Secțiunea 1. Diferențieri conceptuale între agresivitate și violență…6 [307026]
CUPRINS
CAPITOLUL I – [anonimizat]………………………………………………………4
Secțiunea 1. Diferențieri conceptuale între agresivitate și violență……………………………………………………….6
1.1.Conceptul de agresivitate și violența…………………………………………………………………………………….7
1.2.[anonimizat]…………………………………………………………………………..8
1.3. Lumea invizibilă a violenței………………………………………………………………………………………………10
1.4. Lumea vizibilă a violenței…………………………………………………………………………………………………12
Secțiunea a 2-a. [anonimizat], valori garantate……………………………………..15
Secțiunea a 3-a. Conceptul de infracțiune comisă cu violență…………………………………………………………….18
Secțiunea a 4-a. [anonimizat]…………………………………………..19
[anonimizat]…………………………………………………………………………………………………………………………………..21
Secțiunea 1. Reglementarea juridică a infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte……………..21
Conținut legal………………………………………………………………………………………………………………..22
Condiții preexistente……………………………………………………………………………………………………….23
1.2.1.Obiectul infracțiunii………………………………………………………………………………………………..23
1.2.2.Subiecții infracțiunii………………………………………………………………………………………………..23
1.3. Conținutul constitutiv…………………………………………………………………………………………………….24
1.3.1.Latura obiectivă…………………………………………………………………………………………………….24
1.3.2.Latura subiectivă…………………………………………………………………………………………………..24
1.4. Forme. Modalități. Sancțiuni………………………………………………………………………………………….25
1.4.1.Forme………………………………………………………………………………………………………………….25
1.4.2. Modalități……………………………………………………………………………………………………………25
1.4.3. Sancțiuni și aspecte procesuale………………………………………………………………………………26
Secțiunea a 2-a. Diferența dintre infracțiunea de omor și infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte………………………………………………………………………………………………………………………………………..26
[anonimizat]……………………………………………………………………………..28
Secțiunea 1. Viața – actor principal pe scenă. Când va cădea cortina?……………………………………………….28
Secțiunea a 2-a. Investigarea morții victimei unei infracțiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte………………………………………………………………………………………………………………………………………..30
Secțiunea a 3-a. Principalele probleme medico-legale care trebuie clarificate în investigarea morții victimei unei infracțiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte…………………………………………………32
Secțiunea a 4-a. Cadrul metodologic general și primele măsuri luate în investigarea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte…………………………………………………………………………………………………34
Secțiunea a 5-a. Particularitățile cercetării la fața locului în cazul morții victimei………………………………..36
5.1. Aspecte generale privind cercetarea la fața locului……………………………………………………36
5.2.Examinarea cadavrului…………………………………………………………………………………………..37
5.3.Cercetarea entomologică………………………………………………………………………………………..38
5.4.Particularitățile cercetării în funcție de mijloacele și procedeele folosite de făptuitor
care au dus la suprimarea vieții victimei……………………………………………………………………39
Secțiunea a 6-a. Alte activități destinate investigării infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte………………………………………………………………………………………………………………………………………..43
6.1.Dispunerea expertizelor medico-legale…………………………………………………………………….43
6.2.Dispunerea expertizelor criminalistice……………………………………………………………………..45
6.3.Elaborarea versiunilor de urmărire penală…………………………………………………………………46
6.4.Evaluările de tip profiling privind personalitatea făptuitorului…………………………………….47
6.5.Efectuarea unor acte de urmărire penală……………………………………………………………………48
CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ…………………………………………………………………………………………..50
Secțiunea 1. Situația de fapt…………………………………………………………………………………………………………..50
Secțiunea a 2-a. Proces verbal de cercetare la fața locului………………………………………………………………….52
Secțiunea a 3-a. Planșa fotografică…………………………………………………………………………………………………56
Secțiunea a 4-a. Efectuarea expertizei medico-legale………………………………………………………………………68
Secțiunea a 5-a. Audiere suspect/inculpat………………………………………………………………………………………71
Secțiunea a 6-a. Audiere martor……………………………………………………………………………………………………74
CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………………………………..76
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………………………….80
CAPITOLUL I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE – VIOLENȚA
În contextul unei lumi în care fenomenul violenței umane este într-o continuă expansiune, iar omul se află într-o permanentă stare de cădere, analiza agresiunii/violenței a fost, este și va rămâne unul dintre dintre cele mai interesante subiecte.
Măștile sub care se ascunde violența, dimensiunea distructivă a naturii umane, posibilitățile de manifestare a acesteia par să constituie un aliat perfect pentru individul violent. Însă, pe frumosul chip al justiției sunt pigmentate legi care aduc la un numitor comun manifestările indivizilor, apărând drepturile fundamentale ale fiecăruia. Așadar, omul este supus greșelii, iar greșeala generează infracțiunea și fundamentează răspunderea penală. Evoluția justiției, a dreptului penal în special, este marcată de încercarea continuă de a ține sub control agresivitatea umană cu caracter infracțional și de a legaliza, controla și umaniza reacția agresivă de răspuns la aceasta.
Dreptul la viață, la integritate fizică și psihică prezintă un caracter fundamental atât la nivel internațional, cât și național. Dreptul la viață este cel cu care începe inventarul drepturilor omului, iar în cazul încălcării acestuia, investigarea criminalistică a infracțiunilor contra vieții dă organelor judiciare o serie de reguli tactice, tehnice, metodologice, atât cu caracter general, cât și particular.
Astfel, lucrarea de față este tributară violenței umane, făcând apel la studii din domeniul juridic, filosofiei, medicinei, sociologiei, psihologiei, fapt care conferă cercetării de față caracter interdisciplinar.
Echilibrul delicat dintre violență și agresivitate, noțiuni strâns împletite, dar care nu pot fi confundate, constituie ,,firul roșu al Ariadnei”, că\lăuză în labirintul primului capitol al lucrării. Putem spune, așadar, că violența este sora mai aprigă a agresivității umane, aceasta exprimând un fenomen social de defulare și de reacție la diferite frustrări indiferent dacă acestea sunt de natură biologică sau culturală.
Istoria violenței nu cunoaște limite, aceasta îmbrăcă cele mai diverse forme, însă în cuprinsul lucrării de față ne-am oprit la analiză infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, constituind un exemplu relevant care pune în lumină dimensiunea agresiva a omului.
„Spațiul de joc” al capitolului al doilea este reprezentat de analiza elementelor constitutive a infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, precum și diferențierea acesteia de alte infracțiuni contra vieții persoanei.
Capitolul al treilea pune accent pe investigarea morții violente a unei victime care se particularizează față de cercetarea altor categorii de infracțiuni (criminalitate informatică, trafic de droguri, etc.) prin problematica sa specifică, concentrată în câteva direcții principale, respectiv: stabilirea cauzei și naturii morții, a circumstanțelor de timp și de mod în care a fost săvârșită fapta, descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieții victimei, identificarea autorului, a eventualilor participanți la comiterea faptei, precizarea scopului sau a mobilului infracțiunii.
Un imbold în analiza infracțiunii de loviri și vătămări cauzatoare de moarte este metodologia criminalistică care utilizează toate metodele și mijloacele tehnico-științifice și procedee tactice ce aparțin celorlalte ramuri ale științei criminalisticii, tehnica criminalistică și tactica criminalistică, acestea interferându-se în momentul investigării propriu-zise a unei infracțiunii.
De asemenea, criminalistica preia cuceririle științelor naturii, cum sunt cele din domeniul fizicii, chimiei, biologiei, matematicii, perfecționându-și metodele de investigare proprii și utilizându-le în cercetările sale. Un rol deosebit de important în încadrarea faptei, în delimitarea infracțiunilor fiind reprezentat de colaborarea medicului legist și a organelor judiciare. In identificarea criminalistică a persoanei care a lăsat urme la locul comiterii infracțiunii sau a obiectului creator de urme nu putem fi limitați doar de tehnicile cercetării locului faptei, ci sunt necesare și investigații de laborator (biologice, balistice, genetice, traseologice, etc.) completate și de o serie de activități de urmărire penală (confruntări, reconstituiri, percheziții, ridicări de obiecte și înscrisuri, interogatorii, prezentări pentru recunoaștere, etc).
Secțiunea 1
Diferențieri conceptuale între agresivitate și violență
Ființa umană, înger și demon deopotrivă, își consumă existența între două mari imperii: imperiul instinctelor, cele care îi asigură supraviețuirea în această lume, și imperiul rațiunii, cenzura tuturor pornirilor naturale.
„Spațiul de joc” al acestei lucrări îl constituie dimensiunea agresivă și violentă a omului, fiind tratată într-o manieră interdisciplinară, apelând și la partea biologică a fenomenului, la cauzele, precum și soluțiile din domeniile psihologiei, antropologiei, filosofiei, dreptului.
Așadar, pentru a putea vorbi despre violență sau agresivitate umană este nevoie de o scurtă analiză a omului ca obiect al cercetării în diferite științe: ca trup pentru fiziologie, ca suflet pentru psihologie și filosofie, ca persoană conștientă de limitele sale de acțiune într-o societate care apară drepturile și libertățile fundamentale ale omului pentru drept; să fie cunoscut și ca natură și ca istorie, iar pe de altă parte, este necesară și o analiză în planul subiectivității naturii umane, a omului ca subiect conștient de sine însuși și care își poate transcende propria existență.
Conform ideii emise de Karl Jaspers cu privire la umanism și umanitate, astăzi omul pare a fi căzut pradă haosului instinctelor descătușate. Acest ,,infinit necunoscut” numit om, a fost întotdeauna fascinat în a-și cunoaște întregul arsenal de conduite care sunt dictate mai mult sau mai puțin de instincte. Departe de a fi o ființă strict culturală, multe dintre comportamentele umane au la bază o serie întreagă de motive de ordin biologic ce-i ghidează periplul său prin viață. Învingător sau învins, ființa umană își conduce mare parte din existența sa conform imperativului impulsurilor, cele care îl pun în ipostaza de a ataca sau de a se retrage.
Datorită lumii și timpului în care trăim, omul uită substratul moral al propriei sale existențe. Nu mai este interesat de acel ideal grecesc de viață armonioasă, ci se lasă pradă unei societați în care proliferarea și maximizarea violenței și agresivității, regresul și chiar pierderea normelor de civilitate, negativitatea în relațiile interpersonale, dezordinea și deruta devin realitățile acceptate cu mult prea multa ușurință.
Din acest haos, în care omul își exercită în manieră periculoasă libertatea și își revendică din ce în ce mai mult falsa calitate de a fi pe aceeași treaptă cu propriul Creator, este imperios necesară adoptarea valorilor etice ale unei existențe pașnice. Ființa umană are nevoie de o ,,călăuza interioară” care să-i arate în permanență drumul spre o viață virtuoasă, corectă și demnă.
Omului, în calitate de ființă creatoare, nu trebuie să îi fie permisă căderea într-un abis al manifestărilor rele, diabolice, în care cea mai la îndemână soluție este comportamentul violent. Conflictele inerente vieții pot fi dezamorsate dacă omul își pune în aplicare capacitatea de mediator între sursa și efectul comportamentelor negative. Însă după cum afirma și înțeleptul Platon, dacă omul n-a primit decât o educație defectuoasă și rea, el devine cel mai îngrozitor animal pe care l-a produs Pământul.
Conceptul de agresivitate și violență
În antichitate, multe referiri la agresivitate și violență erau direct legate de religie (intervenții rele ale zeilor), iar descrieri comportamentale ale acestor stări apar până aproape de secolul al XVIII-lea ca fiind chiar posesiuni demonice.
Cu timpul, agresivitatea și violența, motorul care dinamizează sau inhibă ființa umană, au început să fie unul dintre cele mai controversate subiecte care vor stimula imaginația și eforturile intelectuale ale diverșilor cercetători din domeniul psihologiei, antropologiei, etologiei, neurobiologiei și nu numai.
Conform literaturii de specialitate, termenul de agresivitate provine din latinescul aggresio care înseamnă „a ataca”. Din perspectivă etiologică, oamenii dezvoltă, ca și animalele, un instinct de luptă, iar agresiunea este un instinct ca oricare altul și, în orice condiții naturale, este menit și el să contribuie la menținerea vieții și a speciei. Însă datorită culturii, omul s-a smuls din mediul său natural pe care a început să-l domine, iar instinctele i s-au denaturat și au devenit letale (conducând, vom vedea, la violență). Așadar, omul a ajuns să ucidă nu numai dintr-o tristă necesitate – aceea de a nu muri de foame- ci și din plăcerea sadică de a-și exercita sentimentul dominației, de a experimenta noi situații limită, de a paria pe propria sa capacitatea de autodepășire, de a se supune unor noi zone ale existenței dorinței sale de dominator.
Agresivitatea este un fenomen complex, slujind instinctelor vitale, sexuale, alimentare și materne, însă poate căpăta motivații și forme de manifestare cu totul speciale. Atât timp cât servește menținerii și perpetuării individului și speciei, respectiv cât timp este restricționată sau sublimată de normele culturale și morale, agresivitatea poate fi considerată normală. Inclusiv Sigmund Freud, utilizând speculativ conceptele ,,eros” și ,,thanatos” ca instincte generatoare de viață și moarte, a ajuns la concluzia că agresivitatea este instinct și că împotriva ei nu putem acționa.
Comportamentul uman agresiv se poate proiecta atât împotriva obiectelor sau persoanelor din afară cât și împotriva subiectului însuși. Forma extremă de agresivitate direcționată către persoana însăși este suicidul iar, de cele mai multe ori, acesta este expresia unei autoagresiuni intenționate.
Noțiunea de violența provine tot din latină, avându-și rădăcina în cuvântul vis, care înseamnă forță și se referă la un comportament agresiv scos din context, incontrolabil și care și-a pierdut rolul în adaptare. Violența este un indiciu al crizei personale a individului care nu găsește ieșiri logice dintr-un sistem închis. Ea este o consecință a crizei societății care nu mai oferă modele viabile membrilor săi, nu mai reușește să-și impună valorile și nu mai este în măsură să-și facă respectate normele.
Violența face referire la comportamente caracterizate prin raporturi agresive, bazate pe forță, verbală sau fizică, morală, economică, politică, având ca scop dominarea, supunerea victimei de către agresor. Altfel spus, violența constă în totalitatea conduitelor agresive la care un subiect mai puternic fizic și moral îl supune pe altul mai slab: rele tratamente (copii maltratați), acte de violența ale partenerului (femei bătute), sau chiar acțiuni criminale (tâlhărie, viol, omucidere), etc. Prin violență, victima este desființată, redusă la starea de obiect, spațiul său vital fiind invadat de agresor. Prin urmare, comportamentele violente se regăsesc în domeniul delincvenței și în cel al periculozității.
Așadar, violența este considerată a fi un abuz de putere, o modalitate de impunere a puterii asupra celorlalți dar, în mod paradoxal, ea semnifică uneori și lipsa de putere. În această situație, dorința persoanei agresive de a se afirma este atât de puternică încât se transformă în agresivitate distructivă și violentă.
Deseori, există confuzie între semnificația termenilor agresivitate respectiv violență, cel din urmă desemnând impactul distructiv, preponderent fizic și cu aspect de premeditare al agresivității.
De la agresivitate la violență, un singur pas
Ceea ce interesează în subiectul de față este depistarea diferențelor dintre agresivitate și violență, cu precizarea faptului că, de multe ori, diferențele constau în latura activă a ceea ce denotă cele două concepte. Dacă agresivitatea are două moduri de manifestare, violentă și nonviolentă, violența este întotdeauna distructivă. Deci, agresivitatea nu înseamnă violență. Violența se exprimă prin dorința clară de a vătăma, de a face rău, însă acest lucru se poate face și fără agresivitate, fără ca inițiatorul să dea dovadă de comportament agresiv (de exemplu: otrăvirea unei persoane).
De asemenea, agresivitatea nu se confundă cu un comportament antisocial, ca delincvența și infracționalitatea. De exemplu, conduitele întâlnite în unele sporturi (box, arte marțiale, etc.) nu sunt orientate antisocial și, cu cât sunt mai „agresive”, cu atât pot fi mai performante. Invers, nu orice comportament antisocial, inclusiv infracțional, poate fi caracterizat prin agresivitate.
Pe lângă faptul că violența este sora mai aprigă a agresivității umane, aceasta exprimă un fenomen social de defulare și de reacție la diferite frustrări indiferent dacă acestea sunt de natură biologică sau culturală. Frustrările generate de latura biologică se pot referi la anumite incapacități de adaptare ale individului la mediul fizic în care trăiește, iar cele de ordin cultural pot fi puse pe seama lipsurilor educative sau a imposibilității afirmării individului pe plan social.
În acest joc al vieții și al morții, individul uman trișează. Dacă la animale agresivitatea este folosită doar pentru a asigura supraviețuirea speciilor, la om agresivitatea se manifestă și de plăcere sau de dragul de a folosi rațiunea în scop distructiv. Mediul artificial al omului contemporan îi creează acestuia condițiile perfecte de a ucide și de a distruge totul cu o mai mare ușurință fără ca să fie interesat prea mult de efectele actelor sale.
Se pare că linia dintre agresivitate și violență se estompează cu ușurință în momentul în care apar frustrări ale indivizilor generate de anumite incapacități biologice, adaptative mediului sau datorită unor privări de afirmare personală pe plan social.
După Hegel, violența nu apare din viață, ea nu devine ,,pentru sine” decât negândindu-l pe Celălalt. De aceea, violența presupune nevoia și dorința de recunoaștere a propriei vieți prin raportare dialectică la viața celuilalt, dar asta nu produce decât o existență subiectivă – ,,Pentru a fi sigur că eu exist, trebuie ca și celălalt să existe și să mă recunoască drept existent”. Lupta pentru recunoașterea din partea celuilalt, la nevoie prin constrângere, înseamnă o luptă pentru viață. Viața omului este o fugă după certitudinea libertății, de unde și aforismul celebru al lui Jean Paul Sartre: omul este condamnat la libertate. Tot acesta afirma că ,,Celălalt este cel care îmi fură lumea sau prin care situația îmi scapă, a fi văzut de celălalt mă constituie fără apărare pentru o libertate care nu este libertatea mea. Eu sunt în pericol”. Așadar, omul numai prin riscul vieții sale își conservă libertatea sa, iar în această luptă pentru recunoaștere uneori violența este inevitabilă și poate antrena sacrificiul suprem. Din această perspectivă, violența este definită drept un atentat la bunurile și libertățile celuilalt, fiind generată de situațiile de interacțiune socială și producând suferințe fizice sau psihice, încălcarea normelor juridice.
De asemenea, psihosociologul și filosoful german Erich Fromm a analizat și el fenomenul agresivității umane. Plecând de la o serie de evaluări a ajuns la concluzia că agresivitatea umană comportă două moduri de manifestare. Primul mod de manifestare al agresivității este benign și îl ajută pe individ în supraviețuirea sa ca specie. Acest tip de agresivitate este întâlnit la toate viețuitoarele, indiferent de specie. Beneficiul acestui tip de agresivitate constă în latura sa instrumentală pentru că omul, la fel ca orice viețuitoare, se folosește pentru a-și apăra viața și valorile aferente acesteia. Avantajul agresivității benigne este că nu produce daune celui care o folosește rațional deoarece o atitudine sau un comportament agresiv de tip benign încetează din moment ce nu mai există pericolul iminent asupra vieții persoanei. Cel de-al doilea tip de agresivitate este agresivitatea malignă (violența), specifică în exclusivitate omului, care nu este o adaptare la mediu, nu este înnăscută ci dobândită cultural. Fromm susține că omul este singurul animal care poate deveni un ucigaș sau un distrugător al propriei specii, fără un câștig biologic sau
economic”.
Dacă în cazul agresivității putem spune că poate fi mai ușor de controlat prin diverse strategii culturale de inhibare ale acesteia, violența este mai greu de stăpânit deoarece are efectul de contagiune socială. Virusul violenței are o putere de răspândire mult mai mare decât cel al agresivității, astfel că toate comportamentele violente pot genera sau stimula comportamentele violente la cei din jur, la victime sau martori aparent neimplicați direct. Victima devine agresor, iar agresorul devine victimă în orice conflict violent. Această schimbare de roluri are loc într-o manieră extrem de rapidă și datorită nevoii celor doi de a-și prezerva viața cu orice preț.
1.3. Lumea invizibilă a violenței
Paleta de manifestări ale violenței este foarte colorată, fiind astfel important a cunoaște ceea ce se ascunde în spatele fiecărei acțiuni umane care dă naștere unui act violent.
Se poate discuta despre un spectru larg al agresivității care duce la violență, care la nivel individual sau de grup are determinism multiplu (psihologic, social, economic, politic, etc.) și a cărei cuantificare reprezintă un demers destul de dificil. Vom lua în considerare o serie de factori personali și de mediu care dau naștere unui act violent.
Astfel, dezechilibrul emotiv, nivelul scăzut al deprinderilor interpersonale, ineficiența deprinderilor de rezolvare a problemelor de viață, lipsa autonomiei personale sunt strâns legate de comportamentul violent. În spatele acestor caracteristici au fost identificate următoarele deficiențe:
Norme și valori antisociale; Slăbirea controlului social manifestat în relațiile cu ceilalți;
Sentimentul eșecului interiorizat, anxietate, frică, stres;
Orientare negativă față de probleme; Lipsa scopurilor și a organizării;
Deprinderi interpersonale slab dezvoltate – relații conflictuale;
Inferioritate, neîncredere în sine, lipsa stimei de sine; Nesiguranță, dezechilibru afectiv (imaturitate, labilitate); Mobilizarea slabă a resurselor interioare; Lipsa toleranței și a cooperării;
Deficit în sentimentul de autonomie și intimitate;
Discrepanța dintre așteptări și realizări; Lipsa asumării sarcinii și responsabilităților.
Așadar, actele violente au la bază o structurare specifică la nivelul afectiv-emoțional ce se caracterizează prin: lipsa stabilității structurilor personalității și lipsa sistemului interior de referință care generează nesiguranță emoțională, gol, lipsă de scopuri și de perspective, relaționare ambivalentă față de problemele existențiale; conflictul relațiilor interpersonale, tratarea nepotrivită a limitelor sinelui (fiind afectată definirea sinelui, iar presiunea din partea celorlalți devenind mai puternică este afectat respectul de sine); interiorizarea greșită a realității exterioare, nediferențierea funcției de asimilare, din care rezultă lipsa de critică și imposibilitatea delimitării autonome; lipsa de diferențiere operațională, a elaborării de unde rezultă relațiile antisociale, care cauzează o eficacitate socială scăzută.
Toate aceste ,,lipsuri”, duc la tulburări (de personalitate, ale instinctului sexual, schizofrenie, tulburări delirante, tulburări anxioase, tulburări de dispoziție – depresivă, bipolară) și care prezintă un potențial agresiv semnificativ amplificat.
Pe lângă mulți alți specialiști interesați de acest subiect, Max Scheler identifică alți principali vinovați ai atitudinilor violente ale omului: invidia, gelozia și spiritul de concurență.
Consumul de alcool, droguri cu efect stimulant (cocaina și amfetaminele) în cantități mari pot da atacuri de panică și stări psihotice de tip paranoid care pot crește la rândul lor potențialul agresiv.
Actele de violență sau de abuz învățate în familie devin monedă de schimb în relațiile cu ceilalți, la ieșirea din sânul familiei. De asemenea, și factorii de mediu pot declanșa sau amplifica manifestările agresive (aglomerație, căldură intensă, zgomot, etc.).
Așadar, nimic din ceea ce resimte individul nu este lipsit de o cauză.
Lumea vizibilă a violenței
Dacă în subsecțiunea anterioară am vorbit de universul interior al persoanelor care au un comportament violent, este necesar să trecem în revistă și manifestările comportamentale ce se văd când violența ,,se manifestă”.
Oricât de evoluați am fi ca oameni, sensibilitatea și recepția noastră sunt legate de condiția primară, animală, de exercițiile simțurilor, de mecanismele profunde ale ființei noastre fizice. Acestea au fost modelate la rândul lor de fenomenul sociocultural, dar și-au păstrat și semnificațiile primare. Felul nostru de a mânca, de a bea, de a dormi, de a merge, de a vorbi sau alte ,,tehnici ale trupului” învățate prin educație, fac ca trupul să fie primul și cel mai natural instrument de comunicare al omului.
În literatura de specialitate se susține faptul că 93% din comunicarea interumană se realizează prin limbajul corpului și prin mijloace paralingvistice și doar 7% constă în limbajul verbal. Dincolo de aceste procente, este evident că un om poate pronunța într-un minut mult mai puține cuvinte decât gândește. În plus, limbajul corporal poate fi recepționat mai repede decât cel verbal, fiecare persoană când primește un mesaj din exterior își folosește toate cele cinci simțuri în proporții diferite (83% văzul, 11% auzul, 3% mirosul, 2% simțul tactil și 1% gustul).
Important de subliniat este faptul că, adesea, limbajul verbal nu este congruent cu gândurile și sentimentele individului: ,,Nu sunt supărat!” spune uneori subiectul, dar pleoapele și colțurile gurii coborâte, colțul intern al sprâncenelor ridicat și liniile orizontale de pe frunte îl contrazic. Aceasta deoarece, în timp ce limbajul verbal este aproape în întregime conștient, limbajul non-verbal are o importantă componentă inconștientă, care îl face mai dificil de controlat. Cum spunea Martin Luther King Jr. – a vedea nu înseamnă întotdeauna a crede.
Limbajul corporal are propriile sale reguli, iar cunoașterea și folosirea acestuia a reprezentat, din cele mai vechi timpuri, un avantaj important în comunicarea interumană.
În epoca modernă, Lombrozo a încercat să stabilească corespondența fiziologică, dintre structura corporală și expresivitatea mimică, pe de o parte și agresivitate-criminalitate, pe de altă parte, demonstrând că individul criminal poate fi recunoscut după înfățișarea, mimica și gesturile sale. De asemenea, Charles Darwin susținea că obiceiul de a ne saluta prin strângerea mâinii, provine din reacția de apărare, din dorința de convingere că celălalt nu este înarmat și nu ascunde nimic în mână, prin acest gest împiedicându-se atacul agresiv.
Așadar, limbajul non-verbal, componenta majoră a comunicării, se realizează prin două mijloace: tonalitatea vocii și limbajul trupului (poziție, mișcări, gesturi, mimică, etc.). Dintre aceste elemente, mimica este cea mai relevantă și cel mai ușor de observat. Cicero afirma că ,,fața reprezintă imaginea sufletului, iar ochii îi oglindesc intențiile”. De asemenea, eseistul american Ralph Waldo Emerson spunea că ,, ochii pot amenința ca o armă încărcată sau pot insulta ca o șuierătură sau lovitură; ori, schimbându-și expresia, pot, cu dragoste, să facă inima să danseze de bucurie”.
Astfel, psihologii americani Paul Ekman și Erika Rosenberg au susținut existența câtorva emoții ,,universale”, care se traduc în limbajul corpului și pot fi mai frecvent punctul de plecare al unui comportament violent: furia, surpriza, frica, vina sau rușinea, confuzia, dezgustul sau disprețul, durerea, dezamăgirea, disperarea (foto 1-10).
Atunci când gesturile și cuvintele nu spun același lucru, receptorul mesajului, oricât de puțin atent ar fi la cel din fața sa, resimte o vibrație (de alarmă), uneori extrem de fugitivă, emisă de creierul său, care îi indică faptul că trebuie să dubleze atenția dacă vrea să decodifice corect ceea ce îi declară interlocutorul și să prevină un eventual atac violent.
Ochii transmit stările emotiv-conflictuale, cu o mare încărcătură agresivă. După încrucișarea privirilor (privire fixă, deschidere mică a pleopelor, încruntarea sprâncenelor și a frunții, mișcările mușchilor feței (încordarea mușchilor faciali, dezvelirea dinților și încleștarea maxilarelor) și atitudinea corporală tensionată și cu închiderea pumnilor, se poate deduce starea de atac sau de apărare a persoanei, înainte de a o face cunoscută prin limbaj.
Gesturile oratorului sunt metafore, cunoașterea și înțelegerea limbajului corpului care trădează un comportament violent pot avea un efect de descărcare, de control, de ieșire din conflict, de îmblânzire și de echilibrare relațională și de găsire a unor soluții de prevenire și de redirecționare a potențialului agresiv (terapii, consiliere, sport). Așadar, o idee este echivalentul unui gest (un limbaj involuntar servind drept decor gândirii sau discursului), iar conflictele inerente vieții pot fi dezamorsate dacă omul (în poziția de receptor sau emițător) își pune în aplicare capacitatea de mediator între sursa și efectul comportamentelor negative.
Omul se poate manifesta violent, distructiv față de sine însuși, față de natură, față de cei apropiați (părinți, copii, prieteni,etc.), față de un individ sau față de un grup, ajungând să provoace adevărate dezastre, crime, atacuri și atingeri sau reprimări grave (fizice, emoționale, sexuale, asupra bunurilor materiale, marginalizare socială).
În cea mai cunoscută piesă de teatru a culturii, Romeo și Julieta, simbolul violenței a fost învins de cel al iubirii, dar un antidot universal avem? Consecințele violenței nu sunt doar aici și acum, ci pot avea o extindere transgențională, astfel că sunt necesare ,,mecanisme” care să înfrâneze sau să eradicheze aceste manifestări. Vom vedea în secțiunea următoare aceste mecanisme.
Secțiunea a 2-a
Dreptul la viața, integritate fizică și psihică – valori garantate
În vreme ce suntem dotați, ca ființe umane, cu aceleași resorturi energetice care împing mai mult sau ma puțin spre comportamente agresive, există mari diferențe de manifestare de la un individ la altul. Legile aduc însă la un numitor comun manifestările indivizilor, apărând drepturile fundamentale ale fiecăruia.
Primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente individuale considerate periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării comunității umane constituite în condiții naturale vitrege care amenințau permanent supraviețuirea. În mod firesc, reacția grupului aflat în pericol a fost severă la adresa celor care prin acțiunile lor, amplificau starea de risc. Faptul că legea talionului răzbate prin negura timpului până în civilizatul Babilon al regelui Hamurabi și chiar mult după aceea, reprezintă o dovadă în acest sens.
Așadar, anterior primelor forme de organizare statală, oamenii nu aveau reper etatic, la care să găsească sprijin în apărarea propriilor libertăți, iar în vederea rezolvării acestei incertitudini, indivizii au identificat soluția asocierii. Prin crearea statului, oamenii cedează o libertate aparent fără limite, dar extrem de periculoasă, în vederea unei siguranțe împregnate de existența unui stat, drepturile omului căpătând o nouă dimensiune. Situația pare ușor paradoxală – omul prin asociere și achiesare la o organizație etatică, renunță la o parte din libertățile sale (teoretic nelimitate), tocmai pentru a-și asigura libertatea, în sensul respectării acesteia de către ceilalți.
De la izvoarele antice – religioase, laice, filosofice, politice sau juridice- și pănă în prezent, viața – ca element esențial al universului, a stat în centrul preocupărilor. Astfel, celebra Declarație de independență a statelor americane, adoptată de către Congresul de la Philadelphia, la 4 iulie 1776, a proclamat, ca un adevăr evident că ,,toți oamenii sunt egali; ei sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile; printre acestea sunt viața, libertatea și căutarea fericirii”. Aceste mari idei au fost preluate apoi, în timpuri istorice diferite, de către Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului, Convenția europeană a drepturilor omului, pactele internaționale relative la drepturile omului, legislația constituțională, alte convenții și protocoale.
Dreptul la viață implică și interzicerea oricăror procedee, tehnici și mijloace, care pot aduce prejudicii integrității fizice sau integrității psihice. Astăzi, dreptul la viață, nu poate fi explicat, înțeles și mai ales realizat în afara acestora.
Dreptul la viață, la integritate fizică și psihică prezintă un caracter fundamental. Acestea reprezintă, de fapt, condiții esențiale ale exercitării altor drepturi garantate prin texte internaționale sau naționale. Dreptul la viață este un drept fundamental cu care începe inventarul drepturilor omului și care precede celelalte drepturi, în majoritatea constituțiilor și actelor internaționale în domeniu. Așadar, ocrotirea dreptului la viață își găsește consacrarea în normele internaționale cât și în normele interne, îndeosebi in cadrul dreptului penal.
Astfel, ca exemplu, la nivel internațional, Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) prevede dreptul la viață în art. 3 că ,,orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale”, iar în art.5 este prezent dreptul la integritate fizică: ,,nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”.
La nivel european, Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează dreptul la viață în art. 2: „1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal când infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege. 2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță: a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale; b. pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deținute; c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție”. Jurisprudența CEDO fiind generoasă în acest sens ( cauza Trabelsi contra Belgiei, cauza Hutchinson contra Regatul Unit, cauza Republica Irlanda contra Regatul Unit, etc.)
Majoritatea legilor fundamentale consacră dreptul la viață (Constituția Ungariei, Bulgariei, Japoniei, etc). Constituția României prevede în art. 22 trei drepturi fundamentale cetățenești, care, deși sunt într-o indisolubilă legătură, nu sunt totuși confundabile din punct de vedere juridic, ,,Dreptul la viață, precum și la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate. Nimeni nu poate fi supus torturii și niciunui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. Pedeapsa cu moartea este interzisă.”
Conform unei decizii a Curții Constituționale a României, dreptul la viață constituie un atribut inalienabil al persoanei și reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea celorlalte drepturi și libertăți garantate de Constituție și de instrumentele internaționale de protecție a drepturilor fundamentale ar fi iluzorie. De asemenea, se consideră că atingerea adusă integrității fizice prin recoltarea de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei este justificată de necesitatea ocrotirii vieții, integrității corporale și a sănătății tuturor persoanelor participante la traficul rutier.
Mai departe, ocrotirea persoanei se înscrie și pe catastiful celor mai importante obiective ale dreptului penal, al legii penale: omul fiind apărat atât sub aspect fizic (viață, integritate corporală, sănătate), cât și moral (demnitate, onoare, libertate, etc.). Astfel, vom face o scurtă introducere în temă a infracțiunilor care aduc atingere dreptului la viață și integritate corporală.
Secțiunea a 3-a
Conceptul de infracțiune comisă cu violență
Omul este supus greșelii, iar greșeala generează infracțiunea și fundamentează răspunderea penală. Evoluția dreptului penal este marcată de încercarea continuă de a ține sub control agresivitatea umană cu caracter infracțional și de a legaliza, controla și umaniza reacția agresivă de răspuns la aceasta, respectiv sancțiunea.
Infracțiunile săvârșite prin violență reprezintă acte ilicite care presupun folosirea sau amenințarea folosirii forței și constrângerii în scopul producerii unor prejudicii morale sau materiale sau vătămării integrității persoanei (omor, viol, loviri, vătămări corporale, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, etc.) sau bunurilor acesteia (tâlhărie, distrugere etc.).
Pornind de aici constatăm că noțiunea de infracțiune săvârșită cu violență implică trei elemente:
autorul, care exercită sau utilizează violența în diverse modalități forme și scopuri;
victima, care suportă sau asupra căreia se exercită acțiunea violentă;
acțiunea violentă comisă în diferite modalități și forme de către indivizi, grupuri, organizații, prin care sunt lezate drepturile și libertățile altor indivizi, grupuri sau organizații.
Analizând în prealabil conceptele de agresivitate și violentă, comportamentul persoanelor violente și infracțiunile comise cu violență prezintă anumite particularități:
personalitatea infractorilor are un rol determinant în comiterea acestora, comportamentul agresiv fiind adesea consecința unor stări de frustrare individuală;
delincvenții care săvârșesc asemenea fapte cu violență cedează, de regulă, unor impulsuri sau unor stări explozive, neavând capacitatea de a-și controla echilibrul emoțional;
comiterea delictelor cu violență este potențată de un nivel de educație scăzut și de o integrare deficitară în familie, profesie, comunitate;
printre factorii favorizanți ai acestor delicte și crime se numără consecințele stării de dezorganizare socială personală și marginalizare a unor indivizi, datorate creșterii demografice, urbanizării, mobilității teritoriale, imigrației și proceselor de aculturație;
consumul de alcool, care precede, de multe ori, fapta violentă, reprezintă un puternic factor criminogen implicat în fapta delincventă;
între autor și victimă preexistă sau apar accidental relații care explică agresiunea, victima având propriul rol în declanșarea infracțiunii;
între mobilurile care sunt urmărite prin asemenea delicte, mai frecvente sunt cele de jaf, răzbunare, gelozie (în cazul omorurilor), satisfacerea unor instincte sexuale (viol) sau materiale (omor, tâlhărie);
între mijloacele mai frecvent utilizate în aceste delicte menționăm lovirea,sechestrarea, șantajul și constrângerea (fizică, morală).
Însă, după cum am menționat, majoritatea legislațiilor penale urmăresc apărarea socială a persoanelor, grupurilor și instituțiilor sociale, ca și pedepsirea și resocializarea indivizilor cu comportament infracțional. În consecință, în orice sistem penal se prevăd desfășurarea unor acțiuni și utilizarea unor modalități și mijloace capabile să asigure atât constrângerea și represiunea penală a infractorilor, cât și identificarea și diminuarea surselor potențiale de criminalitate.
Secțiunea a 4-a
De la violență la moarte – infracțiuni praeterintenționate
Conceptul normativ de infracțiune ca noțiune abstractă și distinctă de fapta concretă este rezultatul generalizării trăsăturilor caracteristice tuturor infracțiunilor; ca atare, din moment ce orice infracțiune ca faptă concretă presupune o atitudine psihică a făptuitorului față de fapta și consecințele acesteia, este firesc să regăsim vinovăția în conținutul noțiunii abstracte de infracțiune. Astfel, actul material tipic și nejustificat (reprezentând celelalte două trăsături ale infracțiunii) nu constituie infracțiune în lipsa vinovăției.
În linii mari, articolul 16 din Noul Cod Penal prevede formele vinovăției ca trăsătură caracteristică a infracțiunii și anume: intenția, culpa, praeterinteția (intenția depășită).
Intenția este acea formă a vinovăției ce constă în prevederea rezultatului faptei infracționale și urmărirea sau acceptarea producerii lui. Culpa este forma de vinovăție constând în atitudinea ușuratică a făptuitorului față de rezultatul socialmente periculos al faptei sale sau în neprevederea acestui rezultat. Astfel încât, cea de-a treia formă a vinovăției presupune o acțiune sau inacțiune intenționată prin care se produce un rezultat mai grav, acesta datorându-se culpei făptuitorului.
În continuare vom analiza praeterintenția sau intenția depășită ca formă legală a vinovăției. Aceasta este o formă de vinovăție complexă, în care se recunosc atât intenția, cât și culpa.
Praeterintenție există atunci când o faptă debutează cu intenție (directă sau indirectă), făptuitorul prevăzând și urmărind sau acceptând rezultatul faptei sale, dar rezultatul final se amplifică din culpă (cu prevedere sau fără prevedere), făptuitorul neprevăzând, dar trebuind și putând să-l prevadă sau, prevăzând rezultatul final mai grav, nu l-a acceptat, socotind fără temei că el nu se va produce. Între rezultatul mai grav și acțiunea intenționată a făptuitorului există o legătură de cauzalitate.
Prin incriminarea infracțiunilor praeterintenționate, ca infracțiuni complexe, legiuitorul a evitat incriminarea faptelor respective ca infracțiuni aflate în concurs.
În cazul acestor infracțiuni, organele judiciare au obligația de a verifica și a stabili nu numai intenția pentru acțiunea inițială, ci și culpa sub forma neglijenței sau ușurinței pentru rezultatul mai grav; dacă se constată că făptuitorul nu a prevăzut posibilitatea producerii rezultatului mai grav și nu a avut obligația și posibilitatea de a-l prevedea, acesta va fi tras la răspundere penală numai pentru acțiunea inițială săvârșită cu intenție.
Dintre infracțiunile praeterintențioante incriminate în Codul penal amintim loviri și vătămări cauzatoare de moarte prevăzute în art. 183 C.pen. (lovirea sau alte violențe fiind săvârșite cu intenție, iar moartea victimei survenind din culpă); violul în varianta prevăzută de art. 197 alin.(2) lit. d) și alin.(3) (raportul sexual fiind săvârșit cu intenție, iar vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății, moartea sau sinuciderea victimei survenind din culpă), etc.
CAPITOLUL al II-lea
INFRACȚIUNEA DE LOVIRI SAU VĂTĂMĂRI CAUZATOARE DE MOARTE
Secțiunea 1
Reglementarea juridică a infracțiunii de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte. Analiza infracțiunii
O examinare cât de sumară a fenomenului criminalității relevă că faptele de pericol social care compun codul penal, declarate de legea penală ca infracțiuni, se manifestă în forme variate. În această diversitate a manifestărilor, fiecare fapt prin care se aduce atingere diferitelor relații, valori sau interese politice, economice, sociale sau morale ocrotite de dreptul penal, conține un conținut specific, adică prezintă anumite trăsături definitorii, care îi determină o fizionomie și individualitate infracțională proprie.
Pentru a se putea duce cu succes lupta împotriva celor mai grave manifestări antisociale prin mijloace de drept penal, potrivit principiilor fundamentale ale dreptului penal modern, este necesară incriminarea prin lege a fiecărei fapte de pericol social ca infracțiune. În acest scop, norma juridică penală conține, potrivit structurii sale, o dispoziție de incriminare, prin care stabilește conținutul specific al fiecărei infracțiuni în parte. Norma de incriminare definește deci conceptul juridic al fiecărei infracțiuni, în mod general și abstract.
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moartea constituie ,,firul roșu al Ariadnei”, călăuză în labirintul acestei lucrări.
Înainte de a trece în revistă reglementarea prezentă în România, precizăm că și Codul penal francez, în art. 2277, incriminează faptele violente care au provocat moartea fără intenția de a o provoca, pedeapsa fiind închisoarea de 15 ani. Această faptă se sancționează mai grav ( 20 de ani închisoare), când este comisă asupra unui minor de 15 ani, asupra unei persoane vulnerabile, asupra unui ascendent legal sau natural ori asupra tatălui sau mamei adoptive, asupra unui magistrat, martor, concubin, persoană însărcinată cu exercitarea unui serviciu public, de către mai multe persoane, cu premeditare, cu folosirea unei arme.
Codul penal italian incriminează, de asemenea, fapta de ucidere praeterintenționată, pedeapsa fiind închisoarea de la 10 la 18 ani. În codul penal german, în par.226, sunt incriminate vătămările corporale care au avut ca urmare moartea. Pedeapsa este închisoarea până la 15 ani, care poate fi redusă până la 3 ani. În cazurile mai puțin grave, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 5 ani.
Conținut legal
Infracțiunea este prevăzută în art. 195 Cod Penal (prezentă, de asemenea și în codurile penale anterioare având un conținut asemămător) într-o singură variantă tip și constă în provocarea morții victimei ca urmare a săvârșirii vreuneia dintre faptele prevăzute în articolele 193-194 și anume:
lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice; fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile (fapte ce intră în consținutul constitutiv al infracțiunii de loviri sau alte violențe – art.193)
fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe: o infirmitate; leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; un prejudiciu estetic grav și permanent; avortul; punerea în primejdie a vieții persoanei. Fapta a fost săvârșită în scopul producerii uneia dintre consecințele prevăzute: o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și permanent (fapte ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunii de vătămare corporală)
Fapta de loviri sau vatamări cauzatoare de moarte constituie ultima treaptă pe scara progresivă pe care o pot urca faptele de loviri sau alte violențe. Așadar, lovirile sau vatămările care constituie prin ele însele o infracțiune se absorb datorită unei complexități naturale în conținutul infracțiunii de loviri sau vătămari cauzatoare de moarte.
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, deși situată în secțiunea privind infracțiunile contra integrității corporale și sănătății, se aseamănă prin rezultatul produs, moartea victimei, cu infracțiunile de omucidere. Ca urmare, sancțiunea pentru această infracțiune, care prezintă cel mai ridicat grad de pericol social dintre infracțiunile de vătămare corporală, se apropie de limitele legale de sancționare a infracțiunii de omor. Ceea ce a determinat reglementarea sa în această grupă de infracțiuni și nu în rândul omuciderilor este faptul că se produce ca urmare a unor loviri sau altor violențe, a unor vătămări corporale ( în formele prevăzute de art. 193, respectiv art. 194) , autorul neurmărind moartea victimei.
1.2. Condiții preexistente
1.2.1. Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic îl constituie relațiile sociale care se referă la ocrotirea integrității corporale sau sănătății fiecărei persoane împotriva faptelor care aduc atingere acestor atribute ale persoanei. În literatura de specialitate s-a arătat, pe bună dreptate, că autolovirea sau autovătămarea nu constituie infracțiune.
Obiectul juridic special constă în relațiile sociale care ocrotesc viața persoanei.
Obiectul material îl reprezintă corpul persoanei asupra căreia acționează făptuitorul.
1.2.2. Subiecții infracțiunii
Subiectul activ al acestei infracțiuni poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile de vârstă și responsabilitate prevăzută de lege. Participația penală este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare sau complicitate). În ceea ce privește coautoratul, acesta există și atunci când inculpații au acționat împreuna, în așa fel încât activitățile lor sau completat reciproc și loviturile aplicate de ei au produs laolaltă moartea victimei, chiar dacă, aparent, rezultatul survenit este urmarea directă a activității desfășurate de unul dintre inculpați.
Dacă fapta este comisă imediat după naștere sau în primele 24 de ore de la naștere de mama aflată într-o stare de tulburare față de nou-născut se va reține comiterea infracțiunii de ucidere ori vătămare a nou-născutului de către mama ( art. 200 alin. (2) NCP).
Subiectul pasiv este persoana în viață împotriva căreia sunt îndreptate activitățile făptuitorului, acte de natură a-i produce moartea.
Pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei pluralități de infracțiuni.
1.3. Conținutul constitutiv
1.3.1. Latura obiectivă
Elementul material constă în oricare dintre faptele prevăzute la art. 193 (loviri sau alte violențe) și la art 194 (vătămarea corporală), dar care au avut ca urmare moartea victimei.
Urmarea imediată este cea care dă specificul acestei infracțiuni, ea constând în decesul victimei. Altfel spus, elementul circumstanțial al acestei infracțiuni este dat tocmai de urmarea imediată, moartea victimei.
Legătura de cauzalitate între activitate făptuitorului și moartea victimei trebuie să existe și să fie dovedită. Această legătură nu este înlăturată dacă la activitatea făptuitorului se adaugă și alți factori ( spre exemplu: constituția slăbită a victimei asociată cu consumul de alcool; refuzul victimei de a fi spitalizată; aplicarea unui tratament medical inadecvat). În acest sens, în mod corect s-a considerat în practica judiciară că există raport de cauzalitate între fapta inculpatului și decesul victimei, chiar dacă moartea a fost favorizată de vârsta înaintată a victimei (72 de ani) sau de faptul că nu s-a efectuat o intervenție chirurgicală, care ar fi putut salva viața persoanei vătămate, toate acestea neexcluzând existența legăturii de cauzalitate între fapta săvârșită și deces. Infracțiunea subzistă chiar dacă moartea victimei survine după o perioadă mai lungă de la data aplicării loviturii intenționate.
1.3.2. Latura subiectivă
Infracțiunea de loviri și vătămări cauzatoare de moarte este o infracțiune praeterintenționată, activitatea vătămătoare se realizează cu intenție directă sau indirectă, iar rezultatul mai grav, respectiv moartea persoanei, se produce din culpă. Lovirea sau fapta de vătămare corporală se săvârșește cu intenție, iar urmarea mai gravă produsă -moartea victimei – are loc din culpa subiectului. Cu alte cuvinte, făptuitorul își dă seama și vrea să lovească victima sau să-i producă o vătămare corporală, dar nu urmărește și nici nu acceptă posibilitatea producerii morții victimei. Dacă totuși acest rezultat se produce, el nu va atrage răspunderea penală a subiectului în baza art. 195 Cod penal decât dacă acesta a avut, în raport cu rezultatul mai grav, poziția subiectivă caracteristică culpei, fie în modalitatea ușurinței (subiectul a prevăzut rezultatul mai grav, dar a socotit cu ușurință că nu se va produce) ori în modalitatea neglijenței (subiectul nu a prevăzut rezultatul, deși trebuia și putea să-l prevadă).
Urmarea, moartea victimei, se atribuie făptuitorului pe baza culpei dovedite, și nu pe baza unei prezumții de culpă. Dacă nu poate fi reținută culpa făptuitorului în raport cu moartea victimei, existând numai intenția de a lovi sau vătăma, răspunderea penală a acestuia se va stabili, după caz, pentru lovire sau alte violențe ori vătămare corporală. Dacă se reține intenția făptuitorului nu doar de a lovi sau vătăma integritatea corporală, ci de a ucide, fapta va constitui infracțiunea de omor.
Poziția subiectivă a subiectului activ – intenția de a lovi sau vătăma integritatea corporală ori intenția de a ucide – se stabilește în fiecare caz, ținându-se seama de instrumentul folosit de făptuitor, zona corpului unde a fost aplicată lovitura, numărul loviturilor, intensitatea acestora, precum și de toate celelalte împrejurări concrete în contextul cărora a fost comisă fapta.
1.4. Forme. Modalități. Sancțiuni
1.4.1. Forme
La infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte actele de pregătire și tentativa nu este posibilă, fiind vorba de o infracțiune praeterintenționată.
Consumarea infracțiunii are loc la momentul producerii rezultatului, adică la momentul producerii decesului, rezultat final care i se atribuie autorului dacă se constată culpa sa. Dacă nu s-a produs acestă urmare, fapta va constitui infracțiunea de loviri sau alte violențe ori de vătămare corporală.
Unele efecte ale legii penale (aplicarea legii penale în timp, minoritateam grațierea, prescripția răspunderii penale, etc.) se raportează la data activității infracționale (acțiunii sau inacțiunii infracționale) ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii care reprezintă data consumării infracțiunii, iar nu la data epuizării acesteia și a producerii rezultatului.
1.4.2. Modalități
Infracțiunea este susceptibilă de variate modalități normative și anume: modalități simple și agravate.
Modalitățile simple constau în loviri și vătămări corporale simple. Modalitățile agravate constau în vătămările corporale săvârșite în cazul producerii consecințelor prevăzute la art. 194 alin. (1) lit. a), b), c).
1.4.3. Sancțiuni și aspecte procesuale
Deoarece infracțiunea de loviri și vătămări cauzatoare de moarte este, prin rezultatul produs, cea mai gravă infracțiune din seria celor îndreptate împotriva integrității corporale și sănătății, pedeapsa prevăzută de legiuitor este mai aspră, închisoarea de la 6 la 12 ani.
Din cauza gravității sporite a rezultatului faptei cât și a dificultăților pe care le implică soluționarea unor astfel de cauze, pentru această infracțiune urmărirea penală se efectuează de către procuror, iar judecarea cauzei în primă instanță revine tribunalului.
Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
Secțiunea a 2-a
Diferența dintre infracțiunea de omor și infracțiunea
de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
Diferențele dintre infracțiunea de omor și infracțiunea de loviri și vătămări cauzatoare de moarte au creat dificultăți în ceea ce privește calificarea faptei.
În cazul infracțiunii de omor, legiuitorul utilizează expresia „uciderea unei persoane”, ceea ce duce la concluzia că acțiunea sau inacțiunea ce a condus la decesul victimei este aptă de a produce rezultatul letal și anume moartea.
Calificarea juridică a unei fapte ca fiind infracțiune de omor sau infracțiune de loviri cauzatoare de moarte este determinată de forma vinovăției persoanei făptuitorului, care în primul caz este intenția de a ucide, de a suprima viața victimei, iar în al doilea caz este praeterintenția (rezultatul letal producându-se din culpă).
În cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, s-a folosit de către legiuitor expresia „dacă vreuna din faptele prevăzute în art. 180 – 182 Cod penal a avut ca urmare moartea victimei”, deci avem, pe de-o parte, loviri sau vătămări, care nu provoacă în mod obișnuit prin ele însele rezultatul letal, iar pe de altă parte avem moartea, urmarea nedorita de inculpat.
Ca elemente de diferențiere între cele două infracțiuni subliniem: zonele (vitale, nevitale) ale corpului victimei, aptitudinea instrumentului folosit de făptuitor de a produce moartea, numărul și intensitatea loviturilor, relațiile anterioare dintre făptuitor și victimă, atitudinea făptuitorului după comiterea faptei, vârsta sau starea de sănătate a victimei.
În acest sens, în practică, instanța a constatat că fapta inculpatului de a-i aplica victimei mai multe lovituri cu palmele și pumnii la data de 12.06.2015, lovituri în urma cărora victima a decedat la data de 26.06.2015, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și nu ale unei infracțiuni de omor.
Astfel, instanța apreciază că în cauză nu poate fi dovedită intenția inculpatului de a o ucide pe victima, loviturile aplicate nefiind în măsură să provoace decesul în mod normal. Pentru a face această apreciere, trebuie observat faptul că loviturile nu au fost aplicate într-o zonă vitală, nu au fost aplicate cu vreun obiect apt de a produce moartea, iar diferența de forță dintre cele două persoane nu era mult disproporționată. De asemenea nu trebuie omis faptul că victima a plecat singură spre domiciliul său, iar decesul său a survenit la data de 26.06.2015.
Într-o altă speță, multitudinea loviturilor aplicate concomitent de ambii inculpați, chiar și după căderea acesteia la pământ, lovituri de mare intensitate, aplicate cu pumnii și picioarele duc la concluzia că inculpații chiar dacă nu au urmărit, au acceptat ca loviturile aplicate asupra victimei să aibă consecințe grave asupra acesteia, inclusiv să ducă la deces, situație în care încadrarea juridică a faptei este aceea de omor, prevăzută de art. 188 Cod penal și nu aceea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 195 Cod penal.
De asemenea, infracțiunea de loviri și vătămări cauzatoare de moarte se aseamănă și cu infracțiunea de ucidere din culpă, cu deosebirea că, în cazul infracțiunii din urmă, culpa făptuitorului nu se suprapune unei acțiuni de lovire sau de vătămări corporale comise cu intenție. Din punct de vedere subiectiv, infracțiunea de ucidere din culpă se caracterizează numai prin culpă, atât în ceea ce privește lovirea victimei, produsă prin nedibăcie, nepricepere, cât și cu privire la rezultatul letal produs (moartea).
CAPITOLUL AL III-LEA
METODOLOGIA INVESTIGARII INFRACȚIUNILOR
DE LOVIRI SAU VĂTĂMĂRI CAUZATOARE DE MOARTE
Metodologia criminalistică utilizează toate metodele și mijloacele tehnico-științifice și procedee tactice ce aparțin celorlalte ramuri ale științei criminalisticii, tehnica criminalistică și tactica criminalistică, acestea interferându-se în momentul investigării propriu-zise a unei infracțiuni, ceea ce demonstrează că este imposibil de efectuat o disociere între elementele structurale ale acestei științe, a procesului penal, indiferent de faza sa, sau a naturii faptei investigate.
Secțiunea 1
Viața – actor principal pe scenă. Când va cădea cortina?
Viața și moartea reprezintă două aspecte ale aceleiași realități, laturile interdependente ale dualismului existențial, astfel încât trebuie înțeles că moartea survine ca o necesitate biologică, asigurând nu numai selecția naturală, dar și evoluția umanității: așa cum moartea celulelor este utilă organismului, în același mod moartea individului este utilă evoluției speciei. După cum afirma și Mihai Eminescu în grupul de fragmente dramatice ,,Mira”: ,,viața-i cuibul morții și moartea, sămânța vieții” .
Filozoful stoic roman Lucius Annaeus Seneca era de părere că ,,ziua de care te temi cel mai mult și pe care o numești ceasul din urmă, nu este altceva decât ziua de naștere pentru eternitate”.
Problematica sfârșitului vieții, în accepțiunea dreptului penal, este importantă dată fiind rezonanța sa în practica judiciară.
Moartea este un proces complex, caracterizat prin mai multe stări terminale: agonie, moartea clinică, moarte biologică, ultima dintre acestea fiind considerată moartea ireversibilă, spre deosebire de primele două, în care procesul tanatologic poate fi întrerupt, fără consecințe morfo-funcționale.
Moartea definitivă, biologică, se instalează în momentul încetării activității creierului și a trunchiului cerebral. Din acest moment, denumit și moarte cerebrală, refacerea celulelor nervoase este practic imposibilă, cel puțin în condițiile actuale ale dezvoltării științelor medicale. Stabilirea criteriilor morții are incidență asupra soluționării unor serii de probleme cu adânci implicații social-juridice, alături de cele propriu-zis penale, cum ar fi, de exemplu: transplantul de organe, încetarea procedurilor terapeutice de reanimare, admisibile numai după ce a intervenit moartea cerebrală.
Din punct de vedere medico-legal, moartea poate fi violentă sau neviolentă (patologică). Prin moarte violentă se înțelege acea moarte produsă prin acțiunea agenților traumatici, indiferent de forma lor energetică, din exteriorul corpului omenesc. Ea este întotdeauna rezultatul nerespectării legilor, impunându-se efectuarea necropsiei.
Moartea neviolentă sau patologică se datorează exclusiv cauzelor interne ale organismului uman. O formă a morții patologice este moartea subită, instalându-se brusc la persoanele bolnave unde evoluția bolii nu lasă să se întrevadă un sfârșit letal apropiat. Caracteristica fundamentală a acestei morți este lipsa aproape totală a semnelor medicale care să avertizeze apropierea ei.
De asemenea, moartea suspectă este o formă a morții subite, dar care se petrece fie în locuri publice, la locul de muncă sau în locuri izolate, pe câmp, în poduri și care trezesc interesul opiniei publice, obligând autoritățile competente să ia măsurile adecvate.
Stabilirea legăturii de cauzalitate între agenții traumatici și moarte, este un pas foarte important, reprezentând și problema capitală a medicinei legale (pe lângă studierea leziunilor traumatice, interpretarea lor, găsirea mecanismului de producere, identificarea agentului vulnerant), de acestea depinzând rezolvarea corectă a cazului. Astfel, raporturile de cauzalitate sunt de două feluri:
-raport de cauzalitate direct și necondiționat mortal ( se instituie atunci când traumatismul suferit de victimă duce întotdeauna la moarte, indiferent de momentul, condițiile producerii și posibilitățile asistenței medicale de urgență);
-raportul de cauzalitate indirect și condiționat (se instituie atunci când traumatismul suferit de victimă este neletal prin el însuși, dar acționează pe terenul deja patologic al victimei).
Secțiunea a 2-a
Investigarea morții victimei unei infracțiuni
de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
Moartea violentă poate fi definită din perspectivă medico-legală și juridică ca fiind moartea care se produce ca urmare a nerespectării dreptului la viață al ființei umane. Ori de câte ori un deces este etichetat din punct de vedere medico-legal ca fiind violent, se vor declanșa procedurile judiciare specifice, astfel încât să se poată stabili împrejurările în care a survenit moartea persoanei respective, forma de vinovăție cu care a fost produsă și, în consecință, dacă se impune aplicarea unei sancțiuni juridice.
Investigarea morții unei victime se particularizează, față de cercetarea altor categorii de infracțiuni (criminalitate informatică, trafic de droguri, etc.), prin problematica sa specifică, concentrată în câteva direcții principale, respectiv: stabilirea cauzei și naturii morții, a circumstanțelor de timp și de mod în care a fost săvârșită fapta, descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieții victimei, identificarea autorului, a eventualilor participanți la comiterea faptei, precizarea scopului sau a mobilului infracțiunii.
Principalele probleme care trebuie clarificate în investigarea infracțiunii care au dus la moartea victimei sunt:
Stabilirea cauzei și naturii morții. Identificarea cauzei morții este o problemă la a cărei rezolvare își dau concursul, deopotrivă, medicul legist și organul de urmărire penală. În funcție de cauză ei, moartea poate fi consecința unui omor, a unei sinucideri, a unui accident, a violenței, diagnosticul juridic al decesului stabilindu-se din coroborarea interpretării datelor obținute prin investigațiile științifice criminalistice și cele anatomologice. Firește că investigațiile medico-legale au prioritate.
Identificarea locului în care a fost săvârșit omorul. Stabilirea locului în care a fost săvârșit omorul este o altă problemă importantă pentru soluționarea cazului, acesta fiind, de regulă, cel mai bogat în urme și date cu privire la împrejurările în care s-a comis fapta. Cu atât mai mult se impune găsirea locului crimei, având în vedere că în practică se întâlnesc frecvent cazuri de transportare a victimei în altă parte, ori de împrăștiere a fragmentelor de cadavru în diverse locuri. Nu trebuie excluse celelalte locuri sau zone în care au fost descoperite urme, mijloace materiale de probă, etc.
Stabilirea momentului comiterii infracțiunii. Momentul suprimării vieții victimei constituie o problemă cu semnificații multiple. Astfel, rezultatele cercetărilor trebuie să conducă, pe de o parte, la stabilirea momentului exact când a survenit moartea, iar pe de altă parte, la încadrarea în timp a activității infracționale desfășurate de autor.
Determinarea modului în care a fost săvârșită fapta. Stabilirea modului de suprimare a vieții victimei este posibilă pe baza interpretării unui complex de date, de urme, cu privire la întreaga activitate desfășurată de infractor. Presupune investigații complexe la care participă criminaliștii și medicii legiști. Se vor determina, astfel, modul concret de operare, interesând o serie de circumstanțe de natură să servească la încadrarea juridică corectă a faptei. Pe acestă cale, se stabilește și evoluția raportului dinamic victimă-agresor, natura eventualelor relații dintre cei doi, posibilele încercări de simulare sau mascare a faptei, etc.
Identificarea făptuitorului și a celorlați participanți. Identificarea autorului, a eventualilor participanți la săvârșirea infracțiunii reprezintă una din problemele centrale ale cercetării, de ea depinzând atât desfășurarea normală a procesului penal cât și încadrarea corectă a faptei.
Identificarea victimei. Identificarea victimei are la rândul ei importanță particulară pentru anchetă, întrucât, o dată stabilită identitatea, este posibilă determinarea cercului de suspecți, ca și a încadrării faptei în funcție de calitatea subiectului pasiv al infracțiunii.
Identificarea instrumentelor sau mijloacelor care au servit la săvârșirea infracțiunii. Identificarea acestor instrumente vizează atât agentul vulnerant, care a cauzat moartea victimei, cât și celelalte mijloace destinate pregătirii săvârșirii faptei, pătrunderii la fața locului, imobilizării victimei, etc. Această identificare își găsește utilitatea și în încadrarea juridică a faptei.
Stabilierea mobilului sau scopului infracțiunii. Stabilirea mobilului este problema-cheie, ea reprezentând importanță atât în stabilirea faptelor și împrejurărilor cauzei identificării autorului, cât și încadrarea juridică a faptei.
Referitor la problemele enunțate, acestea diferă de particularitățile fiecărui caz în parte, ele fiind de o nebănuită diversitate, ceea ce obligă organul judiciar la o permanentă adaptare la situația de fapt.
Multitudinea modurilor de operare și a condițiilor în care sunt comise infracțiunile care au avut ca urmare moartea victimei, susține ipoteza conform căreia în investigarea criminalistică a decesului unei persoane, rareori se recurge la scheme fixe.
Pentru clarificarea cauzelor de suprimarea a vieții unei persoane, sub toate aspectele sale și pentru a fi în măsură să rezolve toate problemele care fac obiectul probațiunii, organul de urmărire penală va trebui să apeleze la întreaga gamă de mijloace de probă tehnico-științifice, tactice și metodologice criminalistice.
Mijloacele de probă prevăzute de Codul de procedură penală și utilizate frecvent în aceste cazuri sunt rezultatul unor acte procedurale, dintre care se disting:
Cercetarea la fața locului, în accepția cea mai largă;
Efectuarea de constatări tehnico-științifice, de expertize criminalistice și medico-legale, alte examinări complexe cu caracter tehnic;
Audierea martorilor, a suspecților sau inculpaților și eventual, a persoanei vătămate, dacă fapta a rămas în faza de tentativă;
Efectuarea de identificări a persoanelor și a obiectelor;
Efectuarea de percheziții, de ridicări de obiecte și înscrisuri;
Efectuarea de reconstituiri, atât pentru verificarea unor susțineri ale suspecților, cât și ale martorilor;
Efectuarea de confruntări, în ipoteza existenței de contradicții în declarațiile celor audiați.
Mijloacele tehnico-tactice și metodologice criminalistice și medico-legale aflate la îndemâna organelor judiciare sunt următoarele: mijloacele tehnico-științifice de examinare a urmelor infracțiunii, a corpurilor delicte descoperite și ridicate cu ocazia cercetării la fața locului, a locului în care a fost descoperit cadavrul, precum și cu prilejul percheziției; mijloacele de identificare a persoanelor și cadavrului (identificări după semnalmente exterioare, reconstituiri de fizionomii, etc.); procedeele tactice de efectuare a actelor de urmărire penală; regulile metodologice aplicate potrivit particularităților fiecărui caz în parte, începând cu cele metodologice generale; mijloace proprii medicinei legale.
Secțiunea a 3-a
Principalele probleme medico-legale care trebuie clarificate în investigarea morții victimei unei infracțiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
Criminalistica preia cuceririle științelor naturii, cum sunt cele din domeniul fizicii, chimiei, biologiei, matematicii, perfecționându-și metodele de investigare proprii și utilizându-le în cercetările sale. Ignorarea ,,cuceririlor” acestor științe, precum și perfecționarea neîncetată a mijloacelor proprii, ar fi de neconceput pentru o cercetare criminalistică temeinică a urmelor infracțiunii sau a mijloacelor materiale de probă.
Un rol deosebit de important în încadrarea faptei, în delimitarea infracțiunilor (omor, loviri și alte violente, vătămare corporală, loviri și vătămări cauzatoare de moarte) este reprezentat de colaborarea medicului legist și organul judiciar.
Lovirea sau alte violențe care nu necesită îngrijiri medicale ca și actele care necesită îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile nu pot produce prin ele însele decesul. Se presupune, astfel, preexistența sau concomintența unor afecțiuni patologice, congenitale sau a altor împrejurări cu rol determinant în tanatogeneză, factorul traumatic fiind declanșator al sfârșitului letal.
Pentru a evidenția mai clar acest aspect, vom expune câteva astfel de posibilități: lovirea simplă a unui bolnav cu insuficiență cardio-respiratorie poate declanșa o decompensare rapid mortală; lovirea unui hipertensiv poate declanșa un accident vascular cerebral (în aceste cazuri, pe lângă traumatismul fizic se asociază starea conflictuală și eventual efortul fizic).
Lovirea în regiunea abdominală poate determina ruptura ficatului sau a splinei în condițiile unor modificări patologice ale acestor organe, de obicei cu hipertrofie (dezvoltare excesivă a volumului unui organ). În aceleași condiții, un traumatism de mică intensitate, de obicei localizat la nivelul capului sau al feței, poate determina ruperea unui anevrism congenital, a unui vas aterosclerotic sau o hemoragie intratumorală.
În alte cazuri, victima, aflată într-o avansată starea de ebrietate, poate fi lovită sau numai împinsă și, datorită pierderii echilibrului și a lipsei mișcărilor de autoprotejare, se dezechilibrează, putându-și produce leziuni cranio-cerebrale a căror gravitate poate fi de asemenea favorizată de consumul de alcool. Alteori, o leziune minimă, spre exemplu o plagă contuză sau tăiată, pentru vindecarea căreia victima ar necesita în mod normal câteva zile de îngrijiri medicale, se poate suprainfecta din cauza unor afecțiuni preexistente (diabet, arteriopatii) sau a neglijării și poate determina stări septice mortale.
Aceste situații trebuie temeinic analizate, atât de medicul legist – prin aprecierea gravității și stadiului afecțiunii anterioare, precum și a intensității și localizării leziunii traumatice – cât și de către organul judiciar, prin analiza atentă a împrejurărilor și a condițiilor în care a fost săvârșită fapta.
Așadar, apar probleme de finețe, fiind necesară cunoașterea antecedentelor bolnavului, a condițiilor producerii decesului, a intervalului dintre agresiune și deces, etc. Nu trebuie neglijată nici problema factorului stresant, îndeosebi în condițiile existenței unei reactivități organice scăzute, datorită vârstei, unei afecțiuni cardiovasculare sau a insuficienței cardio-suprarenale.
În ceea ce privește leziunile cauzatoare de moarte ca urmare a vătămării corporale deosebim două aspecte diferite în practică: apariția morții nu este explicată de leziunile descoperite, fiind consecința unor condiții patologice preexistente, a unor complicații sau accidente imprevizibile (stări septice, embolii, hemoragii secundare, etc.); moartea poate fi prevăzută și posibilă ca urmare a gravității leziunilor inițiale, apte de a produce în mod nemijlocit decesul ( intervenind punerea în primejdie a vieții persoanei).
Pentru a putea aduce o reală contribuție în încadrarea faptei, formularea concluziilor medico-legale trebuie făcută în așa fel încât legătura de cauzalitate dintre gravitatea leziunii inițiale și moarte să rezulte în mod evident.
În toate cazurile în care raportul de cauzalitate dintre agresiune și moarte este condiționat de boli preexistente, cauze concurente sau favorizante și în mod deosebit atunci când acest raport este întrerupt, medicul legist are obligația de a preciza în concluziile sale care ar fi durata îngrijirilor medicale necesare în vederea vindecării leziunilor traumatice în cazul unei evoluții obișnuite. Această precizare este necesară juristului în aprecierea gravității faptei, respectiv în alegerea pedepsei și în încadrarea juridică a faptei.
Secțiunea a 4-a
Cadrul metodologic general și primele măsuri luate în
investigarea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
În investigarea oricărei infracțiuni, organul de urmărire penală trebuie să respecte, alături de prevederile legale, o serie de reguli metodologice, atât cu caracter general, cât și particular, potrivit specificului fiecărei categorii de infracțiuni.
Față de cerințele impuse de practica judiciară, rezultă că regulile generale metodologice aplicate în investigarea infracțiunilor care au dus la moartea victimei sunt următoarele:
Efecturarea investigării infracțiunii care a dus la suprimarea vieții unei personae de către o echipă complex, formată din procuror, medic legist și lucrători de poliție, conducerea acesteia fiind asigurată de către procurer, potrivit prevederilor art. 56 Cod procedură penală, în scopul desfășurării activității de urmărire penală într-un mod unitar, bine coordonat;
Asigurare operativității, printr-o organizare eficientă a cercetării, acordându-se prioritate activităților care reclama o maximă urgență (cercetarea la fața locului, audierea imediată a persoanelor care au cunoștință despre fapta săvârșită, etc.);
Cercetarea atentă, complete și calificată a locului faptei, dată fiind rezonanța sa în stabilirea precisă a faptelor și a împrejurărilor cauzei, precum și în identificarea autorului, a intrumentelor sau mijloacelor vulnerante;
Planificarea judicioasă a întregii activități de urmărire penală, în funcție de particularitățile fiecărui caz, în elaborarea versiunilor urmând să se țină seama de datele reale, bine verificate, ale cazului, astfel încât să fie posibilă administrarea la timp a probelor, evitându-se acțiunile de natură să tergiverseze soluționarea cauzei;
Stabilirea cu exactitate a elementelor constitutive ale infracțiunii, investigarea trebuind să pornească de la faptă la autor și nu invers, cerință subordonată direct principiilor aflării adevărului și prezumției de nevinovăție, prin care se previn, în primul rând, o posibilă eroare judiciară, cât și efectuarea unor acte de urmărire penală inutile;
Asigurarea continuității desfășurării urmăririi penale, fiind indicat ca echipa de investigare și, în primul rând, procurorul care a efectuat actele premergătoare, să desfășoare întreaga cercetare până la finalizarea cazului, cee ace presupune ca, încă de la cercetarea la fața locului, să participle procurorul competent;
Efectuarea cercetării în strictă conformitate cu prevederile legii procesual penale și cu aplicarea consecventă a celor mai adecvate metode tehnico-științifice și reguli metodologice criminalistice pe întreaga durată a desfășurării procesului penal.
Regulile metodologice enumerate oferă un model suficient de exact al cadrului metodologic în care se desfășoară investigarea morții victimei.
Primele măsuri, după sesizare, luate de cadrul de poliție care ajunge primul la fața locului, indiferent de competență, informează dispeceratul de poliție, parchetul și serviciul medico-legal. Acesta este obligat ca, până la sosirea echipei de cercetare să întreprindă cu maximă urgență: acordarea primului-ajutor (dacă este cazul); determinarea locului săvârșirii faptei și punerea lui sub pază; fixarea tuturor împrejurărilor care prezintă pericolul de a se modifica sau dispărea; identificarea martorilor și reținerea eventualelor persoane suspecte.
Odată ajunse organele de urmărire penală la fața locului vor proceda la identificarea victimei și a celorlalte persoane implicate în săvârșirea faptei, precum și a autorului; efectuarea examenului medico-legal de către medicul anatomolog din echipă, pentru stabilirea decesului și desprinderea primelor concluzii cu privire la cauza și natura morții, la mecanismele care au provocat-o și la agenții vulneranți; prevenirea contaminării scenei crimei cu produse biologice, în contextul obligației de conservare a tuturor urmelor; ascultarea imediată a martorilor; urmărirea operativă a persoanei suspecte, efectuarea de percheziții domiciliare și corporale.
În esență, trebuie acționat cu deosebită operativitate, în conformitate cu regulile generale metodologice, atât în luarea primelor măsuri, cât și în pregătirea echipei, ceea ce reclamă mobilizarea urgentă a organelor judiciare competente să efectueze investigarea.
Secțiunea a 5-a
Particularitățile cercetării la fața locului în cazul morții victimei
5.1. Aspecte generale privind cercetarea la fața locului
Activitatea de cercetare a locului în care s-a săvârșit fapta sau a locului în care a fost descoperit cadavrul se desfășoară potrivit regulilor generale ale cercetării la fața locului și parcurge două faze, statică și dinamică.
Cercetarea în fază statică presupune luarea unor măsuri premergătoare de către procurorul care conduce echipa de cercetare. Pregătirea vizează și completarea sau verificarea măsurilor luate inițial de către organul de urmărire penală sosit primul la fața locului. Investigarea ca atare a locului faptei, în ipoteza unei morți violente, va debuta cu:
Constatarea morții victimei, efectuată de medicul legist, în prezența procurorului;
Examinarea generală a locului faptei pentru ca procurorul să-și formeze o imagine de ansamblu asupra câmpului infracțional;
Obținerea unor date referitoare la victimă, la faptă și la persoanele care au cunoștință despre omor și autorul acestuia, interesând mai ales martorii oculari;
Stabilirea eventualelor modificări survenite la fața locului după săvârșirea faptei;
Determinarea punctului din care va începe cercetarea, de regulă plecându-se de la victimă spre marginea locului faptei;
Selecționarea martorilor asistenți la efectuarea cercetării locului faptei.
În această fază, pentru reușita anchetei, în câmpul infracțional vor intra numai procurorul și medicul legist, evitându-se distrugerea probelor, concluziile greșite și prejudicierea mersului anchetei.
Această fază se încheie prin fixarea poziției în care a fost găsit cadavrul, a celorlalte obiecte din câmpul infracțional. Fixarea se realizează prin fotografiere pentru posibilitatea reținerii complete a imaginii întregului loc al faptei.
A doua fază și cea mai complexă este etapa dinamică, la ea participând toți membrii echipei. Cercetarea va începe de la cadavru, fiind examinat corpul acestuia, precum și locul de sub cadavru după care se va continua cu porțiunea de teren din jurul victimei. Specific acestei faze este că toate urmele și obiectele purtătoare de urme pot fi mișcate din locurile în care au fost găsite, ceea ce permite atât stabilirea caracteristicilor lor generale și particulare, a metodelor de fixare, conservare și ridicare, cât și descoperirea altor urme care inițial nu au fost observate de membrii echipei.
Etapa dinamică însumează examinarea cadavrului (constatarea morții victimei; examinarea propriu-zisă; stabilirea datei morții și a eventualelor modificări în poziția cadavrului), descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor; clarificarea împrejurărilor negative (neconcordanțe).
Valoarea probatorie a constatărilor făcute cu ocazia cercetării la fața locului depinde de modul în care sunt ele consemnate și înregistrate prin intermediul mijloacelor de probă prevăzute de Codul de procedură penală. Legea statuează că pentru fixarea rezultatelor cercetării la fața locului se folosesc: procesul verbal, fotografia și filmul judiciar, schițele, desenele și înregistrările audio.
5.2. Examinarea cadavrului
Prin examinarea cadavrului se urmărește să se stabilească ori să se obțină cât mai multe date referitoare la:
Cauza și natura morții, precum și la prezența leziunilor, a eventualelor urme tipice luptei dintre victimă și agresor;
Posibilitatea executării unor acțiuni de autolezare de către însăși victima;
Corespondența dintre locul în care a fost găsită victima și locul real al comiterii infracțiunii;
Data și locul în care s-a săvârșit omorul, mijloacele, armele sau instrumentele întrebuințate, etc.
Aceste informații sunt de natură să permită găsirea răspunsului la întrebări esențiale cu privire la faptă, printr-o cooperare între procurorul criminalist și medicul anatomopatolog, cooperare ce se întinde pe întreaga durată a urmăririi penale. Examinarea cadavrului, fiind o activitate mai amplă, debutează o dată cu cercetarea la fața locului și continuă la unitatea medicală la care se efectuează necropsia.
Examinarea cadavrului va începe numai după ce medicul legist a constat decesul, diagnostic pus pe baza semnelor cadaverice specifice instalării morții biologice și confirmat cu prilejul examenului necroptic. Aceste semne sunt: semnele precoce (absența respirației, încetarea activității cardiace și areflezia totală); semnele semitardive (permit diagnosticarea cu certitudine a morții – răcirea cadavrului, deshidratarea, rigiditatea cadaverică, instalarea lividităților și petele cadaverice); semnele tardive și conservatoare ( apariția fenomenelor de putrefacție și a celor de mumifiere, adipoceară, congelare, etc.).
Ca în cercetarea la fața locului, examinarea cadavrului parcurge aceleași faze – faza statică și faza dinamică – rezultatele fiind consemnate în procesul-verbal și fixate prin fotografiere sau prin înregistrarea video.
5.3. Cercetarea entomologică
Entomologia reprezintă știința ce studiază insectele (în special cele care se hrănesc cu rămășite umane) în legătură cu corpurile aflate în descompunere.
Stabilirea momentului comiterii infracțiunii este de maximă importanță pentru expertul criminalist, de aceea, insectele jucând un rol important în procesul de descompunere.
Calcularea intervalului post-mortem se realizează prin cunoașterea colonizărilor succesive ale cadavrului expus faunei locale de artropode (insecte, arahnide, crustacee, etc.). Calcularea vârstei insectelor poate fi considerată o estimare a intervalului post-mortem. Pentru aceasta, trebuie cunoscută perioada de timp necesară fiecărui tip de insectă ca să atingă diferitele stadii ale dezvoltării sale.
Pentru un calcul corect trebuie avute în vedere:
Condițiile de mediu (în calcularea timpului de dezvoltare a insectelor trebuie avută în vedere temperatura la care a fost expus cadavrul);
Popularea cadavrului de către insecte urmează o succesiune predictibilă a speciilor (insectele sunt atrase în funcție de etapele specifice de descompunere, putrefacție, fermentație, uscare a țesuturilor sau de schelet; acest schimb de insecte de-a lungul timpului este numit succesiune faunală. Succesiunea insectelor care se dezvoltă în diferite părți ale cadavrului este, de asemenea, un fenomen biologic important.);
Variabila în ecuația intervalului post-mortem o constituie perioada dintre deces și depunerea de către insecte a ouălelor. Această perioadă depinde atât de factorii termici cât și de existența unor condiții de mediu sau de expunerea ori imersia în sol sau apă a cadavrului. În condiții normale, insectele încep să depună ouă pe organism, după două zile de la decesul acestuia.
În prezent este posibilă și folosirea tehnologiei ADN atât pentru determinarea speciei insectelor, cât și pentru recuperarea și identificarea sângelui cu care s-a hrănit insecta. ADN-ul sângelui uman poate fi recuperat din tubul digestiv al insectei care s-a hrănit dintr-un organism specific.
De asemenea, este important ca specimenele colectate sau fie corect etichetate. Etichetele vor conține următoarele informații: locația geografică, data și ora colectării, numărul dosarului, zona de pe corp de unde au fost prelevate, numele colectorului.
5.4. Particularitățile cercetării în funcție de mijloacele și procedeele folosite de făptuitor care au dus la suprimarea vieții victimei
Pentru lămurirea unor împrejurări referitoare la mijloacele și procedeele folosite de făptuitor in suprimarea vieții victimei, este necesar să se acorde importanță specificului fiecărei leziuni produse de agenții vulneranți. Determinarea acestor elemente este evident importanta, mai ales în situații particulare, în care trebuie diferențiat omorul de încercarea de disimulare a omorului prin accident, sinucidere, precum și de alte infracțiuni precum loviri și vătămări cauzatoare de moarte, uciderea din culpă.
Moartea violentă săvârșită cu arme albe și corpuri contondente
Leziunile produse de obiecte tăioase pot fi situate în orice regiune a corpului, lungimea lor analizându-se în funcție de distanța parcursă de lama obiectului (înțepător, tăietor, despicător) pe suprafața corpului victimei. Marginile plăgii sunt netede, având un aspect liniar, semicircular sau in unghiuri. Adâncimea rănii depinde de rezistenta țesutului si de forța loviturii.
În acest caz, urmele de sânge specifice omorului săvârșit cu obiecte tăioase apar fie sub forma de împroșcare, în cazul plăcilor arteriale, fie sub forma de bălți, la plăgile venoase.
Leziunile produse de obiecte înțepătoare sau întepător-tăioase (cuțit, foarfece) au o forma apropiată de obiectul vulnerant. Lungimea plăgii se raportează la gradul de înclinație dintre lama obiectului si suprafața penetranta, practic aflându-se în fata unei acțiuni concomitent de perforare si tăiere.
Leziunile produse de obiecte despicătoare (topor, barda) se prezinta ca plăgi tăiate sau zdrobite, în cazul în care lama nu e ascuțită. Lungimea rănii depinde de lungimea lamei obiectului si de unghiul de inclinare. În marea majoritate a cazurilor, leziunile sunt produse la nivelul capului.
Identificarea armelor albe este relativa, determinarea caracteristicilor de grup ale obiectului vulnerant realizându-se după lungimea și adâncimea plăgii, care însă nu concorda întotdeauna cu lungimea lamei.
Prin interpretarea modului în care se prezintă leziunile pe corpul victimei se poate face diferențierea omuciderii de sinucidere. De regula, sinucigașii prefera zona gâtului, a toracelui, arterele radiale sau venele de la încheietura mâinii. Plăgile sunt perpendiculare pe axa gatului sau mâinii si frecvent, sinucigașul executa mai multe tăieturi paralele pana când reușește sa execute tăietura fatala.
Diferențierea se poate face și după starea îmbrăcăminții, sinucigașul pregătindu-si autolezarea prin desfacerea hainei și a cămășii, ridicarea mânecii. In ipoteza omorului premeditat, victimele sunt încheiate la haină sau cămașă, existând uneori o simetrie între punctul de perforare a îmbrăcăminții și plaga de pe corp, însă lipsa acestei simetrii este explicabila prin mișcările victimei ce încearcă să se apere.
Posibilitatea sinuciderii este înlăturată și de existenta plăgilor tăiate de pe mâini, tipice încercărilor de apărare prin apucarea cuțitului.
Leziunile provocate de obiecte contondente se prezinta sub forma unor plăgi plesnite sau zdrobite si reflecta forma suprafeței obiectului vulnerant pe oasele plate și pe îmbrăcămintea victimei.
Descoperirea pe corpul victimei de leziuni produse de arme albe impune căutarea instrumentelor creatoare de urme, inclusiv pe căile de acces cu privire la obiectele descoperite, trebuie sa se noteze natura, poziția lor față de cadavru și alte repere fixe din teren, starea în care se află și urmele pe care le poartă. În ipoteza sinuciderii, obiectele vulnerante sunt foarte ușor de găsit.
Moartea violenta determinata de alți factori
Unul dintre modurile prin care se produce o moarte violentă este cea săvârșită prin asfixie mecanică, fiind o modalitate foarte frecventă de suprimare a vieții victimei, datorită diversității modurilor în care se realizează: spânzurare, strangulare, ocluzia cailor respiratorii, înecare.
La sugrumarea cu mâinile apar echimoze, escoriațiile, determinate de acțiunea degetelor, a unghiilor. Într-o astfel de ipoteza, este necesară ridicarea urmelor papilare de pe pielea din zona gâtului și a fetei cadavrului.
Sufocarea si ocluzia orificiilor respiratorii se poate face cu mana, cu obiecte moi (perne, plapuma), cu pungi de plastic, prin presarea feței de o suprafața dura sau de nisip. Sufocarea este consecința unor acțiuni violente, consecințe a unei intenții directe de a provoca moartea victimei.
Acțiuni în exclusivitate cu caracter violent sunt întâlnite în cazul ocluziei cailor respiratorii, ce se realizează prin astuparea cailor respiratorii cu diverse obiecte sau materiale de genul cârpelor, hârtie etc.
Din categoria morților violente face parte și înecarea, moarte a cărei natura poate fi diversa: sinucidere, omor, accident, catastrofa. Trebuie stabilit faptul daca moartea este rezultatul omorului disimulat într-un accident.
O altă modalitate este moartea săvârșită prin împușcare, reprezintând o modalitate de ucidere a unei persoane mai des întâlnită în practică în perioada post-decembrista. În scopul determinării naturii morții prin împușcare se vor cerceta urmele principale ale tragerii precum și urmele secundare.
Astfel, trebuie descrise în amănunt orificiul sau orificiile de intrare, zona corpului unde sunt amplasate, aspectul exterior al leziunii, orificiile de ieșire, precum și urmele secundare ale împușcăturii: arsuri în jurul orificiilor de intrare, urmele rezultate din acțiunea gazelor, cele de funingine, de pulbere nearsa, dispuse in forma de cerc in jurul orificiului de intrare, daca tragerea s-a făcut perpendicular pe planul țintei sau ovala, daca tragerea s-a făcut oblic, inelul de metalizare, urmele de unsoare.
Descoperirea armei e una din sarcinile importante ale cercetării la fata locului. Trebuie căutată atât în imediata vecinătate a cadavrului cât și in locuri unde făptuitorul a lăsat urme, chiar și pe căile de acces. Tuburile trase se vor căuta începând din zona în care se bănuiește că a stat infractorul. Gloanțele pot fi descoperite în diverse locuri, în raport cu împrejurările în care s-a comis fapta.
Daca au fost găsite arma, tuburile și gloanțele, trebuie să se stabilească poziția acestora față de cadavru cât și a unora față de celelalte.
Toate acestea, coroborate cu leziunile de pe cadavru constituie elementele de baza in stabilirea direcției, distantei de la care s-a tras, a unghiului de tragere, putându-se stabili cu exactitate locul de unde s-a efectuat tragerea. Descoperirea acestui loc e de natura sa duca la descoperirea altor urme cu valoare pentru cauza.
Arma descoperita trebuie examinata pentru evidențierea urmelor specifice tragerii, a mirosului, a eventualelor urme digitale, biologice. In același scop, pe tuburile găsite vor fi căutate urme ale tragerii recente.
Toate constatările făcute cu ocazia cercetării la fata locului, toate urmele și mijloacele materiale de proba descoperite, relevate, fixate și ridicate vor trebui descrise amănunțit în procesul-verbal, respectând întocmai condițiile de fond și formă. Este obligatorie consemnarea tuturor constatărilor făcute, indiferent dacă între urmele, mijloacele de probă ori diversele împrejurări ale cauzei și versiunile elaborate cu privire la modalitățile concrete de săvârșire se poate stabili sau nu o conexiune logică. Aceasta se va face ulterior, când cel ce efectuează cercetarea are posibilitatea să coreleze toate datele și indiciile, să aprecieze la justa lor valoare probele obținute și să le raporteze la ceea ce a perceput nemijlocit cu prilejul examinării locului faptei.
Secțiunea a 6-a
Alte activități destinate investigării infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
Identificarea judiciară constituie o activitate indisolubil legată de înfăptuirea actului de justiție și de prevenire a fenomenelor antisociale. Descoperirea infractorilor, probarea comiterii faptelor penale și a vinovăției, determinarea împrejurărilor în care au fost săvârșite, precum și a altor situații, reclamă în mod necesar stabilirea identității persoanelor și obiectelor.
Identificarea criminalistică a persoanei care a lăsat urme la locul comiterii infracțiunii, sau a obiectului creator de urme nu se limitează doar la tehnicile cercetării locului faptei ci la investigații de laborator (biologice, balistice, genetice, traseologice, etc.) completate și de o serie de activități de urmărire penală (confruntări, reconstituiri, percheziții, ridicări de obiecte și înscrisuri, interogatorii, prezentări pentru recunoaștere, etc.).
Indiferent de cine a fost făcută identificarea și de forma procesuală în care s-a concretizat, conexiunea dintre fapta penală și persoana ori obiectul identificat, revine în exclusivitate organului judiciar. Prin coroborarea concluziei de identitate cu datele furnizate de alte mijloace de probă, identificarea criminalistică devine judiciară.
6.1. Dispunerea expertizelor medico-legale
După cum am precizat în secțiunile anterioare, criminalistica are legături strânse cu medicina legală. Cercetarea infracțiunilor împotriva persoanei, cercetarea urmelor biologice, identificarea persoanelor și cadavrelor după semnalmentele exterioare sau după resturi osoase sunt câteva elemente în care asistăm la întrepătrunderea celor două științe. Medicina legală este cea care își pune cunoștințele necesare în slujba justiției, ori de câte ori pentru lămurirea unei cauze judiciare sunt necesare anumite precizări cu caracter medico-legal.
Potrivit prevederilor procesual penale, constatarea medico-legală trebuie dispusă de organul de urmărire penală. Art. 114 Cod procedură penală prevede că, în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște ori este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului sau a persoanei vătămate pentru a se constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale și cere organului medico-legal căruia îi revine competența, potrivit legii, să efectueze această constatare.
Față de importanța acestui act medico-legal în soluționarea cauzei cercetate, recomandabil este ca necropsia să se efectueze, în măsura posibilităților, de însuși medicul anatomopatolog care a participat la cercetarea la fața locului ori să pună la dispoziție procesul-verbal al cercetării la fața locului și fotografiile, înregistrările video executate cu acest prilej.
Se vor recolta diverse urme existente pe corpul și îmbrăcămintea cadavrului, cum sunt de exemplu, urme biologice, firele de păr, depozitul subunghial, etc. Uneori, ridicarea urmelor de pe cadavru se face chiar de la fața locului.
Aceste prelevări se efectuează mult mai bine în condițiile sălii de autopsie, ceea ce impune transportarea cadrului la unitatea medico-legală cu deosebită atenție, luându-se măsuri de prevenire a distrugerii urmelor și, îndeosebi, a microurmelor, măsuri printre care se numără și introducerea corpului, a mâinilor sau a picioarelor în saci de plastic. Examinarea necropsică, ridicarea urmelor de pe cadavru, a măștii mortuare și eventual amprentarea, dacă aceasta nu s-a făcut la fața locului faptei, se realizează de medicul legist împreuna cu procurorul criminalist care, în calitate de conducător al echipei de cercetare, are o viziune de ansamblu asupra cazului cercetat, știe ce probleme trebuie clarificate și, prin urmare, ce să solicite în plus de la expertiza medico-legală.
În cazul infracțiunilor care aduc atingere integrității corporale sau sănătății și au dus la moartea victimei, expertiza medico-legală trebuie să stabilească:
Diagnosticul pozitiv de leziuni ( descrierea în cadrul examenului medico-legal a leziunilor traumatice – echimoze, plăgi, excoriații, fracturi, etc.);
Data producerii leziunilor traumatice ( spre exemplu: pentru echimoze și excoriații, data producerii se stabilește prin cercetarea modificării culorii acestora, de la periferie spre centru);
Stabilirea tipului de îngrijiri medicale pentru vindecare (permițând încadrarea juridică în funcție de timpul de îngrijiri medicale necesare);
Stabilirea efectelor traumatismelor;
Determinarea raportului de cauzalitate biologică între traumatism și efectele acestuia.
În cazul infracțiunilor prin violență, rezultatul sau consecințele agenților traumatici pot fi temporare, urmate de vindecare, permanente sau definitive, caracterizate prin instalarea unor modificări ireversibile de natură morfologică, funcționale sau mixte. Consecința imediată, directă a acțiunii diferiților agenți traumatici mecanici asupra corpului omenesc este producerea unei leziuni traumatice.
Leziunile produse de agenții traumatici, în cazul infracțiunilor prin violență, sunt: echimozele, excoriații, plăgi (tăiate, înțepate, despicate, etc.), fracturi, luxații, rupturi și striviri de organe. Leziunile necesită o descriere și interpretare corectă.
6.2. Dispunerea expertizelor criminalistice
În majoritatea cazurilor în care ancheta penală are ca obiect moartea victimei, pe lângă constatarea și expertiza medico-legală (obligatorie în condițiile prevăzute de art. 117 Cod procedură penală) se dispun frecvent efectuarea de expertize criminalistice sau de constatări tehnico-științifice care, alături de celelalte expertize judiciare, să servească la stabilirea adevărului.
Cele mai frecvent întâlnite în practica de specialitate sunt:
Expertiza dactiliscopică este cea care servește la identificarea autorului după urmele digitale lăsate la locul faptei, inclusiv pe corpul victimei. Aceasta presupune efectuarea unui examen comparativ, între urmele descoperite și impresiunile digitale ale persoanelor suspecte. Identificarea victimei este o altă problemă care se poate rezolva prin intermediul acestei expertize;
Expertiza urmelor de picioare (urme plantare și de încălțăminte) permite identificarea creatorului urmei, pe baza detaliilor prezentate fie de crestele papilare ale plantei piciorului, fie ale ciorapului sau încălțămintei, după cum urma a fost formată de piciorul gol ori încălțat. Identificarea creatorului urmei, firește, poate fi realizata și în cazul expertizei urmelor de mâini, de dinți și de buze;
Expertiza urmelor lăsate de instrumentele vulnerante are drept scop stabilirea obiectului folosit de infractor în suprimarea vieții victimei;
Expertiza toxicologică – se dispune de organul de urmărire penală sau de instanță și servește la stabilirea intoxicației cu alcool sau alte substanțe toxice, cantitate, calea de administrare, precum și consecințele posibile ale substanțelor descoperite în corpul victimei, cât și alte elemente care să ajute la stabilirea adevărului.
Expertiza balistică permite identificarea categoriei de arme cu care s-a tras, studierea urmelor existente pe îmbrăcămintea victimei, în vederea stabilirii direcției țo distanței de la care s-a tras;
Expertizele bio-criminalistice și cele genetice – analiza urmelor de secreții, excreții, sânge, spermă, a firelor de păr, a resturilor de țesuturi moi, etc. furnizând indicii valoroase privind victima, agresorul și împrejurările în care a fost săvârșită fapta;
Expertiza destinată identificării cadavrului după urmele de natură osteologică – pe baza acestei expertize se determină sexul, talia persoanei după schelet, ca și vechimea oaselor sau vârsta aproximativă a persoanei. De asemenea, se poate reconstitui fizionomia după craniu.
6.3.Elaborarea versiunilor de urmărire penală
Organele judiciare, în cercetarea infracțiunilor care au dus la moartea victimei trebuie sa se orienteze după o regulă de bază și anume, organizarea judicioasă a anchetei și planificarea urmăririi penale în scopul clarificării împrejurărilor săvârșirii faptei și al identificării autorului.
În cadrul cercetării sunt imperios necesare elaborarea unor versiuni de urmărire penală, referitoare la natura morții violente, la persoana autorului, la mobilul și scopul infracțiunii, precum și la împrejurările sau condițiile în care a fost săvârșită. În elaborarea versiunilor, organul de urmărire penala va trebui sa dispună de un minim de date concrete referitoare la fapta.
Procurorul trebuie să fie atent și să elimine posibilitatea unei disimulări a morții victimei printr-un accident sau sinucidere, când din actele anterioare nu se desprind date suficient de clare care sa permită o încadrare juridică corectă a faptei.
Punctul de începere al anchetei și de elaborare a versiunilor îl constituie, bineînțeles, victima, ea dând cele mai importante elemente pentru elucidarea cazului. În investigare, regula metodologica de baza este plecarea de la fapta la făptuitor și nu invers.
In elaborarea versiunilor, procurorul ține cont de datele obținute din cercetarea la fața locului, din examinarea cadavrului, cât și de informațiile rezultate din ascultarea martorilor, percheziții, verificarea și ridicarea de obiecte și înscrisuri.
Ascultarea martorilor poate duce la date necesare referitoare la persoana autorului, la cunoașterea sau nu a topografiei locului (dacă martorul era cunoștință apropiata a victimei), se poate determina mobilul faptei, cât și mijloacele vulnerante întrebuințate. Astfel, cunoașterea victimei constituie pentru organul judiciar o sursă de date necesare identificării făptuitorului, putându-se stabili ce activitate avea victima în momentele premergătoare violențelor, după modul în care era îmbrăcată și după așezarea/starea unor obiecte.
Din cea de a doua categorie de date, rezultate din ascultarea martorilor sau a rudelor, se pot desprinde informații privind obiceiurile, pasiunile, viciile, natura relațiilor întreținute cu membrii familiei, cu colegii de serviciu sau cu alte persoane, mediile frecventate, activitatea profesională, etc.
În activitatea de aflare a adevăratului curs al faptei, este necesar ca organul de cercetare penală să stabilească cât mai exact traiectul victimei înaintea survenirii decesului.
Versiunile elaborate vor fi verificate în mod obligatoriu, ținând de esența cercetării infracțiunilor care au dus la moartea victimei. În cadrul oricărei versiuni se procedează la clarificarea problemelor sale specifice, prin efectuarea activităților de urmărire penală prevăzute în ipoteza respectivă (reconstituiri, ascultarea martorilor, etc.), potrivit termenelor stabilite în planul de urmărire penală.
Versiunile sunt verificate concomitent, indiferent de gradul lor de verosimilitate, pana la eliminarea celor neconforme cu realitatea.
6.4.Evaluările de tip profiling privind personalitatea făptuitorului
În cadrul investigației judiciare, din momentul sesizării unei fapte penale se desfășoară o gamă diversă de activități, cuprinzând activități de culegere, analiză și valorificare de date și informații, administrarea probatoriului și efectuarea cercetării penale, exploatarea metodelor și tehnicilor de identificare și cercetare criminalistică.
Una dintre componentele esențiale în cadrul investigării criminalistice a infracțiunii o reprezintă inclusiv interpretarea și evaluarea comportamentelor umane, din perspectivă psiho-criminologică, respectiv analiza comportamentului uman prin tehnicile profiling.
Importanța evaluărilor de tip profiling pentru investigațiile penale a constat în obținerea mai multor soluționări ale unor cauze penale, în special infracțiuni împotriva persoanei săvârșite cu violență (omor, tâlhărie, viol, sechestrări de persoane, terorism, etc.), investigație realizată de specialiști (denumiți profiler) pentru determinarea profilului personalității sau psihologiei infractorilor.
Aceast profiling își găsește utilitatea în ajutarea investigatorilor spre orientarea către un anumit tip de suspect, prin analizarea personalității făptuitorului, aducându-i pe aceștia mai aproape de realitate.
O nouă tendință în domeniul profiling-ului este dezvoltarea așa-numitului profiling geografic. În cadrul acestuia sunt folosite fotografii aeriene, numere de înmatriculare a autovehiculelor, date referitoare la plata impozitelor și alte tipuri de dovezi care încearcă să localizeze infractorul într-o anumită zonă (locație) geografică și strict de personalitatea sa.
Cercetările din domeniul Criminalisticii obișnuiesc să folosească din ce în ce mai des cunoștințele specialiștilor profiler. Profilerii sunt de cele mai multe ori psihologi, care își formează o imagine despre caracterul unui infractor neidentificat, alții sunt oameni de știință din domeniul criminalisticii, profesori (însă având și aceștia studii de psihologie, criminalistică, criminologie, sociologie).
Rolul acestor specialiști este acela de a-i ajuta pe investigatori să răspundă la întrebările puse de aceștia în legătură cu infractorul și a obține o descriere generală a posibilului infractor. Însă, profilerii nu se concentrează asupra portretului persoanei, ci asupra conturării unui portret general al unei personalități. De regulă, aceștia își folosesc cunoștințele/abilitățile pentru a înțelege natura umană și posibilele probleme patologice ale infractorului, așa încât să obțină un portret robot fidel al acestuia. Observând scena crimei, profiler-ul poate descrie caracteristicile existențiale ale individului care a săvârșit-o.
Pentru un profiler este evident faptul că toți indivizii sunt sclavii propriului profil psihologic, ceea ce conduce la moduri de operare care constituie adevărate semnături ale indivizitor care au comis infracțiunea, precum și previziunea acțiunilor de viitor ale infractorului (criminal în serie, recidivist).
Mulți profesioniști români ai investigațiilor penale au aceste calități, un exemplu de referință fiind Dumitru Ceacanica.
6.5. Efectuarea unor acte de urmărire penală
Pentru stabilirea tuturor faptelor și împrejurărilor unei morți violente, pentru verificarea temeinică a versiunilor elaborate în caz, organul de urmărire penală nu se poate limita la cercetarea locului faptei, la constatarea medico-legală sau la expertizele criminalistice, chiar dacă acestea au o anumită greutate și rezonanță în stabilirea adevărului și identificarea autorului.
Acestor prime acte de investigare, li se adaugă ascultarea martorilor, ascultarea suspectului/inculpatului, efectuarea de confruntări, efectuarea de percheziții, de reconstituiri.
Ascultarea martorilor, a persoanelor care au descoperit cadavrul și a rudelor victimei, este o activitate care se cere realizată cu maximă urgență. Așadar, martorul reprezintă persoana care, având cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă, este ascultat de organele judiciare în această calitate. Persoanele care au descoperit cadavrul, precum și martorii oculari, pot fi ascultați încă din momentul cercetării locului faptei. Problemele ce trebuie clarificate ori verificate prin dispozițiile acestor persoane, diferă de la caz la caz, în linii mari, martorii sunt întrebați despre tot ce cunosc în legătură cu victima, autorul omorului, raporturile dintre ei și modul în care s-a săvârșit infracțiunea.
Ascultarea suspectului sau inculpatului permite cunoașterea poziției sale față de fapta săvârșită și a motivelor care l-au determinat să comită fapta. Declarațiile acestuia, indiferent dacă neagă sau recunoaște faptele imputate, vor trebui verificate cu atenție și coroborate cu celelalte probe administrate în cauză.
Efectuarea confruntărilor vor fi necesare pentru înlăturarea contradicțiilor existente între declarațiile celor ascultați (martori, învinuiți, inculpați). Procedeul tactic al confruntării se dovedește deosebit de eficient în cazurile existenței mai multor învinuiți sau inculpați în cauză, dintre care numai unii dintre ei sunt sinceri.
Efectuarea perchezițiilor este o activitate tactică de cercetare a locuinței sau asupra corpului unei persoane, care poate fi dispusă de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată. Aceasta este necesară pentru găsirea mijloacelor materiale de probă, a cadavrului la domiciliul persoanei bănuite, a altor dovezi care să ateste natura relațiilor dintre victima și agresor, a interesului celui din urmă de a suprima viața celuilalt.
Efectuarea de reconstituiri servește la precizarea afirmațiilor inculpatului cu privire la posibilitatea săvârșirii unor anumite activități, în anumite condiții concrete de timp și de loc, fără ajutorul altor persoane. Reconstituirea poate avea si ca obiectiv verificarea împrejurărilor în care o infracțiune care a dus la moartea victimei au fost realmente percepute în condițiile indicate de martor.
Capitolul IV
STUDIU DE CAZ
Secțiunea 1
Situația de fapt
În data de 23.03.2018, în jurul orei 02.00, Irimia Mihai, Prundu Vasile Ionel și Constantinescu Florin aflându-se în atelajul hipo aparținând lui Purcariu Ciprian Cătălin pe strada Ștefan cel Mare din satul Borlești, în urma unui conflict spontan și pe fondul consumului de băuturi alcoolice, l-au lovit cu pumnii și picioarele pe Toma Mihai Cătălin în zona capului și abdomenului.
Ulterior, întrucât Toma Mihai Cătălin nu se mai mișca, Irimia Mihai și Constantinescu Florin l-au urcat pe acesta în atelajul hipo condus de Purcariu Ciprian Cătălin îndreptându-se spre domiciliul lui Irimia Mihai unde a rămas acesta din urmă. În continuare Purcariu Ciprian Cătălin i-a transportat cu atelajul hipo pe Constantinescu Florin și Prundu Vasile Ionel până în apropierea domiciliului acestora din str. Moldovei nr. 32, sat Ruseni și apoi s-a îndreptat pe str. Șesului, sat Ruseni unde își au domiciliile el și Toma Mihai Cătălin, acesta din urmă aflat în continuare în atelajul hipo în stare de inconștiență.
Ajungând la domiciliul său, Purcariu Ciprian Cătălin a chemat-o pe mama sa, martora Purcariu Doinița pentru a-l ajuta să-l dea jos pe Toma Mihai Cătălin. Întrucât acesta părea a fi decedat martora a plecat la domiciliul acestuia pentru a-i anunța familia întorcându-se la atelajul hipo împreună cu numitul Toma Vasile, unchiul lui Toma Mihai Cătălin, care văzând că acesta decedase a anunțat poliția și serviciul de ambulanță prin S.N.A.U. 112.
Cadavrul a fost ridicat și trimis la Serviciul Județean de Medicină Legală Neamț. Conform concluziilor din Fișa de constatări constatări preliminare nr. A3/122 din 23.03.2018 eliberată de Serviciul de Medicină Legală Neamț a rezultat că moartea numitului Toma Mihai Cătălin a fost violentă. Ea s-a datorat hemoragiei interne consecința unui traumatism cu rupturi hepatice și contuzie tumoră renală masivă stângă.
Leziunile traumatice constatate la nivelul abdomenului s-au putut produce cel mai probabil prin lovire de corp dur, în cădere de la alt nivel și au legătură directă de cauzalitate cu decesul, condiționată de fondul patologic preexistent la o persoană în stare avansată de ebrietate. Celelalte leziuni traumatice s-au putut produce prin lovire cu și de corp plan dur, ar fi necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale în caz de supraviețuire și nu au legătură de cauzalitate cu decesul.
Având în vedere concluziile finale ale Raportului de expertiză medico-legală necropsie prin Ordonanța din 08.06.2018 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei săvârșite de suspecții Constantinescu Florin și Prundu Vasile Ionel din infracțiunea de lovire sau alte violențe, faptă prevăzută și pedepsită de art. 193 alin. 2 Cod penal în infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 195 Cod penal și prin Ordonanța din 13.06.2018 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț s-a dispus extinderea acțiunii penale împotriva inculpaților Constantinescu Florin și Prundu Vasile Ionel sub aspectul săvârșirii infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 195 Cod penal.
Mijloace de probă:
– proces-verbal de cercetare la fața locului și planșe foto;
– Fișa de constatări preliminare nr. A3/122 din 23.03.2018 eliberată de Serviciul de Medicină Legală Neamț;
– declarații martori;
– declarații suspecți;
– declarațiile inculpaților.
– Raport de expertiză medico-legală nr. A3/122 al Serviciului de Medicină Legală Neamț
În cele ce urmează vom prezenta un caz preluat de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț (oferit în scop didactic).
ROMÂNIA
MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL de pe lângă TRIBUNALUL NEAMȚ
– mun. Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu nr. 28, județul Neamț –
Telefon: 0233/123456; Fax: 0233/123456
Dosar nr. 60/P/2018
P R O C E S – V E R B A L
de cercetare la fata locului
Anul 2018, luna 03, ziua 23, ora 08:00, în comuna Borlești, județul Neamț.
Întocmit de procuror criminalist D. Lucian, din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț, scms. O. Răzvan, sinsp. A. Gabriel și așa A. Alexandru, din cadrul IPJ Neamț – SIC, în calitate de organe de cercetare penală.
La data de 23.03.2018, orele 03.00, lucrătorii de poliție din cadrul Secției de Poliție Rurală nr. 1 Borlești au fost sesizați de către Toma Vasile din comuna Borlești, sat Ruseni, județul Neamț, cu privire la faptul că în noaptea de 22/23.03.2018, numitul Toma Mihai Cătălin, fiul lui Mihai și Anișoara, născut la data de 16.07.1994 în Piatra Neamț, cu domiciliul în sat Ruseni, comuna Borlești, județ Neamț, a decedat în grădina din spatele locuinței numitei Purcariu Doinița, situată în sat Ruseni, comuna Borlești, după ce în prealabil a fost lovit de mai multe persoane.
În temeiul sesizării, potrivit art. 192 si 195, N.C.P.P. ne-am deplasat la fața locului, însoțiți de specialiștii criminaliști asp. G. Ioan și asp. P. Florin din cadrul BITSLF Piatra Neamț, și în prezența martorilor asistenți: Purcariu Doinița, născută la data de 24.02.1961, în mun. Piatra Neamț, județ Neamț, domiciliată în sat Ruseni, comuna Borlești, județ Neamț,
s-au constatat urmatoarele :
Până la sosirea echipei de cercetare, locul faptei a suferit modificări în sensul că un echipaj SMURD Piatra Neamț a pătruns în câmpul infracțional, respectiv în grădina în care a fost identificat cadavrul, în vederea resuscitării, constatând totodată decesul.
De asemenea, s-au luat măsuri de conservare a locului faptei de catre asa A. Bogdan și ag. B. Mihai din cadrul SPR 1 Borlești, care constau în asigurarea locului faptei.
Constatari la fata locului, urme si mijloace de proba ridicate :
Grădina în care a fost identificat cadavrul numitului Toma Mihai Cătălin este situată în sat Ruseni, comuna Borlești și aparține numitului Ciupercă Gheorghiță, însă este folosită de către numita Purcariu Doinița și fiul acesteia, Purcariu Ciprian Cătălin, drept cale de acces spre curtea din spate a locuinței lor.
Accesul în grădina menționată se face dinspre strada asfaltată, respectiv strada Șesului, pe un spațiu deschis, fără poartă, cu o lungime de aprox. 6 metri. Grădina are forma literei ”L”, fiind dispusă pe lungimea de aprox. 30 metri, paralel cu locuința familiei Purcariu, iar lățimea de aprox. 15 metri fiind dispusă în partea din spate a locuinței acesteia.
La aproximativ 4-5 metri de gardul împrejmuitor din spatele locuinței familiei Purcariu, pe latura de Est, respectiv pe latura mică a grădinii, a fost găsit cadavrul numitului Toma Mihai Cătălin, întins pe sol, în poziție decubit-dorsal, având capul către zona de acces și picioarele către locuința fam. Purcariu, piciorul stâng fiind flexat iar mâinile pe lângă corp. Cadavrul era dezbrăcat de haine în partea superioară, iar în partea inferioară era îmbrăcat cu o pereche de pantaloni material textil de culoare neagră, ciorapi negri, o cizmă din cauciuc de culoare verde în piciorul stâng. Cizma menționată prezintă o ruptură a materialului din cauciuc de aprox. 8 cm direcționată din zona călcâiului pe înalțimea cizmei.
La examinarea sumară a cadavrului, în prezența medicului legist, C. Serghei, se constată prezența mai multor excoriații, în zona nazală, obraz dreapta , frunte, zona submandibulară dreapta, buză superioară tumefiată. În spatele pavilionului auricular drept cadavrul prezintă leziuni în formă de stea, cu dimensiunile de 1×0,5 cm. În zona abdominală , pe partea dreaptă cadavrul prezintă excoriații de 20×15 cm, cu aspect dinamic, poziționate oblic. Se mai observă excoriații pe mâna stângă, la baza degetelor, cu dimensiunile de 0,5×0,5 cm. Pe genunchiul stâng se observă o echimoză violacee de 5×3 cm. Pantalonii cadavrului prezintă urme de rupere de 5×4 cm, în aceeași zonă, corespondent cu leziunile menționate, precum și urme de depunere de sol. Genunchiul drept prezintă o urmă violacee de 10×8 cm și escoriații de 1×2 cm, iar în zona tibiei piciorului drept se observă o escoriație de 4×1 cm, pe lungimea acesteia.
La examinarea spatelui cadavrului nu se evidențiază leziuni, fiind totuși prezente ușoare escoriații de culoare roșiatică.
Lângă cadavru, pe sol, în dreptul capului a fost găsit un pulover de culoare neagră, în interiorul căruia se află un tricou cu mâneci, de culoare crem. Puloverul de culoare neagră prezintă urme de rupere/frecare, la baza acestuia, lateral dreapta, pe o suprafață de 5-6 cm, urme fixate prin fotografiere metrică.
La o distanță de aproximativ un metru față de cadavru, în partea opusă locuinței familiei Purcariu, se află un atelaj hipo, orientat cu fața spre latura sudică, spre capătul grădinii. Acesta are coșul cu înălțimea de 30 cm, iar distanța de la sol până la baza atelajului este de 70 cm. Cu ocazia examinării acestui atelaj se constată că în coșul acestuia, în partea din spate, se află o geacă din fâș, de culoare negru cu roșu , având pe interior o etichetă cu inscripția ”Leak-Wear”. Pe această etichetă se găsesc mai multe pete de culoare brun-roșcat, cu aspect de sânge, având dimensiunile de 1×1, respectiv 1×2 cm. În partea centrală a coșului atelajului, se mai observă un pulover de culoare neagră și o cizmă din cauciuc de culoare verde, probabil aparținând cadavrului.
Tot în coșul atelajului, în partea din spate, pe lateral, se observă mai multe pete de culoare brun-roșcat, cu aspect de sânge, cu dimensiunile de 30×8 cm. În același loc, se mai găsește un fragment din lemn cilindric, din inima atelajului hipo, cu o lungime de aprox. 145 cm, grosime de 7 cm, ce prezintă urme de rupere, la unul din capete, pe aprox 15 cm. În această zonă se evidențiază mai multe pete de culoare brun-roșcat cu aspect de sânge. Acest fragment are corespondent în zona ce prezintă urme de rupere cu celălalt fragment din inima atelajului, ce a rămas în poziția sa, dintre cele două osii, prezentând la rândul său urme de rupere, în capătul din spatele atelajului. S-a procedat la secționarea inimii din lemn, cu capătul rămas rupt pe atelaj, în vederea continuării cercetărilor.
În partea din fașă a atelajului, lateral stânga se află un cui metalic fixat în scândura coșului, având înălțimea de 3 cm. la un cm mai jos de floarea cuiului se observă o urmă materie, de culoare roșiatică, cu dimensiunea de 1×1 mm, fixată prin fotografiere și ridicată cu un bețișor steril, tip exudat-faringean.
Extinzând cercetările în curtea locuinței familiei Purcariu, se constată că în grajdul anexă din spatele imobilului, se află o cabalină și o bovină, calul prezentând urme de transpirație.
Cu ocazia efectuării cercetării la fața locului s-au descoperit, relevat, fixat, examinat, ridicat și ambalat următoarele urme / obiecte /mijloace materiale de probă :
Plicul nr. 1 – o probă biologică ridicată de pe coșul atelajului;
Plicul nr. 2 – o probă biologică ridicată de pe cuiul din partea frontală a coșului atelajului;
Plicul nr. 3 – geaca din fâș identificată pe coșul atelajului hipo;
Plicul nr. 4 – puloverul de culoare neagră și tricoul de culoare crem, identificate pe sol, lângă cadavru;
Plicul nr. 5 – puloverul de culoare neagră, identificat pe coșul atelajului hipo;
Coletul nr. 6 – fragmentul din lemn, din inima atelajului, ce a fost găsit în coșul atelajului;
Coletul nr. 7 – fragment din lemn secționat de organele de poliție din inima atelajului; Cadavrul a fost transportat la morga SML Neamț, în vederea efectuării necropsiei și
stabilirii cauzei morții.
Cercetarea la fata locului a inceput la orele 04:00 și s-a terminat la orele 10:00 efectuându-se la lumină naturală și artificiala, pe timp de noapte și zi.
La fata locului au fost efectuate fotografii judiciare cu camera foto digitala Sony HX300, iar pentru prelevarea probelor s-a folosit echipament steril (combinezoane și mănuși chirurgicale).
Planșa foto va fi anexata la prezentul proces verbal.
Persoanele prezente nu au de făcut obiecțiuni cu privire la modul în care s-a făcut constatarea cu privire la cele consemnate în prezentul proces verbal.
Fapt pentru care s-a incheiat prezentul proces – verbal într-un singur exemplar care va fi anexat la dosarul penal.
Procuror criminalist Organe de CP Criminalisti Martori asistenti
Secțiunea a 3-a. PLANSA FOTOGRAFICĂ
FOTO nr. 1.-
Ilustrează aspecte din com. Borlești, jud. Neamț.
Săgeata indică zona unde se găsește locuința și curtea numitului Purcariu Ciprian Cătălin.
FOTO nr. 2.- Accesul în curtea numitului Purcariu Ciprian Cătălin.
FOTO nr.3.- Aspecte din zona anexelor gospodărești, cu locul unde se găsește un atelaj hipo și cadavrul numitului Toma Mihai Cătălin.
FOTO nr.5.- Detalii privind locul unde se găsește cadavrul numitului Toma Mihai Cătălin(marca 5).
Marca 1- poziția atelajului. Marca 2- obiect de îmbrăcămite(geacă) găsit în căruță. Marca 3- locul unde se găsesc pete brun roșcat cu aspect de sânge. Marca 4- pulover găsit lângă cadavru.
FOTO nr. 13 – Detalii ale cadavrului
ROMÂNIA
MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL de pe lângă TRIBUNALUL NEAMȚ
– mun. Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu nr. 28, județul Neamț –
Telefon: 0233/123456; Fax: 0233/123456
ORDONANȚĂ
ANUL 2018, LUNA 03 , ZIUA 29
Lucian C. ,procuror criminalist în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț, examinând actele de urmărire penală
CONSTAT URMĂTOARELE,
În data de 23.03.2018, orele 08:00 organele de poliție din cadrul IPJ-Serviciul de Investigații Criminale au sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț despre faptul că la sediul IML-Neamț a fost adus cadavrul numitului Toma Mihai Cătălin care prezenta multiple excoriații, echimoze de culoare roșiatică.
În cauză s-a dispus începerea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de loviri și vătămări cauzatoare de moarte, faptă prevăzută la art. 205 Cod Penal.
În considerarea celor expuse mai sus, văzând și prevederile art. 185 Cod procedură penală,
DISPUN
Efectuarea unei expertise medico-legale asupra cadavrului numitului Toma Mihai Cătălin, CNP 1345678345612
Expertiza medico-legală va fi efectuată de un medic legist din cadrul Institutului de Medicină Legală Neamț, care va răspunde la următoarele obiective:
felul morții;
cauza medicală a morții;
existența leziunilor traumatice, mecanismul de producere a acestora, natura agentului vulnerant și legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice și deces;
obiectul vulnerant probabil cu care au fost produse leziunile și descrierea obiectului vulnerant;
rezultatele investigațiilor de laborator effectuate asupra probelor biologice prelevate de la cadavru și a substanțelor suspecye descoperite;
urmele biologice găsite pe corpul persoanei decedate;
data decesului;
alcoolemie.
Concluziile preliminare vor fi înaintate de îndată Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț, iar expertiza medico-legală va fi înaintată până la data de 4.04.2018.
Procuror criminalist,
Lucian C.
FIȘĂ DE CONSTATĂRI PRELIMINARE
NR. 5914 din 28.03.2018
Numele și prenumele: Toma Mihai Cătălin
Vârsta 25, sex masculin
Data și locul producerii evenimentului: a decedat la data de 23.03.2018 în Comuna Borlești, județul Neamț
Data examinării medico-legale: necropsie medico-legală efectuată la data de 28.03.2018
Constatare medico-legală dispusă de: Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț
Se trimite la: Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț
CONSTATĂRI PRELIMINARE
1.Moartea numitului Toma Mihai Cătălin a fost violentă.
2.Moartea acestuia s-a datorat hemoragiei interne, consecință a unui traumatism cu rupturi hepatice și contuzie tumoră renală masivă stângă.
3.Leziunile de violență evidențiate la examenul necroptic:
(leziuni traumatice la nivelul abdomenului, traumatism cu rupturi hepatice și contuzie tumoră renală masivă stângă) s-au putut produce cel mai probabil prin lovire de corp dur, în cădere de la alt nivel și au legătură directă de cauzalitate cu decesul;
Decesul poate data cu cel puțin 24 ore anterior efectuării necropsiei medico-legale;
Celelalte leziuni traumatice s-au putut produce prin lovire cu și de corp plan dur, ar fi necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale în caz de supraviețuire și nu au legătură de cauzalitate cu decesul, printre care:
-se constată prezența mai multor excoriații, în zona nazală, obraz dreapta , frunte, zona submandibulară dreapta, buză superioară tumefiată;
-în spatele pavilionului auricular drept cadavrul prezintă leziuni în formă de stea, cu dimensiunile de 1×0,5 cm.
-în zona abdominală , pe partea dreaptă cadavrul prezintă excoriații de 20×15 cm, cu aspect dinamic, poziționate oblic.
– se mai observă excoriații pe mâna stângă, la baza degetelor, cu dimensiunile de 0,5×0,5 cm.
-pe genunchiul stâng se observă o echimoză violacee de 5×3 cm. Pantalonii cadavrului prezintă urme de rupere de 5×4 cm, în aceeași zonă, corespondent cu leziunile menționate, precum și urme de depunere de sol.
-genunchiul drept prezintă o urmă violacee de 10×8 cm și escoriații de 1×2 cm, iar în zona tibiei piciorului drept se observă o escoriație de 4×1 cm, pe lungimea acesteia.
-la examinarea spatelui cadavrului nu se evidențiază leziuni, fiind totuși prezente ușoare escoriații de culoare roșiatică.
4.Constatările preliminarii se fac sub rezerva examenelor complementare.
5.Sângele conține 2,30 g/l alcool etilic și aparține grupei 0(I).
Director
Conf. Dr. Iliescu Diana
ROMÂNIA
MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL de pe lângă TRIBUNALUL NEAMȚ
– mun. Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu nr. 28, județul Neamț –
Telefon: 0233/123456; Fax: 0233/123456
Dosar nr. 60/P/2018
DECLARAȚIE INCULPAT
Anul 2018 luna 03 ziua 25
Nume și prenume: Constantinescu Florin, posesor al actului de identitate CI, seria NT nr. 78990, eliberat de Poliția Municipiului Piatra Neamț, la data de 13.08.2000, cu C.N.P 1750987234009.
Născut la data de 02.03.1998 în Comuna Farcașa, județul Neamț, cu tatăl – Ion și mama – Maria, cu studii gimnaziale, neavând vreo ocupație.
Domiciliul și adresa unde locuiește efectiv (reședința): comuna Borlești, sat Ruseni, strada Moldovei nr. 40, județul Neamț.
Fără antecedente penale.
Conform art. 83, art. 108 alin (1) și (2) și art. 374 alin. (2) Cod procedură penală mi s-au adus la cunoștință:
a) dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
a1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia;
b) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
d) dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii;
e) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei;
f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
Mi s-a adus la cunoștință că urmează să fiu audiat în calitate de inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de loviri și vătămări cauzatoare de moarte, prevăzute de art. 195 constând în aceea că pe 23.03.2018, împreună cu Prundu Vasile, Purcariu Ciprian Cătălin l-am bătut pe Toma Cătălin, ca sa-i dăm o lecție, nu pentru a-l omorî.
În prezența apărătorului din oficiu Burlacu Bogdan, cu delegația nr. 100 declar următoarele: ziua, pe 22.03.2018, împreună cu Prundu Vasile, Irimia Mihai și Toma Cătălin ne-am întâlnit la birtul din comună, unde am consumat fiecare câte două-trei doze de bere, eu și Prundu Vasile luându-ne câteva doze și pentru mai târziu. Toți patru, și cu Purcariu Ciprian, mergeam zilnic la acel birt. Ne-am dus fiecare la casele lor. Urma să ne vedem toți patru mai pe seară. Aveam ciudă pe Toma Cătălin pentru că îi plăcea de o fata, Andreea, era fosta mea amică și bănuiam că se despărțise de mine din cauza lui. Ceilalți baieți mi-au confirmat că Toma Cătălin se ținea după Andreea de când eram împreună cu ea. Ciprian zicea că s-ar da și la prietena lui. Rămăseserăm totuși prieteni. Seara ne-am văzut, am băut cu toții și am început să ne contrazicem de la fete, Toma era de fel foarte arogant, nu-mi plac persoanele arogante, ne-am enervat foarte tare și am început să-l batem. Să-i dam o lecție, să stea în banca lui. L-am lovit cu pumni, cu picioare și la un moment dat nu mai mișca deloc. L-am pus în căruță lui Ciprian și l-am lăsat acolo.
Întrebare: Unde v-ați întâlnit a doua oară?
Răspuns: Am mers din nou la birt, ne-am luat o sticlă de bere la 2 litri și am stat de vorba. La început eram liniștiți.
Întrebare: Ce v-a spus Toma Cătălin de v-ați contrazis?
Răspuns: Nu recunoștea că se ținea după fetele noastre. El se ținea după toate fetele din comuna, ne-a enervat faptul că nu voia sa recunoască.
Întrebare: V-a mai enervat și altceva?
Răspuns: Nu mai țin minte, stiu că era foarte arogant. Zicea că nu se uită el la fetele noastre, are el altele în vizor mai frumoase.
Întrebare: V-ați mai certat pe tema asta?
Răspuns: Da, de mai multe ori. Nu se liniștea deloc. Voiam să îi dam o lecție de data asta, să fie mai liniștit. Să ne lase în pace fetele. Am ieșit din birt.
Întrebare: Cu ce l-ați lovit?
Răspuns: Cu pumnii, picioarele. Voia să riposteze și el, a găsit un par în căruța lăsată în fața birtului, dar am fost mai rapizi și i-am luat-o. Nu mai realizez ce s-a întâmplat după, îmi amintesc că eram panicat că nu se mai mișca.
Întrebare: După ce ai văzut că nu se mai mișcă, ce a-ți făcut cu el?
Răspuns: Când am observat că nu mai mișcă deloc, inițial voiam să-l lăsăm acolo. Nu știam că era mort, era foarte frig și Vasile a zis să-l ducem la Ciprian acasă, poate își revine până mâine dimineață din băutură. L-am pus în căruță. Nu știam că e mort, nu-i luasem pulsul sau ceva, pur și simplu credeam că e doar mort de beat.
Întrebare: Ce ați făcut apoi cu el?
Răspuns: L-am lăsat în căruță.
Declarația a fost luată între orele 12:00 și 13:30.
Declarația a fost înregistrată audio/audiovideo.
PROCUROR, AVOCAT, SUSPECT/INCULPAT,
Confidențial. Date cu caracter personal prelucrate în conformitate cu prevederile Lg.nr.677/2001
Piatra Neamț, Str. Eroilor nr. 16,
Tel./023312345, Fax: 0233/12345, e-mail – criminalistica@nt.politiaromana.ro
ROMÂNIA
MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL de pe lângă TRIBUNALUL NEAMȚ
– mun. Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu nr. 28, județul Neamț –
Telefon: 0233/123456; Fax: 0233/123456
Dosar nr. 60/P/2018
DECLARAȚIE DE MARTOR
Anul 2018 luna 04 ziua 04
Nume și Prenume: Purcariu Doinița, posesor al actului de identitate CI, seria NT, nr. 765431, eliberat de Poliția Municipiului Piatra Neamț, la data de 04.04.1999, C.N.P 2567435980679.
Născută în anul 1970, 24 aprilie, în comuna Borlești, sat Ruseni, strada Șesului nr.16, județul Neamț, cu mama – Maghița și tata – Constantin.
Studii gimnaziale și fără profesie, fără antecedente penale.
Domiciliul și adresa unde locuiește efectiv – comuna Borlești, sat Ruseni, strada Șesului nr.16, județul Neamț.
Adresa aleasă pentru a-i fi comunicate actele de procedură – comuna Borlești, sat Ruseni, strada Șesului nr.16, județul Neamț
Mi s-a adus la cunoștință faptul că urmează să fiu audiată în calitate de martor cu privire la infracțiunea de loviri și vătămări cauzatoare de moarte comisă de Irimia Mihai, Constantinescu Florin și Prundu Vasile Ionel.
Mi s-a adus la cunoștință că am dreptul de a refuza să dau declarații în calitate de martor și declar că sunt de acord să dau declarație.
Mi-a fost adusă la cunoștință obligația de a da declarații conforme cu realitatea, atrăgându-mi-se atenția că legea pedepsește infracțiunea de mărturie mincinoasă, precum și celelalte dispoziții prevăzute de art. 120, art.125 și art.130 din C. proc. pen.
Înainte de a fi ascultat ca martor am depus jurământul religios:
"Jur că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu!"
Declar următoarele: Fiul meu, Purcariu Ciprian Cătălin, iese în fiecare seară aproape cu Constantinescu Florin, Prundu Vasile și Toma Mihai. Sunt prieteni și Ciprian îi mai duce cu căruța la birtul din sat, fiind mai departe de casele noastre. În noaptea de 23.03.2018, au ieșit iar, deși ziua au mai fost la birt. Fiul meu, Ciprian, nu parea ca vrea să mai iasă, dar totusi a plecat. Era foarte târziu când s-a întors, dormeam și m-a trezit deodată. Era foarte speriat, nu știam ce se întâmplă. Nu înțelegeam ce spune. Am înțeles că bănuiește ceva, că Toma Mihai e mort în căruța noastră. Nu știam ce să fac, m-am dus la căruță. Nu m-am putut apropia prea mult de Mihai, părea mort. Am plecat repede la Toma Vasile, unchiul băiatului si am cerut să vină. Chiar nu știam ce să fac.
Întrebare: Fiul dumneavoastră, Purcariu Ciprian, îi cunoaște demult pe Constantinescu Mihai, Prundu Vasile, Toma Mihai?
Răspuns: Da, au fost colegi la școală.
Întrebare: I-ați văzut vreodată certându-se?
Răspuns: Se mai contraziceau de la fete, dar să se bată sau să se înjure, nu.
Declarația a fost luată între orele 09.30 și 11:00.
Declarația a fost înregistrată audio.
PROCUROR, AVOCAT, MARTOR,
CONCLUZII
Lucrarea de față tratează așadar metodologia investigării criminalistice a infracțiunilor de violența, mai exact infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Violența, fiind o componentă a dimensiunii umane, constituie o temă de interes prin diversitatea de abordări a problematicii (filosofică, juridică, psihologică, etc.) explicabilă prin permanența acestui subiect, prin strânsa legătură cu evoluția indivizilor, a grupurilor, a instituțiilor și societăților umane. Se urmărește, astfel, fixarea acestui termen, precum și relevarea principalelor analize teoretice asupra cauzelor violenței și evidențierea consecințelor acesteia.
Am încercat să subliniem în cuprinsul acestei lucrări, că în jocul vieții și al morții individul trișează. Dacă la animale agresivitatea este folosită doar pentru a asigura supraviețuirea speciilor, la om agresivitatea se manifestă și de plăcere sau de dragul de a folosi rațiunea în scop distructiv. Mediul artificial al omului contemporan îi creează acestuia condițiile perfecte de a ucide și de a distruge cu o mai mare ușurință fără să fie interesat prea mult de efectele actelor sale.
Contribuțiile teoretice au fost selectate atât pentru a oferi necesara substanță științifică, cât și pentru a clarifica noțiunile angajate în demersul de analiză. Astfel, cu iz filosofic, prima parte a lucrării ridică întrebări grele menite să încadreze violența/agresivitatea pe un făgaș mai sigur, reliefând diferențele dintre acestea.
Putem spune, așadar, că violența este sora mai aprigă a agresivității umane, aceasta exprimând un fenomen social de defulare și de reacție la diferite frustrări indiferent dacă acestea sunt de natură biologică sau culturală. Dacă în cazul agresivității putem spune că poate fi mai ușor de controlat prin diverse strategii culturale de inhibare ale acesteia, violența este mai greu de stăpânit deoarece are efectul de contagiune socială. Virusul violenței are o putere de răspândire mult mai mare decât cel al agresivității, astfel că toate comportamentele violente pot genera sau stimula comportamentele violente la cei din jur, la victime sau martori aparent neimplicați direct. Victima devine agresor, iar agresorul devine victimă în orice conflict violent. Această schimbare de roluri are loc într-o manieră extrem de rapidă și datorită nevoii celor doi de a-și prezerva viața cu orice preț.
Paleta de manifestări ale violenței este foarte colorată, luând în considerare și o scurtă trecere în revistă a ceea ce se ascunde în spatele fiecărei acțiuni umane care dă naștere unui act violent.
Măștile sub care se ascunde violența, dimensiunea distructivă a naturii umane, posibilitățile de manifestare a acesteia par să constituie un aliat perfect pentru individul violent. Însă, pe frumosul chip al justiției sunt pigmentate legi care aduc la un numitor comun manifestările indivizilor, apărând drepturile fundamentale ale fiecăruia. Așadar, omul este supus greșelii, iar greșeala generează infracțiunea și fundamentează răspunderea penală. Evoluția justiției, a dreptului penal în special, este marcată de încercarea continuă de a ține sub control agresivitatea umană cu caracter infracțional și de a legaliza, controla și umaniza reacția agresivă de răspuns la aceasta.
Primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente individuale considerate periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării comunității umane constituite în condiții naturale vitrege care amenințau permanent supraviețuirea. În mod firesc, reacția grupului aflat în pericol a fost severă la adresa celor care prin acțiunile lor, amplificau starea de risc. Faptul că legea talionului răzbate prin negura timpului până în civilizatul Babilon al regelui Hamurabi și chiar mult după aceea, reprezintă o dovadă în acest sens.
Anterior primelor forme de organizare statală, oamenii nu aveau reper etatic, la care să găsească sprijin în apărarea propriilor libertăți, iar în vederea rezolvării acestei incertitudini, indivizii au identificat soluția asocierii. Prin crearea statului, oamenii cedează o libertate aparent fără limite, dar extrem de periculoasă, în vederea unei siguranțe împregnate de existența unui stat, drepturile omului căpătând o nouă dimensiune. Situația pare ușor paradoxală – omul prin asociere și achiesare la o organizație etatică, renunță la o parte din libertățile sale (teoretic nelimitate), tocmai pentru a-și asigura libertatea, în sensul respectării acesteia de către ceilalți.
Așadar, ideea de violența și de combatere a ei a parcurs un drum greu și sinuos, dar ,,pavat” cu principii fundamentale ale omului care fac necesară incriminarea prin lege a fiecărei fapte de pericol social ca infracțiune. Așa a luat naștere infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, una dintre ,,tentaculele” infracțiunilor săvărșite cu violență, în care ,,zborul icaric al vieții”, zborul oricărui om către ,,înălțimi” poate fi întrerupt deodată de o forță care frânge aripile si ne închide pe vecie în regatul lumii subpământene.
„Spațiul de joc” al capitolului al doilea este reprezentat de analiza elementelor constitutive a infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, precum și diferențierea acesteia de alte infracțiuni contra vieții persoanei.
Capitolul al treilea pune accent pe investigarea morții violente a unei victime care se particularizează față de cercetarea altor categorii de infracțiuni (criminalitate informatică, trafic de droguri, etc.) prin problematica sa specifică, concentrată în câteva direcții principale, respectiv: stabilirea cauzei și naturii morții, a circumstanțelor de timp și de mod în care a fost săvârșită fapta, descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieții victimei, identificarea autorului, a eventualilor participanți la comiterea faptei, precizarea scopului sau a mobilului infracțiunii.
Un imbold în analiza infracțiunii de loviri și vătămări cauzatoare de moarte este metodologia criminalistică care utilizează toate metodele și mijloacele tehnico-științifice și procedee tactice ce aparțin celorlalte ramuri ale științei criminalisticii, tehnica criminalistică și tactica criminalistică, acestea interferându-se în momentul investigării propriu-zise a unei infracțiunii.
Din perspectivă medico-legală și juridică, moartea violentă poate fi definită ca fiind moartea care se produce ca urmare a nerespectării dreptului la viață al ființei umane. Ori de câte ori un deces este etichetat din punct de vedere medico-legal ca fiind violent, se vor declanșa procedurile judiciare specifice, astfel încât să se poată stabili împrejurările în care a survenit moartea persoanei respective, forma de vinovăție cu care a fost produsă și, în consecință, dacă se impune aplicarea unei sancțiuni juridice.
Am arătat, de asemenea, în cuprinsul lucrării, cuceririle criminalisticii asupra științelor naturii (fizicii, chimiei, biologiei, matematicii, medicinei) prin care și-a perfecționat astfel metodele de investigare proprii și au ajutat în cercetările sale. Un rol deosebit de important în încadrarea faptei, în delimitarea infracțiunilor fiind reprezentat de colaborarea medicului legist și a organelor judiciare.
Demersul investigării criminalistice nu poate fi limitat doar de tehnicile cercetării locului faptei, ci sunt necesare și investigații de laborator (biologice, balistice, genetice, traseologice, etc.) completate și de o serie de activități de urmărire penală (confruntări, reconstituiri, percheziții, ridicări de obiecte și înscrisuri, interogatorii, prezentări pentru recunoaștere, etc).
Acestea fiind spuse, ,,drumul inițiatic” al metodologiei investigării criminalistice a infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este evidențiat printr-un studiu de caz luat drept exemplu pentru a ne confrunta direct cu o situație reală, autentică.
BIBLIOGRAFIE
Tratate, monografii, cursuri universitare și alte cursuri de specialitate
Barbu, Nicu-Damian, Barbu, Nicoleta Gabriela, Investigarea judiciară a infracțiunilor cu violență, Editura SITECH, Craiova, 2011
Beliș, Vladimir, Medicină legală – curs pentru facultățile de drept, Ediția a 7-a, Editura Orizonturi, București, 2008
Bergheșan, Vasile, Metodologia investigării infracțiunilor – curs universitar, vol.I, Editura Paralela 45, Pitești, 2000
Borg, James, Body language: 7 easy lessons to master the silent language, Editura FT Press, 2010
Boroi, Alexandru, Drept penal. Partea specială, Editura C.H. Beck, București, 2016,
Bujor, Valeriu, Pop, Octavian, Aspecte criminologice privind infracțiunile săvârșite cu violență, Editura Solomon, Timișoara, 2003
Buzatu, Nicoleta-Elena, Criminalistică, Editura PRO-Universitaria, București, 2013
Cameron, Milton, Comunicarea prin gesturi și atitudini, Editura Polirom, 2010
Ceacanica, Dumitru, Amintirile unui criminalist, Editura Lucky, București, 1993
Cicero, Discours, Editura Librairie Garnier Freres, Paris, 1874
Ciobanu, Petruț, Stancu, Emilian, Criminalistică – Metodologia criminalistică, Editura Universul Juridic, București, 2018
Cioclei, Valerian, Drept penal – Partea speciala I, Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Editura C.H.Beck, București, 2016
Cozma, Carmen, Studii filosofice, Editura Junimea, Iași, 1997
Dobrinoiu, Vasile, Drept penal-partea specială, Editura Universul Juridic, București, 2014
Dongoroz, Vintilă, Codul penal și codul penal anterior- prezentare comparativă, Editura Politică, București, 1968
Drăghici, Constantin, Iacob, Adrian, Tratat de tehnică criminalistică, Ediția a II-a, Ed. Sitech, Craiova, 2009
Ekman, Paul, Rosenberg, Erika, What the face reveals – basic and applied studies of spontaneous expression using the facial action coding system, Oxford University Press, New York, 1997
Emerson, Ralph, Waldo, The complete writings, Editura Wm.H.Wise & Co, New York, 1929
Freud, Sigmund, Dincolo de principiul plăcerii, Editura Trei, București, 1996
Frigioiu, Nicolae, Lacrimi și durere. Agresivitate și violență, Editura Tritonic, 2014
Fromm, Erich, Anatomia distructivității umane, Editura Trei, București, 2015
George Antoniu, Tudorel Toader, Explicațiile noului Cod penal, Volumul III, Editura Universul Juridic, București, 2015
Groza, Ionel, Astărăstoae, Vasile, Introducere în medicina legală pentru juriști, Editura C.H.Beck, București, 2007
Hegel, Georg, Wilhelm, Friedrich, Fenomenologia spiritului, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1965
Iftene, Valentin, Dermengiu, Dan, Medicină legală, Ediția a 2-a, Editura C.H.Beck, București, 2014
Ivan, Gheorghe, Drept penal.Partea specială, Ediția 3, Editura C.H.Beck, București, 2017
Jaspers, Karl, Texte filosofice, Editura Politică, București, 1986
Konrad, Lorenz, Așa zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Editura Humanitas, București, 1998
Labo, Grigore Nicolae, Elemente de tehnică criminalistică, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2012
Matei, Gabriela, Stancu, Emilian, Importanța entomologiei în investigațiile criminalistice, revista ,,Criminalistica”, nr.3, București, 2005
Mihai, Adriana, Agresivitatea-o abordare bio-psiho-socială, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2014
Muntean, Ana, Munteanu, Anca, Violență, traumă, reziliență, Editura Polirom, Iași, 2011
Nacu, A.G., Psihopatologia conduitelor agresive, Chișinău, 1994
Neagu, Ion, Damaschin, Mircea, Iugan, Andrei Viorel, Drept procesual penal – partea generală, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2018
Pașca, Viorel, Drept penal – partea generală, Ediția a IV-a, Editura Universul Juridic, București, 2015
Păunescu, Constantin, Agresivitatea și condiția umană, Editura Tehnică, București, 1994
Platon, Republica, Editura Teora, București, 1998
Ruiu, Marin, Criminalistică, Editura Universul Juridic, București, 2013
Rus, Vasile, Seneca-cugetări moral-filosofice, Editura Solstitiu, Satu Mare, 2001
Sartre, Jean-Paul, L̒̓ Etre el le Neant, Editura Librairie Gallimard, Paris, 1943
Scheler, Max, Omul resentimentului, Editura Humanitas, București, 2007
Scripcaru Gheorghe, Terbancea Mihai, Patologie medico-legală, Ediția a 2-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983
Stancu, Emilian, Moise, Adrian Cristian, Criminalistica – elemente de tehnică și de tactică a investigării penale, Editura Universul Juridic, București, 2014,
Stancu, Emilian, Tratat de criminalistică, ediția a VI-a, Editura Universul Juridic, București, 2015
Stolojescu, Grigore, Criminalistică – metode și tehnici de identificare și cercetare, Editura SITECH, Craiova, 2015
Toader, Tudorel, Constituția României – cu legislație conexă și jurisprudență, Editura Hamangiu, București, 2016
Tudose, Cerasela, Aspecte psihologice ale agresivității umane, Editura Academiei Naționale de informații, București, 2014
Udroiu, Mihail, Drept penal – partea generală, Ediția a IV-a, Editura C.H.Beck, București, 2017
Udroiu, Mihail, Drept penal. Partea Specială, Ediția a 4-a, Editura C.H.Beck, București, 2017
Udroiu, Mihail, Fișe de procedură penală, Ediția a 2-a, Editura Universul Juridic, București, 2017
Ungureanu, Adelin, Viața. Întâiul drept al omului, Editura SITECH, Craiova, 2014
Vlădoiu, Marian, Protecția constituțională a vieții, integrității fizice și a integrității psihice, Editura Hamangiu, 2010
Acte normative
Constituția României
Codul penal
Codul de procedură penală
Decizia nr.116 din 1 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial nr.171 din 10 martie 2013
Decizia nr.511 din 12 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr.75 din 30 ianuarie 2014
Sentința penală nr. 748/23.06.2016 a Curții de Apel Galați
Sentința penală nr. 725 din 20 decembrie 2016, Curtea de Apel Târgu-Mureș
Resurse on-line
www.dreptonline.ro;
www.just.ro;
www.legalis.ro;
www.legeaz.net;
www.lege-online.ro;
www. mpublic.ro;
www.scj.ro.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Secțiunea 1. Diferențieri conceptuale între agresivitate și violență…6 [307026] (ID: 307026)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.