Secularizarea Averilor Bisericesti
1.Introducere:
Cum putem vorbi despre secularizare? In cadrul unui seminar asupra misiunii creștine într-o Europa aflată într-o modificare continuă se reia un paragraf al unui teolog, Fr. Gogarten, și se afirmă următoarele despre originea acțiunii de secularizare: "Secularizarea este consecința libertății din partea ființei umane față de lume și față de dominația acesteia asupra omului. Această exigență a libertății duce la secularizarea lumii, în sensul că această lume nu mai este o lume dominată și condusă de zei și de stăpâni. Lumea și tot ce conține ea devine acum un lucru disponibil. Ea este lume, lumea seculară". Poate fi considerat un semănător al modernizării; nu există ogor al vieții publice în care el să nu fi aruncat sămânța înnoirii, ”doar că roadele nu vor fi întotdeauna însutite și ele vor fi culese târziu, de alții” afirmă în una din publicațiile sale autorul Florin Constantiniu. Legea secularizării averilor mănăstirești era vizualizată de marile puteri ca “ un pas premergător proclamării independenței”.
Într-un amplasament de drept, însușirea oricărui discurs public se face prin raportare la normele juridice pe care el se întemeiază.
Puterea unui argument de convingere este bazata doar pe adevarul reflectat.
a. Obiectul cercetării-contextul istoric. Secularizarea averilor mănăstirești a fost una dintre măsurile adoptate de Alexandru Ioan Cuza pentru organizarea României, prin care proprietățile bisericilor și mănăstirilor închinate din țară au fost trecute în stăpânirea statului. Măsură a fost adoptată în 1863, la 4 ani de la Unirea Principatelor și era necesară pentru constituirea unei noi institutii statale românești, întrucât 1/4 din suprafață cultivabilă a țării era deținută de mănăstirile românești aflate sub stăpânire preponderent greacă. Aceste posesiuni generau anual venituri de circa 7 milioane de franci, bani care luau calea străinătății și pe care călugării greci din mănăstiri îi cheltuiau fără a plăti impozite autorităților și fără să aducă un avantaj real românilor .( http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Secularizarea_averilor_manastiresti)
Articolul 1 din Legea secularizarii ( nume complet: Legea pentru secularizarea averilor manastiresti) , lege promulgate prin Decretul nr. 1251 din 17/29 decembrie 1863 stabilea ca statul detine toate posesiile manastiresti. Legea mai prevedea si ca veniturile realizate vor deveni venituri ale bugetului.
Practic legea stabilea exproprieri pentru toate manastirile cu toate ca Legea fusese raportat doar la manastirile inchinate.
Art. 1 din această Lege, unde se menționează expresia toate averile mănăstirești din România, distincția dintre cele două categorii de mănăstiri nu mai apare a fi importantă din punct de vedere juridic, fără însă a putea exclude importantă consecințelor economice și sociale asupra mănăstirilor pământene, neinchinate cu atât mai mult cu cât numărul acestoraera cu mult mai mare decât al celor închinate, în numele cărora fusese Legea adoptată.
Putem vorbi ca pentru secularizarea celor 64 manastiri inchinate, a fost expropriată averea Bisericii Ortodoxe Române aproape în întregimea ei, această rămânând lipsită de mijloace de întreținere.
Guvernul condus de Mihail Kogalniceanu a adoptat respective masura ce avea radacinele in revolutia de la 1848. Chestiunea mănăstirilor închinate era mult mai veche. Se obișnuia ca domnii și boierii mai înstăriți să facă donații mănăstirilor în bunuri sau în moșii. Odată cu trecerea timpului, veniturile mănăstirilor s-au transformat din resurse necesare desfășurări activității, în simple surse de venit pentru mănăstirile cărora erau închinate. Taxele către administrația Țărilor Române erau ignorate. Călugării străini beneficiau de un statut care-i scotea de sub incidența legilor românești, ei acumulând, pe diverse căi, bogății impresionante. Cu toate că Regulamentul Organic a introdus obligativitatea plății dărilor către buget în proporție de un sfert din veniturile realizate, măsura a rămas ”literă moartă” din cauza refuzului călugărilor greci de a se supune acesteia. Chestiunea nu putea fi reglementată datorită sprijinului pe care Imperiul Rus și Imperiul Otoman îl acordau Patriarhiei de la Constantinopol și, implicit, mănăstirilor grecești cărora le erau închinate cele românești.
Încă de la începutul instalării ca și domn, Alexandru Ioan Cuza avea în programul său de reforme secularizarea bogatiilor mănăstirești. În 1859, când Poarta Otomană a decis printr-un decret să le scutească de la plata contribuțiilor către stat, guvernul român și-a manifestat autoritatea sechestrându-le veniturile. În martie 1863, consiliul de miniștri a hotărât ca limba romana sa fie limba de oficiere a slujbelor în locul limbii slavone, sau a limbii grecești.
Calugarii greci au incercat sa plece din tara, presimtand anumite lucruri, incercand sa scoata din tara diverse obiecte de pret. S-a impus conditionare de eliberare de documente de trecere ( pasaport) de faptul ca nu este permisa scoaterea de bunuri din patrimoniu. Astfel, au fost salvate obiecte importante din patrimoniul național, multe dintre ele fiind afișate în cadrul Muzeului Național de antichități, instituit de Cuza prin decret domnesc.
Cuza a poruncit să fie controlată și gestiunea mănăstirilor, ocazie cu care au fost scoase la iveală numeroase nereguli în gestionareași evidență fondurilor.
În iulie 1863 guvernul a oferit o suma apreciabilă călugărilor greci drept despăgubire (30 milioane franci), dar această a fostrefuzată de Patriarhul Constantinopolului Sofronie al III-lea. Prin această se încerca o soluționare pe cale amiabilă a unei chestiunicare avea implicații internaționale delicate, dar Imperiul Otoman, Austro-Ungaria și Imperiul Rus s-au opus cu putere soluției găsitede români. Cu toate acestea, guvernul Koglniceanu a grăbit dezbaterea și adoptarea legii. Dimitrie Bolintineanua jucat unrol importantpe plan intern, iar, pe plan extern, de recunoașterea măsurii s-a ocupat în bună parte Costache Negri.
„Legea secularizării bogățiilor mănăstirești” a fost votată la 17 (SV) /29 decembrie (SN) 1863 și prevedea că: “Toate bogățiile mănăstirești închinate și neinchinate precum și alte legate publice sau daruri făcute de diferiți testatori și donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai precum și la mitropolii, episcopii și la metoacele lor de aici din țară și la alte mănăstiri și biserici din orașe sau la așezăminte de binefacere și de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor așezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului. “
În total au fost trecute în stăpânirea statului 75 de mănăstiri închinate bisericii grecești, dintre care 44 din Țara Românească și 31din Moldova, care dețineau la rândul lor mai multe metocuri și moșii. Numărul moșiilor închinate era de 560 (366 în Țara Românească și194 din Moldova). Ele totalizau circa un sfert din teritoriul cultivabil al țării, plus numeroase păduri.
Proiectul legii a fost prezentat, de către Mihail Kogălniceanu, Camerei Deputaților la 13/25 decembrie 1863, fiind adoptat, apoi promulgat și publicat câteva zile mai târziu, la 17/29 decembrie același an.
Rezolvarea acestei probleme urmarea, în primul rând, prin adoptarea acestei legi, rezolvarea modului necorespunzător de administrare și utilizare a veniturilor rezultate din exploatarea moșiilor și a altor posesiuni aparținând mănăstirilor închinate din ȚarăRomânească și Moldova.
Legea secularizării prevedea o compensație de 82 milioane lei (din care aveau să se scadă 31 milioane datoare statului de așezămintele religioase), o suma enormă pentru bugetul țării, bani care au fost refuzați, călugării fiind profund nemulțumiți. Conducerea Bisericii Ortodoxe Elene a hotărât să refuze oferta făcută de statul român, punandu-si speranțele in Puterile garante ca vor interveni. Nimic insa nu a mai fost platit calugarilor. Pentru a nu avea aparență ca fiind o lege xenofoba, au fost secularizate și bogățiile mănăstirilor românești, care nu țineau de greci. Măsură a suscitat protestele vehemente ale Turciei, dar, în ciuda acestora, Cuza a mers înainte cu aplicarea ei. Moșiile recuperate au devenit „Domeniile Statului”. O bună parte dintre ele au fost divizate în loturi și atribuitețăranilor împroprietăriți în reforma agrară care a urmat. Peste câțiva ani, în timpul domniei lui Carol I, Parlamentul a declarat definitiv închisă chestiunea mănăstirilor închinate.(https://ro.wikipedia.org/wiki/Secularizarea_averilor_manastiresti)
b. Motivația alegerii temei. În mod similar, nu am găsit în doctrina vremii nici justificarea juridică rezonabilă a faptului că au fost expropriate averile tuturormănăstirilor – și cele închinate și cele neinchinate – și nu astfel cum fusese discutat proiectul de lege doar raportat la averilemănăstirilor închinate.
Discriminarea ce ar fi putut fi pretinsa de beneficiarii averilor este sau era anulata de evidenta despagubirilor ce fusesera pevazuta doar pentru acestia. Nevoia de secularizare a manastirilor inchinate aveau argumentari istorice dar pentru cele neinchinate nu aveau nici un cadru istoric sau jurudice. Neevidentiata a ramas si modalitatile prin care daniile domnitorilor au fost desconsiderate . Aceste danii puteau fi luate in considerare ca si acte juridice, ce au character irevocabil.
Am studiat tipurile de probleme din perspectica contextului mai larg si trebuie avut in vedere sa nu fie inclusa in domeniul diferit. Cum in ultima vreme fenomenul legat de atacurile asupra bisericii au evoluat este foarte important sa nu ne abatem de la tema initiala si de a evalua faptele doar prin prisma cercetatorului. Confucius a spus ca cel mai greu este sa gasesti o pisica neagra intr-o incapere neagra. Lucrurile s-au intamplat si este de datoria fiecarui ortodox de a clarifica lucrurile si de a da bisericii ortodoxe posibilitatea de a-si reintregi averea.
c. Ce vrem să demonstrăm – obiective.
Secularizarea a adus mai multe consecinte: putem aminti lipsirea Bisericii de mijloacele de intretinere, dar si de neputinta Bisericii de a mai continua actiunile caritative dar si cele sociale.
Dupa instaurarea regimului communist cu toate actiunile lui – demolarea locasurilor de cult, interzicerea constructiei de biserici noi, cu toate ca populatia ortodoxa s-a dublat( in prezent BOR are cel mai mic numar de biserici referitor la populatia ortodoxa – un locas la 1300 credinciosi – celelalte confesiuni la cate sute), a sechestrat mai toate avutiile Bisericii – a continuat cu sustinerea financiara legate de conservarea, restaurare,intretinere precum si plata salariala – astazi putem vorbi doar de plata partiala de catre stat.
Legea din 29 decembrie 1863, de fapt caracterul legist nu ofera eventualitatea unei analize avand repercursiuni pana in zilele noastre, totusi criteriile teleologice vizavi de aceasta lege ne dau posibilitatea de a emite consideratii, pentru a recunoaste adevaruri dar si de a proba indreptatirea discursului de astazi impotriva situatiei Bisericii Ortodoxe Romane.
d. Aspecte metodologice.
Metodele și mijloacele de cercetare din cadrul lucrării au urmărit diferite izvoare ( cărți) și articole publicate atât în spațiulvirtual cât și în cadrul unor cărți sau articole. Problema sursei cunoașterii s-a pus deseori. Răspunsurile la întrebarea: “ De undeștii?” au fost:
-modul tradițional, bazat pe autoritatea sursei
-modul rațional, bazat pe logică
-cercetarea empirică
În cadrul cercetării am urmărit trei mari faze: pregătirea, efectuarea și finalizarea ei.
Practic am efectuat o cercetare de tip obiectiv bazându-mă pe următoarele faze:
-alegerea temei
-studiul biografiei
-formularea ipotezelor
-design
-efectuarea
-analiză a datelor
Analiza textului a fost o altă metodă de a descoperi date legate de subiectele dorite. Studiul de caz a fost , deasemeni, oaltă metodă de confruntare directă a participanților cu o situație reală, autentică, luată drept exemplu tipic, reprezentativ pentru un set de situații și evenimente problematice.” (Oprea, 2007, p. ).
Această metodă a urmărit realizarea contactelor cu realitățile date de scrierile autentice despre secularizare.
Pentru că o anumită situație să poată fi considerată și analizată precum un ,,caz”, ea trebuie să aibă anumite particularități:
– să prezinte relevanță în raport cu obiectivele activității;
– să fie autentică;
– să fie motivantă, să suscite interes din partea participanților;
– să dețină valoare instructivă în raport cu competențele profesionale, științifice, etice.
Iar ca varianta folosită în studiul de caz a fost Metodă situației (Case-Study-Method) implică o prezentare completă a cazului,inclusiv a informațiilor necesare soluționării acestuia.
Amintim aici avantajele și dezavantajele acestei metode:
Avantaje:
– familiarizarea participanților cu situații concrete de viață;
– valorificarea cunoștințelor și capacităților elevilor în contexte reale, realizând astfel legătură teoriei cu practică;
– dezvoltarea cooperării;
– dezvoltarea gândirii și a operațiilor acesteia;
– formarea și dezvoltarea competențelor cognitive și metacognitive;
– dezvoltarea competențelor comunicaționale;
– dezvoltarea capacității investigative;
– dezvoltarea capacității de luare a deciziilor.
Limite:
– dificultăți legate de alegerea unor cazuri relevante;
– dificultăți legate de accesul la sursele de informare necesare soluționării cazului;
– experiență redusă a unora dintre participanți creează dificultăți în găsirea soluției optime, cu efecte nedorite în gradul de implicare motivațională în activitate;
– consum mare de timp.
e. Autori și lucrări de referință.
f. Stadiul dicuțiilor – agumente pro și contra.
g. Cui poate fi de folos lucrarea
Lucrarea, după cum se poate urmări și din cele relatate mai sus, este de un real interes pentru tot ceea ce se numeste spirit de român. Poporul român, în momentul etnogenezei sale și-a însușit și credința creștin-ortodoxă, iar orice lucru care privește Biserica Ortodoxă trebuie să fie urmărit cu foarte mare interes de orice român în general și de tot romanul ortodox în special.
h. Structura lucrării
2. CUPRINS
I. Aspecte introductive privind istoria economiei naționale
Chestiunea agrară concretizată în împroprietărirea țăranilor și mai ales dizolvarea servitutiilor feudale au avut un loc central încadrul Programului Revoluției Române de la 1848 din Țară Românească și Moldova. Înfrângerea rebeliunii de la 1848 prin intervențiadirectă a Imperiului Țarist și Otoman a întârziat rezolvarea uneia din principalele teme ale economiei românești, aceea a desființăriiservitutiilor feudale și a împroprietăririi. În jurul acestei chestiuni apar, că și în timpul revoluției și în perioada continuatoare, interesele tuturor categoriilor sociale.Boierimea era fragmentata, o parte, cea mai conservatoare, se împotrivea oricărei măsuri de de schimbare a agriculturii și stării țăranilor, o altă parte vizează criza feudalitatii, dându-și seama de beneficiile trecerii lacapitalism, se pronunțau pentru clarificarea problemei agrare printr-un ansamblu de reforme sociale. Unei asemenea ideii i s-aalăturat cea mai mare mulțime a burgheziei industriale și comerciale interesate în pătrunderea capitalismului în cultivareapământului. Sprijinit de burghezia liberă și o parte a aristocratiei progresiste, domnitorul A.I. Cuza și primul ministru M.Kogălniceanu au impus chiar cu costurile unei lovituri de stat la 14/26 august 1864 reforma agrară. Reforma agrară din 1864 a creat o imprejurare importantă în edificarea României moderne, în generalizarea relațiilor capitaliste, dechizand câmp larg acțiunii regulilor economiei capitaliste. A întărit argumentul de stăpânirea țărănească, a creat o largă desfacere a comunităților sătești spre nou.Reforma menționa: suprimarea indatoririlor feudale ale țăranilor clăcăși, aceștia erau declarați proprietari pe pământul avut înfolosință în conformitate cu numărul vitelor de muncă; reforma se făcea prin compensare, sătenii urmând că într-un interval de 15 anisă plătească către moșier o răscumpărare; prin lege erau împroprietăriți 463.554 de familii cu o suprafață totală de 1.810.311 ha șialte peste 48.000 de familii au primit pământ în 1878 din domeniile statului. Schimbarea a avut și un rol insemnat național în sensulcă a întărit tanara tara prin crearea unei armonii sociale în mediul țărănesc. Totodată, o parte din cei 200 de milioane de lei aur au fost investiți în industrie sau au contribuit la disciplina inventarului agricol. Deasemenea, un mare obstacol în dezvoltarea capitalismului, clacă și datoriile feudale prin reforma din 1864 au fost abrogate, deși a fost una din cele mai largi reforme agraredin Europa din acea vreme, totuși ea a avut și unele limite impuse de împrejurările dezvoltării: nu toți sătenii au primit pământ,văduvele fără copii, sătenii care nu prestează clacă, sau nu desfășurau o meserie agricolă și nu aveau vite de muncă, au fost exclușisau au primit foarte puțin pământ; deși reforma a ameliorat situația țărănimii, ea nu le-a adus însă independența monetară; deșireforma înlătura multe din îndatoririle feudale ea nu eradica total feudalitatea, puternice vestigii feudale vor persista și ele vorfrâna dezvoltarea capitalismului mai ales în agricultură. Tot în interesul reformelor agrare trebuie inclusă și secularizarea mijloacelor mănăstirești din 1863, când erau trecute în averea statului bogățiile închinate unor mănăstiri străine – Athos, Sinai saupatriarhiei din Constantinopol. Prin această reforma 22,3 % din pământul din Moldova și 27,69% din Țară Românească intrau în avereanațională. O parte apreciabilă din noul patrimoniu creat a fost folosit de națiune pentru susținerea acțiunii de modernizare, iar oparte, îndeosebi din pământul cultivabil s-a utilizat în împroprietărirea țăranilor mai ales după 1878.
Definiții, cuvinte cheie, etc.;
Convenția de la Paris este un ”document elaborat de către marile puteri în cadrul Conferinței de la Paris (10 mai – 7 august 1858) și care a constituit legea fundamentală pe baza căreia s-a realizat Unirea Principatelor”. (Valentin Vasile, 2007, p. 97)
Exproprierea este mijlocul juridic de trecere forțată în averea statului a unei proprietăți private, cu o dreapta despăgubire, însă Legea din 1863 nu a prevăzut nicio dispoziție referitoare la despăgubirea mănăstirilor românești, pământene, neinchinate, ci doar a beneficiarilor străini ai mănăstirilor închinate.
Regulamentele Organice au fost legi fundamentale, cu ”caracter constituțional ce au reprezentat primul pas pentru modernizarea instituțională a Țărilor Române” (Stan Stoica, 2007, p. 300), fiind elaborat un Regulament pentru Țara Românească și unul pentru Moldova. Au intrat în vigoare în 1831, respectiv 1832 ramânând valabile până la Unirea Principatelor (1859). Prin acestea se reglementează separarea puterilor în stat, se înființează Poliția, se instituie bugetul de stat și un impozit unic (capitația), se reglementează comerțul și desființarea vămilor interne, etc.
Secularizarea averilor mănăstirești reprezintă ”prima reformă importantă a domniei lui Alexandru Ioan Cuza prin care bunurile mănăstirilor din România au fost confiscate în folosul statului român, suprafața trecută în proprietatea statului cuprinzând un sfert dintre terenurile agricole ale țării.” (Stan Stoica, 2007, p. 230)
Unirea Principatelor de la 1859 este ”actul politic fundamental ce a stat la baza constituirii statului național român” (Stan Stoica, 2007, p. 385), afirmată ca idee de către revoluționarii de la 1848 și sprijinită pe hotărârile Conferinței de la Paris (1858). S-a înfaptuit prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859 și prin alegerea acestuia ca domn și al Țării Românești pe 24 ianuarie 1859, profitându-se de faptul că în hotărârile Conferinței nu era interzisă, în mod explicit, alegerea aceleiași personae care să conducă cele două Principate Române.
b. Evaluarea economiei românești până la 1863 în timp și spațiu;
Odată cu începutul sec. XIX – 1821 Țările Române au intrat în cadrul vieții moderne de dezvoltare socială economiei agrare româneștiîn circuitul european după desființarea în 1829 a monopolului turcesc asupra negoțului exterior a Țărilor Române, creșterea populațieiși în special a celui orășenești au impulsionat sporirea producției, mai ales cererile pentru piață. Economia românească tinde săcapete tot mai mult o însușire de piață racordandu-se economiei europene. Această caracteristică a căpătat-o, mai ales, economia Transilvaniei și a Banatului. Agricultură continuă să se dezvolte datorită sporirii cererii cerealelor pe piață internă și externă de cereale. Dezvoltarea ei se face atât pe cale extensivă prin defrișări, desțeleniri, dar și pe cale intensivă (unelete agricole maiperfecționate, soiuri noi de cereale, îmbunătățirea unor rase noi de animale). Utilajele agricole se foloseau îndeosebi în ȚarăRomânească unde creează adevărate ateliere la Oradea, Arad, Cluj dar și la Pantelimon lângă București, și la Păunești, lângă Își, unde s-a înființat o manufactură de unelte agricole, folosindu-se și lucrători calificați din Franța. Mai mult, la Pantelimon s-a creat șio școală de agricultură pentru pregătirea viitorilor specialiști.Activitatea industrială s-a dezvoltat pe linia manufacturieră. Auapărut uzine care utilizau utilaje perfecționate (preșe de foi, utilaje de tors aduse din Viena, Bruno, Londra). După 1840 se introduc utilaje cu aburi la uzinele metalurgice din Reșița, fabrică de postav de la Tunari (lângă București) la minele din Zlatna și BaiaMare, la fabrică de hârtie din Piață Neamț. La Iași apar 5 mori aduse din Franța. În branșa industriei extractive a crescut producțiade sare, păcură, țiței, iar în Transilvania, mai ales de fier și cărbune.Dezvoltarea producției agricole și manufacturiere a atrasdupă sine dezvoltarea negotului. Între cele trei țări românești că urmare a caracterului complementar al economiei lor s-au amplificatlegăturile și relațiile de schimb. Tendința de constituire a pieței naționale este evidențiată. În branșa extracției se extinde exploatarea păcurei – pentru unsul osiilor și că medicament, iar mai târziu prin distilarea petrolului lampant. Prima sondă aparelângă Tg. Ocna, iar prima rafinărie este înființată de frații Mehedințeanu în 1857 lângă Ploiești. Apar și ateliere mari mecanice, proprietate de stat, că: Arsenalul Armata, Tipografia de Stat.
Situația proastă a mijloacelor de transport din Țările Române constituie o puternică frână în calea dezvoltării economiei. Deși s-aufăcut numeroase proiecte de îmbunătățire a transporturilor rutiere și a celui pe apă, datorită lipsei de capital, a costurilor ridicate, prea puține au putut fi puse în practică. Principalele căi de transport atât de marfă cât și de călători erau cele rutiere.În toate cele trei țări române drumurile principale erau: Drobeta Turnu-Severin – Craiova – București – Ploiești – Focșani și două înMoldova: Dorohoi – Iași – Tecuci cu cele două ramificații una spre Focșani și altă spre Galați, cât și cel ce urmă cursul Siretului. Cele din Transilvania și Banat erau șoseluțe, adică amenajate cu un pat de pietriș și ronduri de scurgere a apei pe de o parte și dealtă a șoselei. Construcția și întreținerea drumurilor se făceau cu muncă țăranilor clacări, în cadrul obligațiilor feudale, ceea ce contribuia la slabă calitate a lucrărilor. Că metodă de deplasare a persoanelor a fost folosit sistemul de piață organizat în toate cele trei țări române.Ceva mai târziu a fost introdus serviciul de diligența pentru transportul călătorilor, pachetelor, scrisorilorși banilor.Produsele erau transportate cu carul cu boi, cărăușii fiind, în general, țărani clăcăși. Existau și căruțe mari de transport – harabalele – proprietate a unor negustori de meserie (horologii). Viteză mică de deplasare, volumul mic de marfă ce puteafi transportat – insuficientă mijloacelor de transport – îngreunau miscarea marfurilor . Transportul pe apă era puțin utilizat – doar pe Bistrița și Siret se practică plutăritul. Societatea STEG va construi în 1853 prima linie ferată, iar în Transilvania, în 1857, seva construi linia ferată Arad – Brașov cu o ramificație spre Petroșani. În schimb, transportul pe Dunăre era activ – el fiindimpulsionat de prezența caii ferate ce venea de la Viena – Timișoara cu ramificații la Oravița și Orșova și Moldova Nouă unde existauposturi de încărcare a mărfurilor. În 1840 a luat naștere o societate austriacă de transport pe Dunăre ce folosea vase cu aburi. (http://www.preferatele.com/docs/economie/5/evolutia-economiei-r20.php)
Caracteristica primordială a circulației mărfurilor din acel interval de timp a creat-o trecerea treptată la formele capitaliste dedesfășurare a negoțului. Formele caracteristice a negoțului: sistematic; permanent; ambulant.
Negotul sistematic.În Negotul sistematic, cadrul principal de desfășurare a continuat să-l reprezinte bâlciurile, iarmaroacele șitârgurile.Târgurile se organizau săptămânal, îndeosebi pentru aprovizionarea orașelor, dominând negoțul cu amănuntul.Bâlciurile erau organizate sistematic pe domeniile marilor latifundiari (moșieri – mănăstiri) și în cadrul lor, dominant era negoțul cu ridicată.Crearea balcilor se făcea cu aprobarea domniei. Regulamentul organic a favorizat crearea de noi bâlciuri și a limitat abuzurile înperceperea taxelor.În bâlciuri, pe lângă marfă indigenă se comercializa și cea de import.
Negoțul permanent s-a dezvoltat în legăturăcu apariția și evoluția vieții orășenești. El se practică în prăvălii care treptat se vor specializa în vânzarea de produse. Acesteprăvălii erau grupate în orașe într-un anumit cartier (lipscani). În prăvălii, de regulă se comercializau produse produse în țară darși din import, că produse alimentare, în special, coloniale (piper, măsline, lămâii) textile, dar și produse de lux (bijuterii,mobilă, trăsuri). A continuat să se practice și negoțul ambulant, desfășurat mai ales în mediul țărănesc dar și în cel urban îndeosebi pentru aprovizionările curente cu alimente (legume, fructe). Mișcarea mărfurilor impunea încă o cerință majoră: îndepărtarea unor obstacole ce stăteau în calea negoțului. Regulamentul Organic a deființat diversele vămi interne din fiecare țară, iar în 1835 s-aîncheiat o convenție vamală între Moldova și Țara Românească. La 1 ianuarie 1848 a intrat în vigoare o nouă convenție financiară, carea desființat complet taxele vamale dintre cele două țări, instituindu-se un sistem vamal unic. Era un act important în constituirea pieței naționale unice. Negoțul transilvănean păstrează, în mare, caracteristicile negoțului din cele două țări românești, dar el încearcă să adopte mai repede cerințele moderne. Începând din deceniul al V-lea se vor organiza expoziții de produse la Brașov, Sibiu, iar în 1842 – Transilvania va participa la expozițiile de la Perto și Viena. Din 1850 în orașele mari: Cluj, Brașov, Sibiu încep săfie create Camere de Comerț și Industrie care grupau reprezentanți ai negustorilor și industriașilor dintr-o anumită zona; țineau evidență activităților economice și înaintau guvernului propuneri, sugestii privind politică financiară. Intens și permanent se desfășura negoțul între cele trei țări românești.Practic, el reprezenta o circulație a mărfurilor în cadrul acelor țări, cu aceleași caracteristici, cerințe economice separate doar de granițe temporale. Deși din 1850 Țară Românească a fost integrată sistemului vamal imperial, acest fapt nu a reușit să o îndepărteze de legăturile sale tradiționale economice.
Comertul exterior a fost impulsionat de desfiintarea monopolului turcesc instituit asupra tarilor romane.Exportul românesc constă în cereale, animale, sare, cânepă; iar importul: textile, încălțăminte, produse coloniale, din foi, bijuterii, mobilă. Balanță comercială era activă, iar Țările Române nu aufăcut parte din mitul vamal otoman, tratatele încheiate de Turcia cu alte state pe baza principiului liberului schimb, afectau șirelațiile cu acestea întrucât produsele acestor state (Anglia, Franța, Prusia) intrau pe teritoriul țării noastre cu o taxa vamalămică. Abia în 1860 Principatele Unite vor lua măsuri destul de slabe pentru protejarea economiei naționale.
Neexistând o moneda națională pe teritoriul Țării Românești și Moldovei, leul fiind doar o moneda de socoteală și nu o moneda reală, circulau aproape 70 de monede străine, fiecare cu mai multe cursuri ceea ce, evident, îngreuna negoțul și tranzacțiile. Regulamentul organic a încercat să pună oarecare ordine în mișcarea monetară, stabilind că un galben de aur să fie schimbat pe 33 de lei, raportcare nu s-a putut menține . De asemenea Regulamentul organic a ordonat și sistemul de dări și impozite din cele două țări române.Sistemul de impozite s-a redus la capitație plătit de fiecare familie țărănească și potența plătită de negustori șimeseriași. Moșierii și clerul erau în continuare scutiți de dări. După unirea din 1859 s-a marcat trecerea la un sistem de impozite fiscal capitalist. Au fost desființate categoriile privilegiate și marii latifundiari fiind puși la impozitul fiscal, a fost împărțităîn cinci clase. Creditul era asigurat de capitalul cămătăresc, împrumuturile erau date pe termene scurte cu mari dobânzi pe baza de ipoteci. În 1860 Imperiul Otoman a deschis două bănci – una la București și altă la Galați, bănci cu capital englez. În deceniul alVI-lea, tot cu capital străin au apărut primele societăți de asigurări Unirea Concordia .
Moneda in Transilvania era reprezentata de moneda Imperiului Austriac, moneda numită gulden sau florin. Reforma monetară din ianuarie 1858 a adus schimbari importante . A fost adoptat sistemul zecimal iar florinul se subdiviza în 100 de crăițari de argint, deci funcționa sistemul monometalist de argint. (http://www.preferatele.com/docs/economie/5/evolutia-economiei-r20.php).
Sistemul de credit era dominat de cel cu capital austriac, german, maghiar. În Transilvania existau nouă instituții bancare – orașele mari, bănci care, în general, nu acordau populațieiromânești credite. În deceniul al 7-lea se vor crea în Transilvania cooperative românești de credit formate din drepturile membrilor lor. Concluzionând, putem afirmă că în Țările Române cu toate greutățile întâmpinate, dominația străină, lipsa unității naționale, apieței naționale, a capitalului, totuși elementele capitaliste se fac din ce în ce mai mult simțite în economia românească. Chiardacă, în Țările Române nivelul lor de dezvoltare economic nu putea fi comparat cu cel al țărilor europene apusene (Austria, Franța, Anglia, Prusia) față da țări că Bulgaria, Serbia, Grecia, ele erau mult avansate.
c. Rolul Bisericii în dezvoltarea economiei și a relațiilor sociale la români.
Schimbările social-politice de la începutul secolului XIX au găsit Biserica Ortodoxă Română, într-o situație deosebită.
Pe de o parte, bisericile de mir asociate târgurilor și satelor, oblăduite de preoți, cele mai multe fără nici un fel de avere, iar altele, prea puține la număr si mai ales prin orașe, înzestrate de către evlavioșii creștini cu bogații pentru nevoi de tot felul și întreținerea clerului. De cealaltă parte și de o însemnătate covârșitoare erau mănăstirile și mitropoliile cu episcopiile.
Încă de la începutul domniei lui Cuza, toate guvernele au încercat să se ocupe de administrarea bogățiilor bisericilor și mănăstirilorși de relațiile lor cu statul, prilej cu care au început conflicte și controverse ce vor dura toată domnia lui Cuza.
Bisericile de prin sate erau clădite,exact că în satele de răzeși sau moșneni, pe pământ răzeșesc și întreținute de obștea răzeșilorsau, cum era prin satele boierești, zidite de latifundiarii de moșii și întreținute, cele mai multe, de acei latifundiari în mod benevol, din propria lor avere și fără a li se crea fonduri speciale.
II.a) Biserica Ortodoxă Română și rolul economic al acesteia;
Prin prezenta lucrare se doreste la promovarea colaborarilor si cooperarilor dintre Biserica precum si celelalte entitati ale statului, prin formarea unui parteneriat, pentru a fi de folos atat credinciosilor cat si pentru membrii Bisericii, acestia fiind totodata si cetateni ai Statului. Formele de implicare in sfera socialului de catre Biserica sunt realizate sub multe forme, despre unele amintind aici, pornind cu definirea diferitilor termini filantropici si ajungand la diverse forme de notiuni din sfera asistentei sociale.
Vom prezenta aici forme moderne si actuale de realizare atat de sondaje cat si de implementare de programe sociale.
Desfasurarea activitatilor de asistenta sociala reprezinta una din activitatile realizate de catre Biserica prin sistemul propriu, si se bazeaza pe legile statale, avand ca motiv promovarea politicilor sociale precum si masurilor de protectie sociala regasite. Ea punea la dispozitie resurse umane precum si logistica necesara. In cadrul serviciilor sociale bisericesti au loc proiecte cu surse de finantare modeste. Biserica pofteste Statul si doreste ca sistemul național de asistență social sa fie dezvoltat de catre biserica iar statul sa ofere ajutor financiar pentru desfasurarea intregului ansamblu. De asemeni Biserica pune la dispozitie personalul clerical ce poate conduce si antrena oamenii din comunitate in clarificarea diverselor probleme.
. Politice sociale se pot implementa prin biserica ducand la o colaborare speciala intre cele doua institutii ce pot duce la o societate mai armonioasa si cu dezvoltarea gradului de viata.
Parohiile ale caror administrare se face de catre preoti au o vizibilitate directa in randul enoriasilor. Activitatile sociale desfasurate aici cu diverse prilejuri au un orar bine stabilit. Acestea alcatuiesc opera filantropica a Bisericii si reprezinta una din infatisarile principale ale preocuparilor crestine modern. Mai ales in plan pastoral cat si in cel al apostolat social. Acest aspect este cuprins ca un adevar fundamental in revelatiile biblice, cat si in istoria Bisericii Crestine si da dovada de dinamism in miscarile ecumenice moderne.
Filantropia bisericeasca este privita ca o lucrare a unei dreptati divine, fiind un act teologic si duhovnicesc. Acest lucru nu poate fi asociat cu celelalte forme de adevar social, ce sunt consecrate in cadrul ideologiilor modern, ci doar a celorlalte forme divine.
Operele de caritate din cadrul Bisericii Ortodoxe au caracteritici special si specifice. Cultul divin constituie un aspect ce este desfasurat de acest tip de activitate.
Biserica Ortodoxă desfășoară o bogată operă de caritate, dar care spre deosebire de celelalte confesiuni are caracteristici specifice. Un aspect sub care se desfășoară această activitate este strâns legată de cultul divin public, de viața liturgică. Diverse forme a caritatii au fost dezvoltate de catre Biserica Ortodoxă acestea având strânsă legătură cu viața liturgică.
Sistemul adminstrativ din cadrul Bisericii conlucreaza si relationeaza cu celelalte sisteme din cadrul celorlalte institutii indeplinind atat legi cat si norme „dând cezarului ce este al cezarului” (Matei 19:31). El este prezent in fiecare comunitate, organizand credinciosii in parohii (Statutul de organizare și funcționare al BOR), avand un carmuitor spiritual si anume pe preotul paroh, ce reprezinta episcopal din acel loc. Structura ierarhica este sistemul origanizatoric al Bisericii Ortodoxe Romane. Patriarhia, for superior, parohie, unitate administrativa, unde isi duc activitatile unul sua mai multi preoti. Activitatile traditionale s-au intensificat dupa anii 90 adresandu-se unui numar crescut de persoane, avand diverse problematici sociale, problematici generate de transformarile ce au loc in societatea moderna.
Dupa anii 90 si dupa aparitia legii speciale pentru acest segment a aparut sectorul nonprofit. Aceast lucru distinctive al democratiei se afla in plina evolutie. Rolul acestui lucru este de a oferi servicii alternative la cele statale, dar totodata organizatiile pot deveni initiatoare ce determina modificari ale legislatiei sau ale politicilor vizavi de anumite minoritati, nevoi, grupuri etc.
Statul este considerat in mod traditional aparatorul bunastarii, atat a celei economice cat si a celei sociale, si este chemat a indeplini anumite obiective cum ar fi:
-dezvoltarea si promovarea unuor bunuri publice. Acestea pot fi aparare, infrastructura, educatie, stiinta, cultura, securitate.
– protecția sau securitatea socială a unei populații ce se află în dificultăți din diferite motive prin cele două componente diferite: asigurările sociale și sistemele de asistență socială
– cresterea socială – reprezintă cel de al treilea obiectiv . Acesta se realizeaza asigurand condiții importante pentru colectivitate(Zamfir, C; Zamfir, E, București; 1995, p. 12)
Societatea prin dezvoltarea sa, diversifica problemele, diversifica nevoile sociale. Statul are nevoie de solutii. Limitarea responsabilitatii si actiunii statului de a furniza si finanta servicii sociale publice la finantarea exclusiva a acestor servicii creeaza solutii de rezolvarea, astfel se poate ajunge la situatii in care statul sa manifeste anumite necesitati ca serviciile sa fie furnizate de organizatii nonprofit.
Dupa anii 90 are loc o dezvoltare o dezvoltare de numarului de organizatii nonprovit ce au ca scop contributia la dezvolarea societatii civile.
Acest sector, situate intre cel privat si cel public, apare datorita incapacitatii statului de a servi societatii serviciile necesare. Acest sector este numit “sectorul independent sau cel de al treilea sector”..(http://confluente.ro/–Societate–Biserica/Biserica_ortodoxa_in_fata_provocarilor_lumii_contemporane_si_rolul_ei_social_filantropic_in_societatea_postmoderna_secularizata.html)
b) Modalitatea închinării veniturilor bisericești către Locurile Sfinte;
Originea îndepărtată a problemei secularizării este legată de practica unor ctitori de mănastiri din secolul al XIV-lea în Moldova șisecolul al XVI-lea în Tara Românească de a le face metocuri uneia dintre patriarhiile de la Ierusalim, Constantinopol, Antiohia sauAlexandria, că și marilor mănăstiri de la Muntele Athos sau altor mănastiri din diferite părți ale Orientului ortodox.Practica aceasta era considerată de ctitori că o garanție pentru continuitatea în îndeplinirea scopurilor sociale sau culturale avuteîn vedere la ridicarea mănastirii, indiferent de tulburările sau răsturnările interne care ar fi intervenit.În schimbul acestui gen deasigurări feudale, metocurile cedau o cota din veniturile lor către instituțiile religioase cărora le fuseseră „închinate“.
Cu timpul, sensul închinării a fost însă denaturat. Au fost uitate legatele inițiale și metocurile au început să fie considerate drept „proprietate“ a celor care aveau doar obligația de a le ocroti. Drept urmare, metocurile au început să fie privite exclusiv ca izvoare de venituri cât mai mari. O asemenea interpretare nu putea să nu ducă la conflicte cu puterea de stat, conflicte care încep să fiesemnalate încă din secolul al XVII-lea.
Instaurarea regimului fanariot – cu rolul important care revenea acum Patriarhiei din Constantinopol și înaltului cler grec – aînăbușit timp de un secol conflictul. Nemulțumirile pentru rolul pe care și-l arogau călugarii greci prin identificarea „închinării“ cu „donația“, deci cu dobândirea unui drept de proprietate asupra metocului, au izbucnit însă imediat după abolirea regimuluifanariot. După 1826, când, prin întelegerea de la Akkerman, Rusia își asumă rolul de proteguitoare a religiei ortodoxe în ImperiulOtoman, relațiile dintre Principate și marile instituții ortodoxe care gospodăreau mănastiri închinate se complică.
În prima jumătate a secolului XIX s-au făcut diferite propuneri și s-au luat chiar măsuri pentru îndreptarea acestei stări de lucruri,însă fără rezultat, deoarece călugării greci se bucurau de sprijinul permanent al Rusiei, care în politică ei în Balcani avea nevoie de sprijinul și simpatia acestora.
Datorită tactului politic al generalului Pavel Kiseleff, s-au căutat prin Regulamentul Organic unele formule de armonizare, cu prevederi mai clare în Tara Românească și mai ambigue în Moldova.
O înțelegere reală era însă imposibilă datorită poziției patriarhiilor din Constantinopol, Antiohia, Ierusalim și Alexandria, caresusțineau cu tărie că mănastirile sunt bogații ale Sfintelor Locuri și că numai ele pot face cu acele bogații orice vor voi, neavând ada seama nimănui; că nu cunosc alte îndatoriri, afara de acele care se ating de slujba dumnezeiască în biserica fiecărei mănăstiri.
Preocupate să încaseze venituri cât mai mari, lavrele de la Athos și din Orientul Mijlociu uita cu totul de datoriile sociale caremotivaseră odinioară scutirea mănăstirilor „închinate“ de unele sarcini. În plus, în loc de a contribui la veniturile Vistieriei,mănăstirile solicitau mereu amânări sau chiar scutiri de la obligația de a varsă Statului un sfert din veniturile lor, obligațielegiferată prin Regulamentul Organic.
În perioada regulamentară, egumenii mănăstirilor închinate sprijiniți și ajutați de Poarta otomană, dar mai ales de Rusia, putere protectoare s-au sustras sistematic de la indatoriri, nemaivarsand Vistieriei nici o contribuție din veniturile lor. Dorințeleexprimate de Adunările Obștești ale Principatelor în anii 1837, 1838, 1839 și 1847 pentru restabilirea drepturilor Statului au rămasfără urmare. Egumenii greci au reusit să eludeze și să blocheze toate măsurile restrictive luate contra lor, până ce legea desecularizare din 17 decembrie 1863 a trecut întregul patrimoniu al acestor mănăstiri pe seama Statului.
Mănăstirile chinoviale, în schimb, și-au îndeplinit regulat îndatoririle. Înainte de Regulamentul Organic, mănăstirile pământene seadministrau singure, prin comunitatea lor, sub privegherea episcopilor eparhioți, supuse însă și ascultării voievodului țării, caretrăgea de la ele foloase considerabile. Potrivit legilor bizantine și obiceiului pământului, întotdeauna aceste mănăstiri au avutcalitatea de persoane morale și juridice, deci, în drept de a primi legate și capabile că prin reprezentanții lor să meargă înjudecată și să facă acte cu efecte juridice. (http://ziarullumina.ro/secularizarea-averilor-manastiresti-87339.html)
Regulamentul Organic a adus o nouă organizare bogățiilor mănastiresti, punându-le sub administrarea Logofeției Treburilor Bisericești, apoi Departamentul Credinței (Ministerul Cultelor de mai târziu), și a dispus că mitropoliile și episcopiile să contribuie nu numai lacheltuielile Statului, ci și la „asezări publice și pentru faceri de bine“.
Această prevedere a fost pusă în aplicare în Muntenia în anul 1840, când Sfatul Administrativ a hotărât și domnul a aprobat arendareamoșiilor mitropoliei și ale episcopiilor, prin licitație (mezat), pe termen de 3 ani, cu începere din 1842, sub supravegherea chiriarhilor.
Prin legea din 8 martie 1847 s-a adus o schimbare a acestei reglementari, stabilindu-se că arendarea moșiilor să se facă pe termen de 5 ani, în prezența nu numai a chiriarhului, dar și a logofatului treburilor bisericești. Se lăsase pentru întreținerea soboruluiașazisele vetre în propriul lor profit. Barbu Știrbei, în Muntenia, și Grigore Ghică, în Moldova, pentru a curma abuzul, au dispus arendarea acestor vetre tot de către Departamentul (Logofeția) Credintei, prin scoatere la mezat, înscriinduli-se în buget o compensatie anuală.
Veniturile tuturor manastirilor pământene se vărsau într-o Casă Centrală, cu sediul, mai întăi, la mitropolie, apoi, la DepartamentulCredinței. Din totalul veniturilor, după ce se acopereau cheltuielile specificate în bugetul fiecărei mănăstiri și se dădea în fiecarean o sumă fixă chiriasilor pentru întreținerea lor, restul se repartiza că ajutor bisericilor fără nici un fel de venit și pentruplata preoților, Casei Școalelor pentru cheltuielile seminariilor (de la București, Râmnic, Buzău și Arges), și în folosul Caselorfăcătoare de bine (cum erau Casă milosteniei și a cerșetorilor, Casa copiilor sărmani, Spitalul iubirii de oameni etc.), iar o partese lasă rezervă. Nici un prisos de venituri nu se putea cheltui făra dezlegarea domnească.
În urmă acestei reforme, cu toate abuzurile care se comiteau la arendare, veniturile mosiilor mănăstirești aproape s-au înzecit.Capitalul acestei Case, care în anul 1845 era de 4.900.782 lei, a crescut treptat și a ajuns în anul 1857 la 13.000.000 lei vechi. Ceea ce ramanea din această suma, după acoperirea cheltuielilor, se pastra în casă că excendent. În anul 1846, excedentul s-a ridicatla însemnată suma de 4.000.000 lei. Ori de câte ori era nevoie de cheltuieli extraordinare pentru trebuințele țării, Vistieria seîmprumută la Casă Centrala. La 1 ianuarie 1858, Vistieria țării datora Casei Centrale suma de 8.136.000 lei.
În Moldova, în 1835, mitropolitul Veniamin Costache a alcătuit un regulament de „ocarmuire a pământeștilor mănaștiri“, conform cu principiile Regulamentului Organic, aprobat de Mihail Gr. Sturdza (1834-1849), prin care moșiile mănastiresti se arendau pe 3 ani lamitropolie, unde se înfiinta o Casă Centrală pentru primirea veniturilor. În martie 1844 s-a votat o altă legiuire pentru ocârmuireaveniturilor mănastirilor pământene, ale mitropoliei și episcopiilor, care se adunau la Departamentul treburilor bisericești, într-oCasă Centrală. Din venituri, parte se dădeau chiriarhilor, iar ce prisosea se împărțea în trei părți: o parte pentru reparația, prinlicitație, a bisericilor; altă pentru Seminarul de la Socola și cea din urmă pentru faceri de bine, cheltuieli de administrațiebisericească (hotărnicii etc.). Veniturile acestei Case se ridicau la 3.000.000-4.000.000 lei, care de cele mai multe ori se cheltuiauîn întregime. Suma ar fi putut să fie și în Moldova mai mare de s-ar fi făcut abuzuri mai puține.
Inițial, guvernele lui Cuza au încercat soluții amiabile cu patriarhiile, tocmai pentru a nu complică relațiile cu puterile garanteîntr-un împrejurare în care obiectivul principal al politicii externe era recunoașterea internationala a dublei alegeri. Totuși, încădin vara anului 1859, situația mănăstirilor închinate a început să fie agitată pe plan internațional de călugarii greci. Sigure de sprijinul marilor puteri (Rusia, Austria, Turcia, Anglia), patriarhiile ortodoxe din Imperiul Otoman vor caută să transforme divergentele cu Statul român în conflict internațional. Cuza a aplicat, însă, o politică abilă pentru a obține, pas cu pas, o soluție națională în chestiunea mănastirilor închinate.
În mai 1862, din dispoziția lui Cuza, patriarhiile sunt invitate în mod oficial să-și trimită delegații la București spre a se gasi osoluție, ceea ce patriarhii refuza sub diferite pretexte, refuz anticipat de altfel de către autoritatile române, despre care Poarta a fost imediat informată.
Din noiembrie 1862, cu sprijinul lui Cuza, care își consolidase între timp poziția internațională, Guvernul N. Kretzulescu adoptamăsuri în lanț impotrivă mănăstirilor închinate și a egumenilor greci: punerea sub sechestru a tuturor veniturilor realizate dinarendarea mosiilor și păstrarea lor în Casa statului; înscrierea venituarilor obținute de mănăstiri din arende în bugetul statului; efectuarea slujbelor religioase exclusiv în limba română prin eliminarea limbii grecești; destituirea egumenilor care nu se supuneau hotărârilor Guvernului; obligația mănăstirilor de a întocmi bugete de cheltuieli pe baza cărora se puteau elibera din Casa statului sumele trebuitoare întreținerii mănăstirilor; trecerea atribuției de arendare a moșiilor manastirești pe seama Guvernului.
La 18 iunie 1863, pe baza unui raport al lui Alexandru Odobescu, pe atunci ministru adînterim al Cultelor, s-a dat un nou ordin domnesc, prin care se dispunea inventarierea obiectelor de preț și a documentelor din mănăstirile închinate, urmând că obiectele necesare la săvarsirea slujbelor să fie puse sub supravegherea protopopilor sau a organelor locale de stat, iar cele care nu erau folosite la slujbe, precum și documentele, să fie depuse la mănastirile Vacărești (București) și Golia (Iași), sub pază militara.(http://ziarullumina.ro/secularizarea-averilor-manastiresti-87339.html)
Asemenea măsuri nu puteau să nu provoace furtuni la Constantinopol și presiuni asupra Principatelor din partea puterii suzerane și unora dintre puterile garante. Însă Cuza și ministrii săi nu înțelegeau să se oprească de pe drumul pe care pornisera, considerând secularizarea mănăstirilor închinate o necesitate cu caracter strict intern, așa cum se întâmplase peste tot în Europa.
În ședința Adunării din 13/25 decembrie 1863, M. Kogalniceanu a prezentat Mesajul Domnesc prin care se înainta forului legislativ al țării proiectul de lege pentru secularizarea bogățiilor mănăstirești.Proiectul de lege a fost votat la 17/29 de¬cem¬brie 1863, cu 97 de voturi pentru și 3 împotriva.
Legea secularizării, promulgată imediat de Cuza, prin Decretul Domnesc nr. 1251 din 17 decembrie 1863, stabilea că „toate bogățiile mănăstirești din Romania sunt și rămân bogații ale statului“, care va înscrie între veniturile ordinare ale bugetului sau veniturile acestor bogații și va alocă „Locurilor Sfinte către care erau închinate unele din mănăstirile pămantene“ o suma de maximum 82 de milioane lei, la „cursul de la Constantinopol, odată pentru totdeauna, cuprinzandu-se în această suma și 31 de milioane lei ce Locurile Sfinte datoresc Țării Românești dupăstipulatiuni anterioare“, la care se adaugau 10 milioane lei pentru fondarea unei școli și a unui spital pentru creștini. Guvernul urmă să ia înapoi de la egumenii greci ornamentele, carțile și vasele sacre, cu care pietatea strămoșilor noștri înzestrase aceste așezăminte, precum și documentele ce au fost încredintate egumenilor, conform cuinventarele ce se găseau în arhivele țării.
Prin Legea secularizării din 1863 a intrat în averea statului român 25% din teritoriul țării (25,26% în Muntenia și 22,31% în Moldova), cuprinzând întinse și valoroase domenii agricole și forestiere.
Recunoașterea internaționala a actului secularizării a avut loc la 2 mai 1864, la Conferință ambasadorilor de la Constantinopol. După conferință a fost instituita o Casă specială, prinintermediul căreia Guvernul roman urmă să plătească despăgubirile către Locurile Sfinte, precum și o comisie care să stabileasca lista posesiunilor mănastiresti cu toate veniturile și datoriile pe care le aveau. Spre surprinderea tuturor, călugării greci au încercat să zădarniceasca lucrările conferinței, refuzând să prezinte actele de proprietate.
Între timp, Guvernul român a ridicat suma oferită Locurilor Sfinte la 102.000.000 lei (piastri), apoi la 150.000.000 lei, contractând chiar un împrumut la o banca din Constantinopol. Însă călugării greci nu au consimțit nici acum, cerând o despăgubire de 200.000.000 piaștri.Până la urmă, reprezentanții puterilor străine n-au mai intervenit în favoarea grecilor, iar Guvernul român nu a mai plătit nimic, considerând chestiunea închisă. Astfel, moșiile mănăstirilor închinate au ramas în stăpânirea Statului roman fără să plătească vreo despăgubire.
Legea, în principiu, secularizează averea tuturor manastirilor și așezămintelor bisericești monastice de orice categorie. Articolul 1 al legii se exprimă în termeni foarte largi: „Toate bogățiile mănăstirești din Romania sunt și rămân ale Statului“.
Nu este nici un articol măcar prin care să se indice, cât de concis, ce anume atitudine adopta Statul față de bogățiile mănastirilor neinchinate (pămantene). Tăcerea această se explică prin faptul că regimul acestor bogații fusese determinat cu mult înainte de 1863, prin măsurile luate începând încă de pe la 1831. Noualege nu mai produce nici un efect pentru bogățiile mănăstirilor neinchinate, cel mult dacă vom admite că ratifică ceea ce, de fapt, era (demult) deja împlinit.
După interpretarea largă care s-a dat articolului 1 al legii: „Toate bogățiile manastirești din România sunt și ramân ale Statului“, urmează, negreșit, că în România n-a rămas nici o avere a vreunei mănastiri, de orice categorie ar fi, care să nu fi fost secularizată. Totuși, impotriva prevederilor articolului 1 al legii, au rămas mănăstiri nesecularizate, puține e drept, dar au rămas. Exemplu: Sfantul Spiridon din Iași, Colțea, Asezamintele Brâncovenești din București. Cum se explică aceste exceptii pe care legea nu le prevede in imprejurarilr adoptării legii de secularizare ele se aflau sub gestiunea organelor instituite prin actele de fondare, încât ea nu s-a aplicat acestei categorii de bogații.
c) Condiții de reglementare a secularizării;
Lucrarea va evidentia principalele conditii in care se va legifera, folosind legile din vigoare, sprijinul Statului catre Biserica. Acesta relatie a inceput odata cu nasterea Romania pe harta Europei acest lucru succedand Unirii de la 1859.
O imprejurare de cotitura in cadrul Biserica Ortodoxă Română a constituit-o perioada conducerii lui Alexandru Ioan Cuza, perioada in care s-a pregatit castigarea independentei cat si sistematizarea tarii.
Radacinile relatiei actuale dintre Stat si Biserica sunt plasate in acea perioada, mai ales obligatia ca Statul sa sustina pecuniar Biserica.
Intrebarea fireasca este: cum a fost posibil ca Biserica, ce detinea la un moment dat intinse proprietati atat in Moldova cat si in Tara Romaneasca sa fie dependenta de contributia Statului?
Secularizarea a fost un process complex, chiar daca a avut finalitate in timpul conducerii lui Alexandru Ioan Cuza, el s-a petrecut in etape.
Crearea, cu ajutorul Regulamentelor Organice, a Ministerului Cultelor, a constituit-o un pas deosebit de important in modernizarea, controlarea si reglementarea bransei bisericesti – interesul major fiind controlul veniturilor ale mitropoliilor, episcopiilor și mănăstirilor. Acesta s-a numit „Marea logofeție a credinței” în Țară Românească și „Vornicia bogățiilor bisericești” în Moldova.
Controlul Statului asupra averilor manastiresti era aproape total cand Alexandru Ioan Cuza ajunsese domnitor. Acest control a avut diferite faze, fiind aplicat mai lent in Moldova, datorita puterii categorice si impotrivirii mitropolit Veniamin Costachi si mult mai rapid in Tara Romanesca unde postul de mitropolit a fost neocupat timp de 6 ani (1834-1840). Gestionarea veniturilor bisericesti se facea prin ministere. Veniturile erau stranse într-o așa-numită „Casă centrală”, institutie ce reprezenta conform Ministrului Justitiei de la 1860, Vasile Boerescu, „o a două vistierie a țării”. Dreptul asupra acestor venituri nu trebuia sa fie totusi detinut de catre stat, mai ales ca erau particulare.
Veniturile proveneau din marile suprafete de pamant (agricol si forestier) detinute atat in Tara Romaneasca cat si in Moldova atat de manastirile inchinate(11,14% – Tara Romanesca si 10,17% Moldova), cat si de cele neinchinate (16,55% – Tara Romaneasca. , 12,16% – Moldova).
Alexandru Ioan Cuza a avut doar rolul de a termina si de a oferi o forma terminala a procesului de etatizare a averilor bisericii. Acest proces fiind deja inceput odata cu Regulamentele Organice.
Incepand cu anul 1860 in bugetul fiecarei provincii au fost incorporate veniturile Casei Centrale. Pentru a ne raporta la cifre, bugetul Tarii Romanesti a fost in 1860 de 84.015.000 lei, iar aportul Casei Centrale prin Ministerul Cultelor de 13.391.500 lei, deci putem vorbi de 1/5 din total.
Sumele ajunse in Casa Centrala aveau rolul primordial de a sustine activitati de cult, cum ar fi construirea de biserici, repararea lor, intretinerea personalului dar si pentru opere de binefacere. Acesta ar fi si un motiv pentru care Ministerul Cultelor functiona imbinat cu cel al Instructiunii Publice – veniturile din culte erau folosite si la dezvoltarea invatamantului. Puteam vorbi despre acest tip de “traditie” pana la instalarea regimului comunist.
Aceasta apropiere intre cele doua Ministere a dus la intarirea relatiilor intre cadre didactice si personal clerical, atat prin prisma misiunii comune cat si prin sustinerea financiara a activitatilor lor . Biserica contribuind nu numai financiar ci si cu numeroase terenuri oferite in mod gratuit, pe care au fost ridicate scoli. Putem observa lucrul asta si astazi prin invecinarea de biserici si scoli.
Cu toate ca erau facuti etape importante in preluarea averilor, mai trebuia rezolvata problema manastirilor inchinate, manastiri in a caror control Statul nu putea implica, mai ales datorita sprijinului marilor puteri. O alta problema importanta era finalizarea juridica a preluarii posesiunilor manstririlor neinchinate. Simpla preluare a gestiunii si administrarii veniturilor putea si oricand supusa discutiilor odata cu modificarea conditiilor istorice.
Legea din 17/29 decembrie 1863 numita si Legea pentru secularizarea averilor manastiresti a fost adoptata mai ales pentru a rezolva disputele juridice referitoare la situatia inchinarii unei manastiri, sau la posesiunea bisericeasca in general. S-a folosit formularea: „Toate bogățiile mănăstirești din România sunt și rămân bogații ale Statului.” (art. I)
Locurilor Sfinte li se acorda o suma neta ( 51 milioane)- insa nu ca despagubire, ci mai mult ca o forma de sprijin. Aceasta suma nu va fi transmisa insa datorita imprejurarile favorabile Statului.
Veniturile care intrau in Casa Centrala din cadrul Ministerului Cultelor erau utilizate in diverse scopuri (pentru întreținerea și funcționarea unităților de cult, pentru repararea de biserici sau pentru salariile clerului). Dupa intrarea in vigoare a legii ( decembrie 1863), nu mai exista nici un temei legal pentru respectivele cheltuieli. Totusi Statul nu a renuntat la evidenta clara a veniturilor care se realizau. Dupa catva timp, avand imprejurari special, Statul reglemanta functionarea unor institutii asemanatoare Casei Centrale – una dintre ele numindu-se Casa Bisericii, ce aveau ca temei de functionare relatia din Stat si Biserica, mai ales a patrimoniului, dobindit ulterior secularizarii.
Solutiile aplicate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, solutii ajunse in urma consultarii cu reprezentatii Bisericii de atunci, creeaza radacinile primordiale a relatiilor dintre Stat Si Biserica in tot ce se analizeaza sustinerea unitatilor bisericesti. .(http://avereabisericii.ro/domnia-lui-alexandru-ioan-cuza-si-reglementarea-legala-a-primelor-forme-moderne-de-sprijinire-institutionalizata-a-bisericii-de-catre-stat/)
Aspectele legislative prin care Biserica, din partener activ al Statului la educatie si asistenta sociala, a devenit asistat social au fost reglementate de o serie de acte normative.
Considerăm relevante în demersul nostru prevederile a trei acte normative.
Primul dintre aceste acte, chronologic, normative este Legea comunală, lege care stabilea obligația comunelor, ce a fost promulgată la 1 aprilie 1864, Aceasta lege prevedea ca : “a îngriji de cultul, de biserica sau de bisericile religiunei la care aparține. Comună este datoare a plăti pe preoții și pe servitorii bisericelor sale” (art. 11). În acest sens, consiliul comunal era ținut a cuprinde anual în buget o serie de cheltuieli obligatorii, între care este menționată și cea pentru: „leafa preoților și a altor servitori ai bisericilor, acolo unde bisericile nu au venituri proprii indestulatore.” (art. 119 alin. 2 lit. m)
Se aducea astfel un alt caracter de principiu, o noua obligatie respective salarizarea preotilor si slujitorilor sa se faca integral de la consiliul local. Acestia erau asimilati slujbasilor comunali.
Desi veniturile manastirilor mergeau catre bugetul statal, preotii trebuiau platiti din bugetul comunal. Rare au fost situatiile in care salariile sa fie prevazute in bugetele locale sau si mai rare au fost ca primariile sa plateasca pentru reparatiile locasurilor de cult sau alte cheltuieli. Cu timpul insa au fost date alte legi pentru imbanatatirea sistemului. Putem da exemplu: Legea Clerului de Mir si a Seminariilor, lege data la 1893, ce a reglementat plata drepturilor salariale de la bugetele comunale la cele de Stat.
Urmatorul act normativ, din punct de vedere chronologic, il prevede elaborarea de seturi de reguli ce sprijina unitatile de cult. Legea ce reglementa sprijinirea este Legea pentru reglementarea posesiunii taranesce din 14/26 august 1864. Aceasta lege forta marii mosieri, marii latifundiari sa ofere suprafete de teren bisericilor pentru ca din veniturile generate de el sa se sustina preotul si slujitorii. Aceste suprafete erau cultivabile si erau in suprafata de 17 pogoane în Țară Românească și 8 fălci și jumătate în Moldova. Improprietarirea acestor biserici de mir s-a efectuat din fostele domenii ale manstirilor.
Veniturile aduse de suprafetele amintite nu asigurau insa confortul necesar. A. Lapedatu, ministrul cultelor, preciza că:” se pot întreține integral din mijloace proprii 2% dintre parohiile ortodoxe ardelene, 3% dintre cele din Regat, unde operase această împroprietărire, 5% dintre parohiile greco-catolice, 21% dintre cele maghiare unitariene, 23% dintre cele maghiare reformate, 53% maghiare catolice și 85% dintre parohiile luterane. “ (http://avereabisericii.ro/domnia-lui-alexandru-ioan-cuza-si-reglementarea-legala-a-primelor-forme-moderne-de-sprijinire-institutionalizata-a-bisericii-de-catre-stat/).
Acordarea cu titlu gratuit a mijloacelor dezvoltarii menirii Bisericii, mai ales dupa revolutia din 1989, si dupa crearea suportului legal din 2007 pentru transmiterea in proprietate se poate aprecia aplicabilitatea acestor elemente in cadrul Stat- Biserica.
Alta lege care a adus schimbari importante este Legea pentru reglementarea schimei monahicesti din 6/18 decembrie 1864. Aceasta stabilea ca in bugetul de stat sa fie alocate bani pentru intretinerea calugarilor si calugaritelor in functie de numarul lor. Aceste sume nu se acordau individual ci erau puse la dispozitia manastirii respective.
Organizarea vietii monahale a fost reglementata astfel, primirea putea fi determinata doar cu aprobarea Sfântului Sinod și a Ministerului Cultelor mai ales datorita faptului ca veniturile proveneau de la buget.
Nu mai putem vorbi despre asigurarea salariile, in cazul monahilor, ci despre nutrimentum, – asa-numitele cheltuieli de intretinere. Manastirile in urma secularizarii ramanandu-le doar vatra, din ale carei venituri nu se puteau asigura hrana, haine sau mai ales lemne de foc.
Astfel Unirea de la 1859 a adus mai multe lucruri. A trasat liniile de sprijin de catre Stat catre Biserica, urmare a secularizarii, dar si unitate in jurul Sfantului Sinod.
d) Relația Stat – Biserică în trecut și în prezent.
Plata salariilor preotilor precum si a slujitorilor, a fost legiferata prin Legea din 1 aprilie 1864, Lege Comunala. Comunele, mai exact primariile de comuna aveau aceasta sarcina. Prin legea din 14/26 august 1864, Lege pentru reglementarea posesiunii taranesti a fost legiferata acordarea de suprafete cultivabile catre parohii. Acestea erau in suprafata de 17 pogoane pentru Muntenia si 8 falci si jumatate pentru Moldova. (http://patriarhia.ro/150-de-ani-de-la-adoptarea-legii-secularizArii-averilor-mAnAstireSti-din-1863-7443.html)
Epsicopul Melchisedec Stefan al Romanului publica in 1888 un Memoriu despre situatia morala si materiala a preotilor. El caracterizeaza viata grea si plina de lipsuri din cadrul Bisericii si afirma ca “Bogățiile bisericești s-au luat de către stat și veniturile lor se întrebuințează la alte destinațiuni, afară de o minimă parte rezervată încă pentru susținerea unor instituțiuni bisericești, precum episcopiile, seminariile,câteva mănăstiri care și acelea sunt sortite la o curândă desființare; încă mici ajutoare se dau fostelor mănăstiri, reduse la simple biserici comunale, în comunele taranesce și urbane… Biserica așadar și cu servitorii ei au rămas pe socoteală primăriilor taranesceși urbane.Acestea însă n-au făcut nimic pentru îmbunătățirea stării bisericilor și a preoților.”
Situatia va fi imbunatatita prin diverse legi si decrete, cea mai importanta dintre ele purtand numele “Legea clerului mirean si a seminariilor”. Aceasta lege prevedea salarizarea preotilor de la bugetul de stat, lege care este preluata si astazi intr-o forma schimbata. Nici aceste legiferari nu au adus rezultate positive.
Deceniile ce au urmat situatia dificila s-a mentinut. In 1918. Ministrul Cultelor de la acea vreme, Alexandru Lapedatu prezinta faptic situatia parohiile ortodoxe si faptul ca de abia 3% se puteau intretine, iar pentru celelalte culte era mai bine, 5 % pentru Greco-catolici, 21% pentru maghiari unitarieni, 23% pentru maghiari reformati, 53% pentru catolici si 85 % pentru luterani.
Legea secularizarii averilor manastiresti din 1863 legifera si alte aspect ale vietii monahale. Aceasta impreuna cu Decretul organic( Legea calugariei) din 6/18 decembriei 1864, legifera accesul la viata monahala pentru barbatii sub 60 de ani si femeile sub 50 de ani. Acest lucru s-a vazut in scurt timp in viata manastirilor, acestea nemaiputand a-si indeplina rolul. Acesta lege a stat probabil si la baza Decretului 410/1959 din timpul regimului comunist cu privire la personalul manastirilor.(http://vladherman.blogspot.com/2013/11/150-de-ani-de-la-secularizarea-averilor.html)
Legaturile actuale din Stat si Biserica au fost create pe baza regulilor create de Alexandru Ioan Cuza – reguli ce au dus la organizarea Romaniei moderne.
Traditia prin care s-a dorit relationarea Bisericii fata de Stat este sintetizata de autonomia acestora. Autonomia a fost variata, fiecare domnitor a abordat altfel modurile de tartare a problemei. Stefan cel Mare a cautat sa multiplice averile manastiresti iar Alexandru Ioan Cuza a secularizat averile.(http://armoniiculturale.ro/2016/04/13/vorbirea-despre-biserica-si-stat-intre-curs-si-discurs/)
Chiar si in timpul regimului comunist autonomia Bisericii a fost pastrata intr-o forma redusa. Constitutia RSR nu prevedea separatia celor doua, iar salariile erau platite de la buget intr-o forma minimala.
In timpul regimului comunist autonomia diverselor culte era extreme de limitata. Statul dispunea de un control sever, iar ideologia oficiala era ateismul. Putem vorbi ca o forma de concluzie ca autonomia Bisericii fata de Stat nu a fost niciodata deplina, ea neavand niciodata o situatie materiala stabila si neputand functiona fara sprijinul Statului. Aceeasi situatie o avem si astazi motivul fiind criza economica si sociala actuala. Sprijinul acordat de catre Stat nu este numai un sprijin traditional ci el este intemeiat pe realitatile actuale. In tarile occidentale sprijinul acordat de catre Stat se practica mai ales in datorita traditiei. Traditia insemnand totodata si recunoasterea de catre Stat a rolului jucat de Biserica in dezvoltarea vietii spiritual, vietii sociale, culturii si identitatii. (https://steliangombos.wordpress.com/2015/11/19/semnal-editorial-si-publicistic-pr-dr-nicolae-rusu-repere-istorice-in-dezvoltarea-relatiilor-dintre-stat-si-biserica-la-romani-editura-andreiana-sibiu-2015-406-pagin/).
Legea 489/2006 accepta ca premisa rolul cultelor in dezvoltarea societatii modern: “Statul Român recunoaște cultelor rolul spiritual, educațional, social – caritativ, cultural și de parteneri sociali, precum și statutul acestora de factori ai păcii sociale” (art. 7, alin. 1).
Recunoasterea rolului extrem de important jucat de Biserica Ortodoxa este descris de articolul 7, aliniatul 2.
Orice alt cult recunoscut este asimilat ca persoana juridica avand utilitate publica. Organizarea si functionarea facandu-se in baza prevederilor. (art. 8, alin. 1).
Art 9 alin5 prevede concretizarea de incheiere de parteneriate sociale ce au interes comun intre Stat si Culte. De asemeni se precizeaza ca Statul sprijina functia de furnizori de servicii sociale asimilate cultelor.
Stransa legatura si cooperare dintre cele doua elemente ( Stat si Biserica) este demonstrata atat prin increderea Bisericii in randul romanilor, ci si prin speranta data in fata problemelor sociale: saracie, somaj, sanatatea, educatia, problemelor legislative.
Majoritatea problemelor societatii nu sunt numai problemele Statului ci sunt si probleme ale cultelor religioase. Autonomia sau libertatea nu elimina coresponsabilitatea cu Statul in aplanarea si rezolvarea problemelor societatii modern. Traditia se cere a fi inteleasa ca un actiune dinamica fata de principiu, nu doar o simpla copier.
Efortul sporit pentru convietuire si pentru cooperare intre diferitele culte cere un pluralism social si chiar religios. Noua lege fundamentala nu numai ca intareste cele spuse de Constitutia Romaniei cum ca “în relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă” (art. 29, alin. 4)” ci completeaza ca raporturile dintre diferitele culte se vor desfasura pe intelegere si pe respect reciproc. (art. 13, alin. 1).
Libertatea diverselor culte, in noua Lege a Cultelor, este asociata cu obligatia de respectare a Constitutiei si a leglor tarii, neaducand atingere sigurantei nationale, sanatatii, morale publice sau ordinii nationale (art. 5, alin. 3). (http://www.ziarulnatiunea.ro/2011/07/03/dinamica-relatiilor-stat-%E2%80%93-biserica-intre-traditie-si-actualitate/).
Invatamantul religios si teologic organizat are o atentie deosebita in noua lege a Cultelor. Posibilitatea invatamantului confesional este mentionat si se evidentiaza rolul pozitiv jucat de culte in educatie. Legaturile ancestrale dintre traditie si actualitate sunt astfel vizualizate si se observa cerintele aplicarii unor noi aplicabilitatii ale formelor acestora.
În România, în conformitate cu Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, în educația statala sau particulară, predarea religiei este asigurată prin legea cultelor religioase. Religia este disciplină de învățământ și era obligatorie până la momentul 2015 când a fost un întreg scandal cu privire la obligativitatea orei de religie. Introducerea noii legi ce va stabili caracterul orei de religie( această face parte a unui studiu întreg și în prezent este în funcție o hotărâre a Curții Constituționale ce prevede că "orele de religie sunt obligatorii pentru minister și sunt opționale pentru elevi” pentru toate cele trei cicluri: primar, gimnazial și liceal. Odată cu lansarea și adoptarea noii curricule vom putea discuta acest lucru.
Predarea religiei este facuta de personal didactic si acesta este numit in conditiile legii de cultul de care apartine. Ministerul Educatiei recunoaste acest personal si el preda religia cu acordul mai marilor cultului reprezentat. Abaterile grave de la dogmele cultului respective atrag dupa sine rezervarea dreptului de predare a religiei. Exista cazuri cand unitatile de invatamant nu au profesori de religie, iar elevii prezinta atestate eliberate de cultului de care apartin pentru a face dovada studierii materiei respective.
In cadrul legii, fiecare confesiune poate sa-si elaboreze planurile de scolarizare pentru formele de invatamant proprii. Programa scolara pentru studierea religiei in cadrul invatamantului preuniversitar este elaborata in cadrul fiecarul cult, este avizata de catre Secretariatul de Stat pentru Culte și aprobată de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. Pentru formele de invatamant universitare acestea se elaboreaza de catre institutiile proprii cu acordului cultului respective si vor fi avizate si aprobate de cadre senatul universitar. Diplomele pentru absolventii invatamantului confesional vor fi recunoscute pentru toate cultele.
Dreptul de a infiinta forme de invatamant confessional particular il au toate cultele recunoscute. Unitatile de educatie confesionala au autonomie functionala si organizatorica potrivit statutelor conform legilor in vigoare. Organele statutare ale cultelor numeste personalul didactic conform statulelor. Salarizarea este stabilita ai asigurata de catre culte, insa daca se doreste – prin cererea celor din urma- se poate primi diferite contributii, strict proportionale cu membrii acestora.
Educatia religioasa este facuta in cadrul centrelor de plasament organizate de instituțiile publice, particulare sau aparținând cultelor, in functie de provenienta confesiunilor a acestora. Pentru acei copii care nu este cunoscuta religie, educatia se va face doar cu acordul persoanelor stabilite cu ajutorul actelor normative.
Toate unitatile ce apartin cultelor religioase , aflate în subordinea acestora și neintegrate în învățământul de stat, primesc contributii de la bugetul de stat, ce vor asigura plata drepturilor salariale ce nu pot fi acoperite din fonduri proprii.
Statul roman sustine pecuniar invatamantul religios precum si libertatea educatiei confesioanale.
Confesiunile pot organiza simpozioane sau alte asemenea manifestari avad teme religioase la care pot participa institutii locale sau central. Exista de asemenea programe de parteneriat intre Stat si Biserica prin care se dezvolta activitati educationale. Simpozioanele pot fi organizate avand teme traditioanel cat si religioase. Se pot organiza concursuri avand ca teme religia la oricare nivel scolar.
De asemenea, cultelor pot avea diverse forme de promovare prin audiovizual. Grila acestora este stabilita de catre cultul respective cu acordului respectarii legilor in vigoare precum si Consiliului Național al Audiovizualului.
Statul sprijina financiar, conform principiului sprijinirii cultelor religioase, deoarece recunoaste rolul acestora de asigurare a pacii sociale precum si rolul acestora social, caritabil, educational.
Finantarea acordata de stat are o traditie veche in Romania. Dupa secularizarea din 1863 a bunurilor cultelor , Statul ajuta financiar cultul Bisericii Ortodoxe Romane. Dupa annul 1918, s-a hotarat acordarea acestui principiu si noilor culte, adoptandu-se multiconfesionalismul. Practica recunoasterii cultelor recunoscute continua in timpul comunismului, cu predilectie pentru plata drepturilor salariale si pentru reparatia bisericilor. Dupa revolutia din 1989 statul hotaraste o noua dezvoltare pentru ajutorarea cultelor afectate de legile comuniste. Principiul sustinerii de catre stat a cultelor este stability de catre articolul 29 din Constitutie iar stabilirea subventiilor acordate de Stat este stability de catre Legea 489/20006.
Principalul aspect al sprijinului Statului Roman il consta in remunerarea personalului. Acesta este reglementat de Legea 14/1999. Statul de angajat al confesionalului recnoscut este atribuit personalului clerical, de asemenea, banii platiti acestuia contrbuie la asigurarile sociale, la asigurari medicale precum si la plata samajului. Preotii nu mai sunt angajati ai Statului, masura ce a fost impusa in perioada interbelica, ci sunt angajati ai cultului pe care il servesc.
Curtea Constitutionala a luat decizia 43/1993 prin care sustinea remuneratia personalului clerical. Aici putem citi si totodata se precizeaza aspectele relatiei din Stat si cultele recunoscute. Se precizeaza ca personalul clerical nu are calitatea de functionar de stat, datorita faptului ca primeste salarizare de la buget, deoarece unitatile de nu sunt si nu trebuie sa fie unitare bugetara.
Personalul clerical remunerate conform unitatilor bugetare ( preoti de spital sau preoti militari) sunt salariati ce sunt remunerati conform dispozitiilor legale ce reglementeaza personalul unitatilor respective. Ierarhii fac parte din ierarhia cultului respective si sunt insusiti celor ce au functii publice. Aceste lucruri sunt date si reglementate de art 191 din Statul de organizare al Bisericii Ortodoxe Romane, fiind singurul motiv pentru care BOR comunica numirea in functia respective.(http://armoniiculturale.ro/2016/04/13/vorbirea-despre-biserica-si-stat-intre-curs-si-discurs/)
Sprijinirea cultelor este recunoscuta prin Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasa si regimul cultelor, pentru plata drepturilor salariale: angajatilor din conducerea cultelor ( sefi si ierarhi), angajati din conducerea cultelor, altii din cei prevazuti anterior, au un sprijin lunar la plata salariului, conform functiilor prevazute, la nivelul salarizarii stabilite pentru cadrele didactice din invatamantul preuniversitar de stat, personalul ecleziastic ce isi desfasoara activitatile in biserici sau manastiri beneficiaza de sprijin in valoare de 65% la salarizarea de baza, potrivit nivelului de studio. Pentru remunerarea personalului neeleziastic (cântăreți, muzeografi, etc.) se acorda ajutoare materiale prin Consiliile Locale. Acest lucru este normat de Ordonanță de Guvern nr. 82/2001 ce stabileste ca contibutiile vor fi la nivelul salariului minim brut. Spre exemplu in anul 2007 cultele religioase au avut 17.500 angajati conform principiului proportionalitatii. Sprijinul financiar este acordat diferentiat pe tipuri de preocupari avand la baza solicitarile cultelor. .(http://oradeapress.ro/2011/03/11/la-20-de-ani-de-la-revolutie-parlamentarii-romani-continua-sa-intareasca-sintagma-comunista-biserica-stat/)
Subventionarea numeroaselor activitatilor ale cultelor este facuta de stat. Sumele de bani subventionate au fost mentionate dupa anii 90 dar s-au diminuat din cauza diminuarii resurselor financiare. In schimb sprijinul financiar s-a dirijat si in constructia de noi lacasuri. Sumele au mai multe surse: unele de la bugetul national cu ajutorul Secretariatului de Stat pentru Culte si altele de la bugetele locale ce au in buget sume pentru cultura, religie si sport. Bugetul national, prin bugetul Secretariatului aloca , in anumite limite bugetare , fonduri pentru lacasurile de cult ( restaurare, conservare etc.), pentru conservarea monumentelor istorice ce apartin de cultele religioase recunoascute, pentru intretinerea locasurile de cult cu venituri mici sau fără venituri, pentru repararea si construirea de noi sedii administrative, pentru activitati de asistenta sociala, achizitia de imobile necesare pentru activitatile religioase, pentru construirea sediilor eparhiilor sau ale centrelor de cult, a sediilor unităților de învățământ teologic ce sunt proprietate a cultelor recunoscute, pentru amenajare și întreținere muzee deținute sau care sunt administrate, pentru construire, amenajare și reparare a clădirilor ce au destinație de așezăminte de asistență socială și medicală ale unităților de cult, precum și pentru susținerea unor acțiuni cu caracter intern și internațional realizate de cultele religioase din România.
Adeptii pot aduce contributii pentru activitatile ce urmeaza a fi desfasurate de catre cultele respective..(http://armoniiculturale.ro/2016/04/13/vorbirea-despre-biserica-si-stat-intre-curs-si-discurs/)
Codul fiscal al Romaniei, adoptat in anul 2003, luna decembrie, stabileste scutiri de taxe si impozite precum si alte avantaje fiscal ale proprietatii si ale diferitelor indeletniciri pe care le au.
Dar acest act normativ reia scutirile de impozite prevăzute în documentele anterioare.
Dupa anii 90 fiecare legiferare a actelor fiscal a adus modificare pozitive confesiunilor relegioase. Este nu platesc impozit funciar, de impozit pentru beneficiile activităților economice defasurate, de taxa pentru obținerea autorizației de construire sau de reparare a lăcașului de cult, de taxe notariale pentru achiziția de bunuri.
De asemeni cultele nu platesc impozite datorate surselor primate din ocupatiile economice ce sustin rolul caritabil al unor activitati. Taxele pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor nu sunt calculate,de asemeni pentru certificate de urbanism sau autorizații de construire pentru diverse lăcașuri de cult sau alte construcții anexe. Impozitul pe clădire nu se calculeaza si nu se plateste pentru clădiri ce au, ca destinație, lăcașuri de cult, si aparțin cultelor religioase ce sunt recunoscute de lege.
Cetatenii pot dona 2 % din impozitul pe venit catre culte sau catre diferite ONG sau asociatii. Promovarea acestora este facuta de catre stat si chiar este incurajata.
Dreptul de fabrica si furniza anumite bunuri si obiecte necesare sunt acordate exclusive cultelor. Taxa pe valoare adaugata este de asemeni scutita la livrarea obiectelor si vesmintelor de cult religios, la editarea anumitor carti cu continut bisericesc si pentru furnizarea obiectelor religioase.
Sumele sunt acordate, dupa cum am aratat si mai sus, prin intermediul Secretariatului de Stat pentru Culte, insa administratia locala poate alocata fonduri pentru activitatile amintite. Salarizarea insa se realizeaza cu ajutorul ministerelor de resort.
Pentru repartizare, se au in vedere numarul de credinciosi, de princiul de proportionalitate pentru cultele mici (mozaic, armeni, lutherani, etc.). Acordarea sumelor se face in baza depunerii de anumite acte normative, in special pentru constructii si reparatii. Alocarea banilor catre biserici se face proportional cu numarul de personae ce au fost declarate in cadrul recensamintelor. Nu se aplica mechanic. Pentru bisericile sau constructiile ce au nevoie urgenta de repartii se aloca fonduri suplimentare. Cultele au un organ propriu de control, ele nu se supun organului financiar statal.
Curtea de Conturi verifică sumele acordate de Stat prin intermediul unor instituții ale sale.
Asezamintele religioase din afara granitelor sunt si ele ajutate iar statul prevede in buget fonduri pentru aceste edificii. (http://armoniiculturale.ro/2016/04/13/ vorbirea-despre-biserica-si-stat-intre-curs-si-discurs/)
III. Studiu de caz – Secularizarea averilor bisericești
Ne propunem în capitolul de față să analizăm cum își realizau și cheltuiau veniturile mănăstirile, cum se raportau la noile realități socio-economice
Începând cu a două jumătate a secolului al XVI, domnitorii și alți ctitori ai unor mănăstiri și schituri din Țările Române le-auînchinat pe unele dintre ele, împreună cu proprietățile lor, unor așezăminte bisericești din Răsăritul Ortodox, că sursă de ajutor pentru creștinii ortodocși aflați îndeosebi sub stăpânire otomană, dar cu obligația menținerii și dezvoltării vieții spirituale șiîntreținerii locașurilor de cult din țară închinate străinilor. (http://basilica76.rssing.com/chan-2292692/all_p367.html)
În realitate, mai ales în secolele XVIII și XIX, odoarele, bunurile și veniturile bisericești ale mănăstirilor și schiturilorînchinate au fost aproape în exclusivitate trimise către Locurile sfinte sau au luat, alte destinații, astfel încât mănăstirileînchinate au fost constant lăsate neîngrijite, ajungând, cel mai adesea, într-o stare critică sau chiar în stare de ruină.
Față de această situație, după reinstaurarea domniilor pământene în anul 1822, în vremea domniei lui Grigorie Dimitrie Ghica (1823-1828) și a păstoririi că Mitropolit al Ungrovlahiei a Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul (1823-1829; 1833-1834), încă din anul 1823 s-a luat măsură înlăturării egumenilor greci de la așezămintele închinate și a înlocuirii lor cu egumeni de neam român. Presiunilegrecești și rusești au determinat însă, în 1827, revenirea asupra acestei hotărâri și reinstalarea egumenilor greci care au continuat,însă, același mod nefast de administrare. (http://patriarhia.ro/150-de-ani-de-la-adoptarea-legii-secularizArii-averilor-mAnAstireSti-din-1863-7443.html)
În perioada deceniilor următoare domnitorii din Principatele Române au adoptat noi măsuri prin care se caută rezolvarea situației,fără, însă, că acestea să aibă consecințele dorite. Așa a fost prevederea din Regulamentele Organice, rămasă neaplicată, camănăstirile închinate să contribuie cu ¼ din venitul lor la bugetele Principatelor Române, desființarea în dată de 31 mai 1863 a Epitropiei Sfântului Mormânt după ce mai fusese o dată desființată în 1845 și, apoi, reînființată, sau fixarea de către domnitorul Gheorghe Bibescu (1842-1848) a unui termen de nouă ani pentru repararea mănăstirilor închinate, măsură care n-a fost aplicată. Niciuna dintre aceste măsuri nu a fost aplicată de către conducătorii mănăstirilor închinate, situatia acestor locașurilor de cultajungând dramatică, după cum arată constatarea din 1858 a unei comisii formate din reprezentanți ai Marilor Puteri din epoca. (http://www.noutati-ortodoxe.ro/secularizarea-averilor-biserice-ti-1863-motiva-ii-i-consecin-e_l36205_p0.html)
Concomitent s-a conturat, însă, și o politică statală îndreptată spre controlul și utilizarea veniturilor provenite din proprietățileașezămintelor bisericești pământene neinchinate. Deși Statul n-ar fi avut dreptul de a se implică în administrarea acestor posesiuni particulare, acest lucru s-a înfăptuit prin Casă centrală a Bisericii, caracterizată, în 1860, de Vasile Boerescu, Ministru deJustiție, că o a două vistierie a țării, de vreme ce veniturile sale, de 13.391.500 lei, reprezentau circa 1/6 din bugetul Munteniei, cifrat, în același an, la o suma totală de 84.015.000 lei.
La acea vreme fiintau în Muntenia 69 de mănăstiri, 35 dintre acestea fiind închinate, iar în Moldova 122 de așezăminte monahale,dintre care 29 erau închinate. Ponderea posesiunilor bisericești raportată la suprafață agricolă și forestieră totală a PrincipatelorRomâne era, în Muntenia, de 16,55% pentru cele neinchinate și de 11,14% pentru cele închinate, iar în Moldova de 12, 16% pentru cele neinchinate și de 10,17% pentru cele închinate, totalizând aproximativ un sfert din teritoriul de atunci al României.
Trebuie precizat că în anul 1863, prin Legea pentru secularizarea bogățiilor mănăstirești, în fapt nu au fost secularizate numaibogățiile mănăstirilor închinate, ci și bogățiile așezămintelor bisericești neinchinate de toate felurile: mitropolii, episcopii,mănăstiri, schituri etc. (http://vladherman.blogspot.com/2013/11/150-de-ani-de-la-secularizarea-averilor.html)
După situația lor de dinainte de secularizare, mănăstirile se împărțeau în două mari categorii. Primele, cele cunoscute în general sub numele de mănastiri neinchinate (pamantene). În această categorie intrau mănastirile și schiturile mitropoliilor și episcopiilor;mănastirile cenovitice care, după randuială pusă de fondatori, își administrau bunurile fără control din partea statului sau a eparhiilor; mănăstirile întemeiate de familiile mari și bogate din tara cu scop de binefacere (impliniță prin întreținerea marilor spitale, a azilurilor pentru săraci, împărțirea de ajutoare celor nevoiași), puține la număr, și a căror administrare era cruțată detutela statului, fiind încredințată, chiar prin hristovul de ctitorire, urmașilor fondatorilor.
A două categorie o constituiau mănăstirile închinate patriarhiilor și Locurilor Sfinte din Orient. Ele au ocupat în Principate opoziție cu totul excepționala și măsurile drastice luate impotriva lor la secularizare au fost cu desăvârșire drepte.
Până la înființarea Regulamentului Organic nu se făcea deosebire în ceea ce privește raportul cu statul intra mănăstirile chinovii (pământene) și manastrile stavropighii ( cele închinate Locurilor Sfinte).
Doar la desemnarea egumenilor erau diferente: egumenii chinoviilor erau numiți de domnitor, la recomandarea mitropolitului tarii, întimp ce ai mănăstirilor închinate erau numiți după recomandarile conducerii mănastirilor din Orient, unde fusesera închinate de fondatorii lor. Atât unii,cât și alții aveau drept să dispună de veniturile mănastirilor, cu precizarea că la trebuintele Statuluierau supuse la contribuție și unele, și altele.
În actualul stadiu al cercetării istorice este dificilă stabilirea cuantumului veniturilor fiecărei proprietăți ecleziastice, la fel de dificilă fiind și stabilirea exactă a veniturilor și cheltuielilor așezămintelor ecleziastice în perioada de existența a domeniului mănăstiresc. (http://avereabisericii.ro/domnia-lui-alexandru-ioan-cuza-si-reglementarea-legala-a-primelor-forme-moderne-de-sprijinire-institutionalizata-a-bisericii-de-catre-stat/)
Diferitele catagrafii și catastifuri întocmite cu ocazia dării în primire a gestiunii așezămintelor sau a proprietăților (în cazul arendării) sunt incomplete sau acoperă o arie restrânsă. În cercetarea de față am folosit cu predilecție datele colectate de Dionisie Pop Marțian în anii 1859-1862, la care am adăugat informațiile culese din Arhivele Naționale din București, Craiova, Tg-Jiu, Drobeta-Turnu Severin, Rm. Vâlcea.
Cuantumul veniturilor obținute de pe cele 412 proprietăți deținute de mănăstirile pământene era de 176748 galbeni. Comisiile de finanțe constataseră însă un plus de 42346 galbeni ceea ce face că suma să se ridice la 219094 galbeni anual. Mănăstirile închinate obțineau de pe cele 55 de proprietăți 59377 galbeni anual. În totalul veniturilor, pe categoriile inserate mai sus, în tabele, ponderea cea mai însemnată (87,44%) revenea țarinelor (pământurilor lucrate). Structura veniturilor pe categoriile specificate se prezintă astfel:
a) Veniturile mănăstirilor neinchinate (în galbeni) – venituri ale țarinelor 153678
– venituri ale pădurilor 731
– venituri ale viilor 7466
– venituri ale cârciumilor, hanurilor și băcăniilor 8082
– venituri ale morilor 4150
– venituri ale caselor 2660
b) Venituri ale mănăstirilor închinate
– venituri ale țarinelor 44545
– venituri ale pădurilor 183
– venituri ale viilor 1968
– venituri ale cârciumilor, hanurilor și băcăniilor 2393
– venituri ale morilor 465
– venituri ale caselor 422
Iată cum se repartizau cele 412 proprietăți deținute de mănăstirile neinchinate din Oltenia în funcție de veniturile realizate (Marin Popescu-Spineni,Procesul mănăstirilor închinate op,București,1936, p. 154):
În general, proprietățile ecleziastice din județele colinare și de munte sunt evaluate la sume inferioare (sub 100 de galbeni). În județul Gorj 82% dintre proprietățile ecleziastice sunt evaluate sub 100 de galbeni, 68% fiind la limita inferioară (sub 10 galbeni). În Vâlcea proprietățile sub 100 de galbeni reprezintă 40,47%. În județele de câmpie (Dolj și Romanați), ponderea cea mai mare o aveau proprietățile cu un venit anual de peste 100 de galbeni. În Dolj procentul este de 82,97% iar în Romanați de 79,31%. În aceste județe există și cele mai multe proprietăți cu venituri la limita superioară (peste 1000 de galbeni). În Dolj procentul este de 36% iar în Romanați de 31%. Prezentăm, în comparație, situația și pentru proprietățile închinate(Marin Popescu-Spineni,Procesul mănăstirilor închinate op,București,1936, p. 155):
Proprietățile ecleziastice ale mănăstirilor închinate se concentrează în județele de câmpie (72,22%). Ponderea cea mai mare o au în județele Dolj și Romanați proprietățile cu un venit anual de peste 500 de galbeni (65% ). În celelalte județe, împreună, sunt doar 4 proprietăți peste 500 de galbeni.În actualul stadiu al cercetării istorice se poate aprecia că domeniul ecleziastic își trăgea cea mai mare parte a veniturilor din exploatarea proprietății funciare (tarine, păduri, vii, fânețe și pășuni). Există, cu certitudine, particularități ale exploatării domeniului mănăstiresc de la un județ la altul. De aceea vom încerca, în continuare, să analizăm modul în care își constituiau veniturile așezămintele ecleziastice din Oltenia, pe fiecare județ în parte. În județul Dolj suma totală a veniturilor celor 47 de proprietăți aparținând mănăstirilor neinchinate era la 1862 de 62979 galbeni. Din această suma, venitul țarinelor reprezenta 88,60%. Suma totală din arenzi era estimată la 89177 galbeni.Proprietățile ecleziastice aduceau venituri și prin utilitățile de pe acestea. Astfel, din hanuri, cârciumi și băcănii, în Dolj se obțineau 3031 galbeni, din exploatarea viilor 1003 galbeni, din mori se obțineau 2612 galbeni iar din casele de proprietate se trăgea un venit de 367 galbeni. Deși în județ mănăstirile pământene posedau 30079 pogoane de pădure, din care 7175 cu arbori mari și 12980 cu arboret mijlociu, pădurile contribuiau la venitul proprietăților într-un procent foarte redus. De asemenea media pe fiecare pogon de vie era de 0,70 galbeni. Cele mai mari venituri se obțineau în plasele Baltă, Câmpu și Jiul de Jos. În plasa Baltă cele 10 proprietăți ale mănăstirilor neinchinate (Cârna, Sapatu și Măceșul de Sus, ale mănăstirilor Arnota, Nedeia și Popești, ale mănăstirii Horezu, Zavalu, a mănăstirii Sadova, Strâmbă, a mănăstirii Govora, Bistretu, a mănăstirii Tismana, Seacă de Jos, a schitului Obedeanu, dispuneau de 5 mori evaluate la 70 galbeni, cu un venit anual de 60 de galbeni, de 18 cârciumi și 6 băcănii cu un venit anual de 845 de galbeni). Cele 235 pogoane de pădure nu contribuiau cu nici un venit, în timp ce cele 72 de proprietăți cultivate cu vie aduceau 238 de galbeni. Cele mai mari venituri proveneau din arenzile țarinilor. De pe cele 15247 de pogoane lucrate se obținea un venit anual de 23765 galbeni. Suma totală din arenzi era de 38847 lei, ceea ce reprezintă 43,56% din totalul arenzilor moșiilor mănăstirilor neinchinate din acest județ.
Între proprietățile cu mari venituri se numără Strâmbă sau Cătanele(Arhivele Naționale Craiova, Prefectura județului Dolj, 25/1859, f. 304-306, 14/1851, f. 273-274), care în 1851 se arendă cu 34050 lei, Cârna sau Măceșul, a mănăstirii Arnota, care se arendă în 1858 cu 233300 lei, Zavalu, a mănăstirii Sadova, care se arendă cu 32700 lei și Bistrețul, a cărei arendă era de 140000 lei.(Arhivele Naționale Craiova, Prefectura județului Dolj, 25/1859, f. 304-306, 14/1851, f. 144).Un factor important în dezvoltarea valorii acestor proprietăți l-a constituit, cu siguranță, numărul mare al clăcașilor care puneau în valoare aceste moșii și asigurau rentă feudală. În plasa Baltă, la 1851 erau consemnați 4548 clăcăși, ceea ce reprezenta 40,85% din totalul clăcașilor de pe proprietățile ecleziastice din Dolj. Astfel, pe proprietatea Măceșul erau 283 clăcăși iar pe proprietatea Bistretu 212 clăcăși.Un număr la fel de mare de clăcăși se găseau pe proprietățile mănăstirii Horezu și Obedeanu.
Veniturile cele mai mare proveneau din arenzile pământurilor cultivate – 35056 galbeni. Că și în cazul mănăstirilor neinchinate, din exploatarea pădurilor se obțin venituri foarte mici, ceea ce arată neracordarea domeniului la relațiile marfă – bani. Cu toate că stăpâneau 9474 pogoane de pădure bună și 9377 pogoane pădure slabă calitativ, mănăstirile închinate realizau de pe urmă pădurilor din acest județ suma infimă de 70 galbeni. Această suma se realiza în plasa Jiul de Sus, de pe proprietățile împădurite ale mănăstirii Bucovatu. Venitul realizat de pe cele 996 pogoane cultivate cu vie a fost de 1726 galbeni, ceea ce indică o medie de aproximativ 2 galbeni pe fiecare pogon. Veniturile cele mai mari sunt consemnate pe moșiile din plasele Câmpu și Baltă. În plasa Câmpu se detașează prin venituri mănăstirea Segarcea, cu proprietățile Lipovu, Ungureni și Panaghia, mănăstirea Caluiu, cu proprietatea Lipovu și mănăstirea Bucovatu, cu proprietățile Fântânelele și Perișoru. Între 1858 și 1862 moșiile Bucovatu, Varvoru, Leamna și Fântânelele fuseseră arendate de arendașul Ioan Leoveanu cu 154000 lei (Arhivele Naționale Craiova, Prefectura județului Dolj, dos. 14/1851, f. 182).
Iată care erau veniturile marilor biserici din Craiova în anul secularizării (Arhivele Naționale, Craiova, Prefectura județului Dolj, dosar 31/164, f.):
1. Biserica Mântuleasa
• 2 prăvălii în Craiova, cu un venit de 16065 lei
•o casă în Craiova
•o grădina valorând 800 de lei
• 23 de locuri cu embatic valorând 2071 lei
2. Biserica Toți Sfinții
• 28 locuri cu embatic, cu un venit de 84520 lei
•un loc fără nici un venit
3. Biserica Sf. Nicodim Ungureni
•o chilie fără nici un venit
•o casă cu chirie
• 18 locuri cu embatic, valorând 42520 lei
•un loc mare cu 70 embaticuri, valorând 95920 lei
4. Biserica Trei Sfinți Ierarhi
•un loc cu embatic, valorând 228 lei
• 2 case cu chirie
•o vie cu embatic
•o altă vie cu embatic
5. Biserica cu hramul toți Sfinții
• 6 zile de moară la moară Busocarului, pe apă Giorocului Mare, venitul fiind estimat la 2006 lei
• 2 zile de moară la moară Gabruleasa, venitul fiind de 630 lei
3 locuri cu embatic, valorând 225 lei
•o casă cu chirie
6. Biserica Sf. Ion
•o prăvălie (simigerie) în Craiova, valorând 1575 lei
• 6 locuri cu embatic, valorând 183 lei
7. Biserica Sf. Gheorghe cel Nou
•o moșie în Românești, valoarea fiind 6446 lei
•o moșie valorând 5901 lei
•o prăvălie (tutungerie), valorând 2350 lei
•o fierărie, valorând 1900 lei
•o altă fierărie, valorând 2335 lei
•o fierărie, valorând 1655 lei
•o casă în curtea bisericii
•6 locuri cu embatic, valorând 845 lei 8. Biserica Sf. Gheorghe cel Vechi
• 17 locuri cu embatic, valorând 64320 lei
8. Biserica Sf. Arhangheli
•o moșie Târnava, valoarea fiind de 6446 lei
•o moșie valorând 100 lei
•un loc cu embatic valorând 100 lei
•o chilie lângă biserica 10. Biserica Sf. Nicolae (Dorobănție)
• 2 locuri de casă
•un loc cu grădina valorând 100 lei
•un loc sterp (fără venit)
•o prăvăli cu un venit de 1054 lei
•un loc de casă (fără venit)
9. Biserica Adormirea Maicii Domnului
•o casă cu două caturi, valorând 1732,20 lei
•o prăvălie cu chirie, valorând 315 lei
• 4 locuri cu embatic
o moșie în arendă, valorând 157 lei
10. Biserica Adormirea Maicii Domnului
• 57 locuri cu embatic, cu un venit de 751 lei
11. Biserica Madonă Dudu
• 5 moșii la Maglavit, Ostroveni, Mărăcine, Gabru și Murta, cu un venit de 383460 lei
•casă cu chirie, cu un venit de 473 lei
• 29 de locuri cu embatic și o grădina cu un venit de 851,34 lei
13. Biserica Sf. Ilie
•o moșie la Calafat valorând 50000 lei
•o moșie la Vlădilă (Romanați), cu un venit de 2550 lei
10 prăvălii cu un venit de 26553 lei (cea de pe Lipocani, din Craiova aducea singură un venit de 10237 lei)
•o casă mare, în curtea bisericii, cu un venit de 1575 lei
Din datele prezentate mai sus reiese că cele 13 biserici din Craiova trăgeau din proprietățile și acareturile lor un venit de 530439 lei și 24 parale. Între acestea se disting prin veniturile obținute Biserica Madonă Dudu, cu un venit de 384784 și 34 de parale, Biserica Sf. Ilie cu 80679 lei și Biserica Mântuleasa cu 19913 lei.
Foarte mici erau și veniturile obținute din exploatarea viilor. Cele 346 pogoane cultivate cu vii aduceau un folos anual de 84 de galbeni. Veniturile erau completate cu cele ale hanurilor, băcăniilor și cârciumilor, care erau estimate la 528 galbeni. Din cele 13 proprietăți doar două au venitul pete 1000 de galbeni. Cele mai mari venituri se obțineau în plasele Oltetu și Oltu de Jos. Mănăstirea Hotarani obținea cele mai mari venituri, având 5 mari proprietăți
În județul Vâlcea mănăstirile neinchinate dețineau 84 de proprietăți, media de proprietate fiind de 887 pogoane. Această este o medie foarte mică, în comparație cu media județului Dolj – 4081 pogoane și Mehedinți cu 3310 pogoane. Veniturile acestor proprietăți erau estimate la 25958 galbeni, din care 20290 proveneau din exploatarea pământurilor cultivate. Spre deosebire de proprietățile particulare din acest județ, unde proporția proprietăților care aveau un venit anual sub 10 galbeni era covârșitoare, proprietățile ecleziastice au venituri, în cea mai mare parte, peste 100 de galbeni (Marin Popescu-Spineni, … op. cit., p. 154). În acest județ cele mai multe proprietăți au venituri medii (între 500 și 1000 de galbeni).
Prezentăm câteva din veniturile unor proprietăți aparținând mănăstirilor neinchinate din Vâlcea: Milostea – 42000 lei/an; Folestii de Sus – 44800 lei/an; Vaideeni – 48000 lei/an și Vatra mănăstirii Bistrița cu 34000 lei/an.
Analiza veniturilor obținute de așezămintele ecleziastice evidențiază rolul esențial pe care l-a avut arendășia în funcționarea domeniului mănăstiresc. Nefiind proprietari în înțelesul real al cuvântului, egumenii mănăstirilor n-au dobândit conștiința proprietății. Din acest motiv au și transferat responsabilitatea explorării economice a domeniilor pe seama arendașilor. Veniturile dobândite din arenzi au constituit sursă esențială a existenței domeniului mănăstiresc.
În anul 1836 proprietățile din Țară Românească închinate sfântului Mormânt aduceau un venit anual din arenzi de 881747,18 taleri.( Arhivele Naționale București, Condica Sf. Mormânt, rola 117, f. 396-397). Iată veniturile provenite din arenzi ale așezămintelor din Oltenia închinate Sfântului Mormânt: Mănăstirea Bucovatu – 6050 taleri, Mănăstirea Tantareni – 8829 taleri, Mănăstirea Caluiu – 19276 taleri, Mănăstirea Roabă – 3600 taleri ,Mănăstirea Baia de Aramă – 725 taleri ,Mănăstirea Hotarani – 3290 taleri .În același an, mănăstirile neinchinate din Oltenia obțineau din arenzi următoarele venituri: Mănăstirea Tismana – 31660 taleri, Mănăstirea Bistrița – 27890 taleri, Mănăstirea Motru – 9550 taleri, Mănăstirea Horezu – 19571 taleri, Mănăstirea Sadova – 18000 taleri. În anii următori sumele provenite din arenzi cresc foarte mult datorită creșterii nevoilor de produse agricole pe piață internă și externă și implicit, a creșterii prețurilor produselor agricole.
Mănăstirea Jitianu își agonisea veniturile din comercializarea cerealelor, din cârciumărit, din birul țiganilor, de la mori și din vinariciu. Veniturile provenite din vânzarea băuturilor își au proveniență atât în dreptul de vinariciu cât și în vinul obținut de manasiri de pe viile proprietărești, lucrate exclusiv cu muncă salariată.Cea mai mare parte a veniturilor obținute pe proprietățile eclaziastice era folosită pentru acoperirea cheltuielilor interne (întreținerea așezămintelor, plata personalului, susținerea unor așezăminte publice). Din analiză bilanțului Casei Centrale și a Episcopiei Râmnicului reiese că aproximativ 30% din venituri erau cheltuite pentru întreținerea personalului așezămintelor. Mănăstirile nu reușesc să asigure din venituri continuarea ciclului de producție la un nivel superior. O parte însemnată a cheltuielilor se îndreaptă către achitarea datoriilor la insituțiile centrale (Casă Țării Mitropoliei, Episcopia Râmnicului). Din cei 18840 taleri cheltuiți în 1821 de mănăstirea Caluiu, 4980 taleri (26%) reprezenta sumele transmise la Casă Țării sau cheltuielile făcute pentru răspunderea banilor. Alte sume se îndreaptă spre achitarea drumurilor la Craiova și București, precum și plata unor mari bioeri de la Căimăcămia Craiovei, care s-au deplasat în diferite pricini la mănăstire. Mănăstirea Motru a cheltuit 53% din venituri (9490 taleri) pentru acoperirea datoriilor la Casă Țării. Sumele cele mai mari se îndreaptă către întreținerea așezămintelor religioase și susținerea cultului. În 1821, 2900 taleri, reprezentau simbriilor slujitorilor cultului și ale slugilor mănăstirii Caluiu, iar 3710 taleri reprezentau banii cheltuiți cu masă și îmbrăcămintea călugărilor (adică 20% din totalul cheltuielilor). În 1856 mănăstirea Arnota cu oamenii de pe proprietățile sale (călugării, preoții, bucătării, vizitii, vierii și păzitorii mamastirii) cheltuise 12290 lei, de aproximativ 10 ori mai mult decât arendă unei moșii importante (Cucesti).33 În 1860 mănăstirile din Vâlcea făceau următoarele cheltuieli de întreținere: Arnota 96000 lei, Govora 25440 lei, Bistrița 60200, Schitul Cornetu 1550, Schitul Cetățuia 7000, Schiturile Iezerul și Bradu 2400, Schitul Ivănești 7000, Schitul Fedelesoiu 27880.34 Cheltuielile pe care le fac așezămintele ecleziastice cu continuarea și dezvoltarea producției sunt mici. Cheltuilile cu reparațiile instalațiilor de pe moșiile mănăstirii Caluiu ating suma de 425 taleri.Cei mai mulți bani se îndreaptă spre reparația morilor și a pivelor.În 1821 mănăstirea Motru cheltuia 3500 de taleri pentru întreținerea morilor și facerea podului de peste răul Motru. Muncă salariată este prezența pe domeniu încă de la mijlocul secolului al XVIIIlea și este reprezentată de argății folosiți la pază porcilor, a mănăstirii și a celor care lucrează la întreținerea viilor, a morilor, a pivelor și a daracului.
Prezentăm, spre exemplificare sumele de bani cheltuite pentru întreținerea unor vii mănăstirești din județul Vâlcea:
1. Pentru viile mănăstirii Horezu din dealul Drăgășani s-au cheltuit în 1862 5627 lei, constând în tăiat, săpat, cărat struguri și simbria a doi veri.
2. Pentru viile Schitului Dintrunlemn din dealurile Drăgășani și Mitrofani s-au cheltuit 8921 lei, constând în tăiat, reparat gard, cărat struguri și plata a 2 veri.
3. Pentru via Schitului Dintrunlemn, din Troianu s-au cheltuit 108 lei.
4. pentru viile Schitului Surpatele din Sutesti și Calină s-au cheltuit 10841 lei, din care simbria verului 121 lei.
5. pentru viile Schitului Mamu, din dealul Fumureni s-au cheltuit 11467 lei, simbria verilor fiind 158 lei. Alte cheltuieli legate de producție s-au referit la extragerea și comercializarea sării.
Așezămintele Brâncovenești primiseră pentru această activitate în anul 1852 suma de 142817,10 lei pe care i-au cheltuit astfel:36 – 66230,29 chiria transportului a 116740 ocale de sare – 3152,16 chirie transport, restanță din 1851 – 20071,26 leafă slujbașilor de la cancelarie.
Așadar, domeniul mănăstiresc își folosește imensele resurse pentru nevoile interne de existența, fără o privire în viitor. Proiecția viitorului nu are în vedere găsirea unor noi surse de sporire a veniturilor și, de aici, încetinirea cu care se racordează la nou. Mănăstirile găsesc în vechile metode de exploatare a domeniului, rentă feudală și arendășia, mecanismele prin care își asigura produsele agricole necesare existenței personalului ecleziastic și cele utilizate în exercitarea cultului (tămâie, lumânări, ulei etc.). Aceste vechi metode asigura și un surplus, care este comercializat pentru alte nevoi interne ale domeniului (îmbrăcăminte, odoare, cărți, icoane). Au existat și tentative de accesare a noilor metode de exploatare a proprietăților ecleziastice, de implicare în mecanismele economiei capitaliste. Astfel, proprietarii ecleziastici obțin foloase importante din activitățile comerciale în care relațiile marfă- bani devin prioritare. Racordarea proprietarilor ecleziastici la noile realități economice sunt vizibile în comercializarea băuturilor alcoolice (mănăstirile ținând în târguri și orașe hanuri și cârciumi) în vânzarea peștelui provenind din bălți sau din obligațiile contractuale ale arendașilor sau în activități de cămătărie.
Alți egumeni se acomodează la noile relații capitaliste preferând să obțină bani din cămătărie. Semnificativ este împrumutul pe care-l dădea egumenul mănăstirii Strehaia sub motivul „acei bani stau degeaba”.40 Paharnicul Ioan Sardescu se împrumută 30000 lei de la mănăstirea Strehaia, care avea mai mulți datornici cu sume ce urcau până la 100000 lei.41 Bani cu împrumutul dau și alte mănăstiri (Arnota, Sadova, Segarcea etc.). Racordarea așezămintelor ecleziastice la suflul nou, al relațiilor capitaliste, se poate exemplifică și printr-o altă categorie de venituri pe care acestea le obțineau. Este vorba despre veniturile obținute de pe locurile date cu embatic. Mănăstirile, Episcopia Râmnicului, Mitropolia și bisericile mari din orașe au închiriat (arendat) sub formă de embatic terenuri cultivate, case și hanuri, pivnițe, prăvălii. Cele mai multe dintre proprietățile care se dau cu embatic au fost în orașe și târguri (Craiova, Râmnicu-Vâlcea). Fac obiectul acestor embaticuri moșii, plantații de vii, mori și vaduri de moară, case, hanuri și prăvălii, locuri de casă.Embaticarii vor contribui la dezvoltarea relațiilor capitaliste în lumea orașelor, cei mai muți fiind meseriași și negustori. Dintre cei care solicită locuri cu embatic în orașe 90% sunt mici meseriași și negustori. Între meseriași embaticari se disting cei cu legături în industria textilă și de încălțăminte (marchitani, boiangii, bogasieri, croitori, pălărieri, cojocari, șelari, ceaprazari, șepcari, pânzări, cizmari). Sunt însă și alte categorii de meseriași care cer locuri cu embatic de la așeza- mintele ecleziastice: cafegii, tutungii, lumânărari, căldărari, simigii, brutari, măcelari etc. O categorie importantă a embaticarilor a constituit-o negustorii. Și aici obiectul afacerii a fost extrem de variat (neguțători de haine, băcani, cârciumări, pescari etc.). Mănăstirile Tismana, Cozia, Strehaia, Episcopia Râmnicului obțineau venituri importante din embaticuri. În general embaticarii își achitau sumele cuvenite, dar documentele înregistrează și numeroase cazuri în care așezămintele religioase fac apel la organele de judecată pentru a-și obține drepturile din embaticuri. În 1861, mănăstirea Cozia se arată tare nemulțumită de embaticarul ce exploata via schitului Trivale. Asemenea nemulțumiri manifestă mănăstirile Tismana, Segarcea, Strehaia etc. Avocatul așezămintelor brâncovenești va purta un lung proces cu Dimitrie Penciu și Mihai Stancovivi, care țineau în Craiova un han cu embatic. În repetate rânduri mănăstirea Horezu va cere anularea embaticului, pe motiv că Stancovivi „nu a plătit nimic”.
Conflictele legate de embaticuri vor continuă și după secularizare, ele rezolvându-se doar prin intervenția hotărâtă a statului, care va răscumpăra printr-o lege specială embaticurile. Încă de la începutul secolului al XIX-lea așezămintele ecleziastice contribuiau cu sume variabile la susținerea unor așezăminte publice.
Pentru întreținerea așezămintelor publice, mănăstirea Obedeanu da în 1832 suma de 7900 taleri. Mai multe mănăstiri din Oltenia contribuiau în aceeași perioada la susținerea „Spitalului iubirii de oameni”. Astfel, în 1822, mănăstirea Arnota da din arenzi pentru acest spital 2925 taleri, mănăstirea Govora 3833 și mănăstirea Sadova contribuia cu 2000 taleri, iar Episcopia Râmnicului cu 400 taleri. Între 1831 și 1833 la „Casele făcătoare de bine”, din arenzile moșiilor mănăstirești trebuiau date: – la „Spitalul iubirii de oameni”, de la vistierie se dădeau 25000 lei și de la mănăstiri 50000 lei – la „Școlile Naționale”, de la vistierie se dădeau 58332 iar de la mănăstiri 116668 lei – la „Copiii sărmani”, de la vistierie se da suma de 16668 iar de la averile mănăstirești 33332 lei.
Regulamentul Organic legiferase îndatorirea mănăstirilor și a vistieriei de a varsă anual către „Casele făcătoare de bine” suma de 600000 lei (400000 din averile mănăstirești și 200000 de la vistierie). Mănăstirile vor înregistra în anii următori mari datorii către aceste așezăminte. În ianuarie 1835 mănăstirile din Țară Românească aveau o datorie de 572526 lei către Casă Centrală. Către „Spitalul iubirii de oameni” mănăstirea Arnota avea 25100 iar Govora 58550 lei.Către „Casă Copiilor Sărmani” datoria era de 1700 lei. Între anii 1833-1834 din prisosul arenzilor mănăstirești se primise la Mitropolie, pentru întreținerea așezămintelor de bine, suma de 569291 lei. Și în anii următori mănăstirile vor susține financiar așezămintele de bine, dar din variate motive vor acumula restante tot mai mari către Casă Centrală. Domeniul mănăstiresc ajunsese într-un impas ecomonic.Această rezultă din echivocul dreptului de proprietate și a dreptului de folosință.Arendășii nu fac investiții de durata pe moșii, ei cel mult, repara vechile instalații.Ei nu investesc în ciclul productiv. La rândul lor, egumenii abia asigura din venituri plata datoriilor la instituțiile centrale și nevoile cultului. O parte a venitului se îndreaptă spre cota muncii salariate și întreținerea ,, așezămintelor de bine”. Domeniul mănăstiresc devenise o întreprindere capitalistă care trebuia gestionată în sens capitalist, pentru a produce o valoare adăugată.
Structura veniturilor și cheltuielilor evidențiază o neconcordanță vizibilă între uriașul potențial economic al proprietății eclaziastice și contribuția acesteia la eșafodajul economic al statului.Statul devine tot mai interesat de gestiunea proprietăților mănăstirești ,mai ales a celor închinate, ale căror venituri se scurgeau spre așezămintele din Orient.Pe fondul nevoilor de modernizare a societății românești apare o nouă problematica-secularizarea averilor mănăstirilor închinate-idee deshisă de programul revoluționar al lui Tudor Vladimirescu și continuată de generația pașoptistă, care o va și finaliza la 1863.
3. CONCLUZII
Legea pentru secularizare din 1863 a realizat solutionarea doar anumitor probleme de fond a manastirilor inchinate in afara tarii. Aceasta lege a creat si alte disfunctionalitati. Biserica Ortodoxa a ramas fara mijloace de a se sustine, atat pe ea cat si activitatile conexe. Mai ales ca secularizarea ( preluarea) a fost facuta fara despagubiri.
Sprijinul Statului pentru Biserica s-a dovedit in multe cazuri foarte mic, insuficient si in alte multe cazuri absent. S-a ajuns astfel ca din creatoare de opera educationale, Biserica sa fie dependenta de Stat.
Marturiile scrise aduc drept dovada o stare trista. Solicitari minore, de stricta necesitate erau respinse de Minister datorita lipsei fondurilor, desi o mare parte din buget era formata din beneficiile secularizarii. Alte marturii amintesc despre faptul ca multe manastiri au fost lasate in paragina iar alte au fost achizitionate de clasa politica.
Terenurile au fost folosite pentru improprietarirea diverselor familii de tarani, iar alte constructii secularizate au deveit arhive, scoli, sedii sau chiar penitenciare. Unele biserici din cadrul manastirilor au devenit biserici de parohie, alte biserici au fost inchise si altele au devenit depozite. Bunurile secularizate au pus baza organizarea statului roman.
Legaturile actuale din Stat si Biserica au fost transformate in ultimii 150 de ani. Ele au baza in reformele domnitorului Cuza si apoi in celelalte legi ce asigurau despagubirile de catre Stat a pierderilor.
Guvernul comunist a desavarsit secularizarea. A deposedat Biserica de mai toate proprietatile, exceptie facand locasurile de cult. S-a pastrat totusi mijloacele de sprijin financiar atat in ceea ce priveste restaurarea, conservarea și întreținerea locașurilor de cult cat si plata salariilor.
In prezent, salariile personalului sunt asigurate de Stat, iar celelalte cheltuieli spre exemplu: repararea, intretinerea, restaurarea si consolidarea se fac cu ajutor de la credinciosi. Actuala criza economica afecteaza insa toate formele de ajutor financiar. Biserica are nevoie de edificii pentru a aduce incredere in randul societatii si a sadi credinta lui Dumnezeu in sufletele oamenilor.
Necesitatea restituirii in integrum a proprietatilor bisericesti ( mai ales a celor confiscate de comunisti) constituie un factor necesar pentru ajutorarea Bisericii.
(http://ziarullumina.ro/150-de-ani-de-la-adoptarea-legii-secularizarii-averilor-manastiresti-din-1863-86483.html)
4. BIBLIOGRAFIE
ALARMĂ: Inegalitate flagrantă în criteriile de evaluare ale Ministerului Educației
http://armoniiculturale.ro/2016/04/13/vorbirea-despre-biserica-si-stat-intre-curs-si-discurs/
http://blogosfera.piatza.net/fara-secrete/muzeul-rockefeller-ascunde-artefacte-extraterestre-ce-schimba-istoria-omenirii-ele-fac-parte-din-categoria-oopart-out-of-place-artifact/rela%C5%A3iile-stat-biseric%C4%83-art1826
http://patriarhia.ro/150-de-ani-de-la-adoptarea-legii-secularizArii-averilor-mAnAstireSti-din-1863-7443.html
Despre relaţia Stat – Biserică, în perioada comunistă şi postcomunistă…
Dinamica relaţiilor Stat – Biserică, între tradiţie şi actualitate
http://vladherman.blogspot.com/2013/11/150-de-ani-de-la-secularizarea-averilor.html
http://basilica76.rssing.com/chan-2292692/all_p367.html
http://ziarullumina.ro/secularizarea-averilor-manastiresti-87339.html
http://www.noutati-ortodoxe.ro/secularizarea-averilor-biserice-ti-1863-motiva-ii-i-consecin-e_l36205_p0.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Secularizarea_averilor_m%C4%83n%C4%83stire%C8%99ti
http://stiri-neamt.ro/152-de-ani-de-cand-sub-domnia-lui-al-i-cuza-a-fost-adoptata-legea-secularizarii-averilor-manastiresti/
http://www.crestinortodox.ro/religie/biserica-ortodoxa-fata-provocarilor-lumii-contemporane-124595.html
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Secularizarea_averilor_m%C4%83n%C4%83stire%C5%9Fti
http://www.preferatele.com/docs/economie/5/evolutia-economiei-r20.php
http://www.crestinortodox.ro/religie/dinamica-relatiilor-stat-biserica-122174.html
http://www.rasunetul.ro/biserica-si-asistenta-sociala-idealuri-si-realitati
http://basilica.ro/secularizarea-averii-bisericii-ortodoxe-romane-reglementare-juridica-evolutie-si-consecinte/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Secularizarea_averilor_m%C4%83n%C4%83stire%C8%99ti
http://patriarhia.ro/150-de-ani-de-la-adoptarea-legii-secularizArii-averilor-mAnAstireSti-din-1863-7443.html
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-l-sat-cuza-vod-biserica-n-sap-lemn
http://www.unibuc.ro/CLASSICA/cuza-voda1/cap9.pdf
http://ziarullumina.ro/secularizarea-averilor-manastiresti-87339.html
http://www.criticatac.ro/22328/finanarea-bisericii-scandalul-fr-sens-chestiunile-de-discutat/
Viata si opera lui Cuza Voda, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1966, Constantin C. Giurescu
5. ANEXE
Cuza și disprețul față de luxul călugărilor
Istoricii din cadrul Muzeului Național de Istorie a României relatează despre o întâmplare a lui Alexandru Ioan Cuza, în urma căreia, Arimandritul Nil, ultimul egumen grec al Mănăstirii Florești, din județul Vaslui, a fost determinat să părăsească administrația egumenică. Relatarea are la bază un memoriu a fostului “băet” de casă a Arhimandritului Nil, Gheorghie Drob, și se regăsește în paginile cărții dedicate Mănăstirii Florești de preotul Ion Antonovici. Arhimandritul Mănăstirii Florești, era apreciat ca un bun administrator, drept care este numit și inspector bisericesc al mănăstirii Cotroceni, pentru a controla eficient avuția acesteia, în folosul Sfântului Munte Athos.
“Într-o zi de vară, Cuza Vodă vizitează Complexul Cotroceni, însă, Arhimandritul Nil, deși știa de intenția domnitorului, a plecat în București, lăsându-l pe feciorul de casă să-l întâmpine pe acesta și să-i raporteze ulterior totul. Cuza Vodă sosește pe la orele trei după amiază cu o mare suită de civili și militari și trage alături, la celălalt palat, aflat la 50 de metri de „palatul egumenesc“, mănăstirea fiind în centrul celor două palate domnești de vară. Domnitorul se așează pe o canapea aflată la balcon, iar membrii anturajului domnitorului sunt dispuși pe scaune în jurul lui. Aghiotantul domnesc îi poruncește băiatului de casă, autorul memoriului, să-i servească cu apă rece și dulceață. Acesta se execută numaidecât și îi omenește pe oaspeți cu dulceață orânduită în veselă de argint aurit, de mare preț. Privind cu atenție paharele și lingurițele din metal prețios, domnitorul face următoarea remarcă: „oare cu acest lux se cuvine a se servi de ele un călugăr“, se arată în documentele istoricilor din cadrul Muzeului Național de Istorie a României.
„Unui călugăr nu-i trebue palate Domnești“
Potrivit relatărilor fostului slujitor, domnitorul l-a sfătuit pe Arhimandritul Nil să elibereze Palatul egumenic de la Cotroceni,invocând că nu are nevoie de palate ci de o chilie mică și o rogojină. „Chiar dacă cel chestionat pare intimidat de autoritatea să, principele continuă în notă discuției:
„Mai baete, să-i spui stăpânului tău că unu-i călugăr nu-i trebue palate Domnești, ci o mică chilie, în care să se culce jos pe-orogojină și sub cap o piatră în loc de pernă“. La urmă, când trebuia servită cafeaua, Cuza Vodă refuză categoric pretextând că „noiRomânii nu voim cafele grecești“. Reîntors la „palatul egumenesc“, Arhimandritul Nil ascultă raportul cu privire la vizită lui CuzaVodă și, cu mare amărăciune, poruncește eliberarea „palatului egumenesc“.(http://stiri-neamt.ro/152-de-ani-de-cand-sub-domnia-lui-al-i-cuza-a-fost-adoptata-legea-secularizarii-averilor-manastiresti/)
A două zi (20 iunie 1862), foarte devreme, tot „bagajul“ a fost încărcat în șase căruțe și transportat în camerele din palatul ȘerbanVodă. Ierarhul grec mai zăbovește un timp în București în încercarea zadarnică de a face presiuni asupra principelui Alexandru Ioan Cuza. Într-o seară, adânc mâhnit și fără speranța, i se confesează băiatului de casă, spunându-i:
„Ce gândește domnitorul vostru Român de zdruncină pe unul că mine, cunoscut în toate împărățiile? Și să știi tu, mai baete, că am putere să-l fac să-și piardă domnia; dar niciodată un mic Domnitor Român nu-și va însuși averile mănăstirilor închinate sfântuluiMunte și sfântului Mormânt. Dumnezeu nu-i va ajută!“.
La câteva săptămâni distanță, bunurile Arhimandritului Nil din palatul Șerban Vodă din București au fost inventariate șirechiziționate de către statul român.
Odată cu acele bunuri au fost confiscate și hrisoavele moșiilor mănăstirești închinate sfântului Munte Athos aflate în posesia egumenului grec. “, se arată în sursă citată. Că urmare a secularizării averilor mănăstirești, Arhimandritul Nil a plecat pe Muntele Athos, unde a fost înălțat la rangul de arhiereu, respectiv mitropolit al Pentapolei.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Secularizarea Averilor Bisericesti (ID: 167919)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.