Secțiunea I Noțiunea de strategie de dezvoltare locală [605015]

CAPITOLUL I – Considerații generale privind conceptul de strategie de dezvoltare locală

Secțiunea I – Noțiunea de strategie de dezvoltare locală

Strategia poate fi definită drept linie directoare care orientează alegerile, determinând
natura și direcția spre care își propune să se îndrepte o comunitate umană. Ea se circumscrie
unor obiective operaționale și constituie baza alocării resurselor materiale, umane etc. în
scopul atingerii acestor obiective.
Documentele prin care se realizează o ordine a problemelor, o ierarhizare a lor în
funcție de resursele disponibile, sunt planurile strategice . Aceste planuri se revizuiesc la
anumite intervale de timp, mai ales în privința modalităților de atingere a scopurilor inițial
propuse, însă principala lor caracteristică este că sunt concepute pentru a fi operaționalizate pe
termen lung.
Planificarea strategică1 ține cont de următoarele principii de bază:
– Valorifica rea la maximum a oportunităților ce apar pentru o comunitate este
mai lesne a fi obținută dacă există un plan strategic;
– Comunitatea se poate bucura de succes doar dacă liderii acesteia formulează
obiectivele generale prin consultare cu membrii comunității și implicându -i,
direct sau indirect, în procesul de atingere a acestora.
În acest context, strategia de dezvoltare locală se prezintă ca un instrument
participativ al cărui scop îl constituie dezvoltarea socială și economică a localității.
Planificarea strategică reprezintă stabilirea de către o comunitate umană a unui set de
priorități, prin intermediul unui proces sistematic, în scopul îndeplinirii misiunii acesteia și în
concordanță cu bunele practici în privința protejării mediului înconjurător.
Planificarea constituie baza luării de către liderii comunității a deciziilor privitoare la
ce este necesar a fi făcut, când este necesar a fi făcut, cum este necesar a fi făcut și cine
urmează să o facă. Ea este în relație directă cu alte procese decizionale cum ar fi cele legate de
organizare, coordonare și control.
Planificarea este un proces ce trebuie orientat spre viitor. Ea poate fi:
1. Pe termen lung – implicând aspecte complexe din viața unei comunități și resurse
substanțiale;

1 Călin Emilian Hințea, Cristina Mora, Management public vol. 1 , Editura Accent, Cluj Napoca, 2000 ,
p.26

2
2. Pe termen mediu – de regulă planuri implementate pentru o perioadă de 1 – 3 ani,
mai detaliate decât planurile pe termen lung.
3. Pe termen scurt – planuri implementate pentru o perioadă de cel mult un an, cu
impact mai mare în viața comunității decât planurile pe termen lung sau mediu.
De asemenea, planificarea mai poate fi de sus în jos (top down), provenind la nivelul
ierarhic superior , sau de jos în sus (botoom -up) provenind de la nivelul ierarhic inferior.
În funcție de obiectul activității, instituțiile publice pot promova mai multe tipuri de
strategii, între care putem enumera:
1. Strategii de dezvoltare1 – sunt concepute de instituții de la nivel local sau central
și prin intermediul lor sunt nominalizate priorități, sunt trasate acțiunile pentru
atingerea priorităților și sunt alocate resursele necesare.
2. Strategii de transformare – sunt documente ce izvorăsc dintr -o necesitate dictată
de schimbarea condițiilor existente într-un anumit domeniu de activitate și stau la
baza elaborării tuturor celorlalte strategii. Apar cu precădere în activitatea
militară2.
3. Strategii de protecție – cuprind documente care reglementează anumite aspecte
ale organizării sociale cu privire la care se impune protejarea de anumite evoluții
neprevăzute. Un exemplu de astfel de document ar fi Strategia Națională de
Protecție Civilă3 etc.
4. Strategii politice – sunt în strânsă corelare cu marketingul politic.

1 Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România (publicată în M. Of. nr. 577 din 29
iunie 2004).
2 H.G. nr. 33/2015 privind aprobarea Strategiei naționale de apărare a tarii pentru perioada 2015 -2019
(publicată în M. Of. nr. 450 din 23 iunie 2 015).
3 H.G. nr. 547/2005 pentru aprobarea Strategiei naționale de protecție civil (publicată în M. Of. nr. 600
din 12 iulie 2005).

3
Secțiunea a II-a – Scurt istoric privind strategia de dezvoltare locală în context
european și local

Relația omului cu mediul în care trăiește a fost mereu una complicată. Însă, odată cu
revoluția tehnologică din secolul XIX și apariția industrializării a devenit din ce în ce mai vie
ideea că dezvoltarea comunităților umane trebuie să fie una durabilă (sustenabilă).
Un prim semnal de alarmă a fost tras în 1972 atunci când Clubul de la Roma a făcut
publice concluziile unui raport denumit „Limitele creșterii” (Raportul Meadows).
Pornind de la analiza evoluțiilor a cinci parametri, respectiv impactul industrializării,
efectele poluării, creșterea populației, producția de alimente și tendințel e epuizăr ii resurselor
naturale, raportul sublinia clar faptul că modelul de dezvoltare din acea perioadă nu va mai
putea fi susținut mult timp.
Un alt document care atrăgea atenția asupra problematicii mediului înconjurător a fost
redactat la Stockholm, în 1972, la prima Conferință a ONU asupra Mediului.
Raportul Brundtland , intitulat „Viitorul nostru comun”, lansat în 1987, propune prima
definiție a dezvoltării durabile ca fiind „o dezvoltare care satisface nevoile generației actuale
fără a compromite șansele viitoarelor generații de a-și satisface propriile nevoi” ¹.1
Problematica dezvoltării durabile s-a bucurat de o dezbatere consistentă în timp,
aspecte complexe ținând de aceasta fiind dezbătute în cadrul Conferinței Mondiale pentru
Mediu și Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro, din 1992, la Sesiunea Specială a Adunării
Generale ONU pentru Obiectivele Mileniului, din 2000, și la Conferința Mondială pentru
Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg, din 2002.
Concluziile tuturor acestor dezbateri au fost sintetizate în dictonul „să gândim global și
să acționăm local” iar programe concrete de acțiune au fost demarate prin intermediul
Programului Agenda 21 Locală.
Pentru Uniunea Europeană dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic de prim
rang, din 1997, odată cu includerea sa în Tratatul de la Maastricht. Consiul European de la
Goteborg a adoptat, în 2001, Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, document
extins în anul 2002, la Barcelona, prin adăugarea unor dimensiuni ținând de politica externă.
Conform acestui document dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene poate fi
influențată negativ de patru mari categorii de probleme:
1. Schimbările climaterice;

1 World Commission on Environment and Development , Our Common Future, Editura Oxford
University Press, New York, 1987, p.4.

4
2. Amenințările la adresa sănătății publice;
3. Sărăcia și excluziunea socială;
4. Epuizarea resurselor naturale și erodarea biodiversității.
Urmare a identificării acestor probleme, Consiliul Uniunii Europene a adoptat, în anul
2006, Strategia reînnoită de Dezvoltare Durabilă, pentru o Europă extinsă.
Au fost identificare cu această ocazie , la nivelul UE, patru obiective -cheie:
– Protecția mediului;
– Echitatea și coeziunea socială;
– Prosperitatea economică;
– Îndeplinirea responsabilităților internaționale ale UE.
Strategia Uniunii Europene consacră următoarele principii directoare:
– Promovarea și protecția drepturilor fundamentale ale omului;
– Solidaritatea în interiorul generațiilor și între generații;
– Cultivarea unei societăți deschise și democratice;
– Informarea și implicarea activă a cetățenilor în procesul decizional;
– Implicarea mediului de afaceri și a partenerilor sociali;
– Coerența politicilor și calitatea guvernării la nivel local, regional, național și
global ;
– Integrarea politicilor economice, sociale și de mediu prin evaluări de impact și
consultarea factorilor interesați;
– Utilizarea cunoști nțelor moderne pentru asigurarea eficienței economice și
investiționale;
– Aplicarea principiului precauțiunii în cazul informațiilor științifice incerte;
– Aplicarea principiului „poluatorul plătește”.
În plus, strategia stabilește un număr de șapte provocări cruciale și 2 domenii trans –
sectoriale. Țintele de urmărit au termene stricte de implementare, fiind obligatorii pentru toate
statele membre.
Totodată, sunt emise proceduri clare de implementare, monitorizare și urmărire, cu
obligații de raportare din doi în doi ani, din partea Comisiei Europene și a statelor membre.

5
Strategia reînnoită de Dezvoltare Durabilă a stat la baza elaborării , în anul 2008, a
Strategiei Naționale pentru Dezvoltarea Durabilă a României – Orizonturi 2013 – 2020 –
20301.
Documentul este structurat în cinci părți, după cum urmează:
1. Partea I – Cadrul conceptual;
2. Partea II – Situația actuală a sistemului socio -economic și a capitalului natural al
României;
3. Partea III – Obiective țintă și modalități de acțiune la orizont 2013, 2020, 2030,
conform orientărilor strategice ale UE;
4. Partea IV – Probleme și preocupări specifice situației din România;
5. Partea V – Implementare, monitor izare și raportarea rezultatelor.
Conform acestui document țara nostră și-a propus atingerea următoarelor obiective
generale :
– Orizont 2013: Încorporarea organică a principiilor și practicilor dezvoltării
durabile în ansamblul programelor și politicilor publice ale României;
– Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al țărilor Uniunii Europene la
principalii indicatori ai dezvoltării durabile;
– Orizont 2030: Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel
an al țărilor UE.
Direcțiile principale în care trebuie acționat au fost identificate ca fiind :
– Corelarea rațională a obiectivelor de dezvoltare, inclusiv a programelor
investiționale în profil inter-sectorial și regional, cu potențialul și capacitatea
de susținere a capitalului natur al;
– Modernizarea accelerată a sistemelor de educație și formare profesională,
sănătate publică și servicii sociale, ținând seama de evoluțiile demografice și
de impactul acestora pe piața muncii;
– Folosirea generalizată a celor mai bune tehnologii existente , din punct de
vedere economic și ecologic, în deciziile investiționale;
– Introducerea fermă a criteriilor de eco-eficiență în toate activitățile de
producție și servicii;

1 H.G. nr. 1460/2008 pentru aprobarea Strategiei naționale pentru dezvoltare durabilă – Orizonturi
2013 -2020 -2030 (publicată în M. Of. nr. 824 din 8 decembrie 2008 ).

6
– Anticiparea efectelor schimbărilor climatice și elaborarea din timp a unor
planuri de măsuri pentru situații de criză generate de fenomene naturale sau
antropice;
– Asigurarea securității și siguranței alimentare prin valorificarea avantajelor
comparative ale României, fără a face rabat de la exigențele privind menținerea
fertilității solului, conservarea biodiversității și protejarea mediului;
– Identificarea unor surse suplimentare de finanțare pentru realizarea unor
proiecte și programe de anvergură, în special în domeniile infrastructurii,
energiei, protecției mediului, siguranței alimentare, educației, sănătății și
serviciilor sociale;
– Protecția și punerea în valoare a patrimoniulu i cultural și natural național;
– Racordarea la normele și standardele europene privind calitatea vieții.
Pornind de la Strategia Națională pentru Dezvoltarea Durabilă a României , a fost
elaborat Programul Națio nal de Dezvoltare Rurală pentru perioada 2014 – 2020 , gândit ca un
instrument prin care se pot atinge, în mediul rural, obiectivele stabilite prin Strategie dar și un
mijloc eficace de finanțare din fonduri europe ne a proiectelor de dezvoltare locală.
Uniunea Europeană dă libertatea țărilor membre de a-și structura proprii le programe
de dezvoltare rurală în funcție de specificul local. Cel puțin patru din următoarele șase
priorități ale UE trebuie să se regăsescă în aceste programe:
– Să încurajeze transferul de cunoștințe și inovarea în agricultură, în silvicultură
și în zonele rurale;
– Să sporească viabilitatea și competitivitatea tuturor ramurilor agriculturii și să
promoveze tehnologiil e agricole inovatoare și gestionarea durabilă a fondului
forestier;
– Să promoveze organizarea lanțului de aprovizionare cu produse alimentare,
bunăstarea animalelor și gestionarea riscurilor în agricultură;
– Să refacă, să conserve și să dezvolte ecosistemele care sunt legate de
agricultură și silvicultură;
– Să promoveze utilizarea eficientă a resurselor și să sprijine tranziția către o
economie cu emisii reduse de dioxid de carbon și rezistentă la schimbările
climatice în sectoarele agricol, alimentar și silvic;
– Să promoveze incluziunea socială, reducerea sărăciei și dezvoltarea economică
în zonele rurale.