Secularizarea In Mediul Rural

În lumea noastră românească sunt de fapt două Românii: una a satului, alta a orașului. În cele două lumi sunt o mulțime de deosebiri: modul de așezare a caselor, portul oamenilor, limba, numărul și structura populației. În lumea satului avem, o civilizație organică, firească, laolaltă și-n continuitate naturală, de neam, din tată-n fiu. Omul acestei Românii este cuminte, cumpătat, cu nevoi puține și firești; el trăiește sfios, cu grija de obraz și de suflet (Mircea Vulcănescu, 1997, p. 23).

Comunitățile rurale sunt cu siguranță primele tipuri de comunități care au apărut în lume, având vârsta umanității. Într-o încercare de definire se consideră că “ele reprezintă un ansamblu de gospodării existente într-un teritoriu dat, care formează un tot uman ce are capacitatea de influențare a oricăruia dintre membrii” (Alfred Bulai, p. 187). Această definiție introduce expresia de tot uman, creație a antropologului Robert Redfield pentru a desemna caracterul unitar pe care comunitatea rurală îl prezintă. Istoricii sociologiei au fost preocupați și de clasificarea comunităților în funcție de elementele specifice în tipuri. Astfel F. Tonnies clasifică comunitățile în trei tipuri, arătând în același timp și specificul fiecăreia:

“comunități spațiale sau geografice – bazate pe experiența unui habitat comun și pe deținerea de proprietăți învecinate;

comunități non-spațiale (mind communities) – comunități spirituale, bazate pe cooperare și acțiuni coordonate pentru atingerea unor scopuri comune, fără legătură cu spațiul geografic;

al treilea tip de comunitate este cel de rudenie, care îi cuprinde pe toți cei care sunt rude de sânge; aceasta este sinonimă cu cea de familie extinsă sau de grup primar.

Prin urmare, se poate spune că o comunitate este o populație atent delimitată, cu nevoi și interese comune, care poate ocupa sau nu un spațiu fizic comun, și care este organizată și angajată în activități care au drept scop satisfacerea nevoilor comune ale membrilor săi” (R.E. Anderson, apud. Daniela Nacu, 2003, p. 68). O altă împărțire a comunităților rurale întâlnită în sociologia românească o face Traian Vedinaș care consideră că există sate tradiționale și sate moderne. Cele două tipuri de identități sunt definite astfel: ”prin sat tradițional înțelegem acea unitate și realitate socială rurală dominată de o agricultură susținută de unelte tradiționale (plug, grapă, sapă, căruță) ce obține produse agricole suficiente unei gospodării țărănești de la o recoltă la alta. Satul modern reprezintă acea unitate și realitate socială rurală în care cultivarea pământului și obținerea recoltelor se realizează cu unelte mecanizate (tractor, disc, semănătoare, combină), iar producția cerealieră și animalieră nu este orientată numai spre consum familial, ci și spre comercializare” (Traian Vedinaș, 1996, p. 12). În încercarea de a determina elementele definitorii ale comunităților rurale, este necesar întotdeauna a se analiza componentele sale sociale, istorice, economice, organizaționale și culturale. George Em. Marica a oferit și el o clasificare a satelor, din perspectivă demografică, economică, geografică și istorică:

”din punct de vedere al structurii populației, comunitățile rurale sunt: omogene și neomogene.

din punct de vedere al dezvoltării economice, comunitățile rurale sunt: autarhe și specializate.

din punct de vedere geografic, comunitățile rurale sunt: izolate și neizolate.

din punct de vedere istoric, comunitățile rurale sunt: vechi și noi” (George Em. Marica, apud. Traian Vedinaș, 2001, p. 71).

Robert Redfield, unul dintre cei mai importanți cercetători ai comunităților rurale, consideră că există patru criterii de diferențiere a universului rural față de cel urban.

Aceste criterii sunt următoarele:

Identitatea – înțeleasă ca fiind conștiința pe care o au membrii comunităților rurale, că aparțin acesteia și că se identifică prin localitatea în care locuiesc. Această conștiință este mult mai puternică decât în comunitățile urbane.

Dimensiunea – comunitățile rurale sunt mai mici decât cele urbane.

Omogenitate – se referă la faptul că la nivelul unei comunități rurale pesanele care au acceași vârstă și sunt de același gen tind să aibă același stil de viață și același ocupații, deci se aseamănă social foarte mult. Omogenitatea este mult mai mare în mediul rural decât în mediul urban.

Autonomia – arată gradul de dependență al unei comunități de structuri și instituții economice, cultutale și politice externe. În cazul comunităților rurale, gradul lor de autonomie este mai mare decât cel al comunităților urbane.

Mircea Vulcănescu consideră că satul este o “lume-microcosmos – care își are legile ei proprii de formare, la fel ca astrele, și tot atât de statornice și ele, născute din trecutul lui, din rosturile lui spirituale, economice, bine destinate, din soarta care leagă oamenii împreună și-i înfrățește cu firea care-i înconjoară și din substanța căreia trăiesc” (Mircea Vulcănescu, 1997, pp. 31 – 32).

George Em. Marica (1904-1982) în lucrarea sa Satul ca structură psihică și socială prezenta foarte frumos satul și țăranul: ”Satul este unitar, omogen și nestructurat, în timp ce orașul este complex, eterogen și structurat. Locuința citadinilor e un adăpost de dormit, în timp ce țăranul e tot timpul acasă. Satul este influențat de ritmul anotimpurilor. Aici, natura e umanizată, iar ca rezultat, țăranul e mai spontan în sociabilitate decât orășeanul, mentalitatea țărănească e mai irațională, mai metafizică. Mediul țăranului este natural, al orășeanului e artificial. În rural există omogenitate, în oraș e varietate.

De asemenea, instinctele au în general un rol mai mare la țărani, decât la orășeni. În plan comportamental, țăranul e mai voluntar, mai emotiv, mai sentimental, mai afectuos decât orășeanul. Memoria la țărani e concretă și globală, pe când la orășeni e analitică și discriminatorie. Creația urbană e realistă, cea rurală e mitologizantă. Mentalitatea țărănească e mai aproape de cea primitivă, decât de cea civilizată. Țăranii sunt mai uniți între ei decât orășenii. Relațiile dintre săteni sunt mai personale, pe când între orășeni acestea sunt mai impersonale ” (George Em. Marica, apud. Traian Vedinaș, 2001, p. 45).

“Status-urile în comunitățile rurale, adică pozițiile sociale ale indivizilor, se manifestă într-o structurare relativ simplă. Putem distinge astfel o elită locală alcătuită din primar și preot, profesori și medici, agronomi și veterinari, după ei urmând grupul funcționarilor locali: agent veterinar, agent fiscal, agent agricol, poștaș, asistenți medicali, consilieri locali și, în sfârșit, ceilalți locuitori ai comunității, care pot fi agricultori, muncitori, pensionari, șomeri… În familia și gospodăriile țărănești se distinge ca status în primul rând capul de familie, iar acesta poate fi agricultor, dar și cântăreț la biserică, membru în consiliul local sau vânător emerit” (Henri Mendras, apud. Traian Vedinaș, 2001, p. 111).

Nucleul comunității este gospodăria țărănească alcătuită din:

“casa de locuit;

curtea și acareturile;

grădina sau livada împrejmuite laolaltă cu un gard de lemn” (Mircea Vulcănescu, 1997, p. 34).

În gospodăria țărănească, diviziunea muncii se face “după vârstă, rol și sex: bărbatul cu munca câmpului, iar femeia cu gospodăria, cu industria casnică, cu îngrijirea vitelor, cu copiii și cu ajutorul bărbatului la câmp, când poate. În această gospodărie, care este deci, în felul ei, un tot închis, își duce țăranul viața lui din leagăn la mormânt” (Mircea Vulcănescu, 1997, p. 35).

Pentru a determina dacă secularizarea mediului rural este necesar să avem o reprezentare a ceea ce reprezenta el cu două secole în urmă însă acest demers este unul anevoios întrucât ”viața sătească are tocmai caracteristica de a fi izolată, istovindu-se parcă în sine fără să lase urme scrise. Singurul document adevărat țărănesc este însăși țărănimea, atunci când îndărătnicia ei tradiționalistă reușește a supraviețui, în lupta cu alte forme de viață socială. Încolo, nici un document obiectivat, cu adevărat țărănesc, nu ne poate veni în ajutor direct” (Traian Herseni, 2007, pp. 230 – 231).

Caracterele psihologiei sociale țărănești, sunt enumerate într-o lucrare celebră și sunt identificate ca fiind ”iubirea de sine, iubirea de alții (simpatia sau altruismul) și venerația sau sentimentul absolutului, al caracterului trecător al individului în raport cu trăinicia eternă a binelui și dreptății, a vieții. Forma în care funcționează sentimentul iubirii de alții și al venerației, în personalitatea țăranului este sentimentul că el, persoana lui nu este nici cel mai puternic, nici cel mai important lucru din lume. El consideră întotdeauna că există în afara lui ceva mai important, mai semnificativ decât propria lui persoană, care se găsește în afara lui” (Ilie Bădescu, 1981, p. 70).

În comunitățile rurale românești, creștinismul s-a impus ca și religie dominantă, cu mențiunea că unele forme ale păgânismului au reușit să fie transmise prin tradiția locală până astăzi. În majoritatea satelor românești a fi român însemna să fii creștin ortodox, iar penetrarea valorilor creștine în comunitatea rurală a ajuns să determine modul de a gândi și de a acționa a membrilor ei. Acest fapt s-a datorat și slujitorilor bisericii care secole de-a rândul erau aleși dintre țărani și trăiau împreună cu aceștia, la fel ca ei, suferind și bucurându-se împreună, iar numărul acestor slujitori într-o comunitate era foarte mare. Pentru a avea o reprezentare despre intensitatea vieții religioase, a comunităților sătești de altă dată de pe teritoriul românesc, ca punct de plecare pentru analiza procesului de secularizare a comunităților rurale, putem lua ca exemplu acele sate din zona Maramureșului și din zona Neamțului care au fost oarecum izolate și care nu au fost suspuse transformărilor profunde în ceea ce privește proprietatea din timpul regimului comunist. În aceste comunități vom constat că s-au păstrat tradițiile, iar normele religioase ale bisericii sunt asimilate organic în aceste tradiții și sunt trăite cu intensitate de către toți membrii comunității.

Cu privire la secularizare există două tipuri de factori, care grăbesc secularizarea (1) și care conservă religiozitatea (2):

care grăbesc secularizarea:

istorici (colectivizarea și implicit pierderea proprietății, munca al câmp în sărbători, ideologia comunistă).

actuali (persoanele care s-au întors să locuiască în sate de la orașe după pierderea locurilor de muncă, persoanele care se întorc după o perioadă importantă de timp din străinătate).

care conservă religiozitatea:

istorici (compoziția relativ omogenă a populației satelor formată din mai multe mari familii, control social ridicat și disponibilitate redusă spre nou, conservatorism).

actuali.

Deși, comunitatea rurală este așa cum am văzut în rândurile de mai sus, rezistentă la schimbare, totuși iradierea mentalului din așezările urbane, deciziile politice, transformările economice și influențele mass-media au generat începerea procesului de secularizare și în comunitățile rurale. Modelul urban de comunitate, care se dorește și care reușește în mare parte a fi matricea după care trebuie să se transforme toate tipurile de comunități, influențează permanent lumea satului aducând și concepții proprii seculrizării, precum ateismul sau indiferența religioasă. Deciziile politice luate de către statul comunist în România cu privire la izolarea Bisericii și la eliminarea din societate a concepțiilor pe care ea le susține, a determinat în conștiința membrilor comunităților rurale o relativizare a valorilor creștine și o inhibare a dorinței de a practica credința. Transformările economice din comunitățile rurale au solicitat tot mai multă implicare în activitatea agricolă sau industrială, ceea ce a determinat o limitare importantă în ceea ce privește timpul pe care membrii comunității îl mai aveau la dispoziție pentru activitățile religioase. În plus transformările economice au generat două fenomene sociale importante în planul consecințelor descreștinării satului, și anume navetismul și migrația. ”Migrația de tip urban – rural a cunoscut o creștere foarte puternică (de șase ori) la începutul anilor `80, după care urmat o scădere drastică în anul 1989, iar din anul 1996 începe un nou curent crescător, deși nu se mai ating valorile din anii `80” (Ioana Petre, 2005, p. 130). Navetismul, în special cel rural – urban, ”a scăzut dramatic ca o consecință directă a restructurărilor socioeconomice postcomuniste, în special a dezindustrializării pe care o suportă economia românească în ultimii 15 ani” (Ioana Petre, 2005, p. 134), însă în intervalul 1960 – 1970 fenomenul navetismului a cunoscut valori spectaculoase în România acelor ani.

Legătura persoanelor care au venit în mediul rural din cel urban și a navetiștilor – locuitori ai comunităților rurale, au adus în lumea satului valori ale societății secularizate din lumea orașelor. Deși mass-media nu a ajuns în situația de a determina în exclusivitate procesele de valorizare socială a comunităților rurale, totuși se constată că anumite valori promovate de către sursele de informare în masă (TV, radio, ziare, reviste, internet) au fost preluate de către locuitorii satelor, printre ele numărându-se și concepții anti-creștine și antiecleziale, care au rol de germeni ai secularizării. Introducerea orei de religie în școală după 1989, dincolo de imperfecțiunile începuturilor,a determinat o familiarizare a elevilor satelor cu conceptele religioase și cu instituția religioasă însă efectele în planul intensificării prezenței tinerilor la Biserică sunt încă timide.

2.3. Secularizarea în mediul urban

La început creștinismul s-a răspândit mai întâi în mediul urban și acest lucru rezultă și din înțelesul pe care îl avea cuvântul păgân. El se trăgea din latinescul paganus și însemna om de la țară, trăitor într-un pagus (sat). ”în mersul său biruitor creștinismul a pătruns în primele trei secole mai mult în orașe, în timp ce la țară se menținea religia păgână. De aceea, în secolul IV, când creștinismul a ajuns religie oficială, cuvântul paganus (locuitor de la țară) a devenit sinonim cu aderent al vechii religii” (Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, 1992, p. 76).

Există mai multe abordări atunci când se pune problema definirii mediului urban. Una dintre abordările sociologice, consideră mediul urban ca fiind ”izvorul dinamicii sociale, premisa diferențierii și stratificării sociale” (Reinhard Stewig, apud. Judith Pal, 1999, p. 11).

Orașul este văzut de către socialiști ca ”civilizație artificială, halucinantă, nefirească, izvorâtă din setea de câștig, iar omul nu-i decât o unealtă, o slugă pentru stăpânul său și deplin înstrăinată. Orașul – această Babilonie modernă – este o mare vânzoleală, o încurcătură a limbilor, a obiceiurilor, a porturilor, a civilizațiilor, este un uriaș Leviathan fără cârmă, fără țel, fără zare, biet ucenic vrăjitor. Omul orașului este cel ce, năzuind a cucerii lumea, își pierde sufletul” (Mircea Vulcănescu, 1997, p. 23).

În anului 1991, la nivel global, nivelul urbanizării varia între 5% (în Burundi) la 100% (în Singapore) la acel moment existând țări în care ratele creșterii urbane tindeau spre zero și țări ”cu un ritm al urbanizării foarte accentuat” (Dorel Abraham, 1991, p. 8).

”Urbanizarea reprezintă procesul social global prin care se produce o transformare a structurilor sociale și profesionale, o restructurare a formelor de existență socială rurală și a vechilor forme de existență urbanăn după modele noi” (Mihăilescu I., 2003).

”Din punct de vedere sociologic, urbanizarea se poate caracteriza prin:

Concentrarea oamenilor și a habitatului în spații limitate și de mare densitate, alături de spații de slabă densitate;

Concentrarea factorilor de producție, îndeosebi a industriei, a dotărilor și serviciilor;

Concentrarea relațiilor și a schimbului, care conduc la o organizare complexă, diferențiată și dinamică a vieții sociale;

Diferențierea activităților, grupurilor, relațiilor și spațiilor; creșterea mobilității sociale, a diversității socio-profesionale și a specializării;

Creșterea posibilităților de alegere a relațiilor, informațiilor și valorilor;

Creșterea autonomiei individuale și a dependenței colective;

Creșterea determinărilor sociale ale modului de viață și reducerea determinărilor naturale (ecologice)” (Mihăilescu I., apud. Dicționar de Sociologie Rurală, 2004, p. 618).

Caracteristic orașului este faptul că produsele care se găsesc pe piață provin din regiunea limitofă orașului. Într-o altă încercare de definire se menționează că putem vorbi despre mediul urban atunci când sunt întrunite trei condiții: numărul mare de locuitori, densitatea apreciabilă și eterogenitatea populației.

Densitatea apreciabilă a populației care se întâlnește în mediul urban, determină o comunicare mult mai bună între membrii acestei comunități, față de mediul rural. Însă faptul că, populația orașelor are profesii și activități diferite, face ca solidaritatea socială să se manifeste între persoanele cu aceleași preocupări.

Aceste caracteristici au determinat în decursul istoriei solidarizări masive ale populației din orașe, majoritatea revoltelor și revoluțiilor avându-și originea în mediul urban. Ideile noi, avangardiste au preocupat întotdeauna elitele orașelor și au transformat modul de a gândi și de a trăi a celor care locuiesc în mediul urban.

Modernizarea sub multiplele ei aspecte, politic, instituțional, economic, administrativ – gospodăresc etc. s-au realizat întotdeauna în primul rând în mediul urban.

Ținând cont de aspectele analizate mai sus, putem afirma că ideile și măsurile de secularizare au prins mai întâi contur în lumea orașelor. Aici au apărut ateii și indiferenții religioși și tot aici s-a diminuat participarea la viața liturgică a Bisericii.

La nivel mondial bisericile și cultele sunt îngrijorate de dimensiunile pe care le-a căpătat nereligiozitatea în zilele noastre. În religiile tradiționale un rol important are aspectul eclesiastic (care ține de biserică, bisericesc). Frecventarea bisericii devine însă tot mai rară și slăbesc motivele religioase ale acestui comportament.

”Urbanizarea, raționalizarea, democratizarea degradează și distrug vechea simbolistică, de vreme ce, ca să putem vorbi de existența unui simbol, este necesar ca suprarealul pe care îl evocă să-și găsească un reazem solid într-o realitate extrem de precis determinată și percepută. Pentrul omul urbanizat, apa, vântul, pământul, focul nu mai reprezintă, decât arareori, realități susceptibile a se metamorfoza în simboluri. Pentru omul trăind într-o lume a orașelor, cuvintele stăpân, servitor (sclav) au încetat să mai aibă semnificația inițială, în conformitate cu care ele desemnau raporturi sociale reale; pornind de la aceste raporturi, se crea simbolul unei suprarealități religioase a forței și a supunerii. Omul orașelor se știe guvernat de către guvernanți. Dintr-o atare relație abstractă nici un fel de simbolistică nu se poate naște” (Vladimir Grigorieff, 1999, p. 16).

În România, primele semne de secularizare au apărut în mediul urban, începând cu generația pașoptistă care și-a făcut în mare parte studiile în Franța iluministă. Procesul de secularizare a continuat cu măsurile luate de către domnitorul Alexadru Ioan Cuza, privind confiscarea de către stat a averilor mănăstirești.

În perioada imediat următoare, elitele Romîniei din acea vreme manifestau un dezinteres fățiș față de Biserică, lucru menționat și de către Mihai Eminescu.

În perioada interbelică modernizarea societății românești nu a însemnat și secularizarea acesteia, ci din potrivă se constată că religiozitatea populației urbane a crescut.

În timpul regimului comunist, practica religioasă a scăzut în mediul urban sub presiunea îndoctrinării atee, a măsurilor luate de către statul comunist cu cei care aveau curajul să-și mărturisească credința și din cauza diminuării rolului social al Bisericii.

În această perioadă cei care aveau totuși curajul să meargă la biserică o făceau pe ascuns, preferau mănăstirile care erau mai izolate pentru a nu fi sancționați de către regimul comunist. Acum constatăm că în conștiința multor locuitori ai orașelor, s-a cristalizat conceptul de credința din suflet pe care cei nepracticanți ai cultului o invocau în raportul cu biserica.

Observând răspândirea indiferentismului religios și ateismului în rândul muncitorimii, unii cercetători disting mai multe etape ale procesului de secularizare. O primă etapă corespunde chiar procesului de formare a clasei muncitoare. Odată cu eliberarea de muncile agricole și îndreptarea lor spre orașe, primii muncitori ai epocii burgheze spărgeau comunitățile sătești unde tradiția religioasă era mult mai puternică.

În comunitățile orășenești formate în acest mod religiozitatea a fost încă de la început mai scăzută decât în sate. S-au adăugat apoi condiții și factori caracteristici muncii industriale care au slăbit mereu intensitatea și au restrâns dimensiunile religiozității.

Printre aceste condiții este menționat ritmul și regularitatea muncii industriale care nu mai lasă disponibilități de timp suficiente pentru practica religioasă. Atragerea femeilor și a tinerilor în activitatea socială, școlarizarea, integrarea copiilor în colective educaționale laice (centre de zi, after school, centre de excelență), lovesc puternic în tradiția religioasă. O etapă importantă a laicizării muncitorimii începe cu formarea conștiinței sale de clasă, cu promovarea propriei ideologii și organizarea sa în sindicate, partide.

Perioada de după 1989 aduce în orașele României o creștere a religiozității populației, pe de o parte datorită libertății religioase care s-a instaurat, iar pe de altă parte datorită implicării bisericii într-o măsură mult mai mare în relația cu credincioșii ei. Acum s-a început construcția de noi biserici pentru ca spațiul liturgic să poată răspunde nevoilor de a participa la slujbe pentru cât mai mulți dintre credincioșii orașelor. Numărul preoților care deservesc lăcașurile de cult s-a înmulțit, ceea ce a permis o relaționare mult mai bună și mult mai profundă între credincioși și preoți.

”Creștinii din Occident trăiesc într-o lume secularizată; însă și la noi, în România, secularizarea este prezentă, chiar dacă un sondaj recent prezintă România ca fiind o țară europeană cu înalt nivel de religiozitate: 97% din populație își declară credința în Dumnezeu, deși nu toți o practică. Ca religiozitate, România este urmată de Turcia, Grecia și Polonia.

Societatea este secularizată cu precădere în zona Europei și Americii de Nord. Cei ce trăiesc în mediul ortodox occidental (diasporă) sunt mai în măsură să facă față secularizării decât cei din societățile cu tradiție ortodoxă. De fapt, în țările cu majoritate ortodoxă, creștinii sunt ajutați, într-o anumită măsură, de cultură, de obiceiuri, de mediul tradițional. În țările occidentale, însă, contextul este mai puțin încurajator din punct de vedere spiritual” († DANIEL, 2007, pp. 9-10).

2.4. Contribuția sectelor la secularizare

“Religia este o instituție socială, însă ea există în forme particulare în diverse societăți prin intermediul organizațiilor religioase. Acestea pot fi clasificate în numeroase modalități, însă uzual distingem patru categorii: biserica, denominarea, cultul și secta” (Alfred Bulai, p. 140).

Dacă ar fi să aplicăm teoria economică la fenomenele religioase, am putea spune că sectele sunt produse noi pe piața religioasă care se revendică a fi un altceva mult mai bun. Pe de altă parte, din perspectiva religiilor în sânul cărora se formează și din care se desprind formațiunile sectare, se consideră că, cu greu este de închipuit fără secte o explicație pentru criza modernității.

”Ele sunt ridurile de pe fața unei lumi schimonosite de criza și de tensiunea permanentă dintre excesul individualist-egoist și egalitarismul epocii industriale a consumului de masă. Fără să fie doar simple urmări ale crizei, sectele sunt ingredientul acesteia. Apărute la marginea societății, sfidând regula generală și incriminând majoritatea, sectele au ajuns la sfârșit de secol XX în situația de a condiționa normalitatea, de a se insinua ca elemente firești în corpul social. Ele sunt imaginea fidelă a atomizării societății, micile-mari minorități ce terorizează majoritatea” (Radu Antim, 1996, p. 6).

Pentru a cunoaște conținutul conceptual al cuvântului sectă, trebuie cercetate rădăcinile sale etimologice. Astfel, ”etimologic, cuvântul sectă vine din verbul latinesc sequi, a urma (un conducător, o doctrină). Unii înclină însă spre secare, a tăia: astfel secta ar fi grupul ce se desprinde dintr-o comunitate, de unde se înțelege că ea reprezintă un factor de sciziune – într-o reprezentare, schismele și sectele sfâșie mantia fără cusături a lui Hristos. Ideea de tăietură descrie bine procesul nașterii unui anumit număr de secte” (Jean-Francois Mayer, 1998, p. 6).

Într-o încercare de definire a termenului de sectă, se precizează că acesta “desemnează de obicei, cu o nuanță peiorativă, grupările (religioase, politice etc.) disidente, sau chiar grupările de discipoli sau adepți reuniți în jurul unui șef pe care-l urmează” (Dicționar de Sociologie, 1996, p.34).

Secta reprezintă o mișcare religioasă cu credințe eretice și adesea cu acte și practici ritualice care se îndepărtau de cele tradiționale. În practică, secta creștină respingea adesea ceremonialul liturgic bisericesc și se declara aptă de a-și îndeplini funcțiile fără ajutorul preoților.

Termenul a pătruns în sociologie prin scrierile lui Ernest Troeltsch. Acesta considera că ”sectele iau naștere în rândul claselor mai sărace, care și-ar compensa precaritatea existenței lor prin participare la comunitatea iubirii oferită de secte. Această asumpție nu mai reprezintă o abordare adecvată în studiul sectelor – dacă a reprezentat-o vreodată. Sărăcia nu este o determinantă a sectarismului. Sectele nu au proliferat, în general, în țările sau regiunile cele mai sărace ale Europei; nici în interiorul unei anumite societăți, ele nu au luat naștere întotdeauna în rândul păturilor celor mai sărace” (Bryan Wilson, 2000, pp. 132 – 133).

În zilele noastre, sectele nu apar în mod normal printr-o schismă față de bisericile tradiționale și nici nu iau naștere în mod obișnuit dintr-o mișcare de protest față de Biserică. Majoritatea enoriașilor din țările occidentale nu au convingeri religioase profunde. Mersul la biserică este adesea un act convențional și, în anumite privințe, însuși conținutul slujbei și al cultului religios s-a diluat considerabil.

”Sectele sunt preponderent legate de clasele inferioare; cu toate că există, de asemenea (în număr mult mai mic), secte de intelectuali și în rândul claselor superioare și mijlocii. Unele sunt revoluționare, altele pacifiste” (Dicționar de Sociologie, 1996, p. 35). Analizând atât caracteristicile sectelor tradiționale, cât și a grupărilor religioase nou apărute, s-a formulat o definiție care se dorește a fi cuprinzătoare pentru sectă cu următorul conținut: ”secta este o comunitate religioasă formată prin separarea de un alt grup sau din alte grupări religioase, față de care se află în opoziție doctrinară sau de moralitate practică și care cuprinde persoane din diverse clase și pături sociale, fără limite teritoriale, reunită într-o organizație proprie” (Petre Hladchi-Bucovineanu, 1983, p. 9).

Sociologia reține și o altă definiție dată noțiunii de sectă și anume că aceasta “reprezintă o organizație de mici dimensiuni, de regulă foarte slab formalizată, care se opune în mod radical bisericii oficiale și care are atitudini critice severe față de valorile și normele din societate. Sectele, de regulă, sunt conduse de lideri charismatici și au o viață relativ scurtă, ele depinzând de lider. Unele secte dispar de la sine, altele treptat devin mișcări mai ample și ajung să constituie culte sau denominări. În unele cazuri se poate ajunge până la forma cea mai complexă, aceea a bisericii. Să nu uităm că, chiar și creștinismul a început ca o sectă în urmă cu peste două mii de ani” (Alfred Bulai, p. 141).

În sânul bisericilor a avut loc un proces de secularizare internă vizibil în confuzia care domnește în privința doctrinelor, în incertitudinea cu privire la serviciul liturgic, în indiferența față de ecleziologie și în contestarea fățișă a autorității religioase la diferite niveluri. Probabilitatea ca sectele să se formeze din rândul enoriașilor prin desprinderea de Biserică, este relativ redusă. În general, sectele se formează din rândurile celor aflați în afara Bisericii, sau cel puțin fără o legătură strânsă cu treburile bisericii, astfel încât, deși membrii unei secte sunt în general mult mai atașați credințelor lor decât membrii unei biserici, aceasta nu înseamnă că trebuie să existe o relație anume între cele două tipuri de organizare sau între persoanele care le aparțin.

Cazurile terifiante pe care le reține istoria și în care sunt implicați adepți ai unor secte arată că ”un om poate fi exploatat de semenul său, dacă acesta din urmă reușește să-i spele creierul și să-i substituie voința cu propria sa voință” (V. P. Borovicka, 2003).

”Protestantismul, apărut în secolul al XVI-lea în cadrul Bisericii Romano-Catolice, a dat naștere unei Biserici Reformate și unei Biserici Luterane care au pătruns și în țara noastră, în special, prin minoritățile etnice care locuiau printre români: maghiari și germani. Mai târziu, au pătruns curentele neoprostentante, iar după schimbările din 1989 și-au făcut apariția diferite secte și mișcări paracreștine care au înflorit în lumea liberă” (Preot Simeon Adrian, 1997, p. 6).

”Ecumenismul, ca efort oficial de dialog între Bisericile creștine, este o manifestare tipică pentru evoluția către denominare, care include o diminuare a pretențiilor la exclusivismul confesional. Pentru mișcările cele mai apropiate de tipul – sectă, ecumenismul rămâne inacceptabil (Martorii lui Iehova, unele grupări penticostale etc.)” (Dicționar de Sociologie, 1996, p. 35).

”Agresivitatea celor 500 de secte care operează azi în România, folosind abuziv pavăza libertății cultelor și toleranța pe care o contestă, demonstrează îndeajuns că asemenea mișcări nu au ca scop întoarcerea spre realitățile sacre a unei populații cufundate, chipurile, în ateism (atitudine nesemnificativă la noi), ci smulgerea credincioșilor din făgașul Tradiției creștinortodoxe, subminarea Bisericii, alienarea sufletelor, împingerea omului spre confuzie spirituală, întuneric și disperare” (P. I. David, 1997, p. 10). La nivel global sunt în jur de 2.200 de secte.

Sectele prezintă o serie întreagă de caracteristici:

Sectele au un caracter exclusivist, în sensul că nu admit dualitatea afilierii religioase: un sectant recunoaște un singur corp de învățături religioase și are o unică apartenență.

Sectele pretind că dețin monopolul asuprs adevărului religios în totalitatea sa, de care alții nu au parte. Acest adevăr oferă cadrul necesar definirii tuturor aspectelor legate de credință, cult religios, practică socială, etică, politică și toate celelalte sfere ale vieții.

Sectele tind a fi organizații seculare. În interiorul lor se poate dezvolta un corp de funcționari și organizatori profesionali, dar ele au în general un caracter anti-sacerdotal. Acest fapt este implicit în asumpția sectanților că toți oamenii au posibilități egale de a accede la adevăr. Această asumpție este adesea evidentă în modul de funcționare a sectelor, datorită faptului că inițiatorii acestor mișcări simt nevoia să-și legitimeze îndepărtarea de la credința consacrată – credință garantată și susținută de pretențiile tagmei clericale.

Din punct de vedere al practicii religioase, sectele resping în general diviziunea muncii pe criterii religioase, precum și ideea că anumite persoane ar fi depozitarii unei virtuozități religioase speciale; excepție fac, în unele cazuri, fondatorii sau liderii sectelor respective.

Sectele se caracterizează prin voluntarism. Un individ decide el însuși să devină sectant și în mod normal i se cere să demonstreze anumite merite personale (cunoașterea doctrinei, o anumită țintă în viață).

Sectele se preocupă de menținerea unor standarde morale ridicate în rândul membrilor lor.

Sectele pretind membrilor lor un devotament total.

O sectă este un grup de protest. Din acest punct de vedere, direcția în care este îndreptat procesul de protest este cea care s-a modificat o dată cu slăbirea relației dihotomice dintre Biserică și sectă.

Formațiunile sectare care acționează astăzi pe teritoriul țării noastre sunt destul de numeroase, însă ele pot fi împărțite în trei categorii principale. Avem secte de inspirație iudeo-creștină care tind să acorde mai multă prețuire Legii vechi decât celei Noi aduse de Hristos; avem secte de inspirație orientală, esoterică, ce rămân în mare măsură tributare budismului, și mai avem sectele de inspirație științifică (Biserica scientologică), ce încearcă să pună știința în slujba propriilor interese.

Dar cu toate că aceste formațiuni sectare se vor unele mai pașnice și universale decât altele, toate dau dovadă de intoleranță și practică prozelitismul agresiv la adresa Bisericii noastre, fie exploatând ignoranța unora dintre credincioșii în materie de doctrină creștină, fie lipsa sau sărăcia altora. Nu putem trece cu vederea nici comportarea scandaloasă a unora dintre slujitorii Bisericii noastre care dau apă la moară prozelitismului sectar, dar nu putem uita pe preoții care își apără cu dăruire credința, Biserica și neamul.

De la bun început, trebuie precizat ca agresivitatea sectelor își are explicația ei mai profundă în incapacitatea lor spirituală de a contribui la sfințirea autentică a credincioșilor în Hristos și Biserică, prin lucrarea Duhului Sfânt, ca să transforme egoismul în iubire, fiindcă din egoism izvorăște agresivitatea. Cauzele acestei fatale pierderi de spiritualitate, care au scufundat creștinismul contemporan într-o criză fără precedent, și alimentează neâncetat prozelitismul sectar, sunt destul de numeroase și ele dobândesc aspectul unor adevărate principii (Constantin Cuciuc, 1989, p. 25).

Analizând contextul istoric în care au apărut sectele, putem afirma că ele au la bază slăbirea autorității bisericilor tradiționale. Această slăbire survine din mai multe cauze: moralitatea scăzută a clerului, neimplicarea bisericii în problemele existențiale ale credincioșilor săi, libertățile în materie de manifestarea sentimentului religios, oferite de către state. Un alt factor particular care se cuvine a fi subliniat este și dorința anumitor conducători politici de a se emancipa de sub tutela bisericii mamă, spre exemplu în cazul bisericii anglicane și în cazul bisericii lutherane.

În secolul al XIX-lea, Europa a fost invadată datorită factorilor enumerați mai sus și a gândirii raționaliste de o puzderie de noi mișcări religioase, fiecare dintre ele pretinzându-se ca fiind singura care oferă adevărul și mântuirea celor care o îmbrățișează. Oferta religioasă foarte diversă, împletită cu curentul Iluminist i-a determinat pe mulți dintre locuitorii Europei să devină atei, indiferenți religioși sau mai puțin implicați în practicarea unei credințe. Pluralismul religios a generat suspiciune și îndoială cu privire la veridicitatea susținerilor bisericii referitoare la caracterul revelat și mântuitor al învățăturilor sale.

Înmulțirea sectelor a determinat mutații sociale în colectivități, în sensul că în locul relativei armonii s-a instalat între membrii acesteia – care au îmbrățișat credințe religioase diferite – disprețul și ura, care s-au sfârșit uneori și cu vărsări de sânge. În concluzie sectele profită de secularizarea societății și o accentuează, apariția lor fiind un ultim pas înainte de a trece la indiferența față de religie. Pe de altă parte pentru Biserică plecarea unor credincioși la secte este semnul că trebuie să-și reevalueze activitatea și să purceadă la crearea de noi forme de prezentarea a mesajului propriu.