Secțiunea I – Patrimoniul – valoare socială ocrotită de legea penală …pag.3-7 [611944]

1
CUPRINS

CAPITOLUL I – PATRIMONIUL ȘI DREPTUL PENAL

Secțiunea I – Patrimoniul – valoare socială ocrotită de legea penală …pag.3-7
Secțiunea a II -a – Infracțiunea de înșelăciune în dreptul penal român
– referințe istorice …………………………. ………………..pag. 7-10
Secțiunea a III -a – Cadru legal î n domeniu, in stituit de către Constituția
României și Legea nr. 140/1996 …………. pag.10-12
Secțiunea a IV -a – Elemente de drept comparat ………….. ……………. .. pag.12-13

CAPITOLUL II – INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE – ÎN SPECIAL

Secțiunea I – Conținut legal …………………………………………. ……….. pag.14-15

Secțiunea a II -a – Condiții preexistente
A) Obiectul infracțiunii ……………………………………………………. …… pag.15-18
B) Subiecții infracțiunii …………………………………………………. …….. pag.18-23

Secțiunea a III -a – Conținutul constitutiv
A) Latura obiectivă
a) Elementul material …………………………………………………….. …….pag.23-44
b) Urmarea imediată ……………………………………………………… …….pag.45-46
c) Legătura de cauzalitate ……………………………………………… ……..pag.46-47
B) Latura subiectivă
a) Forma de vinovăție ……………………………. ……………………. ………pag.47-49
b) Existența mobilului și scopului ………………………… ………………. pag.50-50

Secțiunea a IV -a – Forme. Modalități. Sancțiuni
A) Formele infracțiunii
a) Actele pregătitoare ……………………………. ………………….. …………pag.51-51
b) Tentativa …………………………… ……………………………….. …………pag.51-53
c) Înșelăciunea – fapt consumat ……………………………. ………………..pag.53-55
d) Înșelăciunea – fapt epuizat ……………………………. ………… ………… pag.55-57
B) Modalităț ile infracțiunii de înșelăciune
a) Modalități normati ve……………………………. ………………. ……….. pag.57-59
b) Modalități faptice ……………………………. …………………….. ………pag.58-58
C) Tratament sancționator ……………………………. …………….. ……..pag.58-59

2

CAPITOLUL III – CORELAȚII CU ALTE INFRACȚIUNI

Secțiunea I – Probleme introductive ……………………………. ………….. .. pag.60-60

Secțiunea a II -a – Infracțiunea de înșelăciune, înșelăciunea la măsurătoare și
înșelăciunea privind calitatea mărfurilor ………… pag.60-61

Secțiunea a III -a – Infracțiunea de înșelăciune și traficul de
influență ……………………………………………….. ………………………… .. pag.61-67

CAPITOLUL IV – ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND
INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE

Secțiunea I – Aspecte de drept procesual penal ………………………. … pag.68-69
Secțiunea a II -a – Unele aspecte de cercetare penală privind infracțiunea de
înșelăciune ……………………………. ………….. pag.69-70

CAPITOLUL V ASPECTE CRIMINOLOGICE SPECIFICE
INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE

Secțiunea I – Cauze și condiții care determină sau favorizează săvârșirea
infracțiunii de înșelăciune …………………. ………. ….. pag.71-72

Secțiunea a II -a – Victime și făptuitori potențiali ai infracțiunii de
înșelăciune. Protecția victimei, prin măsuri de prevenire a infracționalității
privind înșelăciunea ……………………………. ………… pag.73-74

Secțiunea a III -a – Importanța prevenirii și combaterii infracțiunii de
înșelăciune ……………………………. …………………. ……………… …………… pag.74-75

CONCLUZII ………………………………… ………………………. …………….. pag.76-76

BIBLIOGRAFIE ……………………………….. ………………………. …………. pag.77-80

3

CAPITOLUL I PATRIMONIUL ȘI DREPTUL PENAL

Secțiunea I – Patrimoniul – valoare socială ocrotită de legea penală

Ocrotirea patrimoniului prin normele dreptului penal a constituit, din
totdeauna, un obiectiv prioritar al oricărui sistem de drept, patrimoniul
reprezentând o componentă importantă a vieții de zi cu zi a oricărei persoane
fizice sau juridice, de care depinde atât satisfacerea cerințelor curente, dar mai
ales prosperitatea, la nivel individual, precum și micro sau macro -social.
Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra patrimoniului îl constituie
relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin
apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la
bunuri și, implicit, sub as pectul obligației de a menține poziția fizică a bunului
în cadrul patrimoniului, acesta făcând parte din gajul general al creditorilor
chirografari.
În terminologia legii penale, noțiunea de “ patrimoniu ” nu are același
înțeles ca și în dreptul civil. Sub aspect civil patrimoniul înseamnă totalitatea
drepturilor și datoriilor actuale și viitoare ale unei persoane. Totalitatea
drepturilor în expresia lor bănească alcătuiesc activul patrimonial, iar
totalitatea obligațiilor, tot în expresia lor bănească, form ează pasivul
patrimonial, astfel că patrimoniul are un activ și un pasiv1.
Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi
și obligații ale unei persoane ca o universalitate, ca o totalitate independentă
de bunuri pe care le cuprind e la un moment dat patrimoniul: fie că îl privim ca
o identitate strâns legată de persoana subiectului, fie ca o universalitate de
drepturi, există obligatoriu la orice subiect de drept (chiar când pasivul
depășește activul); el nu se poate niciodată înstr ăina, ci se transmite la moartea
subiectului în momentul când voința acestuia care îi dă caracterul de unitate,
se stinge. Din cuprinsul patrimoniului fac parte bunurile corporale și
incorporale, consumptibile sau fungibile, mobile sau imobile, principale ori
accesorii etc., adică tot ceea ce reprezintă puteri, facilități, aptitudini ale
subiectului privite din punct de vedere al valorii lor economice și a
raporturilor care se nasc din exercițiul acestor puteri, facilități, aptitudini2.

1 Ion P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale , Editura
Actami, București, 1996, p. 9
2 Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil , Editura Casa Românească, București,
1921, p. 36

4 În dreptul penal no țiunea de patrimoniu în legătură cu infracțiunile care
se pot comite împotriva acestuia are un înțeles mai restrâns și se referă la
bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi
apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloas e, ori de a fi distruse,
deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos etc.. Uneori activitatea infracțională
poate viza și patrimoniul privit ca universalitate de bunuri (art. 214 C.pen. –
gestiunea frauduloasă).
Într-o altă părere se afirmă că infracțiunea n-ar putea fi niciodată
împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri pentru că aceasta din urmă
există întotdeauna, indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente
și chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori numai datorii; nici o persoană n u
poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult de unul sau mai multe din bunurile
care compun patrimoniul său. De aceea, mai corect ar fi să se denumească
aceste infracțiuni ca fiind îndreptate contra bunurilor care fac parte din
patrimoniu3. S-ar putea sus ține că patrimoniul, ca universalitate, fiind o
abstracție nici nu poate fi atins prin faptele concrete ale unei persoane,
infracțiunea putându -se îndrepta numai contra unui bun patrimonial, adică
asupra unei valori care face parte efectiv din activul patr imonial al unei
persoane. Pasivul patrimoniului nu prezintă, de regulă, nici un interes pentru
cei care se dedau la fapte de încălcare a patrimoniului, chiar dacă pasivul face
parte din patrimoniu și e cuprins în această noțiune.
Este de observat că incri minând faptele care aduc atingere
patrimoniului, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului, iar nu
poziția juridică a victimei. Aceasta înseamnă că infractorul trebuie să
dovedească că avea un drept pe care și -a întemeiat acțiunea împotri va
patrimoniului, acțiune care i se reproșează și în raport de care organele de
urmărire penală au făcut dovada caracterului ei ilicit; dacă victima a fost
deposedată ilegal de un bun, aceasta nu este ținută să facă dovada că avea
calitatea de proprietar sau de posesor ori de detentor legitim al bunului care i -a
fost sustras, însușit sau distrus prin săvârșirea infracțiunii4.
Legea penală a considerat că, pentru a ocroti patrimoniul și drepturile
legate de acesta, se impune să fie apărate situațiile de fa pt existente, în sensul
că acestea să fie menținute în starea în care se aflau până la intervenția ilicită a
făptuitorului, întrucât orice modificare a lor, prin fapte ilicite, duce la o
imposibilă sau dificilă ocrotire reală a entităților patrimoniale car e fac obiectul
drepturilor subiective. Este neîndoielnic că, numai atâta vreme cât un bun își
păstrează situația de fapt stabilită și cunoscută de cei interesați, oricine ar
putea pretinde că are vreun drept asupra acestui bun și -l va putea valorifica în
mod real. Când bunul și -a pierdut situația de fapt (a fost sustras, ascuns,

3 Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, Al.Boroi, I.Molnar, I.Pascu, V.Lazăr, Drept penal, partea
specială , Editura Europa Nova, București, 1997, p. 196
4 V.Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român, Editura Academiei,
București, 1972, vol. III, p. 444

5 distrus etc.) orice valorificare a dreptului privitor la acesta devine nerealizabil.
Așa se explică și rațiunea pentru care legea penală pedepsește uneori chiar pe
proprietar în caz ul în care prin acțiunea sa contribuie la schimbarea situației de
fapt al unui bun al său în dauna intereselor legitime ale altor persoane.
Un alt specific al acestei categorii de infracțiuni este că sub denumirea
globală de “infracțiuni contra patrimoniu lui” există două categorii mari de
bunuri susceptibile a fi ocrotite prin incriminarea faptelor contra
patrimoniului, în raport cu formele felurite de proprietate.
Delimitarea formelor fundamentale de proprietate care fac obiectul
ocrotirii penale este co nsacrată prin normele constituționale din art. 135 alin. 2
din Constituție, care prevede ca “Proprietatea este publică și privată”, ceea ce
înseamnă că în societatea noastră nu sunt de conceput alte forme de
proprietate și, pe cale de consecință, de patrim oniu, decât cele enumerate în
Constituție.
În ceea ce privește precizarea obiectelor concrete care aparțin uneia sau
celeilalte forme de proprietate, normele constituționale folosesc o tehnică
diferențiată: ele nu menționează în mod direct categoriile de bunuri care
aparțin proprietății private, ci numai pe cele care formează proprietatea
publică. Cunoscând aceste categorii de bunuri, ne putem da seama de sfera
bunurilor care aparțin proprietății private; în această categorie vor intra toate
bunurile care nu formează obiectul proprietății publice.
Potrivit art. 135, alin. 4 din Constituție, constituie bunuri care fac parte
exclusiv din sfera proprietății publice: bogățiile de orice natură ale subsolului,
căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu poten țial energetic valorificabil
și acelea care pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială,
resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental. Pe lângă
acestea mai pot intra în categoria bunurilor aparținând proprietății p ublice și
alte bunuri. Așa de pildă, prin Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, ca și
prin Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României sunt enumerate și
alte bunuri.
Aceste legi lărgesc sfera bunurilor enumerate de Constituție prin
adăugare a la această enumerare a unor bunuri care formează obiect exclusiv al
proprietății publice5.
Un alt procedeu de lărgire a sferei bunurilor aparținând proprietății
publice la care apelează aceste legi speciale este acela de a indica criterii după
care se poate determina apartenența bunului la proprietatea publică6.
Așadar, natura bunurilor ori afectarea lor unei utilități publice sunt
principalele criterii prevăzute în legile menționate prin delimitarea bunurilor
obiect exclusiv al proprietății publice. Aceste bunuri, potrivit Constituției, ar

5 Art. 5 din Legea nr. 18/1991 a fondul funciar și art. 4 lit. a din Legea nr. 56/1992 privind
frontiera de stat.
6 Art. 5 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 și a rt. 4 alin. ultim din Legea nr. 18/1991.

6 putea să se găsească fie în administrarea unei regii autonome, fie a unei
instituții publice, fie în deținerea societății comerciale căreia i -au fost
închiriate. Dacă legea specială nu prevede astfel, închirierea sa u
concesionarea ar putea fi făcută fie unei societăți comerciale cu capital
majoritar de stat, fie oricărei societăți comerciale. Caracteristica proprietății
publice este faptul că ea este inalienabilă, adică bunurile din această categorie
nu pot ieși, pe nici o cale in sfera proprietății publice. Aceasta nu înseamnă că
nu se admite o anumită circulație, adică un anumit transfer al acestor bunuri.
Chiar Constituția prevede în art. 135, alin. 5 că, în condițiile legii, bunurile
proprietate publică pot fi d ate în administrarea regiilor autonome, instituțiilor
publice sau pot fi concesionate ori închiriate. Potrivit legislației penale în
vigoare, patrimoniul public nu mai este ocrotit diferențiat, așa cum a fost
anterior. Aceasta înseamnă că, în limitele lega le de sancționare, judecătorii ar
trebui să aibă în vedere calitatea acestor bunuri și să trateze mai aspru pe acei
care aduc atingere proprietății publice. În perspectivă, credem7 că legiuitorul
va trebui să acorde o atenție sporită ocrotirii bunurilor p roprietății publice care
satisfac un interes general al proprietății. De altfel, aceasta este și în tradiția
legislației noastre în perioada dintre cele două războaie mondiale, când
patrimoniul public a fost apărat diferențiat de cel privat, existând o leg e
specială pentru apărarea patrimoniului public8.
Legiuitorul ar fi îndreptățit să creeze un regim diferențiat de ocrotire
pentru bunurile proprietate publică dat fiind interesele generale în slujba
cărora sunt puse aceste bunuri9. O atare ocrotire ar pu tea fi extinsă într -o
perspectivă mai îndepărtată și asupra bunurilor aparținând regiilor autonome
sau societăților comerciale cu capital majoritar de stat, chiar dacă în prezent
aceste bunuri au caracter privat, iar potrivit art. 41, alin. 2 din Constituț ie
“Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege indiferent de titularul
ei”. Aceasta va atrage o ocrotire specială și a bunurilor încredințate unei regii
autonome sau unei societăți comerciale cu capital majoritar de stat. În toate
aceste situaț ii capitalul societății care face astfel de operații fiind al statului,
bunurile aparținând acestuia ar trebui să se bucure de ocrotirea mai deosebită,
chiar prin mijloace de drept penal, întocmai ca și bunurile aparținând
proprietății publice.
Aceasta s -ar putea realiza chiar numai sub forma unor agravante la
încriminările care ocrotesc proprietatea privată spre a da un instrument mai
eficient organelor juridice de ocrotire a bunurilor de a căror existență și
dezvoltare este interesată întreaga societate și nu numai persoana fizică sau
juridică proprietară nemijlocită a bunului.

7 Gh.Nistoreanu și colectiv, Op. cit., p. 196.
8 Publicată în Monitorul Oficial nr. 75 din 31 martie 1943.
9 Gh. Nistoreanu și colectiv., Op. cit., p. 197.

7 Spre deosebire de bunurile proprietate publică pe care le putem
identifica cu ușurință și în mod direct pe baza normelor constituționale și a
legilor speciale, bunurile proprietat e privată se identifică pe o cale indirectă,
având acest caracter toate celelalte bunuri necuprinse în sfera proprietății
publice. Nu interesează dacă aceste bunuri se găsesc în stăpânirea unei
persoane fizice sau juridice. De asemenea, nu interesează dacă ele se află în
proprietatea statului sau a unor particulari. Ca urmare, proprietatea privată
poate face atât obiectul proprietății statului, cât și obiectul proprietății
particulare sau a persoanelor juridice. Bunurile regiilor autonome (altele decât
cele aparținând proprietății publice și date lor spre administrare) nu constituie
proprietate publică de stat, ci proprietate privată a statului. La fel, bunurile
unei societăți comerciale la care statul deține majoritatea capitalului social (cu
excepția bunur ilor aparținând proprietății publice încredințate sub forma
concesionării ori închirierii).

Potrivit art. 5 din Legea10 nr.15/1990, “Regia autonomă este proprietara
bunurilor din patrimoniul său, iar în exercitarea dreptului de proprietate, regia
posedă, f olosește și dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în
patrimoniu.” Deci, bunurile regiilor autonome și ale societăților comerciale
sunt proprietate privată și nu publică (chiar dacă la o societate comercială
statul deține capital majoritar). F ac excepție numai bunurile care aparțin
proprietății publice și care, potrivit art. 135 alin. 5 din Constituție, au fost
încredințate regiilor autonome spre administrare, iar societățile comerciale sub
formă de concesionare sau închiriere.

Secțiunea a II- a – Infracțiunea de Înșelăci une în dreptul penal român
referințe istorice

Legislațiile din toate timpurile și toate orânduirile sociale au incriminat și
sancționat sever infracțiunile împotriva averii particulare, deosebirile de
reglementare și trata ment datorându -se perioadei istorice și particularităților

10 Textul inițial a fost publicat în Monitorul Oficial al R omâniei, Partea I, nr. 98 din 8
august 1990. Aceasta este forma actualizata pana la data de 21 iulie 2000, cu modificarile si
completarile aduse de: LEGEA Nr. 58 din 14 august 1991; LEGEA Nr. 80 din 23
decembrie 1991; ORDONANȚA nr. 15 din 9 august 1993; LE GEA Nr. 55 din 15 iunie
1995; LEGEA Nr. 21 din 10 aprilie 1996; ORDONANTȚA DE URGENȚĂ nr. 88 din 23
decembrie 1997; LEGEA nr. 219 din 25 noiembrie 1998; ORDONANȚA DE URGENȚĂ
nr. 49 din 22 aprilie 1999; LEGEA nr. 136 din 21 iulie 2000.

8 proprii – dintre care nu în ultimul rând tradițiile religioase și juridice – unei
societăți sau alteia.
În perioada sclavagistă, erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria, jaful; mai
puțin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietății, cum ar fi
înșelăciunea , abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, care erau
considerate ca delicte civile.
În perioada feudală se extinde treptat represiunea penală, cuprinzând în sfera
sa toate faptele prin c are se puteau aduce atingere patrimoniului. De regulă,
furturile mărunte se pedepsesc cu biciuirea, însă, la al treilea furt se aplica
pedeapsa cu moartea ( tres furtileus ). Dacă furturile erau grave se putea aplica
această pedeapsă încă de la primul furt. Această asprime a pedepselor arată
frecvența infracțiunilor și gravitatea lor. Împotriva unor asemenea fapte,
stăpânirea era silită să recurgă la cele mai inumane pedepse.
În vechiul drept românesc existau reglementări foarte detaliate referitoare la
acest e infracțiuni. Astfel, Pravilele lui Vasile Lupu – „Cartea pentru învățături”
din 1646 – și Matei Basarab – „Îndreptarea legii” din 1652 -, Codicele penale
ale lui Alexandru Sturdza în Moldova – 1862 – și ale lui Barbu Știrbei -1850 –
în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile contra
patrimoniului.
Codul penal român din 1864 , deși copiat în mare parte după Codul penal
francez, cuprindea în capitolele referitoare la „Crime și d elicte contra
proprietății”, numeroase incriminări inspirate din Codul penal prusac – art.
306-380 – privitoare la apărarea patrimoniului menite să asigure cu mijloace
mai severe ocrotirea acestuia. În Codul penal de la 1864, în grupul
infracțiunilor contr a proprietății, erau incluse și unele infracțiuni care aveau
numai indirect legătură cu ocrotirea patrimoniului.
Codul penal român de la 1936 numit „Noul Cod penal Carol II”11 intrat
în vigoare la data de 1 ianuarie 1937 cuprindea această materie în Cartea II,
Titlul XIV intitulat „Crime și delicte contra patrimoniului” – art. 524 -573 -.
Sistematizat în cinci capitole astfel: Cap. I – Furtul; Cap. II – Tâlhăria și
Pirateria; Cap. III – Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii;
Cap. IV – Străm utarea de hotare, desființarea semnelor de hotar, stricăciuni și
alte tulburări aduse proprietăți; Cap. V -Jocuri de noroc, loteria, specula contra
economiei publice.
După cum se observă, Codul penal din 1936 a restrâns, în limitele sale firești,
toate inf racțiunile contra patrimoniului, grupându -le pe grupe, în funcție de
obiectul juridic.
În art. 553 din Codul penal „Carol al II -lea”, inclus în Titlul XIV –
„Crime și delicte contra patrimoniului”, Secțiunea VII12, era incriminată

11 Publicat în “Moni torul Oficial al României”, partea I, nr. 65 din 18 martie 1936 .
12 Tr. Pop, în Codul penal “Carol al II -lea”, adnotat de G.Rătescu ș. a., partea specială.

9 înșelăciunea prin cecuri13, ale cărui forme ale actului de executare erau
inspirate din art. 84 pct. 2 din Legea14 nr. 59/1934 asupra cecului.
Atât în timpul cât a fost în vigoare Codul penal de la 1864, cât și sub
imperiul Codului de la 1936, au existat anumite infracțiuni contra
patrimoniului, care erau prevăzute în legi speciale, ca de pildă, în Codul
Justiției Militare, în Codul comercial, în Codul silvic ș.a.
În perioada anilor 1944 -1989 s -au produs unele schimbări importante, din
punct de vedere legislativ, în toate domeniile drep tului, dar mai ales în
domeniul dreptului penal, în conformitate cu ideologia vremii, și cu modul de
a concepe existența proprietății. În acest context a fost adoptat Decretul nr.
192/1950 în conținutul căruia s -a definit noțiunea de „ obștesc ” și aceea de
„avut obștesc ”15. Prin acest act normativ a fost introdus în Titlul XIV al
Codului penal din 1936 un nou capitol cu denumirea „Unele infracțiuni contra
avutului obștesc”, căruia, ulterior, i s -au adus modificări, mai ales în privința
agravării pedepselor. A cest decret a marcat momentul în care apare pentru
prima oară o ocrotire discriminatorie, după cum acesta era considerat
„particular” sau „obștesc”.

Autorii Codului penal de la 1968 n -au făcut și nici nu puteau să facă
astfel decât să consacre mai departe această concepție de ocrotire diferențiată
a patrimoniului. De aceea, în Titlul III au fost prevăzute infracțiuni contra
avutului particular, iar în Titlul IV, infracțiuni contra avutului public sau
obștesc. Comparând aceste reglementări cu cele ale Codul ui penal de la 1936
observăm că în cuprinsul Codului penal în vigoare, numărul incriminărilor în
această materie este mai redus ca urmare a unei concentrări a acestora în
textele incriminatoare corespunzătoare, așa încât unele fapte care în Codul
penal ant erior se încadrau în texte multiple și diferențiate, în actualul Cod sunt
prevăzute în același text.
După 1989, pornind de la necesitatea punerii de acord a legii penale atât cu
principiile constituționale, cât și cu realitățile din societatea românească
actuală, s -au adus numeroase modificări Codului penal, ultima și cea mai
importantă fiind realizată prin Legea16 nr. 140/1996 de modificare și
completare a Codului penal, prin care, pe lângă modificările substanțiale, se

13 art. 553 – “Acela care în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material
injus t, emite un cec asupra unei bănci sau unei persoane, știind că nu are provizia sau
acoperirea necesară, ori suficientă, precum și acela care, în același scop, după emisiune,
retrage provizia în tot sau în parte, sau interzice trasului de a plăti înainte de expirarea
termenului de prezentare, cauzând prin aceasta o pagubă posesorului cecului, comite
delictul de înșelăciune prin cecuri…”
14 Publicată în Monitorul Oficial nr. 100 din 1 mai 1934
15 Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu și colectiv, Drept penal, Partea specială , Editura Europa
Nova, București, 1997, p. 190.
16 Publicată în Monitorul Oficial nr. 289 din 14 noiembrie 1996

10 prevede o reglementare nouă în materi a infracțiunilor contra patrimoniului – s-
a modificat și completat articolul 215 Cod penal cu aliniatele 4 și 5. Astfel, s -a
modificat denumirea Titlului III din „Infracțiuni contra avutului personal sau
particular” în „Infracțiuni contra patrimoniului”, i ar Titlul IV „Infracțiuni
contra avutului obștesc” a fost în întregime abrogat.

Secțiunea a III – a Cadrul legal în domeniu in stituit de către Constituția
României din 1991 și Legea nr. 140/1996

Comparând reglementările actualului Cod penal cu cele al e Codului
penal anterior observăm că în cuprinsul Codului penal în vigoare numărul
incriminărilor în această materie este mai redus ca urmare a unei concentrări a
acestora în texte incriminatoare mai corespunzătoare, așa încât unele fapte
care în Codul pen al anterior se încadrau în texte multiple și diferențiate, în
actualul cod sunt prevăzute în același text.
Constituția României prevede în conținutul său și norme cu caracter de
principii referitoare la proprietate. Astfel, în art. 135 alin. 2 stabilește f ormele
fundamentale de proprietate, și anume: publică și privată; de asemenea, sunt
arătați cei cărora le aparțin bunurile făcând parte din fiecare formă de
proprietate; astfel, proprietatea publică aparține statului și unităților
administrativ – teritoria le.
Pornind de la aceste prevederi și de la necesitatea punerii de acord a legii
penale atât cu principiile constituționale cât și cu relațiile de astăzi ale
societății românești, parlamentul României a adoptat Legea nr. 140 din 1996
de modificare și completare a Codului penal prin care, pe lângă alte modificări
substanțiale, se prevede o reglementare nouă în materia infracțiunilor contra
patrimoniului. Astfel, s -a modificat denumirea Titlului III din “Infracțiuni
contra avutului personal sau particula r” în “Infracțiuni contra patrimoniului”,
iar Titlul IV “Infracțiuni contra avutului obștesc” în forma pe care a avut -o la
adoptarea Codului penal de la 1969, a fost abrogat în întregime.
Într-o opinie17, se afirmă că reglementarea distinctă a “infracțiunilor
contra avutului personal sau particular” și a “infracțiunilor contra avutului
obștesc” era neștiințifică și nejustificată, atâta vreme cât “infracțiunile
pereche” (cum erau denumite) aveau conținute și structuri identice,
deosebindu -se de cât prin natura patrimoniului afectat și prin regimul
sancționator, mai aspru pentru cele din urmă.
Modificarea radicală a conținutului și sferei bunurilor “avutului obștesc”, a
determinat formularea excepției de neconstituționalitate în cauzele penale la
mai multe instanțe judecătorești, susținându -se, în esență, că dispozițiile art.

17 Gh. Diaconescu, Infracțiuni în codul penal român , Editura Oscar Print, vol. I,
București, p. 232

11 224-229 Cod penal au fost abrogate implicit prin art. 150, alin. 1 din
Constituție, protecția penală a ceea ce a fost definit ca “avut obștesc” potrivit
art. 145 Cod penal, ră mânând fără obiect.
Sesizată cu judecarea excepției de neconstituționalitate, Curtea
constituțională a admis excepția invocată, constatând că art. 223, 224 și 229
Cod penal au fost abrogate parțial, astfel încât prevederile ce reglementează
infracțiunile d in aceste texte se vor aplica numai cu privire la bunurile
prevăzute de art. 135, alin. 4 din Constituție, ce formează obiectul exclusiv al
proprietății publice18.
Împotriva acestei decizii, Procurorul General al Parchetului de pe lângă
Curtea Supremă de Ju stiție a declarat recurs, susținând că, în esență,
prevederile din Codul penal referitoare la avutul obștesc nu sunt
neconstituționale și nici nu au fost abrogate de Constituție, deoarece noțiunea
de avut din Codul penal are un conținut și o sferă mult mai largă decât
noțiunea de proprietate, fiind asimilată cu cea de patrimoniu din dreptul civil.
De asemenea, că infracțiunile din Codul Penal nu sunt denumite infracțiuni
contra patrimoniului, ci infracțiuni contra avutului, asemănător Codului din
1936 care se referea la infracțiuni contra patrimoniului. În sfârșit, s -a mai
susținut că actualul Cod penal nu contravine Constituției deoarece nu neagă
existența celor două tipuri de proprietate (publică și privată), și nici nu
prevede alte forme de proprietate de cât cele menționate în Constituție.
Judecând recursul declarat împotriva acestor decizii, Curtea
Constituțională, în complet de 5 magistrați, a considerat că dispozițiile
Codului penal referitoare la avutul obștesc, ce au fost atacate în fața Curții,
sunt neconstituționale și că acestea au fost abrogate în întregime, situație care
reclamă intervenția legiuitorului pentru a da o nouă reglementare
infracțiunilor în discuție. Soluțiile diferite pronunțate de completul de judecată
format din 3 judecători și de completul de judecată format din 5 judecători, au
determinat convocarea Plenului Curții Constituționale pentru a da o
interpretare unitară în problema constituționalității dispozițiilor din Codul
penal privitoare la infracțiunile împotriva avutului obștes c.
Curtea constituțională, în Plenul său, a confirmat prin Decizia nr.
1/1993, practica anterioară.
În consecință, Plenul Curții a trebuit să decidă următoarele aspecte:
a) dacă prevederile din Codul penal privitoare la infracțiunile contra avutului
obște sc sunt constituționale;
b) dacă decizia Curții, rămasă definitivă, este obligatorie de la data
publicării în Monitorul Oficial al României sau curtea poate stabili un
alt termen, în viitor, de la care să -și producă efectele și eventual sub
condiție.

18 Decizia nr. 9/03.03.1993 a Curții Constituționale

12 În le gătură cu prima problemă, Plenul Curții consideră că noțiunea de avut
obștesc nu se confundă cu noțiunea de proprietate , și că, deși nu este
nominalizată prin Constituție, ea nu pare ca neconstituțională, atâta timp cât
desemnează un interes general al soc ietății, care ține de binele comun și
vizează proprietatea publică.
Apare, deci, firesc ca infracțiunile împotriva proprietății publice să fie
sancționate ca infracțiuni împotriva avutului obștesc. Nu categoria avut
obștesc ridică probleme în ce privește t ratamentul penal, ci sfera acestuia și,
deci, dimensiunile și limitele răspunderii penale.
Cu privire la cea de a doua problemă, s -a statuat că deciziile Curții
Constituționale pronunțate cu privire la soluționarea excepțiilor de
neconstituționalitate devi n executorii din momentul în care sunt definitive, cu
respectarea regulilor constituționale și legale privind publicarea și
comunicarea lor, neputându -se stabili un termen ulterior de la care să se
aplice.
Prin adoptarea Legii nr. 140/1996 pentru modificar ea Codului penal, toate
aceste dispute rămân fără obiect. Distincția dintre conceptele obștesc și privat
rămâne în cazul unor infracțiuni, ca de exemplu abuzul de încredere, gestiunea
frauduloasă sau distrugerea, în care se prevede că, dacă bunul aparține în tot
sau în parte statului, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Secțiunea a IV -a – Elemente de drept comparat

Toate legislațiile moderne cuprind reglementări ample care aduc
atingere proprietății, consecință firească a importanței pe care o au relațiile de
proprietate pentru dezvoltarea societății și pentru stimularea interesului
individului la progresul acesteia.
Cea mai recentă reglementare este aceea a CODULUI PENAL
FRANCEZ , intrat în vigoare la 01.10.1994. Cartea a II -a a acestui cod es te
consacrată “Crimelor și delictelor contra bunurilor”. În capitolul III al acestei
Cărți este incriminată escrocheria și alte infracțiuni apropiate acesteia. Astfel,
în art. 313 -1 se prevede că escrocheria „ este fapta săvârșită fie prin folosirea
unui n ume fals sau a unei false calități, fie abuzând de o calitate adevărată,
fie prin intermediul unor manevre frauduloase, cu scopul de a înșela o
persoană fizică sau morală și de a determina în detrimentul său sau a unui
terț, să încredințeze fonduri bănești , valori sau anumite bunuri, să presteze un
serviciu sau să consimtă unul care presupune obligații sau eliberări de
obligații, pedeapsa fiind de 5 ani închisoare și 2,5 milioane franci amendă.
Pedeapsa este mai aspră – 7 ani închisoare și 5 milioane franci amendă –
atunci când este săvârșită de o persoană care este investită cu exercițiul
autorității publice, de o persoană care apelează la public în vederea emiterii

13 de titluri sau colectării de fonduri în scopul întrajutorării umane și sociale, în
prejudiciu l unei persoane a cărei vulnerabilitate deosebită, boală, infirmitate,
deficiență fizică sau psihică sau stare de graviditate, este aparentă sau
cunoscută de autorul ei, sau este săvârșită în bandă organizată” .
CODUL PENAL GERMAN , adoptat la 15.05.1971, cu modificările
aduse până la 01.10.1989, reglementează în capitole diferite, atacurile asupra
proprietății.
Astfel, în capitolul XXII sunt incriminate înșelăciunea simplă, înșelăciunea
prin computer, înșelăciunea în acordarea subvențiilor, înșelăciunea în
acordarea creditului, încălcarea încrederii și altele.
CODUL PENAL SPANIOL , în vigoare din 1973, cu modificările aduse
până în anul 1992, reglementează în Titlul XIII delictele contra proprietății.
Printre incriminările cuprinse în acest titlu figurează fu rtul sub toate formele
lui – art. 500 -506-, înșelăciunea –art. 528 -, infracțiunea contra dreptului de
autor și de proprietate industrială -art. 534 – și altele.
CODUL PENAL ITALIAN , intrat în vigoare în 1930, reglementează în
Titlul XIII infracțiunile contr a patrimoniului. Sunt incriminate fapte contra
patrimoniului comise prin violență asupra persoanei și bunurilor –furt simplu
și agravat, răpire, sechestrare de persoane în scopul obținerii de avantaje
materiale – și fapte contra patrimoniului comise prin fr audă –înșelăciunea,
tăinuirea, însușirea bunului găsit, camăta și altele -.
CODUL PENAL PORTUGHEZ , intrat în vigoare la 23.09.1982 cu
modificările aduse până la 03.18.1992, reglementează infracțiunile contra
patrimoniului în Titlul IV sub denumirea de „Crim e contra proprietății”, sunt
incriminate fapte de furt simplu și calificat, abuz de încredere, înșelăciune,
șantajul etc.
CODUL PENAL AMERICAN – în ediția 1985 – elaborată de Institutul
american de drept în vederea orientării legislației penale în statele
americane , reglementează infracțiunile contra proprietății în art. 220 și
următoarele; sunt incriminate faptele de distrugere a proprietății prin
incendiere –foc sau explozie -; pătrunderea abuzivă într -o locuință în scopuri
criminale; fapte de furt cu viole nță; faptele de furt simplu; furtul de servicii;
folosirea neautorizată a unui autovehicul; înșelăciunea și contrafacerea;
folosirea de cecuri fără acoperire și altele.

14 CAPITOLUL II INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE – ÎN
SPECIAL

Secțiunea I – Conținut legal

Infracțiunea de înșelăciune este incriminată de art. 215 Cod penal și are
următorul conținut:
Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a
unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de
a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s -a
pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.
Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau de calități mincinoase ori
de alte mijloace frauduloase, s e pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.
Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică
regulile privind concursul de infracțiuni.
Inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane, cu prilejul
încheierii sau executării un ui contract, săvârșită în așa fel încât fără această
eroare cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile
stipulate, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente,
după distincțiile arătate acolo.
Emiterea unui cec as upra unei instituții de credit sau a unei persoane
știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară,
precum și fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori
de a interzice trasului de a plăti înainte d e expirarea termenului de
prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s -a pricinuit o pagubă posesorului
cecului, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2.
Înșelăciunea care a avut consecințe deosebit de grave se pedepsește cu
închisoare de la 10 la 20 ani, și interzicerea unor drepturi.
Din redactarea textului de lege, rezultă că legiuitorul a incriminat
această infracțiune într -o variantă tip, în alineatul 1, două variante speciale , în
alineatele 3 și 4, și două variante agravante , în alineatel e 2 și 5.
Rațiunea incriminării înșelăciunii este de a asigura încrederea și buna credință
în relațiile cu caracter patrimonial și de a evita producerea unui prejudiciu
persoanei fizice sau juridice.

15
Secțiunea a II -a – Condiții preexistente

A. Obiectul infracțiunii de înșelăciune.

Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra patrimoniului îl
constituie relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt
asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale
privitoare la bunuri și implicit sub aspectul obligației de a menține poziția
fizică a bunului în cadrul patrimoniului, acesta făcând parte din gajul general
al creditorilor chirografari19.
Patrimoniul ocrotit prin normele juridice din această incrimi nare are ca
titular persoana fizică sau persoana juridică. Acestea nu sunt neapărat
proprietarul bunurilor asupra căreia fapta se săvârșește. Legea nu ocrotește
numai dreptul de proprietate. Posesia este ocrotită în aceeași măsură, iar din
punctul de veder e al legii penale, detenția precară se bucură de același regim
de protecție. Aceasta înseamnă că posesia sau detenția legitimă este ocrotită
chiar împotriva proprietarului20.
Obiectul juridic special al infracțiunii de înșelăciune îl formează
relațiile soci ale de ordin patrimonial apărate de norma penală și bazate pe
bună credință și încredere reciprocă. Buna credință și încrederea celor două
părți sunt necesare pentru formarea și desfășurarea unor relații patrimoniale
normale, ele constituind atribute pentr u valoarea socială a patrimoniului, fără
de care această valoare nu mai poate genera relații sociale normale. Or, tocmai
asigurarea acestor relații face obiectul de ocrotire al infracțiunii de la articolul
215 Cod Penal21.
Pe baza acestor atribute, care for mează obiectul juridic special al
infracțiunii de înșelăciune, se face deosebire între infracțiunile contra
patrimoniului săvârșite prin sustragere și cele comise prin fraudă. Totodată, se
face distincție între infracțiunea de înșelăciune și cea de abuz de încredere, în
sensul că la înșelăciune încrederea este obținută prin amăgire, în timp ce la
abuzul de încredere se încalcă, prin abuz, încrederea acordată22, în mod licit.
În practica judiciară se ține seama de acest element de delimitare. De aceea,
Tribun alul Suprem a statuat că fapta inculpatului care a intrat în posesia unei
delegații semnate în alb de conducerea unității și pe care a completat -o s-a
prezentat la o altă întreprindere, pretinzând că este delegat să ridice o parte din

19 Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, I.Molnar, V.Dobrinoiu, I.Pascu, V.Lazăr, Drept Penal -partea
specială -, Editura All Beck, București, 2002, p. 193.
20 O.Loghin, A.Filipaș, Drept Penal Român -partea specială , Editura Șansa, București,
1992, p. 91.
21 Ion Gorgăneanu, Infracțiunea de înșelăciune , Editura Scaiul, 1993, p. 20.
22 Vasile Dongoroz, S.Kohone, I.Oancea, I.Fodor, N.Iliescu, C.Bulai, R.Stănoiu, V.Roșca,
Explicații teoretice ale Codului penal român , Editura Academiei, 1971, vol. III, p. 526.

16 aparatura electronică pe care și -a însușit -o, constituie infracțiunea de
înșelăciune, întrucât în cazul abuzului de încredere intrarea în posesia bunului
se face licit, ceea ce în speță nu s -a realizat23.
O importanță deosebită se atribuie aliniatului 4, art. 215 Cod penal, al
cărui obiect juridic îl constituie acele relații sociale cu caracter patrimonial ce
implică încrederea și buna credință a participanților care folosesc cecurile, ca
instrumente de plată, în cadrul acestor relații24.
Obiectul material în cazul infracțiunii de înșelăciune îl constituie
bunurile materiale, mobile sau imobile, precum și înscrisurile cu valoare
patrimonială care atestă drepturi, obligațiuni sau acțiuni cu caracter
patrimonial aflate în momentul săvârșirii la dispoziția, în posesia sau detenția
victimei.
A fost exprimat punctul de vedere potrivit căruia obiectul material al
infracțiunii de înșelăciune trebuie să întrunească anumite trăsături. Acestea se
referă la existența unui bun material sau corporal; în general bunul trebuie să
fie mobil, exce pție făcând câteva infracțiuni unde bunurile pot fi și imobile (
de exemplu înșelăciunea în cadrul unui contract care are ca obiect un imobil);
bunurile mobile sau imobile să aibă o valoare social -economică sau de
întrebuințare; să se afle în posesia sau d etenția cuiva și să aparțină domeniului
public sau privat.
S-a pus problema dacă în structura obiectului material al infracțiunii de
înșelăciune e cuprinsă întreaga clasă a titlurilor privite ca efecte de comerț
(cambia, biletul la ordin și cec -ul) sau su nt cuprinse doar acele instrumente de
plată care sunt cecurile.
Caracteristic cecului este provizia (acoperirea), respectiv disponibilul
financiar din care urmează a se face plata și care se constituie fie printr -un
depozit bancar, fie printr -un credit ban car, contracte perfectate anterior
emisiunii25.
Cecurile se prezintă sub forma unor formulare tipizate care trebuie să
cuprindă următoarele mențiuni esențiale26:
– denumire de CEC;
– ordin necondiționat de a plăti o sumă de bani, prin indicarea cifrei și a
monedei în care se face plată;
– numele instituției bancare – trasul;
– locul plății;
– data și locul emiterii cecului;
– semnătura emitentului – trăgător;
Titlul căruia îi lipsește unul din aceste elemente nu va fi socotit cec27.

23 Gorgăneanu, Op. cit. , p.64.
24 Arpad Czika, Structura și sfera de incidență a infracțiunii de înșelăciune prin
emitere de CEC -uri, prevăzută de art. 215, alin. 4 Cod penal , în Dreptul nr.2/1998, p.73
25 Idem.
26 Legea nr.59/1934 asupra C.E.C. -ului, art.1

17 Examinând caracteristicile cecului ca titlu comercial la ordin, complet,
formal ce incorporează o obligație abstractă de a plăti necondiționat o sumă de
bani la vedere, se observă că unele din aceste caractere se regăsesc și în cazul
altor titluri sau efecte de comerț – cambia și bi letul la ordin.
Se pune întrebarea dacă neincluderea acestora în textul de lege – art. 215
alin. 4 C.pen. – a fost o scăpare a legiuitorului sau în mod deliberat s -au avut în
vedere doar cecurile ca instrumente de plată.
Considerăm28 că reglementarea s -a ela borat pe un cadru bine definit și
nu poate fi extinsă groso modo și la celelalte titluri, din următoarele
considerente:
normele penale sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse;
prin noțiunea de cec s -a avut în vedere acel titlu care are putere cir culatoare și
servește ca instrument de plată în limitele valorii înscrise pe el;
obiectul juridic special al infracțiunii e menit să asigure stabilitatea și
securitatea relațiilor patrimoniale ce implică încredere reciprocă și onestitate
în efectuarea plăț ilor, cu precădere prin instrumente de plată cu “limită de
sumă în numerar”; o reglementare sine die a celorlalte titluri nu e de dorit, iar
preocuparea legiuitorului în această direcție, numai în ce privește cecurile, a
existat din perioada interbelică, d ovadă fiind dispozițiile cu caracter
incriminator din Legea nr. 59/1935 și lipsa lor cu desăvârșire din Legea nr.
58/1934 asupra camerei și biletul la ordin.
Cecul nu poate fi confundat cu libretul CEC, deoarece acesta nu e apt,
prin el însuși, să serveasc ă la efectuare de plăți.
Sub aspectul obiectului material, al infracțiunii de înșelăciune, există deosebiri
față de cel al infracțiunii de abuz de încredere.
Astfel, sfera de bunuri ce pot forma obiectul material al abuzului de
încredere este mai limitat d ecât la înșelăciune. Constituie obiect material al
infracțiunii de abuz de încredere numai bunurile mobile, ca de pildă: bani,
titluri de credit, obligații CEC, haine de protecție29, echipament sportiv etc.,
bunuri mobile prin destinație30 (utilaje, agregate de muncă cu utilizări
specifice agriculturii), bunuri mobile prin încorporare31 (țigle, țevi, recolte).
Deși sunt mobile, bunurile consumptibile și cele fungibile, nu pot forma
obiect material al acestei infracțiuni datorită caracteristicilor lor.
Bunurile ce pot forma obiect material al infracțiunii de abuz de încredere au,
în principiu, o valoare mai mică decât cele ce constituie obiect al înșelăciunii.
De aceea, la abuzul de încredere legiuitorul nu a prevăzut forme agravante

27 Idem, art. 2.
28 Arpad Czika, Op. cit., p.75
29 I.Gorgăneanu, Op. cit. , p.65
30 Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, I.Molnar, A.Boroi, I.Pascu, V.Lazăr, Drept penal, partea
specială , Editura All Beck, București, 2002, p.216
31 V.Dongoroz și colectiv, Op. cit., p.508

18 care se raportează d e fapt, la valoare bunului ce a format obiectul
infracțiunii32.
Un alt criteriu de deosebire îl constituie locul unde se află obiectul
material în momentul săvârșirii activității infracționale.
Astfel, la infracțiunea de abuz de încredere, bunul se află la făptuitor, în
virtutea unei operații legale, de transmitere a deținerii acestui bun. Deci, bunul
trece la făptuitor ca efect al înțelegerii intervenite între victimă și făptuitor.
Ulterior, are loc însușirea bunului de către făptuitor care, profitând de
împrejurarea că bunul se află în mâinile sale, pune stăpânire pe el.
În cazul infracțiunii de înșelăciune, bunul ce formează obiectul material al
acesteia, se afla, de regulă, la persoana vătămată, el urmând să treacă la
făptuitor numai după ce întreprinde a cțiunea de inducere în eroare.

B. Subiec ții infracțiunii de înșelăciune

Subiect activ al infracțiunii de înșelăciune poate fi orice persoană
fizică, care poate răspunde și care îndeplinește, în mod nemijlocit, acțiunea de
inducere în eroare . Autor al infracțiunii de înșelăciune poate fi numai
persoana care, prezentând nemijlocit ca adevărate fapte mincinoase sau ca
mincinoase fapte adevărate, induce în eroare o altă persoană, în scopul de a
obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust.
Când subiectul a avut o calitate în raport cu partea vătămată, această
calitate va putea fi reținută ca o circumstanță, după caz, agravantă (un superior
ierarhic al celui amăgit) sau atenuantă (rudă apropiată a celui amăgit)33.
Dacă făptuitorul are calitate a de funcționar, funcționar public sau alt
salariat, iar acțiunea de amăgire se săvârșește în exercițiul atribuțiilor sale,
fapta constituie abuz în serviciu. Ne aflăm însă în prezența infracțiunii de
înșelăciune și nu a abuzului în serviciu, dacă făptuito rul având calitatea de
funcționar , face victima să creadă că se află în exercițiul atribuțiilor sale de
serviciu, deși, în realitate, nu se află în exercițiul acestor atribuții34.
În cazul art. 215, alin. 4 Cod penal, subiectul activ nu poate fi orice
perso ană, ea neputând fi săvârșită decât de cel care e deținător legal al cecului
– trăgătorul – fiind singurul care poate emite cecuri în limita disponibilului.
În situația cecului în alb se pune problema35 vinovăției sau nevinovăției
trăgătorului, în condițiil e în care are disponibil în cont, dar beneficiarul îl

32 I.Gorgăneanu, Op. cit., p.65
33 V.Dongoroz și colectiv, Op. cit., p.568.
34 George Antoniu, NicolaeVolonciu – coordonatori, Practică judiciară penală , Editura
Academiei Române, Institutul de cercetări juridice, București, p.133.
35 Costel Băbălău, Elemente cons titutive ale infracțiunii de înșelăciune prevăzută în
art. 215 alin. 4 Cod Penal, în Dreptul nr.9 -1997, p.71.

19 completează cu o sumă ce depășește acest disponibil. De obicei, se va adăuga
clauza “înaintea plății posesorul va completa cecul fără a depăși – se indică
suma”36.
Dacă beneficiarul cecului în alb îl co mpletează fără respectarea
înțelegerii avute în acest sens cu trăgătorul, acesta din urmă nu este subiect
activ al înșelăciunii, considerându -se că nu a emis cecul în condițiile
prevăzute de art. 215, alin. 4 Cod penal37.
Infracțiunea de înșelăciune poate fi săvârșită și în participație ,
participanții putând avea calitatea de autori, coautori, instigatori sau complici.
Orice alte acțiuni prin care nu se realizează nemijlocit acțiunea de inducere în
eroare prin prezentarea denaturată a realității, pot consti tui acte de înlesnire
sau de ajutor, în vederea comiterii acestei infracțiuni, deci acte de complicitate
și nu de coautorat38.
Deși sub aspectul subiectului activ, infracțiunea de înșelăciune și cea de
abuz de încredere se aseamănă considerabil, există part icularități care le
diferențiază.
La infracțiunea de abuz de încredere, subiectul activ nu poate fi decât
persoana care are în detenție, cu orice titlu, un bun al altuia. Făptuitorul
primește în mod licit bunul în detenție, dar abuzează de încrederea celui ce l-a
predat și și -l însușește, dispune de el pe nedrept ori refuză a -l restitui.
Infracțiunea de înșelăciune se deosebește de abuzul de încredere și prin
faptul că forma de participație a coautoratului la abuz e posibilă numai dacă
toți făptuitorii au î n detenție licită bunul respectiv39.
Dacă infracțiunea de înșelăciune se săvârșește frecvent în coautorat,
abuzul de încredere deși susceptibil de coautorat, în realitate, se comite foarte
rar în această formă de participație.
Pentru a se reține coautorat l a infracțiunea de înșelăciune, este necesar
să se constate că făptuitorii, intenționat și pe baza unei înțelegeri, au executat
în mod nemijlocit acțiunea de inducere în eroare, în scopul obținerii unui folos
material injust, pricinuind o pagubă. De aceea, s-a apreciat corect că există
coautorat la infracțiunea de înșelăciune, în cazul în care inculpații, după ce s –
au înțeles, împreună, au indus în eroare pe magaziner, afirmând că este al lor
geamantanul altei persoane și, prin această inducere în eroare l -au obținut
însușindu -și lucrurile40. De asemenea există coautorat în cazul săvârșirii
înfracțiunii prin modalitatea ,,șmen”, atunci când unul dintre coautori aflându –
se în derularea unei operațiuni de schimb valutar ilegal, celălalt distrage

36 Idem.
37 Idem.
38 V.Papadopol, N.Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară penală pe anii
1969 -1975 , Editua stiintifică și Enciclopedic ă, București, 1977, p.273, speța 5, Tribunalul
Suprem, secția penală, dec.nr.5850/1970.
39 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 66.
40 V.Papadopol, Op. cit., speța 9, p. 274.

20 atenția părții v ătămate chiar în timpul înmânării banilor de către primul
inculpat dându -i acestuia posibilitatea să introducă printre bancnotele reale
mai multe bucăți de hârtie de aceeași dimensiune înșelând astfel partea
vătămată . Bineînțeles, în acest caz trebuie să existe anterior o înțelegere între
cei doi, așa încât fiecare să aibă reprezentarea de ansamblu a întregii activități
infracționale și să dorească să acționeze pe ntru atingerea scopului propus.
Există complicitate la infracțiunea de înșelăciune ori de câte ori o
persoană, cu intenție, ajută sau înlesnește, în orice mod, pe autor să efectueze
inducerea în eroare, act specific acestei infracțiuni. În practica judiciară s -a
statuat că acela care pro cură adeverințe fictive de vechime în muncă unor
persoane care, servindu -se de aceste adeverințe, obțin pensii superioare celor
la care ar fi avut dreptul, este complice la infracțiunea de înșelăciune săvârșită
de beneficiarii adeverințelor fictive.
Actel or de complicitate comise astfel, nu li se pot aplica prevederile art.
41 alin. 2 și art. 42 Cod penal privitoare la infracțiunea continuată, întrucât ele
fiind asociate și subordonate actelor de autorat, cu care formează un întreg, în
măsura în care toți beneficiarii adeverințelor fictive au fost condamnați pentru
infracțiuni distincte de înșelăciune, în același mod trebuie condamnat și
complicele pentru fapte distincte de complicitate aflate în concurs real, ceea ce
atrage aplicarea art. 33 lit. a și art. 34 lit. a Cod penal45.
Infracțiunea de înșelăciune, cât și cea de abuz de încredere, pot fi
comise și sub forma instigării, dar în practica judiciară penală această formă a
participației penale se întâlnește rar.
Deși participația improprie este posibilă la ambele infracțiuni, în
realitate este întâlnită numai la infracțiunea de înșelăciune. Constituie
participație improprie la înșelăciune fapta inculpatului de a cumpăra bilete
loto și pronoexpres, de a le falsifica făcându -le aparent câștigătoare și a le
vinde unor persoane, care apoi le -au depus la diferite agenții loto -prono în
vederea ridicării “premiilor”46, lucru, care ca urmare a activității amintite
anterior s -a și întâmplat.
De asemenea, prin sentința penala nr. 32 din 19 februarie 1998 a
Tribunal ului Brăila a fost condamnat inculpatul P.I. pentru săvârșirea
infracțiunilor de participație improprie la falsificarea de monede sau de alte
valori prevăzute de art. 31 alin. 1 raportat la art. 282 alin. 1 si 2 C.pen. si de
participație improprie la înșel ăciune prevăzută de art. 31 alin. 1 raportat la art.
215 alin. 2 si 3 C.pen., pentru ambele infracțiuni cu aplicarea art. 13 C.pen.
S-a reținut că, la data de 8 octombrie 1996, inculpatul, asociat unic si
administrator al S.C. ATOMIC S.R.L. Baia Mare, a de legat pe merceologul

45 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 67
46 Gh.Nistoreanu ș. a., Op. cit., p.223

21 B.A. să ridice marfa de la Laminorul S.A. Brăila, înmânându -i o filă CEC,
semnată de el, pentru a face plata.
După ce a preluat marfa în valoare de 5.263.949 lei, merceologul a
completat fila CEC fără a cunoaște că societatea beneficia ră nu dispunea de
acești bani în cont. Ca urmare, fila CEC a fost restituită, fiind respinsă la plată.
Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 203/A din 18
mai 1998 a Curții de Apel Galați.
Declarând recurs, inculpatul a susținut că a fost în mod greșit
condamnat deoarece fapta sa nu constituie infracțiune.
Recursul nu este fondat.
Așa cum rezultă din actele dosarului, deși știa că nu are disponibil în
cont, inculpatul a emis o filă CEC semnată de el, încredințând -o unui
merceolog , pentru a face plata mărfii ce urma să o ridice, iar acesta, fără să
cunoască situația contului, după ce a completat fila cu valoarea mărfii, a
predat -o unității furnizoare.
În acest fel, în mod corect s -a considerat că, prin emiterea acestei file CEC
fără acoperire, inculpatul a săvârșit infracțiunile de participație improprie la
falsificarea de monede sau alte valori și de participație improprie la
înșelăciune, deoarece în modul arătat, el a falsificat și pus în circulație una din
valorile la care se ref erea art. 282 alin. 1 C.pen., iar cu prilejul încheierii
contractului privind cumpărarea mărfii, prin folosirea acelui mijloc fraudulos,
a indus în eroare pe furnizor, prejudiciindu -l. Ca urmare, recursul declarat de
inculpat a fost respins.
Subiectul pasi v al infracțiunii de înșelăciune este persoana fizică sau
juridică al cărei patrimoniu a fost lezat, păgubit în mod nemijlocit.
În anumite situații se poate distinge un subiect pasiv principal și altul
secundar. De pildă, dacă proprietarul anumitor bunuri mobile le încredințează
unei alte persoane să le păstreze în baza unui contract de depozit, iar
făptuitorul induce în eroare pe depozitar, spunându -i că a cumpărat acele
bunuri de la proprietar și îl determină să i le predea, vom avea un subiect pasiv
principal în persoana proprietarului al cărui patrimoniu a fost diminuat prin
însușirea acelor bunuri de către făptuitor și un subiect pasiv secundar, victima
subsidiară a amăgirii în persoana depozitarului dacă prin fapta de înșelăciune
s-au produs și pagub e în patrimoniul său47
Cu privire la calitatea unei persoane de a fi subiect pasiv al infracțiunii
de înșelăciune incriminată în aliniatul 4 Cod penal, s -a pus problema48 dacă,
având în vedere mecanismul de utilizare a cecului care permite transmiterea
lui prin gir, subiectul pasiv n -ar putea fi ultimul posesor care prezintă cecul la
plată – giratorul/girantul care a primit cecul de la trăgătorul de rea -credință.

47 Idem.
48 Costel Băbălău, Op. cit. , p.70.

22 Întrucât infracțiunea de înșelăciune este o infracțiune instantanee care se
consumă în momentul emiterii cecului fără acoperire, subiectul pasiv principal
e beneficiarul cecului emis de trăgător. Giratorul poate fi subiect pasiv
subsidiar, dacă fapta a avut repercu siuni negative și asupra patrimoniului lui.
De asemenea, și societatea bancară poate fi subiect pasiv subsidiar dacă
fapta a avut consecințe negative asupra patrimoniului său.49
Prin compararea infracțiunii de înșelăciune cu cea de abuz de încredere sub
aspectul subiectului pasiv, se constată că la ambele infracțiuni se pot întâlni,
uneori, un subiect pasiv principal și un subiect pasiv secundar sau subsidiar.
Astfel, în cazul abuzului de încredere, există subiect pasiv secundar
atunci când persoana care a încredințat bunul făptuitorului este alta decât
proprietarul, însă aceasta a fost victima directă a abuzului de încredere.
Într-o speță41 s-au pus în discuție mai multe aspecte care prezintă
un vădit interes teoretic și practic . Prima chestiune este aceea dacă minora
de zece ani poate fi subiect pasiv al infracțiunii de înșelăciune săvârșită asupra
sa, din moment ce ea nu poate să exprime un consimțământ valabil pentru a
transfera de bună voie în urma înșelăciune, detenția unui bun asupra
făptuitorului. S -ar putea susține că legea apară împotriva înșelăciunii orice
persoană, chiar pe nevârstnici, deoarece ceea ce se urmărește este să se
împiedice obținerea pe această cale, de către făptuitor, a unui bun, prin
inducerea în eroare a celui care îl are asupra s a; nu este necesar ca subiectul
pasiv să stăpânească bunul în baza unui titlu juridic și nici să existe, în
momentul transmiterii, capacitatea acestuia de a consimți la predarea bunului,
fiind suficient să existe o stăpânire de fapt a bunului de către subi ectul pasiv,
iar acesta să -l predea de bună voie făptuitorului. Împrejurarea că subiectul
pasiv a fost ușor convins, datorită vârstei fragede, va fi avută în vedere la
individualizarea pedepsei.
A doua chestiune se referă la înșelăciunea comisă de inculpat prin
determinarea fetiței să aducă din casă bijuterii care aparțineau altor persoane.
În acest caz, situația este oarecum schimbată. Așa cum s -a arătat, subiectul
pasiv al infracțiunii de înșelăciune transmite autorului bunurile care îi aparțin
(care se a flă în sfera sa de dispoziție). El ar putea să remită și un bun al altei
persoane, cu condiția ca dispoziția sa cu privire la acest bun să fie licită42,

49 În același sens se pronunță și Arpad Czika; “în calitate de beneficiar al cecului poate fi
subiect pasiv primul posesor al cecului sau garantul ori cesionarul, în cazul cecului
transmis – după emitere – prin gir ori cesi une. Dar, întotdeauna, subiectul pasiv va fi
ultimul posesor al cecului, persoană fizică sau juridică, ce cade victima înșelăciunii”, Op.
cit., p.72.
41 Săvârșește infracțiunea de înșelăciune cel care, promițând unei fetițe că îi va da jucării în
schimbul c erceilor din ureche și a altor bijuterii luate de copil din casă, obține astfel
bunurile respective”, judecătoria Pitești, secția penală, decizia nr.3143/1987, în G.Antoniu
și N.Volonciu, Op. cit., p.133
42 Dongoroz, Op. cit., p.527.

23 adică să fi avut loc cu consimțământul cel căruia îi aparține bunul ori
făptuitorul să fi avut un mandat din partea acestuia ca să -i administreze
bunurile: în această situație, subiectul pasiv principal al infracțiunii devine
persoana în patrimoniul căreia s -a produs paguba, deoarece infracțiunea de
înșelăciune este îndreptată contra patrimoniului, nu contr a persoanei43. Dacă
făptuitorul amăgește o persoană pentru a o determina să -i dea bunuri ce nu -i
aparțin și asupra cărora ea nu poate dispune în mod licit, s -ar părea că nu ne
aflăm în fața unei infracțiuni de înșelăciune, ci a unei instigări la furt (în sp eță,
cel instigat fiind un minor de zece ani, va răspunde numai inculpatul, potrivit
art. 31, alin. 244, ca instigator, nu și autorul nemijlocit al furtului). Nu sunt
aplicabile45 agravante prevăzute în art. 209 lit. a și art. 75 lit. c, deoarece fapta
de fu rt s-a comis de minoră singură, în casă, de unde aceasta a luat obiectele
predate ulterior inculpatului, iar prezența acestuia, afară, așteptând ca minora
să aducă lucrurile, nu poate fi asimilată unei participări concomitente la
săvârșirea furtului. Considerăm că există infracțiunea de furt atunci când, de
exemplu, infractorul convinge o fetiță de 4 ani, ca în schimbul remiterii unor
jucării, să -l lase să -i ia cerceii din urechii sau o convinge pe minoră ca aceasta
să-i dea cerceii de bună voie urmând ap oi ca infractorul să și -i însușească în
sensul art. 208 C.pen.

Secțiunea a III -a – Conținutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material

Elementul material al infracțiunii de înșelăciune constă în inducerea în
eroare, în amăgirea persoanei față de care se îndeplinește acea acțiune. Textul
art. 215, alin. 1 Cpen. prevede că inducerea în eroare se poate face “prin
prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoa se sau ca mincinoasă a unei
fapte adevărate”46. În realitatea faptică, elementul material poate fi realizat
prin folosirea unui singur mod de amăgire, prin utilizarea ambelor moduri,

43 Ibidem.
44 Art. 31 ali n. 2 Cod penal – "determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu
intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de lege penală, de către o persoană care comite
fapta fără vinovăție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
infracțiun e”.
45 G.Antoniu și N.Volonciu, Op. cit., p. 137.
46 “A prezenta – ca adevărată o faptă mincinoasă – înseamnă a inventa, a scorni, a face să
se creadă ca fiind existent ceva (o anume stare, o situație, o întâmplare, un lucru, o
persoană etc.) care în realita te nu există"” – V.Dongoroz și colaboratorii: “Explicații
teoretice…”, vol. III, p. 528

24 prin combinarea lor, dar parțial, fie în raport cu situația de fapt, fie c u cea a
numărului de victime ori de acțiuni concrete ce le întreprinde subiectul activ al
infracțiunii.
Acțiunea de amăgire poate fi realizată prin orice mijloace apte să
provoace o inducere în eroare. Simpla minciună sau afirmație, cât și simpla
reticenț ă sau omisiunea de a releva, pot fi mijloace de amăgire atunci când se
produc în corelație cu împrejurări sau fapte care fac ca ele să capete aparență
de veridicitate, de concordanță cu realitatea47.
Nu are importanță dacă subiectul pasiv s -a lăsat ușor co nvins. Legea
pedepsește acțiunea ilicită a celor care induc pe alții în eroare în scopul de a
trage profit, pentru a apăra pe cei imprudenți și încrezători48.
Folosirea mijloacelor de inducere în eroare depinde de abilitatea și
experiența autorului(escrocu lui), de locul și timpul săvârșirii faptei, de gradul
de credulitate al victimelor etc. Deși locul și timpul săvârșirii faptei sunt
irelevante pentru existența infracțiunii, totuși interpuse pe anumite fapte
contribuie la săvârșirea infracțiunii și trebuie să se țină cont de ele la
individualizarea pedepsei. De exemplu săvârșirea infracțiunii de înșelăciune
prin ,,șmen” în locuri publice aglomerate – piețe, târguri sau oboare – va fi mult
mai periculoasă ceea ce justifică o pedepsire mai aspră.
Prezentarea f rauduloasă, denaturată sau alterată a realității trebuie să fie
aptă a inspira încrederea victimei și a induce în eroare, a amăgi sau a o
menține în eroarea produsă anterior49.
În continuare vom analiza elementul material în cazul primei
modalități agravan te a infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. 2
C.pen. Elementul definitoriu al acestei modalități de săvârșire îl reprezintă
folosirea mijloacelor frauduloase. În acest context se pune problema
diferențierii mijloacelor ,,simple” de inducer e în eroare, de mijloacele
caracterizate de lege ca fiind frauduloase.
În literatura de specialitate s -a arătat că deosebirea dintre aceste două
categorii de mijloace este mai mult cantitativă sau de intensitate50, că un
mijloc trebuie considerat fraudulos atunci când este de natură să asigure mai
ușor reușita acțiunii făptuitorului, când are aparența unui mijloc veridic adică
atunci când inspiră încredere și înlătură orice bănuială51 fără să mai fie nevoie
de o activitate ulterioară de lămurire cu privire l a un anumit aspect.
Dintre mijloacele considerate frauduloase, legiuitorul indică cu titlu de
exemplu nume și calități mincinoase. Prin “nume mincinoase ” se înțelege un
nume care nu aparține făptuitorului, indiferent dacă a fost inventat sau dacă

47 V.Dongoroz și colaboratorii, Op. cit., p. 528
48 Idem.
49 O.A.Stoica, Drept penal, partea specială , Editura Didactică și Pedagogică, București,
1976, p. 169.
50 Tr.Pop, comentariu, Cod penal adnotat , București, 1973, vol.III, p. 551.
51 V.Dongoroz și alții, Op. cit., vol. III, p.532.

25 aparține altei persoane. Prin “calități mincinoase ” se înțeleg calitățile pe care
și le atribuie făptuitorul, fără a le avea în realitate.
Legea nu face nici o distincție, ceea ce înseamnă că aceste calități pot fi
de orice natură (de exemplu, făptuitorul își atribuie o falsă stare civilă, o falsă
calitate profesională etc.)52. Dacă mijlocul folosit prezintă o mare aparență de
veridicitate, legea îl caracterizează ca fiind “fraudulos”, iar folosirea unui
astfel de mijloc determină agravarea infracțiunii. Astfel într -o speță53 instanța
de judecată a reținut că, în martie 1997, aflând că mai multe persoane doresc
să meargă la muncă în Israel, inculpatul le -a promis că le va facilita obținerea
vizelor necesare, în schimbul sumei de 800 D.M. primite de la două persoane;
procedând în același mod, în perioada octombrie -noiembrie 1998, inculpatul a
contactat 4 persoane care doreau să lucreze în Germania și le -a promis că va
obține vizele necesare, primind de la aceștia câte un avans de 100 U.S.D., iar
în noiembrie 1997 a promis altor persoane, atribuindu -și calitatea de
reprezentant al firmei "NIRONA" din București, că prin intermediul firmei
respective le va facilita plecarea la muncă în Israel, primind 100 U.S.D. de la
fiecare. Atribuindu -și mincinos calitatea de reprezentant al unei firme reale ce
se ocupa cu plasarea forței de muncă în străinătate, pentru înșelarea unor
persoane care i -au dat bani pentru obținerea de contracte de muncă și a vizelor
necesare, inculpatul a săvârșit infracțiunea de înșelăciune calif icată prevăzută
de art. 215 alin. 2 din Codul penal.
Sunt situații dese în practica judiciară când infracțiunea prevăzută la acest
alineat este comisă în concurs cu infracțiunea de fals. Astfel, prin sentința
penală nr. 52 din 29 iunie 1994, rămasă definit ivă prin neapelare, Tribunalul
Mehedinți a condamnat pe inculpatul R.F. pentru săvârșirea infracțiunii de
înșelăciune, în forma participației improprii prevăzută în art. 31 alin. 2
raportat la art. 215 alin. 2 din Codul penal.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d din Codul de
procedură penală, inculpatul a fost achitat pentru infracțiunea de falsificare de
monede prevăzută în art. 282 din Codul penal.
Instanța a reținut că, prin intermediul unei persoane care a acționat fără
vinovăție, i nculpatul a pus în circulație o bancnotă de 100 D.M. despre care
știa că este falsă, obținând de la partea vătămată A.N.M. două bancnote de
câte 50 D.M.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Potrivit art. 284 raportat la art. 282 alin. 2 din C odul penal, constituie
infracțiune punerea în circulație, în orice mod, a monedei străine falsificate.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul, aflat în posesia unei
bancnote false de 100 D.M., a încercat să o dea martorului L.C., în schimb ul

52 O.Loghin și T.Toader, Op. cit., p.274.
53 C.S.J. s.pen., dec. nr. 526 din 9 februarie 2000, LEGIS

26 sumei de 100.000 lei; acesta, sesizând falsul, i -a restituit -o. Ulterior, prin
intermediar, inculpatul a dat aceeași bancnotă părții vătămate, primind în
schimb, așa cum s -a arătat, două bancnote de câte 50 D.M.
În raport cu această situație de fapt, in stanța trebuia să acorde cuvenita
semnificație juridică întregii activități infracționale a inculpatului și, ca
urmare, constatând vinovăția acestuia cu privire la punerea în circulație a
monedei străine falsificate, să pronunțe condamnarea sa în temeiul a rt. 284
raportat la art. 282 alin. 2 din Codul penal. Deși legal sesizată prin
rechizitoriu, inclusiv în legătură cu fapta menționată, instanța, cu motivarea
greșită că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni,
deoarece bancnota fa lsificată a constituit mijlocul fraudulos prin care s -a
săvârșit infracțiunea de înșelăciune, a pronunțat achitarea inculpatului pentru
această faptă penală, soluția fiind consecința unei erori.
Reținându -se vinovăția inculpatului și pentru infracțiunea pr evăzută în
art. 282 alin. 2 raportat la art. 284 din Codul penal, urmează a se dispune
condamnarea, cu aplicarea art. 33 lit. a si 34 lit. a din Codul penal.
În rândul mijloacelor frauduloase ar putea intra și invocarea unor relații cu o
persoană ce ar fi în măsură să satisfacă anumite nevoi ori dorințe ale celui
indus în eroare. Dar, în această privință se impune o diferențiere: dacă
afirmațiile mincinoase se referă la o persoană suficient de determinată și
potențial în măsură să realizeze ceea ce se doreș te, fiind deci credibilă, atunci
ne aflăm în fața unui mijloc fraudulos;
Dacă însă făptuitorul invocă în mod vag unele relații, fără nici o
precizare de credibilitate a acestora, atunci putem vorbi numai de un mijloc
simplu de amăgire, ceea ce exclude in cidența agravantei din art. 215, alin. 2.54
Se poate întâmpla ca mijlocul de inducere în eroare să constituie prin el însuși
o infracțiune. În acest caz, se aplică regulile de la concursul de infracțiune.
Astfel, s -a decis că, constituie infracțiunea de înș elăciune calificată (și nu
șantaj55), în concurs cu infracțiunea de uzurpare de calități oficiale, fapta unei

54 G.Antoniu, N.Volonciu – coordonatori , Practică judiciară penală, vol. III, p. 139.
55 “Împotriva soluției s -ar putea susține că, prin invocarea calității de ofițer, inculpatul nu a
obținut decât permisiunea de a pătrunde în locuința părții vătămate. Remiterea bunurilor
este rezultatul unei ac țiuni subsecvente – căreia prima i -a servit doar ca mijloc de realizare
– și anume amenințării cu întocmirea unui dosar penal sau, cu alte cuvinte, constrângerii
psihice a persoanei vătămate. Persoana vătămată a efectuat actul păgubitor nu pentru că a
fost indusă în eroare, ci pentru că, sub imperiul amenințării, libertatea sa psihică de a
acționa a fost îngrădită. În consecință – cum ceea ce deosebește înșelăciunea de șantaj este
modul în care subiectul activ obține bunul: prin amăgire, în primul caz, și p rin amenințare,
în al II lea caz – în sarcina inculpatului ar fi trebuit să se rețină șantajul în concurs cu
infracțiunea de uzurpare de calități oficiale. În justificarea punctului de vedere adoptat de
instanță s -ar putea susține că atât pătrunderea făpt uitorului în locuința persoanei vătămate,
în vederea însușirii unor bunuri, cât și ridicarea efectivă a bunurilor s -au făcut prin inducere
în eroare. Eventualitatea caracterizării faptelor ca infracțiune de șantaj s -ar lovi, se poate
susține, de două obsta cole: inculpatul a amenințat -o pe victimă cu trimiterea în judecată,

27 persoane care, dându -se drept ofițer de poliție, a pătruns în domiciliul unei
persoane, sub pretextul efectuării unei percheziții, și, amenințând -o că-i va
face dosar penal și o va trimite în judecată pentru săvârșirea de infracțiuni, a
determinat -o să-i remită unele bunuri.
Într-un alt caz, inculpatul – director general adjunct al unei
societăți comerciale voind să achiziționeze din străinătate mai multe
autoturisme pentru societate și știind că importul de autoturisme,
efectuat de o persoană juridică, atrage plata unor taxe vamale mult mai
mari decât cele plătite de persoanele fizice, în luna ianuarie 1994 a
organizat importul acelor autoturisme pe numele unor persoane fizice, al
căror împuternicit s -a declarat a fi, completând, pe numele lor dar în
beneficiul firmei sale, actele necesare pentru importul autoturismelor,
prejudiciul cauzat astfel Direcției Generale a Vămilor fiind de
131.546.055 lei.
Fiind condamnat pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art.
215 alin. 2 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2
Cod penal, inculpatul susține, prin apelul declarat, că fapta reținută în sarcina
sa constituie contravenț ia prevăzută în art. 248 lit. c) din Regulamentul vamal,
aprobat prin Decretul nr. 337/1981.
Motivul de apel nu este întemeiat, deoarece, potrivit textului sus -menționat,
constituie contravenție și se sancționează cu amendă depunerea declarației
vamale con ținând date nereale cu privire la felul, cantitatea și destinația
bunurilor, dacă fapta ar fi dus la perceperea unor taxe vamale mai mici; or,
mențiunile nereale de la rubrica "numele clientului" nu privesc destinația
bunului în sensul art. 248 lit. c) din Regulamentul vamal, care trebuie
interpretat în contextul art. 91 din același regulament (potrivit căruia mărfurile
importate sub condiția unei utilizări determinate și care, ulterior, primesc altă
folosința sunt supuse regimului tarifar vamal conform noi i destinații), ci
persoana dobânditorului, ceea ce este cu totul altceva.
În continuare vom analiza elementul material în cazul faptei descrise în
alineatul trei, care se constituie ca prima modalitate de specie a acestei
infracțiuni.
În cazul variantei de specie prevăzute în aliniatul 3 al art. 215 Cod
penal, înșelăciunea poate fi realizată nu numai printr -o acțiune de inducere în
eroare, ci și printr -o acțiune de menținere în eroare. Menținerea în eroare, spre
deosebire de inducerea în eroare, presupune nu crearea, ci păstrarea în mintea

adică cu folosirea unei căi legale de restabilire a adevărului, ceea ce nu poate constitui, în
sensul legii, o amenințare; pe de altă parte, remiterea unui bun mobil, concomitent cu
ameni nțarea, ar fi putut constitui (dacă amenințarea era reală și nu s -ar fi referit la folosirea
unor mijloace legale), infracțiunea de tâlhărie”, G.Antoniu și N.Volonciu, Practică
judiciară penală , Editura Academiei, vol. III, 1997, p. 138

28 victimei a reprezentării greșite a realității56. Menținerea și inducerea în eroare
sunt prevăzute alternativ, deci pentru existența infracțiunii este suficient să se
săvârșească numai una din aceste acțiuni.
Atât acțiunea de inducere în eroare, cât și acțiunea de menținere în
eroare trebuie să aibă loc cu prilejul încheierii sau executării unui contract.
Prin expresia “cu prilejul încheierii unui contract” se înțelege intervalul de
timp care s -ar scurge de la începerea tra tativelor și până la stabilirea acordului
de voință, iar prin expresia “cu prilejul executării unui contract” , se
înțelege intervalul de timp în care obligațiile contractuale se găsesc în faza de
aducere la îndeplinire până la definitiva executare”57.
Deși textul se referă numai la încheierea sau executarea unui contract,
în literatura juridică58 s-a precizat că cerința legii este îndeplinită și atunci
când acțiunea de inducere în eroare sau de menținere în eroare s -a produs cu
prilejul rezilierii unui contr act. Nu interesează caracterul sau obiectul
contractului; este suficient ca acesta să fie de natură patrimonială.
Din cerința săvârșirii unei acțiuni de inducere sau de menținere în
eroare rezultă că neexecutarea obligațiilor ce derivă dintr -un contract în cheiat
nu constituie infracțiunea de înșelăciune, dacă nu s -a stabilit că s -au folosit
manopere dolosive față de creditorul obligației cu ocazia încheierii
contractului59.
Deși în practică a crescut numărul cazurilor de înșelăciune prin “șmen”,
nu există în că o părere unitară cu privire la încadrarea juridică a acestei fapte.
În esență, prin “șmen” se înțelege sustragerea banilor primiți drept plată și
înlocuirea acestora cu hârtii fără valoare, în timpul și după efectuarea operației
de schimb ilegal de valu tă, profitând de neatenția păgubașului potențial,
urmată de returnarea acestora invocându -se diverse motive.
Într-o opinie se susține că înșelarea unei persoane cu ocazia schimbului
ilegal de valută, prin înlocuirea banilor sau valutei cu hârtii fără valo are,
constituie contravenție60 prevăzută în art. 1 lit. a, Legea nr. 12/1990, și nu
infracțiunea de înșelăciune săvârșită cu prilejul încheierii sau executării unui
contract prevăzută în art. 215 alin. 3 Cod penal.

56 O.Loghin, T.Tudor , Drept penal român, partea specială , ediția a III -a, revăzută și
adăugită, Editura Șansa, București, 1997, p. 272.
57 V.Dongoroz și colectiv, Op. cit., , vol. III, p. 529.
58 Tr.Pop, Comentariu, Cod penal adnotat , București, 1973, vol. III, p. 592.
59 Dec. nr . 1663/1957 a T.S., col. pen., în CD 1957, p. 437; în același sens, dec. nr.
672/1973 a T.S., col. pen., în J.N. nr.6/1953, p. 832 .
60 “Numitul P.M.L. a convenit cu I.G. să cumpere de la acesta din urmă suma de 4000
mărci germane și să -i dea în schimb suma de 20.000.000 lei. După ce P.M.L. a înmânat
suma în lei și a primit valuta, i.G. a cerut să mai numere el odată cele 4000 DM; în timp ul
numărării a substituit 3900 DM cu hârtii de ziar tăiate la dimensiunile unei bancnote de 100
DM, restituindu -i lui P.M.L. hârtiile fără valoare împachetate sub o bancnotă de 100 DM,
după care a fugit”, în Revista de Drept Penal nr.1/1995 – Încadrarea ju ridică a
înșelăciunii prin ,,șmen” , Valerică Dabu, p. 75.

29 În susținerea acestei soluții, instanțele au afirmat că nu poate fi vorba de
înșelăciune săvârșită cu prilejul încheierii sau executării unui contract,
deoarece contractul de schimb valutar între persoane fizice e interzis61,
operațiunea de schimb valutar fiind o faptă de comerț62, deci schimbul d e
valută între persoane fizice ca operație de comerț interzisă, ar putea constitui
contravenție sancționată conform art. 1 lit. a din Legea nr. 12/1990
republicată.
Pe de altă parte, operația de schimb valutar între persoane fizice fiind
interzisă de lege, un astfel de contract are o cauză ilicită; or, obligația fondată
pe o cauză nelicită nu poate avea efect, iar un atare contract e sancționat cu
nulitate absolută63. De aici rezultă că din moment ce contractul e lovit de
nulitate absolută, infracțiunii de î nșelăciune îi lipsește latura obiectivă,
deoarece inducerea sau menținerea în eroare a victimei trebuie să se producă
cu prilejul încheierii sau executării unui contract.
Analizând efectele unei astfel de opinii putem observa64 influența
negativă pe care o are în viața socială. Se constată că numărul victimelor
crește pe zi ce trece, fiind înșelate tot mai multe persoane care își pierd
încrederea în actul de dreptate și chiar în organele statului.
După părerea noastră, această opinie nu rezistă unei analize serioase. În astfel
de cazuri ar trebui să distingem mai multe etape ale desfășurării faptelor:
– încheierea contractului de schimb valutar presupune: oferta de valută, contra
oferta în lei; negocierea propriu -zisă; acordul de voință cu privire la preț și la
suma de schimbat;
– executarea contractului de schimb presupune: înmânarea valutei și a sumei
de bani de către cele două părți una alteia; proprietatea asupra monedelor s -a
dobândit instantaneu65;
– activitatea de inducere în eroare propriu -zisă, constân d în aceea că: agentul
simulează îndoiala cu privire la exactitatea sumei de valută predate, rugând
victima să -i restituie valuta pentru a o renumăra sau reverifica; victima,
restituie suma în valută agentului, care în timp ce număra, înlocuiește pachetul
de bancnote bune cu altele false, sau cu hârtii fără valoare; agentul/complicii
simulează intervenția poliției, a presei sau a oricărui fapt care să -i justifice
dispariția de la locul faptei cu ambele sume, pricinuind paguba, ca ultim
element al existenței infracțiunii de înșelăciune.
Din cele prezentate ar rezulta că în cazurile de mai sus înșelăciunea e
ulterioară executării contractului de schimb și, deci, nu sunt aplicabile
dispozițiile art. 215 alin. 3 și ale alin. 2 Cod penal.

61 Conform normelor B.N.R., nr. V/44617 din 20 februarie 1992, Anexa 4
62 Cod comercial, art. 3 pct. 11
63 Cod civil, art. 968 raportat la art. 966
64 Valerică Dabu, Revista de drept penal, 1/1995, Op. cit., p. 77
65 Cod civil, art. 1909 alin. l

30 Relevant pentru existent a infracțiunii de înșelăciune, indiferent de
varianta în care se prezintă, este rezultatul acțiunii și anume inducerea în
eroare a victimei și obținerea de către făptuitor a unei dispoziții de ordin
patrimonial păgubitoare pentru victimă și alte persoane. Infracțiunea se comite
numai cu intenție care trebuie să fie caracterizată nu oricum ci prin scopul
urmărit de făptuitor, adică obținerea unui folos material injust pentru sine ori
pentru altul.
În spetă66, inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat pentru comiterea
infracțiunii de înșelăciune în convenție pentru că a emis cecuri bancare fără
acoperire; ridicând, pe aceasta bază, marfa de la partea civilă.
Inculpatul a recunoscut acest lucru, dar a argumentat că cecurile nu
aveau acoperire doar moment an, datorită blocajului financiar, dar că, la scurt
timp, au intrat în cont banii ce -i erau datorați de beneficiarii proprii, plata fiind
totuși făcută, cu oarecare întârziere. S -a mai arătat că a procedat în acest mod
pentru că s -a aflat în gol de producț ie, atelierele sale de confecții neputând
onora comenzile din lipsa stofei, iar relațiile comerciale dintre el și
întreprinderea furnizoare erau de lungă durată, desfășurându -se fără probleme
și în mod echilibrat.
Avându -se în vedere cele de mai sus, se co nsideră că fapta comisă de
inculpat nu poate fi caracterizată ca fiind infracțiunea de înșelăciune în
convenție, așa cum a decis prima instanță, deoarece prin emiterea unor cecuri
bancare fără acoperire nu se consumă infracțiunea de înșelăciune, atâta timp
cât nu sunt întrunite celelalte elemente constitutive, neurmărindu -se
prejudicierea furnizorului de către inculpat și neexistând nici prejudiciu,
deoarece, cu oarecare întârziere, s -a achitat contravaloarea întregii mărfi
vândute.
Dereglarea apărută pentru scurt timp în onorarea cecurilor emise,
explicată prin blocajul financiar, nu poate determina prin ea însăși
convingerea că inculpatul a urmărit realizarea scopurilor infracționale
prevăzute de lege, aceasta întrucât între societățile respective afl ate în relații
statornice de cooperare; în înfăptuirea obligațiilor reciproce derivate din
contractele încheiate, pot interveni unele situații mai deosebite care însă nu
trebuie considerate ca intrând obligatoriu în sfera ilicitului penal, fără o
analiză a tentă.
Înșelăciunea în convenții poate avea ca obiect și unele bunuri
imobiliare cum ar fi: terenuri, case , apartamente și altele, asupra cărora
inculpatul dobândește dreptul de proprietate prin folosirea unor mijloace
frauduloase .
Astfel în fapt67 s-a reținut că în anul 1983 P.K. a emigrat în Germania, iar în
anul 1985 a dobândit cetățenia germană. Manifestându -și dorința de a

66 Decizie nr. 39 din 1994. Emitent: Curtea de Apel Constanta – secția penală. Publicată în
Dreptul, nr. 8 din 1994, pag. 100

31 cumpăra o casă în România inculpata s -a oferit să cumpere imobilul pe
numele ei, urmând ca atunci când legislația va permite, să tr eacă imobilul pe
numele părții vătămate. În cele din urmă înțelegerea s -a perfectat inculpata
primind 10.000 DM pentru a cumpăra o casă dobândind dreptul de proprietate
și asupra te nului pe care era situată casa.
Ulterior inculpata a mai primit importante sume de bani pentru a face
multiple reparații și îmbunătățiri, iar când partea vătămată a vrut să se mute în
casă inculpata i -a spus că nu are nici un drept. Inculpata a susținut că a
cumpărat casa cu bani de la un prieten din Germania și că este proprieta ra
casei. În speța de față există o înșelăciune în convenții deoarece inculpata a
realizat acțiunea de inducere în eroare cu prilejul încheierii contractului ,
spunându -i părții vătămate că imobilul va fi trecut numai provizoriu pe
numele ei. De asemenea inculpata a realizat și acțiunea de menținere în eroare
cu prilejul executării contractului, adică a lăsat mai departe ca partea vătămată
să aibă o reprezentare greșită a realității, convingerea că inculpata va trece
imobilul pe numele ei, lucru care nu s -a întâmplat fapt ce a determinat partea
vătămată să sesizeze organele de poliție competente.
Într-o altă părere68 în legătură cu aceeași speță, se consideră că partea
vătămată a cumpărat imobilul prin intermediul inculpatei, realizându -se un
contract de vâ nzare cumpărare prin interpunere de persoane. În acest sens a
fost încheiată și convenția între partea vătămată și inculpată, fără să existe o
inducere în eroare a părții vătămate din partea inculpatei. După cumpărarea
casei, tot conform înțelegerii, par tea vătămată a trimis diferite sume de bani
inculpatei care a procedat la reparații și amenajarea imobilului. Faptul că,
ulterior, după câțiva ani de la cumpărarea casei și după ce s -au efectuat
amenajări și reparații, între părți au intervenit neînțelege ri, inculpata refuzând
accesul părții vătămate în imobil, sub motivul că ea este proprietara casei, nu
constituie o faptă care să dovedească decât reaua -credință a inculpatei în
raportul de natură civilă cu partea vătămată. Ca urmare, partea civilă va avea
posibilitatea să promoveze o acțiune în constatarea adevăratului proprietar și
să intre în acest mod în posesia imobilului.
Pentru a reține în sarcina inculpatei infracțiunea de înșelăciune ar fi
trebuit ca aceasta să realizeze manopere de inducere în ero are a părții
vătămate sau de menținere în eroare a acesteia. Inducerea în eroare ar fi trebuit
să se realizeze prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca
mincinoasă a unei fapte adevărate, respectiv să se fi prezentat o faptă care, în
realitate, nu există ori o faptă care să existe într -o cu totul altă realitate decât

67 A se vedea Judecătoria Hunedoara, sent. pen. nr. 491 din 24 octombrie 2001 în Mihaela
Stoichiță Înșelăciune în convenții , R.D.P. nr. 2/2003, p. 125 -126

68 Mircea Bădilă, Despre o înșelăciune în convenții discutabilă , în R.D.P.nr. 2/2003, p.
127-128

32 cea prezentată de făptuitor, iar partea vătămată să fie determinată să creadă că
fapta, inventată sau astfel cum a fost denaturată de făptuitor, există în realitate.
Menținer ea în eroare există în situația în care victima nu cunoaște anumite
fapte, situații care existau în realitate sau le cunoaște într -o formă denaturată.
Pentru a exista înșelăciunea în convenții, inculpata ar fi trebuit să
efectueze în faza tratativelor, adi că până în momentul încheierii convenției,
sau în faza executării convenției, acte de inducere în eroare a persoanei
vătămate.
In realitate a existat o convenție inițială între părți (deoarece partea vătămată
era cetățean străin și la acea vreme legea îi i nterzicea achiziționarea de
imobile în România) ca să eludeze legea și, prin interpunerea inculpatei,
partea vătămată să poată achiziționa imobilul respectiv. Această convenție s -a
încheiat și executat fără să existe acte de inducere în eroare a persoanei
vătămate din partea inculpatei.
Susținerile inculpatei, prin care nu mai recunoaște convenția, declarând că a
cumpărat casa cu bani de la un prieten din Germania și că este proprietara
casei, sunt nereale, dar acestea nu au caracterul unor acte de înșelăci une.
În cauză nu este dovedită nici o activitate de inducere în eroare a părții
vătămate, soluțiile instanțelor bazându -se doar pe prezumții.
Prin soluțiile instanțelor de fond și de apel, confirmate prin respingerea
recursului de către Curtea de Apel Alba Iulia, s -a ajuns la o situație mai puțin
juridică: inculpata a fost condamnată pentru înșelăciune în convenții, dar a
rămas cu imobilul dobândit prin infracțiunea reținută de instanțe, fiind
obligată să plătească victimei numai suma dată de aceasta pentru
achiziționarea casei. In acest fel a fost confirmat dreptul de proprietate al
inculpatei asupra imobilului și s -a închis posibilitatea persoanei vătămate de a
intra în posesia și proprietatea imobilului, întrucât instanțele i -au respins
cererile de a i se elibera imobilul și de a se anula contractul de vânzare –
cumpărare.
In concluzie considerăm că, nefiind întrunite elemente constitutive ale
infracțiunii de înșelăciune în convenții, se impunea achitarea inculpatei pentru
că fapta sa era de natură civilă, iar partea civilă ar fi rămas cu posibilitatea ca,
pe calea unui proces civil, să dovedească faptul că este adevăratul proprietar al
acestui imobil și să intre în posesia lui, pentru că ea este adevărata
cumpărătoare a imobilului, care s -a achiziționat pri n interpunere de persoane,
prin intermediul inculpatei.
În alineatul 4 este prevăzută a doua variantă de specie a acestei
infracțiuni și anume înșelăciunea prin cecuri. Infracțiunea de înșelăciune
incriminată în art. 215, alin. 4 , Cod penal, se poate săvâr și în una din
următoarele modalități alternative:
a) prin emiterea unui cec asupra trasului fără a avea provizia sau acoperirea
necesară.

33 “Trasul ” este persoana care are mandat sau ordin de la o altă persoană
numită “ trăgător ” să execute obligația de plat ă a unei sume determinate în
favoarea unei a treia persoane numită beneficiar la împlinirea scadenței și în
locul menționat. Trasul este, așadar, debitorul unei persoane de la care poate
primi ordin să achite datoria către o terță persoană (care este credi torul
creditorilor săi) la un anumit termen, când se va prezenta beneficiarul.
Cecul este un document literal și autonom, ce cuprinde ordinul adresat
de trăgător unei instituții de credit de a plăti la predare posesorului, o sumă
determinată. Prin excelenț ă, el este un instrument de plată, apropiindu -se de
biletul de bancă prin aceasta, și deosebindu -se prin faptul că emană de la
trăgător.
Prin “emiterea cecului ” se înțelege faptul de a completa cecul și de a -l
înmâna beneficiarului, dar și înmânarea unui c ec în alb – instrument de plată
care cuprinde numai semnătura trăgătorului, dar, uneori, și o parte din
mențiunile prevăzute de legea cecului .
Se pune problema momentului în care se consideră că un astfel de cec –
în alb – ar fi emis: cel al înmânării lui către beneficiar sau cel al completării
lui de către beneficiar. Socotim că data emiterii cecului trebuie să fie
considerată cea a completării lui de către beneficiar, nu ce a predării acestuia
către beneficiar69.
Prin noțiunea de “ provizie ” sau “ acoperire necesară ”, legiuitorul a
avut în vedere ipoteza în care trăgătorului îi lipsește cu desăvârșire capitalul,
dar și ipoteza în care cecul emis depășește în tot sau în parte suma trăgătorului
aflată în depozit la banca trasă.
Rezultă că emiterea cecului de că tre trăgător implică existența unor premise
juridice70:
– existența unui disponibil la banca trasă, sub forma unui depozit bancar sau a
unei deschideri de credit în favoarea trăgătorului;
– disponibilul să se prezinte sub forma unei sume de bani certe, lich ide și
exigibile, și asupra căruia trăgătorul să aibă dreptul de a dispune prin CEC;
– existența unei convenții privind emiterea cecurilor, încheiată între tras și
trăgător care să dea dreptul emitentului de a dispune de capital prin emiterea
de cecuri sau prin completarea formularelor tipizate emise de către instituțiile
bancare, iar acestea din urmă în calitate de tras, să efectueze plățile din
disponibil la ordinul trăgătorului;
b) prin retragerea proviziei, în tot sau în parte, după emiterea cecului.
Nu este suficientă simpla intenție a trăgătorului de a retrage provizia, ci
este necesar ca acesta, fie să retragă efectiv în tot sau în parte acoperirea

69 Costel Băbălău, Elemente constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prevăzută de
art. 215 alin. 4 Cod penal , în Dreptul 9/1997, p.72.
70 Arpad Czika, Structura și sfera de incidență a infracțiunii de înșelăciune prin
“emiterea de cecuri”, prevăzută în art.215 alin.4 Cod penal , în Dreptul nr.2/1998, p.73.

34 necesară cecului, fie să dispună în alt mod de suma de bani necesară plătirii
cecului;
c) prin fapta de a interzice trasului să plătească cecul înainte de expirarea
termenului prevăzut pentru prezentarea la plată.
Cecul e plătibil la vedere și orice stipulație contrară se socotește
nescrisă( art. 29 din legea cecului.). Termenul pentru prezentarea la plat ă este
de 8 zile, pentru cecul emis în România, dacă se plătește chiar în localitatea în
care a fost emis, de 15 zile dacă locul plății este altul decât cel al emiterii, de
30 de zile cel emis într -o țară străină și plătibil în România și de 70 de zile
dacă cecul e emis într -o țară din afara Europei. Aceste termene curg de la data
înscrisă pe cec, ca dată a emiterii. Deci, intenția de a opri trasul să plătească
cecul trebuie manifestată expres în cadrul acestor termene de 8, 15, 30 și
respectiv 70 zile.
În continuare vom analiza cerințele esențiale ale laturii obiective în raport cu
variantele speciale și agravate ale infracțiunii.
Astfel, o primă cerință esențială constă în faptul că inducerea sau
menținerea în eroare trebuie să aibă loc cu prilejul închei erii sau executării
unui contract. Deși textul nu precizează caracterul contractului, se subînțelege
că el trebuie să privească angajamente de ordin patrimonial asumate pentru
trecut, prezent și viitor. În cadrul acestei cerințe esențiale, inducerea sau
menținerea în eroare poate să se producă cu prilejul încheierii sau executării
unui contract.
Expresia “cu prilejul încheierii unui contract” semnifică intervalul
scurs de la începerea tratativelor și până la realizarea acordului, la perfectarea
convenției. Expresia “cu prilejul executării unui contract” semnifică
intervalul de timp în care se derulează contractul, de la primul și până la
ultimul act de executare. Pot exista convenții executate printr -o singură
acțiune, după cum sunt convenții ce se execută p rin multiple acțiuni simultane
sau succesive71.
A doua cerință esențială pentru existența laturii obiecte, în varianta
prevăzută în art. 215, alin. 3, constă în faptul că inducerea sau menținerea în
eroare să se fi produs “în așa fel încât fără această eroa re cel înșelat nu ar fi
încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate”. Deci inducerea în
eroare să fie determinantă pentru ca persoana înșelată să încheie sau să
execute contractul.
Pentru aplicarea art. 215, alin. 3 Cod penal se cere ca, fie l a încheierea
convenției, fie pe parcursul executării, inculpatul să fi întreprins acțiuni de
inducere în eroare prin amăgire sau întrebuințare de mijloace frauduloase și
numai în acest fel să fi determinat partea cealaltă să încheie sau să execute
convenți a. Simpla neexecutare a unei obligații luate în cadrul unei convenții
civile nu are caracter penal, chiar dacă inculpatul s -a angajat că va executa

71 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 95, no ta 18

35 obligația până la o anumită dată, știind că nu -și va putea respecta
angajamentul, dar nu a uzat de mijloace amăgitoare pentru a convinge partea
adversă că va executa convenția în termen72. Așadar, încheierea sau
executarea unui contract fără inducerea sau menținerea în eroare a celeilalte
părți nu constituie infracțiune.
Dacă fără inducerea sau menținerea în eroa re a persoanei aceasta tot ar
fi încheiat sau executat contractul, existența infracțiunii de înșelăciune este
exclusă, chiar și în situația în care s -ar constata ulterior că a avut de suferit
prejudicii de pe urma acelui contract73.
Pentru ca o faptă să se încadreze în art. 215, alin. 4, teza I, trebuie ca
emitentul cecului să nu aibă provizia sau acoperirea necesară, adică
emitentului îi lipsește cu desăvârșire capitalul sau cecul emis depășește în tot
sau în parte suma trăgătorului aflată în depozit la ban ca trasă.
Prin decizia penală nr.22 din 4 februarie 1999 a Tribunalului Brașov, în baza
art. 11 pct.2 lit.a raportat la art. 10 lit.d C. pr. pen., s -a dispus achitarea
inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art.215
alin. 1 si 4 C. pen. cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen.
Recursul parchetului este nefondat pentru motivele ce vor fi arătate în cele ce
urmează.
Analiza actelor și lucrărilor dosarului duce la concluzia că, într -adevăr,
în cauză nu sunt întrunite elementele de conț inut ale infracțiunii prevăzută de
art.215 alin.4 C. pen. cu aplicarea art.41 alin.2 C. pen.
Este neîndoielnic stabilit în speță că reprezentantul societății comerciale
parte vătămată a avut cunoștință că la data emiterii cecurilor respective, contul
nu er a aprovizionat, între inculpat și acesta intervenind o înțelegere în sensul
că plățile pentru marfa predată se vor face îndată după vânzarea acesteia.
Este de subliniat în sensul celor de mai sus, că pentru existența
infracțiunii prevăzute de art.215 alin. 4 Cod penal, este obligatoriu să se
demonstreze că în cauză s -au petrecut acțiuni de amăgire din partea
inculpatului, partea vătămată consimțind să predea marfa, de pildă, în
condițiile în care – ca urmare a manoperelor de amăgire – se găsea într -o
eroare provocată. Existența infracțiunii, așadar, impune să rezulte cu claritate
faptul că persoana vătămată, dacă ar fi cunoscut că cecul ce se emite nu are
acoperire, n -ar fi făcut prestația care i -a provocat prejudiciul. Toate aceste
elemente și condiții rezul tă cu claritate din întreaga reglementare a infracțiunii
de înșelăciune inclusă în art.215 C. pen., introducerea alin. 4 neschimbând
caracterul și semnificația acestei infracțiuni, ei adăugând la modalitățile
înșelăciunii și pe cea care se realizează prin emiterea de cecuri fără acoperire.

72 Ibidem, p. 24.
73 O.Loghin, T.Toader, Op. cit., p. 273.

36 Pentru realizarea laturii obiective a faptei prevăzute în art. 215
alin. 4 teza II se cer îndeplinite cumulativ următoarele condiții74:
a) provizia trăgătorului trebuie să fie egală cu suma din cec, pentru că, dacă
provizi a depășește valoarea cecului, trăgătorul va putea dispune de surplusul
de capital disponibil ce excede cecul tras;
b) fapta trebuie să se săvârșească până la expirarea termenului pentru
prezentare la plată, întrucât interdicția de a retrage provizia sau ac operirea
după acest termen ar echivala cu o indisponibilizare a acestei lichidități prin
perpetuarea efectelor acestei instituții;
c) este necesar ca trăgătorul, fie să retragă efectiv, în tot sau în parte,
acoperirea necesară, fie să dispună prin alt mod de capital.
Pentru modalitatea alternativă prevăzută în teza a III a art. 215
alin. 4, fapta de a interzice trasului să plătească cecul trebuie să intervină
înainte de expirarea termenului prevăzut pentru prezentarea la plată, termen
prezentat deja în lucr area de față.
Tot referitor la problema privind cecul, în doctrină precum și în practica
judiciară s -au formulat mai multe opinii cu privire la emiterea de cecuri fără
acoperire, din punct de vedere al încadrării juridice al acestei fapte.
Astfel, într -o opinie se susține că „emiterea de cecuri fără acoperirea
necesară constituie infracțiunea de înșelăciune și se încadrează exclusiv în
prevederile art. 215 Cod penal, cu precizarea că după modificarea Codului
Penal prin Legea nr. 140/1996 pedeapsa este mai s everă, urmând ca, după caz,
să se facă „aplicarea legii mai favorabile”. Autorul citat nu este de acord cu
unele soluții din practica judiciară pronunțate până la 14 noiembrie 1996,
când fapta menționată a fost încadrată în dispozițiile art. 282 Cod penal În
susținerea acestei opinii se aduc următoarele argumente:
– infracțiunea prevăzută în art. 282, cu denumirea marginală „falsificarea de
monede sau alte valori”, nu are în vedere emiterea de cecuri fără acoperirea
necesară, ci contrafacerea imprimatelor de valoare monedă metalică, monedă
de hârtie, titluri de credit, cecuri, titluri de orice fel, pentru efectuarea plăților,
emise de instituția bancară ori de alte instituții de credit competente;
– așezarea acestei infracțiuni (art. 282) este în titlul VII al Codului penal
denumit „infracțiuni de fals”;
– valorile la care face referire art. 282 Cod penal trebuie emise de bancă sau de
alte instituții de credit competente, și nu de trăgător (orice persoană) cum este
cazul la emiterea de cecuri fără acoperirea necesară;
– valorile la care se referă art. 282 Cod penal trebuie să aibă putere circulatorie
( art. 282 alin. 2 Cod penal), pe când cecul emis în condițiile Legii nr. 59/1934
nu are încă putere circulatorie, cu excepția cecului circular.
Într-o altă opin ie75 se susține că, până la modificarea Codului penal prin
Legea nr. 140/1996, se considera că emitentul unui cec fără a dispune la tras

74 Arpad Czika, Op. cit., p. 84.

37 de disponibil, făcând acest lucru cu știință, pentru a asigura sieși sau altuia un
folos material injust, creând benefic iarului o pagubă, răspundea atât pentru
săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții, în formă agravată prevăzută
în art. 215 alin. 2 și 3, cât și pentru infracțiunea de falsificare de monedă sau
alte valori prevăzută în art. 282 alin. 1, în concurs real. Dacă trăgătorul punea
în circulație cecul astfel emis, răspundea și pentru săvârșirea infracțiunii
prevăzute în art. 282 alin. 2 ( din moment ce trăgătorul a întreprins manopere
frauduloase pentru a -l înșela pe beneficiar, opinăm că acesta nu avea c um să
nu pună cecul în circulație). Această ultimă infracțiune se află în concurs real
cu cea prevăzută în art. 282 alin. 1 și în concurs ideal cu cea prevăzută în art.
215 alin. 2 și 3 Cod penal.
În această opinie se mai susținea că retragerea proviziei d upă emiterea
cecului și interzicerea trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de
prezentare nu puteau fi încadrate, până la modificarea legii decât în textul art.
215 alin. 3, eventual cu reținerea formei agravate prevăzute de art. 215 alin. 2,
și nu în art. 282 alin. 1 și 2 Cod penal .
În continuare același autor susține că după modificarea Codului
penal prin Legea nr. 140/1996, infracțiunea prevăzută în art. 215 alin. 4
este o infracțiune complexă care cuprinde atât infracțiunea din art. 282
alin. 1, cât și cea prevăzută în art. 215 alin. 1. Dacă un astfel de cec va fi
pus în circulație, încadrarea juridică corectă ar fi aceea a concursului de
infracțiuni, concurs real între art. 215 alin. 4 și art. 282 alin. 2 Cod penal,
deoarece punerea în cir culație este ulterioară.
În legătura cu natura juridică și cu problemele pe care le ridică această
formă a infracțiunii de înșelăciune au fost emise mai multe opinii și teorii.
Într-o opinie se susține că infracțiunea de la art. 215 alin. 4 este una
comp lexă. În art. 41, alin. 1 Cod penal se prevede că în cazul infracțiunii
complexe nu există pluralitate de infracțiuni, iar conform alin. 3 al art. 41,
“infracțiunea e complexă când în conținutul său intră, ca element sau
circumstanță agravantă, o acțiune s au inacțiune ce constituie prin ea însăși, o
faptă prevăzută de legea penală”.
Examinând alin. 4 al art. 215 Cod penal, rezultă că în conținutul acestui
text de lege intră ca element acțiunea de falsificare a unui cec care constituie
prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală – falsificarea de monede sau
de alte valori. Ca atare, infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin.
4 Cod penal e o infracțiune complexă, fiind exclusă ideea pluralității de
infracțiuni. În cazul infracțiunii de î nșelăciune, în condițiile prevăzute de alin.
4, nu se poate reține și infracțiunea de falsificare de monede sau de alte valori.
Dacă un cec a fost falsificat în alte condiții decât cele prevăzute expres
în art. 215 alin. 4, atunci nu s -ar mai putea vorbi d e infracțiunea complexă

75 Horațius Dumbravă, Infracțiunea de înșelăciune. Controverse , în R.D.P. nr.4/1998, p.
33-35.

38 prevăzută în acest articol, ci de infracțiunea prevăzută în art. 282 alin. 1.
Această infracțiune s -ar putea săvârși în concurs cu una din modalitățile
prevăzute de art. 215, cu excepția alin. 4, dacă sunt întrunite condițiile legal e.
Într-o altă opinie76 s-a pus problema dacă emiterea unui cec fără
acoperiri constituie infracțiunea prevăzută de art.8477 pct. 2 din legea nr.
59/1934 asupra cecului, art. 282 Cod penal, art. 28978 Cod penal sau art. 215,
alin. 4 Cod penal.
Conform acestei opinii, încadrarea în prevederile art. 282 Cod penal e exclusă
– acest text nu incriminează fapta de a completa un formular cec emis legal cu
date fictive, ci se referă la tipărirea unui formular tip, de cec, în numele unei
instituții care ar fi avut în m od legal dreptul de emitere, existând astfel o
similitudine cu falsificarea de bancnote.
Între art. 84, pct. 2 din Legea nr. 59/1934 și art. 215, alin. 4 Cod penal,
există un concurs de texte, dar, întrucât legea cecului prevede că dispozițiile
sale nu sun t aplicabile “în caz de delict sancționat cu o pedeapsă mai mare”79,
sunt evident aplicabile prevederile art. 215, alin. 4 Cod penal.
În ceea ce privește art. 289 alin. 1 Cod penal, instanța supremă s -a
pronunțat în sensul că, completarea unui cec menționân du-se o sumă nereală,
mai mare decât cea aflată în cont, nu constituie infracțiunea prevăzută de art.
289 Cod penal.
Întrucât în activitatea practică s -au stabilit diverse păreri privind încadrarea
juridică a faptei persoanei, care, în cadrul unor operațiu ni comerciale a
completat și pus în circulație cecuri pentru acoperirea unor debite, dar pentru
care nu există provizia necesară ori există numai o acoperire parțială, s -a
încercat printr -un comentariu80 să se cristalizeze un punct de vedere unitar și
corec t, apelându -se la interpretarea istorică și sistematică a normelor penale.
Trebuie observat că art. 84, alin. 1, pct. 2 din Legea nr. 59/1934 nu
incriminează falsificarea unui cec, ci pe “oricine emite un cec fără a avea la
tras disponibilul suficient sau după ce a tras cecul, mai înainte de trecerea

76 Marin Susman, Încadrarea juridică a faptei de emitere de cecuri f ără disponibil în
cont și competența de cercetare penală , în Dreptul nr. 9/1997, p. 97; a se vedea și Ion
Dumitru, Infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215, alin. 4 Cod penal , în
Dreptul nr. 11/1998, p. 7172
77 art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934: “se va pedepsi cu amendă de la 5000 -100000 lei și
închisoare de la 6 luni la 1 an, afară de cazul când faptul constituia un delict sancționat cu o
pedeapsă mai mare în care caz se aplică acea pedeapsă”.
78 “Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul înt ocmirii acestuia, de către un funcționar sau
alt salariat, aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau
împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu știință de a insera unele
date sau împrejurări (…)” – art. 289 alin. 1 Cod penal – fals intelectual.
79 Legea nr. 59/1934 asupra cecului, art. 84 pct. 2
80 Teodor Teodorescu, Consecințele penale ale emiterii unui cec fără acoperire în total
sau în parte , în Dreptul nr. 10/1998, p. 99.

39 termenelor fixate pentru prezentare, dispune astfel, în total sau în parte de
disponibilul avut…”
A emite are înțelesul de a pune în circulație o bancnotă, o hârtie de valoare
etc81.
Necunoașterea exactă a înțe lesului acestui cuvânt a generat confuzii de
genul “Prin emiterea cecului trebuie înțeles atât faptul de a completa cecul și
înmânarea lui beneficiarului, cât și înmânarea unui cec în alb”82.
Trebuie arătat că un cec, indiferent de felul său, poate fi falsi ficat prin
contrafacere, adică se procedează atât la confecționarea blanchetei, cât și a
sigiliilor și a completărilor de rigoare, prin alterare, ca de exemplu
modificarea sumei pentru care este valabil documentul de plată, dar și prin
alcătuire, în mod fr audulos, ceea ce echivalează cu o plăsmuire parțială83.
Filele de cec, necompletate, așa cum sunt primite de beneficiari de la
bănci, nu au putere circulatorie, reprezentând doar un formular tipizat cu o
anumită structură. Acest formular, cu completările po sesorului, devine mijloc
de plată, având aptitudine circulatorie.
Prin urmare, completarea unui cec cu date necorespunzătoare (nu exista
provizia necesară), creează un titlu de plată cu putere circulatorie fals, faptă ce
cade sub incidența ar. 282 alin. 1 Cod penal.
Dacă cecul astfel falsificat, este pus în circulație, se aplică și prevederile art.
282 alin. 2, în concurs cu infracțiunea prevăzută de art. 215, alin. 4 din Codul
penal, combinat cu art. 84, alin. 1, pct. 1 din Legea nr. 59/1934. Pus în
circul ație, cecul fals, lovește în patrimoniul beneficiarului, dar zdruncină și
încrederea publică acordată titlurilor de credit, deci cecurilor.
Ar mai fi de arătat că în cazul în care trăgătorul emite corect un cec, dar
retrage provizia după aceea, ori interzi ce trasului de a plăti înainte de
expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obține pentru sine sau
pentru altul un folos material injust, se aplică dispozițiile art. 215 alin. 4 din
Codul penal combinat cu art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1 934.
Infracțiunea de înșelăciune prin cecuri suscită pe lângă controversele de
ordin teoretic și multiple controverse în activitatea practică de înfăptuire a
justiției atunci când textul de lege trebuie aplicat la o situație concretă.
Potrivit unei opinii84 această faptă atunci când este comisă de un administrator
al unei societăți comerciale, se încadrează în dispozițiile art. 282 al. 2 și în art.
215 al. 4 C. pen. raportat la art. 84 al. 1 pct. 2 din Legea nr.59/1934, comise în
concurs real de infracțiuni prevăzut în art. 33 lit. a C. Pen.

81 Dicționarul explicativ al l imbii române , Academia Română, Institutul de Lingvistică
Iorgu Iordan, Ediția a II -a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996, p. 339.
82 C.Băbălău, Op. cit., p. 72.
83 T. S, secț. pen., dec. nr. 3959/1970 în R.R.D. nr. 4/1971, p. 170; Plenul T.S, dec.
îndrumare nr. 1/1970 în R.R.D. nr. 5/1970, p. 116.
84 T. Teodorescu, Consecințele penale ale emiterii unui cec fără acoperire în total sau
în parte, în R.D. nr. 10/1998, p. 99 -105

40 Opinia este discutabilă, deoarece art. 84 din Legea nr. 59/1934 a fost
abrogat implicit prin incriminarea distinctă în art. 282 al. 1 C. pen. a faptei de
falsificare de cecuri, inclusiv a faptei de a emite un cec fără a avea la tras
disponibil suficient.
Până la adoptarea Legii nr. 140/1996, prin care art. 215 C. pen. a fost
modificat și completat, instanța noastră supremă s -a situat pe poziția că fapta
de a completa un cec menționându -se o sumă disponibilă nereală, mai mare
decât cea aflată în cont constituie infracțiunea prevăzută de art. 282 și nu cea
de fals prevăzută în art. 288 C pen. De asemenea, s -a decis că fapta de
inducere în eroare a unei societăți comerciale, cu prilejul încheierii unui
contract, ca urmare a prezentării unor cecuri cu date necorespunzătoare
adevărului, dacă s -a pricinuit o pagubă, constituie infracțiunea de înșelăciune
prevăzută în art. 215 al. 2 și 3 C. pen.
Într-o altă opinie s -a susținut că în situația menționată există
infracțiunea de înșe lăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 C. pen. În același sens,
s-a decis relativ recent și de Curtea85 de Apel Cluj, care a motivat că
incriminarea din art. 215 alin. 4 C. pen. a devenit o formă agravată a
înșelăciunii și se referă la emiterea unui cec în s ens juridic atunci când se
urmărește să se creeze aparența unei obligații de a onora cecul de către cel
asupra căruia se emite. În continuare s -a subliniat că în cazul infracțiunii
prevăzute în art. 288 alin. 1 C. pen. latura obiectivă constă în falsificar ea
formularului cec cu prilejul realizării materiale a acestuia.
După părerea noastră fapta administratorului (și numai a acestuia,
deoarece numai deținătorul legal al cecului poate fi subiect activ al infracțiunii
prevăzute art. 215 al. 4 C. pen.) de a co mpleta un cec și de a -l utiliza, știind că
pentru valorificarea sa nu există disponibilul necesar, realizează elementele
constitutive numai ale infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 215 al. 4 C.
pen.
Relativ recent, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistrița –
Năsăud nr. 116/P/2001 s -a dispus trimiterea în judecată a inculpatului D.C.V.
pentru săvârșirea în concurs real a infracțiunilor de înșelăciune prevăzută în
art. 215 al. 1,2 și 4 C. pen. cu aplicarea art, 41 alin. 2 C. pen., de fals material
în înscrisuri oficiale prevăzută în art. 288 al. 1 C. pen. și de uz de fals
prevăzută în art. 291 C. pen.
S-a reținut că inculpatul a cumpărat în cursul lunii septembrie 2000 o
societate cu răspundere limitată, fără întocmirea vreunui înscris, ocazie cu
care i s -au predat actele firmei, inclusiv carnetul cu file cec, în care se găseau
și trei file cec semnate de administratorul vânzător. Aceste file au fost
completate de inculpat cu diverse sume, cu toate că știa că societatea se află in
interdicție bancară, cecurile fiind folosite pentru achiziționarea de mărfuri de

85 C. de Apel Cluj, s. pen. , d. 299/A71999, Buletinul jurisprudenței. Culegere de
practică judiciară 1999 , Editura Lumina Lex, Bucureștu 2000, p. 480 -481

41 la diferite societăți care au fost prejudici ate prin imposibilitatea recuperării
prețului mărfii, cecurile introduse în bancă nefiind onorate.
Ulterior, după folosirea celor 3 file cec care purtau semnătura
administratorului vânzător, inculpatul a completat o nouă filă, de această dată
semnând pers onal la rubrica unde era aplicată ștampila firmei, deși nu avea
calitatea de reprezentant legal și nici nu avea specimen de semnătură în
bancă. Considerăm discutabilă încadrarea dată faptelor, pornind de la
discuțiile mai sus prezentate.
Lipsa calității d e deținător legal al formularelor cec, de trăgător a
inculpatului face ca infracțiunea să nu se poată încadra în al. 4 al art. 215 C.
pen.; în acest caz, există infracțiunea de falsificare de monede și alte valori
prevăzută în art. 282 C. pen, în concurs real cu infracțiunea continuată de
înșelăciune prevăzută în art. 215 al. 1,2 și 3 C. pen., faptele fiind comise prin
folosirea unei calități mincinoase (aceea de administrator legal al societății) la
încheierea unor convenții (contractele de vânzare -cumpăr are încheiate cu
ocazia achiziționării mărfurilor de la societățile prejudiciate).
Existența unei reglementări speciale în privința falsificării cecurilor
prevăzută în art. 288 C. pen. exc1ude aplicarea art. 288 al. 1 C. pen., așa cum
a decis și instanța n oastră supremă, în speță fiind întrunite numai elementele
constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 282 al. 1 și 2 C. pen., în concurs
real cu infracțiunea de înșelăciune.
După ce am analizat principalele controverse atât pe plan teoretic
cât și pe p lan practic, în cele ce urmează vom face o sinteză a pricipalelor
probleme ce pot apărea în cazul înșelăciunii prin cecuri. 86După cum se
știe s ăvârșirea acestei infracțiuni a ridicat în practică multe probleme în sensul
că instanțele de judecată rețineau nu de puține ori, în concurs cu această
infracțiune și alte infracțiuni cum ar fi: falsificarea de monede sau alte valori
(art. 282 al. 1 și art. 282 al.2), falsul material în înscrisuri oficiale (art. 288
Cod penal), falsul intelectual (art. 289), falsul în înscrisuri sub semnătură
privată(art.290 C.pen.) sau infracțiunea prevăzută în art. 84 al.1 pct. 2 din
Legea 59/1934 (Legea cecului).
În ceea ce privește infracțiunea prevăzută la art. 282 al.1 C. pen ,
atunci când se săvârșește asupra unui „cec”, trebui e făcute următoarele
precizări.
Falsul de monedă având ca obiect material un „cec” se referă de fapt la fila
cec, iar activitatea infracțională constă în falsificarea formularului(filei) cec
prin cele două metode (contrafacere sau alterare) și nicidecum la falsificarea
prin completare cu sume de bani pentru care nu există acoperire.

86 A se vedea Sorin Corlățeanu , Infracțiuni prin folosirea cecurilor , în R.D.P. nr. 3/
2002, p. 60

42 Articolul 282 al.1 sancționează falsificarea formularului cec, ce
presupune realizarea unei file cec în alte condiții de hârtie, cerneluri, elemente
de securitate, conținutul f ormularului tipografiat, etc. decât cele reglementate
în art. 3 pct.3.13 din Norma tehnică nr.9/1994 din 20 aprilie ale
B.N.R.(publicată în M.O. nr. 119 bis din 14 iunie 1995), de exemplu:
tipografie ilegală, distribuire ilegală, procurare ilegală a formul arelor și
transformarea acestora.
Sintagma „emise de instituția bancară ori de alte instituții de credit”
folosită în art. 282 înseamnă numai emiterea formularului cec necompletat;
aceasta arată originea formularului, ceea ce înseamnă că art. 282 apără
relațiile de emitere autorizată a formularelor cec și de punere în circulație
numai a formularelor cec autorizate.
La această infracțiune latura obiectivă este falsificarea formularului cec
cu prilejul realizării materiale a acestuia, sau transformarea unui formular cec
într-un alt formular cec. Dacă infractorul pune în circulație formularul cec
falsificat se va reține fie infracțiunea prevăzută la art. 282 al. 2 Cod penal, fie
cea de la art. 215 al. 4 Cod penal, concludent fiind următorul caz: prin
rechizit oriul Procuraturii Județene Constanța au fost trimiși în judecată
inculpații V.I. si M.G. pentru săvârșirea infracțiunii de punere în circulație a
unor bancnote false, prevăzută de art. 282 alin. 2 Cod penal.
În fapt, inculpatul M.G. a fost indus în eroare de către o persoană
necunoscută, cu ocazia unei excursii în Bulgaria, cumpărând de la acesta
100 D.M., în bancnote de câte 20 D.M., care erau false. Descoperind acest
lucru a încercat, împreună cu inculpatul V.I., să le revândă unor cetățeni
fiind însă pr inși de poliție.
Procedându -se la soluționarea cauzei se constată că încadrarea
juridică a faptei comise de cei doi inculpați este greșită. Punerea în
circulație a monedei falsificate – atunci când nu se comite chiar de
falsificatori – cade sub incidența a rt. 282 alin. 2 Cod penal, numai dacă,
primind moneda respectivă, dobânditorul a știut că este falsă sau cel
puțin s -a aflat în învoială în această privință. Așadar, dacă o persoană de
bună -credință a primit o monedă falsificată fără a -i cunoaște viciile, iar
ulterior, descoperind că aceasta este falsă, caută să se debaraseze de ea,
repunând -o sau încercând să o repună în circulație, așa cum s -a
întâmplat și în speță, fapta nu va fi încadrată în prevederile art. 282 alin.
2 Cod penal, ci va constitui infrac țiunea de înșelăciune consumată sau
tentativă la această infracțiune, după cum făptuitorul a reușit sau numai
a încercat a face ca moneda în cauză să fie primită de către o persoană.
În consecință, se schimbă încadrarea juridică a faptei din infracțiunea
prevăzută de art. 282 alin. 2 Cod penal, în tentativă la infracțiunea de
înșelăciune, prevăzută de art. 20, 21 și art. 215 alin. 1 Cod penal.
Emiterea unui cec asupra unei persoane sau instituții de credit
întotdeauna va constitui doar infracțiunea prevăzut ă în art. 215 al.4 și nu și o

43 altă infracțiune (art.282 al.1 sau al.2), deoarece „emiterea” prevăzută în art.
215 al.4 presupune o emisiune în sens juridic, adică se creează aparența unei
obligații de onorare a cecului de către cel asupra căruia se emite, spre
deosebire de cealaltă emisiune care este o emisiune în sens material.
Infracțiunea de înșelăciune prin cecuri se va putea reține în concurs cu
infracțiunea de fals de monedă prevăzut în art. 282 al.1 Cod pen. numai în
situația în care un comerciant, după ce a falsificat un formular cec în
modalitatea descrisă anterior (contrafacere -realizarea de la început a unei file
cec care imită una autentică) completează cecul cu o sumă pentru care nu
există provizia sau acoperirea necesară (ne referim atât la si tuația în care
comerciantul are un cont deschis la o bancă, a deținut file cec emise de acea
bancă, dar, epuizându -le, realizează altele prin falsificare, cât și la situația în
care comerciantul nu îndeplinește condițiile de mai sus, dar realizează prin
falsificare o filă cec identică cu una autentică cu care a intrat în contact într -un
mod sau altul sau pe care chiar și -a însușit -o). În acest caz infracțiunea
prevăzută la art. 282 al.2 (punerea în circulație) nu se poate reține deoarece
emiterea unui cec a supra unei persoane sau instituții de credit presupune în
mod n atural și punerea în circulație.
Dar în acest caz, având în vedere că fila cec nu este autentică, iar art.
215 alin. 4 Cod penal cere acest lucru, considerăm că ar trebui reținută
infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. 2 și 3 în concurs cu
falsul de monedă prevăzut în art .282 alin.1 Cod penal.
Falsificarea unui formular cec, așa cum se înțelege din interpretarea art.
282 al.1 Cod penal se poate face și prin alterare (modificare a sumei) după ce
în prealabil a fost completat cu date exacte. De exemplu, directorul unei
societăți comerciale emite un cec asupra unei persoane având înscrisă o sumă
pentru care există acoperirea necesară dar operațiunea comercială propriu -zisă
(de pildă , un contract de vânzare -cumpărare de produse agricole) este realizată
de directorul adjunct al societății care are și el atribuții în emiterea de cecuri.
Acesta falsifică cecul modificând suma inițială și inserând una mult mai mare,
înșelând astfel pe vân zătorul de produse agricole prin achiziționarea unei
cantități mai mari decât cea pentru care era trecută suma inițială. În acest caz,
fără dubii va exista un concurs de infracțiuni între art.215 al. 4 Cod penal –
înșelăciunea prin cecuri și falsificarea de monedă sau alte valori prevăzută în
art. 282 al. 1 Cod penal.
În ceea ce privește infracțiunea prevăzută în art. 84 alin. pct. 2 din
legea nr.59/1934 (publicată în monitorul oficial nr. 100 din 01.05.1934)
trebuie să precizăm că aceasta a fost abroga tă odată cu apariția Codului Penal
Carol al II -lea. În art.553 din acest cod se prevedea o infracțiune
asemănătoare cu cea de la art.84 alin. 1 pct.2, numai că cea de la art. 553 era
mult mai completă decât infracțiunea din legea cecului, având în veder e că în
plus se făcea referire la scopul obținerii unui folos material și se prevedea
condiția producerii unei pagube posesorului cecului. Art. 553 era o normă care

44 răspundea mai bine exigențelor din acele timpuri. În susținerea celor afirmate
mai sus, p recizăm că în Codului Penal Carol al II -lea la art.597 pct. 9 se
prevedea că toate dispozițiile care erau asemănătoare sau derogau de la
prevederile prezentului cod se consideră abrogate implicit ,astfel că art.84
alin. 1 pct.2 a fost abrogat atunci și a rămas abrogat și în prezent (art 553 –
vechiul cod a fost abrogat prin intrarea în vigoare a actualului cod).
În concluzie, afirmăm că sunt greșite toate acele soluții când alături de
infracțiunea prevăzută în art. 215 alin. 4 Cod penal se reține și infrac țiunea
prevăzută în legea cecului.
Infracțiunea prevăzută în art. 215 alin. 4 Cod penal nu se poate
reține în concurs nici cu infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale și
nici cu cea de fals în înscrisuri sub semnătură privată ,deoarece cecul n u este
nici înscris oficial, nici înscris sub semnătură privată, în plus acesta capătă
valoare de abia din momentul completării de către deținător cu o anumită
sumă. Nici infracțiunea prevăzută în art. 289 fals intelectual nu se poate reține,
chiar dacă ap arent se atestă prin semnătura unei persoane date și împrejurări
necorespunzătoare realității. Infracțiunea de la art. 215 alin.4 are caracter de
normă specială excluzând atât existența art. 289 cât și a art. 282 al.1și 2 .
În concluzie, ori de câte ori este vorba de o filă cec autentică completată
cu date inexacte și emisă în relațiile comerciale se va reține doar infracțiunea
de la art. 215 al.4 Cod penal, neexistând posibilitatea reținerii unei alte
infracțiuni în concurs. Nu acceptăm nici punctul de vedere conform căruia
infracțiunea de înșelăciune prin cecuri ar fi o infracțiune complexă, absorbind
falsul de monedă prevăzut în art. 282 al.1 sau infracțiunea prevăzută în art. 84
al.1 pct.2 din Legea 59/1934. Această infracțiune nu absoarbe nici o altă
infracțiune din Codul penal sau din vreo lege specială, fiind o infracțiune
simplă. Art. 215 al.4 sancționează completarea unei file cec autentice cu date
inexacte, faptă pe care nu o mai găsim incriminată în nici un text de lege.

45 b) Urmare a imediată

Urmarea imediată întregește conținutul laturii obiective a infracțiunii
de înșelăciune, în sensul că acțiunea prin care s -a realizat elementul material
al acesteia trebuie să fi avut drept consecință imediată o urmare patrimonială.
Pentru ca urmarea imediată să aibă eficiență în conținutul infracțiunii de
înșelăciune, trebuie să fie îndeplinită o cerință esențială : “să se fi pricinuit o
pagubă”, adică un prejudiciu material.
Paguba poate fi produsă celui indus în eroare sau altei persoane și poate
consta în remiterea unui bun, recunoașterea unui drept, eliberarea de o
obligație etc., prin “pagubă” înțelegându -se prejudiciul material efectiv și cert
cauzat unei persoane fizice sau juridice. Paguba efectiv produsă va avea
caracter determinant în stabilirea pericolului social concret al faptei87.
Consecința civilă a faptei – paguba – constituie în cazul variantei simple
prevăzută în alin. 1, o cerință esențială pentru existența acestei infracțiuni.
Aceeași cerință constituie o cerință esențială ș i pentru varianta specială
prevăzută în alin. 3, dar și în alin. 4, astfel încât, în aceste cazuri, pentru
întregirea laturii obiective și deci pentru existența infracțiunii e necesar ca
urmarea imediată, adică schimbarea situației de fapt, rezultată din î ncheierea
sau executarea contractului88, ori din emiterea unui cec fără a exista provizia
sau acoperirea necesară, ori din retragerea proviziei în totalitate sau în parte,
sau din interzicerea de a plăti trăgătorului înainte de expirarea termenului
prevăzut pentru prezentarea la plată, să fie de natură păgubitoare.
În cazul înșelăciunii, pentru ca urmarea imediată să aibă eficiență în
conținutul infracțiunii trebuie să fie îndeplinită o cerință esențială: să se fi
pricinuit o pagubă.
Dacă fapta de inducere în eroare este doar de natură să cauzeze
prejudicii și nu s -a produs o pagubă în mod cert, nu poate exista infracțiunea
de înșelăciune. Astfel, nu constituie infracțiunea de înșelăciune fapta
inculpatului care – falsificând unele mențiuni din cartea de mu ncă – reușește
să se transfere la o altă unitate, într -o funcție mai bine retribuită decât cea la
care avea dreptul, de vreme ce a îndeplinit în cele mai bune condiții atribuțiile
specifice acestei funcții, iar unitatea nu a suferit nici o pagubă89.
Dacă p rin acțiunea de inducere în eroare s -a produs o pagubă materială
mai mare de 2.000.000.000 lei sau o tulburare deosebit de gravă a activității
unui organ de stat, unei instituții sau altei persoane juridice sau fizice, fapta va
realiza conținutul agravat a l înșelăciunii prevăzută de art. 215 alin. 5 Cod
penal.

87 Gh.Nistoreanu și colectiv, Op. cit., p. 225.
88 V.Dongoroz și colectiv, Op. cit., p. 530.
89 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 71.

46 Nu constituie urmarea imediată a infracțiunii de înșelăciune prejudiciul
moral produs persoanei înșelate (compromiterea victimei față de vecini,
colegi)90.

c) Legătura de cauzalitate

Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material (cauza) și
urmarea imediată (efectul) cerut de lege pentru existența infracțiunii. Cu alte
cuvinte, existența infracțiunii este condiționată de legătura de cauzalitate
dintre actul de conduită interzis și u rmarea socialmente periculoasă prevăzută
de lege91.
Cercetarea legăturii de cauzalitate este necesară în cazul infracțiunilor
“materiale”92, adică la infracțiunile în care urmarea imediată se materializează
printr -un rezultat, printr -o schimbare în realitat ea obiectivă.
Legătura de cauzalitate exprimă relația firească dintre elementul
material – acțiunea de inducere în eroare – și urmare imediată – paguba
pricinuită -, prima fiind cauza și cea de a doua efectul. Dacă paguba pricinuită
nu este urmarea acțiun ii de amăgire, legătura cauzală nu există și deci latura
obiectivă a infracțiunii de înșelăciune nu este realizată.
Drept urmare, nu comite infracțiunea de înșelăciune cel care solicită și
obține un împrumut de la o persoană, obligându -se să o restituie l a o anumită
dată, fără să întreprindă acțiuni de inducere în eroare, chiar dacă la data
scadenței nu se achită de obligație. Obținerea împrumutului nu este, deci,
urmarea unei acțiuni de amăgire și, ca atare, nu s -a realizat una din
componentele laturii ob iective a infracțiunii.
În cazul în care paguba produsă se datorează altor cauze decât acțiunii
de amăgire, nu va exista infracțiunea de înșelăciune, deoarece lipsește legătura
de cauzalitate.
Din această prezentare rezultă că între elementele componente ale
laturii obiective există o legătură indisolubilă, o intercondiționare, lipsa unuia
influențând existența celorlalte, și că realizarea ei la infracțiunea de
înșelăciune are loc numai când din situația faptică rezultă cumulativ toate
aceste componente93.

90 Gh.Diaconescu, Infracțiunea în Codul penal român , Editura Oscar Print, vol. I,
București, 1997, p. 434.
91 Constantin Mitrache, Drept penal român, partea generală, ediția a III -a, revăzută și
adăugată, Editura Șansa, București, 1997, p. 93.
92 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 25.
93 Ibidem , p. 26.

47 B. Latura subiectivă
a) Forma de vinovăție

Latura subiectivă ca element al conținutului constitutiv al infracțiunii
cuprinde totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea
conștiinței și voinței infractorilor față de fapt ă și urmările acesteia, pentru
caracterizarea faptei ca infracțiune.
În doctrina penală, cercetarea laturii subiective se face prin prisma
elementelor sale componente. Se consideră, pe bună dreptate, că un element
important, esențial al laturii subiectiv e este elementul subiectiv – vinovăția –
care reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a săvârșit o faptă, față de
faptă și urmările acesteia, atitudine exprimată în vinovăția cerută de lege
pentru existența acelei infracțiuni94. Sub acest aspect, inf racțiunea de
înșelăciune se comite cu intenție directă întrucât textul de incriminare cere ca
acțiunea ce formează elementul material să se realizeze în scopul obținerii
pentru sine sau pentru altul, a unui folos material injust – intenție calificată
prin scop. Făptuitorul își dă seama că desfășoară o activitate de inducere în
eroare și că prin aceasta pricinuiește o pagubă, urmare a cărei producere o
dorește.
Prin “ folos material ” se înțelege orice profit, avantaj, care poate fi
evaluat în bani și care, atunci când este realizat duce la creșterea sau
consolidarea patrimoniului. Folosul este injust atunci când cu privire la acesta
nu există nici o îndreptățire. În sfârșit, nu inter esează dacă făptuitorul
urmărește să obțină folosul pentru sine sau pentru altul95.
Conținutul constitutiv al infracțiunii de înșelăciune nu va fi realizat, sub
aspectul laturii subiective, dacă profitul urmărit nu este de ordin material
(autorul acțiunii de amăgire a urmărit să da în vileag că cel indus în eroare e
traficant de droguri), sau nu este injust.
Condiția privitoare la profit nu privește și varianta prevăzută în art. 215
alin. 3; pentru existența laturii subiective, în acest caz, este suficie nt că se
săvârșește o acțiune de inducere sau de menținere în eroare cu ocazia
încheierii sau executării unui contract și că fără acea acțiune de amăgire
contractul nu s -ar fi putut încheia și nu s -ar fi executat în condițiile date.
În cazul art. 215 ali n. 4, forma de vinovăție este tot intenția directă,
legiuitorul prevăzând expres că emiterea să se facă “știind că pentru
valorificare nu există provizia sau acoperirea necesară”. Deci trăgătorul cu
știință emite cecul neacoperit, retrage acoperirea sau op rește trasul să
plătească, înainte de expirarea termenului pentru plată.

94 C-tin Mitrache, Op. cit., p. 96.
95 O.Loghin și T.Toader, Op. cit., p. 271.

48 Prin sentința penala96 nr. 238 din 20 decembrie 1999 Tribunalul Bistrița
Năsăud l -a achitat pe inculpatul T. R. L. de sub învinuirea comiterii
infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 3, 4, si 5 Cod penal cu
aplicarea art. 41, art. 42 Cod penal, cu motivarea că inculpatului i -a lipsit
intenția de a induce în eroare pe contractant precum și scopul de a obține
pentru sine un folos material injust.
Împotriva sentinței Tribunalului a promovat apel Parchetul de pe lângă
Tribunalul Bistrița Năsăud susținând că în speță sunt întrunite elementele
constitutive ale infracțiunii.
Apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Ceea ce este esențial pentru existența infracți unii de înșelăciune
incriminată de art. 215 alin. 3, 4, 5 Cod penal, este faptul că în momentul
emiterii cecurilor, inculpatul a înscris fictiv o proviziune pe care nu o avea,
prin aceasta el a inducând în eroare unitatea furnizoare, care a livrat marfa fă ră
să aibă asigurată, la acea dată, plata contravalorii ei.
Din probele dosarului rezultă indubitabil că fapta inculpatului, care în
baza aceleiași rezoluții infracționale a emis trei cecuri în cursul lunii aprilie
1997, știind că pentru valorificarea lor nu are în contul societății proviziunea
necesară, cauzând un prejudiciu părții civile în valoare de 118.412.031 lei
constituie infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 3, 4, 5 Cod
penal, cu aplicarea art. 41, 42 Cod penal.
Inducerea în eroar e din culpă nu poate întregi latura subiectivă a
înșelăciunii. Nu comite infracțiunea de înșelăciune cel care, cu ocazia unor
relații patrimoniale, a socotit în mod imprudent ca veridice, afirmațiile pe care
le făcea cu privire la existența sau inexistența unor fapte.
Instanțele au stabilit că nu este realizat elementul subiectiv al
infracțiunii de înșelăciune atunci când persoana ce se pretinde înșelată a avut
cunoștință de neconcordanța dintre relatările făptuitorului și realitate, așa încât
nu se poate reține că datorită acestor relatări a fost indusă în eroare și a suferit
un prejudiciu.
În ce privește înșelăciunea în convenții, practica noastră judiciară este
constantă, în sensul că neîndeplinirea pură și simplă în termenul stipulat al
obligațiilor st abilite printr -o convenție nu poate constitui înșelăciune, atâta
timp cât nu se constată existența unor manopere dolosive, întrebuințate fie cu
prilejul încheierii contractului, fie pe parcursul executării lui.
În lipsa intenției directe și a scopului sp ecial nu există infracțiunea de
înșelăciune, ci infracțiunea prevăzută în art. 84 din Legea CEC – ului nr.
59/1934.
Prin sentința penală97 nr. 205/16 septembrie 1999, Judecătoria Arad a achitat
pe inculpații D.M. si N.F. pentru infracțiunile de înșelăciune prevăzute în art.

96 Decizie nr. 113 din 25 aprilie 2000 Emitent: Curtea de Apel Cluj – secția penală
97 Decizie nr. 19 din 18 ianuarie 2000. Emitent: Curtea de Apel Timișoara – secția penală

49 215 alin. 4 si 5 Cod penal, fals intelectual, prevăzut în art. 289 Cod penal și uz
de fals, prevăzut în art. 291 Cod penal. S -a reținut că, deși au emis cecuri în
valoare de peste 100 milioane lei fără a avea acoperirea necesară, fapta nu
constituie înșelăciune deoarece nu exista intenția directă și scopul special
cerute de textul art. 215 Cod penal.
Apelul declarat de Parchet a fost admis și prin decizia penală nr. 19 din
18 ianuarie 2000, Curtea de Apel Timișoara a desființat sentința, p ronunțându –
se condamnarea inculpaților pentru infracțiunea prevăzută în Legea CEC –
ului la art. 84 alin. 1 pct. 2 teza I -a.
S-a apreciat că deși nu a existat intenția de a înșela, inculpații știau că
CEC – urile emise nu aveau acoperire, astfel că se fac vinovați de infracțiunea
prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 teza I din Legea nr. 59/1934.
Într-un alt exemplu98, neonorarea obligației de a prezenta un spectacol de
varietăți nu constituie infracțiunea de înșelăciune, dacă se stabilește că
inculpatul nu a acționat cu intenție frauduloasă, fapta sa având în această
situație, caracter civil.
Autorul își dă seama că, în urma prezentării denaturate a realității,
persoana vătămată, indusă în eroare, va efectua un act patrimonial păgubitor și
urmărește ca, pe ac eastă cale, el sau altă persoană, să obțină un folos material
injust. Din moment ce autorul acționează cu o asemenea poziție subiectivă,
este indiferent, sub aspectul aplicării art. 215, ce gândește el cu privire la
comportarea sa ulterioară, producerii re zultatului99, care coincide cu
momentul consumării infracțiunii. Prezența intenției trebuie verificată prin
raportare la urmările faptei, iar acestea, odată produse, determină constituirea
infracțiunii în conținutul său integral. După cum hotărârea autorulu i de a
restitui, cândva, în viitor, suma obținută prin înșelăciune nu înlătură existența
intenției, care se raportează la un moment anterior, tot astfel restituirea
efectivă a acelei sume – în ipoteza că ar avea loc – nu poate afecta existența
infracțiuni i, care s -a consumat. Unica lor semnificație ar putea fi aceea de a
conduce la o atenuare a răspunderii penale recuperarea prejudiciului fiind
considerată o circumstanță atenuantă dacă inițiativa aparține făptuitorului.

98 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 74.
99 “Săvârșește infracțiunea de înșelăciune acela care a obținut o sumă de bani afirmând, în
mod mincinos, față de perso ana vătămată, că vine din partea fratelui acestuia, care îi
solicită un împrumut (împrejurarea că făptuitorul intenționa să restituie suma este
irelevantă)” – judecătoria Pitești, secția penală, decizia 3143 din 1987, în G.Antoniu și
N.Volonciu, coordonato ri, Op. cit., p. 133.

50 b)Existența mobilului și scopului

Pe lângă elementul subiectiv – vinovăția – în conținutul unor infracțiuni
sunt prevăzute și anumite condiții – cerințe esențiale – care întregesc
elementul subiectiv și pot privi mobilul sau scopul cu care se săvârșesc
faptele.
Mobilul sau cauza internă a actului de conduită, desemnează acel
sentiment (dorință, tendință, pasiune) ce a condus la nașterea în mintea
făptuitorului a ideii săvârșirii unei anumite fapte100. În cele mai multe cazuri,
mobilul nu constituie un element necesar pentru existenț a infracțiunii, cum
este cazul infracțiunii de înșelăciune, dar cunoașterea lui de către organele
judiciare prezintă importanță pentru individualizarea pedepsei.
Scopul sau țelul urmărit prin săvârșirea faptei întregește elementul
subiectiv al infracțiu nii și presupune finalitatea urmărită de făptuitor. La unele
infracțiuni, scopul reprezintă o cerință esențială a laturii subiective.
Astfel, în cazul infracțiunii de înșelăciune, pentru realizarea laturii
subiective e nevoie de intenția de a amăgi, de a induce în eroare, iar această
intenție trebuie să fie însoțită de o cerință esențială, și anume: să fi efectuat
acțiunea de amăgire în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos
material injust. Din acest punct de vedere, înșelăciunea apare c a o infracțiune
săvârșită cu intenție directă, făptuitorul urmărind obținerea unui folos material
injust101.
Prin acest scop, se atribuie intenției caracter calificat, o vinovăție
calificată. Cerința esențială vizează scopul acțiunii, respectiv un folos, un
profit material injust. Pentru realizarea conținutului infracțiunii de înșelăciune
este necesar a se verifica – sub aspectul subiectiv – existența scopului urmărit
de infractor, de a obține un folos material injust…102, nu numai pentru sine,
dar și pentru a ltul.
În cazul variantei prevăzute în art. 215, alin. 3 Cod penal, cerința cu
privire la scop nu este necesară. În cadrul acestei variante, latura subiectivă
este realizată fiind suficientă “știința că se săvârșește o acțiune de inducere sau
menținerea în eroare cu ocazia încheierii sau executării unui contract și că fără
acea acțiune de amăgire contractul nu ar putea fi încheiat sau socotit ca fiind
executat”103

100 Constantin Mitrache, Op. cit., p. 98.
101 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 74.
102 T. S., secț. pen., dec. nr. 787/1975, în V. Papadopol, M. Popovici, Op. cit., p. 248, speța
nr. 5.
103 Dongoroz, Op. cit., p. 531.

51 Secțiunea a IV – a – Forme. Modalități. Sancțiuni

A. Formele infracțiunii
a) Actele pregătitoare

În principiu, orice infracțiune intenționată, pentru a fi comisă în condiții
optime, presupune o pregătire prealabilă care poate consta în diferite activități
în funcție de natura și împrejurările în care se săvârșește infracțiunea.
Infracțiu nea de înșelăciune poate avea, fie o desfășurare simplă, fie o
desfășurare pe faze succesive. Formele variate ale infracțiunii diferă după
stadiul în care se află pregătirea sau executarea elementului material .
Actele pregătitoare, faptic, pot fi foarte d iversificate, atât la varianta
simplă, cât și la celelalte variante. Ele însă nu au relevanță juridică decât în
măsura în care capătă caracterul unor acte de complicitate anterioară (atunci
când s -a trecut la acte de executare, adică la săvârșirea infracți unii și aceasta s –
a consumat, actele pregătitoare efectuate de terți pot deveni acte de
complicitate anterioară)104.
Potrivit Codului nostru penal în vigoare, actele pregătitoare nu sunt
incriminate. Ele se sancționează numai în măsura în care în partea spe cială a
codului se prevede acest lucru, fiind asimilate, sub raportul sancționării, cu
tentativa.
Acțiunea de inducere în eroare necesită de cele de mai multe ori o
atentă pregătire. În special în cazul variantei prevăzute la alin. 3, tratativele în
vedere a încheierii unui contract, ca și operațiile prin care se ajunge la
executarea contractului, oferă un inevitabil prilej pentru pregătirea acțiunii de
inducere în eroare105.

b) Tentativa

Tentativa, fiind o formă atipică, imperfectă, a infracțiunii pe care
subiectul activ și -a propus să o săvârșească, reprezintă ansamblul actelor de
executare efectuate între momentul terminării actelor pregătitoare, pe de o
parte, și momentul producerii rezultatului, pe de altă parte106.
Tentativa, în cazul înșelăciunii, este pedepsită de lege107. Această
formă imperfectă a infracțiunii există atunci când, datorită unor împrejurări
independente de voința sa, făptuitorul nu a reușit să ducă la până capăt
acțiunea de inducere în eroare, precum și atunci când a izbutit să inducă în
eroare persoana văt ămată dar nu s -a produs o pagubă. Se va reține tentativă la

104 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 75.
105 V.Dougoroz și colectiv, Op. cit., p. 532.
106 Gh.Nistoreanu și colectiv, Op. cit., p. 532.
107 “Tentativa infracțiunilor prevăzute în art. 215…se pedepsește”, art. 222 Cod penal.

52 infracțiunea de înșelăciune și nu tentativă la infracțiunea de furt108 atunci când
inculpatul, cu intenția de a -și însuși o valiză , a solicitat călătorilor aflați în
compartimentul unui vagon al un ui tren de persoane, o valiză aparținând unui
călător ieșit din acel compartiment și lăsată în păstrarea lor, sub pretextul că a
fost trimis de proprietar pentru a i -o duce la vagonul restaurant. Cei solicitați
nu i-au încredințat valiza. Fapta nu constitu ie tentativă de furt deoarece, în
speță, nu este vorba de o simplă încercare neizbutită de luare, fără
consimțământ, a unui bun mobil aparținând altuia, ci de o încercare de
inducere în eroare a călătorilor din compartiment, cărora inculpatul le -a spus
că este trimis de proprietarul valizei, după ce, în prealabil, discutase cu acesta
și aflase unde își lăsase valiza.
Întrucât mijlocul folosit de inculpat, deși apt de a induce în eroare, s -a
dovedit totuși a fi ineficient în situația dată, fapta nu poate con stitui decât
tentativă la infracțiunea de înșelăciune.
În practica judiciară s -au ivit unele probleme, îndeosebi în legătură cu
tentativa improprie109 la infracțiunea de înșelăciune. Astfel, s -a pus problema
încadrării juridice a faptei unei persoane de a fa lsifica un bilet loto, înscriind
numerele câștigătoare și de a -l prezenta spre încasarea premiului
corespunzător. În mod constant s -a hotărât că aceasta nu constituie o faptă
imposibilă, ci o tentativă de înșelăciune.
Se va putea reține tentativă absolut improprie sau tentativă absurdă
(care după cum se știe nu este pedepsibilă) atunci când o persoană falsifică în
mod grosolan un bilet loto și se duce cu acesta să încaseze premiul. Modul
absurd de realizare a inducerii în eroare face ca fapta să nu capete natură
penală ( ex. făptuitorul falsifică un bilet loto cu o cariocă de culoare roșie).
Depunerea la agenția “loto” a unui loz falsificat, ulterior constatat
nevalabil în cazul operației de omologare, constituie tentativă la înșelăciune.
Nu pot fi invocat e dispozițiile art. 20, alin. 3 Cod penal, de nepedepsire,
deoarece neconsumarea infracțiunii nu s -a datorat modului în care a fost
concepută executarea, ci s -a datorat defectuozității mijloacelor
folosite.Consumarea infracțiunii de înșelăciune astfel conc epută este
condiționată de verificarea identității numerelor înscrise pe talonul II, pe care
îl depune jucătorul, cu numerele înscrise pe talonul I, rămas în posesia
agenției “Loto”. Nu este exclus ca această verificare să se facă în mod
defectuos, fie din culpă, fie din rea credință, și în consecință, infracțiunea să
se poată consuma făptuitorul încasând pe nedrept premiul și producându -se în
felul acesta paguba specifică acestei infracțiuni.

108 Dec. nr. 288/1960 a T. reg. Cluj., col. I, în L.P. nr. 1/1961 cu notă de O.A.Stoica.
109 “Există tentativă și în cazul în care consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită
insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul
când s -au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că
se află”, art. 20 alin. 2 Cod penal.

53 Nu constituie tentativă la infracțiunea de înșelăciune fapta unei
persoane de a prezenta drept câștigător un bilet loto ale cărui cifre au fost
modificate în așa fel încât falsul apare evident, deoarece actul fiind alterat în
asemenea mod, era imposibil să fie induși în eroare cei care aveau îndatorirea
să primească și să verifice valabilitatea acestui bilet110.
Întrucât, în lipsa producerii pagubei, forma tip a înșelăciunii prevăzută
în alin. 4 are un conținut și o structură asemănătoare cu cea prevăzută de art.
84, pct. 2 din Legea nr. 59/1934, considerăm că111 la apr ecierea tentativei,
elementul hotărâtor revine laturii subiective, adică scopului: dacă trăgătorul a
urmărit obținerea unui folos material injust, suntem în prezența tentativei la
înșelăciune prin emitere de cecuri, iar în lipsa acestuia, suntem în fața
infracțiunii prevăzute de art. 84, pct. 2 din Legea nr. 59/1934.

c) Infracțiunea de înșelăciune – fapt consumat

O infracțiune se consideră consumată în momentul în care actele de
executare, fiind duse până la capăt, s -a produs rezultatul specific acestui t ip
particular de infracțiune: momentul consumării coincide, deci, cu realizarea
conținutului integral al infracțiunii și al producerii pagubei.
La infracțiunile materiale, cum este cazul infracțiunii de înșelăciune, a
cărei latură obiectivă include, în mod obligatoriu, ca rezultat – o vătămare
materială – consumarea are loc în momentul producerii acestei urmări112.
În cazul înșelăciunii, infracțiunea este considerată consumată din momentul în
care acțiunea de inducere în eroare a reușit să -l determine pe cel amăgit să
adopte o poziție patrimonială păgubitoare. Urmarea tipică trebuie să se fi
realizat împreună cu cerința sa esențială: pricinuirea pagubei113.
La înșelăciunea în convenție, fapta se comite prin inducerea sau
menținerea în eroare a unei persoane cu p rilejul încheierii sau executării unui
contract, eroare fără de care persoana vătămată nu ar fi încheiat sau executat
convenția în condițiile stipulate. În practica judiciară s -a considerat că
înșelăciunea în convenții se consumă întotdeauna la încheierea contractului.
Prin urmare, din moment ce acțiunile făptuitorului trebuie să aibă drept
rezultat pricinuirea unei pagube materiale, acesta este momentul când se
consumă infracțiunea de înșelăciune114. În legătură cu momentul consumării
acestei infracțiuni dor im să mai facem următoarele precizării.

110 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 50.
111 A.Czika, Op. cit., p. 73.
112 V.Dobrinoiu și colectiv, Drept penal, partea generală , București, 1998, p. 181.
113 V.Dongoroz, Op. cit., p. 530.
114 “În speță, inculpata, gestionară la o unitate de profil alimentar, constatând că are o lipsă
în gestiune, a falsificat o factură emisă pe seama unui spital, adăugând la mărfurile real
livrate și altele pe care nu le -a livrat, transformând suma de 600 lei, preț real datorat, în
6000 lei. Factura a fost emisă la 9.11.1989 și a fost achitată la 26.12.1989. rezultă că

54 În ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune în practica judiciară într –
o părere se consideră că aceasta se consumă la data producerii pagubei, și nu
la data inducerii în eroare a persoanei vătămate. Astfel, incu lpata a falsificat
un act la data de 9 decembrie 1989 prin care s -a dispus efectuarea unei plăți la
data de 16 decembrie 1989. Având în vedere că plata s -a făcut la o dată
ulterioară – 26 decembrie – infracțiunea de înșelăciune se consumă la această
dată de oarece atunci s -a produs și paguba115.
Într-o altă speță116 s-a constatat că inculpatul a vândut persoanei
vătămate 15 cupoane agricole false încasând suma de 2.025.000 lei.
Încadrarea juridică a faptei este în înșelăciune conform art. 215 alin. 1 și 3
C.pen ( înșelăciune în convenții) și se consumă în momentul în care făptuitorul
a vândut cupoanele și a primit banii. Faptul că ulterior partea vătămată
observă că cupoanele sunt false și cere banii înapoi nu are nici o relevanță în
ceea ce privește consumarea inf racțiunii. Paguba se produce în momentul
efectuării tranzacției, iar recuperarea banilor de către partea vătămată,
echivalează cu o recuperare a prejudiciului care se situează în timp după
momentul consumării. În cauză nu se putea reține o tentativă la înș elăciune
decât dacă, înainte de a da banii, partea vătămată observa că acele cupoane
sunt false și refuza efectuarea în continuare a tranzacției.
De asemenea într -o altă cauză s -a reținut infracțiunea de înșelăciune în
formă consumată și nu ca tentativă, c hiar dacă până la urmă nu s -a produs o
pagubă certă. Astfel inculpații s -au prezentat la direcția de muncă județeană cu
acte false din care rezulta că nu posedă terenuri agricole în proprietate pentru
a beneficia de ajutor de șomaj. Sumele constituind valo area ajutorului de
șomaj au fost virate, dar nu au mai apucat să ajungă la infractori deoarece,
faptele inculpaților între timp au fost descoperite117.
Același raționament cu privire la consumarea infracțiunii se poate folosi
și în cazul înșelăciunii prin ce curi, când infracțiunea se consumă în momentul
emiterii(înmânării) cecului știind că pentru valorificarea lui nu există
acoperirea necesară. Dacă partea vătămată întârzie încasarea cecului, iar până
la momentul prezentării la bancă pentru încasarea acestui a, făptuitorul
primește o sumă de bani de la un debitor al său astfel încât cecul se poate
încasa, considerăm că și în condițiile descrise infracțiunea de înșelăciune s -a
consumat încă din momentul încheierii tranzacției și emiterii cecului știind că
pentru valorificarea lui nu exista acoperirea necesară . Faptul că partea
vătămată a putut încasa cecul constituie doar o întâmplare. La fel de bine se

momentul consumării infracțiunii de înșelăciune a avut loc la 26.12.1989”, C.S.J, dec. nr.
1143/1992, în Dreptul nr. 2/1993, p. 79.
115 C.S.J., s. pen., d. Nr. 1143 din 30.04.1992, CENTRUL TERITORIAL DE CALCUL
ELECTRONIC P. NEAMȚ, APLICAȚIA PE CALCULATOR LEGIS, Modulul
jurisprudență
116 C.S.J., s.pen., d. Nr. 3713 din 29.09.2000, LEGIS
117 Gh.Ivan, Momentul consumării infracțiunii de înșelăciune , R.D. nr. 8/1999, p. 95

55 putea deplasa mai devreme să încaseze cecul și atunci nu mai era nici un
dubiu cu privire la consumarea infr acțiunii, pentru că disponibilul nu exista118.
Consumarea infracțiunii nu trebuie neapărat legată întotdeauna de
producerea pagubei. În general această infracțiune se săvârșește în cadrul
încheierii și derulării contractelor de vânzare –cumpărare. În cadrul acestor
contracte transferul dreptului de proprietate are loc în momentul formării
acordului de voință și al predării mărfii. Ori dacă acordul de voință s -a format,
făptuitorul preluând marfa și înmânând cocontractantului un cec pentru care
nu exista acop erirea necesară considerăm că paguba, din acest moment este
produsă iar infracțiunea este consumată. În acest caz s -ar putea exprima și
opinia că ar exista o tentativă la înșelăciune sub forma tentativei perfecte dar
această opinie nu o împărtășim. Faptul că în exemplul anterior în contul
făptuitorului intră o sumă de bani de la un debitor al său și se poate încasa
cecul echivalează cu o recuperare a prejudiciului de către partea vătămată. De
asemenea în acest caz s -ar mai putea invoca și o cauză de nepedep sire a
tentativei – împiedicarea producerii rezultatului119- avându -se în vedere
,,efortul” depus de făptuitor pentru a intra banii în contul său astfel încât cecul
emis anterior să poată fi încasat dar nici cu această părere nu putem fi de
acord.

d) Infr acțiunea de înșelăciune -fapt epuizat –

În cazul anumitor categorii de infracțiuni, este posibil ca, după ce fapta
s-a consumat, prin producerea rezultatului specific, acesta să se amplifice, fie
în cadrul unui proces natural, fără nici o nouă intervenție, a făptuitorului, fie
datorită prelungirii acțiunii sau inacțiunii tipice și după atingerea momentului
consumativ.
Momentul în care amplificarea rezultatului încetează este momentul
epuizării, iar infracțiunile care au cunoscut o asemenea amplificare a
rezultatului sunt fapte penale epuizate120.
Acțiunea de amăgire poate îmbrăca uneori forma unei activități
infracționale continuate, epuizarea infracțiunii de înșelăciune fiind posibilă,
mai ales la varianta specială prevăzută în art. 215, alin. 3 Cod penal, c ând
executarea contractului se face în mod eșalonat. În aceste cazuri, epuizarea are
loc în momentul executării ultimului act din contract.
Sunt situații în practica judiciară când elementul material al laturii
obiective se prezintă sub forma unor acțiuni repetate de inducere în eroare,

118 În acest sens a se vedea Curtea de Apel București, sec. I pen., dec. nr. 65/A/1996, în
RDP nr.2/1997
119 A se vedea Al. Boroi, V. Radu -Sultănecu, N Neagu, Drept penal. Partea specială,
Culegere de spețe pentru uzul studenților, Editura Al l Beck, București 2002, Comentariu la
speța nr. 67, p. 215
120 V.Dobrinoiu și colectiv, Op. cit., p. 182.

56 unele dintre ele comise în varianta simplă a infracțiunii de înșelăciune, iar
altele în variantele calificate. În aceste situații infracțiunea va fi socotită că a
fost săvârșită în varianta calificată, reținându -se forma agr avată .
Plenul Tribunalului Suprem, pornind de la practica judiciară neunitară a
statuat că, în cazurile când legea penală prevede că anumite efecte juridice se
produc în raport cu data săvârșirii infracțiunii, prin această expresie se înțelege
data actul ui de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii, iar
nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului. La încadrarea
juridică a faptei se va avea în vedere rezultatul produs, în toate cazurile în care
aceasta este condiționată de producerea unui anumit rezultat121.
În cazul infracțiunilor continue, data săvârșirii este aceea a încetării
acțiunii sau inacțiunii, iar în cazul infracțiunilor continuate, aceasta este data
comiterii ultimei acțiuni sau inacțiuni122.
În cazul în care, acțion ând în baza aceleași rezoluții, în săvârșirea unora
dintre acțiunile de inducere în eroare, inculpatul, pentru a câștiga încrederea
victimelor, și -a atribuit o calitate mincinoasă, există o singură infracțiune –
CONTINUATĂ – de înșelăciune, prevăzută în ar t. 215 alin. 2 Cod penal,
chiar dacă unele dintre acțiunile componente au fost comise în condițiile
formei de bază, prevăzută în art. 215, alin. 1 Cod penal123.
Potrivit art. 41, alin. 2 Cod penal, acțiunile sau inacțiunile ce alcătuiesc
infracțiunea continuată – întregite, desigur, cu rezultatul și cu latura subiectivă
– trebuie să prezinte, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni. Pentru a
se integra în unitatea pe care o constituie infracțiunea continuată, este
indispensabil ca acțiunile sau inacțiunile reiterate la diferite intervale de timp,
considerate individual, să realizeze, fiecare, elementul material al uneia și
aceleiași infracțiuni. Legea condiționează, așadar, existența infracțiunii
continuate de omogenitatea juridică a termenil or săi constitutivi.
Totuși, cerința omogenității juridice nu exclude posibilitatea ca – în
condițiile unității de rezoluție – în cuprinsul aceleiași infracțiuni continuate,
acțiuni – inacțiuni specifice formei de bază, simple, a infracțiunii să coexiste
cu acțiuni – inacțiuni ce corespund uneia sau mai multor forme calificate ale

121 Plenul Trib.Suprem, dec. de îndrumare nr. 1/1987, în R.R.D., nr. 8/1987, p. 45 -48.
122 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 36.
123 Prin sentința penală nr. 1085/1 983 a Judecătoriei Sect. 5, București, inculpatul B.P. a
fost condamnat la câte 2 ani închisoare pentru 54 de infracțiuni de înșelăciune, prevăzute în
art. 215 alin. 1 Cod penal.
Instanța a reținut, în fapt, că în perioada aprilie 1981 – august 1982, incu lpatul a indus în
eroare numeroase persoane, făcându -le să creadă că le va executa lucrări dentare ori le va
procura diverse medicamente și astfel a primit în total, suma de 149.762 lei.
Prin recursul declarat, procuratura Sect. 5 București susține, printr e altele, că în mod
greșit instanța n -a făcut aplicarea art.215 alin.2 Cod penal, întrucât în săvârșirea unora
dintre faptele de înșelăciune, inculpatul și -a atribuit calitatea mincinoasă de medic
stomatolog.
Recursul este întemeiat.

57 acesteia, căci și unele și altele prezintă trăsăturile aceluiași tip particular de
infracțiune.
În teoria juridică și practica judiciară din țara noastră este cvasiunanim admis
că, pentru a exista unitate de rezoluție este de ajuns ca, făptuitorul să -și fi
reprezentat, în momentul luării hotărârii, activitatea infracțională, desfășurată
ulterior, în ansamblul ei.
Această reprezentare nu implică însă o imagine exactă a acțiunilor –
inacțiunilor ce urmează a se înfăptui, a condițiilor de săvârșire sau a urmărilor
ce vor surveni; este suficientă chiar și o prevedere în linii generale a activității
infracționale, a rezultatelor sale, o cunoaștere doar generică a condițiilor în
care se vor comite acțiunile – inacțiunile componente124.
Rezoluția unică ce stă la baza infracțiunii continuate fiind o
reprezentare de ansamblu a activității infracționale, face posibil ca, în timpul
procesului de executare, să aibă loc unele precizări, concretiz ări și amplificări
în conținutul acestei reprezentări cu caracter general, fără a i se afecta unitatea
și implicit aptitudinea de a constitui elementul subiectiv al unei singure
infracțiuni continuate. De aici rezultă că modificarea condițiilor de săvârșir e
pe parcursul desfășurării activității infracționale, nu presupune în mod
necesar, o “novare” a rezoluției și că, în cadrul aceleiași infracțiuni continuate,
acțiuni – inacțiuni ce corespund formei tipice a infracțiunii pot coexista cu
acțiuni – inacțiuni ce prezintă trăsăturile unor forme agravate ale infracțiunii
respective.

B. Modalităț ile infracțiunii de înșelăciune
a) Mo dalități normative

Potrivit art. 215 din Codul penal, infracțiunea de înșelăciune prezintă
modalitatea normativă simplă prevăzută în alin. 1, art. 215 din Codul penal în
care este incriminată inducerea în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei
fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a
obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s -a pricinuit
o pagubă.
În alin. 3 al art. 215 din Codul penal este prezentată modalitatea de
specie care constă în inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane, cu
prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită astfel încât cel î nșelat,
fără această eroare, nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile
stipulate.

124 T.S., secț. pen., de c. nr.3876/1971, în R.R.D. nr.10/1972, p.181.

58 Cele două modalități prezentate sunt diferențiate, între altele, și prin
forma pe care o ia raportul juridic patrimonial125 (fără contract sau în legătură
cu încheierea sau executarea unui contract).
În afara acestor două modalități, art. 215 alin. 2 din Codul penal
reglementează și o a treia, ce constituie o formă agravantă a înșelăciunii, fiind
comună primelor două. Această modalitate agravată este în legătură cu
mijloacele folosite pentru inducerea sau menținerea în eroare, mijloace ce sunt
în măsură să asigure reușita acțiunii. Rezultă că, atât varianta simplă, cât și cea
specială sunt susceptibile de a fi comise în această variantă agravantă, în
situația în care, în latura faptică, “apar nume ori calități mincinoase ori alte
mijloace frauduloase”126.
Dacă mijlocul fraudulos folosit constituie prin el însuși o infracțiune, se
aplică regulile de la concursul de infracțiuni. As tfel, infracțiunea de
înșelăciune poate fi comisă în concurs cu vreuna din infracțiunile următoare:
uzurpare de calități oficiale (art. 240 Cod penal), port nelegal de uniforme (art.
241, alin. 2 Cod penal); exercitarea fără drept a unei profesii(art. 281 Cod
penal); fals material sau intelectual (art. 288 și 289 Cod penal); uz de fals (art.
291 Cod penal).
O altă modalitate normativă este cea a emiterii unui cec fără acoperire,
retragerea, după emitere, a proviziei, în tot sau în parte, ori interzicerea
trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a
obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s -a pricinuit o
pagubă posesorului cecului.
Ultima modalitate normativă care este una agravată este cea pre văzută
în art. 215 alin. 5 și se realizează în situația în care prin înșelăciune se produc
consecințele deosebit de grave la care se referă art. 146 din Codul penal.

b) Modalități faptice
Pentru infracțiunea de înșelăciune pot exista nenumărate modalități faptice, în
funcție de împrejurările în care aceasta se desfășoară.

c) Sancțiuni
Sistemul de sancționare este cel cuprins în art. 215 Cod penal pentru toate
variantele infracțiunii de înșelăciune. Astfel, pentru varianta simplă, pedeapsa
este închisoarea de la 6 luni la 12 ani.
În cazul primei variante agravante, când s -au folosit mijloace
frauduloase, pedeapsa este închisoare de la 3 la 15 ani. Aceleași pedepse, după
caz, sunt prevăzute și pentru variantele speciale prevăzute în art. 215, alin. 3 și
4 din Codul penal.

125 I.Gorgăneanu, Op. cit., p.27.
126 Idem.

59 În cadrul formei agravate, dacă mijlocul fraudulos folosit constituie prin
el însuși o infracțiune, se aplică regulile de la concursul de infracțiuni,
prevăzute în art. 33 și art. 34 Cod penal.
În situația variantei agravate prevăzută în art. 215, alin. 4 din Codul
penal, pedeapsa este închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor
drepturi.
Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi se aplică
obligatoriu când fapta a avut consecințe deosebit de grave, și facultativ în
toate celelalte cazuri dacă pedeapsa închisorii concret stabilită de instanță este
de 2 ani sau mai mare și sunt temeiuri ce justifică aplicarea acesteia127.
În caz de participație se aplică regulile prevăzute în art. 23 -31 Cod
penal.
Tentativa se pedepsește potrivit regulilor stabilite în art. 21 Cod penal.
La individualizarea pedepselor se au în vedere dispozițiile generale cuprinse
în Capitolul V din titlul III, partea generală a Codului penal, respectiv cele
privitoare la starea de recidivă (art. 37 -40 Cod penal), unitatea infracțiunii
continuate și complexe (art. 41 -42 Cod penal), dispozițiile privind limitele
generale ale pedepselor (art. 53 Cod penal), precum și pe cele privind criteriile
generale de individualizare a pedepselor și de reținere a circumst anțelor
atenuante și agravante (art. 72 -80 Cod penal).
De asemenea, se vor avea în vedere la stabilirea pedepsei dispozițiile
din partea specială ori din legi penale speciale, precum și orientările Curții
Supreme de Justiție în materie.

.

127 Gh. Nistoreanu ș. a., Op. cit., p. 251.

60 CAPITOLUL III CORELAȚII CU ALTE INFRACȚIUNI

Secțiunea I – Probleme introductive

Infracțiunea de înșelăciune , poate prezenta, în tot sau în parte, unele
asemănări și deosebiri în comparație cu alte infracțiuni reglementate în Codul
penal. Uneori, asemănările și deosebirile vizează toate elementele constitutive
ale infracțiunii, iar alteori numai unul sau unele din aceste elemente, după cum
poate exista chiar o denumire marginală asemănătoare, dar cu un tratament
juridic diferit. Pentru a compara în tre ele, două sau mai multe infracțiuni,
trebuie să existe cel puțin două elemente juridice esențiale comune acestora,
care să le apropie, să le facă comparabile. Acestea sunt, în primul rând,
obiectul și latura obiectivă a infracțiunilor comparabile, elem ente în baza
cărora legiuitorul a procedat, în procesul legiferării, la alcătuirea grupelor și
subgrupelor de infracțiuni, având în vedere coeficientul lor de omogenitate.
Așa se explică faptul că în partea specială a Codului penal există mai multe
titluri , iar în cadrul lor capitole și secțiuni ce grupează unele infracțiuni care
au un obiect juridic generic comun tuturor infracțiunilor din acest grup.
În cele ce urmează, având în vedere doctrina și practica judiciară în
materie, vom trata tocmai asemenea d eosebiri existente între infracțiunea de
înșelăciune și alte infracțiuni reglementate de legea noastră penală, evidențiind
elementele caracteristice de diferențiere care există între ele.

Secțiunea a II -a – Infracțiunea de înșelăciune, înșelăciunea la
măsurătoare și înșelăciunea privind calitatea mărfurilor

Infracțiunile enumerate, propuse spre această analiză comparativă fac
parte din grupe diferite, chiar dacă denumirea lor marginală pare a fi
asemănătoare.
Astfel, înșelăciunea este reglementată în cad rul infracțiunilor contra
patrimoniului (art. 215 Cod penal), în timp ce înșelăciunea la măsurătoare și
înșelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor sunt reglementate în cadrul
infracțiunilor cu privire la regimul stabilit pentru anumite activități econ omice
(art. 296 și art. 297 Cod penal ). Așadar, de la bun început se impune
precizarea că obiectul juridic al celor trei infracțiuni este total diferit și, ca
atare, nu se poate face comparație între ele. Domeniile în care pot fi săvârșite
sunt, de asemen ea, diferite, bine delimitate. De altfel, din denumirea celor
două infracțiuni – înșelăciunea la măsurătoare și înșelăciunea cu privire la
calitatea mărfurilor – rezultă că ele privesc circuitul economic în general și
circulația bunurilor materiale în speci al, circulație ce implică efectuarea unei

61 operații de măsurare a bunurilor ce fac obiectul acestei activități ori o
comportare necorectă a unei persoane ce falsifică sau substituie mărfuri sau
orice alte produse ori le expune spre vânzare sau le vinde, cun oscând că
acestea sunt falsificate sau substituite.
Deși specificul acestor două fapte constă în inducerea în eroare, în
amăgirea unei persoane fizice sau juridice (sub acest aspect se aseamănă cu
infracțiunea de înșelăciune), ele privesc însă cantitatea sau calitatea bunurilor
sau a mărfurilor ce fac obiectul circuitului economic. Aceste două infracțiuni
sunt infracțiuni de pericol ele existând prin simpla săvârșire a acțiunilor
încriminate nemaifiind nevoie să se producă un rezultat concret sau o pagubă.
Specificul acestor două infracțiuni de a fi infracțiuni de pericol rezultă și din
denumirea titlului din care fac parte ,, infracțiuni la regimul stabilit pentru
anumite activități economice” .
Pentru a nu depăși explicațiile care ni le -am propus a le pre zenta,
conchidem că între infracțiunea de înșelăciune și celelalte două infracțiuni la
care ne -am referit nu există legături de conținut care să le facă comparabile,
rezultând de aici că, denumirea marginală din Codul penal – înșelăciunea -, nu
este suficien tă a le apropia și a le face comparabile128.

Secțiunea a III -a – Infracțiunea de înșelăciune și traficul de influență

Inducerea în eroare a unei persoane, săvârșită în anumite condiții, poate
realiza conținutul altei infracțiuni, ceea ce este de natură să ridice uneori
dificultăți în practică, mai ales când se pune problema încadrării unei fapte ca
înșelăciune sau trafic de influență. Traficul de influență, care este o infracțiune
în legătură cu serviciul, presupune o acțiune de inducere în eroare, deoarece
făptuitorul pretinde că are influență asupra unui funcționar, deși în realitate nu
are, făcând ca o persoană interesa tă în cumpărarea influenței să -i dea, să -i
promită daruri sau orice alt folos.
Dar, spre deosebire de înșelăciune, pentru existența căreia este
suficientă o activitate de inducere în eroare urmată de pricinuirea unei pagube,
în cazul traficului de influen ță, făptuitorul obține folosul în urma promisiunii
că va interveni la acel funcționar în legătură cu atribuțiile de serviciu ale
acestuia, ceea ce înseamnă că, traficul de influență presupune condiții în plus,
care îl particularizează și care constituie, î n felul acesta, tot atâtea criterii de
diferențiere a acestei infracțiuni, de înșelăciune.
Pe baza acestor criterii, în practica judiciară s -a decis că – de exemplu,
nu constituie infracțiunea de trafic de influență, ci infracțiunea de înșelăciune,
fapta inculpatului care, sub pretextul de a recompensa un funcționar, după ce

128 I.Gh.Gorgăneanu, Aspecte teoretice și practice privind infracțiunea de înșelăciune ,
Serviciul editorial și cinematografic, Bu curești, 1984, p. 50 -51.

62 acesta efectuase un act în cadrul atribuțiilor sale de serviciu, a pretins
reclamantului un dar, pe care și l -a însușit. Fapta nu constituie într -adevăr
infracțiunea de trafic de influ ență, deoarece pentru existența acestei infracțiuni
este necesar ca acel act să nu se fi îndeplinit în momentul săvârșirii faptei de
către traficantul de influență.
În cazul infracțiunii de trafic de influență obiectul juridic special al
acestei infracțiu ni îl constituie relațiile sociale a căror formare și dezvoltare se
întemeiază pe încrederea și prestigiul de care trebuie să se bucure orice
funcționar și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei
persoane juridice, cerințe pentru reali zarea cărora este necesară înlăturarea
oricăror suspiciuni care s -ar putea crea cu privire la activitatea acestora prin
săvârșirea faptei prevăzută la art. 257 Cod penal .
În schimb, obiectul juridic special al infracțiunii de înșelăciune îl
constituie rela țiile sociale privind strict patrimoniul unor persoane fizice sau
juridice, relații ce iau naștere și se desfășoară pe baza bunei credințe a
subiecților acestor raporturi, a încrederii ce și -o acordă reciproc între ei fără a
implica în mod real poziția uno r unități sau persoane juridice terțe ( ca
subiecte pasive secundare) de către ambii participanți sau cel puțin de către
subiectul activ al inducerii în eroare.
În cazul infracțiunii de trafic de influență, subiectul pasiv este persoana
juridică, sau în s ubsidiar funcționarul determinat în a cărui atribuție de
serviciu intră îndeplinirea unui act anumit sau un funcționar care poate fi
determinat prin precizarea actului pentru a cărui îndeplinire urmează a se
exercita influența: chiar dacă nu a fost indicat expres subiectul pasiv secundar
este suficientă determinarea actului, a sferei de atribuții a unui funcționar
anume, singurul care are asemenea atribuții, și deci făcându -se posibilă
indicarea – chiar imediată – a funcționarului.
Interesele traficantului de influență intră în conflict cu interesele sociale, „
publice”; în lipsa unui interes real, legitim sau chiar nelegitim, fapta va
constitui o înșelăciune sau, eventual, un șantaj, în funcție de manoperele
folosite, respectiv de metodele folosite de autor în scopul obținerii folosului
material injust129.
Nu constituie infracțiunea de trafic de influență, influența afirmată de
infractor asupra unor activități ce intră în sfera atribuțiilor legale ale altor
organe130, sau după ce funcționarul, în cadrul atribuț iilor sale legale,
îndeplinise deja actul131.

129 A se vedea, de exemplu, T.S. secț. pen., dec. nr. 2287/1970, în CD/1970, p. 412 și în
RRD. nr. 9/1970, p. 159.
130 A se vedea, de exemplu, T.S., col. pen., dec. nr. 41/1970, în CD./1970, p. 381.
131 T. reg. Banat, dec. pen. nr. 2034/ 1963, în J.N. nr. 1/1965, p. 172.

63 În asemenea situații, faptele pot constitui infracțiunea de înșelăciune,
dacă cumpărătorul de influență nu a avut cunoștință de neconcordanța dintre
relatările traficantului și realitate, și deci a fost indus în eroare132.
Ne apropiem astfel de elementul determinant de delimitare a celor două
infracțiuni, și anume crearea unei stări de pericol pentru activitatea persoanei
juridice în serviciul căreia se află subiectul pasiv secundar, stare de pericol ce
constă în a tingerea adusă prin expunerea reputației și corectitudinii anumitor
funcționari și a unor persoane juridice determinatem, la neîncredere și
suspiciuni133.
Ori de câte ori se constată că o persoană care are influență sau lasă să se
creadă că are influență asu pra unui funcționar primește ori pretinde foloase
sau acceptă promisiuni pentru a -l determina pe acel funcționar să facă sau să
nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, vom fi în prezența cel
puțin a unui trafic de influență, acesta putând coexista cu alte infracțiuni, în
concurs.
Astfel, în cazul în care traficantul cumpără favoarea unui funcționar
pentru îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, el se face
vinovat și de infracțiunea de dare de mită134, sau de infracțiu nea de primire de
foloase necuvenite135.
Dacă traficantul intervine efectiv pe lângă funcționar pentru a -l
determina la o acțiune ilicită, ne aflăm în fața unui concurs între un trafic de
influență și o instigare la infracțiunea de abuz în serviciu136.
De asem enea, traficul de influență trebuie sancționat în concurs cu
infracțiunea de înșelăciune dacă traficarea reprezintă un mijloc de amăgire
pentru o inducere în eroare137.

132 T.reg. Maramureș, dec. pen. nr. 253/1962, în J.N. nr. 8/1963, p. 170.
133 S.Kahane, Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în V. Dongoroz ș.a.,
Explicații teoretice ale Codului penal român. Paretea specială, vol. IV , Editura
Academiei, București, 1972, p. 156.
134 Gh. Dârângă, D. Lucinescu, Comentariu, în Codul penal al R. S. R. comentat și
adnotat. Partea specială , vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p.
102.
135 Dacă funcționarul prime ște foloase după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției și la
care era obligat, dar după ce săvârșise infracțiunea de trafic.
136 Remiterea unei sume de bani unui funcționar, din partea unei persoane, pentru ca
aceasta să îndeplinească un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, întrunește elementele
complicității la infracțiunea de luare de mită, iar nu ale infracțiunii de tr afic de influență,
întrucât inițiativa ilicității aparține funcționarului (T. S., secț. Pen., dec. nr. 1435/1983, în
C. D., p. 247 -248).
137 Peste plata influenței, pretinde mincinos un folos și pentru funcționar, amăgirea prin
care s -a săvârșit și traficare a constituind prin ea însăși o înșelăciune, iar traficul servește ca
mijloc fraudulos pentru realizare amăgirii.

64 Dar nu orice intervenție, chiar remuneratorie, este ilicită, persoanele
care intermediază pe lângă autorități în virtutea profesiei lor neintrând în
cadrul prohibitiv al legii.
Infracțiunea aduce atingere unor activități de interes public, fără a defini
interesul decât prin trimitere la art. 145 Cod penal. Prin interes public, în
sensul art. 1 45 Cod penal, se înțelege un drept recunoscut de lege reflectând o
necesitate socială ce impune instituirea de activități de servicii de utilitate
colectivă de către autoritățile publice prin mijloace de drept administrativ, în
organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare,
sau uzului public, în serviciul statului și al societății civile.
Considerăm referirea la instituții ca fiind inutilă, aceste entități operând
în sistem de autorități publice, de autorități autonome ale admi nistrației locale
sau în regim de regii autonome sau de societăți comerciale138.
În consecință, interesul public privește orice persoană juridică, altele
decât societățile comerciale în relații civile sau comerciale.
În practica judiciară139 s-a reținut drept infracțiunea de trafic de
influență fapta inculpatei care a susținut în fața părților vătămate care aveau
nevoie de locuințe, că are cunoștințe și relații la Regia Autonomă URBIS
Timișoara, unde cunoaște o funcționară cu prenumele de Ana și la Primărie,
unde cunoaște un funcționar, Alexandru și prin intermediul cărora le poate
obține apartamente în schimbul unor sume de bani.
Pentru a fi credibilă, a arătat acestora o listă cuprinzând mai multe
apartamente și case proprietate de stat pre cum și o legitimație cu antetul
URBIS, din care rezulta că este funcționară la această unitate.
Prin acest procedeu a primit în luna septembrie 1994 suma de 3.000
D.M., în luna iulie 1996 suma de 2.000 D.M., în luna august suma de 2.500
D.M. și în luna oc tombrie 1996 suma de 2.500 D.M. de la părțile vătămate.
În literatura de specialitate deseori se pune problema diferențierii infracțiunii
de înșelăciune de traficul de influență. Aceste soluții teoretice se
fundamentează pe soluțiile instanțelor de judecat ă . Astfel s -a apreciat că
pentru existenta infracțiunii de trafic de influenta nu este necesara
nominalizarea funcționarului asupra căruia traficantul are influenta sau lasă să
se creadă că are influenta, fiind suficient ca el să se refere la pretinsa sau reala
influență ce o are asupra funcționarilor dintr -un serviciu în competenta căruia
intră rezolvarea solicitării beneficiarului traficului de influentă.
Modul asemănător de operare în mai multe cazuri de trafic de influentă este
insuficient pentru a defini o intenție unică, în condițiile în care particularitățile

138 Cuprivire la domeniul public a se vedea L.Giurgiu, Domeniul public , Editura tehnică,
București, 1997, p.69.
Cu privire la serviciile publice a se vedea A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ,
Editura Nemira, București, 1996, p.106 și p.193.
139 C. de Apel Timișoara, s. pen., d. nr. 180 din 12 februarie 1998, Legis

65 legate de timpul, locul și împrejurările în care s -au comis faptele, duc la
concluzia ca infracțiunea a fost consumată, în întregime, în fiecare caz în
parte.
Prin sentința penală nr. 23 din 11 februarie 1997 a Tribunalului Argeș,
inculpatul B.M. a fost condamnat pentru săvârșirea a cinci infracțiuni
concurente de trafic de influență prevăzute de art. 257 Cod penal, dispunându –
se contopirea pedepselor.
S-a reținut140 că, în perioada 1994 -1995, inculpatul a pretins și primit
diferite sume de bani de la cinci persoane, față de care a afirmat că, având
influență pe lângă funcționarii de la filialele Pitești, București și Dolj ale
Registrului Auto Român, poate să -i determine să le înmatriculeze autoturisme,
achiziționate din străinătate, cu o vechime mai mare de 8 ani de la data
fabricării. Mergând pe aceeași linie de idei în practica judiciară s -a statuat
regula conform căreia pentru existența infracțiunii nu este necesar a se indica
numele func ționarului, fiind suficient să se indice, direct sau indirect, calitatea
acestuia.
Prin decizia actului la care urmează a fi determinat funcționarul se
indica, indirect, calitatea acestuia rezultată din competența de a îndeplini acel
act, ceea ce este suf icient pentru a se reține existența infracțiunii de trafic de
influență.
Prin sentința penală nr. 17 din 24 ianuarie 1977 a Judecătoriei Oravița,
rămasă definitivă prin neapelare, inculpații A.G. si L.F. au fost condamnați
pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1 din
Codul penal. Instanța a reținut că, la 16 octombrie 1995, inculpații au pretins
părților vătămate și apoi au primit sumele de 600 de D.M. și 100.000 de lei
pentru a interveni la poliție și la parchet în vedere a punerii în libertate a fiului
lor aflat în curs de cercetare în stare de arest141.
Soluțiile prezentate în practica judiciară nu sunt întotdeauna unitare
instanțele superioare pe bună dreptate fiind obligate să pronunțe soluții
contrare celor pronunțate de instanțele inferioare în grad, care sunt în
concordanță cu prevederile legale. Într -un caz concret142 instanța a reținut că,
în anii 1994 și 1995, inculpatul a promis mai multor persoane că va interveni
la cunoscuții pe care pretindea că -i are în cadrul pol iției, pentru înmatricularea
unor autoturisme mai vechi de 8 ani, pentru restituirea permisului de
conducere ridicat, pentru netrimiterea în judecată a unor persoane sau punerea
în libertate a celor arestați. Tribunalul a motivat că faptele încadrate prin

140 A se vedea C.S.J. ,s. pen. , d. nr. 1.040 din 23 aprilie 1998, Legis

141 C.S.J. . s.pen. , d. nr. 2.383 din 10 iunie 1999, Legis
142 C.S.J., s.pen., d. nr. 15 din 5 februarie 2001, Legis

66 rechizitoriu în infracțiunea de trafic de influență nu întrunesc elementele
constitutive ale acestei infracțiuni, deoarece simpla afirmație a inculpatului că
ar avea relații la poliție, fără a indica serviciul la care urma sa apeleze pentru
realizarea acte lor la care s -a referit în discuțiile avute cu cele sase persoane
interesate, nu este de natură a crea acestora certitudinea că este în măsură să
intervină pentru îndeplinirea actului dorit, reținând în cele din urmă
infracțiunea de înșelăciune. În continu are, în speța prezentată, procesul penal
și-a urmat cursul ajungându -se până în faza recursului în anulare, în cele din
urmă pronunțându -se soluția conform prevederilor legale.
După cum se știe potrivit art. 257 alin. 1 C. pen., infracțiunea de trafic
de influență constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori
acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru
altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau pretinde că are
influență asupra unui fun cționar pentru a -l determina să facă ori să nu facă un
act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.
Este de necontestat că inculpatul a pretins și primit bani, în toate cele șase
cazuri în care instanțele au reținut săvârșirea infracțiunii de trafic de influență,
pentru a determina lucrători din cadrul poliției locale asupra cărora a lăsat să
se crea dă că ar avea influență, să rezolve într -un anumit fel situațiile în care
erau interesate persoanele de la care a luat banii.
În această privință este de observat că, așa cum s -a arătat în deciziile
instanței de apel și de recurs, toate cele șase perso ane având interese pentru
rezolvarea cărora au intrat în legătură cu inculpatul, au declarat că i -au dat
sumele reținute în acele hotărâri. În fiecare dintre cazuri, inculpatul a fost cel
care a avut inițiativa și a pretins banii, cu care prilej îi asigura pe cei cărora le
lua banii că le va rezolva situațiile în care erau interesați, asigurându -i că,
pentru aceasta, va apela la cunoștințele pe care le are la poliție.
Dar, referirea pe care inculpatul o făcea la sprijinul cunoștințelor sale din
poliție nu a avut doar caracter general, cum se arată în recursul în anulare, ci a
prezentat aspecte concrete, de fiecare dată fiind sugerată implicarea unor
persoane care făceau credibile afirmațiile sale în legătură cu influența de care
pretindea că se bucură.
Astfel, pentru restituirea permisului de conducere suspendat, inculpatul a
indicat numele a doi ofițeri de poliție și al unei alte persoane, pretinzând că -i
cunoaște.
Față de aceste probe, din care rezultă că inculpatul a făcut atât afirmații cu
caracter general, în sensul că are cunoștințe la poliție prin intermediul cărora
poate rezolva situațiile în care cele 6 persoane sus -menționate erau interesate,
cât și referiri concrete la anumiți ofițeri de poliție, afirmații credibile, fiind
văzut într -un caz intrând la poliție și ieșind însoțit de un ofițer, se impune
concluzia că inculpatul era cunoscut ca o persoană aflată în relații cu cadre ale
poliției, încât persoanele de la care a pretins și primit banii puteau crede că el
avea influență asupra cadr elor din poliție.

67 De asemenea, invocarea lipsei de competență a lucrătorilor de poliție în
rezolvarea chestiunilor privind starea de libertate a unor persoane cercetate
sau în legătură cu trimiterea lor în judecată nu are semnificația ce i se atribuie,
cât timp modul de efectuare a cercetărilor poate influența asupra luării unor
atare măsuri.
Nu se poate considera, deci, că inculpatul s -a limitat la inducerea în eroare a
persoanelor respective, pentru a le determina să -i dea banii pretinși, ci este
dovedit că el a pretins și luat banii lăsând să se creadă că are influență asupra
unor cadre ale poliției, pentru a le determina să rezolve situațiile în discuție.
Cum aceste fapte întrunesc, prin conținutul lor concret, cerințele înscrise în
art. 257 alin. 1 C. pen., se constată că inculpatul a fost condamnat corect
pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, încât criticile formulate nu
pot fi primite.
Având în vedere cele spuse până acum concluzionăm că se va putea
reține infracțiunea de î nșelăciune și nu cea de trafic de influență în
următoarele situații:
-atunci când actul pentru care se promite intervenția nu intră in atribuțiile de
serviciu ale funcționarului pe lângă care făptuitorul afirmă că are influență; va
exista tot înșelăciune ș i atunci când făptuitorul pretinde că are influență pe
lângă un funcționar ( aspect care dealtfel corespunde realității) care își
desfășoară activitatea la o anumită instituție de stat dar care conform legii nu
are competența să rezolve doleanțe le cumpărăt orului de influență :
– dacă făptuitorul pretinde sau primește banii sau foloasele după ce
funcționarul a îndeplinit actul pentru îndeplinirea căruia cumpărătorul de
influență a dat bani sau alte foloase;

68 CAPITOLUL IV ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND
INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE

Secțiunea I – Aspecte de drept procesual penal

Aceste aspecte privesc urmărirea și judecarea infracțiunilor de
înșelăciune. Astfel, acțiunea penală se exercită din oficiu. În modalitățile
prevăzu te în art. 215, alin. 1 -4 Codul penal, competența de cercetare revine
organelor de cercetare penală ale poliției, sub supravegherea procurorului din
cadrul parchetului de pe lângă judecătorie, iar judecarea cauzei în primă
instanță revine în competență jud ecătoriei143.
În modalitatea agravată reglementată de alin. 5, competența de cercetare
și judecare revine însă autorităților judiciare de la nivelul județului, respectiv
municipiului București – poliție, parchet, tribunal144.
Acțiunea penală se exercită în c ondițiile prevăzute de art. 9, 10, 234 –
235, 262, 335 -337 și 486 din Codul de procedură penală, de către procuror.
În materia probării faptelor, de multe ori se utilizează înscrisuri, se
efectuează expertize tehnico -contabile, se folosesc mijloace material e de
probă. Pentru a se recupera pagubele produse prin infracțiune, pot fi luate
măsuri asigurătorii.
Când infracțiunea de înșelăciune este continuată, săvârșită în stare de
recidivă ori de concurs de infracțiuni, se aplică dispozițiile art. 33 -42 Cod
penal și, corespunzător, cele din art. 33 -38 Cod de procedură penală, 335 și
449, lit. c, Cod de procedură penală.
Acțiunea civilă exercitată în procesul penal ca urmare a pagubelor
produse prin infracțiunea de înșelăciune se desfășoară după regulile prevăzu te
în art. 14 -21, 346 -348 din Codul de procedură penală. Când urmărirea și
judecarea se realizează după procedura specială pentru unele infracțiuni
flagrante, se au în vedere și dispozițiile cuprinse în art. 476 Cod de procedură
penală.
Toate dispozițiile invocate privesc obiectul și exercitarea acțiunii civile,
constituirea de parte civilă, introducerea în cauză și intervenția din proprie
inițiativă a părții responsabile civilmente, exercitarea din oficiu a acțiunii
civile, cazurile de susținere a ei de c ătre procuror.
Când acțiunea civilă se pune în mișcare și se exercită din oficiu, și în
cauză există vreuna din organizațiile prevăzute în art. 145 Cod penal, organul
de urmărire sau instanță de judecată cere acestei organizații să prezinte situația
cu pr ivire la întinderea pagubei, precum și date referitoare la faptele prin care

143 Gh.Nistoreanu ș.a., Op. cit., p.251
144 Idem.

69 paguba a fost pricinuită. În plus, organizația păgubită este obligată să sesizeze
de îndată organul de urmărire penală despre săvârșirea infracțiunii, să prezinte
datele arătate m ai sus și să se constituie parte civilă. Instanța de judecată, la
rândul său, are obligația să se pronunțe din oficiu asupra reparării pagubei,
chiar dacă organizația nu s -a constituit parte civilă. În asemenea cazuri, dacă
procurorul participă la judecat ă, este obligat să susțină interesele civile ale
acesteia chiar și atunci când nu s -a constituit parte civilă (art. 18, alin. 2 Cod
procedură penală).
Instanța sesizată cu ambele acțiuni, penală și civilă, se pronunță din
oficiu, prin aceeași hotărâre, ș i cu privire la acțiunea civilă sau la despăgubiri
(art. 17, alin. 1 și 3, art. 346, alin. 1 și art. 348 Cod procedură penală).
Rezolvarea separată a acțiunii civile, într -o altă ședință de judecată, se poate
face doar când soluționarea acesteia ar întârzi a rezolvarea acțiunii penale (art.
347 Cod procedură penală).
În cazul procedurilor speciale se aplică dispozițiile art. 476 alin. 2 și 3
Cod procedură penală, potrivit cărora acțiunea civilă va fi rezolvată pe calea
unei acțiuni civile separate, dar scut ită de taxa de timbru.

Secțiunea a II -a – Unele aspecte de cercetare penală privind infracțiunea
de înșelăciune

În ceea ce privește cercetarea penală a acestei infracțiuni trebuie făcută
precizarea că o astfel de activitate este foarte costisitoare și n ecesită
întocmirea unor documente în număr destul de mare.
Astfel, într -o cauză judecată la Judecătoria sectorului 1 (D.
13769/2000), la data de 29.07.1998 învinuitul R.T. – asociat unic al S.C. Inloc
& Stef Impex SRL. – s-a prezentat la sediul S.C. East V iew Free Mex SRL.
pentru a cumpăra încălțăminte de damă, încheind în acest sens o convenție cu
reprezentantul acestei societăți – C.V.
Astfel, învinuitul a achiziționat marfă în valoare de 49.668.000 lei,
plata urmând a se face prin cecuri pe 30.07.1998 pentru jumătate din sumă, iar
pe data de 28.08.1998 pentru restul sumei. Învinuitul completează cele 2
cecuri pentru cele două sume, deș i nu avea disponibil în cont; mai mult, contul
era închis, iar societatea se afla în interdicție bancară.
În aceeași zi, în prezența martorului de la depozitul societății
cocontractante, cu două autoturisme învinuitul a ridicat marfa – cele două
autoturism e nu au putut fi identificate – moment în care i se va pierde urma,
cercetările efectuate ulterior nefiind în măsură să stabilească modul de
valorificare a mărfii.
În drept fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de
înșelăciune, iar organ ele de cercetare penală, pentru punerea în mișcare a

70 acțiunii penale și trimiterea în judecată a învinuitului R.T. au procedat la
întocmirea următoarelor documente:
a) proces -verbal de începere a urmăriri penale, încheiat de D.G.P.M.B. –
JCCEF. unde se disp une începerea urmăririi penale în această cauză;
b) declarația părții vătămate, semnată și înregistrată de către organul de
cercetare penală;
c) cazierul învinuitului, solicitat de către organul de cercetare penală;
d) declarațiile date de către învinuit, în prezența avocatului său, organelor de
cercetare penală, datate și semnate de către aceștia pe fiecare pagină;
e) declarațiile martorilor date în fața organelor de cercetare penală;
f) raportul de expertiză criminalistică, întocmit de serviciul Criminali stic, în
care este examinată copia cecului în litigiu, declarațiile olografe ale
învinuitului, copiile procesului -verbal cu probe de scris și specimene de
semnătură ale învinuitului; constatări ale serviciului criminalistic și concluzia
dată de acesta;
g) la acest raport se anexează o planșă demonstrativă privind scrisul în litigiu
de pe cecul emis și comparația cu scrisul învinuitului, semnătura în litigiu și
semnătura învinuitului,
h) cecul propriu -zis care constituie una din probe;
i) un proces -verbal î ntocmit de organul de cercetare penal, cu privire la luarea
unor probe de scris ale învinuitului, pentru a le compara cu scrisul de pe cec,
luate în prezența avocatului său și care trebuie semnate pe fiecare pagină;
j) copia după contractul încheiat de că tre învinuit cu partea vătămată, care
trebuie să fie legalizată, factura fiscală;
k) o notificare a unității bancare unde a fost trimis cecul pentru decontare, care
să adeverească faptul că acesta nu avea acoperire;
l) o copie de pe chitanța de restituire a cecului, de către unitatea bancară către
partea vătămată, privind înștiințarea acesteia cu privire la imposibilitatea
decontării cecului
m) referatul de terminare a urmăririi penale, cu propunerea de trimitere în
judecată, semnat de organul de cercetare penală;
n) rechizitoriul procurorului în vederea punerii în mișcare a acțiunii penale și
trimiterea în judecată a inculpatului, prevăzând și persoanele care vor fi citate
în cauză.

71 CAPITOLUL V ASPECTE CRIMINOLOGICE SPECIFICE
INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE

Secțiunea I – Cauze și condiții care determină sau favorizează săvârșirea
infracțiunii de înșelăciune

În ceea ce privește aspectele criminologice în materia infracțiunii de
înșelăciune, problemele sunt foarte ample și ridică numeroase sem ne de
întrebare asupra societății în care trăim. Dezvoltarea societății românești
precum și mutațiile politice care au avut loc în Europa de S -E după 1989,
odată cu prăbușirea regimurile comuniste, care încă mai supraviețuiau în
această parte a Europei, au determinat apariția unor fenomene infracționale
care au cunoscut o dezvoltare fără precedent în istoria omenirii.
Creșterea ratei infracționalității, după 1989 în această parte a Europei, a
fost determinată, în primul rând, de perioada de tranziție, pe ca re au fost
nevoite să o traverseze statele ex -comuniste de la economia de tip socialist,
fără concurență , la cea de tip capitalist, de piață. Populația acestor state a
perceput foarte greu această schimbare, iar infractorii au profitat pe deplin de
această stare de letargie a societăților, reușind să ridice rata infracționalității la
cote alarmante.
În România, revoluția de la 1989 a dus la schimbarea regimului
comunist și totodată a economiei care caracterizase până atunci societatea
românească. Această sc himbare bruscă, precum și instabilitatea politică care a
caracterizat România până acum, a determinat o creștere a infracționalității,
care în ultimii ani a ajuns la cote alarmante.
Promovarea liberei concurențe, a spiritului competitiv, a avut, pe lângă
efectele pozitive, un revers nedorit. Numeroși indivizi, unii chiar cu statut
onest bine definit în trecut, au ales calea infracțiunii, a furtului, a escrocheriei,
a delapidării și abuzului pentru a se îmbogăți cu orice preț.
Procesul de privatizare a econo miei naționale a fost perceput, inițial, ca
o afacere personală a celor care au avut puterea de decizie. Hotărâți și
netemători, ei au obținut avantaje materiale enorme din acest proces145. Astfel,
politicul a avut și are în continuare un cuvânt de spus foar te puternic în ceea
ce privește economia națională146 (s.n.).
În același timp, perioada scursă de la Revoluție atestă indubitabil că
organizațiile criminale din străinătate caută legături în rândul infractorilor
autohtoni și al unor oameni de afaceri dispuși a face compromisuri oneroase,
astfel încât actele de contrabandă, traficul de droguri, prostituția,

145 Gh.Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie , Editura Europa Nova, București, 2000,
p.277.
146 Vezi cazul „Caritas”, care a reprezentat cea mai mare escrocherie – în fapt nu era
altceva decât o infracțiune de înșelăciune – din istoria post decembristă a statului român.

72 proxenetismul, afacerile cu autoturisme furate, spălarea banilor, penetrarea
sistemului financiar, plasarea de valută falsă, sustragerea de opere de artă s au
alte valori din patrimoniul național, escrocarea forței de muncă, introducerea
ilegală în țară a unor cantități mari de deșeuri toxice, precum și transferurile
ilegale de capital în străinătate și altele, să dobândească un caracter cât mai
organizat și o dimensiune internațională.
Imaginea acestei noi realități interne este întregită de amploarea fără
precedent a actelor de corupție, a numărului tot mai mare de persoane, unele
cu funcții de conducere în instituțiile statului, care sunt atrase sau promove ază
acțiuni de corupție. Recent, personalități de prestigiu ale lumii politice afirmau
că fenomenul corupției costă România peste 2 miliarde dolari anual147.
În ceea ce privește infracționalitatea îndreptată împotriva
patrimoniului , aceasta a cunoscut , poat e, cea mai mare creștere dintre toate
infracțiunile prevăzute de legea penală la ora actuală în țara noastră. Tocmai
această dorință, orbească a unora de a se îmbogăți foarte repede și foarte mult
a determinat această creștere a infracționalității.
Facilit ățile oferite de procesul schimbării politice, sociale și economice
în România, coroborate cu insuficiența și, uneori, ineficiența controlului
legitim, au favorizat mai ales criminalitatea orientată spre profit, care are
tendința de a dobândi caracter glob al, exploziv și organizat, agresând
patrimoniul în ansamblul său, structurându -se și multiplicându -se neîncetat,
concretizându -se în fapte penale de o mare diversitate și complexitate sub
aspectul numărului de participanți, metodelor folosite, prejudiciilo r cauzate și
importanței agenților economici și instituțiilor vizate.
După decembrie 1989, criminalitatea economică, în complexitatea sa, a
cuprins practic toate sferele economico -financiare, pornind de la
aprovizionarea tehnico -materială din economie și terminând cu procesul de
privatizare și decontare a operațiunilor financiar bancare.148

147 Gh.Nistoreanu, Costică Păun, op.cit. , p.278.
148 Gh.Nistoreanu, Costică Păun, op.cit. , p.284.

73 Secțiunea a II -a – Victime și făptuitori potențiali ai infracțiunii de
înșelăciune. Protecția victimei, prin măsuri de prevenire a
infracționalității privind în șelăciunea

Ca orice fenomen social, criminalitatea reprezintă un sistem cu
proprietăți și funcții proprii, distinctiv calitativ de cele ale elementelor
componente.
Prin aceasta, acest model de analiză evită considerarea criminalității ca o
totalitate a infracțiunilor săvârșite pe un anumit teritoriu, într -o perioadă de
timp dată, poziție care subliniază doar latura cantitativă a fenomenului studiat.
Această analiză operează, de asemenea, o distincție între criminalitatea
reală, aparentă și legală.
Crimin alitatea reală este un concept cantitativ care presupune
totalitatea faptelor penale săvârșite pe un anumit teritoriu, într -o perioadă de
timp determinată.
Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracțiunilor semnalate
sistemului justiției penale și înregistrate ca atare.
Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care
s-au pronunțat hotărâri de condamnare rămase definitive.
Diferența dintre crimin alitatea reală și criminalitatea aparentă reprezintă
cifra neagră a criminalității și semnifică acele fapte antisociale care, din
diverse motive, rămân necunoscute organelor din sistemul justiției penale.
Ca element component al sistemului, infracțiunea reprezintă
manifestarea particulară a fenomenului infracțional, având identitate,
particularități și funcții proprii.
Considerăm că includerea faptelor antisociale în obiectul de studiu al
criminologiei trebuie să aibă la bază criteriul normei penale. Extind erea
obiectului prin includerea fenomenului mai larg al devianței determină
dificultăți metodologice și conceptuale149 precum și o nedorită interferență cu
alte discipline, cum ar fi sociologia și psihologia socială.
Strict juridic, infractorul este persoana care, cu vinovăție, săvârșește o
faptă sancționată de legea penală. Din punct de vedere criminologic, conceptul
de infractor are o semnificație complexă datorită condițiilor bio -psiho -sociale
care îl determină pe om să încalce legea. Întrucât, până în pre zent, nu s -a
dovedit existența unor trăsături de ordin bio -antropologic care să diferențieze
infractorul de non -infractor, persoana care încalcă legea penală este
considerată ca un eșec al procesului de socializare.
Ultimele două decenii au evidențiat un a spect teoretic nou, de real
interes pentru obiectul criminologiei, anume victima infracțiunii. Pe bună
dreptate s -a reproșat criminologiei că și -a concentrat eforturile asupra

149 Nu orice comportament deviant constituie infracțiune, după cum nu orice infracțiune
poate fi considerată ca o faptă deviantă.

74 problematicii referitoare la infractor, neglijând aproape total studiul
victimol ogic.

Pe de altă parte, se susține150 importanța pe care studiile de victimizare
o prezintă pentru identificarea dimensiunii criminalității reale.
În România criminalitatea apare ca un indicator al stării morale a
națiunii, ca o consecință a ineficienței c ontrolului social exercitat de cele mai
importante instituții ale statului sau chiar a implicării acestor instituții într -o
sferă ilicit privată. Fenomenul infracțional reprezintă o adevărată „maladie” a
ansamblului social, o stare endemică care erodează b azele societății civile și
ale statului de drept, cu atât mai nocivă cu cât, în formele sale rafinate,
orientează finalitățile procesului economic global către interesul privat al unor
persoane sau al unor grupuri de persoane.

Secțiunea a III -a: Importanț a prevenirii și combaterii infracțiunii de
înșelăciune

Criminologia moderă oferă un spațiu corespunzător cercetării căilor și
mijloacelor de luptă împotriva criminalității.
În opinia unor autori reprezentativi (Seeling, Pinatel, Sutherland, etc)
lupta împ otriva criminalității trebuie realizată pe două căi și anume: o cale
preventivă, de împiedicare a comiterii de crime (antedelictum) și o cale
represivă, de pedepsire a celor ce comit crime (post delictum). De asemenea,
în lupta împotriva criminalității un loc important îl ocupă activitatea poliției,
sens în care se remarcă acele aspecte ce vizează prevenirea criminalității prin
controlul și supravegherea ca atribut al poliției ca organ al ordinii publice.
În opinia lui Traian Pop151 există două forme de preve nire a
criminalității: prima formă se referă la prevenirea apariției sau existenței unor
cauze sociale ori individuale, care pot conduce la crimă (de exemplu sărăcia,
criza economică, lipsa instrucției, carențele educative, conflictele între
oameni, criza individuală).
Măsurile recomandate a se lua în asemenea situații sunt măsurile
sociale, individuale, prin care în mod direct se însănătoșește situația socială,
iar indirect înlăturându -se acele cauze care pot genera săvârșirea de
infracțiuni.
Despre cea de -a doua formă de prevenire acriminalității Trian Pop sublinia că
aceasta se referă la prevenirea directă a crimei (în situația existenței unui grup
de recidiviști care comit mereu crime, împotriva acestora pot interveni

150 Ph.Robert, Les comptes du crime , Paris, Editura Le Sycomore, 1985, p.5; M.Killias,
Précis de criminologie , Berna, Sta mempfil and Cie S.A., 1991, p.81 -98.
151 T. Pop, Criminologie, Cluj, 1928, p. 621

75 organele de poliție car e supraveghează acest grup și -l împiedică să desfășoare
activități infracționale.
Așadar, prevenirea infracționalității, prezintă importanță sub diferite
aspecte ce au ca scop menținerea echilibrului social. Particularizând,
prevenirea infracțiunii de înșe lăciune contribuie la limitarea prejudiciului
patrimoniului persoanelor, la normala desfășurare a relațiilor privind acest
patrimoniu, contribuind în același timp la asigurarea siguranței circuitului
civil. Combaterea infracțiunii de înșelăciune poate cont ribui, totodată, la
eliminarea fenomenelor care aduc atingere gravă relațiilor sociale ce se nasc și
se dezvoltă în jurul acestei valori fundamentale, ocrotită de către Constituție și
de către anumite dispoziții speciale.
De altfel, unul din fenomenele cel e mai grave care se manifestă după
1989 este corupția . Având ca rădăcină cauzală sărăcia, corupția devine
extrem de periculoasă în circumstanțele perioadei de tranziție, deoarece
infractorii acționează fără teama de a fi, eventual, supravegheați. Așa cum
rezultă din analizele efectuate, escaladarea corupției în toate sferele vieții
economice și comiterea acestor fapte de funcționarii publici, au condus de
multe ori la dereglarea unor mecanisme economice și la producerea unor
pagube însemnate în sectorul pub lic și privat.
Astăzi, corupția nu este un fenomen singular, separat sau izolat de
fenomenele anomice, deviante și delincvente care se manifestă în societatea
românească, ci el este în corelație și interdependență cu acestea. Corupția este
sensibil influe nțată de agravarea stării de anomie care a determinat dereglarea
funcționalității normative și morale a unor instituții fundamentale ale statului,
influențând scăderea eficienței legii și justiției, creșterea permisivității și
toleranței față de diferitele manifestări și comportamente coruptive care
însoțesc trecerea la economia de piață.
De altfel, în sondajele de opinie principalele instituții ale statului sunt
organele în care cetățenii au cea mai puțină încredere; se consideră că printre
cele mai corupt e instituții ale statului, sunt acelea care ar trebui să vegheze la
buna funcționare a socității civile și la respectarea ordinii de drept. Astfel,
justiția este considerată coruptă în proporție de 55%; lucrătorii vamali, în
proporție de 52%, iar poliția 4 6%152. Aceste procente denotă faptul că
societatea românească traversează o perioadă foarte dificilă în ceea ce privește
existența unor structuri democratice, care să -și îndeplinească atribuțiile în
conformitate cu legislația în vigoare, dar și faptul că ace astă legislație încă nu
satisface pe deplin cerințele unei societăți democrate.
Pornind de la o simplă prevedere constituțională, art. 16 alin.2 „Nimeni
nu este mai presus de lege”, legislația ar trebui armonizată fără a se mai lăsa
loc de interpretări, cu m se procedează la ora actuală.

152 În Europa, România se află pe locul 4, într -o ierarhie a celor mai corupte state, după
unele republici din fosta Uniune Sovietică.

76 CONCLUZII

În acest mod, scopul lucrării de față constă în aprofundarea concepției
de aplicare a răspunderii penale pentru înșelăciune în condițiile în care statul
are un rol restrâns în reglementarea relațiilor economice de piață, iar metodele
coercitive de prevenir e și combatere a acestei infracțiuni trebuie să aibă un
statut subordonat în raport cu metodele economice, informaționale, politice,
juridico -civile.
De asemenea, scopul lucrării rezidă în aprofundarea studiului privind
natura juridică a infracțiunii de î nșelăciune.
Scopul propus se concretizează prin următoarele obiective:
• relevarea caracterului complex al obiectului juridic special al infracțiunii
prevăzute la art.215 CP , precum și a conexiunii dintre acest obiect și obiectul
juridic generic al infrac țiunilor contra patrimoniului;
• argumentarea clară, completă și convingătoare a oportunității sau a
inoportunității aplicării art. 215 CP în ipoteza dobândirii ilicite prin
înșelăciune a bunurilor imobile străine sau a dreptului asupra bunurilor altei
persoane;
• analiza modului în care victima își aduce concursul la săvârșirea infracțiunii
de înșelăciune;
• explicarea condițiilor care fac posibilă evoluarea înșelăciunii pasive în
cadrul infracțiunii de înșelăciune;
• identificarea locului și rolului înșel ăciunii în latura obiectivă a infracțiunii de
înșelăciune.

77 BIBLIOGRAFIE

I. Legislație

1. Constituția României
2. Codul Penal
3. Cod procedură penală
4. Codul comercial
5. Codul civil
6. Codul poștelor și telecomunicațiilor francez
7. Noul Cod Penal Carol al II -lea
8. Legea nr. 18/1991 a fondul funciar
9. Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat
10. Legea nr.59/1934 asupra C.E.C. -ului
11. Lege specială privind apărarea patrimoniului public, publicată în
Monitorul Oficial nr. 75 din 31 martie 1943
12. Decretul nr. 377/1960
13. Decretul -lege francez din 30 octombrie 1935 a modificat reglementarea în
materie de cecuri și a cărților de plată, reglementare actualizată prin Legea nr.
91-1382 din 30 decembrie 1991
14. Decretul nr. 62 -273 ș i nr. 62 -274 din 22 martie 1962 modificate prin
Legea nr. 75 -4 din 3 ianuarie 1975 și Legea nr. 85 -695 din 11 iulie 1985
francez
15. Credit Card Statute – reglementând infracțiunea de înșelăciune în Statele
Unite ale Americi
16. Decizia nr. 9/03.03.1993 a C urții Constituționale
17. Norme Metodologice privind efectuarea plăților între unitățile socialiste
nr. 2/1980
18. Normele B.N.R. nr. V/44617 din 20 februarie 1992, Anexa 4
19. B.N.R., Regulamentul B.N.R nr.6/1995, privind principiile și organizarea
plăților cu card de către societățile bancare, publicat în Monitorul Oficial
nr.272/1995

II. Doctrină

1. Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, I.Molnar, A.Boroi, I.Pascu, V.Lazăr, Drept
penal, partea specială , Editura Continent XXI, București, 1997
2. Gh.Nistorea nu, V.Dobrinoiu, Al.Boroi, I.Molnar, I.Pascu, V.Lazăr, Drept
penal, partea specială , Editura Europa Nova, București, 1997
3. Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, I.Molnar, V.Dobrinoiu, I.Pascu, V.Lazăr, Drept
Penal -partea specială -, Editura Europa Nova, București, 199 9

78 4. Gh.Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie , Editura Europa Nova,
București, 2000
5. Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, I.Molnar, A.Boroi, I.Pascu, V.Lazăr, Drept
penal, partea specială , Editura All Beck, București, 2002
6. V.Dongoroz, Infracțiuni de fals , în “Explicații teoretice ale Codului penal
român ”, partea specială, vol. IV, 1972
7. V. Dongoroz, S.Kahane, I.Oancea, I.Fodor, N.Iliescu, C.Bulai, R.Stănoiu,
V.Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român , Editura Academiei,
1971, vol. III
8. V.Dongoro z, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. III,
Editura Academiei, București, 1972
9. Constantin Mitrache, Drept penal român, partea generală, ediția a III -a,
revăzută și adăugată, Editura Șansa, București, 1997
10. Ion Gorgăneanu, Infracțiunea de înșelăciune , Editura Scaiul, 1993
11. O.Loghin, A.Filipaș, Drept Penal Român -partea specială -, Editura
Șansa, București, 1992
12. O.Loghin, T.Tudor, Drept penal român, partea specială , ediția a III -a,
revăzută și adăugită, Editura Șansa, București, 199 7
13. N.B.Buzea, Infracțiunea penală și culpabilitatea , Alba Iulia, 1944
14. C.Bulai, Drept penal, partea generală , vol. II, București, 1981
15. Tr. Pop în Codul penal Carol al II -lea, adnotat de G.Rătescu ș. a., partea
specială, vol. III
16. Tudor R.Popescu -Brăila, Drept civil , vol. I, imprimat la Romcart,
București, 1993
17. O.A.Stoica, Drept penal, partea specială , Editura didactică și
pedagogică, București, 1971
18. O.A.Stoica, Drept penal, partea specială , Editura Didactică și
Pedagogi că, București, 1976
19. Gh.Diaconescu, Infracțiunea în Codul penal român , Editura Oscar
Print, vol. I, București, 1997
20. Ion P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi
reale , Editura Actami, București, 1996
21. Gh. Diaconescu, Infracțiuni în codul penal român , Editura Oscar Print,
vol. I, București
22. Ph.Robert, Les comptes du crime , Paris, Editura Le Sycomore, 1985
M.Killias, Précis de criminologie , Berna, Stamempfil and Cie S.A., 1991
23. I.Gh.Gorgăneanu, Aspecte teoretice ș i practice privind infracțiunea de
înșelăciune , Serviciul editorial și cinematografic, București, 1984
24. Gh. Dârângă, D. Lucinescu, Comentariu, în Codul penal al R. S. R.
comentat și adnotat. Partea specială , vol. I, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1977
25. M.Zolyneak, Drept penal, partea generală , vol. II, Iași, 1976.
26. L.Giurgiu, Domeniul public , Editura tehnică, București, 1997

79 27. A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ , Editura Nemira, București,
1996
28. Micael Levi, Prevenirea fraudelor , 1995
29. Dicționarul explicativ al limbii române , Academia Română, Institutul de
Lingvistică Iorgu Iordan, Ediția a II -a, Editura Univers Enciclopedic,
București, 1996
30. Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil , Editura Casa
Românească , București, 1921

III. Studii. Articole.Jurisprudență.

1. Marin Susman, Încadrarea juridică a faptei de emitere de cecuri fără
disponibil în cont și competența de cercetare penală , în Dreptul nr. 9/1997
2. Costel Băbălău, Elemente constitutive ale infracțiunii de înșelăciune
prevăzută în art. 215 alin. 4 Cod Penal, în Dreptul nr.9/1997
3. I.Dumitru, Infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4 Cod
penal , în Dreptul nr. 1/1998
4. Arpad Czika, Structura și sfera de incidență a infracțiunii de
înșelăciune prin emitere de CEC -uri, prevăzută de art. 215, alin. 4 Cod
penal , în Dreptul nr.2/1998
5. Teodor Teodorescu, Consecințele penale ale emiterii unui cec fără
acoperire în total sau în parte , în Dreptul nr. 10/1998
6. V. Dabu, Încadrarea juidică a înșelăciunii prin «șmen» , în Revista de
Drept Penal nr.1/1995
7. D.Ciuncan, Falsificarea cecurilor. Încadrarea juridică , în Revista de
Drept Penal nr. 4/1995
8. Horațius Dumbravă, Infracțiunea de înșelăciune. Controverse , în Revista
de Drept Penal nr.4/1998
9. Elisabeta Ciocârlă, Înșelăciunea.Gaj fără deposedare . În Revista de Drept
Penal ***
10. I.Turcu, Plata prin card bancar , în Revista de Drept Comercial,
nr.6/1996
11. C -tin Sima, Calificarea juridică a faptei de a emi te un cec asupra unei
instituții de credit sau asupra unei persoane fără acoperire , în Pro Lege nr.
4/1997
12. G.Antoniu, N.Volonciu – coordonatori, Practică judiciară penală, vol.
III
13. George Antoniu, NicolaeVolonciu – coordonatori, Practică judiciară
penală , Editura Academiei Române, Institutul de cercetări juridice, București
14. V.Papadopol, Curtea de Apel București, Culegere de practică judiciară
pe anul 1997 , București, 1997

80 15. V.Papadopol, N.Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară
penală pe anii 1969 -1975 , Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1977
16. Cas. I dec.876/1946, Practica judiciară în materie comercială , Editura
Lumina, București, 1991
17. Dec. nr. 288/1960 a T. reg. Cluj., col. I, în Legalitatea Populară nr.
1/1961 cu notă de O.A.Stoica .
18. Dec. nr. 672/1973 a T.S., col. pen., în Justiția Nouă nr.6/1953
19. T.reg. Maramureș, dec. pen. nr. 253/1962, în Justiția Nouă nr. 8/1963
20. Dec. nr. 2034/1963 a T.reg.Banat, în Justiția Nouă nr. 1/1965
21. Dec. nr. 1663/195 7 a T.S., col. pen., în Culegere de Decizii /1957
22. T.S., col. pen., dec. nr. 41/1970, în Culegere de Decizii /1970
23. T. S., secț. Pen., dec. nr. 1435/1983, în Culegere de Decizii /1983
24. Plenul T.S, dec. îndrumare nr. 1/1970 în Revista Română de Drept nr.
5/1970
25. T.S. secț. pen., dec. nr. 2287/1970, în CD/1970 în Revista Română de
Drept nr. 9/1970
26. T.S., secț. pen., dec. nr. 2099/1970, în Revista Română de Drept nr.
2/1971
27. T. S, secț. pen., dec. nr. 3959/1970 în Revista Română de Drept nr.
4/1971
28. T.S., decizia de îndrumare nr. 9/1971, în Revista Română de Drept nr.
2/1972
29. T.S., secț. pen., dec. nr.3876/1971, în Revista Română de Drept
nr.10/1972
30. Plenul Trib.Suprem, dec. de îndrumare nr. 1/1987, în Revista Română de
Drept nr. 8/1987
31. C.S.J, dec. nr. 1143/1992, în Dreptul nr. 2/1993
32. C.S.J., secț. pen., dec. nr. 646/1996 și dec. nr. 787/1994 set III/1994, în
“Jurisprudența CSJ ”, set II/1996
33. C.S.J., secț. pen., dec. nr. 646/1996, în “ Buletinul Jurisprudenței –
Culegere de Decizii 1996 ”, Editura Proema, 1997