelor/facilităților și comunicațiilor militare puse la dispoziția Alianței prin Sprijinul Națiuni i-Gazdă, precum și asigurarea protecției transporturilor de echipament, tehnică și personal militar pe teritoriul României.

– asigurarea personalului specializat pentru ceremonii militare și activități de protocol de stat, precum și pentru protecția personalităților militare, române și străine, pe teritoriul României.

b. Apărarea României și a Aliaților săi prin:

– respingerea unei agresiuni armate împotriva României sau aliaților săi, în cadrul apărării colective a NATO; – acordarea de sprijin instituțiilor abilitate ale statului pentru asigurarea continuității capacităților vitale de comunicații și protecția elementelor de infrastructură, precum și a obiectivelor economice cu grad ridicat de risc bacteriologic, chimic, radiologie sau nuclear;

c. Promovarea stabilității regionale și globale, inclusiv prin utilizarea diplomației apărării, prin:

– participarea la operații de răspuns la crize conduse de NATO, UE, OSCE și ONU, cu contingente naționale sau contingente în cadrul formațiunilor multinaționale și inițiativelor regionale;

– participarea la operații de asistență umanitară, căutare-salvare și de înlăturare a efectelor dezastrelor, individual sau în cadrul unor formațiuni multinaționale, în afara teritoriului României;

– participarea la operații militare în cadrul unor coaliții ad-hoc, alături de alte state, pentru a sprijini aliații și partenerii în lupta împotriva terorismului și pentru asigurarea stabilității internaționale;

– contribuții la creșterea încrederii și stabilității la nivel subregional, regional și al securității europene, prin promovarea diplomației apărării și participarea la aranjamente și procese de cooperare în aceste domenii;

– oferirea de asistență militară și sprijin pentru alte state prin acțiuni de cooperare bilaterală și multilaterală cu statele aliate, precum și cu alte state, inclusiv prin oferte de instruire și învățământ în facilități de pe teritoriul național, donații de echipamente și altele;

– contribuția la eforturile naționale și internaționale de control al armamentelor și- de combatere a proliferării armelor de distrugere în masă.

d. Sprijinirea instituțiilor statului și a autorităților locale în caz de urgențe civile, prin:

– participarea cu forțe și sprijin logistic pentru limitarea și înlăturarea efectelor dezastrelor, la solicitarea autorităților civile;

– oferirea, la cerere, de asistență autorităților civile în caz de accidente la instalațiile și laboratoarele biologice, chimice și nucleare;

– sprijinirea acțiunilor de căutare și salvare în sprijinul populației civile, în funcție de resursele disponibile, complementar și în coordonare cu alte instituții responsabile.

Reforma organismului militar românesc include demersuri ce vizează transformarea Armatei României dintr-o armată de apărare, într-o armată de securitate, dintr-o armată națională, într-o armată de alianță.

În cadrul summit-ului de la Praga, din noiembrie 2002, națiunile membre ale Alianței și cele invitate au convenit asupra unui pachet de capabilităti operaționale de bază, focalizate „pentru eficientizarea executării întregii game de misiuni, a conducerii, inclusiv împotriva terorismului”. Implementarea celor 400 capabilităti vizate, pe termen scurt, mediu și lung, dincolo de 2009, urmărește „dezvoltarea unei forțe integrate, coerente” , orientate pe introducerea priorităților pe termen lung.

La nivelul Armatei României accentul va fi pus pe:

– transformarea capabilităti lor militare proprii;

– pregătirea, sprijinul și susținerea operațiilor;

– implementarea capabilităților de desfășurare.

Realizarea simultană a celor trei cerințe va contribui la perfecționarea pregătirii trupelor în cadrul misiunilor în care forțele sunt angajate în prezent, oferind astfel un exemplu coerent în ceea ce privește beneficiul implicării României în realizarea intereselor globale de securitate.

Forțele armate ale României pot participa la următoarele tipuri de misiuni, în conformitate cu obligațiile asumate de țara noastră prin tratate, acorduri și alte înțelegeri internaționale:

1. operații de apărare colectivă;

2. operații în sprijinul păcii;

3. misiuni de asistență umanitară;

4. operații militare de tip coaliție;

5. exerciții comune;

6. misiuni individuale;

7. ceremoniale.

3.Rolul structurilor care răspund de securitatea internă / siguranța națională

Statul de drept se organizează, potrivit Constituției României, pe baza principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale. O condiție și o garanție a democrației constituționale, în societatea românească este determinată de pluralismul partidelor politice care au obligația constituțională să contribuie la definirea și la exprimarea voinței privind securitatea internă revin Ministerului Administrației și Internelor, prin instituțiile sale specializate, Jandarmeria Română și Poliția Română, precum și Serviciului Român de Informații.

În Carta Albă a Securității și Apărării Naționale, într-o abordare sistemică și cuprinzătoare a securității interne (acesta fiind chiar titlul capitolului VII), se menționează că securitatea internă privește, deopotrivă, siguranța cetățeanului și securitatea publică, securitatea frontierelor, a energiei, a transporturilor și a sistemelor- de aprovizionare cu resurse vitale, precum și protecția infrastructurii critice. Ea include, din punct de vedere structural, securitatea societală și asigurarea stării de legalitate, contracararea terorismului și a criminalității organizate, securitatea activităților financiar-bancare, a sistemelor informatice și a celor de comunicații, protecția împotriva dezastrelor și protecția mediului.

De asemenea, se precizează că sarcina asigurării securității interne implică responsabilități din partea unui număr mare de instituții și agenții, aparținând preponderent: administrației publice și structurilor de ordine publică, precum și celor care se ocupă cu prevenirea și gestiunea urgențelor civile, securitatea frontierelor și garda de coastă; structurilor de informații, contrainformații și securitate; organismelor de prevenire a spălării banilor și de control al importurilor și exporturilor strategice; structurilor militare. în situații deosebite, pentru unele activități, (s.n. – fără a preciza cui aparțin structurile, care sunt situațiile deosebite respective).

Totodată, se mai arată că, având în vedere amplificarea riscurilor generate de posibilitatea producerii unor acțiuni teroriste, contracararea pro-activă și eficientă a terorismului pe teritoriul național constituie principala prioritate a securității interne.

Responsabilitățile privind securitatea internă revin Ministerului Administrației și Internelor prin instituțile sale specializate, Jandarmeria Română și Poliția Română, precum și Serviciului Român de Informații.

Astfel, Jandarmeria Română exercită, in condițiile legii, atribuțiile ce îi revin cu privire la apărarea ordinii și liniștii publice, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a proprietății publice și private, la prevenirea și descoperirea infracțiunilor și a altor încălcări ale legilor în vigoare, precum și la protecția instituțiilor fundamentale ale statului și combaterea actelor de terorism.

Poliția Română exercită atribuții privind apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private și publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, respectarea ordinii și liniștii publice, în condițiile legii.

Atribuțiile și competențele Serviciului Român de Informații vizează, printre altele, și apărarea democrației și ordinii constituționale, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor -garantate constituțional, precum și protejarea exercitării neîngrădite a acestora.

4. Rolul armatei României, în noul mediu de securitate

Noile provocări la adresa securității, generate de suprapunerea unor procese precum globalizarea și fragmentarea, se adaugă formelor clasice de vulnerabilități, riscuri, și amenințări.

În condițiile în care Alianța a adoptat „o abordare mai cuprinzătoare” vizând întreaga gamă de misiuni, de la prevenirea crizelor până la operații umanitare și războiul de mare intensitate, Armata României trebuie să răspundă cu operativitate și eficiență.

Cu toate că pericolul unei agresiuni de tip convențional, de mare amploare, împotriva României și aliaților săi este puțin probabil, posibilitatea apariției unei asemenea amenințări, pe termen lung, nu trebuie minimalizată sau neglijată.

Fără a exclude războiul, perceput în accepțiunea clasică, conflictele viitoare, specifice erei industriale, vor fi treptat înlocuite de cele caracteristice perioadei informatice. Acestea, vor fi preponderent de natură asimetrică, incluzând acțiuni împotriva unor forțe atipice.

Confruntările militare vor fi, în general, disproporționate din punct de vedere al potențialului tehnologic, caracterizate de acțiuni de tip clasic combinate cu cele informaționale.

Confruntările vor fi deosebit de violente în faza inițială și vor avea o amploare spațio-temporaiă diferită, determinată de obiectivele planificate la declanșarea ostilităților. Faza de stabilizare va implica substanțial componentele internaționale civile.

Violența se va manifesta nu numai prin lupta armată ci și prin alte forme și mijloace politice, economice, mediatice psihologice și informaționale.

Esența violenței va avea la bază întrebuințarea noilor arme și tehnologii, inclusiv a celor de distrugere în masă, precum și a unor mijloace care extind confruntarea în spațiul cibernetic.

Calitatea de membru NATO, al UE și noul context de securitate determină ca Armatei României să parcurgă un proces de transformare, ce are ca obiectiv general realizarea unei structura, modeme, complet profesionalizate, cu un grad sporit de mobilitate, eficientă, flexibilă, dislocabilă sustenabilă, având capacitatea de a acționa întrunit și a fi angajata într-un larg spectru de misiuni, atât pe teritoriul național, cât și în afara acestuia.

Materializarea obiectivului general al procesului de transformare va fi susținuta de îndeplinirea următoarelor obiective:

1.Asumarea și îndeplinirea obligațiilor față de NATO;

2.Asumarea și respectarea angajamentelor fată de UE în domeniul securității și apărării.

3.Remodelarea structuni de comandă control și a structurii de forțe:

4.Optimizarea procesului de evaluare sistemtcă și structurală și conexarea eficienta la transformarea Armatei României;

5.Remodelarea structurilor de suport logistic:

6.Realizarea sistemelor C4I2SR și informatizarea Armatei României;

7.Remodelarea sistemului informațiilor pentru apărare;

8.Modernizarea managementului resurselor umane;

9.Creșterea calității vieții personalului;

10.Remodelarea învățământului militar;

11.Optimizarea Sistemului de Management ai Resurselor pentru Apărare

12.Modernizarea coordonată a echipamentelor militare;

13.Remodelarea sistemului medical al armatei;

14. Optimizarea cercetării științifice in domeniul militar;

15.Modernizarea și optimizarea sistemului financiar-contabil;

16.Optimizarea sistemului de management al proprietății imobiliare a Armatei Românie

17.Remodelarea structurală și funcțională a sistemului activităților de comunicare.

Până în anul 2025, procesul de transformare a Armatei României va cuprinde trei etape distincte, determinate de restructurarea structuri de forțe, termenele angajate față de Alianță pentru îndeplinirea cerințelor Obiectivelor Forței, precum și de cerințele procesului de integrare în NATO și UE;

Etapa restructurărilor de bază (2005-2007). În această etapă au fost îndeplinite obiectivele pe termen scurt ale procesului de transformare a armatei:

-Restructurarea și reorganizarea sistemului de conducere la nivel strategic și operativ;

-Reorganizarea și operaționanalizarea noii structuri de evaluare sistemicâ a Ministerului Apărării;

-Definitivarea în linii mari a procesului de Înființare, reorganizare, resubordonare sau desființare a unităților, potrivit planurilor anuale aprobate de Consiliu! Suprem de Apărare a Țării;

-Continuarea operaționalizării unităților planificate pentru NATO și UE. Realizarea nivelului de încadrare conform prevederilor Catalogului NATO de Capabilități și Catalogului Cerințelor 2005, (RC 05) al UE, Catalogului de Forțe 2007 (FC 07) și Catalogului privind Progresele 2007 (PC 07);

-Reorganizarea sistemului logistic întrunit, a logisticii categoriilor de forțe ale armatei și a sistemului medical militar;

-Implementarea serviciului militar bazat pe voluntariat;

-Reorganizarea structurilor cu atribuții in managementul proprietății imobiliare.

Etapa integrării operaționale în NATO și Uniunea Europeană (2008-2015). În această etapă trebuie îndeplinite obiectivele pe termen mediu ale procesului de transformare:

-Continuarea operaționalizării forțelor destinate NATO și Uniunii Europene și implementarea Obiectivelor Forței;

-Finalizarea restructurării sistemului logistic de nivel strategic și operativ;

– Continuarea achizițiilor de echipamente noi și a programelor majore de înzestrare, conform cerințelor Obiectivelor Forței și a Concepției de înzestrare a Armatei României;

– Reorganizarea învățământului militar;

-Extinderea implementării unor cerințe ale Obiectivelor Forței (instruire, competentă lingvistică, comunicații și informatică),

-Creșterea contribuției cu forțe la Forța de Răspuns NATO și pentru uniunea Europeană;

-Evaluarea sistemică și structurală a domeniilor principale ale procesului de integrare operațională a Armatei în cadrul NATO și Uniunii Europene și fundamentarea deciziilor de corecție și îmbunătățire a politicilor, proceselor și programelor în derulare:

-Participarea la activitățile Echipelor Integrate de Dezvoltare și Echipelor de Proiect organizate sub egida Agenției Europene de Apărare (European Defence Agency -EDA), în funcție de interesele naționale și de planurile și programele elaborate la nivelul Ministerului Apărării.

Etapa integrării depline în NATO și Uniunea Europeană (2016-2025).

În această etapă vor fi îndeplinite obiectivele pe termen lung ale procesului de transformare:

-Concentrarea eforturilor și resurselor financiare și umane în vederea realizării tuturor capabilităților prevăzute în Obiectivele Forței și îndeplinirii responsabilităților în cadrul NATO și Uniunii Europene;

-Continuarea modernizării înzestrării cu echipamente noi și realizarea interoperabilității și interschimbabilității depline cu armatele țărilor membre NATO și ale Uniunii Europene;

-Crearea condițiilor pentru dispunerea marilor unități și unități în cazărmi cu facilități complete pentru asistență socială, cazare, dispunerea echipamentelor militare și instrucției

-Concentrarea activităților de evaluare sistemică și structurală pe domeniul procesului de înzestrare și modernizare cu tehnică și echipamente,

Obiectivele transformării Armatei României vor trebui să fie îndeplinite prin implicarea tuturor factorilor decizionali, la nivel strategic, operativ și tactic și vor avea impact asupra tuturor domeniilor organismului militar. Prioritare vor fi primele două domenii, și anume asumarea și îndeplinirea obligațiilor fată de NATO, precum și angajamentele față de Uniunea Europeană în domeniul securității și apărării, la realizarea cărora vor trebui să contribuie, în egală măsură, toate structurile își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Apărării.

Nivelul de ambiție

Armata României trebuie să fie în măsură să asigure simultan:

-Apărarea teritoriului statului român prin:

• răspuns militar la o agresiune armata;

• sprijinirea organelor administrației publice centrale și locale, pe timpul managementului situațiilor de criză, potrivit legii.

– Îndeplinirea angajamentelor asumate față de NATO, UE, organizații regionale și coaliții, prin:

• implementarea Pachetului de Capabilități, conform Angajamentelor asumate la Praga – participarea la Forța de Răspuns NATO;

• participarea la Grupurile Tactice de Luptă ale UE;

• participarea la operații multinaționale;

• participarea ia îndeplinirea Obiectivului Global 2010 al UE.

Armata României va dispune de un pachet unic de forțe. Acesta va fi realizat prin transformarea forței, care va viza:

• Organizarea prin care se va asigura:

– realizarea unui raport optim între unitățile luptătoare, de sprijin de luptă și de sprijin logistic;

– proiectarea unei forțe modulare, letale, interschimbabile, compatibile, dislocabile și sustenabile;

-baza pentru rotația forțelor;

-constituirea de forte corespunzătoare pentru misiuni speciale;

-realizarea de capacități adecvate pentru extinderea forței – mobilizare, instruire, echipare etc,

Dotarea și înzestrarea

Instruirea prin care se va asigura:

-instituționalizarea unui sistem modem de instruire;

-dezvoltarea unui sistem de evaluare a stării de operativitate.

Susținerea.

Forțele Terestre

Până la anul 2015, Forțele Terestre vor fi în măsură să pună, anual, la dispoziția Alianței un pachet de forțe, a cărui mărime să asigure atât îndeplinirea angajamentelor fată de Alianță cât și posibilitatea susținerii forțelor dislocate în teatrele de operații.

În etapa integrării operaționale în NATO și Uniunea Europeană (2003-2015) nivelul de ambiție constă în respectarea graficului anual de operaționalizare a structurilor dislocabile astfel încât, către sfârșitul acestei perioade să fie realizate cerințele Alianței în ceea ce privește raportul între ponderea forțelor dislocabile și a totalului de forțe terestre, precum și între ponderea forțelor terestre dislocate sau pregătite pentru a fi dislocate și totalul forțelor terestre.

Forțele Aeriene

Obiectivul principal este realizarea unor Forțe Aeriene cu o structură modernă, complet profesionalizată, cu grad sporit de mobilitate, o forță eficientă, flexibilă, sustenabilă; aptă de luptă, adaptată misiunii, dislocabilă la distanțe mari sau chiar la nivel global, care să poată răspunde rapid situațiilor de criză și să participe în operații întrunite și/sau multinaționale.

Forțele Aeriene se vor transforma dintr-o structura statică, cu elemente strict specializate, într-o forță puternică, bazată pe capabilități și orientată pe efecte, cu potențial expediționar, cu viteză mare de reacție, în măsură să opereze în rețea, o forță integrată în ansamblul structurii de forțe întrunite, care să răspundă provocărilor viitoare ale mediului de securitate în continuă evoluție, să contribuie la realizarea securității naționale și să fie în măsură să participe la misiuni în cadrul Alianței, în conformitate cu angajamentele naționale.

Se va urmări cu prioritate integrarea structurilor și echipamentelor noi cu echipamentele și structurile existente, în scopul creerii unor capacități ameliorate considerabil în funcție de misiuni, de obiectivele și sarcinile viitoare, urmărindu-se menținerea celei mai bune eficiente operaționale posibile, concomitent cu diversificarea modului de acțiune și a consolidării organizaționale în scopul asigurării unei capacități viabile și adecvate într-un viitor previzibil.

Forțele Aenene vor constitui o forță cu un grad sporit de interoperabilitate având capabilități transformate radical, în măsură să realizeze un pachet de forte multifuncționale care să răspundă unei game largi de obiective, corespunzătoare situațiilor de criză și conflict.

Forțele Navale

Unitățile navale ale României destinate NATO și UE vor fi, în principiu, disponibile pentru întreaga gamă de misiuni a Alianței și UE. Contribuția maximă a forțelor navale pentru operații de intensitate ridicată se compune din două fregate tip 22 modernizate.

Structura de forțe

Produsul principal al transformării Armatei României îi va reprezenta structura de forte. Structura de forțe a armatei va cuprinde următoarele categorii de forțe: forțele terestre, forțele aeriene și forțele navale.

Aceste categorii de forțe sunt conduse de:

-Statul Major al Forțelor Terestre,

-Statul Major ai Forțelor Aeriene

-Statul Major al Forțelor Navale,

Categoriile de forțe au în compunere

-comandamente operaționale de nivel operativ și tactic,

-structuri luptătoare,

-structuri de sprijin de luptă,

-structuri logistice,

-structuri pentru operații speciale,

-unități de instrucție,

-instituții militare de învățământ

-alte structuri stabilite.

Potrivit destinației și nivelului de operaționalizare, forțele armatei vor sunt organizate în forțe dislocabile și alte forțe.

Forțele dislocabile sunt destinate îndeplinirii întregii game de misiuni, conform angajamentelor internaționale în domeniul securității și apărării la care România este parte și cuprind forțe luptătoare, de sprijin, de suport logistic și pentru operații speciale, structurate modular, cu disponibilități acționale și de transport în orice teatru de acțiuni militare, capabile să se autosusțină și să își asigure protecția, interoperabile cu armatele statelor aliate. Forțele dislocabile sunt formate din comandamente, mari unități și unități cu un nivel de încadrare de cel puțin 90% la personal și 100% la tehnica de luptă, față de necesarul de război.

Alte forțe sunt destinate sprijinului forțelor dislocabile și îndeplinirii unor misiuni pe teritoriul statului național și în proximitatea acestuia și cuprind structuri luptătoare, de sprijin de luptă și suport logistic, precum si structuri de învățământ militar și instrucție din toate categoriile de forțe ale armatei.

Aceste Forțe sunt formate din comandamente, mari unități și unități din toate categoriile de forțe ale armatei cu un nivel de încadrare cu personal, în timp de pace, până la 70 % iar ia tehnica de luptă de cel puțin 80%, fată de necesarul de război.

Potrivit misiunilor, structurile de forțe sunt:

a) structuri luptătoare destinate ducerii acțiunilor militare, care cuprind: brigăzi mecanizate și similare, de vânători de munte, mari unități si unități de rachete sol-aer, escadrile de aviație, divizioane de fregate, nave purtătoare de artilerie, rachete torpile și scafandrii, batalioane de parașutiști. infanterie marină și de informații, batalioane/companii de operații speciale și alte structuri constituite pentru luptă:

b) structuri de sprijin de luptă destinate sprijinului strategic, operativ și tactic al acțiunilor militare, care cuprind: brigăzi de artilerie și geniu, unități și subunități de rachete și artilerie antiaeriană pentru forțele terestre și de radiolocație, regimente și batalioane de geniu, cercetare, de comunicații și informatică, apărare nucleară, bacteriologică și chimică, batalioane și subunități de poliție militară, divizioane și nave pentru sprijin maritim și fluvial, alte unități, formațiuni și subunități de sprijin de luptă:

c) structuri logistice destinate asigurării tehnico-materiale, mentenanței, transporturilor, asistentei medicale și sanitar-veterinare, cazării și cartiruirii trupelor, care cuprind: baze, brigăzi și batalioane logistice, depozite de armament, muniții și materiaie, spitale militare de campanie, unități de mentenanță, alte formațiuni logistice;

d) forțe pentru operații speciale, care constituie componenta specializată de intervenție rapidă, cu elemente componente din toate categoriile de forțe ale armatei, instruita și dotată pentru executarea misiunilor specifice de cercetare specială, acțiune directă și asistență militară pe teritoriul statului român sau în alte teatre de operații, împreună cu forțele speciale ale coalițiilor și alianțelor la care România este parte, potrivit legii;

e) structuri de învățământ militar și instrucție destinate instrucției individuale de bază și perfecționării pregătirii de specialitate a personalului militar în activitate și în rezervă.

Forțele ce vor fi angajate în conflictele militare viitoare vor fi nevoite să răspundă următoarelor cerințe:

-de natură organizatorică:

• structură întrunită și modulară:

• sprijin informațional permanent;

• suport logistic întrunit;

• integrarea elementelor de asigurare de luptă:

• includerea elementelor de luptă specializate (CIMIC, PSYOPS etc);

• baze de dispunere, instruire îmbarcare/debarcare proprii sau pregătite special,

•mijloace de transport și aprovizionare ia mare distanță special destinate

• crearea unei rezerve de forte active.

de natură funcțională:

• element de conducere cu competențe sporite;

• informații primite direct de ia națiunile participante,

• relații directe între elementele de dispozitiv (constitutive) ale grupărilor de forțe;

• mobilitate și capacitate de interschimbare rapidă a rolului diferitelor componente (elemente de dispozitiv);

• fluidizarea comunicării intre propriile puncte de comandă și punctul de comandă central precum și cu elementele (autoritățile) locale cu care se cooperează;

• asigurarea unui potențial de lovire/acțiune (luptă) sporit.

Procesul anual de revizuire a efectivelor se va corela cu resursele anuale alocate, astfel încât, în anul 2015 efectivele Armatei României să fie de 90.000 de oameni. Repartiția acestora va urmări realizarea unui echilibru între structurile de conducere și forțe, astfel încât să se asigure îndeplinirea în condiții optime a misiunilor. Structurile de conducere vor reprezenta până la 4,5% din totalul personalului armatei, iar forțele 95,5%. De asemenea, se va urmări realizarea unui echilibru funcțional intre efectivele din cadrul forțelor dislocabile și celelalte forțe, precum și între personalul activ și rezerviști, astfel încât sa se poată asigura necesarul de personal pentru îndeplinirea misiunilor ce revin Armatei României.

Concluzii

Riscurile de natură asimetrică se diversifică și se amplifică în intensitate și ca arie de manifestare, iar prevenirea și contracararea acestora constituie o responsabilitate comună a tuturor statelor. Menținerea conflictelor, focarelor de tensiune tradiționale, a fenomenelor de instabilitate și criză, a tendințelor de reproiectare geopolitică a unor zone (Asia Centrală, Zona Caucaziano-Caspică, Orientul Mijlociu Extins, Africa etc.) de marginalizare sau izolare a unor state, favorizează existența și intensificarea unor riscuri și amenințări cu impact major asupra securității naționale a diferitelor state.

În acest context, se remarcă sporirea rolului comunității internaționale și îndeosebi a organismelor internaționale specializate în soluționarea crizelor și stoparea, sau cel puțin „înghețarea”, unor situații conflictuale din diferite zone ale lumii

În cadrul NATO, se constată creșterea capacității de intervenție în situații de criză și a posibilităților de proiectare a forței în spațiile de interes, concomitent cu continuarea procesului de transformare a mecanismelor, structurilor și a procedurilor de luare a deciziilor.

Cerința Alianței de a face față tuturor amenințărilor precum și natura responsabilităților constituționale ce-i revin, presupune ca Armata României să-și dezvolte capabilități care să-i permită să desfășoare „operații pe teritoriul național, în aria de responsabilitate a NATO precum și într-un mediu strategic mai extins, influențat permanent de factori care impun schimbarea”.

În cazurile în care interesele naționale ale României sunt amenințate sau securitatea statelor aliate este afectată, Armata, trebuie să fie pregătită să acționeze atât împotriva amenințărilor convenționale cât și a celor asimetrice, independent sau în cadrul Alianței.

III. ANEXE

Bibliografia completă a cursului

Scurtă biografie a titularului de curs

Lect. dr. Ioan Manci este titular la Departamentul de Studii Internaționale și Istorie Contemporană din cadrul Facultății de Istorie și Ffilosofie a Universității Babes Bolyai.

Domeniile sale de competență sunt: Studii de securitate și strategice, NATO și managementul securității internaționale, Securitate europeană și transatlantică.

Studii:

Liceul militar „Ștefan cel Mare” Câmpulung Moldovenesc jud. Suceava, 1975-1979;

Școala Militară de Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 1979-1982;

Academia de Înalte Studii Militare, București, 1988-1990;

Master „Managementul relațiilor internaționale și afacerilor comunitare”, Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș Bolyai”, Cluj-Napoca, 2003-2005;

Doctor în științe militare, 2010.

Cursuri:

Curs comandanți companii, Făgăraș, 1986;

Curs de perfecționare a pregătirii cadrelor didactice militare, București, 1987;

Curs pentru ofițeri de stat major nivel brigadă, Army Brigade Course, Centrul regional de pregătire NATO&PfP, București, 1998;

Curs de pregătire observatori militari ONU Hammelburg, Germania, 1999;

Curs postuniversitar de conducere Joint Staff Course, Centrul regional de pregătire NATO&PfP, București, 2001;

Programul de Formare Continuă, Studii de Securitate și Apărare, Facultatea de Științe politice și Administrative, Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj- Napoca, 2002-2003;

Curs postuniversitar de perfecționare în conducere strategică, Colegiul de Război din Universitatea

Curs scurt de limbă engleză, Baza militară BORDEN, CANADA, 2007;

Departamentul pentru pregătirea personalului didactic, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea București, 2007;

Colegiul Național de Apărare: curs de nivel înalt "Securitate și Bună Guvernare", București, 2010

Experiență internațională

Co-director, WISEFORESIGHT 04;

Co-director, WISEFORESIGHT 05;

Senior național reprezentativ și șef al echipei române din cadrul Comitetului mixt româno- irakian pentru implementarea Memorandumului de Înțelegere între Guvernul României și Guvernul Republicii Irak, Teatrul de Operații Irak ”Faza a IV-a”, 2009

Funcții îndeplinite:

Comandant pluton elevi, Școala Militară de Ofițeri Activi “Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 1982-1987;

Comandant companie elevi, Școala Militară de Ofițeri Activi “Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 1987-1988;

Șef al cercetării la “Regimentul 227 Mecanizat”, Someșeni, 1990-1991;

Comandant Batalion Infanterie în cadrul “Regimentului 227 Mecanizat”, Someșeni, 1991;

Ofițer 2, Secția Operații Armata a 4-a “Transilvania”, Cluj-Napoca, 1991-1995;

Șef Stat Major al Batalionului 227 Infanterie “Gl. Gheorghe Avramescu”, Someșeni, 1995-1999;

Comandant al Batalionului 227 Infanterie “Gl. Gheorghe Avramescu”, Someșeni, 1999-2004;

Șef Stat Major al Brigăzii 81 Mecanizată, Bistrița, 01.06.2004-31.05.2006;

Comandant al Brigăzii 15 Mecanizată “Podu Înalt”, Iași, 01.06.2006 – 26.02.2009

Comandant al Brigăzii 81 Mecanizată, 26.02.2009 – 30.06.2010

Locțiitor al comandantului Diviziei 4 Infanterie “GEMINA”. 01.06.2010 -14.01.2015

Comandant al Diviziei 4 Infanterie “GEMINA”- Prezent

Bibliografia completă a cursului

Scurtă biografie a titularului de curs

Lect. dr. Ioan Manci este titular la Departamentul de Studii Internaționale și Istorie Contemporană din cadrul Facultății de Istorie și Ffilosofie a Universității Babes Bolyai.

Domeniile sale de competență sunt: Studii de securitate și strategice, NATO și managementul securității internaționale, Securitate europeană și transatlantică.

Studii:

Liceul militar „Ștefan cel Mare” Câmpulung Moldovenesc jud. Suceava, 1975-1979;

Școala Militară de Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 1979-1982;

Academia de Înalte Studii Militare, București, 1988-1990;

Master „Managementul relațiilor internaționale și afacerilor comunitare”, Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș Bolyai”, Cluj-Napoca, 2003-2005;

Doctor în științe militare, 2010.

Cursuri:

Curs comandanți companii, Făgăraș, 1986;

Curs de perfecționare a pregătirii cadrelor didactice militare, București, 1987;

Curs pentru ofițeri de stat major nivel brigadă, Army Brigade Course, Centrul regional de pregătire NATO&PfP, București, 1998;

Curs de pregătire observatori militari ONU Hammelburg, Germania, 1999;

Curs postuniversitar de conducere Joint Staff Course, Centrul regional de pregătire NATO&PfP, București, 2001;

Programul de Formare Continuă, Studii de Securitate și Apărare, Facultatea de Științe politice și Administrative, Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj- Napoca, 2002-2003;

Curs postuniversitar de perfecționare în conducere strategică, Colegiul de Război din Universitatea

Curs scurt de limbă engleză, Baza militară BORDEN, CANADA, 2007;

Departamentul pentru pregătirea personalului didactic, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea București, 2007;

Colegiul Național de Apărare: curs de nivel înalt "Securitate și Bună Guvernare", București, 2010

Experiență internațională

Co-director, WISEFORESIGHT 04;

Co-director, WISEFORESIGHT 05;

Senior național reprezentativ și șef al echipei române din cadrul Comitetului mixt româno- irakian pentru implementarea Memorandumului de Înțelegere între Guvernul României și Guvernul Republicii Irak, Teatrul de Operații Irak ”Faza a IV-a”, 2009

Funcții îndeplinite:

Comandant pluton elevi, Școala Militară de Ofițeri Activi “Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 1982-1987;

Comandant companie elevi, Școala Militară de Ofițeri Activi “Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 1987-1988;

Șef al cercetării la “Regimentul 227 Mecanizat”, Someșeni, 1990-1991;

Comandant Batalion Infanterie în cadrul “Regimentului 227 Mecanizat”, Someșeni, 1991;

Ofițer 2, Secția Operații Armata a 4-a “Transilvania”, Cluj-Napoca, 1991-1995;

Șef Stat Major al Batalionului 227 Infanterie “Gl. Gheorghe Avramescu”, Someșeni, 1995-1999;

Comandant al Batalionului 227 Infanterie “Gl. Gheorghe Avramescu”, Someșeni, 1999-2004;

Șef Stat Major al Brigăzii 81 Mecanizată, Bistrița, 01.06.2004-31.05.2006;

Comandant al Brigăzii 15 Mecanizată “Podu Înalt”, Iași, 01.06.2006 – 26.02.2009

Comandant al Brigăzii 81 Mecanizată, 26.02.2009 – 30.06.2010

Locțiitor al comandantului Diviziei 4 Infanterie “GEMINA”. 01.06.2010 -14.01.2015

Comandant al Diviziei 4 Infanterie “GEMINA”- Prezent