Secția: Teologie -Pastorală [630566]

1

Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna”
Secția: Teologie -Pastorală

Lucrare de Licență

Coordonator:
Pr. Lect. Univ. Dr. Mihai Iosu
Absolvent: [anonimizat]
2018

2

Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna”
Secția: Teologie -Pastorală

Preotul păstor și propovăduirea Evangheliei

Coordonator:
Pr. Lect. Univ. Dr. Mihai Iosu

Absolvent: [anonimizat]

3

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………………………………. ……………………. …..5

Capitolul I: Preoția sacramentală în Biserica Ortodoxă ……………………………………………………..9

I.1. Taina Preo ției………………………………………………………………………………………. ……9

I.2. Preo ția dup ă Noul Testament …………………………………………………………………….13

I.2.1. Slujirea arhierească a Mântuitorului Iisus Hristos ………………………………………14

I.2.2. Preo ția Universal ă…………………………………… …………………………………………….15

I.2.3. Preo ția ierarhic ă sau sacramentală ……………………………………………………………16

I.2.4. Raporturile preo ței slujitoare cu Preoția universal ă……………………… ……………18

I.3. Ierarhia Bisericească……………………………………………………………….. ……………….19

Capitolul al II -lea: Preotul și misiunea sa pastorală ………………………………………………….. …….24

II.1. Tactul pastoral ………………………………………………………………………………………. .24

II.2. Principii și metode de pastorație ……………………………………………………………….28

II.3. Cateheza, omilia, predica, pareneza și sursa evanghelică ……………………………..39

Capitolul al III -lea: Evanghelia mijloc divin de comuniune și comunicare …………………………43

III.1. Revelația Dumnezeiască – cunoaștere și comuniune cu Dumnezeu ……………..43

III.2. Evanghelia, comunicarea adevărului revelat ……………………………………………..46

III.3. Comuniune și Comunicare – Sfânta Scriptură și Sfânta Liturghie ………………..50

III.4. Cuvântul uman este icoana Cuvântului întrupat – temeiul comuniunii și
comunicării ………………………………………………………………………………………. ………….54

4

Capitolul al IV -lea: Coordonate pastoral -misionare ale slujirii preoțești în contextul lumii
contemporane ………………………………………………………………………………………. ……………………5 7

IV.1. Secularizarea în parohie și misiunea preotului …………………………… ……………..59

IV.2. Coordonate istorice ale misiuni parohiei ortodoxe române în trecut și astăzi …62

IV.3. Activitatea filantropică a Bisericii ……………………………………………………………64

IV.4. Provocări ale postmoderni tății la nivelul parohiei ………………………………………65

IV.4.1. Prozelitismul și efectele sale asupra societății …………………………………………65

IV.4.2. Globalizarea ……………………………………………… ……………………………………….68

IV.4.3. Familia…………………………………………………………………………. …………………..69

IV.4.4. Mass -media ………………………………………………………………………………………. .70

Concluzii ………………………………………………………………………………………. ……………………. ……73

Biblio grafie ………………………………………………………………………………………. ……………………. ..76

Curriculum Vitae ………………………………………………………………………………………. ………………. 82

Declarație de onestitate ………………………………………………………………………………………. ……… 83

5

Introducere

Lucrarea de față cu titlul „Preotul păstor și propovăduirea Evangheliei”, dorește să
scoată în evidență forța predicatorială și prioritatea Evangheliei în viața oricărui misionar
creștin, pe baza vieții și activității misionare a preotului în parohie, a iubirii și devotamentului
pentru predicarea Evangheliei în rândul păstoriților săi.
După cum aflăm din Sfintele Scripturi, principala chemare a Apostolilor este
predicarea Evangheliei și aceasta are prioritate în fața or icărei alte slujiri apostolice: „Căci
Hristos nu m -a trimis ca să botez, ci să binevestesc” (I Corinteni 1,17). Vestirea istorică a lui
Hristos constituie o obligație permanentă ce revine întregii Biserici, un mandat de la care ea
nu se poate sustrage (I C orinteni 9, 16), deoarece predicarea vizează convertirea prin credință:
„Pocăiți -vă și credeți în Evanghelie” (Marcu 1, 15). Credința este poarta mântuirii: „Fără
credință, este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu. Cine se apropie de Dumnezeu trebuie
să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce -L caută” (Evrei 11, 6). Credința, ca și
convertirea, este un act liber, sinergetic. Convertirea nu înseamnă a constrânge pe cineva să
accepte credința creștină. De aceea, Biserica nu face misiune fără să se preocupe de cei ce
primesc credința, de propria lor conștiință și libertate. Convertirea este un act de profundă
schimbare și înnoire spirituală.
Convertirea înseamnă a renunța la idologia absurdă, pentru a sluji Dumnezeului
Celui viu și adevărat (I Tesa loniceni 1, 9). Iar cel care s -a întors la Dumnezeu ca la centrul său
existențial (I Petru 1, 21), posedă o identitate nouă, fiind renăscut ca o „creație nouă” (II
Corinteni 5, 7), ca un „om nou” (Galateni 6, 15).
Cel ce va citi această lucrare va putea a fla cum Sfânta Evanghelie, citită și
interpretată în Biserică are puterea să schimbe viețile creștinilor din parohie, să -i facă mai
buni și mai apropiați unii de alții. Evanghelia este vestea cea bună pe care Mântuitorul a lăsat –
o prin Sfinții Apostoli ca o călăuză spre cunoașterea vieții și activității mântuitoare. Cel ce
citește cuvântul lui Dumnezeu se luminează prin cunoaștere și se întărește în credință. Preotul
în primul rând trebuie să îndrume pe păstoriții săi să cerceteze viața și activitatea pămân tească
a Domnului, în al doilea rând trebuie să îi lumineze, explicându -le învățăturile Domnului și
folosul lor pentru mântuire, în cel de -al treilea rând el este dator să -i îndrume pe aceștia să
împlinească aceste învățături în viața lor, fiindu -le mai întâi el exemplu.

6
Tradiția Bisericii creștine de totdeauna a dat un loc de cinste învățăturii ca unui punct
de plecare al oricăre i experiențe creștine: „O Timotee, îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, lucrul
ce l-am încredințat ție păzește -l, depărtându -te de glasurile deșarte, cele spurcate și de vorbele
cele potrivnice ale științei cu nume mincinos” (I Tim 6, 20). Iar lui Tit îi spune că episcopul
trebuie să aibă anumite calități, printre care nu cea mai mică e aceea de a ține „cuvântul cel
credincios al învățăturii, ca puternic să fie a îndemna cu învățătura cea sănătoasă…” (Tit 1, 9).
Cel dintâi factor și cel mai însemnat din domeni ul naturalului este nevoia firească de
o pătrundere cât mai adâncă a adevărului revelat; astfel Psalmistul fericește pe acel care
cugetă ziua și noaptea la Legea Domnului, descoperită oamenilor (Ps 1, 2).
Dar începând chiar cu generația Apostolilor misiona rii creștini, pentru a face față
nevoilor apologetice și mai apoi catehetice, au trebuit să mediteze și să adâncească Scripturile,
dându -le o haină nouă, uneori filozofică, potrivită timpului. Vestita școală catehetică din
Alexandria, și -a propus demonstra rea superiorității gândirii creștine asupra celei filozofice,
păgâne. Și astăzi, școlile teologice au rămas laboratoarele în care se elaborează cugetarea
creștină.
Înțelegerea lumii prin prisma Descoperirii, precum și înveșmântarea acesteia în haina
aleasă a cugetării timpului, ca și punerea de acord a acestei cugetări cu adevărurile
dumnezeiești, seamănă în aria Bisericii atâtea concepții și idei noi, încât până la urmă Biserica
se vede silită să ia poziție în amalgamul produs de ele, însușindu -și pe cele adevărate,
înlăturând și orânduind pe cele false.
Pe lângă rolul de Cap ce îl are în Biserică , Domnul Hristos este și măsura de
perfecțiune pentru toți credincioșii Săi. Creșterea, dezvoltarea tuturor părților Trupului Tainic
trebuie să se facă nu numai în intimă legătura cu Capul, de la care pleacă influxul vital, ș i
pentru a ajunge la desăvârșire, este de neapărată trebuință ca această creștere să se facă, în
toate întru El, Care este Capul -Hristos” (Efeseni 4,15).
Preotul trebuie să transmită doar adevăr ul care sete Hristos și acesta este cuprins în
Sfânta Evanghelie.
În mod obișnuit, Evanghelia este citită public doar de către un preot sau episcop , cu
toate că alte pasaje din Biblie pot fi citite de alte persoane desemnate. Evanghelia este citită de
un diacon după ce a primit binecuvântarea de la preot sau de la episcop. Ca și în alte biserici,
toți stau în picioare (sau îngenunchiați) în timp ce se citește Evanghelia. De asemenea, Sfânta
Carte este ținută într -un loc vizibil pe altar. Singurul lucru car e poate să -i ocupe acest loc pe
altar este Trupul și Sângele Domnului în timpul Sfintei Liturghii , sau Crucea în anumite zile
de sărbătoare. Când se citește Evanghelia, aceasta este scoasă în naos în procesiune, iar apoi

7
este pusă înapoi la locul ei. Citir ea zilnică este determinată de calendarul liturgic, dar în zilele
de sărbătoare se citesc unele părți suplimentare sau în locul celor dictate de canonul obișnuit.
Ciclurile canonului de citire încep la Paști cu Evanghelia după Ioan.
Reeditarea Sfintei Evan ghelii , carte de cult fundamentală a Bisericii Ortodoxe,
reprezintă un eveniment editorial de mare importanță în spațiul cultic și cultural al acesteia.
Privită din perspectiva funcției sale liturgice, Sfânta Evanghelie are consistența și coerența
unei sin gure scrieri, deși însumează pericope din toate cele patru Evanghelii ale Noului
Testament. Mărturia apostolică arată limpede existența, în fapt, a unei unice Evanghelii, aceea
,,a lui Dumnezeu […] despre Fiul Său” (Rom. 1,1 -3), adică a lui Iisus Hristos . Sfinții Apostoli
înșiși au propovăduit o singură Evanghelie, adică au transmis un singur mesaj unitar despre
Hristos, consemnarea ulterioară în scris a acestui mesaj conducând la redactarea celor patru
,,versiuni" scripturistice ale sfinților evanghelișt i, scriitori diferiți, inspirați însă de același
Duh Sfânt, unicul și adevăratul Autor al Evangheliei . Sensul cel mai adânc al acesteia, nu
doar etimologic, rămâne acela de ,,veste bună", termenul ,,evanghelie" nereferindu -se așadar
doar la vestea în sine, ci și la lucrarea apostolică de propovăduire a ei în vederea chemării
oamenilor la mântuire. Sensul primar al termenului ,,evanghelie” trimite la faptul că
Dumnezeu, prin Fiul Său devenit Om, Iisus Hristos, a împlinit promisiunea profetică vetero –
testamen tară a răscumpărării neamului omenesc din starea de cădere ontologică în păcat și
moarte, dăruindu -i mântuire și viață veșnică. Împlinirea vechii făgăduințe a început chiar din
momentul Întrupării Mântuitorului, desăvârșindu -se însă prin Jertfa, Învierea ș i Înălțarea Sa
întru slavă și trimiterea Sfântului Duh peste ucenicii Săi. Există un sens restrâns al termenului
,,evanghelie”, aceasta referindu -se la Persoana lui Hristos, dar și un sens general, care face
trimitere la întreaga învățătură a Mântuitor ului Hristos și la faptele Sale .
Lecturile biblice, Apostolul și Evanghelia reprezintă nu numai elementul cel mai
vechi primordial din Sfânta Liturghie dar totodată și cel mai important. Biblia este vie în
Liturghie, actele liturgice vivifică și dau sens cuvin telor scripturii interpretate și actualizate
potrivit cerințelor creștinilor de azi chemați întotdeauna la sfințenie, stare de har interioara
care trece dincolo de cuvinte.
Sfânta Evanghelie înseamnă venirea Fiului lui Dumnezeu, când S -a arătat nouă în
mod vădit ca om adevărat și a fost văzut de noi (I Tim. 3, 16), „când El vorbea tuturor în
public, și S -a făcut cunoscut nu numai prin cele ce a grăit El însuși, ci și prin ceea ce a învățat
pe Apostoli să propovăduiască, trimițându -i către oile cele pier dute ale casei lui Israel (Matei
10, 6)".

8
De câte ori un creștin răsăritean merge la Spovedanie o va face în fața Evangheliei și
a Crucii. În țările de tradiție ortodoxă, atunci când o persoană face un legământ sau o
promisiune, de obicei, o face în fața Evan gheliei și a Crucii.
Aproape de sfârșitul Sfintei Taine a Mirungerii, persoana sau persoanele care sunt
unse îngenunchează iar Cartea Evangheliei este deschisă și pusă pe capul lor cu scrisul în jos,
în timp ce preotul care slujete spune Rugăciunea Evanghe liei.
Când este hirotonit un episcop, el îngenunchează, își apropie fruntea de masa
Altarului iar Sfânta Evanghelie este deschisă și pusă cu scisul în jos peste gâtul lui, în timp ce
episcopii care îl hirotonesc își pun mâinile pe Evanghelie și spun Rugăciunea de Hirotonire.
Când se întâlnește un sinod de episcopi, adesea, o Evanghelie este așezată într -un loc
proeminent, ceea ce arată că Însuși Hristos prezidează peste acea întânire.
Când este înmormântat un preot sau episcop, el este înmormântat împ reună cu
Evanghelia, ca o indicație a vocației sale de a propovădui Evanghelia tuturor oamenilor.

9

Capitolul I:
Preoția sacramentală în Biserica Ortodoxă

I.1. Taina Preo ției

Despre preo ție s-a scris și au vorbit foarte mult Sfinții Părinți și teologii tuturor
vremurilor. S-a scris cu drag și cu dorința de a ridica tot mai mult spre culmile sfințeniei pe
slujitorii preo ției, adică pe preo ți. Dar oricât s -ar scrie despre preo ție și oricât s -ar vorbi
niciodata nu este de ajuns. Preoția are atâtea î nălțimi, atâtea adâncimi, atâtea taine încât cu
foarte multă greutate poate fi cunoscută și descris ă după cuviin ță. Această Sfântă Taină este
asemănată cu o scară care une ște cerul și p ământul și toat ă făptura o conduce de pe pământ
la cer. Dumnezeiescul nostru părinte Ioan Gură de Aur spune despre preo ție: „Vezi cât de
mare este puterea preo ților! Gânde ște-te la Botezul tău care este iertarea păcatelor și infierea,
gânde ște-te la Sfintele Taine , la miile de bunătă ți,cele care îți vin ție prin punerea mâinilor
preoților prin rug ăciunea săvâr șită de ei.”1
Într-adevăr Taina Preo ției este cea mai înalt ă dintre darurile cele dumezeie ști, din
câte a hărărzit Dumnezeu oamenilor și izvorul ca s ă spunem a șa al tuturor darurilor lui
Dumnezeu către om, fiindcă prin puterea preo ției ca dintr -un izvor îmbel șugat se revars ă toate
bunătă țile rimise din cer c ătre oamnei. Pe Taina Preo ției se întemeia ză Biserica
dreptcredincio șilor pentru că este „semin ție aleas ă, preo ție împ ărătească, neam sfânt, po por
agonisit de Dumnezeu, ca să vestească în lume bunătă țile Celui ce i -a chemat din întuneric la
lumina Sa cea minunată” (I Petru 2, 9).
În fa ța preotului, în scaunul de duhovnicie îngenuncheaz ă toți creștinii indiferent de
stare socială, iertându -le lor pcatele și în același timp îngerii lui Dumnezeu șterg din c ărțile lor
păcatele iertate de preot. Îngerii care slujesc lui Dumnezeu, ascultă de glasul preotului când
roste ște dezlegarea p ăcatelor credincio șilor. De aceea Sf ântul Ioan Gură de Aur spune:
„Preoția se s ăvârșește pe p ământ dar are rânduiala cetelor cere ști, si pe bun ă dreptate că slujba
aceasta nu a rânduit -o un înger, un om, sau un arhanghel, ci Însu și Mângâietorul. Sfântul Duh

1 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre Preo ție, trad. din limba neogreacă de Parascheva Grigoriu, Ed. Sofia,
Bucure ști, 2008, p. 12.

10
a rânduit ca preo ții înc ă pe când sunt în trup să aducă lui Dumneze u aceea și slujb ă pe care o
aduc îngerii în ceruri.” 2
Duhovnicia preotului trebuie să fie într-o continuă lucrare pentru a ajunge să o
dobândească, este jertfă. Un suflet de preot adevărat are preten ții numai de la sine însuși iar
nu de la ceilal ți, se je rtfește pentru ceilalți f ără să a ștepte r ăsplată. De aceea bucuria
duhovnicească a preotului trebuie să fie paradisiacă. „To ți câți au trecut mai întâi prin
Răsignire și au Înviat duhovnicește , tr ăiesc bucuria Pascală. „Pa știle Domnului, Paștile!”, iar
apoi vine Cincizecimea!…., iar când ajung la Cincizecime și primesc limba de foc, Sfântul
Duh, atunci toate să se termină, adică să ajungă la starea îndumnezerii, la desăvâr șire”.3
Domnul nostru Iisus Hristos a împlinit lucrarea mântuirii prin întreita Sa chemare sau
slujire: de Învă țător al Sfintei Evanghelii sau prooroc; de Mare Preot, Arhiereu sau Miel, Care
S-a jertfit penru noi și de Împ ărat sau Domn și Stăpân Atotputernic în cer și pe p ământ. Prin
puterea aceasta din urmă a făcut minunile, a întemeiat Sfânta Biserică, Împără ția lui
Dumnezeu pe pământ, și împlinește f ăgăduin țele Evangheliei (mântuirea sufletelor, învierea
morților, viața veșnic ă). Această întreită chemare sau slujire, Iisus Hristos a dat -o Apostolilor
Săi pe care i -a ales după o noapte de rugăciune (Luca 6, 12 -16) și le-a dat puterea iertării și
dezlegării păcatelor (Matei 16, 19). Puterea și chemarea aceasta au primit -o Apostolii în ziiua
Învierii când le -a zis Domnul: „Precum M -a trimis pe Mine Tatăl și Eu v ă trimit pe voi” (Ioan
20, 21).
Taina Preo ției se întemeiaz ă pe această întreită chemare, putere și slujire pe care
Apostolii și urmașii lor au primit -o de la Domnul Hristos, adică pe chemarea învă țătorească,
de propovăduire a Sfintei Evanghelii, pe slujirea sfin țitoare a sufletelor prin harul Sfintelor
Taine și puterea de conducere duhovniceasc ă a credincio șilor prin Biseric ă pe calea mântuirii.
Despre aceste puteri, chemări și slujiri ne vorbește Sfânta Sripur ă când zice: „Mergând
învățați toate neamurile, botezându -le pe ele…” (Matei 18, 19 ), „Așa să ne socotească pe noi
omul, ca pe ni ște slujitori ai lui Hristos și iconom ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1 ).
Spre deosebire de celelalte Taine, în care harul dumnezeiesc se împărtă șește credincioșilor
prin preot în calit ate de săvâr șitor al acestora, Preoția sau Hirotonia este Taina prin care o
persoană e consacrată în scopul de a săvâr și toate celelalte Taine, ca reprezentant v ăzut al lui
Hristos, adevăratul săvâr șitor al tuturor Tainelor. Așadar Preoția este Taina în c are prin
punerea mâinilor episcopului și prin rug ăciune, harul divin se pogoară asupra unui candidat

2 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preo ție, trad. de Pr. Dumtru Fecioru, Ed. Sofia, Bucure ști, 2004, p. 14.
3 Cuv. Paisie Aghi oritul, Cuvinte Duhovnice ști-Patimi și virtuți , trad. de Ieros. Ștefan Nuțescu, Ed.
Evanghelismos, Bucure ști, 2007, p. 301.

11
anume pregătit, sfin țindu -l și așezându -l într -o treaptă a ierarhiei biserice ști împ ărtășindu -i
acestuia puterea de a învă ța cuvântul lui Dumnezeu, de a s ăvârși lucr ările sfinte și de a -i
conduce pe credincio și pe calea mântuirii4.
Sfinții Trei Ierarhi au meditat îndelungat asupra Tainei preoției. Sfinții Grigorie de
Nazianz și Ioan Gur ă de Aur socoteau preo ția o tain ă atât de sublimă și o r ăspundere atât de
mare și sfânt ă încât au stat mult în cumpănă până să o primească socotindu -se nevrednici și
nepregăti ți pentru o slujire așa de aleas ă. Ei au scris două tratate despre Preo ție. Sfântul Vasile
cel Mare a alcătuit rugăciuni minunate pentru preo ți, a dat s faturi cu privire la ținuta preoților,
a alcătuit canoane pentru îndepărtarea moravurilor, și a luat m ăsuri hotărâte, în timpul
episcopatului său, pentru ca preo ții de sub jurisdicția sa s ă-și împlineasc ă slujirea lor cu
demnitatea cuvenită.
Sfinții Trei Ierarhi afirmă că este o singură preo ție sacerdotal ă, cea care vine de la
Mântuitorul Hristos, prin Sfin ții Apostoli, împlinit ă prin alegere și hirotonie, de c ătre
episcopi, preo ți și diaconi. Demnintatea fiec ărei trepte din ierarhia bisericească pretinde însă
aceea și preg ătire și aceeași ținut ă morală. Preo ția este rânduit ă de Dumnezeu. „După cum în
trup, unele mădulare conduc și stau în frunte, iar altele sunt conduse și supuse, spune Sfântul
Grigorie, tot a șa și în Biseric ă a rânduit Dumnezeu, atât în vi rtutea dreptă ții, care d ă fiecăruia
după merit, cât și în virtutea purt ării Sale de grijă, prin care une ște pe toate, ca unii s ă fie
păstori ți și conduși și îndreptați prin cuvânt și fapt ă spre cele de trebuin ță, iar al ții, care
depă șesc marea mulțime în virtute și în asem ănarea cu Dumnezeu, să fie păstorii și înv ățători,
spre desăvâr șirea Bisericii (Efeseni 4, 11 -12); să fie ceea ce este sufletul pentru trup sau
mintea pentru suflet, pentru că cele două păr ți, păstorii și păstori ții, unindu -se și împre unându –
se, în chipul mădularelor trupuli și legându -se între ei prin legătura Duhului, să arate un trup
săvâr șit, vrednic cu adev ărat de însu și Hristos, Capul nostru”5.
Taina hirotoniei sau a preoției este Taina în care, prin punerea mâinilor arhiereului
Bisericii și prin rugăciune, se împărtășește persoanei anume pregătite, în Biserică și pentru
Biserică, harul dumnezeiesc într -una dintre treptele preoției, dandu -i-se puterea de a învăța
cuvântul lui Dumnezeu, a săvârși sfintele Taine și a conduce pe credi ncioși spre mântuire.
În Noul Testament, slujirea preoțeasca izvorăște din slujirea Marelui Arhiereu,
Domnul nostru Iisus Hristos: "Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe

4 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioam Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă , Ed. Rena șterea, Cluj –
Napoca, 2006, p. 319.
5 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preo ție, trad. De Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucure ști, 2004, p. 18.

12
Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ținem cu tărie mărturisirea. Să ne apropiem deci cu încredere de
tronul harului, ca să luăm milă și să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit" (Evrei 4, 14 -16)6.
Preoția Sa e netrecătoare, pentru că e Dumnezeu (Evrei 8, 1 -2). El este adevăratul
Jertifitor și Jertfa Sa este unică, deoarece S -a adus jertfa pe Sine însuși (Evrei 7, 27 -23). El a
devenit astfel mijlocitorul Noului Testament (Evrei 9, 15).
Personalitatea religios -morală a preotului și a întregii lui famili este un fact or esențial
într-o bună pastoraț ie. F amilia preotului trebuie să fie un exemplu de trăire morală a
creștinismului, o adevărată oază de pace, liniște și armonie. Dar ce calități trebuie să aibă
preotul pentru a fi un bun educator și al familiei sale și al credincioșilor?7
1. În primul rând să aibă conștiința preoțeasca de a lucra cu Dumnezeu pentru
mântuirea oamenilor;
2. Convingerea deplină în adevărurile religioase, care nasc plăcerea de a sluji cu toată
inima pe Dumnezeu;
3. Preotul să fie hotărât, cu intenție curată în propovăduire;
4. Din conduita preotului face parte și administrarea cinstită a bunurilor parohiale.
Ținuta morală a slujitorului bisericesc este rezultatul rugăciunii, postului și trăirii cu
adevărat pentru Dumnezeu. Sfântul Simion al Tesalonicului spune despre preot: „Suntem
mântuitori și ziditori de suflete și propovăduitori către cer, și lumina și viața, și părinți și
pastori și păzitori”8.
Cel ce vrea să slujească lui Dumnezeu trebuie să fie permanent preocupat, atât în anii
de pregătire ca elev sau student, cât și ca preot , de contiuna să pregătire ca elev sau student,
cât și ca preot, de continuă să pregătire morala, căci în viața lăuntrică a spiritului se afla
„Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 17, 21), în care se găsesc surse și reazemul energiei de a
sluji prin prisma veșni ciei și a înaltei misiuni preoțești9.
Hirotonia face pe cel ce o primește iconom al Tainelor lui Dumnezeu (I Cor., 4, 1)
prin care Biserica se realizează și se prelungește în umanitate. Hirotonia este prin excelență
Taina Bisericii, pe lângă faptul că este Taina care -L face pe Hristos trăit prin preoți ca subiect
deosebit de credincioși.
Între masa credincioșilor și preoția sacramentală sau ierarhia bise ricească
sacramentală (episcop, preot și diacon) există o intercondiționare sau, mai exact, o împreună –
lucrare și rugăciune, însă trebuie păs trate proporțiile. Laicii nu au acces la săvârșirea Tainelor,

6 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Autoritatea în Biserică , în “Ortodoxia”, anul 1964, nr. 3 – 4, p. 64.
7 Î.PS. Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Bise rică, în lume, acasă , Ed. Arhidiecezană, Sibiu, 1996, p. 24.
8 Ibidem , p. 25.
9 Ibidem .

13
însă sfera vieții lor este viața harului, penetrarea lor și a lumii de lucrarea harului
dumnezeiesc, care este în Biserică și de care se împărtășesc prin sf intele Taine.10 Preoții sunt
datori obștei credincioșilor cu propovăduirea Evan gheliei și slujirea spre mântuire, iar
credincioșii, cu respectul cuvenit, cu ascultarea, cu rugăciunea și cu dăruirea lor lui
Dumnezeu și Bisericii: “Tot așa și voi, fiilor duh ovnicești, supuneți -vă preoților; și toți, unii
față de alții, îmbrăcați -vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă,
iar celor smeriți le dă har. Deci smeriți -vă sub mâna tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalțe la
timpul cuvenit” ( I Petru, 5, 5 -6).11

I.2. Preo ția dup ă Noul Testament

Învățătura despre preo ție a ocupat, întotdeauna, un loc deosebit în dogmaticile
creștine , deoarece întreaga eclesiologie ortodox ă se întemeiază pe existen ța preoției creștine,
sub cele două forme ale sale: preo ția general ă și preoția ierarhic ă. Între aceste două forme ale
preoției se poate încadra, pentru veacul apostolic, și ceea ce denumim preoția harismatic ă.
Până la marea schismă, învă țătura despre preo ție a fost aceeași pentru întreaga
Biserică c reștină. Schisma și mai apoi reforma au f ăcut ca și în aceast ă direc ție să intervină
diferen țele destul de mari între Biserici. Pe de o parte, romani -catolicii, trecând peste
învățătura tradi țional ă, biblică și patristic ă, vor sus ține primatul și infailibi litatea papală, iar pe
de altă parte, protestan ții și mai târziu neoprotestanții, vor nega originea divin ă a preo ției
ierarhice, crezând că în Biserica cre ștină există numai preo ția general ă, preo ția tuturor
credincio șilor.
În epoca noastră când to ți creșt inii sunt însufle țiți de dorința de apropiere, încercând
să restabilească unitatea Bisericii lui Hristos, aceste diferen țe se resimt cu atât mai mult.
Problema preo ției, a ierarhiei bisericești și a succesiunii apostolice constituie unul dintre
principalel e subiecte de discu ție în cadrul dialogurilor ecumeniste dintre Biserici, cum este
cazul cu dialogul dintre Biserica Ortodoxă și anglicani, sau dintre ortodocși și vechii catolici.
De aceea este necesară o prezentare cât mai clară a acestui subiect în lumi na Sfintei
Scripturi și a Sfintei Tradiții. Mai ales textele biblice referitoare la aceast ă temă sunt
numeroase și ele vor putea s ă ne ofere o imagine clară despre preo ția creștin ă în epoca

10Ibidem , p. 573.
11 Pr.Prof. Dumitru Radu, Taina Preoției , în „Ortodoxia”, an. XXXI, 1979, nr. 4 p. 217.

14
apostolică, preo ție, care își are temeiul în slujirea arhiereasc ă a Mântuitorului nostru Iisus
Hristos.

I.2.1. Slujirea arhierească a Mântuitorului Iisus Hristos

În căr țile sfinte ale Noului Testament întâlnim numeroase mărturii că Iisus din
Nazaret este Mesia, Cel despre care proorocii Vechiului Testament au prezis că va fi profet
(Deuteronom 18, 15; Isaia 42, 1 -4), preot (Psalmi 109, 4; Iezechel 40, 1) și împ ărat (Psalm 2,
7; Zaharia 6, 9). Sfântul Apostol Pavel vorbe ște despre aceste trei demnită ți ale M ântuitorului
când zice că Iisus Hristos „s -a făcut nouă în țelepciune de la Dumnezeu și dreptate și sfințire și
răscumpărare”( I Cor.1, 30)12.
După cum subliniază teologul ortodox H. Andrutsos, „centrul serviciului întrei t al
Domnului este lucrarea Lui arhierească, prin care a împăcat pe om cu Dumnezeu”13. Noul
Testament scoate în eviden ță slujirea sau misiunea arhierească a Mântuitorului, în contrast cu
arhieria mozaică, care a fost numai umbra slujirii preo țești a lui Hri stos. Arhiereul Hristos
prezintă note caracteristice fundamental deosebite de cele ale preo ților p ăgâni și mozaici: „El
este Fiul lui Dumnezeu, este fără de păcat și este <<tronul>> sau izvorul harului (Evrei 4, 16).
Preoția lui Hristos este netrec ătoare14
Preoția lui Hristos și, prin El, preoția creștin ă este mult superioară preo ției Vechiul
Testament15. Legea Noului Testament aduce o nouă preo ție, care a trebuit s ă fie exercitată de
însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat16. Această slujire arhierească a lui Hrist os a fost transmisă
Sfinților Apostoli și, prin hirotonie și succesiune apostolic ă, ierarhiei biserice ști.
Mântuitorul a încredin țat Sfinților Apostoli misiunea pe care El însuși a avut -o
zicându -le: „Precum M -a trimis pe Mine Tatăl, a șa vă trimit și Eu pe voi” (Ioan 20, 21). Dar
din deplinătatea harului lui Hristos se împărtă șesc toți creștinii, în acest sens, toți sunt urmași
și moștenitori ai preoției lui Hristos. Din Faptele Apostolilor 1, 15 afl ăm că înăl țarea
Mântuitorului la cer, în zilele dinaintea praznicului Cincizecimii, cre șinii se împ ărețeau în:

12 H. Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene , trad .de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930,
p. 211.
13 Ibidem , p. 212.
14 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții P ărinți, în revista „Studii
Teologice”, VIII(1956), nr. 3 -4, p. 158.
15 Arhim. M. Suparschi, Superioritatea preo ției Noului Testament faț ă de preo ția Vechiului Testament dup ă
Epistola către Evrei , în revista „Studii Teologice”, VIII(1956, nr. 5 -6, p. 295.
16 Pr. Ioan Mircea, Preo ția împ ărătească sau duhovnicească , în revista „Studii Teologice”, XXI II(1971), nr. 7 -8,
p. 486.

15
apostoli și frați. Cei dintâi, doisprezece la num ăr, prin adăugarea lui Mesia la cei 11 după
pieirea lui Iuda, aveau ceea ce se nume ște „harul apostoliei”17, iar „fra ții” erau cei care
credeau în cuvântul lor și se botezau în numele Sfintei Treimi.
Însă numai Sfin ții Apostoli și membrii ierarhiei rânduiți de aceștia prin hirotonie
sunt îmbrăca ți cu harul preoției lucr ătoare sau dfin țitoare, fiind mijlocitori între credincioși și
Dumnezeu. Cre știnii, care au devenit prin botez părta și ai harului mântuitor, posed ă preo ția,
numită în Noul Testament, „împărătească” sau „duhovnicească”, preo ție numit ă mai târziu și
„universală” sau „generală”. Unii dintre ace ști credincioși, f ără a di membri ai preo ției
ierarh ice, au primit de la Dumnezeu anumite daruri sau harisme și de aceea se vorbește în
cărțile Noului Testament despre harismatici.

I.2.2. Preo ția Universal ă

Preoția „împ ărătească” sau „duhovnicească” a tuturor cre știnilor este într -un fel
premergătoare pr eoției sacramentale sau ierarhice.
Despre această preo ție împ ărătească vorbe ște mai ales Sfântul Apostol Petru: „Dar
voi sunte ți seminție aleas ă, preo ția împ ărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca
să vesti ți în lume bunătă țile Celui ce v -a che mat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (I
Petru 2, 9), „Și voi, ca niște pietre vii, faceți -vă pe voi în șivă casă duhovnicească, preo ție
sfântă, ca să aduce ți jertfe duhovnicești, bine pl ăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (I
Petru 2, 5). Sfântul Apostol Ioan scrie în acela și sens: „Și ne -a făcut pe noi împără ție, preoți
lui Dumnezeu și Tat ălui Său” (Apocalipsa 1, 6), „Și i-ai făcut pe ei Dumnezeului nostru,
împără ție și preoți și vor împ ărăți pe p ământ” (Apocalipsa 5, 10).
În aceste texte, pe l ângă alte calificative , cre știnii primesc și denumirile de preoție
împărătească, preo ție sfânt ă, împără ție și preoți. Expresia de „preoție împ ărătească”, ca și
celelalte variante, vrea să sugereze ideea că to ți creștinii formeaz ă un popor de preo ți,
aparținând marelui Împărat, lui Dumnezeu18. Această denumire s -a dat în Vechiul Testament
israeli ților, în forma de „împ ărăție preoțeasc ă”, cu sensul că tot poporul trebuie să slujească si
să se închine lui Iahve. Aici este vorba despre preo ție în sens figurat, căci nu se putea ca to ți
israeli ți să facă parte din clasa preo țeasc ă. Legea mozaică, de altfel, consfin țea preoția lui

17 Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică , Craiova, 1995, p. 5.
18 V. Pietreanu, Studiu exegetic -critic asupra textului din I Petru 2, 9 , în revista „Ortodoxia”, IX (1957), nr. 1, p.
84.

16
Aaron și a urmașilor lui, spre deosebire de restul poporului, care nu a îndeplinit o slujire
preoțeasc ă porpriu -zisă, cu o ierarhie.
Prin urmare întreg „poporul ales” sau „agonisit de Dumnezeu” prin jertfa
răscumpărătoare a lui Iisus Hristos este numit „preo ție sfânt ă” sau „împărătească”. Această
afirma ție nu exclude, îns ă, existen șa preoției ierarhice. C ăci Sfântul Apostol Petru sublini ează
diferen ța care exist ă între „păstori” sau membrii ierarhiei (I Petru 5, 2) și „fiii duhovnicești” (I
Petru 5, 5 ), păstori ți, care sunt membrii ai preoției împ ărăte ști. Numindu -i pe cre știni „preoței
împărătească”, Apostolul vrea să arate că, prin Sfin tele Taine a Botezului și Mirungerii, toți
creștinii se bucur ă de alegera și de harul mântuitor al lui Hristos, prin care devin preoție
spirituală și pot aduce lui Dumnezeu „jertfe duhovnicești” pe altarul inimii.
Protestan ții și, mai târziu, neoprotestanț ii, interpretând unilateral textele în chestiune,
susțin numai existența unei preoții generale, excluzând preoția ierarhic ă19. Luther, ca și ceilalți
reformatori de altfel, spune că to ți creștinii pot predica Evanghelia și pot administra Sfintele
Taine, dar exercitarea acestui drept este încredin țată de credincio și numai unor persoane
anumite. Acestea săvâr șesc Sfintele Taine prin delegație din partea comunit ății20. De aceea,
pentru ei, nu există o ierarhie sacramentală, iar hirotonia nu este o sfântă taină, ci o simplă
ierurgie.21
În Noul Testament, însă, despre preo ția general ă sunt numai câteva indica ții. Mai
multe mărturii găsim despre existen ța, în primele zile ale creștinismului, a preoției ierarhice,
ce cele trei trepte: diaconatul, preo ția și episcopat ul.

I.2.3 . Preo ția ierarhic ă sau sacramentală

Din datele Sfintelor Evanghelii aflăm că Domnul Iisus Hristos și-a ales, din mijlocul
tuturor învă țăceilor săi, un număr de doisprezece, cărora le -a încredin țat misiunea de Apostoli
(Luca 6, 12 -13). Acestora apoi „le -a dat putere asupra duhurilor celor necurate” și puterea de
a tămăduii „orice boală și orice neputinț ă” (Matei 1, 10 ), puterea și dreptul de a înv ăța
popoarele (Matei 28, 19 -20; Marcu 16, 15 ), de a săvâr și Sfintele Taine (Matei 28, 18 -19; Ioan
20, 22-23) și de a conduce pe credincioși la sfințire și mântuire (Matei 18, 14; Luca 10, 16; I

19 Prof. N. Chi țescu, Pr. Prof. I. Todoran, Pr. Prof. I. Petreuț ă, Teologia dogmatică și simbolic ă, Bucure ști, 1956,
p. 824.
20 Doctorand Ioan Ciutacu, Protestan ții și creștinismul primar , în revista „Studii Teologice”, XIX(1967), nr. 5 -6,
p. 334.
21 Arhid. Dr . Ioan Zăgreanu, Sfânta Taină a hirotoniei , în revista „Mitropolia Ardealului”, XIV(1917), nr. 9 -10,
p. 669.

17
Corinteni 5)22. După alegerea celor doisprezece, Domnul a ales și pe cei „șaptezeci de
ucenici” (Luca 10, 1), deosebi ți și ei de „mulțimea ucenicilor”. Alegerea acestor dou ă grupuri
văde ște intenția precis ă a Mântuitorului de a crea o Biserică organizată ierarhic, cu cler și
popor23.
Potrivit mărturiilor Sfintei Scripturi, apostolia cre ștină este de origine divină . Acest
adevăr este mărturisit de Sfântul Apostol Pavel, care se recomandă: „Pavel Apostol nu de la
om, nici prin om, ci prin Iisus Hristos și prin Dumnezeu -Tatăl ” (Galateni 1, 1).
În existen ța celor dou ă grupuri de ucenici ai Domnului, teologia romano -catolică a
văzut deja formată ierarhia superioară, în apostoli pe primii episcopi, iar în cei șaptezeci pe
primii preo ți. Romano -catolicii, care au făcut din Sfântul Apostol Petru primul episcop al
Romei și din episcopii Romei urmașii direcți ai Sfântului Ap ostol Petru, s -au sim țit obligați
să afirme că Apostolii, sau cel pu țin unii dintre ei, au împlinit și funcțiunea episcopal ă24.
În Noul Testament se întâlnesc dovezi clare despre unele persoane ce purtau
demnitatea de episcopi. Astfel, despre Iacob, fratel e Domnului, unul dintre „stâlpii” Bisericii
(Galateni 2, 9 ), Sfânta Scriptură ne vorbe ște ca despre episcopul Ierusalimului. Pe la anul 58,
când Sfântul Apostol Pavel și însoțitorii lui sosesc la Ierusalim, Iacob se înf ățișeaz ă înaintea
lor înconjurat de preoți, ca p ăstor al Bisericii din Cetatea Sfântă și din împrejurimi (Faptele
Apostolilor 21, 18 ). Îndemnurile date credincio șilor în epistola sa și mai ales cele privitoare la
Sfântu Maslu (Iacov 5, 14 -15), îl prezintă drept un episcop, cu un rol importan t în Biserică.
Sfânta Tradi ție adeverește demnitatea episcopal ă a celor doi ucenici ai Sfântului
Apostol Pavel (Timotei și Tit) (Tit 1, 5 ). Deci un lucru rămâne bine stabilit, că fa ță de
episcopii -prezbiteri și faț ă de diaconi, Timotei și Tit au exercitat funcția de conduc ători, au
fost episcopi în sensul actual al cuvântului.
În Apocalipsă sunt adresate unele cuvinte „îngerilor” sau întâistătătorilor a șapte
Biserici din Asia Mică: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodiceea
(Apocalipsa 2-3), ceea ce ne dovede ște că aceste Biserici aveau o ierarhie bine diferen țiată.
Și episcopii au, după Noul Testament, o întreită misiune: de a săvâr și lucr ările
sfințitoare, de a înv ăța și de a conduce pe credincioși spre mântuire. Spre deosebire de preo ți,
însă episcopii au dreptul și datoria de a s ăvârși hirotonia. Prin episcopi s -a asigurat
succesiunea apostolică, garantându -se păstrarea credin ței și continându -se împărtă șirea

22 Pr. Prof. N. Ciudin, Temeiurile biblice și patristice ale ierarhiei bisericești , în revista „Studii Teologice”,
1950, nr. 3 -6, pp. 198 -199.
23 Pr. I. Mircea, cei șaptezeci de ucenici și problema ierarhiei bisericești , în revista „Studii Teologice”,
XX(1968), nr. 9 -10, p. 683.
24 Nicolae, Mitropolitul Banatului, Apostolat și episcopat , în revista „Îndrumătorul pastoral”, 1973, Sibiu, p. 39.

18
harului mântuitor. „Fără episcop nu se face nimic”, zice Sfântul Ignatie Teo forul25. Episcopii
au preluat treptat și direct de la Sfinții Apostoli, misiunea de supraveghetori ai preoților,
diaconilor și credincioșilor. În ce privește hirotonia episcopilor, ea s -a făcut tot de către
episcopi, după pilda sin țirii pe care au primit -o Sfinții Pavel și Barnaba (Faptele Apostolilor
13, 2 -3).
Episcopii, transmi țând prin hirotonie harul preoției, asigur ă continuitatea preo ției, de
la Sfin ții Apostoli pân ă la sfâr șitul veacurilor.

I.2.4. Raporturile preo ței slujitoare cu Preoția universal ă

Slujitorii Bisericii Creștine nu sunt separați de credincioși, așa cum sunt separați
preoții din Legea Veche sau cei dintre păgâni. Prin harisma care le este conferită, preoții
contribuie la unitatea sobornicească a Bisericii lui Hristos prin Duhul Sfânt spre îmbogățirea
reciprocă a tuturor, făcând din Biserică o adevărată comunitate teandrică, conform naturii sale
comunitare. Prin preoția universală, rolul preoției sacramentale se îmbogățește prin misiunea
sa, devine roditoare, jertfele aduse de credinci oși oferă prilejul ca, funcția preoției harice să se
exercite.
Prin preoția sacramentală, orice act de jertfă materială sau morală și chiar oferirea
propriei vieți de un membru al preoției generale, capătă valoare soteriologică.
Preoția sacramentală, făcâ nd prezentă preoția unică a lui Hristos, face din toate
vocațiile omenești împlinirea preoției împărătești a omului. Rostul preoției sacramentale este
și aceea de ajuta Biserica să se împlinească ea însăși ca împărăție împărătească.
În actele și rugăciuni le lor, preoții nu pot substitui comunitatea, adică nu săvârșesc
acestea în numele comunității ci împreună cu ea, ei nu concentrează în ei înșiși comunitatea
cum o face în catolicism. Preotul care poate săvârși singur liturghia și papa, care formulează
adevărul singur în numele Bisericii. Preotul e cel care spune cu glas tare rugăciunea celor
adunați în numele lui Hristos, el nu se detașează niciodată de această adunare, singura căreia
Domnul îi ascultă cererile.
În concluzie la cele prezentate, spunem că Preoția este Taina comuniunii și iubirii
întemeiate pe jertfa și iubirea Mântuitorului Hristos. Biserica Ortodoxă învață că în Euharistie
este prezent real însuși Mântuitorul cu trupul și sângele Său. Ortodoxia pleacă de la premisa

25 Pr. Prof . I. G. Coman, Sensul preo ției la Sfinții P ărinți, în revista „Studii Teologice”, I(1949), nr. 9 -10, p. 741.

19
legăturii indisolubile p e care Biserica o are cu lumea în Hristos, din care izvorăște toată
puterea ei, consideră că Biserica este chemată să slujească lumea cu aleasă dăruire și profund
devotament.
Două lucruri esențiale corelate, deși diferite între ele, sunt preoția generală ș i preoția
de hirotonie. Toți credincioșii sunt sfințiți prin Botez și Mirungere, sunt chemați să aducă
roada , să participe activ la viața cea nouă în Hristos. Ceea ce este sufletul pentru trup, cum
sunt creștinii în mijlocul celorlalți oameni, sunt preoți i în înțelesul larg al cuvântului, membri
ai unui neam sfânt, care prin credința și prin faptele lor bune, contribuie la slava numelui lui
Dumnezeu și întărirea împărăției Sale pe pământ.
Dacă în celelalte Taine, Hristos este primit ca Cel ce Se dăruiește prin episcop sau
preot, în Taina hirotoniei El Se leagă, ca subiect ce ni Se dăruiește în chip nevăzut, de o
persoană umană, pe care sfințind -o ca preot sau episcop, asigură dăruirea Sa către noi prin
celelalte Taine ale Bisericii.
Deci, Taina preoției cal ifică însăși persoana văzută care săvârșește Tainele, prin care
Hristos ne împărtășește Duhul Sfânt, harul Său mântuitor, precum și Trupul și Sângele Său.
Hirotonia se face în Biserică și are în vedere Biserica, în sensul că episcopul, preotul
și diaconul își desfășoară activitatea în Biserică și în slujba Bisericii, fiecare potrivit treptei
sale harice: “…luați aminte de voi înșivă și de toată turma întru care Duhul Sfânt v -a pus pe
voi episcopi ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat -o cu în suși sângele Său”
(Fapte, 20, 28) și: “Pe preoții cei dintre voi îi rog… păstoriți turma lui Dumnezeu dată în paza
voastră, cercetându -o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu după câștig urât, ci
din dragoste; nu ca și cum ați fi stăp îni peste Biserici, ci pildă făcându -vă turmei” (I Petru, 5,
1-3).

I.3. Ierarhia Bisericească

Deși există o continuitate între cele două testamente, structura lor sacerdotală este
diferită. În Vechiul Testament asistăm mai întâi la instituirea progresivă a cultului și a
ritualului, pentru ca după aceea să se coboare să sălășluiască în ele. Dar această rânduială, ca
și legea, „nu este decât umbra bunurilor viitoare, iar nu însuși chipul lucrurilor” (Evrei 10, 1) ,
nu este încă lucrul însuși și ant iciparea acestuia în umbra lui prefigurată.
Prea Sfințitul Episcop Stephanos, Episcop de Nazianz, spune că Hristos nu transmite
apostolilor puterile sale personale, fapt ce ar echivala cu absența sa. Nu este vorba de

20
prerogativele unuia dintre apostoli sa u ale soborului episcopal ci de prezența unicului
Sacrificator: Hristos, el este singurul care suferă și este oferit celorlalți, care primește și este
împărțit26.
Sfântul Ioan Hrisostomul definește Liturghia euharistică ca fiind „amintirea jertfei lui
Hrist os”, iar noi rostim la fiecare Liturghie cuvintele: „Aducându -ne aminte de toate cele ce s –
au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de -a treia zi, de înăl țarea la ceruri, de
șederea cea de -a dreapta, și de cea de -a doua slăvită iarăși veni re, Ție aducem aceste daruri”27.
Instituirea istorică a preoției sacramentale, eveniment fundamental petrecut în
primele zile ale Bisericii, care se compune dintru început din slujitori hirotoniți și credincioși,
asigură aceste instituții, alături de tezaur ul de învățătură și har, un pilon indispensabil pentru
parcurgerea duratei sale istorice28. Pentru desfășurarea vieții și activității Bisericii, un rol
important l -a avut buna ei organizare. Biserica creștină, deși lovită de persecuții, a rezistat,
consolid ându -și organismul și disciplina. Ba mai mult, ea a desfășurat o rodnică activitate
misionară și a demonstrat o viață morală superioară.
Cuvântul „ierarhie” are în uzul vorbirii teologice două întrebuințări. În primul rând,
se vorbește despre ierarhie cân d se arată raportul de supunere sau dependență ce există între
cetele de îngeri. În al doilea rând, termenul este folosit pentru a desemna feluritele slujbe pe
care le ocupă păstorii Bisericii și după inegalitatea de sarcini pe care le impun aceste slujbe.
După învățătura Mântuitorului, ridicarea credinciosului în ierarhia bisericească nu
este dependentă de vârstă ci de înzestrarea cu har dumnezeiesc prin Sfânta Taină a Hirotoniei.
Slujitorii bisericești, transformați de unii traducători ai Noului Testament în bătrâni,
dobândesc desigur dreptul la o cinstire aleasă pentru vârsta lor înaintată, dar prin aceasta ei nu
se ridică din rândurile credincioșilor în ierarhia bisericească.
Cei dintâi misionari ai lui Hristos trebuie socotiți Sfinți Apostoli. Ei s -au învrednicit
de înzestrare cu harul sfințitor în măsura cea mai înaltă.
Apostolii, dobândind plinătatea Duhului Sfânt pentru a sfinți pe credincioși, ei puteau
fi numi ți preo ți. Sfântul Petru își dă sieși nu numai numele de Apostol (I Petru 1, 1 ), dar și
preot (I Petru 5, 1) , ca și Sfântul Ioan în două din epistolele sale ( a II -a și a III -a).
Încă de la început, slujitorii bisericești din treapta de jos a ierarhiei, ca ajutoare ale
preoților și episcopilor, dobândiseră numele de diaconi, iar slujitorii din cea mai înaltă treaptă
a ierarhiei ca păstori ai Bisericilor din anumite regiuni, și -au legat numele lor de termenul

26 Pr. Ioan Popescu Galicea, Ignatie Monahul, Despre Preo ție în texte alese , Ed. Ștefan, București, 2009, p. 131.
27 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Autoritatea în Biserică ”, în revista „Ortodoxia”, anul 1964, nr 3 -4, p. 103.
28 Pr. Dr. Sabin Verzan, „Preoția ierarhică sacramentală la sfârșitul epocii apostolice” , în revista „Studii
Teologice”, 1991, nr. 3, p. 54.

21
„episcop”; a rămas pentru slujitorii din treapta a doua numele de preot care caracterizează
latura principală a lucrării ierarhiei în mijlocul credincioșilor, sfințirea.
În Noul Testament, termenul episcop apare de cinci ori: F apte 20, 28; Filipeni 1,1; I
Timotei 3, 2; Tit 1,7; I Petru 2, 25. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel sună ca o investitură
specială cu caracter excepțional a preoților din Efes și Asia. Prevestirea gravelor evenimente
care aveau să ducă la prinderea și înc arcerarea Apostolului neamurilor la Ierusalim a
precipitat desfășurarea evenimentelor, ceea ce explică convocarea preoților din Efes la Milet
și rostirea cuvântării de adio prin care sunt trasate ascultătorilor îndatoririle încât desemnarea
lor cu termenul de „episcopi” reprezintă o dobândire a unor noi răspunderi care le reveneau în
absență foarte îndelungată a Apostolului din viața bisericească.
Sfântul Ioan Hrisostomul precizează: „urmând a vorbi despre episcopat, arată în
același timp cum trebuie să fi e episcopul procedând astfel nu în legătură cu îndatoririle către
Timotei, ci ca și când ar vorbi tuturor episcopilor și prin acela pe toți îi pun în rânduială”29. În
continuarea comentariului său, Sfântul Ioan Hrisostomul subliniază că faptul de a fi episc op
nu constă în întâietate și în stăpânire peste alții, cât în îngrijirea, protejarea celor mulți.
Teodoret al Cirului scrie: „Și de aici, ca și în Faptele Apostolilor este vădit că
numeau episcopi și preoți”. Apostolul Petru subliniază noblețea funcției și lucrării episcopale
în Biserică, necesitatea ei pentru viața creștină și pentru creștinii înșiși care alcătuiesc
Biserica. „Un episcop, mărturisește Prea Sfințitul Stephanos, Episcop de Nazianz, este înainte
de toate un martor al Cinei, pe care ca -reprezentant al Domnului – o prezidează, confirmându –
i autenticitate”. În felul acesta, Episcopul manifestă în și pentru Trupul lui, prin harul Duhului
Sfânt, funcția de dragoste a unicului cap al Bisericii.
În Noul Testament pentru întâia oară se vorbește de preoți în înțeles de slujitori ai
Bisericii în treapta a doua a ierarhiei, în Faptele Apostolilor 11, 30. După pilda Ierusalimului,
în Bisericile din afara Palestinei, preoții erau numiți nu numai slujitori bisericești în general,
dar îndeosebi slujitorii din treapta a doua a preoției.
Sfântul Ignatie Teoforul dar și Sfântul Policarp în „Epistola sa către Filipeni”
folosesc cei trei termeni ai vocabularului preoției ierarhice sacramentale care vor intra
definitiv în vocabularul terminologiei bisericești ș i teologice: episcop, preot, diacon30.
Termenul de „presbiteros” este strâns legat îndeosebi de lucrarea de sfințire pe care o
îndeplinesc slujitorii bisericești. Folosirea acestui termen în epoca postapostolică înregistrează

29 Pr.Prof.Dr. Constantin Coman, I on Vlăducă, Din învă țătura Sfin ților P ărinți, Ed. Bizantină, Bucure ști, 2003,
p. 86.
30 Pr. Conf. Ilie Moldovan, „ Semnificația și responsabilitatea slujirii preoțești după Sf.Apostol Pavel ”, în revista
„Ortodoxia”, 1979, nr. 2, p. 275.

22
două etape distincte: în prima etapă, presbiterul este folosit în general, pentru a indica pe toți
slujitorii hirotoniți, indiferent de treapta din ierarhia pe care aceștia o ocupă, îndeosebi pe
episcopi și preoți. O astfel de întrebuințare o găsim și în Epistola Sfântului Clement cătr e
Corinteni și în Păstorul lui Herma. În cea de a doua etapă a preoției ierarhice sacramentale,
termenii de „episkopos, presbiteros, diakonos” sunt folosiți numai cu sensul lor, care vor intra
definitiv în vocabularul terminologiei bisericești și teologice : episcop, preot, diacon.
Folosirea termenului de presbiteros în Epistola către Corinteni a Sfântului Clement
Romanul, apare numai în legătură cu îndrumările date de Sfântul Clement Romanul în scopul
obținerii din partea creștinilor Corinteni, a ascultării față de slujitorii hirotoniți „Umblați în
poruncile lui Dumnezeu supunându -vă conducătorilor voștri și dând cinstea cuvenită preoților
voștri”. (1, 3)
Sfântul Clement explică starea de normalitate existentă în Biserica din Corint înainte
de apariția fenom enului anticlerical la care autorul se va referi de -a lungul întregii Epistole.
Textul 1, 3 „umblați în poruncile lui Dumnezeu supunându -vă conducătorilor voștri”, va oferi
Epistolei justificarea îndrumării fundamentale din capitolul 21 , 6: „Să ne temem d e Domnul
Iisus, al cărui sânge s -a dat pentru noi; să respectăm pe conducătorii noștri, să cinstim pe
preoți”. Cele două texte ale Sfântului Clement nu sunt pur și simplu două mărturisiri asupra
existenței ca atare a preoției ierarhice sacramentale în Bise rică, ele devin reperele unui tratat
apologetic asupra preoției creștine, care -și propune să înfățișeze documentat imposibilitatea
funcționării firești a Bisericii, fără existența preoției ierarhice și fără supunerea fa ță de
slujitori hirotoniți. În ultima parte a Epistolei, în capitolul 64 în care, după ce făcuse o
prezentare istorică a apariției și activității slujitorilor hirotoniți în Biserică, Sfântul Clement
Romanul scrie: „Fericiți sunt preoții care au plecat mai înainte și au avut sfârșit plin de ro ade
și desăvârșit: ei n -au a se mai teme că îi va scoate cineva din locul rânduit lor. Căci vedem că
pe unii, care au o viață îmbunătățită, i -ați izgonit din slujirea pe care au cinstit -o fără de
prihană”(64, 5 -6).
Instituirea treptei diaconilor în ierar hia bisericească este istorisită în pericopa din
Faptele Apostolilor 6, 1 -6, care are următorul cuprins: „în zilele acelea, înmulțindu -se
ucenicii, s -a făcut citire de către elenist împotriva evreilor că erau trecute cu vederea
rânduielile lor în slujirea cea de toate zilele. Iară cei doisprezece, chemând mulțimea
ucenicilor, au zis: <<Nu este potrivit ca noi, lăsând cuvântul lui Dumnezeu să -l slujim la
mese>>. Drept aceea fraților, căutați dintre noi șapte bărbați încercați, plini de Duh și de
înțelepciune a pe care să -i rânduim la trebuința aceasta, iar noi vom stârni în rugăciune și în

23
slujirea cuvântului”. Cei șapte bărbați amintiți sunt cei dintâi diaconi a căror hirotonie este
pomenită în Noul Testament.
Importanța deosebită a scrierilor Părinților apos tolici în ce privește definirea
învățăturii asupra preoției ierarhice sacramentale constă în aceea că prin Epistola Sfântului
Clement Romanul către Corinteni se realizează o expunere având un pronunțat caracter
apologetic, completă, fundamentată teologic ș i scripturistic în definitivarea și cristalizarea
terminologică, acesta fiind momentul în care cei trei termeni: episcop, preot, diacon, vor intra
definitiv în vocabularul liturgic, teologic, bisericesc.
Sfântul Ignatie Teoforul realizează fără îndoială, o premieră în literatura creștină în
Epistola către Magnezieni, când nu numai că într -un singur verset amintește toate cele trei
trepte ale preoției ierarhice, dar și numele unui episcop, a doi preoți și al unui diacon31.
Chemând pe toți creștinii să cins tească pe slujitorii hirotoniți, Sfântul Ignatie
Teoforul scrie: „Toți să respecte pe diacon ca pe Iisus Hristos; să respecte și pe episcop, care
este Chip al Tatălui, iar pe preoți ca pe soborul lui Dumnezeu și ca adunare a Apostolilor.
Fără de aceștia nu se poate vorbi de Biserică”32.
Parcurgând întreaga scară a treptelor ierarhice, episcopul și treapta episcopatului
susțin importanța și necesitatea acestor trepte ale preoției. Este evidentă intenția Sfântului
Ignatie de a prezenta pe toți slujitorii hiro toniți ca întâistătători în Biserică având
responsabilități comune. În ceea ce privește raportul dintre episcop, preoți și diaconi, se
supune altor norme, episcopul aflându -se mereu în poziția de cârmuitor, în toate privințele, a
Bisericii locale, preoții și diaconii fiind îndatorați a -l susține și a -i consolida prestigiul și
autoritatea sa în așa fel încât să poată fi privit de toți ca cel mai înalt cârmuitor al Bisericii
locale.
Preoția ține de ființa Bisericii și este pentru Biserică, ea izvorăște direc t din preoția
sau ierarhia Mântuitorului Hristos, Capul Bisericii. Prin actele lor, episcopii și preoții nu
substituie comunitatea, nici nu săvârșesc aceste acte în numele comunității ei, împreună cu
aceasta. „Funcțiile sacramentale ale ministeriului, pute rea de a consacra, de a ierta sau ține
păcatele oamenilor și în primul rând de a aduce jertfa euharistică, integrează profund
ministeriul în sânul Bisericii”33.

31 Pr. Ioan Popescu G alicea, Ignatie Monahul, Despre Preo ție în texte alese , Ed. Ștefan, București, 2009, p. 113.
32 Ibidem , p. 129.
33 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Autoritatea în Biserică” , în revista „Ortodoxia”, 1964, nr 3 -4, p. 106.

24

Capitolul al II -lea:
Preotul și misiunea sa pastorală

II.1. Tactul pastoral

În capitolul anterior am explicat și am definit Sfânta Taină a Preoției, am arătat de
asemeni și importanța acesteia pentru creștini. În mo d cert, activitatea preotului, ca păstor de
suflete, începe în primul rând cu propria sa persoană , cu tactul pastoral . “Ca repezen tant și
propăvăduitor al unei doctrine religioase, care afirmă valoarea spiritului în ființa omenească și
în cultura universală, preotul trebuie să se distingă față de restul credincioșilor lui nu numai
printr -o intensă trăire lăuntrică spirituală”34. Aici este bineînțeles vorba de cultivarea
spiritului, a acelei părți superioare din ființa noastră, care constituie “chipul lui Dumnezeu” în
om și prin care suntem orientați spre El și spre cer. Prin însăși menirea și instituirea ei,
preoțimea alcătuiește o “ar istocrație a duhului”35. Așadar, candidatul la preoție trebuie să
posede anumite însușiri sufletești, morale, intelectuale. Aceste însușiri contribuie la
conturarea personalității preotului și atunci putem vorbi de vocație. Despre vocație Sf.
Grigorie de Nazians spune că este o alegere dumnezeiască, binecuvântată și o stăruitoare
chemare de sus până în adâncul ființei celui chemat pentru realizări spirituale înalte
constructive și durabile. “Vocația preoțească e alcătuită din toate forțele dumnezeiești și
omenești unite în cel chemat, pentru a -l face vrednic de înfricoșătoarea taină a preoției. Dacă
preoția e o taină, adică o ardoare a Duhului Sfânt în cel sfințit preot, vocația sa este o chemare
luminoasă și sfântă spre această ardoare.”36
Despre importanța prezenței unor calități morale, spirituale și intelectuale la preot ne
vorbește Sf. Grigorie de Nazian s. “Mi -a fost rușine să fiu alături de ceilalți preoți care cu
nimic mai buni decât gloata, ba poate chiar mult mai răi intră în locurile cele prea sfinte cu
mâini nespălate, cum se spune, și cu sufletele necurate”37. Pentru a face diferența dintre preot
și restul oamenilor, diferență care rezultă din însăși misiunea preotească von analiza sau
discuta mai pe larg despre aceste calități.

34 Pr. Prof. Ene Braniște, Viața interioară și trăirea religioasă a preotului, în „BOR”, an 1981 nr.7 -8, p.151.
35 Prof Teodor M. Popescu, Colaboratorii preotului în „BOR”, 73, 1955 nr. 7, p. 627.
36 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Vocația și pregătirea pentru preoție în ST, VI (1954) nr.5 -6, p. 239.
37 Sf. Grigorie de Nazians, Apologia, în Pr. Prof. D. Fecioru, Sf.Grigorie de Noziaus – Despre preoție în „BOR”
an LXXXVI (1968) cap.8, p.131.

25
Pentru a -și aduce la bun sfârșit misiunea, preotul trebuie să se impună prin viața sa
morală pentru că altfel “cum ar putea preotul să păstreze sănătos și nepieritor acest trup al lui
Hristos, Biserica, de nu ar ști să -și vindece răul din suflet și să se ridice la o virtute c u
adevărat mai presus decât omenească”38.
Creștinismul s -a răspândit în toată lumea prin forța sa morală iar “învățătura creștină
nu ar fi avut mare răsunet fără trăirea ei și fără lupta continuă și fără sacrificiul de sine în
numele marilor principii moral e ale Evangheliei”39. Preotul trebuie să fie curat atât sufletește
cât și trupește și să -și facă slujba pe deplin, apoi să fie smerit și înduhovnicit. Moralitatea
ireproșabilă a vieții îi este impusă mai întâi de caracterul sfânt al slujbelor sale, apoi de
situația sa față de credincioșii săi, cărora trebuie să le fie pildă, învățător și model de virtute
pentru a putea fi urmat. Câteva din calitățile morale ale preotului le găsimîn Sfinta Scriptură:
“Se cuvine dar, ca episcopul să fie fără prihană, treaz, c uminte, cuviincios, primitor de străini,
destoinic, să învețe pe alții, nebețiv, nebătăuș, neagonisitor de câștig urât ci blând, pașnic,
neiubitor de argint”. (I Tim. 3, 2-4). Despre aceste virtuți Sf.Grigore de Nazians spune:
“Esențialul acestor porunci e ste ca să fie atât de deosebiți în ce privește virtutea, așa de simpli
și de măsurați și ca să spun pe scurt atât de cerești, încât Evanghelia să se răspândească
datorită purtării lor nu mai puțin decât decât cuvântul lor”40.
Stăpânirea de sine este una di n calitățile cele mai importante care se cer preotului.
Cea mai mare piatră de încercare cu care are de luptat preotul este transformarea lui însuși.
“Nu-i mică primejdia dacă primești să păstorești suflete sau să fii mijlocitor între Dumnezeu
și oameni”41. Preotul trebuie să aibă stăpânire de sine astfel putând controla orice situație.
Înțelepciunea este o altă virtute esențială cu care trebuie să fie împodobită
personalitatea preotului, tactul și prudența fiind roadele unei maturități de cugetare, sau a un ei
îndelungate experiențe.
Mântuitorul ne sfătuiește: “Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor,
fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinova ți ca porumbeii” (Mt. 10, 16). Înțelepciunea împreună cu
tactul și prudența să corecteze excesul de idealism care l -ar putea împinge la greșeli de tactică
pastorală și la acte necugetate.
Ținuta și comportarea preotului constituie de asemenea trăsături de mare importanță
pentru chipul unui adevărat preot. Este obligatoriu pentru preot să își supraveghez e cu atenție

38 Ibidem , p. 133.
39 Prof. Ioan G. Coman, Sensul și sarcinile preoției după Sfinții Părinți ai primelor 4 secole , în „MO”, an XXIV
1972 nr.1 -2, p.11
40 Sf. Grigorie de Nazians, op. cit ., p. 134.
41 Ibidem , p. 135.

26
comportarea în viața civilă, socială și familială. Ținuta și comportarea preotului trebuie să fie
caracterizate de seriozitate și demnitate izvorâte din ființa lui, adică cu naturalețe. “În primul
rând preotul trebuie sp fie întocmai ca argint ul și aurul, să nu sune niciodată fals, să nu aibă
sunet de aramă, oriunde s -ar găsi, în orice împrejurare de viață și treburi ar fi, să nu aibă vreun
gând sau vreo faptă rea”42.
Dintre c alitățile spirituale ale preotului amintim d ragostea. Preotul trebuie să fie un
om plin de dragoste față de Dumnezeu și față de semenii săi. Chemat de Dumnezeu care este
dragoste, preotul este prin definiție răspânditorul dragostei. Exemplu de netăgăduit este
dragostea supremă a Mântuitorului care s -a întrupat pentru mântuir ea oamenilor din dragoste
față de ei. “Această dragoste pe care a avut -o Mântuitorul față de oameni trebuie să o aibă și
preotul față de enoriașii săi, pentru că a fost dată ca învățătură nouă de către Dumnezeu”43.
Una din cele mai mari virtuți pe care treb uie să le aibă preotul este credința. “Să
evităm tot ce este vătămător…și să rămânem în hotarele dreptei credințe”44, zice Sf. Grigorie
de Nazians adresându -se preoților. Preotul care nu este pătruns de credință nu va putea
convinge pe altul de puterea ei.
O altă calitate spirituală este Sfințenia. Preotul este obiectul special al harului
Sfântului Duh fiindcă prin hirotonie el capătă plinătatea harurilor pe care le împarte prin
Sfintele Taine. Preoția impune o purificare și o desăvârșire a vieții preotului după modelul
Mântuitorului. În acest sens Sf.Grigorie de Nazians spune: “lucrul cel mai mare pentru noi
este să ne cunoaștem și sp ne vindecăm propriile noastre patimi și păcate”45.
Modestia este o altă virtute cerută preotului. Sf.Apostol Petru îndeamnă “S upuneți -vă
toți unii față de alții, îmbrăcați -vă întru smerenie pentru că Dumnezeu celor mândri le stă
împotrivă iar celor smeriți le dă har” (I Petru V,5). Prin modestia sa preotul va da un bun
exemplu credincioșilor care vor lua aminte și vor avea în faț a lor și la îndemână un exemplu
pe care îl vor urma.
Instrucția sau cultura preotului este fără îndoială una dintre condițiile cerute la
hirotonie.
Creștinismul cuprnde adevăruri și învățături pentru pătrunderea cărora preotul are
nevoie de o pregătire tem einică. Misiunea de învățător și de păstor îl obligă pe preot să -și
însușească numeroase și variate cunoștințe din care să împărtășească diferitelor categorii de
credincioși, după nevoie, pentru că unor credincioși cu o cultură mai limitată va trebui să le

42 Ibidem , p. 134.
43 Ibidem , p. 136.
44 Ibidem , p. 135.
45 Ibidem , p. 136.

27
dea învățături mai temeinice și amănunțite. Sf. Grigorie de Nazians spune: “nu este un lucru
la îndemâna minții oricui predicarea cuvântului adică a învățăturii celei dumnezeiești și
înalte”46. Fără o cultură intensă și o pregătire asiduă preotul își rate ază misiunea, nu poate să
conducă sufletele care i s -au încredințat spre mântuire. Sf.Grigorie de Nazians caracterizează
conducerea pastorală a sufletelor drept “arta artelor și știința științelor”.
Până aici am vorbit de calitățile morale, spirituale și intelectuale care preotului îi sunt
indispensabile, dar trebuie să amintim și mijloacele prin care se întrețin și se promovează
aceste calități.
Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu. Ea este hrana și respirația sufletului
creștin fprp de care nu se poat e concepe viață spirituală, pentru că prin ea se întreține legătura
noastră cu cerul47.
Este de la sine înțeles că orice bun creștin trebuie să se roage. Dar cu deosebire
preotul este și trebuie să fie prin excelență un om al rugăciunii, un maestru al rugăciunii48. În
rugăciune el poate mărturisi lui Dumnezeu ca unui tată și stăpân, respectul și iubirea sa pentru
El, dorințele și năzuințele sale pentru mântuirea credincioșilor, slăbiciunile, lipsurile și
căderile sale, nevoile și durerile, precum și neca zurile sale în împlinirea misiunii sale. Prin
rugăciune primește ajutor de la Dumnezeu și se întărește cu putere dumnezeiască.
Mărturisirea și Împărtășirea sunt tainele de bază ale vieții religioase și izvoarele de
căpetenie ale spiritualității creștine, c ele mai des practicate și repetate în viața creștinilor.
Preotul trebuie să se spovedească mai întâi ca om supus greșelilor dar și ca slujitor a celor
sfinte cerându -i-se un grad mai mare de curație trupească și sufletească. Preotul trebuie să se
spovedeas că neapărat pentru orice păcat pentru ca sufletul să fie necontenit curat.
Culmea și coroana vieții spirituale al creștinului ortodox o reprezintă unirea deplină
cu Hristos – Domnul prein împărtășirea cu Sfântul său sânge și trup. Pentru a ne împărtăși cu
trupul și sângele Domnului, ni se cere o strădanie personală de purificare, de curățire prin
post, rugăciune, fapte bune.
Un factor important în pastorație este cultura preotului. Aceasta trebuie să fie variată
și în pas cu vremurile pentru a putea face fa ță întrebărilor și a putea da sfaturi folositoare. Din
biblioteca preotului nu trebuie să lipsească: Sfânta Scriptură, Scrierile Sfinților Părinți
(P.S.B.), cărți de istorie, pastorală, sectologie, etc.

46 Ibidem , p. 137.
47 Diac.Prof.Em.Vasilescu, Rugăciunea centrul vieții religioase în „MO” , an. 1956, nr.1 -3, pp. 39 -40.
48 Pr.Prof.Ene Braniște Viața lăuntrică și trăirea religioasă a preotului, în „BOR” an. 1981 nr.7 -8, p.755.

28
Reculegerea, m editația și examenul de conștiință sunt unele calități ce formează
tactul propovăduirii.
Un alt mijloc de promovare și dezvoltare a vieții noastre duhovnicești este
reculegerea, adică retragerea în noi înșine prin meditație și prin examene de conștiință. Clipele
de reculegere sunt oaze de singu rătate interioară și de liniște în zgomotul cotidian. Această
reculegere și regăsire a sinelui prin autoanaliza noastră ne va face să ne corectăm deciziile și
acțiunile adâncind și redescoperind adevărurile divine.

II.2. Principii și metode de pastorație

Din punct de vedere istoric, principiile au fost utilizate de către toți cei care și -au
asumat greaua dar nobila misiune de învățător, între care și învățătorii religiei creștine,
începând de la Mântuitorul Iisus Hristos, Învățătorul Suprem, continuând c u Sfinții Apostoli,
cu Părinții Apostolici, cu Sfinții Părinți ai veacurilor patristice și post -patristice, până la
dascălii de Teologie de astăzi, cu diferitele lor trepte.
Principiile didactice sunt o dezvoltare și o analiză mai aprofundată a principiilo r
catehetice care au fost utilizate în Biserica primară și care sunt norme după care se orientează
activitatea educatorului. Sau, după o definiție mai cuprinzătoare, norme generale și
fundamentale care orientează activitatea de însușire a cunoștințelor, de formare a priceperilor
și deprinderilor la elevi49. Literatura de specialitate face distincție între "principiile
pedagogice", în general, și "principiile didactice". Astfel, în timp ce principiile pedagogice
reprezintă norme cu valoare strategică și opera țională, care vizează nivelul proiectării
generale, având ca scop optimizarea procesului de învățământ în ansamblul dimensiunilor
sale, principiile didactice au în vedere eficiența actului didactic în relația directă profesor –
elev, prin acțiuni concrete de predare -învățare -evaluare50.
În cele ce urmează ne vom referi numai la importanța și rolul pe care principiile
catehetice îl au în predica de peste timp a Bisericii și care constituie mesajul pastoral -misionar
ce a dus la consolidarea nădejdii creștine de -a lungul a două mii de ani.
Sfinții Apostoli sunt trimiși să cheme neamurile la credință, să ducă mai departe
cuvântul Evangheliei lui Iisus Hristos, să învețe și să mărturisească. Adevărul fundamental
propovăduit de aceștia este că mântuirea se realizează numai prin Iisus Hristos: „ Care voiește
ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină. Căci unul este Dumnezeu,

49 Constantin Postelnicu, Fundamente ale didacticii școlare , Editura Aramis, București, 2000, p. 77.
50Sorin Cristea, Dicționar de pedagogie , Grupul editorial "Litera", Chișinău -București, 2000, p. 298.

29
unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: omul Hristos Iisus, Care S -a dat pe Sine
preț de răscumpărare pentru toți, mărturia adusă la tim pul său” (I Tim. 2, 4 -6)51; „Copiii mei,
acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiți, și dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl, pe
Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru
păcatele noastre, c i și pentru ale lumii întregi” (I Ioan 2, 1 -2) ; „Și toate sunt de la Dumnezeu,
Care ne -a împăcat cu Sine prin Hristos și Care ne -a dat nouă slujirea împăcării” (II Cor. 5,
18); „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu
L-a înviat pe El din morți, te vei mântui” (Rom. 10, 4), prin credința în El „răsplata credinței
voastre, mântuirea sufletelor” (I Petru 1, 9); „Știind însă că omul nu se îndreptează din faptele
Legii, ci prin credința în Hristos Iisus, am crez ut și noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din
credința în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii, nimeni nu se va îndrepta”
(Gal. 2, 16);52 „Astfel că Legea ne -a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din
credință. Iar dacă a venit credința, nu mai suntem sub călăuză. Căci toți sunteți fii ai lui
Dumnezeu prin credința în Hristos Iisus” (Gal. 3, 24), dar nu prin orice fel de credință, ci prin
credința lucrătoare prin iubire „Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur n u poate ceva, nici
netăierea împrejur, ci credința care este lucrătoare prin iubire. Căci voi, fraților, ați fost
chemați la libertate; numai să nu folosiți libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiți unul
altuia prin iubire. Căci toată Legea se c uprinde într -un singur cuvânt, în acesta: Iubește pe
aproapele tău ca pe tine însuți” (Gal. 5, 6, 13, 14)53. Credința lucrătoare prin iubire se vădește
în fapte bune: „Pentru că a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care
Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele” (Efes. 2, 10) „Ce folos, frații mei,
dacă zice cineva că are credință, iar fapte nu are? Oare credința poate să -l mântuiască? Căci
precum trupul fără suflet mort este, astfel și credința fără de fapte, moar tă este” (Iac. 2, 14,
26); „adăugați la credința voastră: fapta bună” (II Petru 1, 5)54.
Dar pentru ca oamenii să cunoască aceste lucruri este necesară predica „Ce am văzut
și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi” (I Ioan 1, 3) , „Căci, vai
mie dacă nu voi binevesti!” (I Cor. 9, 16)55, „anunțul kerygmatic esențial, evanghelizarea”56,
anume că „Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; Și că a fost îngropat și că a

51 Episcop Dr. Ioan Mihălțan, Preoția Mântuitorului Hristos și preoția bisericească , Ed. Episcopiei Oradea,
1993, p. 11.
52 Pr. Prof. Petru Rezuș, Slujirea ca funcție esențială a Bisericii , în „Ortodoxia”, XVII (1965), nr. 4, p. 584.
53 Ibidem , p. 586.
54 Pr. Dr. Ștefan Slevoacă, Preoția de hirotonie și preoția credincioșilor , în: "Ortodoxia" XXXI 1979, nr. 2, pp.
255.
55 Pr. conf. dr. V aler Bel, Predicarea Eva ngheliei în Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 2 Exigențe , Presa
Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2002, 16 -24.
56 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Teologie Fundamentală și Misionară. Ecumenism , Ed. Performantica, Iași 2006, p.
130.

30
înviat a treia zi, după Scripturi” (I Cor. 15, 3 -4). S fântul Apostol Pavel redă dimensiunea
ontologică a credinței în Dumnezeu prin care omul se definește, în autenticitatea condiției sale
în lume, ca unul care primește cuvântul de la Dumnezeu, cunoașterea prin revelație: „Aproape
de tine este cuvântul, în gu ra ta și în inima ta”, adică cuvântul credinței pe care îl
propovăduim. „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că
Dumnezeu L -a înviat pe El din morți, te vei mântui” (Rom. 10, 4)57. Propovăduirea
Evangheliei naște cred ința mântuitoare58: „Căci în har sunteți mântuiți, prin credință” (Efes. 2,
8); „Căci: Oricine va chema numele Domnului se va mântui. Dar cum vor chema numele
Aceluia în Care încă n -au crezut? Și cum vor crede în Acela de Care n -au auzit? Și cum vor
auzi, f ără propovăduitor? Și cum vor propovădui, de nu vor fi trimiși? Prin urmare, credința
este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Rom. 10, 14 -17); „Căci nu mă rușinez
de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuir ea a tot celui care
crede, iudeului întâi, și elinului. Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credință
spre credință, precum este scris: Iar dreptul din credință va fi viu” (Rom. 1, 16 -17); „vă
îndemn ca să luptați pentru credința dată sfințil or, odată pentru totdeauna” (Iuda 3).
Credința cea care mântuiește este în Iisus Hristos, Cel ce S -a dat pe Sine preț de
răscumpărare pentru mulți (I Tim. 2, 6). Mântuirea lumii, sensul ontologic și existențial al
omului este dat de Hristos, Care venind în sufletul fiecăruia în chip nevăzut dar real, ca
fiecare să trăiască prin El și în El59 „purtând în trup mersul spre moarte al lui Iisus, ca și viața
lui Iisus să se arate în trupul vostru” (II Cor. 4, 10), devine centrul vieții spirituale a omului:
„M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2,
20); „Căci pentru mine a trăi este Hristos, și a muri este câștig” (Filip. 1,21). Iar dacă Hristos
trăiește în fiecare creștin înseamnă că toți sunt un trup, trupul l ui Hristos – Biserica (Efes. 5,
23, 27). Aceasta nu trebuie înțeleasă în nici un caz în mod simbolic sau analogic, ci ca o
realitate concretă. Biserica este trupul lui Hristos în urma unirii ei organice cu El. Prin aceasta
viața lui Hristos devine viața Bi sericii și a membrilor ei și determină viața lor.60
Temeiurile teologice pentru care creștinii sunt uniți într -un trup (Efes. 2, 16) și una în
Hristos (Gal. 3, 27), primind prin aceasta identitatea de creștini61, sunt următoarele: au aceeași
credință, primes c același Botez și se împărtășesc dintr -o pâine și dintr -un potir toți cu aceleași
Sfinte Taine. „Este un trup și un Duh, precum și chemați ați fost la o singură nădejde a

57 Ibidem, p. 125.
58 Ibidem , pp. 125 -131.
59 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, Ed. IBMBOR, București, 1989, p. 343.
60 Pr. prof. dr. V aler Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 1 Premise Teologice. Presa Universitară
Clujeană, Cluj -Napoca, 2004, p. 95.
61 Pr. prof. dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, ed. cit., pp. 342 -349.

31
chemării voastre; Este un Domn, o credință, un botez, Un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care
este peste toate și prin toate și întru toți” (Efes. 4, 4 -6); „Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu
prin credința în Hristos Iisus. Căci, câți în Hristos v -ați botezat, în Hristos v -ați îmbrăcat. Nu
mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, ni ci liber; nu mai este parte bărbătească și parte
femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Gal. 3, 26 -28); „Paharul
binecuvântării, pe care -l binecuvântăm, nu este, oare, împărtășirea cu sângele lui Hristos?
Pâinea pe care o frângem nu e ste, oare, împărtășirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un
trup, suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr -o pâine” (I Cor. 10, 16 -17); „Ci precum
într-un singur trup avem multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași lucrare, Așa și noi,
cei mulți, un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare unii altora” (Rom. 12, 4 -5).
Această afirmare a identității creștine cu referire la persoana celui botezat (Gal. 3,
27) cât și la comunitatea celor ce au primit Taina Sfântului Botez (Rom. 12, 3 -4) este o temă
principală a teologie pauline „În El ați și fost tăiați împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de
mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos. Îngropați fiind
împreună cu El prin botez, cu El ați și înviat pri n credința în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L –
a înviat pe El din morți” (Col. 2, 11 -12), „care nu este altceva decât o dezvoltare, pentru nevoi
pastorale și misionare, a teologiei expuse în Faptele Apostolilor, în legătură cu Pogorârea
Sfântului Duh și înt emeierea Bisericii la Cincizecime.”62 Biserica înseamnă finalizarea și
concretizarea lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos în această lume, lucrare care a început cu
întruparea. Ea este al cincilea din istoria mântuirii ale cărei patru acte fundamentale sunt
întruparea, răstignirea, învierea și înălțarea. Hristos Cel înviat ne mântuiește, întrucât Se
sălășluiește în noi prin Duhul Sfânt. Pogorârea Duhului Sfânt marchează prin aceasta trecerea
de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa perso nală la extinderea acestei lucrări
în ceilalți oameni.
Mântuirea se realizează prin întâlnirea personală în puterea Duhului Sfânt căci „prin
harul lui Dumnezeu sunt cea ce sunt” (I Cor. 15, 10), a oamenilor cu Hristos Cel jertfit, înviat
și înălțat. În ac eastă întâlnire viața lui Hristos devine viața celor cu care El se întâlnește
întrucât îi atrage în jertfă și învierea Sa.63 În această atragere istoria personală a creștinului
este convertită în istoria personală a lui Iisus Hristos; viața lui Hristos devi ne viața
credincioșilor, care devin făptură nouă în Hristos „Deci, dacă este cineva în Hristos, este
făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s -au făcut noi” (II Cor. 5, 17); „Deci ne -am
îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hrist os a înviat din morți, prin slava

62 Ibidem., p. 342.
63 Pr. Prof. Dr. V aler Bel, Predicarea Evangheliei … pp. 97 -98.

32
Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții. Deci ne -am îngropat cu El, în moarte, prin
botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi
întru înnoirea vieții; Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi
părtași și ai învierii Lui” (Rom. 6, 4 -6).
Identitatea creștină primită prin convertire și Botez nu este ceva definitiv și static, ci
un proces permanent de a fi autentic, de a crește împreun ă cu Hristos, întru asemănarea Sa, în
comuniune cu El, ca membru al trupului Său (Rom. 12, 4 -5; I Cor. 12, 27; Col. 1, 18). Odată
născut la viața cea nouă în Hristos în Taina Sfântului Botez (Rom. 6, 5), creștinul se angajează
într-o luptă spirituală conti nuă „până ce Hristos va lua chip” în el (Gal. 4, 19). Convertirea și
Taina botezului deschid un orizont nou, spre realitatea ultimă a Împărăției lui Dumnezeu. Viața în
Hristos primită în Taina botezului este doar începutul vieții care va să vină, iar „umbl area întru
înnoirea vieții” (Rom. 6, 4) și creșterea până la „starea de bărbat desăvârșit” (Efes. 4, 13)
constituie o pregătire pentru acel mod de viață viitor. Or, această luptă spirituală a creștinului
este susținută în primul rând de harul lui Dumnezeu împărtășit prin sfintele Taine și de
comunitatea eclesială care este o comunitate liturgică -sacramentală.64
Creștinul încorporat sacramental în trupul lui Hristos își câștigă desăvârșirea numai
în relație cu semenii săi pentru că „ noi, cei mulți, un trup s untem în Hristos și fiecare suntem
mădulare unii altora” (Rom. 12, 5). În comunitatea Bisericii, fiecare creștin a primit un dar și
o misiune personală, o slujire și o răspundere proprie, dar toate aceste daruri și slujiri felurite
formează lucrarea unui s ingur trup „Căci precum trupul unul este, și are mădulare multe, iar
toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, așa și Hristos” (I Cor. 12, 12). Viața
personală a creștinului este influențată și influențează viața comunității. Fiecare trăiește s tarea
altuia, ia asupra sa povara semenului: „Purtați -vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea
lui Hristos” (Gal. 4, 2).65 Astfel fiecare membru al Bisericii contribuie potrivit „darului” său la
zidirea trupului lui Hristos – Biserica66: „Și El i -a dat pe unii să fie apostoli, pe alții profeți, pe
alții binevestitori, pe alții păstori și învățători, ca să -i pregătească pe sfinți pentru lucrarea slujirii,
spre zidirea trupului lui Hristos, până ce toți vom ajunge la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului
lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei plinătății lui Hristos” (Efes. 4,11 –
13); „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioși și să nu căutăm
plăcerea noastră. Ci fiecare dintre noi să cau te să placă aproapelui său, la ce este bine, spre
zidire. Că și Hristos n -a căutat plăcerea Sa, ci, precum este scris: Ocările celor ce Te ocărăsc

64 Ibidem , p. 128.
65 Ibidem, p. 188.
66 Idem, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 2 Exigențe , pp. 124 -125.

33
pe Tine, au căzut asupra Mea”. (Rom. 15, 1 -3). Fiecare membru al comunității, slujind po –
trivit chemării lui „Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s -a dat. Dacă avem proorocie, să
proorocim după măsura credinței; Dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învață, să
se sârguiască în învățătură; Dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să
împartă cu firească nevinovăție; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluiește,
să miluiască cu voie bună! Dragostea să fie nefățarnică. Urâți răul, alipiți -vă de bine. În iubire
frățească, unii pe alții iubiți -vă; în cinste, unii alto ra dați -vă întâietate” (Rom. 12, 6 -10), își
aduce aportul său pentru întreaga Biserică, după cum, la rândul lui, se împărtășește de ceea ce
realizează toți membrii Bisericii la un loc. Pe de o parte ca individ dă comunității, iar pe de
altă parte ia din ac eastă comunitate67.
În acțiunea de zidire a trupului lui Hristos, apostolii și ucenicii și, prin extensie, toți
creștinii colaborează cu Dumnezeu „că noi împreună -lucrători cu Dumnezeu suntem” (I Cor.
3, 9). Nu ei sunt cei ce fac să crească trupul lui Hrist os, ci Dumnezeu, însă fiecare participă cu
lucrarea sa care rodește pe temelia pusă de Hristos: „Eu am sădit, Apollo a udat, dar
Dumnezeu a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădește nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai
Dumnezeu care face să crească. Cel care sădește și cel care udă sunt una și fiecare își va lua
plata după osteneala sa. Căci noi împreună -lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteți ogorul
lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un
înțelept meșter, am pus temelia; iar altul zidește. Dar fiecare să ia seama cum zidește; Căci
nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Cor. 3. 6 -11).
Lucrarea de zidire a trupului lui Hristos în care creștinii colaborează cu Dumnezeu, es te
orientată eshatologic. De la început, Biserica s -a organizat ca o comunitate istorică orientată
spre împărăția eshatologică „Cetățenia noastră este în ceruri” (Filip. 3, 20), spune Apostolul,
deoarece creștinii nu au în istorie „cetate stătătoare” (Evr. 13, 14). Biserica este comuniunea de
viață și iubire a lui Dumnezeu – Sfânta Treime cu oamenii prin Hristos în Duhul Sfânt (In. 17, 21 –
23). Biserica istorică este chemată să reproducă în viața ei această comuniune trinitară și
unitară a lui Dumnezeu. Ea e ste comunitatea umană care trăiește din comuniunea divină a
Sfintei Treimi. De aceea, întreaga ei misiune este orientată în această direcție.68 Acesta este
motivul pentru care vocația omului este una misionară. El mărturisește împlinirea
eshatologică a crea ției și încorporarea tuturor în Împărăția lui Dumnezeu. Dacă în conținut,
activitatea misionară a omului nu ar viza acest lucru ea nu s -ar deosebi cu nimic de orice alt

67 Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia contemporană , în
„Studii Teologice”, anul XXIV , nr. 5 -8, septembrie -octombrie, 1972, p. 374.
68 Pr. Conf. Dr. V aler Bel, Misiunea Bisericii . .., p. 128.

34
activism social eminamente pozitiv, orientat doar pe orizontală, „fără unitatea preala bilă în
numele lui Hristos, o comunitate de credincioși ar putea fi o asociație voluntară religioasă, dar
nu o Biserică”69, iar membrii acestei organizații, persoane ce oferă asistență socială și
religioasă, dar niciodată misionari. Prin urmare, vocația mis ionară a omului se împlinește
atunci când, printr -o activitate sinergică a omului cu Dumnezeu, este vestită lumii mântuirea
în Iisus Hristos și venirea Împărăției lui Dumnezeu, care se manifestă acum și aici ca
anticipare în Biserică.
Această colaborare la „zidirea trupului lui Hristos” (Efes. 4,11 -15) se face în grade
diferite, în măsura participării la Apostolatul și Preoția lui Hristos. În Biserică, se face distincție
între preoția sacramentală și cea universală. Este o distincție de poziție, de misiune și autoritate între
slujitorii hirotoniți și mireni. Aceste slujiri nu se exclud însă, ci se completează și se susțin
reciproc. Printr -o comparație foarte sugestivă a organismului Bisericii cu corpul omenesc, Sfântul
Apostol Pavel arată că toți me mbrii Bisericii, atât cei investiți cu preoția universală cât și simpli
creștini, deținători ai preoției generale, au un rol și o misiune specifică în Biserică.70
Sfântul Apostol Petru subliniază această preoție generală a tuturor credincioșilor creștini
când îi numește „preoție sfântă” chemată să aducă „jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu prin
Iisus Hristos” ( I Pt. 2,5) și „seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de
Dumnezeu” (I Pt. 2,9). În același sens, sfântul Evanghelist Ioan scrie celor șapte Biserici din Asia
că Mântuitorul „ne -a făcut pe noi împărăție, preoți Dumnezeului și Tatălui Său” (Apoc. 1,6; 5,10).
În virtutea acestei preoții universale, creștini sunt chemați să participare la întreita slujire a l ui
Hristos în B iserică.71
Participarea mirenilor la slujirea profetică a lui Hristos se face prin propovăduirea
Evangheliei, păstrarea și transmiterea misionară a Tradiției apostolice și mărturia creștină în
mijlocul lumii.
A învăța pe cineva pentru a -l aduce la credinț ă este sarcina nu numai a fiecărui
predicator hirotonit ci și a fiecărui credincios: „Frații mei, dacă vreunul din voi se va rătăci de la
adevăr și cineva îl va întoarce să știe el că cel ce l -a întors pe păcătos din rătăcirea căii lui își va
mântui suflet ul din moarte și mulțime de păcate își va acoperi” (Iac. 5,19 -20). Aceștia trebuie să
se „povățuiască unii pe alții” (Rom. 15, 14), grăind adevărul (Efes. 4, 25) unii către alții, adevăr

69 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, …, p. 345.
70 Pr. conf. dr. V aler Bel, Misiunea Bisericii … , p. 166.
71 Cf. Pr. conf. dr. V aler Bel, Apostolatul mirenilor în Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigențe , pp.
159-180 și Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Participarea mirenilor la viața Bisericii , în: „Îndrumător bisericesc”,
Mitropolia Banatului, Timișoara 1983, nr. 4, p. 102 -107.

35
care este „Evanghelia spre mântuire tot celui ce crede” (Rom. 1, 16, 17) și „lumina Evangheliei
slavei lui Hristos” (II Cor. 4, 4).
Mărturia cuvântului lui Dumnezeu constituie o exigență internă a credinței: „Crezut -am
pentru aceea am grăit; și noi credem, și de aceea și grăim” (2 Cor. 4,13). A -L mărturisi pe
Dumnezeu însea mnă a mărturisi filiația noastră divină. Înseamnă a mărturisi că suntem creați de
Dumnezeu și că trăim și existăm în această ordine divină. Înseamnă a recunoaște că nu suntem
autonomi, ci dependenți de Dumnezeu, atât cu privire la începutul, cu privire la viața noastră
întreagă cât și cu privire la sfârșitul nostru. Prin mărturisirea și transmiterea credinței ne arătă m
dependența noastră de Dumnezeu Tatăl și de Fiul Său Iisus Hristos pe care Îl primim ca pe
Mântuitorul care ne desăvârșește și sfințește viaț a prin Duhul Sfânt și ne conduce spre Împărăția
lui Dumnezeu. 72
Mirenilor li se oferă nenumărate ocazii de a exercita apostolatul evanghelizării și al
sfințirii. Însăși mărturia vieții creștine „fiindcă priveliște lumii ne -am făcut, și îngerilor și
oamenil or” (I Cor. 4, 9 ș.u.) și faptele bune săvârșite din „credința lucrătoare prin iubire” (Gal. 5,
6) au puterea de a -i atrage pe oameni la Dumnezeu. Astfel, cea dintâi metodă de mărturie
evanghelică a constituit -o comuniunea de dragoste a celor care au recun oscut iubirea lui
Dumnezeu față de ei. „Noi Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne -a iubit întâi” (I In. 4, 19) era
o aluzie la propovăduirea evanghelică atunci când Apostolul iubirii sfătuia: „Iubiților, să ne
iubim unii pe alții, pentru că iubirea este de la Dumnezeu, și tot cel ce iubește este născut din
Dumnezeu” (I In. 4, 7). Mai precis, același Apostol afirmă: „iubirea de Dumnezeu aceasta
este: să -I păzim poruncile; și aceasta -i biruința care -a biruit lumea: credința noastră” (1 In. 5,
3-4). Ascultarea noastră de voia Lui este și ea o modalitate viguroasă de propovăduire
evanghelică.73
Totuși, un astfel de apostolat nu constă numai în mărturia vieții. Adevăratul apostol
caută ocazii de a -L vesti pe Hristos prin cuvânt, fie necredincioșilor, pentru a -i aduce la credință,
fie credincioșilor, pentru a -i instrui, a -i întări și a -i îndemna la o viață creștină cât mai adevărată
„căci dragostea lui Hristos ne stăpânește” (II Cor. 5, 14). În inima tuturor trebuie să răsune
cuvintele Apostolului: „Că vai mie dacă nu voi binevesti!” (I Cor. 9, 16).
Potrivit indiciilor Noului Testament și a tradiți ei, Biserica din Roma a fost întemeiată de
credincioși simpli. Aici au predicat mai întâi soții Aquila și Priscila, care erau credincioși laici .
Apoi, împreună cu Apostolul Pavel au predicat și alți ucenici laici ca Epafras, Tihic, Aristarh etc.,

72 Mitropolit dr. Antonie Plămădeală, Tâlcuiri noi la texte vechi , Ed. Ahidiecezană, Sibiu 1989, p. 197 .
73 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Sfânta Taină a Preoției. Ierarhia sacramentală după Sfânta Scriptură și Sfânta
Tradiție , în "Ortodoxia" XLI, 1989, nr. 1, pp. 7 -8.

36
precum ar ată Apostolul Pavel când scrie filipenilor că „cei mai mulți dintre frați, încredințare
având în Domnul prin lanțurile mele, cu mult mai mult îndrăznesc să grăiască fără teamă cuvântul
lui Dumnezeu” (Filip. 1,14). Despre mulți predicatori fără de nume din Biserica Tesalonicului, ne
spune tot Apostolul Pavel, că s -au făcut pildă tuturor celor ce cred în Macedonia și Ahaia, pentru
că de la ei „a răsunat cuvântul Domnului nu numai în Macedonia și Ahaia, ci -n tot locul a pătruns
credința noastră în Dumnezeu” (I Tes. 1,8).74
Evanghelizarea și transmiterea misionară a tradiției creștine de către mireni este de o
importanța capitală în cadrul familiei.75 Încă de la începutul ei, Biserica creștină s -a constituit
după modelul familiei, ca o comunitate de dragoste: „Pe cel bătrân să nu -l înfrunți, ci să -l îndemni
ca pe un părinte: pe cei mai tineri, ca pe frați; pe femeile bătrâne, ca pe mame; pe cele tinere, ca pe
surori, în toată curăția. Pe văduve cinstește -le, pe cele cu adevărat văduve. Iar dacă o văduvă
are copii s au nepoți, ei să se învețe mai întâi să -și dovedească evlavia față de propria lor familie și
să-și răsplătească părinții, fiindcă bun este lucrul acesta și primit înaintea lui Dumnezeu” (I Tim. 5,
1-4). Apostolul Pavel compară legătura dintre bărbat și femeie cu cea dintre Hristos și Biserică
(Efes. 5, 20 -33). „Taina aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos și în Biserică” (Efes. 5, 32).
Participarea credincioșilor la slujirea preoțească a lui Hristos se realizează prin
participarea activă la cultul publi c al Bisericii, prin rugăciunea particulară și prin dăruirea lor în
slujba înfăptuirii comuniunii în Trupul tainic al lui Hristos, ca anticipare a Împărăției viitoare a lui
Dumnezeu.76
Liturghia constituie nu numai garanția și expresia unității de credință, de rugăciune și
iubire, care există în corpul Bisericii văzute, ci și pregustarea bucuriei de a fi cu Hristos în
Împărăția Sa viitoare: „Căci de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar moartea
Domnului vestiți până când va veni.” (I Cor. 9, 26).
Încadrându -se în această ordine liturgică, euharistică, toți creștinii, prin cultul public și
prin asumarea trudei greutăților vieții în duhul lui Hristos, devin asemenea Lui: „totdeauna
purtând în trup mersul spre moarte a lui Iisus, așa ca și v iața lui Iisus să se arate în trupul nostru”
(I Cor. 4, 10; Col. 1, 24). Toate activitățile: rugăciunile și inițiativele apostolice, viața de fam ilie,
munca zilnică, bucuriile și încercările vieții, dacă sunt trăite în duhul lui Hristos, devin „jertfe
duho vnicești, plăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos” (I Pt. 2, 5), care, în celebrarea Euharistiei,

74 Pr. conf. dr. V aler Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigențe …, pp. 17 3-174.
75 Pr. prof. dr. Ion Bria, Tratat de Teologie dogmatică și ecumenică , Ed. România creștină, București 1999 ,
p.162.
76 Ibidem.

37
sunt oferite cu adâncă evlavie lui Dumnezeu împreună cu ofranda Trupului și Sângelui
Domnului.77
Credincioșii laici participă la preoția lui Hristos și prin to ate acțiunile prin care mijlocesc
împăcarea oamenilor cu Dumnezeu și întreolaltă: „vă îndemn să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri,
mulțumiri pentru toți oamenii, că aceasta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu,
Mântuitorul nostru” (I Tim. 2, 1, 3). Căci Dumnezeu „ne -a împăcat cu Sine prin Hristos și ne -a
dat nouă slujirea împăcării” (II Cor. 5, 18).78
La slujirea împărătească a lui Hristos credincioșii laici participă prin biruința lor asupra
ispitelor și a păcatelor, prin organizarea comuniunii creștine și prin diaconia creștină în societat ea
seculară. 79
Evanghelia lui Hristos cheamă oamenii din robia păcatului și a morții și prin nașterea la
viața în Hristos (Rom. 6, 3-6; Gal. 3, 27) îi așează pe calea dreptății, a libertății și comuniunii
vieții veșnice. Dar pentru că această cale a creștinului nu este încă ținta finală, ea trece prin is pite,
contestații și suferințe și cere de aceea lupta spirituală: „Și orice luptăt or, de la toate se -nfrânează.
Ei însă, ca să ia o cunună stricăcioasă; dar noi, una nestricăcioasă” (I Cor. 9, 25). Ținta drumului
luminează numai pe parcursul lui. Mântuirea se dobândește în lupta cu ispitele și contestațiile
acestei lumi: biruința vieții în lupta împotriva păcatului și a morții.80
Prin dăruirea Sa lui Dumnezeu care a culminat cu biruirea păcatului și a morții prin cruce
și înviere, Iisus Hristos a împărtășit ucenicilor Săi darul libertății și puterea ca prin lepădarea de
sine și printr -o viață sfântă să poată birui ei înșiși ispitele și stăpânirea păcatului, „pentru că Cel
Care este în noi e mai mare decât cel care este în lume” (I In. 4, 4). Sfântul Apostol Pavel exprimă
această putere a creștinului, ce vine din puterea lui Hristos, de a b irui ispitele și păcatele prin
îndemnurile de a „umbla întru înnoirea vieții”. „Așa și voi, socotiți -vă că morți îi sunteți păcatului,
dar vii lui Dumnezeu întru Hristos Iisus, Domnul nostru. Așadar, să nu domnească păcatul în trupul
vostru cel muritor, ca să vă supuneți poftelor lui: nici mădularele voastre să nu le puneți în slujba
păcatului ca arme ale nedreptății, ci înfățișați -vă lui Dumnezeu ca viii dintre morți, și mădularele
voastre ca arme ale dreptății în slujba lui Dumnezeu. Fiindcă păcatul nu va avea stăpânire asupra
voastră, de vreme ce nu sunteți sub Lege, ci sub har”. (Rom. 6, 11 -14).
Pentru „că lupta noastră nu este împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva duhurilor
răutății” (Efes. 6,12), biruința asupra păcatului trebuie să se manifest e și în sfera socială. De

77 Pr. conf. dr. V aler Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigențe , …, p. 177.
78Ibidem. , p. 179.
79 Pr. Drd. Marin Stamate, Noțiunea de „diaconia” la Sfântul Apostol Pavel , în „Ortodoxia”, anul XXVI – Nr. 3,
iulie-septembrie, 1974, p. 478.
80 Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia contemporană , în
art. cit., p. 325 -326.

38
aceea, participarea la slujirea împărătească a lui Hristos se concretizează și în îmbunătățirea
condițiilor de viață din lume, a instituțiilor și structurilor ei, ca acestea să nu genereze păcate
sociale, ci să ofere condițiile op time pentru desăvârșirea omului.81
Imaginea misionarului ideal este descrisă de Sfântul Apostol Pavel82, prezentându -se
indirect pe sine însuși când spune: „Și cuvântul meu și propovăduirea mea nu stăteau în
cuvântări de -nduplecare ale înțelepciunii omenești , ci în arătarea Duhului și a puterii, pentru
ca credința voastră să nu fie întru înțelepciunea oamenilor, ci întru puterea lui Dumnezeu” (1
Cor. 2, 4 -5). „Pentru că deși suntem în trup, nu ne luptăm trupește – de vreme ce armele luptei
noastre nu sunt tru pești, ci lui Dumnezeu puternice spre surparea întăriturilor. Noi surpăm
socotințele minții și toată trufia care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu”(II Cor. 10,
3-4). „Că n -am socotit ca -ntre voi să știu altceva decât pe Iisus Hristos; și pe Aces ta răstignit.”
(I Cor. 2, 2). „Evanghelia noastră n -a fost la voi doar în cuvânt, ci -n putere și -n Duhul Sfânt
și-n multă deplinătate, așa cum voi știți bine felul în care de dragul vostru am fost între voi. Și
voi v -ați făcut următorii noștri și ai Domnul ui, întru mult necaz primind Cuvântul cu bucuria
Duhului Sfânt” (1 Tes. 1, 5 -6). Așadar, cei cărora sfântul Apostol Pavel le propovăduia,
aceștia căutând dovadă despre faptul că “Hristos grăia întru el” (2 Cor. 13, 3), au devenit ai lui
Hristos, precum era și Pavel, atunci când L -au văzut pe Hristos „viu prin puterea lui
Dumnezeu” (1 Cor. 13, 4) lucrând prin el. Căci sfântul Apostol Pavel și -a identificat propria
sa ființă cu propovăduirea lui Hristos, cu conștiința că propria sa mântuire depinde de aceasta
(1 Cor. 9, 15). El și -a pus în primejdie viața sa pentru Evanghelie și astfel viața lui Hristos s -a
manifestat în trupul său cel muritor (II Cor. 4, 11).
Misiunea este eficientă mai ales atunci când puterea Duhului Sfânt radiază din cel
care îl propovădui ește pe Hristos. Această putere luminează neîmpiedicat prin cuvântul
acestuia fiind o confirmare a lucrării Duhului Sfânt în el și prin el. Aceasta are loc atunci când
propovăduitorul întruchipează în viața lui adevărul lui Hristos, pentru că Duhul Sfânt e ste
legat de adevăr, adică de Dumnezeu care S -a întrupat în Iisus Hristos. De aceea, misiunea a
fost deplină, profundă și de durată atunci când a fost întreprinsă de sfinți și martiri, care,
uitându -se pe ei înșiși, L -au mărturisit pe Hristos prin puterea Duhului Sfânt. Ei și -au dedicat
întreaga lor viață, nu doar talentul cuvintelor, pentru a face înțeleasă celorlalți taina lui
Hristos.83

81 Cf. Pr. Prof. Dr. V aler Bel, Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării , în „Biserică și
multiculturalitate în Europa sfârșitului de mileniu”, Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2001, pp. 43 -77.
82 Cf. Pr. Prof. D r. Stelian Tofană, Componentele și exigențele misiunii Bisericii, după epistolele pastorale , în
„Misiunea Bisericii în Sfânta Scriptură și în istorie ”, Editura Renașterea, Cluj -Napoca, 2006, pp. 88 -97.
83 Pr. Conf. Dr. V aler Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigențe , …, p. 194.

39
Ținând seama de modul dăruirii Duhului Sfânt, prin iradierea energiilor divine în
receptaculul uman, sfinții sunt atât v ase ale luminii cât și vestitori și martori ai Luminii,
folosindu -se de lumina lor ca să lumineze pe alții. Ei nu numai se împărtășesc de viața lui
Dumnezeu ci o și transmit. Astfel se înțelege de ce capacitatea misionarului și liturghisitorului
depinde nu numai de competența teologică și de calitățile pedagogice, ci și de sfințenia
personală.84

II.3. Cateheza, omilia, predica, pareneza și sursa evanghelică

Este un fapt bine cunoscut acela că o mare greșeală în abordarea omiletică îl
constituie aceea de a nu ști de la bun început, într -o predică, ce gen vei aborda.85 Cu siguranță
că genurile omiletice se întrepătrund, se trece de la un gen la altul pe parcursul unei cuvântări,
dar important este că cel care cuvântă să revină permanent la tema abordată și la genul pe care
l-a popus în dezvoltarea unui subiect86.
În “Biserica noastră recunoaștem următoarele genuri distincte aflate în uz: omilia,
predica propriu -zisă (numită și sintetică), panegiricul, pareneza și conferința religioasă”87.
Vom arunca o privire as upra fiecărui gen pentru a vedea anumit e particularități ale fiecăruia.
Omilia se traduce prin cuvântare; iar verbul omileo prin a cuvânta; iar termenul
omilos prin mulțime sau adunare. Acest gen are două moduri de aplicare: omilia exgetică și
omilia temat ică. În omilia exegetică se face exegeza textului luându -se verset cu verset. Acest
gen a fost foarte folosit de Părinții Bisericii pentru a face comentarii la cărțile biblice. Omilia
tematică se ocupă de o temă, într -o asemena omilie se face o analiză a t emei din pericopa, sau
apostolul zilei.
Predica propriu -zisă (sintetică), este genul de predică ce are specific unitatea
materiei, tratând doar o singură învățătură și sistematizarea în prezentarea acestor învățături1.
Clasificarea predicilor sintetice se face după conținut: biblice, dogmatice, morale, liturgice,
apologetice (misionare), și istorice.88 Nu mai dezvoltăm aici partic ularitățile fiecărui tip de
predică în funcție de conținut.

84 Ibidem , pp. 194 -195.
85 Cf. Pr. Lector Dr. Vasile Gordon, Introducere în Omiletică , Editura Universității din București, 2001, p. 250.
86Ibidem , p. 251.
87Ibidem.
88Ibidem , p. 252.

40
Panegiricul se t raduce prin adunarea poporului, reuniune pentru o sărbătoare; iar
verbul desemnează acțiunea de a a celebra o sărbătoare; a pronunța un elogiu public la o
sărbătoare.89 Acest gen omiletic face parte din categoria predicilor tematice istorice, cu
caracter aghiografic, având un caracter laudativ, encomiasti c.
Pareneza „în accepțiunea noastră de astăzi, este o cuvântare bisericească simplă care
se rostește la momente liturgice speciale, fie de bucurie (botez, cununie, sfințirea Bisericii,
instalarea preotului în parohie), fie de întristare (înmormântare, para stase, calamități
naturale)”90.
În ceea ce privește etimologia cuvântului pareneza vine din verbul paraineo și
înseamnă a sfătui, a avertiza, a încuraja; de asemenea, substan tivul corespunzător, cu sensul
de încurajare, exortație, aviz, sfat, recomandare91.
O marcă a oralității este vorbirea la persoana I, plural, această marcă lexico –
gramaticală arată implicarea vorbitorului prin faptul că se identifică cu cei cărora le vorbește.
Acest tip de abordare este important atât în mesajul scris, cu atât mai mult î n cel oral. Astfel,
se transmite starea de la cel care emite mesajul că tre cel care -l primește.
O altă marcă important ă a oralității o reprezintă permanenta stare interogativă, pe de
o parte interogația este retorică, se pare că nu se așteaptă un răspuns, mai ales că se frânge
discursul, avem de multe ori anacolutul, schimbarea logicii discursului. De exemplu, spune
Pavel “Și ce voi mai zice?” (Evrei, 11, 31); neașteptând răspuns schimbă registrul logic,
vorbind despre faptul că timpul nu -i ajunge pentru a vorbi de o seamă de personalități
vechitestamentare, regi ca David sau Solomon, până la prorocii Vechiului Testament (Cf
Evrei 11, 31).
De asemenea un rol important în discursul oral al Apostolului îl are și folosirea
imperativelor, auditoriul este îndemn at spre a înfăptui ceva. Așadar funcția conativă a
limbajului paulin este un argument important pentru oralitatea din epistole, oralitate care
transmite în mod real existența acestui principiu în pareneza orală a Apostolului.
În sinagoga iudaică se folosea genul de predică numit omilie parenetică. Acest gen se
particularizează prin faptul că conține un mesaj prin care audioriul este încurajat în a face
ceva, în a pune în practică virtuțile, în a lucra binele, în a fida da și nu nu etc. Dar omilia
parenetică, pe lângă partea de încurajare are și un puternic mesaj de avertizare, de exemplu,

89 Cf. Ibidem , p. 255.
90Ibidem , pp. 2 56.
91 Cf. Ibidem , p. 256.

41
Mântuitorul Hristos, prin seria de” vai” -uri avertizează cu privire la consecințele pe care le are
neresp ectarea poruncilor mântuitoare.
În fiecare parohie, în afară de duminici și sărbători, se oficiază slujbe pentru zilele de
rând, în cele mai multe cazuri miercurea, vinerea și sâmbătă seara. De obicei se săvârșesc
acatiste, diverse sfințiri (ale apei, icoanelor etc.), Taina Sf. Maslu și vecer nii, slujbe la care se
poate adăuga, la sfârșit, o scurtă cateheză, care, dacă este bine întocmită și susținută cu
convingere, aduce multă lumină și bucurie în sufletele ascultătorilor și va atrage un număr tot
mai mare de credincioși. Majoritatea vin, des igur, pentru slujba respectivă, dar există un
număr dintre ei, în special intelectuali, care vin numai dacă știu că se rostește și un cuvânt de
învățătură, mai ales acolo unde este axat pe explicarea doctrinei și a cultului, însoțit de
permanente actualiză ri.
În tradiția ortodoxă, omilia sau predica este o parte esențială a Liturghiei Euharistice
și face parte din caracterul sacramental al Liturghiei.
În urma citirii Cuvântului lui Dumnezeu prin pericopa Sfintei Evanghelii se spune o
predică liturgică. Pred ica este ținută, de obicei, de cel care slujește, dar poate cădea și în
sarcina unui preot coslujitor sau a unui diacon, însă niciodată nu este încredințată unui laic.
Când slujește un episcop, predica este ținută de acesta.
De obicei, predica prezintă și explică conținutul citirilor acea zi sau uneori
ale sărbătorii respective sau poate fi despre Sfântul zilei.
Propovăduirea cuvântului trebuie să stea într -o unitate cu trăirea cultului numai în
această măsură putem să nădăjduim la bucuria comuniunii harice cu Hristos în Biserică.
Pornind de la această afirmație vom căuta să arătăm , în capitolul al III -lea,cum
Evanghelia se poate propovădui în mesajul bisericii astăzi ca formă de comuniune și
comunicare.
Părintele Dumitru Stăniloae, marele teolog al secolulu i XX, preciza că "Oamenii se
adapă spiritual unul pe altul prin cuvinte, dar dintr -o trebuință sădită în ei de o putere mai
presus de ei. Iar cuvintele nu sunt importante pentru ei prin faptul că sună, ci prin faptul că ele
comunică apa lor ca izvoare spir ituale, legate subteran între ele și cu oceanul spiritual suprem.
Omul însuși vine în cel ce -i aude cuvintele și el însuși se deschide celui ce i le comunică.
Omul însuși e apă vie, prin faptul că se dă pe sine însuși și adapă pe cel căruia i se dă prin
cuvânt. Și fiecare e o apă deosebită de celălalt și adapă pe celălalt numai în măsura în care se
dă pe sine însuși și nu folosește cuvintele mai mult pentru a ascunde ceea ce gândește și simte,

42
sau pentru sine însuși. în cazul din urma, nici cel ce aude cuvi ntele altuia nu se încrede în ele,
pentru că îl simte pe cel ce i le spune rămânând în voința de a nu se comunica cu adevărat”92.
Cuvintele își împlinesc rostul lor, de a uni și întări pe oameni, când sunt rostite și
simțite ca o comunicare de sine a unuia către altul. în aceasta se face înțeleasă afirmația
despre Cuvântul suprem că e în același timp și Persoană. între oameni, trăire a cuvântului
seamănului, ca dăruire a lui însuși, e cu atât mai intensă, cu cât cel ce se comunică prin cuvânt
însoțește mai mult comunicarea prin fapte de autodăruire până la jertfa de sine, fără să se
piardă prin aceasta definitiv. Numai aceasta aduce bu curie și fericire reală atât celui ce
vorbește cât și celui căruia i se vorbește. Această acoperire între cuvânt și faptă a realizat -o în
gradul maxim Cuvântul suprem, făcându -Se om și adeverind cu jertfa Lui cuvintele de iubire
ce ni le -a spus.
Omul care vorbește sincer simte, astfel, trebuința să se și dăruiască, dar și să dorească
ca celălalt să i se dăruiască prin ascultarea lui deplină și prin răspunsul lui. Fiecare e un
cuvânt ipostatic sau personificat inepuizabil, care simte trebuința să se comunic e, ca atare, la
nesfârșit, dar și să primească pe altul ca răspuns personificat la cuvântul său personificat. Sau
fiecare e un cuvânt personificat, distinct ca solicitare și ca răspuns. Căci cine se comunică
altuia își manifestă chiar prin aceasta pornirea de-a se da și cererea de a -1 vedea pe celălalt ca
răspuns, arătându -se pe sine, chiar prin aceasta, ca persoană ce are nevoie de celălalt sau
răspunde nevoii celuilalt.
„Dar de unde trebuința omului de a se dărui prin cuvânt și de a cere celuilalt să i s e
dăruiască prin răspuns? Chiar în faptul că se dăruiește prin comunicare și solicită pe celălalt
ca răspuns se arata că omul nu poate exista prin sine. O persoană nu poate exista singură,
pentru că în ea se personifică o natură care e personificată și în alte persoane. Dar nici
amândouă nu se simt împlinite prin comunicarea -solicitare și prin răspunsul ce și -1 dau; sau
se află în trebuința de a -și căuta împlinirea în comunicarea cu o realitate personală supremă.
în aceasta se reflectă Sfânta Treime, în car e una și aceeași ființă e ipostatică în trei Persoane și
își face simțită unirea și distincția și în relația dintre persoanele umane de aceeași natură, sau
în natura umană cea una, manifestată concret în mai multe persoane necesare unele altora și
având ne voie de comunicarea cu un izvor personal suprem…."93

92 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu , Editura Mitropoliei Olteniei, 1987, p. 32.
93 Ibidem , p. 33.

43

Capitolul al III -lea:
Evanghelia mijloc divin de comuniune și comunicare

III.1. Revelația Dumnezeiască – cunoaștere și comuniune cu Dumnezeu

Pentru a intra în comuniune cu cineva, sau în legătură cu ceva, se impune
cunoașterea lui. De aceea și comuniunea veșnică cu Dumnezeu se bazează pe cunoașterea Lui.
„Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat…” spune
Mântuitorul în Rugăciunea Arhiereasca (In 17, 3). Pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu
și a ne desăvârși viața duhovnicească, trebuie să – L cunoaștem pe Dumnezeu, să știm adică
dacă este un părinte, sau un stăpân despotic, dacă ne putem apropia de El și în ce formă, dacă
este milostiv, îndurător, iertător sau numai drept și necruțător, dacă ne putem apropia de El cu
iubire, sau cu teamă distrugătoare de suflet. Apoi, cum îi putem noi cunoaște voia Lui, ce
atitudine are El față de lume, de existență sau și m ai mult: cine este El? Toate aceste premise
care stau la baza comuniunii cu Dumnezeu, noi le putem cunoaște prin Descoperirea pe care
Însuși Dumnezeu a binevoit să ne -o facă, dorind și El să intre în legătură cu noi și să ne
mântuiască. Aceasta Descoperire a lui Dumnezeu se numește Revelație dumnezeiască.
Revelația este un proces tainic, o comunicare directă din partea lui Dumnezeu
adresată omului spre mântuirea sufletului. Ea reprezintă cuvântul lui Dumnezeu inspirat de
Duhul Sfânt. Revelația dumnezeiască s-a desfășurat în timp și cuprinde trei perioade mari.
Prima perioadă este înainte de căderea omului în păcat, când Dumnezeu se descoperă omului,
comunică cu el în mod direct, „față către față”. A doua perioadă este după căderea omului în
păcat până la ve nirea Mântuitorului. Dumnezeu se descoperă prin Lege și prooroci. Legea
comunică voia lui Dumnezeu, îl ține pe om în apropierea Sa și îl pregătește pentru primirea
unui Izbăvitor. Proorocii comunică voia lui Dumnezeu atunci când cei care au primit Legea
lui Dumnezeu, se depărtează de El. Profeții mai comunică oamenilor și planul lui Dumnezeu
de a-i izbăvi din robia apăsătoare a păcatului. A treia perioadă și cea mai importantă o
constituie întruparea Fiului lui Dumnezeu. Ea este o descoperire dumnezeiască d eplină și
directă, fiindcă Fiul este Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Că Dumnezeu ne descoperă
adevărul deplin despre Sfânta Treime și a modului de a intra în comuniune cu Ea, iar ca Om,
ne comunică acest adevăr sub o forma în care omul îl poate primi și înțelege. De aceea
spunem că Revelația Fiului lui Dumnezeu este desăvârșită.

44
Religia creștină Îl descoperă pe Dumnezeu ca fiind o Ființă personală, care nu
rămâne distantă față de creaturile Sale, ci stă în legătura cu ele, inclusiv cu omul. El se
descope ră oamenilor pentru ca aceștia să poată cunoaște măcar în parte ceva din ființa Sa.
Cuvântul „revelație” provine de la latinescul revelo, revelatio, care înseamnă „a descoperi,
descoperire”.
Dacă nu ar exista Revelație, cunoașterea lui Dumnezeu n -ar fi po sibilă oamenilor,
deoarece El, fiind o ființă spirituală, nu poate fi cunoscut prin simțuri. Ea este necesară
omului, deoarece fără ea n -am putea cunoaște nimic despre Ființa divină și voia Sa, și astfel
omul n -ar putea să -și îndeplinească scopul ultim pen tru care a fost creat, și anume,
preamărirea Creatorului și dobândirea fericirii veșnice, precum ne spune Însuși Mântuitorul
Hristos: „și aceasta este viața veșnică: să te cunoască pe Tine, singurul și adevăratul
Dumnezeu, și pe Iisus Hristos pe Care L -ai trimis” (In17, 3).94
Dumnezeu S -a descoperit oamenilor în două feluri: pe cale naturală și pe cale
supranaturală, de unde rezultă cele două feluri ale revelației: Revelația naturală și Revelația
supranaturală.
Biserica Ortodoxă nu face o separație între R evelația naturală și cea supranaturală.
Revelația naturală este cunoscută și înțeleasă deplin în lumina Revelației supranaturale. Sau
Revelația naturală este dată și menținută de Dumnezeu în continuare printr -o acțiune a Lui
mai presus de natură.95 De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul nu face o deosebire esențială
între Revelația naturală și cea supranaturală. Ultima nu e, după el, decât incorporarea celei
dintâi în persoane și acțiuni istorice.96
Afirmația lui trebuie înțeleasă probabil mai mult în sensul că cele două Revelații nu
sunt despărțite: Revelația supranaturală se desfășoară și își produce roadele în cadrul celei
naturale, ca un fel de ieșire mai accentuată în relief a lucrării lui Dumnezeu, de conducere a
lumii fizice și istorice spre ținta spre care a fost creată, după un plan stabilit din veci.
Revelația supranaturală restabilește numai direcția și dă un ajutor mai hotărât mișcării
întreținute în lume de Dumnezeu prin Revelația naturală. De altfel, la început, în starea deplin
normală a lumii, R evelația naturală nu era despărțită de cea supranaturală.
Numeroase critici s -au adus creștinismului tocmai pe tema Revelației, afirmându -se
că Revelația nu este posibilă, aducându -se, astfel, o serie de obiecții:

94 Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă – Manual pentru Seminariile
Teologice , Editura Renașterea Cluj, Ediția a III – a, 200 0. p. 62.
95 Pr Prof. Dr. Dumitru Stăniloae Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol I, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Ediț ia a III – a, București 2003, p . 9.
96 Sfântul Maxim Mărturisitorul Ambigua , P.G. 91, col 1180. apud Pr.Pro f. Dumitru Stăniloae, op.cit. p . 10.

45
1) Dumnezeu, chiar dacă există, nu se des coperă oamenilor pentru a nu le încălca
libertatea, pentru a le lăsa libertate deplină.
Însă din partea lui Dumnezeu Revelația este posibilă, întrucât Dumnezeu poate și
trebuie să se descopere omului, pentru că este Creatorul și Proniatorul lui și mai ales Părintele
suprem, care s -ar contrazice esențial dacă nu s -ar descoperii făpturii Sale raționale. Intervenția
Sa este intervenția Iubirii; orice iubire creează libertate, nu o distruge.97
2) Dumnezeu nu se revelează pentru că oamenii n -ar fi capabili să pr imească
conținutul uriaș al Revelației. Ar fi ca un aparat electric mic, conectat direct la o centrală
uriașă, fără transformator.
Dar, omul este capabil să primească conținutul Revelației, pentru că el este „imago
Dei”, creat după chipul și asemănarea lu i Dumnezeu, înrudit cu Dumnezeu. Prin rațiunea și
spiritul său, omul se dovedește ca fiind „chipul și asemănarea” lui Dumnezeu. Copilul deși
este mic și neputincios este chipul și asemănarea tatălui său și are cu adevărat posibilitatea de
a recepționa și a simila treptat, în timp, toate marile cunoștințe, adevăruri și puteri ale tatălui.
Deși cantitativ este mic, din punct de vedere calitativ el este un „aparat de recepție” perfect
înzestrat pentru a prinde „lungimea de undă” a Marelui Emițător, Tatăl suprem .98
3) Revelația ar fi o trecere a lui Dumnezeu de la starea Lui anterioară, de fapt pasivă,
la o stare activă. Această trecere, de la o stare la alta, ar contrazice un atribut divin esențial,
imuabilitatea lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu este niciodată pasiv, ci întotdeauna activ: „Tatăl Meu lucrează și Eu
lucrez”. Existența Lui este totuna cu acțiunea lui veșnică. Activitatea Lui variată, dinafara
vieții Sale treimice intime, nu atinge nicidecum imuabilitatea Sa care ține de esența Sa
incomunicabilă, neinfluen țabilă de nimic dinafară.
4) Revelația ar întrerupe lanțul cauzal dat, fix, din ordinea cugetării, pentru că
adevărurile revelate sunt, în mod evident, cu totul noi și surprinzătoare pentru om.
Este adevărat că adevărurile revelate sunt noi pentru om, însă nu imposibile, nu
neconforme omului. Aceste adevăruri se dovedesc nu numai adevăruri despre Dumnezeu și
ale lui Dumnezeu, ci și adevăruri despre om și ale omului99.
5) Revelația, fiind transmisă prin intermediari, prin oameni, ajunge până la urmă
uman izată, deci falsificată.

97 Pr.Conf.Dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă , ediția a III -a, Editura Re întregirea, Alba -Iulia, 2000, p . 91.
98 Ibidem , p. 91.
99 Ibidem, p. 92.

46
Dumnezeu și omul sunt două realități foarte deosebite ca esență și putere; Dumnezeu
este Ființa absolută atotputernică, omul este o creatură, existență limitată și relativă. Însă între
ele există o legătură foarte puternică și chi ar veșnică. Iubirea și Rațiunea lui Dumnezeu l -au
creat pe om „după chipul și asemănarea Sa”, adică cu datele spirituale înrudite și conforme cu
Dumnezeu. Prin acestea, ca un adevărat „fiu” după har. Omul este capabil nu numai de
cunoaștere, înțelegere și comunicare cu Dumnezeu, ci chiar de comuniune și împărtășire reală,
intimă cu El. Adevărul și Rațiunea lui Dumnezeu sunt originea și temeiul adevărului și
rațiunii umane și conforme lor. Atât omul cât și Dumnezeu sunt ființe personale, raționale,
capabile de a primi și oferi valori spirituale, capabile de schimburi spirituale.100 Omul este în
stare să înțeleagă Revelația, chiar dacă ea depășește posibilitățile rațiunii umane, deoarece mai
are o putere de înțelegere: credința. „Prin credință, înțelegem că s -au întocmit veacurile cu
cuvântul lui Dumnezeu, că s -au făcut din cele nevăzute cele ce se văd” (Evr. 11, 3)

III.2. Evanghelia , comunicarea adevărului revelat

Revelația divină se cuprinde în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, care sunt cele
două te zaure ale ei. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție sunt două modalități sau moduri de
fixare, păstrare și transmitere a Revelației. Ele nu se deosebesc ca fond, având o legătură
strânsă, ci diferă numai cu privire la modul în care Revelația ni s -a transmis și este cuprinsă în
ele. Căci întregul conținut se cuprinde în amândouă, una fiind strâns legată de cealaltă, de
aceea ele au o valoare egală ca păstrătoare și transmițătoare a Revelației, neputându -se acorda
unei față de alta o superioritate sau o valoare în plus101.
Deși s -a folosit expresia „Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură – izvoare ale revelației
supranaturale” totuși ea nu este corectă, pentru că singurul izvor al revelației divine este
Dumnezeu. Ele sunt numai moduri sau căi de transmitere.102
Sfânta Scriptură sau Biblia este colecția de cărți sfinte, scrise de prooroci, apostoli și
alți oameni aleși, sub inspirația Duhului Sfânt; ea cuprinde adevăruri de credință, norme de
purtare, precum și unele relatări istorice, pe care Dumnezeu le -a descoperit s pre a fi scrise,
păstrate și transmise credincioșilor în scopul mântuirii. Deoarece ea cuprinde adevăruri
descoperite de Dumnezeu, i s -a spus și Cuvântul lui Dumnezeu.103

100 Ibidem, p. 92.
101 Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit . p. 66.
102 Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit, p. 100
103 Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. p. 66.

47
Sfânta Scriptură se compune din două părți: Vechiul Testament și Noul Testament.
Vechi ul Testament ne înfățișează istoria Revelației de la Adam până la Hristos și cuprinde 39
de cărți canonice sau inspirate, la care se mai adaugă încă 13 cărți și fragmente de cărți
necanonice, neinspirate dar bune de citit, fiind ziditoare de suflet, iar No ul Testament
cuprinde 27 de cărți, toate canonice sau inspirate. Ambele testamente sunt normative pentru
credință și purtare, dar cea mai mare valoare o are Noul Testament, deoarece el cuprinde
descoperirea dumnezeiască făcută de Însuși Fiul lui Dumnezeu ș i transmisă de Sfinții
Apostoli. Valoarea Vechiului Testament a fost recunoscută de Însuși Mântuitorul, referindu –
se adeseori la profețiile acestuia despre Sine. El a declarat în mod expres: „Să nu socotiți că
am venit să stric legea sau proorocii. Nu am v enit să stric, ci să împlinesc”(Mt 5, 17), iar
Sfântul Apostol Pavel spune: „Așa că legea (lui Moise) este sfântă și porunca este sfântă și
dreaptă și bună (Rm 7, 12); iar în alt loc numește legea lui Moise „pedagog către Hristos” (Ga
3, 24). Numind legea mozaică : „umbra bunurilor viitoare” (Evr 10, 1), Sfântul Pavel arată
valoarea Vechiului Testament în raport cu cea a Noului Testament, pentru că legea este numai
umbra, nu însuși chipul lucrurilor. Sfinții Părinți de asemenea arată clar care este deosebir ea
între cele două Testamente și superioritatea Noului față de Vechiul Testament. Aceasta o arată
Fericitul Augustin prin cuvintele: „Novum Testamentum în vetere latet, Vetus Testamentum
în novo patet” – (Noul Testament este ascuns în cel vechi, Vechiul te stament se deschide în
cel Nou). 104
Sfânta Scriptură are un aspect, o dimensiune dublă. Pe de -o parte, el este un cuvânt
fix, precis, dat odată pentru totdeauna în forma exactă din Scriptură; are deci un aspect fix. Pe
de altă parte, cuvântul Scripturii ar e un aspect dinamic; adică deși este precizat istoric ca și
cuvânt rostit atunci de Hristos, el este un cuvânt permanent contemporan tuturor generațiilor,
tuturor timpurilor, este un cuvânt pe care Hristos îl adresează continuu în istorie. Înțelesurile
adevărate și depline ale Scripturii nu sunt ceva fix și închis în literele Scripturii ci, „sunt Duh
și sunt viață”, adevăruri vii transmise din persoană în persoană. Cuvântul Scripturii nu poate fi
înțeles autentic decât în dimensiunea pe care o evidențiază S fânta Tradiție și Sfânta Biserică
pentru înțelegerea și valorificarea Scripturii.105
Duhul actualizează în comunitatea Bisericii cuvintele Scripturii. Hristos rostește și
acum în Duhul Sfânt cuvintele Sale, scoțând în relief alte și alte înțelesuri ale lor, după nivelul
de înțelegere duhovnicească, dar și după nivelul timpului, al comunității bisericești. Îndată ce
se trece dincolo de litera Scripturii și de citirea ei fără înțelegerea duhovnicească, se dă nu

104 Ibidem, p. 67.
105 Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit . p. 102.

48
numai de înțelesurile ei duhovnicești, ci și de l ucrarea Duhului lui Hristos săvârșită prin aceste
înțelesuri în cel ce citește, sau de Hristos Însuși, care -Și descoperă tot mai adânca bogăție
spirituală a Lui. Prin aceasta credincioșii cunosc tot mai mult „care este lungimea și lărgimea
și adâncimea și înălțimea” și „iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoștință”, „umplându -se
de toată plinătatea Lui” (Ef. 3, 18 -19). Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „E nevoie de
multă știință (duhovnicească) pentru ca, înlăturând mai întâi cu grijă valurile literel or care
acoperă Cuvântul, să putem privi cu mintea dezvăluită pe Cuvântul Însuși, stând de sine și
arătând în Sine limpede pe Tatăl, atâta cât este cu putință oamenilor”.106
Sfânta Scriptură oferă credincioșilor și exemplul drepților și al sfinților, care au
îndeplinit voia lui Dumnezeu, fiind astfel un puternic stimulent pentru credinciosul dornic de
progres moral. Ea ne face cunoscută viața creștinilor din timpurile apostolice, spune Sfântul
Ioan Gură de Aur. Comentând Faptele Sfinților Apostoli, în calitat e de Arhiepiscop al
Constantinopolului, el arată modul de viețuire al primilor creștini „credința lor sinceră, viața
lor ireproșabilă, stăruința lor în învățătură, cumpătarea și bucuria”107 , virtuți recomandate cu
stăruință și ascultătorilor săi. Atât de bo gată este Sfânta Scriptura în pilde vrednice de urmat
în viața creștină, încât Sfântul Ioan o aseamănă cu o grădină de flori, zicând: „după cum o
livadă plină de verdeață oferă privirilor noastre multe și deosebite flori, tot așa dumnezeiasca
Scriptură ne desfășoară în față tabloul virtuților practice prin cei drepți, nu pentru ca să
respirăm o clipă parfumul cel plăcut al florilor, ci pentru a găsi acolo o folosință continuă.
Când culegem flori naturale, ele se pot veșteji în mâinile noastre, își pot pierd e frumusețea și
aroma lor mirositoare. Aici nu este așa: când am rostit odată auzului virtuțile drepților, când
le-am așezat în depozitul de comori al memoriei noastre, ne vom putea bucura mereu de
mirosul cel bun, dacă voim aceasta.” 108
Biserica Ortodoxă recomandă credincioșilor citirea Sfintei Scripturi, dar prin aceasta
nu se îngăduie fiecăruia s -o tâlcuiască după priceperea sa. În Sfânta Scriptură ave
recomandări clare, atunci când Sfântul Apostol Petru spune „în ele sunt unele lucruri anevoie
de înțele s, pe care cei neștiutori le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare”
(2 Ptr. 3, 16),vorbind despre unele scrieri ale Sfântului Apostol Pavel. În Faptele Sfinților
Apostoli, în capitolul 8, diaconul Filip, îl întâlnește, în drum spre Gaza, pe famenul etiopian,

106 Sf Maxim Mărturisitorul, Capete gonstice , II, apud Diac asiat.dr. Viorel Ioniță, Raportul dintre Scriptură si
Tradiție în hotărârile Sinoadelor ecumenice , în revista Ortodoxia nr 2, anul 1980, p. 44
107 Sfântul Ioan Gură de Aur, In Act. Ap. Hom. VII, 3, P.G. 60, 66 D; apud Diac.asiat.dr. Viorel Ioniță, art. cit. p.
45.
108 Idem, Omilia XLIII – a la Geneză , 1, P.G., LIV, col 325, apud Diac asiat.dr. Viorel Ioniță, art. Cit., p. 46.

49
care citea din proorocul Isaia. Filip l -a întrebat: „înțelegi cele ce citești?”, iar famenul a
răspuns:„cum voi putea înțelege de nu mă va povățui cineva?”(FA 8, 27 -31). 109
Necesitatea interpretării Sfintei Scripturi s -a simțit chiar de la începutul
creștinismului, datorită faptului că el aducea o învățătură nouă. Primul ei interpret a fost
Mântuitorul Iisus Hristos. El a explicat, în numeroase rânduri, Vechiul Testament, precum și
unele parabole personale, cu înțeles mai complic at pentru ascultători. Urmând metodele de
instruire și educare religios -morală aplicate de Mântuitorul, Sfinții Apostoli și urmașii lor
legitimi au continuat cu multă conștiinciozitate și responsabilitate această operă delicată.110
De aceea „nici o prooroci e a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia,
pentru că niciodată proorocia nu s -a făcut după voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui
Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt”(2 Pt. 1, 20 -21). În oceanul de înțelesuri ale
Duhului de di ncolo de literă, nu se poate vâsli decât în chip rătăcitor fără călăuzirea aceluiași
Duh, Care transmite înțelegerea lor în Biserică, de la generație la generație.
Sfânta Scriptură fiind adresată tuturor oamenilor, toți au dreptul și datoria să o
cunoască , dar nu oricine o poate interpreta corect. Interpretarea ei revine numai Bisericii, prin
intermediul nuor persoane pregătite special pentru aceasta activitate. Noul Testament ne
mărturisește că dreptul și puterea de a învăța au fost date de Mântuitorul Ii sus Hristos nu
numai Sfinților Apostoli ci și urmașilor legitimi ai lor, constituiți în ierarhia bisericească,
zicând: „Învățați toate neamurile… învățându -le să păzească toate câte v -am poruncit vouă, și
iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșit ul veacurilor” (Mt 38, 19 -20).
Sf. Ioan Damaschin rezumând gândirea patristică, îndeamnă pe creștini a citi Sfânta
Scriptură, căci prin ea "suntem îndreptați spre virtute și contemplație netulburată. În ea găsim
îndemn spre orice fel de virtute și îndepărt are de la toată răutatea. Dacă suntem iubitori de
învățătură vom fi și cu mai multa învățătură, căci prin știință, prin osteneală și prin harul lui
Dumnezeu, se duc la bun sfârșit toate. Să batem deci la paradisul frumos al Scripturii…, care
mângâie inima noastră când este întristată, o potolește când este mâniată și o umple de
bucurie veșnică, urcând -o către Fiul Unul -născut și prin El la Tatăl luminător".111
Întreaga Scriptură este o operă inspirată de Duhul Sfânt. Din numeroase locuri
rezultă că autorii ac estora le -au scris, după porunca lui Dumnezeu. Sfântul prooroc Ieremia,
spune: „Fost -a cuvântul Domnului către mine și a zis …” (Ier 2,1), iar Isaia zice: „și a zis
Domnul către mine: Ia o carte mare și scrie deasupra ei cu slove omenești…”(Is 8,1).

109 Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh .Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. p. 68.
110 Arhim. Veniamin Micle, Citirea și interpretarea Sfintei Scripturi, după Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur,
in revista Ortodoxia , nr 2, anul 1980, p. 289.
111 Ibidem, p. 290.

50
Referi ndu-se adeseori la ele. Mântuitorul le acordă o prețuire deosebită: „cercetați scripturile,
căci acelea sunt care mărturisesc despre Mine”(In 5, 39). În Noul Testament avem numeroase
dovezi cu privire la inspirația divină. Astfel, Pavel îi scrie lui Timote i: „Toată Scriptura este
insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre
povățuire întru dreptate”(2 Tim3, 16).112 Cum se săvârșește procesul de comunicare a
adevărului dumnezeiesc prin Inspirația Duhului Sfânt? Răspun surile sunt diferite. Unii spun
că Duhul Sfânt îl ferește doar de greșeală pe sfântul autor care pune în scris comunicarea lui
Dumnezeu. Alții spun ca Descoperirea adevărului ar avea un caracter verbal, în sensul ca
Duhul Sfânt ar dicta, iar scriitorul sfâ nt ar pune în scris tot ceea ce a auzit. Aceste păreri
exprimă două extreme, care răspund unilateral problemei enunțate. Noi spunem ca Duhul
Sfânt, într -adevăr, ferește de greșeală pe scriitor, dar în același timp îi și înalță duhovnicește
sufletul deasupr a stării comune, spre a putea înțelege și simți ceea ce comunică. Nu este deci
anulată personalitatea scriitorului, de aceea unele scrieri au un stil, altele un alt stil; unele au o
profunzime duhovnicească mai mare, altele mai mică, deși același Duh Sfânt a comunicat
adevărul de credință. Dacă ar fi dictat, cum am văzut că s -a spus, atunci nu ne putem explica
deosebirile și varietatea formei de redare a diferiților autori inspirați de același Sfânt Duh.
Așadar, Inspirația are un caracter tainic de pregătir e și de comunicare a adevărului de
credință, dar în același timp și un caracter sinergic, adică de conlucrare între Duhul Sfânt, care
comunică adevărul și personalitatea sfântului scriitor care primește și transmite în scris acest
adevăr mântuitor.113 Inspir ația nu este afectul magic al unei lucrări divine, ci rezultatul
conlucrării divine dintre factorul divin și uman. Încă din primele decenii de existență, Biserica
a stabilit canonul cărților inspirate sau insuflate de Duhul Sfânt.

III.3. Comuniune și Co municare – Sfânta Scriptură și Sfânta Liturghie

Sfânta Scriptură și Cultul se întâlnesc în conținutul și finalitatea edificatoare a lor,
căci scopul revelației divine unitare a Bibliei și a Cultului este îndumnezeirea omului în
Hristos, hristificarea lui: "Hristos al Evangheliei și Hristos al Euharistiei sunt Unul și Același
Hristos, Dumnezeu, Omul, Iisus Hristos”114. Liturghia își are începutul în Evanghelie, iar
Evanghelia își continuă dinamica transfiguratoare în Sfânta Liturghie. Împărăția anunțată la

112 Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.D r. Ioan Zăgrean, op. cit, p. 67
113 Pr.Prof. Sorin Cosma Asupra Revelației , apud Mitropolia Olteniei nr 6, anul 1986, p. 77.
114 Pr. Prof. Dumitru Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, (tez ă de
doctorat), în rev. “Ortod oxia”, anul XXX (1978), nr. 1 -2, p. 20.

51
începutul Sfintei Liturghii este aceeași cu Împărăția a cărei dimineață este vestita de "îngerul
Domnului” prin cuvintele: "pocăiți -vă că s -a apropiat Împărăția Cerurilor” (Matei III, 2).
Liturghia Cuvântului și Liturghia Euharistică ori Liturghia catehumeni lor și a credincioșilor
continua cultic unitatea interioară dintre Cuvânt și Taină. Cina pregătită pentru noi în cadrul
Sfintei Liturghii este atât a Cuvântului lui Dumnezeu, cât și a Trupului Domnului. După
Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul, mergând spre Em aus cu ucenicii Săi, le -a explicat scripturile,
apoi, la masă "a luat pâinea, a binecuvântat -o, a frânt -o și le -a dat -o” (Luca 24, 13 – 35).
Prin urmare, împărtășirea cu Cuvântul este indispensabilă, împărtășirii cu Trupul,
deoarece prin ascultarea cuvântu lui se naște în noi "crezul” că prolog al Tainei. Fără afirmarea
credinței nu este posibilă participarea la Tainele Bisericii în iconomia Liturghiei; crezul niceo –
constantinopolitan precede împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos,
ajungându -se de la comunicare la cuminecare, căci, de asemenea, înainte de împărtășirea
propriu -zisă rostim o altă mărturisire: "Cred, Doamne și mărturisesc că Tu ești cu adevărat
Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, Care ai venit în lume…”115 Crezul este împărtășirea cu
Cuvântul în vederea împărtășirii cu Trupul.
În comparație cu Apusul, unde Cuvântul și Taina sunt concepute separat, Răsăritul
creștin n -a privat niciodată Taina de conținutul ei evanghelic. "Toată slujirea este construită
pe o bază biblica și, de aceea, necunoașterea Scripturii duce la necunoașterea slujirii divine,
duce la ruperea evlaviei liturgice de sensul cel adevărat al legii rugăciunii – al lex orandi…”116
Relația dintre Cuvânt și Taina este una de tip perihoretic: Cuvânt ul este în Taină, dar
și Taina este în Cuvânt117. Cuvântul "crește și se întărește cu Duhul” în Taină, iar Taina nu
poate fi împărtășită decât celui ce crede și da mărturie despre Cuvânt. Cuvântul este desăvârșit
în Taină, "considera Taina ca fiind împlinire a Sa, căci în Taina Domnul Hristos Cuvântul
devine viața noastră”118. În același timp însă, sufletul, formă sau puterea formatoare a Tainei
este Cuvântul, care imprima și scoate în relief sensul ei119.
Împreuna -locuirea în Duhul a Tainei și a Cuvântului consti tuie apoi temelia Bisericii
creștine, deoarece, la Ierusalim, prin pogorârea Duhului Sfânt, prin cuvântul rostit de Sfântul
Apostol Petru și prin Botez, s -a înființat prima comunitate creștină. Unitatea lăuntrică și
ontologica între Cuvânt și Taină, se ext inde și crește în sinaxa liturgică. Împreună locuind,

115 Liturghier , EIBMBOR, București, 2000, p. 176.
116 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă , Editura Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 1986, pp. 102 -103.
117 Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina Împărăției , trad. de Pr. Boris Răduleanu, Editura Anastasia,
București, 1999, p. 72.
118 Ibidem, p. 74.
119 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune .. ., p. 101 -102.

52
Cuvântul și Taina trag comunitatea liturgică spre împreună locuire cu Hristos Cel Înviat.
Liturghia catehumenilor sau a Cuvântului și Liturghia credincioșilor ori Euharistica, sunt,
așadar, în lumina ce lor spuse mai sus, într -un raport de reciprocitate și într -o relație de
interdependentă, de întrepătrundere, fără a uita că Liturghia Euharistică realizează plenar, prin
împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, impreuna -locuirea în Împărăția lui Dumn ezeu.
Dar împărtășirea cu Hristos, în Taina Euharistiei constituie culmea „părtășiei la firea
dumnezeiască” (III Petru I, 4), fiindcă dincolo de ea, "nu mai este loc unde să pășim”120. Ea
nu exclude însă alte moduri de prezența și lucrare a lui Hristos în Sf ânta Liturghie.
Suntem datori să recunoaștem adevărul și realitatea că Dumnezeu – Duhul Sfânt este
dătător de putere, de viață care ne face ființă să devină relaționala, pentru că El este în același
timp” comuniune” (Kinonia: 2 Corinteni 13,13). Prin El ne naștem în Hristos în taina
Sfântului Botez și ne incorporam în trupul istoric a Domnului Hristos care este Biserica, așa
cum însăși nașterea lui Hristos a fost "din Duh”, pentru că fiecare botezat să poată deveni el
însuși "Hristos”, adică ființă de comun iune și prin urmare, de adevărata viață. De două mii de
ani fiecare Liturghie, fiecare Sfânta Taină este un eveniment al Cincizecimii. Sfânta Liturghie
îl reveleza pe Hristos. Adevărul că vizita, că prezența și realism dar nu din afară ci că "trup”
adică i nterior propriei noastre experiențe, dar ca o comuniune în interiorul Bisericii, a
comunității ei și nu într -o cunoaștere rațională sau într -o experiență mistică interioară
individuală ruptă de biserică, ca și comuniune cu Hristos în Duhul Sfânt, căci o as emenea
formă de religie este naturalism religios.
În altă ordine de idei, Sfintele Taine continuă și desăvârșesc marile evenimente
biblice, dar începutul trebuie căutat în Sfintele Scripturi. Biserica, asistata fiind de Duhul
Sfânt, a "cules Tainele din po mul sfânt al Bibliei, că fructe coapte și pline de gingășie, și ne
oferă să bem băutura și să mâncăm mâncarea Cuvântului și să trăim realitatea cea mai
cutremurătoare: venirea lui Hristos”121. Către aceste valori sacramental -liturgice este îndreptat
orice cr edincios al Bisericii, ce se dorește a fi membru viu al acestui trup tainic – Biserica – al
cărui cap este Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Dumnezeu, într -o vreme în care
Biserica este confruntată cu un duh al desacralizării și cu un proces al secularizării care -și
indrerapta atenția către creație, așezându -l pe om în locul creatorului.
Toate aceste adevăruri și realități ajung la noi ca rezultat al unei transmiteri istorice,
dar istoria în înțelesul vieții euharistice, condiționată fiind de car acterul de anamneaza

120 Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos , trad. de P r. Dr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, București, 1989, p.
193.
121 Paul Evdochimov, Rugul aprins , Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1994, p. 64.

53
(amintire) și epicleza (invocare) al Euharistiei. În cadrul ei istoria inceteza de a mai fi o
succesiune de evenimente care vin din tecut în present, în direcție liniara. Adevărul nu vine la
noi doar pe calea delegării: Hristos -Apostol i-Episcopi în desfășurare liniara, el vine ca
eveniment al Cincizecimii, cu alte cuvinte, că o coborâre a Duhului Sfânt, ce asuma istoria
liniara într -un prezent harismatic. Toate Sfintele Taine sunt evenimente harismatice, realități
ale Cincizecimii.
De a ici exigenta și responsabilitatea Bisericii în istorie față de ereziile care s -au rupt
de misterul divin al Bisericii. Dogmele sale sunt în primul rând afirmații ce privesc mântuirea
omului, obiceiul lor este să elibereze chipul originar și original al lui Hristos – Calea,
Adevărul și Viața, de distorsiunile unor erezii, pentru a ajuta comunitatea Bisericii să păstreze
învățătura corectă despre Hristos și prin urmare, viața ca prezența a lui Hristos în Biserică. De
ce toate acestea? Pentru că neamul omenesc atinge o criză spirituală fără precedent, uitând că
"centrul de gravitate al Bisericii, al omului și al întregii creații se afla în Sfânta Treime că
izvor de sfințire și viața veșnică pentru cei ce cred în Hristos”122. Iar izvorul viu și nesecat la
care sun tem chemați cu insistență de către Bunul Dumnezeu este Liturghia creștinătății
noastre ortodoxe, îmbogățită succesiv prin "creația colectivă și anonimă a pietății poporului și
a liturghisitorilor, nu impusă prin ordine papale sau decrete sinodale, ci gener alizată cu încetul
prin acceptarea și îmbrățișarea ei benevola de către toate popoarele ortodoxe, pentru
frumusețea, profunzimea și valoarea ei”123.
Suntem, în aceste vremuri, martorii și părtașii la un proces complex de globalizare,
întemeiat pe o mondializ are, simțită în toate aspectele vieții: social, politic, cultural și chiar
religios. Se (re) structurează state, culturi tradiționale, economii naționale etc. Cu scopul de se
contura structuri ori societăți transnaționale, ce vor fi controlate doar de o mi noritate
suprapolitica și de o elită economică. În societatea actuală, contemporană întâlnim oameni
răvășiți din punct de vedere interior și dezbinați lăuntric, care nu conștientizează relația lor cu
Dumnezeu, cu semenii, cu ei înșiși. Pretențiile și solic itările lor religioase sunt "satisfăcute
mecanic, prin obișnuințe de familie sau uzanțe sociale, cărora ei nu le adăugă nimic care să
însemne un fior sufletesc, o cutremurare lăuntrică, o aderentă cerebrală”124.
Într-o asemenea situație, globalizarea ideolog ică încearcă să se substituie unității în
Hristos, universalității creștine și lovește puternic în demnitatea persoanei umane, afirmata și
susținută de creștinism: „În timp ce pare că -i unește pe oameni în exterior sau favorizează

122 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Cuvânt înainte la lucrarea Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Participarea la
Liturgh ie, Editura România Creștină, București, 1999, p. 10.
123 Pr. Prof. Ene Braniște , Participarea la Liturghie , Editura România creștină, București, 1999, p. 37.
124 Ioan Gh. Savin , Iconoclaști și apostați contemporani , Editura Anastasia, București, 1995, p. 123.

54
apropierea reciprocă a ac estora, că elimina barierele despărțitoare dintre ei și facilitează
comunicarea, în realitate ea duce la transformarea popoarelor în mase de indivizi, la nivelarea
culturilor, la amestecul (sincretismul) religiilor, la omogenizarea înfățișării și
comportam entului oamenilor… la anihilarea omului ca persoană”125.
Universalitatea creștină, însă, se construiește diametral opus la nivel personal, cât și
la nivelul comuniunii, pornind din interiorul omului, înălțându -l spre Dumnezeu, spre
Împărăția Sa, pe care o "invocăm” să vină. Și, într -adevăr, această legătură lăuntrică, fiintiala
și ontologica a omului cu Dumnezeu se încununează cu unirea în chip tainic prin Euharistie,
prin Sfânta Liturghie, un „bun prețios deja dat, existent, care trebuie numai reînviat și
revalorificat”126, evidențiind faptul că este datoria Bisericii să se implice în spiritualizarea
societății, având conștiința ca "un viitor fără Biserică e un viitor fără viitor”.127

III.4. Cuvântul uman este icoana Cuvântului întrupat – temeiul comuniunii și
comunicării

„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era dintr -un început la Dumnezeu. Toate prin El s -au făcut și fără El nimic nu s -a făcut
din ce s -a făcut. El era viață și viața era lumina oamenilor…” (Ioan 1, 1 -18).
Acest pasaj biblic care se citește în fiecare an la slujba Învierii constituie nu numai
temelia credinței creștine, dar și baza înțelegerii originii și sensul comunicării interumane. În
acest sen Iisus Hristos este prototipul comunicării re ale, fiind Cuvântul Veșnic, care comunică
cu oamenii și se comunică oamenilor în Sfântul Duh prin Sfânta Euharistie.
Esența comunicării autentice constă nu numai în informare în vederea obținerii unor
anumite obiective ci și în formarea receptorului prin d ăruirea subiectului care se comunică în
perspectiva realizării unei comuniuni. Nu putem vorbi de comunicare fără comuniune și de
comuniune fără comunicare.
A comunica, înseamnă în primul rând pentru ființa umană a vorbi, cuvântul rostit stă
la temelia comunicării umane. „ Sfinții Părinți ai Bisericii ecumenice au socotit că omul este
făcut – de Ziditorul – capabil de viața veșnică prin faptul că este creat ca o ființă cuvântătoare.
Acesta pentru că cel ce raționalizează și vorbește sau gândește și comunică ceva nu se satură

125 Georgios Mantzaridis, Globalizare și universalitate , trad. de Pr. Prof. Dr. Vasile Raducă, Editura Bizantină,
București, 2002, p. 6.
126 Ibidem , p. 7.
127 Ibidem , p. 9.

55
niciodată de a cugeta și a comunica prin cuvânt căci este pus în legătură cu infinitatea lui
Dumnezeu”128.
Cuvântul uman este icoana Cuvântu lui întrupat, Care este hrana spirituală dătătoare
de viață și comuniune. „În limba noastră noțiunea cuvânt, nota Eminescu în caietele sale,
„vine de la conventus care înseamnă adunare de oameni”.
Cuvântul este, deci, rodul întâlnirii, al întâmpinării și c el care produce, determină și
întreține adunarea sau comuniunea umană”.
Părintele Dumitru Stăniloae, teologul comuniunii, precizează că: „adevărata
comuniune și împreună -lucrare nu este aceea în care poporul devine o masă amorfă, cum s -a
întâmplat în comun ism, unde nimic și nimeni nu are importanță, cu excepția celui care deține
puterea.
În comuniune, cealaltă persoană este pentru mine mult mai importantă decât eu
însumi sunt, și, pe măsură ce uit mai mult din nevoile mele, în aceeași măsură primesc și
devin mai fericit, în timp ce celălalt la rândul lui mă întărește pe mine prin practicarea
deopotrivă a uitării de sine… dacă îmi dau mie însumi importanță deosebit de mare, rămân
singur, pentru că celălalt îmi va răspunde la fel… și astfel noi devenim singuri , ne
însingurăm… În singurătate noi suferim. Fericirea stă în comuniune, în a ști că nu ești singur,
că îi pasă cuiva de tine și că cineva este interesat și implicat în viața ta”129.
Revenind asupra limbajului și folosirii cuvântului în mass -media, constatăm cu
îngrijorare că „la criza de dimensiune spirituală sau morală tocmai prezentă astăzi, a
contribuit și contribuie imens și cuvântul negativ.
S-a ajuns la o „dezvoltare a cuvântului”, la o inflație verbală, la o oboseală de și
pentru cuvinte… Cuvântul uma n a fost intelectualizat, s -a pierdut relația strânsă între cuvânt
și lucrare… O astfel de situație a fost generată de ruptura ce s -a produs și se perpetuează între
creație și Dumnezeu, s -a ajuns la un anti -limbaj…130
Mutația aceasta s -a produs prin înșelăci unea diavolului care a folosit, cel dintâi, în
mod negativ cuvântul – minciună, către protopărinții noștri, Adam și Eva. De la căderea
cuvântului, de la pervertirea lui a început căderea lumii… Datorită păcatului, ce a apărut ca un
incident în creație, s -a alterat funcția cuvântului, și astfel comunicarea, mânuirea cuvintelor nu
a mai folosit comuniunii.

128 Romeo Cemîrtan, Anuarul “Sympozium Profesorum” publicat de Universitatea Liberă și Int ernațională din
Moldova, 2002, pp. 11 -12.
129 Ibidem , p. 13.
130 Ibidem , p. 14.

56
Cuvintele, din punți de legătură și împlinitoare ale comuniunii, s -au transformat în
arme de luptă, mijloacele de manifestare a orgoliului, urii, mijloace de despărțire…” . În acest
sens, atenționează Sfântul Apostol Iacov: „Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se
fălește! Iată puțin foc și cât codru aprinde! Foc este și limba, lume a fărădelegii!” (Iacov 3, 5).
De aceea Sfinții Apostoli insistau mult asupra atenției în folosirea cuvintelor „pentru care
fiecare om va da socoteală în ziua judecății” (Matei 13, 36). Sfântul Apostol Pavel îndeamnă
pe credincioșii din Efes: „Nici un cuvânt rău să nu iasă din gura voastră, ci numai cel care este
bun spre zi direa cea de trebuință pentru ca el să dea har” (Efeseni 4, 29). Cuvântul, prin ființa
și importanța sa, este și rămâne cel mai puternic mijloc de transformare sau influențare al
sufletului uman în special și al societății întregi în general.
De aceea, cuv ântul trebuie să devină o responsabilitate deosebită pentru fiecare om în
general și lucrătorii în domeniul mass -media în special.
Rostul originar al cuvântului este de a zidi comunitatea umană într -o dreptate și
iubire și suntem ferm convinși că acest ros t și scop este datoare mass -media să promoveze în
orice societate.
În privința remedierii limbajului modern, desacralizat, poziția Bisericii Ortodoxe,
este în conformitate cu Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție – „Cuvântul degenerat nu are
nevoie de defini re, ci de mântuire, ca de altfel întreaga creație.
Restaurarea cuvintelor nu se poate face prin ele însele, prin alte cuvinte, ci mântuirea
lor se așteaptă și se poate împlini prin harul lui Dumnezeu, care purifică și renaște… Credința
este trăirea întâlni rii cu darul lui Dumnezeu și cuvintele trebuie să fie legate de această trăire:
din această trăire își primesc ele sensul și puterea lor. Cuvintele care nu se referă la această
trăire, ori care s -au rupt de ea, devin inevitabil cuvinte cu sens dublu, confu ze, pervertite,
viclene. Mântuirea s -au renașterea cuvântului este transformarea s -au revenirea lui la sensul
inițial inspirat de Dumnezeu”131.

131 Ibidem , p. 15.

57

Capitolul al IV -lea:
Coordonate pastoral -misionare ale slujirii preoțești în contextul lumii
contemporane

Biserica Ortodoxă este un organism religios. Ea este înființată de Domnul nostru
Iisus Hristos și organizată pe bază religioasă, ca deținătoare a tezaurului doctrinal și păzitoare
a lui prin ierarhia sa.
Biserica Ortodoxă este, apoi, și un o rganism social. Ea este organizată pe baze
sociale în forma unei comunități sociale sau în forma unei societăți. Ea se compune din
oameni care se supun unor legi de organizare, pe care le respectă. Fără organizarea sa
religioasă și socială, nu ar fi putut exista.
Biserica este, deci, o instituție religioasă, întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos
pe cruce spre mântuirea tuturor credincioșilor ce -o compun: cler și popor, sau ierarhie
conducătoare și turmă ascultătoare, care au aceeași credință și se supun celor șapte Taine.
Dacă se are în vedere numai caracterul văzut al Bisericii, atunci Biserica se poate
defini și ca o societate sau comunitate a tuturor credincioșilor, care au crezut, cred sau vor
crede în Domnul nostru Iisus Hristos.
Dacă se are în vede re caracterul nevăzut al Bisericii, ea este definită ca o societate
spirituală, purtătoare a darurilor și a puterilor, prin care își îndeplinește misiunea sa religioasă
și socială. Și una și alta dintre aceste definiții sunt însă defectuoase. În definirea Bisericii intră
întemeierea sa, caracterul său, componența sa, unitatea credinței și a celor șapte Taine.
Biserica Ortodoxă pune accentul adevărat și pe caracterul văzut și pe cel nevăzut, cât
și pe diferitele feluri de credincioși ce -o compun. Legăturile de unire între aceste stări diferite
sunt legăturile dragostei.
Cu concepția ortodoxă despre Biserică nu consună afirmarea numai a invizibilității
Bisericii, că adică Biserica ar fi numai societatea celor drepți, sau a celor ce fac numai fapte
bune sau num ai a sfinților. Incontestabil că Biserica este întemeiată în vederea unui scop
eminamente spiritual, dar toate elementele sale externe atestă, alături de caracterul invizibil,
intern și spiritual și caracterul formal extern, vizibil și concret. Acest carac ter extern, vizibil și
concret, conturează pe deplin noțiunea ortodoxă a Bisericii. Biserica a fost instituită pentru
oameni, ea este compusă din oameni și există între oameni.

58
În această scurtă prezentare încercăm să facem introducerea în subiectul pe car e-l
avem de abordat și care vizează cea mai mică și cea mai vulnerabilă comunitate care stă la
baza organizării Bisericii noastre Ortodoxe – parohia.
În anul omagial al misiunii parohiei și mănăstirii azi, vom încerca prin această
lucrare să prezentăm câte va probleme și soluții care stau la îndemâna micii comunității
parohiale și a reprezentanților ei pentru păstrarea valorilor tradiționale și revigorarea vieții
eclesiale.
Din Sfânta Scriptură aflăm primele forme de organizare ale acestei mici comunități.
Astfel Sfântul Apostol Pavel scrie în Epistola către Romani „îmbrățișați pe Priscila și Acvila,
împreună -lucratori cu mine (…) și Biserica din casa lor” (Romani, 16, 3 -5), asemenea în
Epistola către Coloseni Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „îmbrățișați pe frații din Laodiceea
și pe Nimfas și Biserica din casa lui” și în multe alte locuri în Sfânta Scriptură a Noului
Testament aflăm despre existența unor Biserici locale, care stabileau între ele o relație
fraternă, de comuniune, ca și între credincioșii adu nați, individual, în numele Domnului.
Mesajul Sfântului Apostol Pavel către aceste comunități scoate în evidență rolul și necesitatea
existenței unei vieți în comuniune frățească: „îmbrățișați -vă unii pe alții cu sărutare sfântă. Vă
îmbrățișează pe voi toa te Bisericile lui Hristos” (Romani 16,16). De asemenea în cartea
Faptele Apostolilor citim despre semnele principale ale comunității creștine, numită
„Biserică”. Acestea sunt: adunarea în prima zi a săptămânii (Duminica) pentru „frângerea
pâinii” și ascult area propovăduirii apostolului lui Hristos, fie direct (Fapte 20, 7), fie prin
citirea epistolelor sale (Coloseni 4, 16).
Pe aceste baze și fundamente scripturistice a luat ființă parohia, comunitatea mică în
care este exprimată comuniunea credincioșilor î n Hristos sub numele de Biserică. Mitropolitul
Emilianos Timiadis spunea: „Unitatea este poate însușirea de bază a parohiei, toate celelalte
caracteristici avându -și originea în ea. Unitatea parohiei decurge din unitatea dumnezeirii și
oglindește cel mai b ine imaginea divină în unitatea ei. De asemenea, această unitate semnifică
unirea lui Dumnezeu cu umanitatea în activitatea sfințitoare și mântuitoare a lui Hristos”132.
Trebuie să avem în vedere și să subliniem încă de la început că parohia este, în
primul rând, o comunitate liturgică, trăind în jurul Sfintei Euharistii. „Liturghia nu este o
activitate oarecare a Bisericii, una printre celelalte taine și ierurgii. Ea este mai mult decât
manifestarea cultică a unei comunități creștine: este structura de comuniune, de integrare și de
creștere a trupului tainic al Domnului. Caracterul ei unic stă în aceea că aici Hristos Se dă

132 Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire. Noțiuni și orientări pentru teologia și practica
pastorală , Editura Sofia, București, 2001, p. 65.

59
total, prin unirea cuvântului și Tainei, adică a puterii cuvântului și puterii trupului Său, prin
prefacerea elementelor euharistice”133.
De asemenea în centrul parohiei se află slujitorii canonici a căror misiune este pusă
în slujba păstoriților săi. Această misiune care trebuie ridicată la rangul de artă este arătată
foarte frumos în cuvintele Sfântului Ierarh Nectarie de Eghina. El spune „Despre preo ție s-a
scris și au vorbit foarte mult Sfinții P ărinți și teologii tuturor vremurilor. S -a scris cu drag și
cu dorin ța de a ridica tot mai mult spre culmile sfințeniei pe slujitorii preoției, adic ă pe preo ți.
Dar oricât s -ar scrie despre preo ție și oricât s -ar vorbi niciodată nu este de ajuns. Preo ția are
atâtea inăl țimi, atâtea adâncimi, atâtea taine încât cu foarte mult ă greutate poate fi cunoscută
și descri să după cuviin ță. Această Sfântă Taină este asemănată cu o scară care une ște cerul și
pământul și toat ă făptura o conduce de pe pământ la cer. Dumnezeiescul nostru părinte Ioan
Gură de Aur spune despre preo ție: „Vezi cât de mare este puterea preoților! G ânde ște-te la
Botezul tău care este iertarea păcatelor și infierea, gândește -te la Sfintele Taine, a miile de
bunătă ți, cele care îți vin ție prin punerea mâinilor preoților prin rug ăciunea săvâr șită de
ei”134.
În cele ce urmează vom prezenta cele mai import ante aspecte ale misiunii parohiei în
societatea de azi, statutul organizatoric și situațiile cu care se confruntă membrii ei.

IV.1. Secularizarea în parohie și misiunea preotului

Se știe că intensitatea credinței creștine ortodoxe în România a depins în mare parte
de viabilitatea parohiei rurale, acolo unde credința are rădăcini profunde. Din nefericire,
moștenirea creștină a parohiei rurale a sărăcit mult astăzi din cauza influențelor nefaste ale
regimului comunist ateu și a secularismului. Din aceste pricini, relațiile credincioșilor cu
parohia sunt foarte slabe135.
Există o morfologie nouă a parohiei chiar la sate, unde s -a extins periferia orașelor.
Parohiile din orașe aveau, în trecut, identitatea lor proprie și dispuneau de slujitori și
predicatori de mare calitate. Parohia urbană de azi și -a pierdut identitatea și coerența ei prin
mișcarea populației de la sate la orașe, sau dintr’un oraș în altul, datorită sistematizării urbane.

133 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualității române , Editura Trinitas, Iași, 1995, p. 312.
134 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre Preo ție, trad. din limba neogreacă de Parascheva Grigoriu, Ed. Sofia,
Bucure ști, 2008, p. 12.
135 Pr. prof. dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastorație , Editura Renașterea, Cluj -Napoca, 2006, p. 15.

60
Parohiile din marile aglomerații urbane de azi, parohii cu creștini an onimi și dispersați, nu
mai au energia de a aduna la un loc pentru cult comun, în mod constant populația.
Locuitorii de azi din marile orașe sunt în mare parte cetățeni nominali. Stabiliți prin
convenții sociale și profesionale, ei nu fac parte trup și suf let din cartierul sau orașul lor, iar
credincioșii nu au sentimentul profund de apartenență la o comunitate parohială. Mulți dintre
ei nici nu -și cunosc preotul, sau, ceea ce este și mai grav, sunt mulți preoți care nu -și cunosc
credincioșii. Relațiile pas toral-liturgice dintre preot și credincioși sunt cu totul întâmplătoare,
rezumative și impersonale. Cel mai evident semn al dramei religioase la orașe este marele
anonimat în cadrul căruia se desfășoară toate relațiile umane și cu deosebire cele misionare și
pastorale. Botezăm copii anonimi, cununăm tineri necunoscuți și înmormântăm morți al căror
nume și vârstă le citim pe cruce. În această situație fiecare credincios își alege biserica și
preotul după cele mai imprevizibile și subiective considerente136.
Situația aceasta are ca urmare faptul că mulți credincioși caută o formă de prezență a
Bisericii fără parohie, de unde rezultă o deviere spre o pietate individualistă, aliturgică, dacă
nu se cade cu totul în indiferentism religios.
Aria de acțiune prozeliti stă a mișcărilor evanghelice parabisericești o formează mai
ales aceste spații urbane în care sistemul parohial tradițional a fost dezechilibrat. O contribuție
importantă la acest dezechilibru o are desigur lipsa bisericilor, a căror construire nu a fost
posibilă în perioada regimului comunist, mai ales la orașe, în timp ce orașele s -au extins
enorm.
Mai importantă decât evoluția demografică este dezorientarea spirituală și
intelectuală a societății din cauza influențelor nefaste ale totalitarismului comuni st ateu și a
secularismului.
În concluzie, parohia nu mai poate fi reconstituită numai pe necesitatea interioară a
creștinilor de a trăi împreună ca o entitate etnică, religioasă și culturală, fără a lua în
considerare profunda lor motivare liturgică, spir ituală și euharistică.
În situația actuală Biserica Ortodoxă Română este datoare înainte de orice să -și
regăsească libertatea și puterea să se adreseze poporului credincios și să -și expună în mod clar
pozițiile și principiile sale misionare și să le aplice în conformitate cu eclesiologia ortodoxă.
Biserica Ortodoxă Română este cunoscută ca având unul din cele mai organizate
sisteme parohiale și eparhiale din lumea ortodoxă. În cadrul acestui sistem, parohia nu este o
simplă unitate administrativă bisericea scă autonomă, ci ea reproduce în acel loc și context
imaginea a ceea ce este Biserica în totalitatea ei. Parohia este o parte organică dintr -un corp

136 Ibidem , p. 16.

61
unitar bisericesc. De aceea experiența ei influențează viața întregului ansamblu eclezial și
invers. Unitat ea Bisericii la nivel național are la bază coerența celei mai mici comunități
ortodoxe, cea a parohiei. În concret, sectele nu atacă Biserica în general, ci parohia aflată în
dificultate din diferite cauze. Iar coerența sau unitatea parohiei este în primul rând o problemă
de spiritualitate și apoi de organizare.
„Așadar, în contextul actual, cea mai urgentă obligație misionară este restabilirea
integrității parohiei, dispersată geografic și complexă din punct de vedere demografic și
cultural și întărirea co nștiinței de apartenență la un trup comun. Consolidarea unității și a
vieții parohiei, care nu se mai prezintă ca o comunitate sociologică compactă, presupune
înnoirea mijloacelor și posibilităților misionare și pastorale existente, dar și crearea unor
forme noi de pastorație”137. În definitiv preoții dispun de toate mijloacele liturgice, pastorale
și misionare, dar ele trebuie să fie folosite în perspectiva unui plan pastoral clarvăzător și
organizat.
Datoria principală a preoților este aceea de a reconstitu i, menține și întări continuu
integritatea spirituală a parohiei.
Ei trebuie să facă totul pentru a evita apariția, în spațiul parohial a unui cerc periferic
de credincioși, care se identifică numai parțial cu comunitatea lor. Se știe că victimele
prozelit ismului sectar se recrutează din rândul acestor «marginalizați» din diferite cauze. Deși
Biserica posedă totul, unii credincioși caută în afară acel esențial pe care nu -l găsesc în
activitatea parohiei, nu numai în termeni de atmosferă umană, ci și în term eni de angajament
spiritual expres și mai ales de exercițiu concret al harismelor particulare.
De aceea stilul de viață parohială, disciplina pastorală și îndeosebi coordonarea de
către preot a unei diversități de «daruri și slujiri» joacă aici un rol deci siv.
Preotul trebuie să constate cu realism starea parohiei sale, cu toate posibilitățile,
crizele și deficiențele acesteia și să reconstituie parohia, ținând seama de diviziunile acesteia.
Este important ca credincioșii să aibă un sens al existenței într ’o comunitate unită, coerentă cu
integritatea ei. Ruptura dintre preot și laici, sau dintre preot și o anumită parte a parohiei, dacă
există, trebuie să fie vindecată imediat. Preotul trebuie să fie părintele spiritual al tuturor
membrilor parohiei în mod egal138.
Mirenii, tinerii, femeile, copiii, bătrânii, toate aceste cercuri parohiale trebuie să fie
nu numai recunoscute, ci și articulate în jurul unor proiecte generale. Trebuie găsite mijloace
pentru antrenarea tuturor acestor cercuri în viața spirituală a parohiei. Alte diviziuni și

137 Pr. prof. dr. I. Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualității române , Ed. Trinitas, Iași, 1995, p. 47.
138 Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Ortodoxie și contemporaneitate , Ed. Diogene, București, 1996, p. 69.

62
scindări ale parohiei, de exemplu ignorarea săracilor și a bolnavilor, a celor care se află în
momente dificile și au nevoie de ajutor, respingerea delicvenților, trebuie să fie subiecte
importante pe agenda parohiei. Probleme le parohiei sunt ale tuturor credincioșilor din
parohie139, așa cum arată Apostolul Pavel când spune: «ca să nu fie dezbinare în trup ci
mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele. Și dacă un mădular suferă toate
mădularele suferă cu el și dacă un mădular este slăvit toate mădularele se bucură cu el» (1
Corinteni 12, 25 -26).
Copiii, elevii și tinerii trebuie inițiați în credința și morala creștină ortodoxă și
antrenați în viața parohială prin intermediul Liturghiei și a altor programe religioase pentru
tineret și în participarea la societatea civilă pentru a da mărturie creștină ortodoxă. Scoși din
anonimat și monotonie, tinerii trebuie să stăpânească idealul creștin ortodox, adică modul de a
trăi creștinește, prin rugăciune, asceză, ascultare de Dumnezeu și iubire de semeni140.

IV.2. Coordonate istorice ale misiuni parohiei ortodoxe române în trecut și
astăzi

Într-una dintre cărțile sale, filosoful canadian Charles Taylor arăta că întrebarea
fundamentală a eticii nu este una de genul „Cum să ducem o viață bună (corectă) din punct de
vedere moral?” sau „Ce reguli trebuie să respectăm pentru a deveni buni?”. Adevărata
întrebare a eticii este, dimpotrivă: Din ce trăim? Care sunt sursele morale din care ne adăpăm?
Ce ne dă putere de a acționa mora l?141
Sute de ani, în Țările Române oamenii s -au adăpat dintr -un singur izvor de viață
morală și spirituală: etosul ortodox cuprins în Sfânta Evanghelie și, în general, în Sfânta
Scriptură interpretată de către Sfinții Părinți precum și în Sfânta Liturghie ș i în toate slujbele
Bisericii.
La un moment -dat însă, în istoria românilor a avut însă loc o ruptură care a impus o a
doua sursă a vieții morale alături de etosul creștin: ideologia și aspirațiile iluministe,
îmbrățișate de intelighenția formată în Vest (m omentul 1848), iar apoi impuse de o manieră
traumatică întregului popor (în special prin experimentul comunist exportat cu forța de către
URSS).

139 Pr. prof. dr. I. Bria, Ortodoxia în Europa…, p. 49.
140 Pr. prof. dr. Valer Bel, Misiune …, p. 17.
141 Lect. univ. dr. Picu Ocoleanu, Misiunea Bisericii prin slujirea socială , în „Studii Teologice”, an I, nr. 3, 2005,
p. 183 .

63
Trăim până azi în această situație schizofrenică pe care oamenii o experiază încă din
școală, unde, pe de o par te, profesorii de religie caută să -i învețe și să -i ajute pe elevi să
aprofundeze etosul creștin ortodox, iar pe de altă parte copiii și tinerii sunt bombardați cu
inițiative de așa -zisă „educație sexuală” finanțate de către UE și de statul român. În acest
context, Biserica și, odată cu ea, seminarul teologic și facultatea de teologie sunt chemate în
primul rând să -i ajute pe oamenii dezorientați ai societății noastre, pe cei „pierduți între
fronturi”, să redescopere izvoarele vieții autentice și să regăsea scă drumul de acces la ele.
Spre deosebire de celelalte confesiuni, în Biserica Ortodoxă Română preocupările de
etică socială au fost mai curând sporadice142. Faptul s -a datorat pe de o parte faptului că
Biserica a fost nevoită, după 1947, să ființeze într -un stat totalitar ateu refractar la orice
încercări de activitate și reflecție cu caracter etic care să fi provenit dintr -un alt etos decât cel
proletar -comunist, în acest sens, multe din studiile de etică socială din această perioadă sunt,
în fapt, fie niș te hibrizi teologico -ideologici, fie niște reflecții cu caracter autentic teologic,
însă mai puțin etico -social. Astfel s -a ajuns la situația oarecum bizară de a susține că
„Ortodoxia n -are o doctrină a slujirii formulată, dar are experiența slujirii, care , dacă nevoia o
cere, poate fi formulată.”143
Pe de altă parte, este o caracteristică mai largă a teologiei ortodoxe toate timpurile de
a nu fi dezvoltat experiența socială provenită din etosul ei tipic într -o așa -zisă etică sau
doctrină socială.
În acest co ntext, există tot mai multe voci în ultimul timp care solicită formularea
unei învățături sociale ortodoxe. O asemenea cerință ridică însă o serie de probleme asupra
cărora există o pluralitate de opinii. În primul rând, dacă elaborarea unei așa -zise doctr ine
sociale a Bisericii este necesară, atunci se ridică întrebarea cu privire la cine este îndrituit să
formuleze o asemenea doctrină. Unele voci, reclamând „o învățătură care să propună efectiv
omului și lucrurilor (actelor) lui sociale o desfășurare vie, reală”, au subliniat că „o reflecție
teologică de cabinet, ori chiar o decizie sinodală pripită, ce are prea puține, sau mai deloc,
punți viabile către realitățile (sociale) umane nu ar fi, în cele din urmă, decât un discurs
ideologic, alături de alte exp rimări de acest gen.” Alte voci susțin că, dimpotrivă, „elaborarea
Doctrinei Sociale a Bisericii Ortodoxe este în sarcina și puterea exclusivă a Sfântului
Sinod”144.

142 Pr. drd. Mihai Valică , Conf. univ. dr. Pavel Chirilă , Asist. Soc. mrd. Andreea Băndoiu, Introducere în
Teologia Socială. Teze centrale pentru o doctrină socială a Bisericii , București 2005, pp. 19 -20.
143 Dr. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia
contemporană , teză de doctorat, în „Studii Teologice”, an XXIV, nr. 5 -8, 1972, p. 583.
144 Pr. Drd. Mihai Valică, Conf. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Asist. Soc. mrd. Andreea Băndoiu, op. cit. , p. 31.

64
Dificultatea provine aici în primul rând din formularea solicitării în termeni
holistici145 (este vorba de o doctrină și încă de una singură). În acest sens, dacă ținta propusă
este faptul de a face față provocărilor modernității, de a ne deschide spre modernitate146, este
discutabil în ce măsură faptul acesta se poate realiza prin elaborarea unei „d octrine sociale”.
Un asemenea discurs holistic ține mai curând de veacul al XIX -lea, fiind abandonat până și de
promotorii lui occidentali (în principal, teologia romano -catolică, după Conciliul II Vatican).
Modernitatea la care asistăm noi (post -modernita tea) se manifestă plural, descentralizat,
articulându -se în sfera publică. Din acest punct de vedere, poate ar fi mult mai nimerită
solicitarea unei dezbateri teologice asupra problemelor de etică socială cu care Biserica se
vede confruntată de către (post ) modernitate. Desigur, în acest punct ne -am putea vedea
confruntați cu problema inexistenței unei autentice sfere publice teologice, fapt care, de altfel,
poate fi legat, la rândul său, de insuficiența reflecției și problematizării etice în spațiu
ortodox147.

IV.3. Activitatea filantropică a Bisericii

Demersul teologic primordial la care ar trebui să trimită reflecția cu privire la
problemele sociale cu care Biserica se vede confruntată trebuie să aibă în mod necesar
caracterul unei explorări și redescop eriri a tradiției diaconale -filantropice a Bisericii.
Tensiunea creată între modelul activității sociale a Bisericii vechi și starea de fapt actuală
poate fi sursa unei reale dezbateri teologice pe probleme etice.
Astfel, după 1989, în încercarea de a recu pera anii pierduți în perioada totalitară în
domeniul activității diaconale, Biserica a apelat de o manieră oarecum puțin reflectată, după
modelul bisericilor occidentale, la serviciul așa -zișilor asistenți sociali. În acest sens, s -a
constituit în cadrul Facultății de Teologie o specializare „Teologie -Asistență Socială” menită
să formeze astfel de cadre.

145 Cf. DEX , Editura Teora 2004, HOLÍSM = Concep ție metafizic ă idealistă de la începutul sec. XX, care
interpretează mistic teza ireductibilită ții întregului la suma p ărților sale, socotind drept „factor integrator” al
lumii un pri ncipiu imaterial și incognoscibil.
146 Ioan Ică Jr., Dilema socială a Bisericii Ortodoxe Române: radiografia unei probleme , în „Studii Teologice”,
an XXIV, nr. 5 -8, 1972, p. 422.
147 Ioan Ică Jr., Germano Makani, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, perspective ,
Sibiu 2002, p. 529.

65
Cu toate acestea, regimul asistenților sociali a rămas insuficient determinat
teologic148. Întrebarea cu privire la contextul („Sitz -im-Leben” =loc în viață ) ecleziologic al
lor și al activității sociale a Bisericii rămâne deschisă. Astfel, dacă în Biserica primară
activitatea filantropică a Bisericii era săvârșita în cadrul comunității euharistice de către
diaconii hirotoniți, astăzi ea a devenii apanaj al d iferitelor organizații de binefacere statale,
private sau patronate de Biserică, care, din nefericire, nu sunt decât foarte slab ancorate
eclezial, de cele mai multe ori reprezentând simple structuri paralele Bisericii149.
Desigur, discuția cu privire la res taurarea dimensiunii filantropic -diaconale a
diaconatului este mult prea complexă, având profunde implicații teologice. În orice caz însă,
problema plasării ecleziale a asistenților sociali rămâne deschisă. Se impune în acest sens
luarea cât mai atentă în discuție a relaționării asistenților sociali în special cu parohiile, dar și
cu centrele eparhiale.
„Dacă se va avea în vedere că normele de aplicare să pună accentul pe reconstituirea
parohiei în dragoste, jertfă și slujirea aproapelui, având ca motivație mântuirea sufletului și
împlinirea poruncii dragostei, deci nu ca scop final performanța filantropiei, atunci aplicarea
doctrinei sociale filantropice în practică se va derula cu succes și în firescul ei. Fără parohie,
toată doctrina socială nu ar fi decâ t teorie, idealism naiv, utopie romantică. Însă în parohie
toate acestea sunt realizare istorică, posibilitate imediată, experiență concretă”150.
Doar pornind de aici, se va putea purcede mai departe la luarea în discuție a
reconsiderării teologice și a rest aurării relației dintre diaconie și diaconat.

IV.4. Provocări ale postmodernității la nivelul parohiei

IV.4.1. Prozelitismul și efectele sale asupra societății

Propovăduirea Evangheliei, în mod deosebit, implică respectul față de libertatea
celuilalt căruia i se vestește mântuirea în și prin Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu Întrupat.

148 Dr. Picu Ocoleanu, Diaconie fără diaconat? Pledoarie pentru restaurarea caracterului sacramental al
lucrării diaconale , în „Mitropolia Olteniei”, an LVI, nr. 1 -4, 2004, pp. 74 -88.
149 Ibidem , p. 86.
150 Christos Yannaras , Libertatea moralei , Editura Anastasia, București, 2002, pp.238 -242.

66
Prozelitismul nu este ușor de definit. “Pentru noi toți este un termen peiorativ. Dar
mulți din cei care vor fi acuzați de prozelitism sunt convinși înăuntrul lor că nu au ca dorință,
ca singur scop – perfect legitim, lăudabil și creștin – acest lucru”151.
Termenul derivă din cuvântul prozelit, cuvânt care a desemnat pe păgânii convertiți
la iudaism apoi circumciși. Era cel ajutat de o comunitate pentru a -și găsi propri ul scop
religios, liniștea sufletească, ca apoi să treacă în rândul adepților. În limbajul biblic se numeau
prozeliți, păgânii convertiți la iudaism, acum numim prin prozelitism atitudinile sau
procedeele contrare duhului evanghelic, prin care se încearcă atragerea lumii la comunitatea
sa, prin abuz, prin ignoranța comunității sau a sărăciei lor (spirituale și materiale).
În Sfânta Scriptură avem un exemplu de astfel de prozelit: Neeman Sirianul (IV Regi
5, 14 -17). Această misiune iudaică se regăsește în No ul Testament (Matei 23, 15; Fapte 2, 11)
și a fost facilitată prin intermediul elenismului și a diasporei iudaice, și s -a menținut până în
secolul VIII, când o parte din triburile hazare152 se convertesc la iudaism și apoi la creștinism.
Această acceptare ne gativă s -a înăsprit în vremea noastră, capătă un sens aproape
absolut peiorativ, desemnând o pervertire a misiunii sau a mărturiei, ceea ce contrazice
spiritul precizărilor ecumenice date în acest sens. “Fidelă tradiției apostolice, Biserica
Ortodoxă a păs trat și a transmis în succesiune neîntreruptă credința cea adevărată, credința
care o dată pentru totdeauna le -a fost dată sfinților (Iuda 3) și structurile sacramentale și
comunitare ale Bisericii, ca mijloace de împărtășire a harului sau vieții celei noi , care a fost
descoperită și împărtășită lumii de Hristos și Duhul Sfânt. Propovăduirea dreptei credințe,
săvârșirea Tainelor de către preoția sacramentală în succesiunea apostolică neîntreruptă a
harului și a credinței, împlinirea poruncilor, rugăciunea, viața morală, ascetică și mistică, pe
scurt Evanghelia, dogmele, Tainele, cultul și poruncile sunt moduri de unirea cu Hristos și de
participare la viața Sfintei Treimi”.153
Prozelitismul se bazează pe manipularea conștiințelor în materie de credință.
Proced ând în acest mod, între prozelitism și propagandă nu mai există nici o barieră, și
afectează fundamental acțiunea constructivă a adevăratei misiuni creștine. “Prozelitismul este

151 Mitropolit dr. Nicolae Corneanu, Quo vadis? Studii, note și comentarii teologice , Prozelitismul, Editura
Humanitas, Timișoara, 1990, pp. 22 -23.
152 “Conform cronicarilor lor, căpetenia sau hanul hazarilor își trimisese reprezentanți la împăratul Mi hail al III –
lea; aceștia i -au spus că poporul lor urma o veghe religie ce le cerea să se închine soarelui ce răsare și să țină
anumite datini, însă acum ev reii îi chemau să adopte iudaismul, pe când arabii îi presau cu ispititoare daruri să se
convertească la religia lor. De aceea hazarii solicitau sfatul bizantinilor: ei cereau ca un om învă țat să fie trimis
în misiune în țara lor și făgăduiau să se convert ească la creștinism dacă reușea acela să respingă argumentele
evreilor și arabilor”, Anthony -Emil N. Tachianos, Sfinții Chiril și Metodie și culturalizarea slavilor , Ed. Sofia,
București 2002, p. 47.
153 Arhid. lect. dr. Ioan Ică jr., Misiune și mărturie cre ștină , Editura Universității "Lucian Blaga" din Sibiu,
2010, pp. 33 -34.

67
acțiunea prin care un credincios este smuls din tradiția Bisericii proprii, ad esea prin
calomnierea Bisericii și falsa prezentare a credinței celei noi, prin oferirea de avantaje
materiale, prin exercitarea de presiuni, prin felurite momeli și promisiuni iluzorii. Uzând de
asemenea metode, prozelitismul este totdeauna o pătrundere f orțată în viața spirituală a altei
persoane, ditrugându -i structura spirituală existentă”.154
Se poate suspecta o astfel de acțiune de exercitarea unei presiuni de ordin politic,
economic sau cultural asupra populației aflate în situație de slăbiciune sau i nferioritate. În
aceste circumstanțe exteriore, activitățile prozelitismului pot să se ajute de rațiunile inerente a
Bisericilor și a unei eclesiologii exclusiviste.
Rezultatele subterane a concurențelor scot în relief mobilele confesionale, sau chiar
sectare. “Un caz particular s -a înscris, într -o mult mai lungă tradiție, acela a uniatismului, care
s-a cristalizat în Orientul Apropiat, în India de Sud și în Europa de Est, prin rivalitățile între
Bisericile de rituri orientale sau de rituri latine”.
La mijlocul secolului XX, și în mod deosebit după cele două războaie mondiale,
raportul între misiune și prozelitism a făcut obiectul unei largi dezbateri în sânul Bisericilor, și
discuția nu s -a încheiat până azi. Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB) a aș ezat, cât de cât,
în tăcere curentul misionar venit din direcția poporului evreu, până la excluderea formală al
lui printr -un text formulat în 1988 (Robeck, 1996, p. 8, nr. 48).
Prozelitismul este înainte de toate o lipsă de ascultare a celui care vrea să vestească,
și deci o lipsă de respect vis -à-vis de libertatea în Dumnezeu,155 altfel spus a fi ignorant
(conștient sau inconștient, voluntar sau involuntar) față de ființa umană creată după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu. La final, prozelitismul este o li psă de iubire pentru celălalt, așa că
mult mai târziu se poate aluneca spre tensiuni între conviețuitorii unei comunități care învață
că omul poate deveni obiect posedat din punct de vedere spiritual. Exemplul cel mai
concludent este islamizarea156 Nordului Africii. “Misionarii au semănat prin inimile
africanilor pasaje din Coran și rugăciuni în limba arabă, fără să dea explicații, în timp ce
africanii nu cunoșteau nici un cuvânt arab”.

154 Ibidem, p. 34 -35.
155 “Prozelitismul este o contramărturie și o contra misiune, pentru că nu urmărește creștinarea celor c e nu erau
creștini, ci vizează pe creștinii botezați; mai exac t, prozelitismul urmărește dislocarea sub presiune psihologică,
morală sau economică a unor creștini sau a unui grup de creștini din trupul Bisericii, pentru a -i converti la
confesiunea sau gruparea respectivă”, arhid. lect. dr. Ioan Ică jr., op. cit ., p. 35.
156 Activitate prozelită profundă are loc și în America de Sud. La Conferința episcopală din Brazilia s -a estimat
că un număr de 600.000 de catolici trec annual la secte protestante.

68
Fiecare dintre noi poate cita, cel puțin un caz referitor la acțiunea pro zelitistă privită
ca non -respect față de libertatea de conștiință a aproapelui.157 Acest lucru Dumnezeu nu -l face
niciodată. El este Cel care invită (Mat. 16, 24), Cel care oferă (In. 6, 51), dar niciodată nu
forțează conștiința. Analiza aceasta trebuie trec ută prin pai și prin bârnă, nimeni dintre noi nu
este scutit de tentația de a vedea prozelitismul în ochiul celuilalt. “Misiunea creștină nu este o
propagandă în slujba unor interese colective sau individuale sau a unor ideologii în numele lui
Iisus. Misiu nea creștină are ca scop liturghizarea și filocalizarea existenței, transpunerea ei
într-un ritm liturgic – sacramental, baptismal – euharistic, pascal, spre înnoirea omului și a
lumii în așteptarea activă a înnoirii eshatologice finale în împărăția lui Du mnezeu ca împărăție
a Sfintei Treimi, a cărei arvună o avem în Biserică – Trupul lui Hristos”.158
Studii recente fac dovada existenței tensiunilor prozelitiste din întreaga Europă pe
fondul intersectării a trei mari religii, culturi, spiritualități: creștini i, musulmanii și evreii.

IV.4.2. Globalizarea

Suntem, în aceste vremuri, martorii și părtașii la un proces complex de globalizare,
întemeiat pe o mondializare, simțită în toate aspectele vieții: social, politic, cultural și chiar
religios. Se (re) struct urează state, culturi tradiționale, economii naționale etc. Cu scopul de se
contura structuri ori societăți transnaționale, ce vor fi controlate doar de o minoritate
suprapolitica și de o elită economică. În societatea actuală, contemporană întâlnim oameni
răvășiți din punct de vedere interior și dezbinați lăuntric, care nu conștientizează relația lor cu
Dumnezeu, cu semenii, cu ei înșiși. Pretențiile și solicitările lor religioase sunt "satisfăcute
mecanic, prin obișnuințe de familie sau uzanțe sociale, că rora ei nu le adăugă nimic care să
însemne un fior sufletesc, o cutremurare lăuntrică, o aderentă cerebrală”159.
Într-o asemenea situație, globalizarea ideologică încearcă să se substituie unității în
Hristos, universalității creștine și lovește puternic în demnitatea persoanei umane, afirmata și
susținută de creștinism: „În timp ce pare că -i unește pe oameni în exterior sau favorizează
apropierea reciprocă a acestora, că elimina barierele despărțitoare dintre ei și facilitează
comunicarea, în realitate ea du ce la transformarea popoarelor în mase de indivizi, la nivelarea

157 “Din această perspectivă, activitatea prozelitistă a mișcărilor evang helice sectare pe care acestea o numesc
misiune este o contarmărturie, în primul rând, prin însăși concepția acestor mișcări despre propovăduirea
Evangheliei, despre mărturia creștină și despre relația acesteia cu Biserica. În al doilea rând, pen tru că ace st
prozelitism se îndreaptă spre membrii Bisericii ortodoxe, pe care îi despart de Biserica cea una, ap ostolică, a
cărei credință, Tradiție și viață sacramentală – mistică și comunitar -socială s -au păstrat nealterate în Biserica
Ortodoxă”, Arhid. lect. dr. Ioan Ică jr., op. cit. p. 53.
158 Ibidem.
159 Ioan Gh. Savin , Iconoclaști și apostați contemporani , Editura Anastasia, București, 1995, p. 123.

69
culturilor, la amestecul (sincretismul) religiilor, la omogenizarea înfățișării și
comportamentului oamenilor… la anihilarea omului ca persoană”160.
Universalitatea creștină, însă, se constru iește diametral opus la nivel personal, cât și
la nivelul comuniunii, pornind din interiorul omului, înălțându -l spre Dumnezeu, spre
Împărăția Sa, pe care o "invocăm” să vină. Și, într -adevăr, această legătură lăuntrică, fiintiala
și ontologica a omului cu Dumnezeu se încununează cu unirea în chip tainic prin Euharistie,
prin Sfânta Liturghie, un „bun prețios deja dat, existent, care trebuie numai reînviat și
revalorificat”161, evidențiind faptul că este datoria Bisericii să se implice în spiritualizarea
societății, având conștiința ca "un viitor fără Biserică e un viitor fără viitor”.162

IV.4.3. Familia

Teme considerăte până acum sacre, sfinte, cum este cea a familiei, sunt abordate
astăzi din cu totul alte unghiuri și nu -i de mirare imaginea proiectată și efectele ce le produce.
Nu putem să nu amintim, de exemplu, rolul libertății totale în a dispune un cuplu fără nici o
referire la Dumnezeu și la aspectul sacru al conviețuirii între soți. În afară de cercurile
interesate de promovarea valorilor morale de i nspirație dumnezeiască și a tradiției popoarelor
atașate spiritualității nu ne putem aștepta la rezultate și la efecte spectaculoase, în legătură cu
imaginea familiei astăzi. Imaginea, la urma urmei, este o față obiectivă a realității și nu una
așa cum am dori noi să fie.
Într-o viziune socială liberală asupra familiei nu ne putem aștepta așadar, la miracole
și nici la reapariția modelelor clasice. Totuși, criza profundă care se accentuează în
perimentrul vieții care începe în familie și mai cu seamă efecte le dramatice ale degradării
relațiilor dintre oameni, tocmai datorită absenței sfințeniei, care generează respectul și
normalitatea dintre noi, ne obligă la analize coerente și ample pentru stoparea fenomenului.
Divorțurile, abandonul copiilor, excesul și abuzurile sexuale de tot felul se pare că
fac, nu de puține ori, deliciul informației și prelungirii acesteia în mass media, cu efecte din
păcate extrem de periculoase pentru conștiința publică, obișnuită mai curând cu indiferență
față de cea mai urgentă ș i gravă problemă, familia. Îți vine să exclami în duh paulin: “Dacă
familie nu mai e, nimic nu mai este posibil pentru o viață normală, pentru o lume normală”.

160 Georgios Mantzaridis, Globalizare si universalitate , trad. de Pr. Prof. Dr. Vasile Raduca, Editura Bizantină,
București, 2002, p. 6.
161 Ibidem , p. 7.
162 Ibidem , p. 9.

70
IV.4.4. Mass -media

Mass -media are pretutindeni în lume o importanță deosebită, constituindu -se astăzi
într-o forță imensă, care nu numai că informează, dar și modelează atitudini și
comportamente. Mass -media îi influențează profund pe oameni în felul de a înțelege viața,
lumea și propria lor existență: influențează, deci, un univers care ține prin excelență de
rosturile și competențele Bisericii.
În acest cadru general, Biserica trebuie să dea mărturie și să comunice credincioșilor
și întregii lumi mesajul Evangheliei Mântuitorului Hristos, învățătura de credința ortodoxă,
dar și să răspundă atacuri lor eterodoxe, atee și secularizării.
Este evident că în pastorația sfârșitului de mileniu Biserica creștină folosește și va
trebui să apeleze tot mai mult la mijloacele mass -media.
Credem că prezența Bisericii în mass -media ar trebui să vizeze:
1. Catehiz area având în vedere lacunele mari pe care mulți credincioși le au în acest
domeniu. De mare folos ar fi prezentarea marilor teme ale credinței așa cum ele se reflecta în
Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție și cum sunt trăite în slujbele Bisericii. Un a ccent
important ar trebui pus pe prezentarea spiritualității ortodoxe și pe explicarea sensului
slujbelor ca intrare în Împărăția lui Dumnezeu;
2. Apologetica, apărarea credinței ortodoxe în fața atacurilor, arătarea
compatibilităților dintre știință și cr edința ortodoxă;
3. Abordarea problemelor concrete ale omului;
4. Prezentarea poziției ortodoxe față de realitatea românească ;
5. Promovarea artei autentice ca aspirație a omului după Dumnezeu. Arta autentică,
sub toate aspectele ei poate avea un rol foart e important în problematizarea oamenilor asupra
asptectelor esențiale ale vieții și morții.
Teologia ortodoxă a subliniat totdeauna cu vigoare centralitatea adunării liturgice
locale – parohia, congregația, comunitatea de bază, care devine modelul istoric al Bisericii
contemporane.
Parohia este comunitatea de bază a Bisericii locale, punctul de plecare și de sosire al
vieții creștine și al misiunii preoțești, locul unde se exercita cele trei mari slujiri ale mirenilo r
și clericilor. Comunitatea parohială es te Biserica în mic, de aceea structura ei nu se poate
înțelege fără o clară viziune eclesiologica.
Se pare că Bisericile creștine, inclusiv Biserica Ortodoxă, își dau seama acum că
reorganizarea vieții parohiale este nu numai o prioritate urgență, ci și că aceasta trebuie să se

71
facă în perspectiva unei învățături clare despre Biserică. Acolo unde teologia și practica
pastorală sunt exercitate fără o referință particulară la doctrina eclesiologică și la
spiritualitatea liturgică, ele risca să fie deformate. Ereziile pastorale provin din ereziile
eclesiologice.
Desigur, nu este vorba aici de a reinventa mijloacele și tehnica de lucru ale teologiei
pastorale, ci de a -i fixa mai precis punctul ei de plecare și punctul ei de sosire. Teologia
pastorală trebuie, ad ică, să învețe din nou cum se construiește Biserica la nivel local, parohial,
cum se rezolvă problemele interne și externe ale constituirii parohiei ca o comunitate
liturgică, spirituală și socială, în contextul lumii de azi163.
Parohia ortodoxă trebuie să p ună în evidență imaginea unei comunități care invită pe
toți membrii ei să -și realizeze că atare chemarea și talentul lor propriu. Este imaginea unei
Biserici ospitaliere, în care există un loc și o răspundere pentru toți cei care intră în ea. Preotu l
și parohia sunt într -o permanentă stare de "convocare", de dialog reciproc, de concelebrare și
de coslujire. Aceasta nu numai în direcția membrilor, luați individual, ci și în direcția
grupurilor parohiale.
Întreaga viață parohială depinde de dinamica proprie Liturghiei. Ritmul parohial este
impus de ritmul liturgic. În actul liturgic, creștinii sunt, pe de o parte, trași din lume pentru că
nu sunt din lume, pe de altă parte, că sunt trimiși în lume deoarece lumea trebuie să fie sfințită
prin ei. Pe de o parte, Biserica este o "instituție", cu identitatea ei proprie, pe de altă parte, ea
este în mișcare, în situație de pelerinaj, căutând cetatea viitoare (Evrei 13, 14). De altfel,
eclesiologia actuala înclină din ce în ce mai mult spre înțelegerea comunității cr eștine că o
realitate calitativă, că o instituție având o chemare și slujire divină unică. Biserica are o
vocație de slujire nu pentru că lumea are nevoie de serviciile ei, ci pentru că Dumnezeu o
cheamă și trimite la această slujire în lume în numele Său.
Astfel, având ca sursă Liturghia bisericească, parohia desfășoară o întreită activitate:
de hrănire sau pastorală, de mărturie sau misionară, de slujire sau diaconală. Parohia se
hrănește spiritual nu numai Duminică, la Sfânta Liturghie, la care sunt invi tați toți, ci
permanent. Parohia este un organism viu, o comunitate vie, în continuă „zidire și înnoire”.
Participarea activă a mirenilor la viața bisericească devine astăzi una din preocupările
principale ale pastorației Ortodoxe. Aceasta nu numai pentru că preotul nu mai poate
concentra în mâinile sale multiple activități pastorale și este obligat să recurgă la asistența
nemijlocită a credincioșilor, ci și pentru că există o mai profundă înțelegere a Bisericii ca o

163 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Preotul în fața chemării sale de păstor de suflete , Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1934, p. 11.

72
comunitate autentică de frați și surori, de bărbați și femei, care posedă împreună, o identitate
nouă în Iisus Hristos.

73

Concluzii

Lucrarea de fa ță este structurată pe patru capitole, considerând că prin această
structură am realizat cele mai importante obiective propuse și am atins aspectele temei sub
diferite forme utilizând cele mai elocvente mijloace și referințe bibliografice în domeniu.
Pornind de la Sfânta Scriptură și Sfinții P ărinți ai Bisericii am încercat s ă definim cât mai
obiectiv Sfânta Taină a Preo ției în context istoric, dogmatic și liturgic bazându -ne pe
izvoarele principale ale Revela ției dumnezeiești; Sfânta Scriptur ă și Sfânta Tradiție.
Importan ța acestei Sfinte Taine ne este prezentat ă de Părin ții Bisericii în tratatele lor despre
preoție.
Am folosit în abordarea acestei teme Tratatul despre Preo ție al Sfântului Ioan Gur ă
de Aur, al Sfântului Grigorie de Nazianz și al unui părinte contemporan, Sfântul Nectarie de
Eghina.
Am prezentat în primul capitol, în tr-un mod cât mai succint, învă țăturile Bisericii
despre preot, Taina Preo ției și aspectele misionare pe care ierarhia bisericeasc ă le impune. În
mod tradi țional, în Biserica Ortodoxă, pentru această slujire harică, sub toate aspectele:
învățătoresc, sfin țitor și conduc ător al ob știi credincioșilor spre mântuire.
În cel de -al doilea capitol am realizat o prezentare în ansamblu a slujirii preo țești în
Biserica Ortodox ă prin expunerea calită ților, obligațiilor și îndatoririlor slujitorilor sfintelor
altare în vederea prezentării preotului și misiunii sale pastorale. Credincioșii trebuie s ă aibă în
mijlocul lor un exemplu de devotament, curaj și simț al m ărturisirii. Con form Sfintei
Evanghelii, preotul este urma șul direct al Sinților A postoli. El trebuie să păstreze credin ța
neschimbată iar adevărul evanghelic nealterat. Preotul este un luminător al parohiei în care
păstore ște și un etalon al identit ății parohiei sale pri n: participare, afinită ți intelectuale, calit ăți
morale și chivernisirea bunurilor bisericești.
Întotdeauna, în slujba sa, preotul trebuie să aibă ca temei Evanghelia Domnului Iisus
Hristos. Această minunată scriere, alcătuită de A postoli și ucenici, este cel mai de preț tezaur
scriptic pe care istoria l -a lăsat neamului omenesc pentru a fi cercetat, în țeles și urmat de c ătre
toți care vor s ă cunoască adevărul.
În capitolul al treilea am prezentat rela ția dintre cuvântul Evanghelie i și misiunea
preotului din punct de vedere liturgic și doctrinar. Cultul nu poate s ă trăiască fără Evanghelie

74
pentru că Evanghelia este temeiul cultului. Ea este citită și interpretat ă de către preot în
biserică la momentele speciale fie sub formă de cate heză, omilie, predică sau pareneză.
Familia, Biserica, școala și societatea sunt principalele organizații social -culturale
care ne propulsează în mileniul III. Fiecare dintre aceste organisme sociale sunt deosebit de
importate pentru stabilizarea și stabil itatea întregii societă ți. Sub acest aspect am prezentat în
capitolul al IV -lea marile confruntări cu care preotul și parohia se întâlnesc ast ăzi pe
mapamond și în Mass -Media . În acest ultim capitol am prezentat cele mai mari confruntări ale
societă ții cu religia. Nu am dorit să realizez acest lucru sub aspect apologetic și nici
dogmatico -doctrinar ci sub aspect misionar, pastoral și liturgic deoarece misiunea preotului în
slujirea Evangheliei este un deziderat în aplanarea multor cauze conflictuale în soci etate și în
parohie. Cine trăiește Evanghelia nu poate să o propovăduiască.
Păstorirea “turmei lui Dumnezeu” dată în paza preotului, după cuvântul Sfântului
Apostol Petru, presupune desigur, și săvârșirea celor sfinte , a Sfintei Liturghii, a Sfintelor
Taine și a Sfintelor ierurgii prin care slujitorii bisericești se fac mijlocitori ai credincioșilor
către Părintele luminilor pentru a -i ajuta în urcușul lor duhovnicesc pentru a le sfinți viața,
munca, strădaniile lor bune. O rugăciune cuprinsă în Liturghier care se rostește înainte de
Heruvic , exprimă negreșit de bine această înaltă și importantă latu ră a lucrării preoțești:
„Primește, Dumnezeule, rugăciunea noastră, fă -ne să fim vrednici a -ți aduce rugăciuni cereri
și jertfe fără sânge pentru poporul Tău și ne învrednicește pe noi, pe care ne -ai pus întru
această slujbă a Ta, cu puterea Duhului Tău celui Sfânt, ca fără de osândă și fără sminteală
întru mărturia curată a cugetului nostru, să te chemăm pe Tine în toată vremea și în tot locul”.
Această latură d e liturghisitori cere din partea păstorilor, conștiință vie, mereu trează,
aptitudini, însușiri și calități deosebite. Acest lucru se arată și la începutul rugăciunii care se
rosteșt e în timpul cântării Heruvicului : “Nimeni din cei legați cu pofte și cu de sfătări trupești
nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ție, Împărate al măririi căci a sluji Ție
este lucru mare și înfricoșător chiar pentru Puterile cerești”. Este firesc să fie așa, din moment
ce electricitatea nu se propagă prin orice corp, din moment ce în probleme chiar și mai
mărunte, nu trimitem pe oricine să ne reprezinte ci trimitem oameni cu însușiri cât mai alese,
așa și preoții trebuie să fie capabili și pregătiți să slujească în fața altarului.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune : „Ca și cum ar fi tatăl tuturor oamenilor, așa se
apropie preotul de Dumnezeu, rugându -se să se stingă războaiele de pretutindeni, să înceteze
tulburările și cerând, atât în rugăciunile de acasă cât și în rugăciunile de la biserică, pace, an
îmbelșugat, i zbăvire grabnică din toate necazurile care supără pe fiecare”. Așadar, calitatea de

75
liturghisitor este așează pentru preoți într -o ipostază pe care Sfinții Părinți o consideră mai
înaltă decât a îngerilor164.
Prin această latură a slujirii, preoții vin în le gătură directă și concretă, vin în contact
nemijlocit cu Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.

164 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit. , p. 75.

76

Bibliografie

Izvoare

1. ***BIBLIA sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Romane, București, 2016.

2. ***Liturghier , EIBMBOR, București, 2000 .

3. Cuv. Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnice ști-Patimi și virtuți , trad. de Ieros. Ștefan
Nuțescu, Ed. Evanghelismos, București, 2007 .

4. Sfântul Grigorie de Nazians, Apologia, în Pr. Prof. D. Fecioru, Sf.Grigorie de Noziaus
– Despre preoție în „BOR” an LXXXVI (1968) .

5. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gonstice , II, apud Diac asiat.dr. Viorel Ioniță,
Raportul dintre Scriptură si Tradiție în hotărârile Sinoadelor ecumenice , în revista
Ortodoxia nr 2, anul 1980 .

6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preo ție, trad. de Pr. Dumtru Fecioru, Ed. Sofia,
Bucure ști, 2004 .

7. Sfântul Nectarie de Eghina, Despre Preo ție, trad. din limba neogreacă de Parascheva
Grigoriu, Ed. Sofia, Bucure ști, 2008 .

Dicționare

8. ***DEX , Editura Teora 2004 .

9. ***Dicționar Explicativ al Limbii Române, Editura Teora, București 2002 .

10. Cristea, Sorin, Dicționar de pedagogie , Grupul editorial "Litera", Chișinău -București,
2000 .

11. Cocagnac, Maurice, Simbolurile Biblice, Lexic Teologic , Traducere din franceză de
Mihaela Slăvescu, Editura Humanitas 1997 .

Cărți și studii

12. Andrutsos, H., Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene , trad .de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930 .

13. Bel, Pr. conf. dr., Valer, Predicarea Evangheliei în Misiunea Bisericii în lumea
contemporană. 2 Exigențe , Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2002 .

77

14. Bel, Pr. prof. dr., Valer, Misiune, parohie, pastorație , Editura Renașterea, Cluj –
Napoca, 2006 .

15. Bel, Pr. prof. dr., Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 1 Premise
Teologice. Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2004 .

16. Bel, Pr. Prof. Dr., Valer, Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării , în
„Biserică și multiculturalitate în Europa sfârșitului de m ileniu”, Presa Universitară
Clujeană, Cluj -Napoca, 2001 .

17. Braniște, Pr . Prof., Ene, Participarea la Liturghie , Editura România creștină,
București, 1999 .

18. Braniște, Pr. Prof., Ene, Viața interioară și trăirea religioasă a preotului, în „BOR”,
an 1981 nr.7-8.

19. Bria, Pr. Prof. Dr., Ion, Destinul Ortodoxiei, Ed. IBMBOR, București, 1989 .

20. Bria, Pr. Prof. Dr., Ion, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualității române , Editura
Trinitas, Iași, 1995 .

21. Bria, Pr. Prof. Dr., Ion, Participarea mirenilor la viața Bisericii , în: „Îndrumător
bisericesc”, Mitropolia Banatului, Timișoara 1983, nr. 4 .

22. Bria, Pr. prof. dr., Ion, Tratat de Teologie dogmatică și ecumenică , Ed. România
creștină, București 1999 .

23. Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos , trad. de Pr. Dr. Teodor Bodogae,
EIBMBOR, București, 1989 .

24. Cemîrtan, Romeo, Anuarul “Sympozium Profesorum” publicat de Universitatea
Liberă și Internațională din Moldova, 2002 .

25. Chițescu, Prof., N., Pr. Prof. I. Todoran, Pr. Prof. I. Petreuț ă, Teologia dogmatică și
simbolică , Bucure ști, 1956 .

26. Ciudin, Pr. Prof., N., Temeiurile biblice și patristice ale ierarhiei bisericești , în revista
„Studii Teologice”, 1950, nr. 3 -6.

27. Ciutacu, Doctorand, Ioan, Protestan ții și creștinismul primar , în revista „Studii
Teologice”, XIX (1967), nr. 5 -6.

28. Coman, Pr. Prof. Dr., Constantin, Ion Vlăducă, Din învă țătura Sfin ților P ărinți, Ed.
Bizantină, Bucure ști, 2003 .

29. Coman, Pr. Prof. I., G., Sensul preo ției la Sfinții P ărinți, în revista „Studii Teologice”,
I(1949), nr. 9 -10.

78
30. Coman, Pr. Prof., Ioan G., Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții P ărinți, în
revista „Studii Teologice”, VIII(1956), nr. 3 -4.

31. Coman, Pr. Prof., Ioan G., Vocația și pregătirea pentru preoție în ST, VI (1954) nr.5 –
6.

32. Coman, Prof., Ioan G., Sensul și sarcinile preoției după Sfinții Părinți ai primelor 4
secole , în „MO”, an XXIV 1972 nr.1 -2.

33. Corneanu, Mitropolit dr., Nicolae, Quo vadis? Studii, note și comentarii teologice ,
Prozelitismul, Editura Humanitas, Timișoara, 1990 .

34. Corneanu, Nicolae, Mi tropolitul Banatului, Apostolat și episcopat , în revista
„Îndrumătorul pastoral”, Sibiu, 1973 .

35. Cosma, Pr.Prof., Sorin, Asupra Revelației , apud Mitropolia Olteniei nr 6, anul 1986 .

36. Evdochimov, Paul, Rugul aprins , Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1994 .

37. Galicea, Pr., Ioan Popescu, Ignatie Monahul, Despre Preo ție în texte alese , Ed. Ștefan,
Bucure ști, 2009 .

38. Gordon, Pr. Lector Dr., Vasile, Introducere în Omiletică , Editura Universității din
București, 2001 .

39. Ică, Arhid. lect. dr., Ioan jr., Misiune și mărturie creștină , Editura Universității
"Lucian Blaga" din Sibiu, 2010 .

40. Ică, Ioan Jr., Dilema socială a Bisericii Ortodoxe Române: radiografia unei probleme ,
în „Studii Teologice”, an XXIV, nr. 5 -8, 1972 .

41. Ică, Ioan Jr., Germano Makani, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente,
analize, perspective , Sibiu 2002 .

42. Mantzaridis, Georgios, Globalizare și universalitate , trad. de Pr. Prof. Dr. Vasile
Raducă, Editura Bizantină, București, 2002 .

43. Micle, Arhim., Veniamin, Citirea și interpretarea Sfintei Scripturi, după Omiliile
Sfântului Ioan Gură de Aur, in revista Ortodoxia , nr 2, anul 1980 .

44. Mihălțan, Episcop Dr., Ioan, Preoția Mântuitorului Hristos și preoția bisericească ,
Ed. Episcopiei Oradea, 1993 .

45. Mircea, Pr., I., Cei șaptezeci de ucenici și problema ierarhiei bisericești , în revista
„Studii Teologice”, XX(1968), nr. 9 -10.

46. Mircea, Pr., Ioan, Preo ția împ ărătească sau duhovnicească , în revista „Studii
Teologice”, XXIII(1971), nr. 7 -8.

47. Moisescu, Prof., Iustin, Ierar hia bisericească în epoca apostolică , Craiova, 1995 .

79

48. Moldovan, Pr. Conf., Ilie, Semnificația și responsabilitatea slujirii preoțești după
Sf.Apostol Pavel , în revista „Ortodoxia”, 1979, nr. 2 .

49. Ocoleanu, Dr., Picu, Diaconie fără diaconat? Pledoarie pentru restaurarea
caracterului sacramental al lucrării diaconale , în „Mitropolia Olteniei”, an LVI, nr.
1-4, 2004 .

50. Ocoleanu, Lect. univ. dr., Picu , Misiunea Bisericii prin slujirea socială , în „Studi i
Teologice”, an I, nr. 3, 2005.

51. Petraru, Pr. Dr., Gheorghe, Teologie Fundamentală și Misionară. Ecumenism , Ed.
Performantica, Iași. 2006 .

52. Pietreanu, V., Studiu exegetic -critic asupra textului din I Petru 2, 9 , în revista
„Ortodoxia”, IX (1957), nr. 1 .

53. Plămădeală, Dr., Antonie, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și
în teologia contemporană , teză de doctorat, în „Studii Teologice”, an XXIV, nr. 5 -8,
1972 .

54. Plămădeală, Î.PS. Dr., Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă , Editura
Arhidiecezană, Sibiu, 1996 .

55. Plămădeală, Mitropolit dr., Antonie, Tâlcuiri noi la texte vechi , Ed. Ahidiecezană,
Sibiu 1989 .

56. Popescu, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Cuvânt înainte la lucrarea Pr. Prof. Dr. Ene Braniște,
Participarea la Liturghie , Editura România Creștină, București, 1999 .

57. Popescu, Pr. prof. dr., Dumitru, Ortodoxie și contemporaneitate , Ed. Diogene,
București, 1996 .

58. Popescu, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Sfânta Taină a Preoției. Ierarhia sacramentală după
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție , în "Ortodoxia" XLI, 1989, nr. 1 .

59. Popescu, Prof., Teodor M., Colaboratorii preotului în „BOR”, 73, 1955 nr. 7 .

60. Postelnicu, Constantin, Fundamente ale didacticii școlare , Editura Aramis, București,
2000 .

61. Radu, Pr. Prof., Dumitru, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine și problema
intercomuniunii , (teză de doctorat), în rev. “Ortodoxia”, anul XXX (1978), nr. 1 -2.

62. Radu, Pr.Prof., Dumitru, Taina Preoției , în „Ortodoxia”, an. XXXI, 1979, nr. 4 .

63. Remete, Pr. Conf. Dr., George, Dogmatica Ortodoxă , ediția a III -a, Editura
Reîntregirea, Alba -Iulia, 2000 .

80
64. Rezuș, Pr. Prof., Petru, Slujirea ca funcție esențială a Bisericii , în „Ortodoxia”, XVII
(1965), nr. 4 .

65. Savin, Ioan Gh. , Iconoclaști și apostați contemporani , Editura Anastasia, București,
1995 .

66. Schmemann, Alexandre, Euharistia – Taina Împărăției , trad. de Pr. Boris Răduleanu,
Editura Anastasia, București, 1999 .

67. Slevoacă, Pr. Dr., Ștefan, Preoția de hirotonie și preoția credincioșilor , în:
"Ortodoxia" XXXI 1979, nr. 2 .

68. Stamate, Pr. Drd., Marin, Noțiunea de „diaconia” la Sfântul Apostol Pavel , în
„Ortodoxia”, anul XXVI – Nr. 3, iulie -septembrie, 1974 .

69. Staniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu , Editura
Mitropoliei Olteniei, 1987 .

70. Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Autoritatea în Biserică , în revista „Or todoxia”,
1964, nr 3 -4.

71. Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă ,
Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986 .

72. Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol I, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Ediț ia a III – a,
București 2003 .

73. Suparschi, Arhim., M., Superioritatea preo ției Noului Testament faț ă de preo ția
Vechiului Testament după Epistola către Evrei , în revista „Studii Teologice”,
VIII(1956, nr. 5 -6.

74. Tachianos, Anthony -Emil N. , Sfinții Chiril și Metodie și culturalizarea slavilor , Ed.
Sofia, București 2002 .

75. Timiadis, Mitropolit, Emilianos, Preot, parohie, înnoire. Noțiuni și orientări pentru
teologia și practica pastorală , Editura Sofia, București, 2001 .

76. Todoran, Pr. Prof. Dr., Isidor, Arhid. Prof. Dr. Ioam Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă ,
Editura Renașterea , Cluj -Napoca, 2006 .

77. Tofană, Pr. Prof. Dr., Stelian, Componentele și exigențele misiunii Bisericii, după
epistolele pastorale , în „Misiunea Bisericii în Sfânta Scriptură și în istorie ”, Editura
Renașterea, Cluj -Napoca, 2006 .

78. Valică, Pr. drd., Mihai, Conf. univ. dr. Pavel Chirilă , Asist. Soc. mrd. Andreea
Băndoiu, Introducere în Teologia Socială. Teze centrale pentru o doctrină socială a
Biser icii, București 2005 .

81
79. Vasilescu, Diac. Prof., Emilian, Rugăciunea centrul vieții religioase în „MO” , an.
1956, nr.1 -3.

80. Verzan, Pr. Dr., Sabin, „Preoția ierarhică sacramentală la sfârșitul epocii
apostolice” , în revista „Studii Teologice”, 1991, nr. 3 .

81. Vintilescu, Pr. Prof. Dr., Petre, Preotul în fața chemării sale de păstor de suflete ,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1934 .

82. Yannaras, Christos , Libertatea moralei , Editura Anastasia, București, 2002 .

83. Zăgreanu, Arhid. Dr., Ioan, Sfânta Taină a hirotoniei , în revista „Mitropolia
Ardealului”, XIV(1917), nr. 9 -10.