Secția de Ecologie și Protecția Mediului [308571]

Universitatea din București

Facultatea de Biologie

Secția de Ecologie și Protecția Mediului

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:

Prof. dr. Paulina Anastasiu Absolvent: [anonimizat], 2020

Introducere

Impactul uman asupra planetei continuă să crească. Creșterea populației și a [anonimizat] (McNeely, 2001).Un element critic în globalizarea economică este deplasarea diferitelor specii dintr-o parte a [anonimizat], călătorii și turism. [anonimizat] ([anonimizat]-native, non-indigene, adventive, alohtone,sau exotice) (McNeely, 2001). [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] (GISP, 2001). [anonimizat] (hrană, habitat), sau prin răspândirea anumitor bolilor exotice.Lipsa studiilor și a [anonimizat], modificându-[anonimizat] a furniza servicii ecosistemice valoroase (Kumschick și colab., 2012). Planul strategic CBD pentru biodiversitate 2011-2020 [anonimizat] o țintă specifică: Până în anul 2020, speciile alogene invazive și căile prin care acestea sunt introduse să fie identificate și prioritizate (Oldfield, 2011). [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] ([anonimizat], înfundă conductele). [anonimizat] o problemă majoră pentru sănătatea umană (declanșând anumite probleme ale pielii sau alergii), acționând ca un vector pentru alți agenți patogeni și boli periculoase (Mack și colab., 2000).

Scopul studiului a fost evaluarea speciilor de plante alogene din Parcul Național Defileul Jiului și identificarea celor care ar trebui supuse urgent unor măsuri de control și eradicare.

Obiectivele acestei lucrări sunt:

Testarea unui protocol de inventariere a speciilor de plante alogene;

Realizarea inventarului și distribuției florei alogene din Parcul Național Defileul Jiului;

Analiza florei alogene și identificarea speciilor invazive și potențial invazive;

Recomandări privind controlul speciilor de plante alogene din Parcul Național Defileul Jiului.

CAPITOLUL I

Aspecte teoretice

Ce este o [anonimizat]?

1.1.Definiții.

Specie alogenă reprezintă orice exemplar viu dintr-o specie, [anonimizat], [anonimizat], semințe, care pot supraviețui și se pot reproduce ulterior (Anastasiu și Negrean, 2007). Taxonul poate deveni alogen pe un continent, o insulă, ori o zonă biogeografică.Sinonime pentru plantele alogene, sunt utilizați următorii termeni: plante exotice, plante adventive, plante alohtone, plante non-native, plante indigene(Anastasiu și Negrean, 2018).

Specie alogenă invazivă (IAS): specie alogenă a cărei introducere sau răspândire s-a constatat că amenință sau are un efect dăunător asupra biodiversității și a serviciilor ecosistemice aferente. Starea invazivă este în general evaluată din creșterea exponențială a populației (Anastasiu și colab., 2016). Acestea concurează cu plantele autohtone/native pentru resurse precum nutrienți, apă și lumină, ducând adesea la reduceri ale plantelor native, precum și la extinctia speciilor locale (Ansong și Pickering, 2013).

Specie alogenă naturalizată: specie alogenă care se reproduce constant și poate susține populații pe durata mai multor cicluri de viață, fără intervenția directă a omului. Adesea restabilește urmași în mod liber, de obicei în apropierea plantelor adulte, și nu invadează neapărat ecosisteme naturale, seminaturale sau antropice (Pyšek și colab. 2004).

1.2.Metode de introducere a plantelor alogene

Introducerea unei specii alogene într-un nou areal, desemnează imigrația acesteia din arealul nativ și supraviețuirea sa în noul habitat pentru o perioadă de timp mai mult sau mai puțin îndelungată. Oamenii sunt vectori de dispersie importanți în introducerea de specii noi în habitate atât în mod neintenționat (adesea nevertebrate și agenți patogeni), intenționat (hemerofite) (de obicei plante și vertebrate) sau accidental (xenofite),atunci când speciile importate cu un scop limitat, se răspândesc în noi habitate pe cale naturală prin transportarea semințelor de către păsările migratoare, vânt, sau prin dezastre naturale cum ar fi uragne, inundații, cât și prin import de semințe de plante agricole, import de furaje, turism(Sîrbu și Huțanu, 2011). Cunoașterea dispersiei mediată de om este importantă în evaluarea invaziilor plantelor, deoarece semințele pot fi dispersate în mod neintenționat pe distanțe foarte mari, inclusiv, între regiuni, țări și chiar pe continente, un exemplu în acest sens sunt mașinile care pot transporta în mod neintenționat semințe dintr-o mare diversitate de plante. Până în prezent, aproape 96% din speciile de semințe colectate de mașini sunt plante alogene invazive în unele părți ale lumii. Răspândirea semințelor de către mașini este o problemă la scară globală. După cum au estimat în anul 2013 Ansong și Pickering , cel puțin 14% din speciile alogene invazive s-au naturalizat în Australia, 10% în India, 32% în China, 15% în Statelor Unite și 13% din speciile alogene invazive în Africa de Sud (Ansong și Pickering, 2013).

Multe dintre introducerile deliberate/ intenționate au ca scop interesul uman (speciile care sunt utile oamenilor), în scopuri agricole, forestiere, ornamentale sau chiar psihologice. Menținerea bunăstării acestor specii introduse, cu un beneficiu net indubitabil pentru oameni, poate necesita uneori introducerea altor specii alogene suplimentare pentru utilizarea lor în programe de control biologic, de exemplu, dăunători agricoli, dar aceste specii de control biologic pot deveni ele însele uneori invazive (McNeely, 2001). Pentru gestionarea acestor specii introduse sunt utilizate diverse abordări, care diferă în raport cu stadiul de invazie și calea de introducere. Cea mai eficientă și mai ieftină abordare este prevenirea introducerilor sau detectarea timpurie, urmată de răspunsul rapid la controlul potențialelor specii alogene invazive. S-a demonstrat de mai multe ori că eradicările sunt posibile numai pentru infestări relativ mici înainte ca specia să înceapă să se răspândească sau să se reproducă (Pyšek și colab., 2012). Eradicarea speciilor invazive poate aduce beneficii substanțiale pentru conservarea biodiversității, prin creșterea oportunităților de restaurare ecologică și restabilirea speciilor amenințate (Veitch și colab., 2002). Deoarece timpul disponibil și resursele financiare sunt întotdeauna limitate pentru monitorizare și gestionare a speciilor introduse, prioritizarea corectă bazată pe: impactul relativ al speciilor alogene, potențialul acestora de a se răspândi și de a se stabili în noi habitate și fezabilitatea controlului acestora(Pyšek și colab., 2012).Un factor care afectează adesea fezabilitatea oricărei eradicări sunt abilitățile de dispersie ale plantelor sau speciilor invazive în cauză. Acest lucru afectează potențialul de re-invazie și poate dicta o vigilență continuă chiar și atunci când populația inițială a fost eradicată. Transportul uman rămâne calea cea mai probabilă de re-invazie pentru majoritatea speciilor alogene invazive, subliniind faptul că prevenirea invaziei este de cea mai mare importanță (Veitch și colab., 2002).

2. Stadiul cercetărilor plantelor alogene până în prezent

2.1.Situația plantelor alogene invazive la nivel global

În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, forțele navale au introdus numeroase specii de plante și animale pe insuleleîndepărtateca surse alimentare, acestea devenind ulterior specii alogene cu potențial invaziv. Militarii foloseau în acele vremuri speciile de plante alogene pentru a forma bariere. De exemplu, francezii au introdus specia Opuntia monacantha (cactus) în Fortul Dauphin, în sud-estul Madagascarului, în 1768, pentru a oferi o barieră impregnabilă în jurul fortului. Mai târziu, militarii au introdus și o specie fără spini O. ficus-indica pentru hrănirea animalelor. Rolul armatei în răspândirea speciilor alogene invazive a continuat. Al doilea război mondial a fost un moment deosebit de activ pentru introducerea acestora în Pacific. Unele specii, precumCynodon dactylon (Iarba Bermudelor) au fost introduse în mod deliberat pentru a reintroduce vegetația în insulele care au fost devastate de activitatea militară. Multe specii s-au răspândit accidental, agățându-se de echipamente și consumabile militare sau de roțile avioanelor. Unele specii de plante au fost transportate de la o insulă la alta sub formă de semințe aderente la îmbrăcăminte (McNeely, 2001).Barierele naturale, precum oceanele, munții, râurile și deșerturile care au permis coevoluția complexă a speciilor și dezvoltarea ecosistemelor unice, au fost încălcate în ultimele cinci secole și, în special, în secolul XX, prin accelerarea rapidă a comerțului și a transportului. Avioanele, navele și alte forme de transport modern au permis mișcarea deliberată și inadvertentă a speciilor între diferite părți ale globului, ducând adesea la consecințe neașteptate și uneori dezastruoase (Wittenber și Cock, 2001). Procesul de cucerire a noilor habitate s-a instalat prin extinderea comerțului la scară globală, începând din secolul al XVII-lea și în special prin conectivitatea globală în creștere, din ultima decadă a secolului XX și începutul secolului XXI (Vojniković, 2015).Prin urmare,cunoașterea distribuției speciilor alogene pe continente, este importantădeoarece contribuie la modelarea globală actuală asupra invaziei biologice, dar și asupra dispersării oportuniste induse de oameni prin diferite căi de introducere.Regiunile care au contribuit în ceea mai mare parte la raspândirea speciilor de plante alogene: Asia, America de Sud, America de Nord, Africa și Europa.Istoria invaziei plantelor a fost în centrul eforturilor de cercetare, permițând o cunoaștere detaliată a plantelor alogene invazive regionale și continentale. Explorarea tiparelor temporale de introducere a speciilor de plante alogene invazive în diferite regiuni ale lumii poate furniza informații de referință importante în studiul modelelor la scară largă de introducere și naturalizare. Dacă aceste tipare temporale de introducere pot fi luate în considerare și în ceea ce privește starea actuală a invaziilor în noile regiuni (de exemplu, dacă speciile s-au naturalizat sau nu), atunci putem începe să înțelegem rolul schimbării tiparelor activității umane în timp în facilitarea introducerii pe calea de naturalizare și invazia ulterioară a plantelor (Phillips și colab., 2010).

În baza de date a proiectului Global Naturalized Alien Flora (2016), sunt prezente date despre distribuția plantelor logene naturalizate în 483 de regiuni continentale și 361 de insule ale lumii (Fig.1). Baza de date a proiectului Global Naturalized Alien Flora a relevat faptul că peste 13.000 de specii de plante au devenit naturalizate pe glob și au identificat Europa și America de Nord drept continentele cu cel mai mare număr de plante alogene naturalizate (Pyšek și colab., 2017).Regiunile continentale care prezintă un număr ridicat de plante alogene naturalizate sunt unele state australiene (New South Wales fiind cele mai bogate de pe acest continent) și câteva regiuni din America de Nord (dintre care California cu 1753 specii de plante naturalizate reprezintă cea mai bogată regiune din lume în ceea ce privește speciile de plane alogene naturalizate). Cele mai răspândite 11 specii de plante ce se regăsesc fiecare în aceste regiuni, acoperă aproximativ o treime din glob sau mai multe din punct de vedere al numărului de regiuni în care sunt naturalizate și cel puțin 35% din suprafața terestră a Pământului în ceea ce privește zonele respective. Speciile cu distribuție largă sunt: Ricinus communis, Oxalis corniculata, Portulaca oleracea, Eleusine indica, Chenopodiumalbum, Capsella bursa-pastoris, Stellaria media, Bidens pilosa, Datura stramonium și Echinochloa crus-galli. Clasificarea familiilor după numărul de specii naturalizate arată că cele mai multe specii alogene se regăsesc în familia Compositae (1343 specii), urmată de Poaceae (1267) și Leguminosae (1189) (Pyšek și colab., 2017).

Fig.1. Harta globală a punctelor fierbinți de naturalizare, bazată pe procentul speciilor alogene naturalizate, din flora regională acoperite de baza de date GloNAF afișată prin utilizarea simbolurilor roșii (Pyšek și colab., 2017).

În Europa,speciile de plante alogene, introduse cu aproximativ 200 de ani în urmă, s-au răspândit cu succes pe suprafețe mari. În baza de date a proiectul DAISIE, realizat de programele Uniunii Europene în perioada 2004-2008 s-au înregistrat 5789 de specii de plante alogene (inclusiv cele native dintr-o parte a Europei, dar și cele alogene de o altă parte). Aceasta reprezintă o creștere marcată față de 1568 de specii alogene raportate de o analiză anterioară a datelor din Flora Europei (1964–1980). Cea mai mare diversitate a speciilor alogene este concentrată în țările industrializate (Lambdon și colab., 2008).În Europa de Nord, abudența speciilor alogene invazive este mai ridicată, dar mai scăzută în regiunea mediteraneană. Multe dintre aceste specii au fost introduse în regiunile mediteraneene cu mult timp în urmă, atunci când ele erau considerate specii native.În schimb, invaziile din Europa centrală și de nord sunt introduse mult mai recent(Ronk și colab., 2016). Valorile diversității speciilor alogene din Europa sunt asociate în principal cu densitatea populației umane și utilizarea terenurilor agricole; cu toate acestea, variația climatică și heterogenitatea habitatului sunt, de asemenea, factori semnificativi. Se estimează că 10–15% din speciile alogene invazive identificate în Europa cauzează daune mediului, economice și / sau sociale (Pergl și colab., 2016).

În prezent,statele membre ale Uniunii Europeneau stabilit lista speciilor de plante alogene invazive, care ar trebui supuse urgent unor măsuri de eradicare. Această lista cuprinde 36 de specii alogene invazive de îngrijorare pentru UE:Acacia saligna, Ailanthus altissima, Alternanthera philoxeroides, Andropogon virginicus, Asclepias syriaca, Baccharis halimifolia, Cabomba caroliniana, Cardiospermum grandiflorum, Cortaderia jubata, Ehrharta calycina, Eichhornia crassipes, Elodea nuttallii, Gunnera tinctoria, Gymnocoronis spilanthoides, Heracleum mantegazzianum, Heracleum persicum,Heracleum sosnowskyi, Humulus scandens, Hydrocotyle ranunculoides, Impatiens glandulifera, Lagarosiphon major, Lespedeza cuneata, Ludwigia grandiflora, Ludwigia peploides, Lygodium japonicum, Lysichiton americanus, Microstegium vimineum, Myriophyllum aquaticum, Myriophyllum heterophyllum, Parthenium hysterophorus, Pennisetum setaceum, Persicaria perfoliata, Prosopis juliflora, Pueraria montana, Salvinia molesta, Triadica sebifera.

Recentul regulament al Uniunii Europene (UE) privind gestionarea speciilor alogene invazive subliniază necesitatea unei abordări consecvente a evaluării speciilor alogene, care să sprijine măsurile internaționale pentru identificarea timpurie a celor recent introduse, urmată de acțiuni rapide care să vizeze prevenirea introducerii, răspândirii, și impactul negative (Pergl și colab., 2016). Costurile legate de monitorizare, eradicare, control și atenuarea impactului speciilor alogene invazive sunt semnificative. Estimările raportate pentru Uniunea Europeană (UE) la nivel global sunt de 12,5 miliarde și, respectiv, 1,4 trilioane de euro pe an. Introducerea multiplă a speciilor potențial alogene în UE poate fi atribuită căilor mediate de om. De exemplu, creșterea recentă a comercianților care oferă specii de vânzare la nivel internațional a fost considerată a fi responsabilă în principal de introducerea multor specii alogene (Pergl și colab., 2016). Gestionarea invaziilor biologice se bazează pe o bună acoperire globală a distribuțiilor speciilor. Informații precise despre distribuțiile speciilor alogene, obținute din politica internațională și din cooperarea transfrontalieră, sunt necesare pentru a evalua riscurile transfrontaliere și parteneriatul comercial. Cu toate acestea, încă nu există o abordare standardizată pentru monitorizarea sistematică a speciilor alogene și urmărirea invaziilor biologice. Această perspectivă prezintă o viziune pentru observarea globală și monitorizarea invaziilor biologice (Latombe și colab., 2016). Un prim pas în evoluția gestionării invaziilor ar trebui să fie creșterea încercărilor de eradicare. Evoluția unor sisteme de monitorizare și raportare mai cuprinzătoare, precum și a unor proceduri de răspuns mai rapide, ar trebui să conducă la eradicarea mai frecventă a invaziilor înainte de a deveni metastatice.Opțiunile de întreținere includ de obicei metode de combatere mecanice, chimice dar și un control biologic într-un ecosistem (Veitch și colab., 2002).

2.2. Situația plantelor alogene invazive la nivel național

În România, primele plante alogene au fost semnalate încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în mai multe lucrări, cu caracter sistematic sau floristic. În jurnalele sale de călătorie, botanistul Pál Kitaibel menționează astfel de specii. Un exemplu a fost găsit între sateleMoftinul Mare, Terebești și Ardud, și anume un număr mare de exemplare de Amaranthus hybridus în culturile de porumb; Amaranthus viridis a fost găsit la Sasca Română. În 1805 Nicolaus Thomas Host menționează și specii de Echinochloa din Banat. După aceea, din ce în ce mai multe plante alogene au fost citate în diferite lucrări sintetice sau liste floristice (Baumgarten1816; Rochel 1826; Heuffel 1856; Schur 1876; Simonkai1887; Branzdă 1883; Grecescu 1898) (Anastasiu și Negrean, 2005).

În urma studiului florei României (2005), au fost identificate 435 de plante alogene din 82 de familii diferite dintre care 88,3% neofite (introduse după anul 1500) și 11,7% arheofite(introduse înaintea anului 1500) (Anastasiu și Negrean, 2005). Cei mai mulți taxoni aparțin familiilor cunoscute ca invazive, habitează în mod obișnuit în zone cu climă temperată: Asteraceae (61 de taxoni), Brassicaceae (38 de taxoni), Poaceae (30 de taxoni). Analiza neofitelor alogene arată că 26 de taxoni au fost introduși în România în mod accidental și 9 în mod deliberat ca plante ornamentale (Acer negundo, Ailanthus altissima, Solidago canadensis, Sisyrinchium montanum, Echinocystis lobata, Impatiens glandulifera, Lycium barbatum) sau pentru mărirea colecțiilor din grădinile botanice (Reynoutria japonica, Ambrosia artemisiifolia).Majoritatea neofitelor provin din America (135 de taxoni – 35,15% din totalul neofitelor), și mai precis din America de Nord (85 de taxoni). Analizând modul de introducere în țara noastră, majoritatea arheofitelor au fost introduși în mod deliberat, în timp ce în cazul neofitelor introducerea a fost atât accidentală, cât și deliberată (Anastasiu și Negrean, 2005).

În anul 2016, a fost realizată o analiză a tuturor speciilor alogene din România.În urma analizei s-au identificat 982 de specii, raportate din baze de date publice, literatură științifică și date proprii. Cel mai abundent grup sunt plantele cu 490 specii, urmate de animale terestre cu 390 specii (dintre care 90% sunt nevertebrate), și organisme acvatice cu 102 specii (44 de apă dulce și 58 marine). Majoritatea speciilor invazive provin din America de Nord și Asia de Sud-Est și au fost introduse accidental. Dintre acestea, 13 familii cuprind 61% din numărul total de specii de plante alogene, în timp ce 58 de familii au doar 1-2 specii alogene. O mare parte dintre neofite sunt ornamentale (59%) și au fost introduse în mod deliberat (Anastasiu și colab., 2016). Pe lângă speciile de plante discutate anterior, există 112 specii alogene de arbori introduse de silvicultori, majoritatea având o distribuție restrânsă. În lista de specii au fost incluse specii de arbori alogeni cu o gamă mai mare, mai ales că șase specii sunt invazive: Acer negundo, Ailanthus altissima, Amorpha fruticosa, Cytisus scoparius, Fraxinus americana și Fraxinus pennsylvanica (Anastasiu și colab., 2016).

Îngrijorările cu privire la impactul plantelor invazive asupra ariilor protejate naturale au crescut în ultimii ani. Gravitatea fenomenelor a fost resimțită și în România, iar studiile asupra diferitelor arii protejate au fost făcute ca urmare a gravității situației (Sămărghițan și colab 2018).Conform ultimei cercetări, în România sunt prezente 130 plante alogene cu caracter invaziv sau potențial invaziv (specii care au un efect dăunător asupra biodiversității și serviciilor ecosistemice dar și asupra sănătății umane): Abutilon theophrasti Medik.,Acacia salignaLabill., Acer negundo L.,Rhaponticum repens L.,Ailanthus altissima (Mill.) Swingle,Alternanthera philoxeroidesMart., Amaranthus albus L., Amaranthus blitoides S. Watson var. blitoides, Amaranthus blitoides S. Watson, Amaranthus blitum L., Amaranthus crispus Lesp. et Thévenau, Amaranthus deflexus L., Amaranthus emarginatus Moq.,Amaranthus graecizans L.,Amaranthus graecizans L.,Amaranthus hybridus L., Amaranthus powellii S.Watson, Amaranthus retroflexus L., Ambrosia artemisiifolia L., Ambrosia psilostachya DC.,Ambrosia trifida L.,Amorpha fruticosa L.,Andropogon virginicus L.,Armoracia rusticana P.Gaertn., B.Mey. et Scherb.,Artemisia annua L.,Asclepias syriaca L.,Azolla filiculoides Lam.,Baccharis halimifolia L.,Bidens frondosa L.,Bidens vulgata Greene,Cabomba caroliniana A. Gray, Cardiospermum grandiflorum Sw.,Cenchrus longispinus Hack.,Matricaria discoidea DC., Dysphania ambrosioides L.,Erigeron canadensis L., Cortaderia jubata Lemoine ex Carrière, Cuscuta campestris Yunck., Cyperus difformis L., Cytisus scoparius L.,Datura stramonium L.,Echinocystis lobata Michx, Eclipta prostrata L., Ehrharta calycina Sm., Eichhornia crassipes Martius, Elaeagnus angustifolia L., Elodea canadensis Michx., Elodea nuttallii Planch.,Erigeron annuus L.,Erigeron annuus L.,Eriochloa villosa Thunb.,Euphorbia maculata L.Fraxinus americana (L., Fraxinus pennsylvanica Marshall, Galinsoga parviflora Cav.,Galinsoga quadriradiata Ruiz et Pav., Gleditsia triacanthos L., Grindelia squarrosa Pursh, Gunnera tinctoria Molina, Gymnocoronis spilanthoides D.Don ex Hook. & Arn., Helianthus decapetalus L., Helianthus tuberosus L.,Heracleum persicum Fischer, Heracleum sosnowskyi Manden, Humulus japonicus Siebold & Zucc.,Hydrocotyle ranunculoides L.,Impatiens glandulifera Royle,Impatiens parviflora DC.,Ipomoea purpurea Roth, Iva xanthiifolia Nutt., Juncus tenuis Willd., Juniperus virginiana L., Bassia scoparia L., Lagarosiphon major Ridley, Lemna minutaKunth., Lespedeza cuneata (Dum.) Cours., Lindernia dubia L., Lonicera japonica Thunb., Ludwigia grandiflora Michx.,Ludwigia peploides Kunth, Lycium barbarum L., Lygodium japonicum Thunb., Lysichiton americanus Hultén and St. John, Microstegium vimineum Trin., Morus alba L., Myriophyllum aquaticum Vell., Myriophyllum heterophyllum Michaux, Nelumbo nucifera Gaertn., Oenothera biennis L.,Oxalis corniculata L.,Oxalis dillenii Jacq.,Oxalis stricta L.,Panicum capillare L., Panicum miliaceum L.,Parthenium hysterophorus L.,Parthenocissus inserta A. Kerner,Parthenocissus quinquefolia L.,Paspalum paspalodes Michx,Pennisetum setaceum Forssk.,Persicaria perfoliata L.,Phytolacca americana L., Phytolacca acinosa Roxb., Populus × canadensis Moench,Prosopis juliflora Sw.,Prunus cerasifera Ehrh., Prunus serotina Ehrh.,Pueraria montana Lour.,Quercus rubra L.,Reynoutria × bohemica Chrtek & Chrtková,Reynoutria japonica Houtt.,Reynoutria sachalinensis F.Schmidt, Robinia pseudoacacia L.,Rudbeckia laciniata L.,Salvia reflexa Hornem.,Salvinia molesta D.S. Mitch.,Sicyos angulatus L., Solidago canadensis L.,Solidago gigantea Aiton, Sorghum halepense L., Symphyotrichum ciliatum Ledeb., Symphyotrichum lanceolatum Willd., Symphyotrichum salignum Willd.,Triadica sebifera L., Trigonella caeruleaL., Vallisneria spiralis L.,Verbesina encelioides Cav.,Veronica persica Poir., Xanthium orientaleL., Xanthium spinosum L. (http://invazive.ccmesi.ro).Dintre speciile listate, pe o scară de la 1-3 cele mai abudente specii în țara noastră sunt: locul 1 Ambrosia artemisiifolia(impact negativ asupra sănătății) șiErigeron annuus (bunghișor american) cu peste 1500 localizări, locul 2Amaranthus retroflexus, Erigeron canadensis,Robinia pseudoacacia și Xanthiumorientale subsp. italicum, cu 1001-1500 localizări și locul 3 speciile de Amaranthus powellii, Artemisia annua,Echinocystis lobata, Galinsoga quadriradiata, Bassia scoparia, Lycium barbarum, Sorghumhalepense, Veronica persica, Xanthium spinosum(http://invazive.ccmesi.ro). La nivel național sunt luate o serie de măsuri care vizează prevenirea, depistarea și gestionarea speciilor alogene invazive naturalizate (Anastasiu și colab., 2016).Gestionarea costurilor în ceea ce privește măsurile pentru combaterea speciilor alogene invazive, este un proces continuu. Odată ce o specie alogenă invazivă este în afara mediului ei din motive naturale sau antropice, sunt necesare resurse umane și financiare pentru a repara daunele provocate și pentru a lua măsuri de eradicare. Regulamentul privind speciile alogene invazive instituit de UE în 2014 include trei tipuri de măsuri pentru combaterea speciilor alogene invazive: prevenirea, avertizarea rapidă și răspunsul rapid precum și gestionarea speciilor alogene invazive deja existente (AEM, 2014). Construirea și gestionarea seturilor de date mari privind speciile invazive este esențială pentru cercetarea, gestionarea și controlul invaziilor biologice. În acest scop, rețeaua europeană de informații privind speciile invazive (EASIN) integrează și armonizează datele spațio-temporale cu privire la speciile invazive din Europa(Deriu și colab., 2017).

Legislația europeană și națională privind speciile alogene invazive

În ultimii ani, speciile alogene invazive au devenit un subiect de mare anvergură la nivel mondial deoarece reprezintă o amenințare majoră care necesită cooperare internațională și o abordare multidisciplinară la diferite niveluri: comunități academice, administrative, locale (Anastasiu și colab., 2016).Actele legislative relevante în scopul gestionării speciilor alogene invazive, s-au analizat atât la nivel național, cât și internațional. Principalele actele de reglementare sunt: convențiile internaționale, directivele și regulamentele europene, strategiile realizate la nivel european și național, legislațiea națională din domeniul protecției mediului(http://invazive.ccmesi.ro).Impunerea măsurilor pentru limitarea impactului acestora este, de asemenea, o abordare obligatorie pentru țările care sunt părți participante la convențiile internaționale (Anastasiu și colab., 2016).

Adoptarea Convenției privind Diversitatea Biologică(CDB) de către 101 țări în 1992 a ridicat profilul politic al speciilor alogene invazive la nivel internațional. Convenția (articolul nr. 8) invită părțile contractante să „prevină introducerea, controlul sau eradicarea acelor specii alogene care amenință ecosistemele, habitatele și speciile”, fiind adoptate o serie de principii-cheie pentru soluționarea acestei amenințări. Recunoscând rolul speciilor alogene invazive ca motor principal al pierderii biodiversității, CBD a invitat părțile să ia în considerare rolul managementului speciilor alogene invazive ca un instrument eficient din punct de vedere al costurilor pentru restaurarea și întreținerea zonelor protejate și a serviciilor ecosistemice pe care le furnizează și, prin urmare, să includă gestionarea lor în planurile de acțiune pentru implementarea programului de lucru asupra ariilor protejate.CBD-COP a adoptat Planul strategic pentru biodiversitate 2011-2020 și cele 20 de obiective Aichi, inclusiv ținta 9: „Până în 2020, speciile alogene invazive și căile de introducere sunt identificate și prioritizate ”. ISSG (Invasive Species Specialist Group), înființată în 1994, este o rețea globală formată din experți științifici și politici privind speciile alogene invazive. ISSG promovează și facilitează schimbul de informații despre speciile alogene invazive, dezvoltând și gestionând baza de date privind speciile alogene invazive globale (GISD, http://www.issg.org/database/welcome), pentru a oferi informații despre ecologia speciilor alogene invazive, impactul acestora și opțiuni de gestionare relevante. În 1997, a fost creat Programul Global Invasive Species (GISP). Lucrând în principal la nivel internațional și regional, GISP a avut drept scop construirea de parteneriate, furnizarea de îndrumări, dezvoltarea unui mediu de susținere și crearea capacității de abordări naționale pentru prevenirea și gestionarea speciilor alogene invazive urmărind trei obiective cheie: facilitarea schimbului de informații, sprijinirea politicii și a guvernării și promovarea sensibilizării în rândul factorilor de decizie cheie din sectorul public și privat (http://www.gisp.org/about/mission.asp). Convenția Ramsar privind zonele umede a subliniat, în diferite ocazii, amenințarea specifică a speciilor alogene invazive pentru zonele umede, iar la cea de-a zecea COP organizată de Coreea în 2008 a adoptat Planul strategic Ramsar. Convenția Ramsar a încurajat părțile să elaboreze inventare naționale privind zonele umede cu impact asupra speciilor alogene invazive. În mod similar, Convenția privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice (la Bonn, 1979) a recunoscut amenințarea reprezentată de speciile alogene invazive pentru speciile migratoare în mai multe dispoziții și a inclus lupta împotriva speciilor alogene invazive în Planul strategic pentru 2006-2014(Foxcroft și colab., 2014).

Directivele și regulamentele europene cu relevanță ridicată asupra conservarii durabile:

Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică;

Directiva 2000/29/CE a Consiliului din 8 mai 2000 privind măsurile de protecție împotriva introducerii în Comunitate a unor organisme dăunătoare plantelor sau produselor vegetale și împotriva răspândirii lor în Comunitate;

Regulamentul (UE) nr. 1143/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 octombrie 2014 privind prevenirea și gestionarea introducerii și răspândirii speciilor alogene invazive;

Regulamentul (UE) 2016/2031 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 octombrie 2016 privind măsurile de protecție împotriva organismelor dăunătoare plantelor, de modificare a Regulamentelor (UE) nr. 228/2013, (UE) nr. 652/2014 și (UE) nr. 1143/2014 ale Parlamentului European și ale Consiliului și de abrogare a Directivelor 69/464/CEE, 74/647/CEE, 93/85/CEE, 98/57/CE, 2000/29/CE, 2006/91/CE și 2007/33/CE ale Consiliului;

Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2016/1141 al Comisiei din 13 iulie 2016 de adoptare a unei liste a speciilor alogene invazive de interes pentru Uniune în temeiul Regulamentului (UE) nr. 1143/2014 al Parlamentului European și al Consiliului;

Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2017/1263 al Comisiei din 12 iulie 2017 de actualizare a listei speciilor alogene invazive de interes pentru Uniune stabilite prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2016/1141 al Comisiei, în temeiul Regulamentului (UE) nr. 1143/2014 al Parlamentului European și al Consiliului;

Regulamentul delegat (UE) 2018/968 al Comisiei din 30 aprilie 2018 de completare a Regulamentului (UE) nr. 1143/2014 al Parlamentului European și al Consiliului referitor la evaluarea riscurilor în ceea ce privește speciile alogene invazive.

În ceea ce privește legislația națională,România a semnat atât Convenția privind Diversitatea Biologică, cât și Convenția de la Berna. Convenția privind Diversitatea Biologică(ratificată prin Legea 58/1994) a identificat speciile alogene invazive drept o temă internațională majoră. În 2002, Conferința părților participante CBD a adoptat o decizie specifică și principii directoare pentru a ajuta părțile să pună în aplicare această cerință. Decizia îndeamnă părțile, alte guverne și organizațiile relevante să acorde prioritate dezvoltării strategiilor și planurilor de acțiune a speciilor alogene invazive la nivel național și regional și să promoveze și să pună în aplicare principiile directoare ale CBD (Anastasiu și colab., 2016).Convenția de la Berna (Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa), adoptată de România (Legea 13/1993), necesită „controlul strict al introducerii speciilor non-native” (Articolul 11.2.b). Din 1984, au fost inițiate o serie de acțiuni pentru implementarea mai eficientă a acestui articol. Acestea includ inființarea unei Comisii permanente cu privire la problemele generale ale speciilor alogene invazive și probleme specifice, elaborarea de rapoarte tehnice, organizarea de ateliere și crearea Grupului de experți asupra speciilor alogene invazive. Cunoscând amenințarea reprezentată de speciile alogene invazive, Consiliul Europei a adoptat o strategie europeană cu privire la aceste specii (Genovesi și Shine 2011).În 2009, Ministerul Mediului din României a emis un ordin (979/2009) privind introducerea speciilor invazive, intervenția asupra lor și reintroducerea speciilor autohtoneenumerate în anexele Directivelor UE pentru păsări și habitate (adoptate în România de către Ordonanța de urgență 57/2007 și ulterior prin Legea 49/2011). Planul național de strategie și acțiune pentru biodiversitate (2011) critică absența unei înregistrări naționale clare a numărului de specii alogene invazive și afirmă că este necesară o evaluare a numărului de specii listate prezente în România care fac parte din baza de date DAISIE.Strategia națională și Planul de acțiune pentru biodiversitate (2011) a identificat patru obiective operaționale pentru controlul speciilor invazive: prevenirea introducerii intenționate și neintenționate a speciilor alogene, detectarea și identificarea timpurie a noilor potențiali invadatori înainte de a pătrunde pe teritoriul național, răspuns timpuriu la pătrunderea speciilor alogene invazive (Anastasiu și colab., 2016).

Legislația națională privind protecția mediului cuprinde:

Legea nr. 58/1994 ratificarea Convenției privind Diversitatea Biologică, semnată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992 (articolul 8);

Legea nr. 13/1993 pentru aderarea României la Convenția privind Conservarea Vieții Sălbaice și a Habitatelor Naturale din Europa, adoptată la Berna în 19 septembrie 1979. În cap.5, art. 11, alineatul 2b este prevăzut că fiecare parte contractantă se angajează „să controleze strict introducerea speciilor non-indigene”;

Legea nr. 137/1995, cap. III, secțiunea a 4-a, art. 59 privind protecția resurselor naturale și conservarea biodiversității precizează următoarele: introducerea pe teritoriul țării, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, de culturi de microorganisme, plante și animale vii, fără acordul eliberat de autoritatea centrală pentru protecția mediului;

Legea nr. 247/2009 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2007 privind introducerea deliberată în mediu și introducerea pe piață a organismelor modificate genetic

Legea nr. 49/2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice;

Legea nr. 62/2018 privind combaterea Ambroziei;

Ordinul nr. 410 din 11 aprilie 2008 pentru aprobarea Procedurii de autorizare a activităților de recoltare, capturare și/sau achiziție și/sau comercializare, pe teritoriul național sau la export, a florilor de mină, a fosilelor de plante și fosilelor de animale vertebrate și nevertebrate, precum și a plantelor și animalelor din flora și, respectiv, fauna sălbatice și a importului acestora;

Ordinul nr. 979/2009 privind introducerea de specii alohtone, intervențiile asupra speciilor invazive, precum și reintroducerea speciilor indigene prevăzute în anexele nr. 4A și 4B la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, pe teritoriul național;

Ordonanța de urgență a Guvernului 195/2005 de protecție a mediului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 265/2006;

Ordonanța de urgență nr. 34/2013 privind organizarea, administrarea și exploatarea pajiștilor permanente și pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991.

4. Aria protejată Parcul Național Defileul Jiului

4.1.Caracterizarea fizico-geografică a ariei protejate PNDJ

Parcul Național Defileul Jiului (Fig.2) este situat din punct de vedere geografic în partea de vest a Carpaților Meridionali, de-a lungul Defileului format de râul Jiu, are o suprafață de 11127 ha (Tomescu și colab., 2011). Parcul include limita estică a munților Vâlcan, având o orientare paralelă cu valea Jiului, și limita vestică a masivului Parâng. În partea sudică se învecinează pe o porțiune foarte mică cu Depresiunea Târgu Jiu, Culoarul Jiului, Depresiunea Tismana-Stănești, Depresiunea Bumbești-Novaci. În partea nordică se învecinează cu Depresiunea Petroșani.Căile de acces ale parcului sunt DN 66, care leagă localitățile Bumbești-Jiu (Gorj) și Petroșani (Hunedoara), distanța traversată prin parc fiind de 33 km, de asemenea PNDJ este străbătut de o cale ferată electrificată cu 4 stații pe teritoriul parcului: Meri, Lainici, Pietrele Albe, Strâmbuța (Candrea și colab., 2013).

Fig.2. Localizarea Parcului Național Defileului Jiului (Candrea și colab., 2013).

În anul 2005 Parcul Național Defileul Jiului a fost înființat ca arie naturală protejată, cu statut de parc național prin Hotărârea de Guvern nr.1581.Pe teritoriul PNDJ, se află douărezervații, ambele localizate în orașul Bumbești- Jiu: Sfinxul Lainicilor, Stâncile Rafailă, constituite prin Legea nr. 5/2000 privind aprobareaPlanului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – zone protejate(http://apmgj.anpm.ro)

4.1.1. Geologie și geomorfologie

Din punct de vedere geologic Parcului Național Defileul Jiului a rezultat în urma acțiunii a două sisteme de cutare în zona muntoasă. Unul dintre sisteme a fost cel hercinic, ce a afectat fundamentul cristalino-granitic danubian, prinzând în cute depozitele Carboniferului superior. O a doua categorie de dislocații este mai nouă (alpină) influențând în mare parte cuvertura sedimentară, ca urmare a șariajului getic.Înaintarea formării șisturilor cristaline din grupul I (getic), sub forma unei pânze de șariaj de mare amploare, peste șisturile cristaline din grupul II (danubian), a avut loc în două etape: prima în Cretacicul mediu, iar cea de-a doua în Cretacicul superior (Candrea și colab., 2013).În jumătatea de nord a parcului predomină substraturi paleozoice de vârstă precambriană cuarțite, gnaise amfibolice, calcare cristaline – specifice Munților Sapa, Reciu, Argele, Pietriceaua, Pietrele Albe. În zona centrală,predominămetapelite, șisturi cu cloritid, șisturi sericitoase, calcare și metapsefite grafitoase.În jumătatea sudică predomină rocile magmaticecu substraturi relativ mai omogene în partea de nord a acestei jumătăți de vârstă mezozoic-paleozoică reprezentate prin granitoide laminate, dispuse haotic și chiar de vârstă paleozoică microdiorite, microgranodiorite porfirice, precum și granitoide. În partea de sud a jumătății sudice, predomină substraturi paleozoice granite, granitoide, vârstă kersonian-bessarabiană pietrișuri și jurasică gresii cuarțo-feldspatice, silicate, argile și conglomerate, metapsamite, șisturi grafitoase cu cloritoid, pirofilite, antracit (http://apmgj.anpm.ro).

Din punct de vedere geomorfologic structura celor două masive este formată în principal din roci foarte rezistente, ce aparțin Autohtonului Danubian. Rezistența la eroziune, duritatea și masivitatea se transpun evident în înfățișarea și înalțimea masivelor , dar gradul ridicat de impermeabilitate, eterogenitatea mineralogică a rocilor și șistozitatea au contribuit la diversificarea modelării și, în consecință, la amplificarea varietății formelor de relief. Din punct de vedere hipsometric (Fig. 3), valoarea minimă de 295 m se înregistrează în Lunca Jiului în timp ce valoarea maximă de 1690 m se înregistreză pe vârful Drăgoiu.

În funcție de rețeaua hidrografică, sunt distribuite altitudinile, cele mai mici înregistrându-se de-a lungul albiei și al afluenților principali ai Jiului. Altitudinile mai mari de 1500 m sunt prezente în partea de N-V a ariei protejate, respectiv în munții Vâlcan, distribuția lor este una mică, nedepășind 5%, iar dominanța altitudinilor sub 1000 m, sunt specifice zonelor de deal sau a munților joși (Candrea și colab., 2013).

Fig. 3 Harta hipsometrică a PNDJ (Candrea și colab., 2013).

4.1.2. Hidrologie

Rețeua hidrografică majoră este formată din sectorul de circa 33 km al râul Jiu (Fig. 4), acesta străbate aproximativ central PNDJ, formându-se prin unirea, Jiului de Est (care iși are originea în masivul Parâng) și Jiul de Vest(care izvorăște din masivul Retezat-Godeanu). Afluent de ordinul I al Dunării,Jiulconfluează cu aceasta la 692 km amonte de vărsarea fluviului în Marea Neagră (http://apmgj.anpm.ro). Pe lângă bazinul hidrogafic Jiu, pe latura Munților Parâng avem bazinele hidrografice Polatiștea și Chitu, iar pe latura Munților Vâlcan bazinul hidrografic Bratcu, dar și alte pâraie, cu văi înguste și adânci, ce se varsă de-o pate și de alta în Jiu, asigurând o densitate a rețelei hidrografice ridicată, de 0,8-1,0 km/kmp.Clasade calitate a apei Jiului este de ordinul I, în amonte de confluența cu Pârâul Sadu, conform elementelor și standardelor de calitate fizico – chimice în apă. În ceea ce privește presiunile antropice asupra râului Jiu, s-au identificat următoarele surse de poluare: ape menajere ale aglomerărilor umaneLupeni, Aninoasa, Vulcan, Petroșani, Lainici;ape tehnologice industriale provenite de la exploatările miniere Uricani, Vulcan, Lupeni, Paroșeni și Lonea, uzina de preparare Coroiești, Cariera Meri; diverse deșeuri ale aglomerărilor umane(Candrea și colab., 2013).

Fig. 4 Harta hidrologică a PNDJ (Candrea și colab., 2013).

Clima

Topoclimatul, în Parcul Național Defileul Jiului este prezent în partea sudică, climat specific zonelor de dealuri și podișuri, caracterizat prin temperaturi medii anuale cuprinse între 8 și 10˚C, cu precipitații medii anuale de 600-850 mm, umiditate mai mare de 75%, respectiv un climat specific munțiilor joși, caracterizat prin temperaturi medii anuale de 6˚C la bază și aproximativ 0˚C în partea superioară, precipitațiile medii anuale cresc cu altitudinea (Candrea și colab., 2013). În urma clasificării climatice Köppen, pe suprafața teritoriului ariei protejate întâlnim două zone climatice:

-zona altitudinală sub 700 m: predomină climatul temperat ploios, cu precipitații în tot decursul anului, cu temperatura medie de 22˚C, cu maximul pluviometric la finele primăverii spre începutul verii;

-zona cu altitudini mai mari de 700 m: climat boreal ploios, cu ierni reci, precipitații în tot cursul anului, temperatura medie peste 10˚C, precipitațiile ridicate în luna iunie însumează anual 700-1200 mm(Candrea și colab., 2013).

Variația principalelor elemente climatice în decursul unui ans-auefectuat în urma analizei software a datelor GIS obținându-se: variația temperaturilor minime, maxime și medii lunare (Fig.5) și variația precipitațiilor minime, maxime și medii lunare (Fig.6).

Fig. 5. Variația temperaturilor medii lunare în PNDJ (Candrea și colab., 2013).

Temperatura medie atinge cotele maxime în luna iulie, având o valoare de 17,6˚C iar cea mai scăzută este atinsă în luna ianuarie, media temperaturilor fiind de -3,1˚C.

Temperatura medie anuală este de 7,9˚C.

Fig. 6. Variația precipitațiilor medii lunare (Candrea și colab., 2013).

Din grafic se observă faptul că precipitațiile ating cote ridicate în luna iunie (120 mm), și cote minimă în luna februarie (40,57 mm). Precipitațiile medii anuale sunt de 735,9 mm. Amplitudinea dintre valorile maxime și minimeeste mult mai mare în lunile de vară decât în cele de iarnă. Aceste variații pot avea un impact important asupra vegetației în sensul că anumite speciile mezohigrofite pot fi afectate atunci când cuantumul precipitațiilor este scăzut, și secetele se succed mai mulți ani la rând(Candrea și colab., 2013).

4.1.4.Pedologie

În Parcul Național Defileul Jiului solurile cele mai frecvente(Fig. 7) sunt litosolurile districe (36%), precum și solurile superficiale cu o proporție mare a scheletului, fapt corelat prin dominanța în cadrul ariei prin prezența terenurilor cu declivități mari, ce permite eroziunea, prin îndepărtarea stratului de humus. Prezența litosolurile districe, precum și a solurilor superficialeeste concentrată în partea centrală a defileului, de o parte și alta a Jiului.În Parcul Național sunt prezente și eutricambosolurile litice,acestea sunt concentrate în special la est de Jiu, în munții Parâng.În munții Vâlcan la vest de Jiupredominăsolurile mai acide de tipul districambosolurilor litice și tipice.Regiunea montană superioară, este dominată de soluri oligotrofe (puternic acide), de tipul criptopodzolurilor, iar în apropiere de râul Jiu sunt întâlnite solurile luvice, dar și aluvisolurile (Candrea și colab., 2013).

Fig. 7.Repartiția solurilor în cuprinsul Parcului Național Defileul Jiului (Candrea și colab., 2013).

Complexitatea substratului litologic, este reprezentată prin nouă unități edafice, grupate în cinci tipuri de sol și patru clase de soluri. Clasa cambisolurilor, cu suprafața totală de 4.749 ha sau 53 %, alcătuită din patru tipuri de sol: brun eumezobazic, tipic – 1.700 ha și litic – 513 ha; brun acid, tipic – 2.112 ha, litic – 424 ha și clasa de soluri neevoluate, cu suprafața totală de 4.008 ha sau 45 %, formată din două tipuri de sol, litosol – 4.006 ha și soluri aluviale – 2 ha. Cele mai slab reprezentate sunt clasa argiluvisolurilor, care acoperă 110 ha sau 1 %, constituită tot din două tipuri de sol, brun luvic, tipic – 19 ha și litic – 91 ha, și clasa de spodosoluri, redusă la 23 ha, sub 1 %, cu un singur tip de sol, brun feriiluvial tipic.Dispunerea geografică a acestora este neuniformă mozaicată iar suprafața ocupată variabilă (http://apmgj.anpm.ro).

4.1.5. Biodiversitate

Diversitatea floristică este dată de complexitatea substratului geologic, de varietatea formelor de relief întâlnite, dar nu în ultimul rând de condițiile climatice particulare la nivel de topoclimat. În urma realizării inventarul floristic al PNDJ s-a determinat un număr de 958 taxoni vasculari, incluzând 405 de genuri și 100 de familii.Numărul speciilor identificate reprezintă aproximativ 25% din totalul speciilor cunoscute în flora țării noastre (3868 specii după Ciocârlan, 2000). Familiile cele mai bine reprezentate sunt: Asteraceae (126 sp.), Poaceae (78 sp.), Fabaceae (55 sp.), Rosaceae (50 sp.), Lamiaceae (49 sp.), Caryophyllaceae (41 sp.), Scrophulariaceae (41 sp.), Brassicaceae (36 sp.), Apiaceae (35 sp.) Ranunculaceae (30 sp.).Aceste familii alcătuiesc fondul de bază din conspectul floristic al teritoriului cercetat, reprezentând 54% din totalul speciilor identificate (Candrea și colab., 2013).Atât „Studiul de fundamentare al Parcului Național Defileul Jiului” cât și studiile efectuate ulterior evidențiază faptul că zona adăpostește specii de floră de interes național și european și totodată specii endemice(http://apmgj.anpm.ro).

În PNDJ sunt prezente patru tipuri de ecosisteme. Primul ecosistem reprezentat de păduri fiind cel mai bine conservat și cel mai întins, ocupând suprafața de 9.334,20 ha fond forestier. Acest tip de ecosistem prezintă cel mai mare grad de naturalitate datorită pădurilor virgine și cvasivirgine, în prezent acestea ocupă o suprafață de 4020 ha, respectiv 43 % din teritoriu, după (Stoiculescu, 2004). Încă din anul 2016 se fac demersuri de către RNP APNDJ pentru ca aceste suprafețe să fie incluse în Catalogul Național al Pădurilor Virgine.Al doilea ecosistem prezent în PNDJ este reprezentat de pajiști, acestea acoperind 1.199,91 ha, iar cel de-al treilea ecosistem care ocupă aproximativ 66,97 ha este stâncăria, ce oferă ariei protejate o notă aparte de unicitate. Ecosistemul acvatic este cel de-al patrulea ecosistem din PNDJ, reprezentat prin rețeaua hidrografică, râul Jiu cu afluenții și luncile aferente.

În valea adâncă a Jiului pe versanții împăduriți, acoperiți cu păduri naturale compacte, constituite din specii de Fagus sylvatica (fag),Quercus petraea (gorun), subspeciiQ. polycarpa, Q. dalechampii, care conferă spectaculozitatea defileului iar pe stâncării apare, azonal, Pinus sylvestris(pinul silvestru).Sunt prezente numeroase specii lemnoase arborescente, precum: Abies alba(bradul), Picea excelsa(molidul), Ulmus montana (ulmul de munte), Tilia cordata (teiul cu frunza mică), Carpinus betulus (carpenul),Acer pseudoplatanus(paltinul de munte), Betula pendula(mesteacănu), Salix caprea (salcia căprească), Fraxinus excelsior (frasinul),Populus tremula (plopul tremurător), Populus nigra (plopul negru), arbustive, cum sunt: Cornus sanguinea (sângerul), Sambucus nigra (socul negru), Euonymus europaea (salba moale) și Euonymusverrucosa (salba râioasă), Syringa vulgaris (liliacul), Corylus avellana (alunul), Rosa sp., (măceșul),Crataegus sp. (păducelul) (http://apmgj.anpm.ro).Speciile vulnerabile prezente la nivel național sau european pot fi într-o stare de conservare mai puțin favorabilă pe teritoriul Parcului, ceea ce poate impune o atenție sporită pentru o protecție eficientă. Astfel, toate speciile de interes conservativ au fost evaluate la nivel local, aplicând următoarele categorii și criterii: vulnerabil (v) – specia prezentă în 1-2 careuri și rar (r) – specia prezentă în 3-5 careuri.

Lista celor mai importante specii de plante din Parc: Astragalus depressus (V), Aristolochia lutea (V), Campanula lingulata (R), Carex hallerana (V), Carlina acanthifolia (R), Cephalaria laevigata (V), Drosera rotundifolia (V), Galium purpureum (R), Genista januensis (R), Juniperus sabina (V), Laserpitium archangelica (V), Leucojum vernum (R), Limodorum abortivum (V), Luzula forsteri (V), Orchis mascula (V), Orchis ustulata (V), Peucedanum rochelianum (V), Pseudorchis albida (R), Rosa villosa (V), Silene flavescens (R), Silene saxifraga (R), Sorbus graeca (R).În figura nr. 8sunt redate pătratele în care s-au identificat specii importante din Parcul Național Defileul Jiului, iar în măsura în care într-un pătrat din totalul celor 517 s-au identificat mai multe specii se poate observa o intensitate mai mare a nuanței de roșu.Lista speciilor endemice din parc: Aconitum moldavicum, Campanula serrata, Dentaria glandulosa, Dianthus henteri, Dianthus spiculifolius, Dianthus tenuifolius, Edraianthus graminifolius, Festuca pachyphylla, Genista tinctoria, Hepatica transsilvanica, Linum uninerve, Sorbus dacica, Symphytum cordatum, Thymus comosus,Thymus pulcherrimus, Trisetum macrotrichum (Candrea și colab., 2013).

Fig. 8.Distribuția speciilor de plante importante din PNDJ (Candrea și colab., 2013).

În ceea ce privește fauna PNDJ au fost și sunt inventariate atât nevertebratele, cât și vertebratele(Tabelul 1). Lista nevertebratelor din PNDJ s-a ridicat la 655 de specii, numărul total de nevertebrate de pe suprafața Parcului crescând cu peste 430 de specii comparativ cu datele de referință de la fundamentarea ariei protejate de precizat faptul că inventarul efectuat nu este unul complet. În 2004 o echipă de specialiști au efectuat studii asupra nevertebratelor din Parc unde s-au identificat un număr de 119 specii de coleoptere xilofage, caractaristice pădurilor cu grad ridicat de conservare a habitatelor, speciile sunt extrem de importante sunt pentru habitatele forestiere.Grupele taxonomice dominante în cadrul biotei sunt: himenopterele (32%) – grup eudominant, isopodele (11%), acarienii (12%), coleopterele omnivore (8%), diplopodele (9%), dipterele brahicere (6%). Celelalte grupe taxonomice – coleoptere rapitoare, diptere nematocere, orthoptere, colembole, chilopode etc au valori ai indicilor de abundență și dominanță care le plasează în categoria altor grupe precum: subdominante (2 – 5%), recedente (1 – 2%) și subrecedente (sub 1%)(http://apmgj.anpm.ro).

În Parcul Național Defileul Jiului în intervalul iulie 2010 – decembrie 2012 s-au identificat un număr de 23 de specii de amfibieni și reptile (11 amfibieni și 12 reptile) din care 19 sunt incluse pe anexele Legii 49 / 2011: amfibieni- Bombina variegata, Rana temporaria, Rana dalmatina, Bufo bufo, Bufo viridis, Hyla arborea, Lissotriton vulgaris, Triturus cristatus, Salamandra salamandra și reptile- Lacerta praticola, Zootoca vivipara, Podarcis muralis, Lacerta viridis, Lacerta agilis, Anguis fragilis, Zamenis (Elaphe) longissimus, Coronella austriaca, Vipera berus, Vipera ammodytes dintre reptile. Speciile de interes deosebit pentru conservarea parcului: Vipera ammodytes (vipera cu corn), Zooteca praticola (șopârlă), Vipera berus.Speciile de peștii identificate în urma studiului de fundamentare al parcului național (Salmo trutta fario, Thymallus thymallus, Squalius cephalus, Phoxinus phoxinus, Alburnoides bipunctatus, Barbus barbus ,Barbus meridionalis, Barbatula barbatula, Gobio uranoscopus, Sabanejewia aurata, Cottus gobio) din care patru specii protejate prin legislație europeană și națională : Barbus meridionalis (moioagă), Gobio uranoscopus (petroc), Sabanejewia aurata (dunăriță) și Cottus gobio (zglăvoc).Odată cu declararea zonei ca arie protejată, fauna de mamifere mari s-a refăcut pe teritoriul parcului identificându-se populații importante de cerb carpatin (Cervus elaphus), căprior (Capreolus capreolus), mistreț (Sus scrofa), capră neagră (Rupicapra rupicapra). Dintre speciile carnivore de talie mare, în afară de urs (Ursus arctos) și lupul (Canis lupus), în parc se găsesc printre altele pisica sălbatică (Felis sylvestris), râsul (Lynx lynx) și vidră (Lutra lutra). Din speciile de mamifere, exceptând chiropterele, 19 specii sunt protejate în PNDJ, dintre care două specii: lupul – Canis lupus și ursul – Ursus arctos sunt și specii prioritare la nivel european (http://apmgj.anpm.ro).

Tabelul 1. Date privind numărul speciilor de faună și floră identificate prin Studiul de fundamentare al Parcului Național Defileul Jiului (http://apmgj.anpm.ro).

4.2. Situația plantelor alogene invazive în cadrul PNDJ

Întreanii 2007- 2013 s-a desfășurat proiectul „Completarea inventarului și cartarea habitatelor. Studiu final”, în cadrul acestui proiect s-a identificat lista negră pentru flora Parcului Național Defileu Jiului (Tabelul 2.), listă care cuprinde 20 de specii alogene (Candrea și colab., 2013).

Tabelul 2. Lista neagră din Parcul Național Defileul Jiului raportată între anii 2007-2013 (Candrea și colab., 2013).

Prezența acestor specii în parc este datorată impactului antropic ridicat – în jurul așezărilor umane, în lungul drumurilor, în parcări, dar și pe malul apelor. Dintre speciile menționate în tabelul de mai sus, doar Robinia pseudoacacia și Polygonum cuspidatum au fost observate în trecut, reprezentând un impact semnificativ asupra speciilor native. O parte din speciile cu origine alohtonă au fost introduse intenționat de om, dar nu prezintă un pericol invaziv (Salix babilonica, Populus simonii, Pinus strobus, Prunus domestica), (Candrea și colab., 2013).

CAPITOLUL II

Materiale și metode

CAPITOLUL III

Rezultate și discuții

Descrierea speciilor și subspeciilor alogene identificate în Parcul Național Defileul Jiului.

Acer negundo L. – Arțar American (Fig. 9)

Familia Aceraceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: intenționat

Scurtă descriere: arbore cu înalțime cuprinsă între 10 -15 metri; scoarța netedă, gălbui-cenușie, ritidom brun-cenușiu; frunze compuse, cu 3-7 foliole variabile, ovate până la alungit lanceolate, de 5-10 cm lungime, acuminate, neregulat serate, pețiolate; florile apar înaintea frunzelor, se dezvoltă pe invivizi diferiți, culoarea verde-gălbui, acestea sunt purtate de pediceli lungi, pendenți; fructele sunt nucușoare aripate, încovoiate spre interior,ajung la maturitate în septembrie-octombrie. Reproducerea este sexuată, cât și vegetativă. Arțarul Americaneste cultivat ornamental în parcuri, grădini, de-a lungul străzilor, forestier și în perdele de protecție. Este un competitor pentru speciile lemnoase native pe care le înlocuiește cu succes, mai ales în habitatele alterate, având o creștere rapidă (Anastasiu și Negrean, 2007).

Ecologie: Atât la nivelul Europei, cât și în țara noastră, specia Acer negundo crește într-o gamă largă de habitate precum în păduri mezofile sau mezohigrofile, de-a lungul drumurilor și căilor ferate, a terenurilor necultivate, inundabile pe malurile râurilor etc.

Răspândire: cultivat ornamental (Ciocârlan, 2000); comun în cultură (Săvulescu, 1958); Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Oltenia, Muntenia, Moldova, Delta Dunării, Dobrogea (Anastasiu și Negrean, 2007), în PNDJ este prezent pe marginea drumul DN66, 2.IX.2019.

Metode de control: Se recomandă monitorizarea permanentă precum și eliminarea imediată a plantelor instalate, cel mai benefic prin metode mecanice dar poate fi combătut și chimic prin folosirea erbicidului glifosfat. Ca și în cazul altor specii lemnoase, se pot efectua decojiri inelare la exemplarele mature, care reduc capacitatea de drajonare și în câțiva ani, la moartea invizilor respectivi.

Fig. 9 Acer negundo

Abutilon theophrasti Medik. – Teișor ( Fig. 10)

Familia Malvaceae

Origine: Asia de Sud

Mod de indroducere: accidental

Scurtă descriere: Plantă anuală erbacee, cu rădăcină pivotantă, tulpină erectă, catifelată, cu înălțimea cuprinsă între 30–150 cm. Frunze alterne, cordat-orbiculare,vârf acuminat, margine crenat-serată, pețiol 10-20 cm lungime. Flori actinomorfe, hermafrodite.Fruct păstaie, pubescent, dehiscent verde, iar la maturitate maro. Se înmulțește prin semințe.

Ecologie: Abutilon theophrasti este o specie din Asia un arheofit sporatic prezent în habitatele artificiale, terenuri cultivate, grădini, terenuri umede ( Anastasiu și Negrean, 2018).

Răspândire: În Parcul Național Defileul Jiului Abutilon theophrasti a fost identificat în gara Strâmbuța de-a lungul căilor ferate, 3.IX.2019.

Fig. 10 Abutilon theophrasti

Ailanthus altissima(Mill.) Swingle– Cenușer, Fals oțetar ( Fig. 11)

Familia Simaroubaceae

Origine: China

Mod de introducere: intenționat

Scurtă descriere: Arbore cu înălțimea cuprinsă între 15-30 m, ritidom cenușiu deschis, neted. Frunze alterne, imparipenat compuse, lungi de până la 90 cm. Florile sunt pe tipul 5, actinomorfe, dispuse în panicule terminale. Fructul este format din 1-6 nucule aripate, libere, alungite, de 3-4 cm lungime, de cca 1 cm lățime, de culoare galben pai sau roșcat brun, la mijloc cu câte o sămânță turtită. Reproducerea poate fi sexuată, cât și vegetativă. Prezintă atât flori unisexuate, cât și flori hermafrodite, repartizate pe același individ sau, pe indivizi diferiți. Înflorește în lunile mai-iunie, arborii fiind de obicei dioici, mai rar monoici. Această specie a fost indicată pentru plantații pe terenuri degradate, este foarte rezistent la secetă, ger, fum și gaze. Este una dintre cele mai agresive plante invasive. A fost introdusă în Europa (Franța), în anul 1740, de unde s-a răspândit aproape în toată Europa, fiind cultivată mai ales în scop ornamental, dar și în plantații forestiere, pentru controlul eroziunii solului, pentru restaurarea unor habitate industriale etc. ( Sîrbu și Oprea 2011). În România, profesorul Brânzdă, îl descoperă la sfârșitul secolului XIX, ca plantă de cultură. Se înmulțește prin semințe, produse în cantitate mare, dar și prin drajonare. Preferă tipuri variate de substrat. Deși preferă zonele joase cu temperature ridicate, mai recent s-a descoperit și în zone mai înalte, dealuri și submontane, unde temperaturiile medii sunt mai scăzute (Anastasiu și Negrean, 2007 și Anastasiu și Negrean, 2018).

Ecologie: În țara noastră, specia Ailanthus altissima crește într-o gamă largă de habitate antropice (habitate perturbate din zone urbane: lângă, sau chiar pe ziduri, pe lângă garduri, de-a lungul drumurilor și căilor ferate, prin pârloage, în locuri ruderale, pe depozite de moloz etc.), dar și de habitate naturale și seminaturale (pajiști uscate din zonele de stepă și silvostepă, în lizierele pădurilor, pe malurile râurilor etc.) (Anastasiu și Negrean 2007, Sîrbu și Oprea 2011).

Răspândire: Banat, Crișana, Dobrogea, Delta Dunării, Maramureș, Moldova, Muntenia, Oltenia, Transilvania (Anastasiu și Negrean 2007). În PNDJ este prezent la marginea drumului DN66, 2.IX.2019.

Metode de combatere: Eliminarea speciei se poate efectua pe cale manuală (prin smulgere, în cazul indivizilor tineri), pe cale mecanică (prin tăiere), prin incendiere, însă, chiar și așa, aceste măsuri sunt slab eficiente, deoarece planta prezintă o mare putere de regenerare pe cale vegetativă, atunci când sistemul aerian a fost distrus (Sîrbu și Oprea 2011). O metodă eficientă este metoda decojirii inelare care permite reducerea formării drajonilor, precum și moartea arborilor în 2-3 ani (Anastasiu și Negrean 2007). În Europa, specia este afectat de unele boli provocate de Verticillium sp. și alte micromicete, ceea ce ar putea constitui pe viitor oportunități de combatere a acestui invadator pe cale biologică (Sîrbu și Oprea 2011).

Fig. 11 Ailanthus altissima

Amaranthus albus L. – Știr alb (Fig. 12)

Familia Amaranthaceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: este o plantă anuală cu înălțimea de 50 de cm, tulpină erectă, bogat ramificată, de formă globuloasă. Frunze spatulate, subțiri, glabre, cu baza îngustată în pețiol, vârful obtuz, marginea fin încrețită. Flori grupate în glomerule, toate dispuse axilar pe ramuri, formând spice laxe, sărace. Bractei subulate, de două ori mai lungi decât florile. Perigon cu trei lacinii. Fruct pixidă (Morariu, 1939).

Ecologie: Specia Amaranthus albus crește în diverse habitate precum terenuri agricole, locuri necultivate, răscolite, margini de drumuri, pe lângă liniile ferate. Este prezentă în locuri antropogene degradate( nivelări, săpături) (Morariu, 1939, Anastasiu și Negrean, 2018).

Răspândire: Transilvania, Crișana, Oltenia, Moldova, Dobrogea, Delta Dunării (Anastasiu și Negrean, 2007). În PNDJ a fost identificat în gara Meri, 3.IX.2019.

Metode de combatere: Amaranthus albus poate fi combătut manual prin smulgere sau mecanic prin tăiere.

Fig. 12 Amaranthus albus

Amaranthus retroflexus L. – Știr porcesc/sălbatic (Fig. 13)

Familia Amaranthaceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: Amaranthus retroflexus are un metru în înălțime. Tulpina este aspră și mărunt tomentoasă, mai ales în partea superioară. Frunzele sunt rombic-ovate și lung pețiolate, cu vârful îngustat, prezintă peri pe ambele fețe. Fructul este dehiscent, de formă obovoidală. Specia Amaranthus retroflexus este folosită atât în alimentația animalelor (a porcilor) cât și în cea umană (în unele zone ale țării se face plăcintă cu frunze de știr). Are și acțiune cosmetică în medicina populară: este recoltat proaspăt și se taie mărunt fiind folosit pentru tratarea tenului uscat, aspru și lipsit de suplețe și pentru mâinile aspre.

Ecologie: Amaranthus retroflexus este o specie anuală din America de Nord, prezentă în habitatele artificiale (terenuri agricole, zone urbane și industriale) dar și în habitatele seminaturale (Anastasiu și Negrean, 2018).

Răspândire: Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea, Delta Dunării (Anastasiu și Negrean, 2007). În PNDJ Amaranthus retroflexus a fost identificat atât pe marginea drumului DN66, 2.IX.2019, cât și în 3 dintre cele 4 gări: Meri, Lainici, Strâmbuța de-a lungul căilor ferate, 3.IX.2019.

Metode de combatere: poate fi combătut manual prin smulgere indivizilor tineri sau mecanic prin tăiere.

Fig.13 Amaranthus retroflexus în gara Lainici (Simona, 2019)

Ambrosia artemisiifolia L. – Ambrosie (Fig.14)

Familia Asteraceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: Ambrosia este o plantă anuală monoică, polenizată de vânt, a cărei înălțime variază de la 10 cm la 2,5 m, în funcție de condițiile de mediu (Essl și colab., 2015). Prezintă tulpină erectă, cilindrică și de obicei ramificată, des moale păroasă. Frunzele sunt compuse, pețiolate, dublu penate, cu lacinii lanceolate. Inflorescența este racemiformă în partea superioară cu antodii masculine emisferice, nutante, cu foliole involucrale concrescute, iar în partea inferioară se află 1-3 antodii feminine uniflore protejate de bractee și foliole involucrale concrescute. Înflorește în lunile august-septembrie. Fructele sunt înconjurate de un involucru concrescut. O singură plantă poate să producă circa 62.000 de fructe. Ambrosia artemisiifolia formează o bancă persistentă de semințe în sol, capabilă să germineze după 40 de ani (Skálová și colab., 2017). Ambrosia artemisiifolia este sensibilă la îngheț. Înghețurile târzii de primăvară omoară răsadurile, iar primele înghețuri de toamnă încetează sezonul de creștere. Are o preferință pentru solurile uscate cu un nivel intermediar bogat în nutrienți (Essl și colab., 2015). Aceasta produce efecte negative, mai ales asupra sănătății oamenilor – polenul său este puternic alergen, determinând simptome asemănătoare astmului bronșic (Anastasiu și Negrean, 2007).

Ecologie: Ambrosia artemisiifolia prosperă într-o gamă largă de habitate deschise și perturbate, atât în ​​zonele native, cât și în cele invazive: de-a lungul căilor navigabile, a drumurilor și a căilor ferate, în câmpuri vechi și pustii industriale sau urbane și în câmpuri cultivate, în special printre porumb, floarea soarelui și fasole de soia.

Răspândire: În lunca Someșului, Orșova-malul Dunării (Săvulescu, 1964); București, în curtea Facultății de Biologie, (Negrean și Constantin, 1998); în lungul căilor ferate, a drumurilor și în culturi în județele Maramureș, Bihor, Cluj, Timiș, Mehedinți, Dolj, Gorji, Olt Teleorman, Prahova, Buzău, Vrancea, Brăila, Giurgiu, Vaslui, București (Ciocârlan, 2000, Dinescu și colab.,2005, Anastasiu și Negrean, 2007). În PNDJ Ambrosia artemisiifolia are o distribuție abudentă, fiind prezentă pe marginile drumului DN66, marginile râului Jiu, 2.IX.2019, cât și în cele 4 gări: Meri, Lainici, Pietrele Albe, Strâmbuța, 3.IX.2019.

Metode de combatere: Una din cele eficiente optiuni, dar și foarte laborioasă, este controlul mecanic, smulgerea mecanică. Smulgerea plantelor cu semințe coapte necesită tratamente care distrug capacitatea de germinare și trebuie făcută cu atenție pentru a evita pierderile de semințe. Cel mai bine este să se acționeze înainte de debutul înfloririi (masculine) și să fie purtate mănuși pentru a preveni iritațiile pielii datorate dermatitei de contact. Cosirea este cea mai larg aplicată tehnică de control mecanic. Întrucât potențialul de redresare al mugurilor sub înălțimea de tăiere este foarte mare, pentru a evita înmulțirea ramurilor, tăierea trebuie făcută cât mai aproape de suprafața solului. Controlul chimic, timp de 50 de ani, erbicidele au fost utilizate pe scară largă în agricultură pentru a controla A. artemisiifolia. În culturile majore, poate fi controlată cu erbicide înainte și după emergență, în timp ce în culturile minore (de exemplu, ulei de dovleac, legume, diverse culturi de leguminoase), un număr limitat de erbicide mai puțin eficiente. Dependența de erbicide pentru controlul A. artemisiifolia în câmpuri a dus la dezvoltarea de ecotipuri rezistente la erbicid. Combaterea biologică a Ambrosiei prin specia Ophraella communa (gândacul ) care a fost introdusă accidental în China, și este folosită acum ca agent de biocontrol de succes, pentru a reducere creșterea și producția de semințe de A .artemisiifolia substanțial (Essl și colab., 2015).

Fig.14 Ambrosia artemisiifolia subspontană în cele 4 gări Meri, Lainici, Pietrele Albe, Strâmbuța (Simona, 2019).

Amorpha fruticosa L. – Salcâm pitic, Amorfă (Fig. 15)

Familia Fabaceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: intenționat

Scurtă descriere: Amorfa este un arbust cu tulpină de 1-3 m înălțime. Frunze mari compuse din 11-21 foliole, pețiolulate, ovat eliptice, verzi, stipelate la bază. Florile sunt grupate în inflorescențe dense, corola este formată din vexil rotund obcordat, purpuriu violet, acoperă filamentele. Aripile și carena lipsesc. Înflorește din luna mai până în iulie. Fruct glandulos- verucos, conține uleiuri eterice. Specie cultivată ca plantă ornamentală, meliferă, este folosită pentru realizarea gardurilor vii a perdelelor de protecție, dar și pentru stabilizarea solului erodat (Anastasiu și Negrean, 2007, Anastasiu și Negrean, 2018).

Ecologie: Amorpha fruticosa este sub-spontan în pajiști, pe malurile râurilor și de-a lungul drumurilor. Această specie este mezofitică, termofilică moderată și indiferentă la reacția solului (Sărățeanu, 2010).

Răspândire: Banat, Oltenia, Muntenia, Moldova, Transilvania, Dobrogea, Delta Dunării (Anastasiu și Negrean, 2007). În PNDJ Amorpha fruticosa este răspândită în lungul drumului DN66 pe marginile acestuia, 2.IX.2019.

Metode de combatere: În cazul Salcâmul pitic se poate aplica atât controlul mecanic prin tăierea repatată a lăstarilor de la baza acestuia, astfel încât să fie împiedicată formarea florilor și producerea de semințe; cât și controlul chimic acolo unde este permis, prin aplicarea unui tratament foliar repetat cu imazapic, triclopir și glifosfat pentru eradicarea și reducerea populațiilor. Controlul biologic în cazul acestei specii nu este recomandat deoarece Acanthoscelides colossus (gândacul salcâmului pitic ), poate folosii și alte plante. Este recomandat ca specia Amorpha fruticosa să nu fie folosită în scop forestier sau horticol (Anastasiu și Negrean, 2007).

Fig. 15 Amorpha fruticosa

Artemisia annuua L. – Năfurică, Peliniță sau Pelin alb (Fig.16)

Familia Asteraceae

Origine: Asia Centrală și de S-V

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: Plantă anuală, cu tulpină înaltă de 50-150 cm, erectă, bogat ramificată. Frunze triunghiulare, penat sectate, cu lacinii îngust lanceolate, pectinat dințate sau pectinat penat fidate. Inflorescența este un panicul alungit, cu numeroase antodii nutante, globuloase, mici, pedicelate. Florile sunt hermafrodite și au corolă globuloasă, cele marginale sunt feminine și au corola redusă.

Ecologie: Artemisia annuua, este o specie anuală, prezentă în habitate artificiale, în culturi agricole și în zonele urbane și industriale. A fost cultivată, dar în timp s-a sălbăticit pe lângă drumuri, ruine, ziduri, grădini, este foarte des întâlnită în orașe (Anastasiu și Negrean, 2018).

Răspândire: Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea, Delta Dunării (Anastasiu și Negrean, 2007). În PNDJ Artemisia annuua este prezentă pe marginile drumului DN66, 2.IX.2019.

Metode de combatere: La specia Artemisia annuua se poate aplica controlul mecanic prin sulgere sau tăiere.

Fig. 16 Artemisia annuua

Bidens frondosa L. (Fig.17)

Familia Asteraceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: plantă anuală, cu înalțimea cuprinsă între 50-120 cm. Frunzele sunt imparipenat compuse, cu 3-5 foliole ovoid-oblongi. Hipsofile involucrale externe 5 sau 8.

Ecologie: Bidens frondosa este întâlnită frecvent în zone umede, marginea râurilor în șanțuri de drenaj sau pe câmpiile inundabile.

Răspândire: Delta Dunării, Lunca Dunării, Brăila, Giurgiu, Turnu Severin (Ciocârlan, 2000); Oltenia, Muntenia, Delta Dunării (Anastasiu și Negrean, 2007); În PNDJ Bidens frondosa este răspândită în două dintre cele patru gări: Meri și Pietrele Albe, 3.IX.2019, dar a fost identificată și pe marginile drumului DN66, 2.IX.2019.

Metode de combatere: Bidens frondosa poate fi controlată mecanic prin smulgerea sau tăierea plantelor tinere.

Fig. 17 Bidens frondosa

Brassica rapa L. – Rapiță (Fig. 18)

Familia Brassicaceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: Brassica rapa este o plantă anuală erbacee, cu rădăcină pivotantă, tulpină subțire, lungă și ramificată. Frunzele alternante, laceolate, sunt acoperite cu perișori, au nervuri bine evidențiate. Plantă meliferă. Rapița se cultivă pentru semințe, din care se obține ulei.

Ecologie: Brassica rapa este întâlnită în habitate artificiale, pe terenuri agricole, grădini, parcuri, căi ferate, zone urbane.

Răspândire: În PNDJ este întâlnită în toate cele 4 gări: Meri, Lainici, Pietrele Albe, Strâmbuța de-a lungul căilor ferate, 3.IX.2019.

Fig. 18 Brassica rapa

Callistephus chinensis (L.) Nees. – Ochiul Boului (Fig. 19)

Familia Asteraceae

Origine: China

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: Plantă anuală cu înălțimea cuprinsă între 30-80 cm. Frunzele sunt lungi, ovate, zimțate. Florile au diametrul cuprins între 7-11 cm, au diverse culori. Înflorirea se realizează din luna iulie până la începutul lunii septembrie. Înmulțirea se realizează prin semințe.

Ecologie: Specia Callistephus chinensis este prezentă în habitate artificiale în zone urbane, grădini, parcuri.

Răspândire: În PNDJ a fost identificat un exemplar din această specie pe prundișul malului Jiu, din apropierea drumului DN66, 2.IX.2019.

Fig. 19 Callistephus chinensis

Citrullus lanatus (Thunb.) Mansf. –lubeniță, pepene verde, harbuz (Fig.20)

Familia Cucurbitaceae

Origine: Africa de Sud

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: Plantă erbacee anuală, tulpini agățătoare și târâtoare lungi de până la 3 m, rugi piloși prevăzuți cu cârlige, textură aspră. Frunzele au 3 lobi. Flori unnisexuate, mari de culoare galbenă. Fructul este o bacă, dezvoltată din ovulul inferior, de culoare roz sau roșu datorită licopenului. Înmulțirea se realizează prin semințe.

Ecologie: Citrullus lanatus este întâlnit în locuri urbane, curți, grădini, căi ferate, terenuri agricole.

Răspândire: În PNDJ Citrullus lanatus este prezent în două dintre gări: Lainici și Pietrele Albe, de-a lungul căilor ferate, 3.IX.2019.

Fig. 20 Citrullus lanatus subspontan pe calea ferată în gara Lainici (Simona, 2019)

Conyza canadensis (L.) Cronquist – Bătrâniș, Coada vacii (Fig. 21)

Familia Asteraceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: plantă anuală, prezintă rădăcină pivotantă, tulpină striată de 15-120 cm, ramificată, în partea superioară, păroasă. Frunzele sunt lanceolate, atenuate lung în pețiol, cele superioare sesile, rar păroase pe margini. Antodii sunt mici de 3-5 mm lungime, numeroase, adunate în panicul lung. Florile marginale ale antodiilor sunt ligulate, de culoare albă, cele centrale sunt tubuloase, de culoare galbenă. Fructul este o achenă cu papus de culoare alb-murdar. O singură plantă poate să producă până la 20.000 de achene (Ciocârlan și colab., 2004, Anastasiu și Negrean, 2007). Înflorește din luna iunie până la sfârșitul lui septembrie. Se înmulțește prin semințe. În Europa Conyza canadensis a fost adusă în 1655, iar în România a fost citat la începutul anului 1816 de către Baumgarten (Anastasiu și Negrean, 2018). Specie eurifilă, are proprietăți tinctoriale folosite în arta populară la vopsitul lânii. Planta era folosită în medicina amerindienilor împotriva diareei (Heiser, 2003).

Ecologie: Conyza canadensis este o plantă anuală nativă în America de Nord este răspândită în toate tipurile de habitat ( Anastasiu și Negrean, 2018). Este întâlnită în întreaga țară, invadează câmpuri nelucrate. Foarte frecventă în locuri ruderale, curți, grădini, parcuri, peluze, margini de drum poate pătrunde în unele habitate seminaturale.

Râspândire: Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea, Delta Dunării (Anastasiu și Negrean, 2007). În PNDJ specia este prezentă atât pe marginile drumului DN66, pe prundișul malului Jiu, 2.IX.2019 precum și în cele 4 gări ale parcului, 3.IX.2019.

Metode de combatere: Mecanic prin smulgerea plantelor, permite diminuarea acestora. Chimic prin folosirea unor combinații de 2,4-D ester, cloromuron și cloransulam (Anastasiu și Negrean, 2007).

Fig. 21 Conyza canadensis

Cosmos bipinnatus Cav. – Steluțe, Fluturași, Mărărițe, Japoneze (Fig. 22)

Familia Asteraceae

Origine: America (Mexic)

Mod de introducere: intenționat

Scurtă descriere: plantă anuală cu tulpină erectă de 50-120 cm înălțime, ramificată, striată, scurt pubescentă. Frunze lat ovate, cele inferioare și mijlocii triplu penate, cele superioare dublu sau simplu penate, toate glabre și cu lacinii lungi, filiforme. Ramuri terminate cu câte un antodiu lung pedunculat. Antodii mari, de 5-9 cm diametru. Flori ligulate mari, sterile, de culoare purpurie, roz sau albă, trilobate la vârf. Florile centrale sunt tubuloase. Fructul este o achenă rostrată. Planta are proprietăți tinctoriale – se folosesc inflorescențele pentru obținerea culorilor galben-auriu, portocaliu, brun, kaki.

Ecologie: este cultivată ornamental, ades scapă din culturi sălbăticindu-se prin locuri necultivate.

Răspândire: sălbăticită în locuri necultivate (Săvulescu, 1964); București, sălbăticită în Grădina Botanică (Anastasiu, 1994); specie cultivată (Ciocârlan, 2000); Banat, Muntenia și Moldova (Anastasiu și Negrean, 2007). În PNDJ specia a fost identificată pe marginea drumului DN66, 2.IX.2019.

Metode de combatere: controlul mecanic prin smulgerea plantelor sau prin tăierea acestora.

Fig. 22 Cosmos bipinnatus

Dipsacus strigosus L. – (Fig. 23)

Familia Caprifoliaceae

Origine: Africa de Nord

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: Dipsacus strigosus , tulpina și frunzele ei prezintă țepi. Florile sunt de culore violet sau roz închis, inflorescența ovoidală, prezintă bracte spinoase. Înmulțirea se realizează cu ajutorul semințelor, prezintă semințe mici care se maturizează în mijlocul în luniile de toamnă.

Ecologie: Dipsacus strigosus este cultivată în scop ornamental, ades scapă din culturi sălbăticindu-se prin locuri necultivate.

Răspândire: În PNDJ specia a fost identificată pe marginea drumului DN66, 2.IX.2019, dar și în una dintre gări, Pietrele Albe, 3.IX.2019.

Fig. 23 Dipsacus strigosus

Erigeron annuus (L.) Pers. (subsp. annuus) – Bunghișor, Albeață, Bunghișor american (Fig.24)

Familia Asteraceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: plantă erbacee bianuală cu tulpina de 20-90 cm, ramificată în partea superioară, erectă, păroasă. Frunze inferioare lanceolate, cuneat și lung pețiolate, cele superioare sunt scurt pețiolate, sesile, ușor serate. Antodii numeroase , așezate în panicul corimbiform. Flori marginare feminine, biseriate, violacee, rar albe, cele centrale galbene, hermafrodite, tubuloase. Erigeron annuus înflorește din luna iunie până în noiembrie. Fructul mic de 1,5 mm lungime, este o achenă cu papus biseriat. Înmulțirea se realizează prin semințe. Plantele au proprietăți tinctoriale, sunt utilizate la vopsirea lânii.

Ecologie: Bunghișorul american, este originar din America de Nord fiind adus în Europa spre sfârșitul secolului al XVII- lea în scop decorativ . Este frecvent răspândit și în țara, în locuri înierbate, margini și rariști de pădure, parcuri, locuri ruderale. Bunghișorul american invadează terenurile părăsite, are un impact negativ asupra habitatelor în care se instalează, prin faptul că poate să reducă numărul speciilor indigene și chiar să le ia locul (Anastasiu și Negrean, 2007).

Răspândire: Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea (Anastasiu și Negrean, 2007). În PNDJ este răspândită atât pe marginile drumului forestier DN66, 2.IX.2019, cât și în cele 4 gări ale Parcului Național, 3.IX.2019.

Metode de combatere: Controlul mecanic prin cosiri timpurii înainte de maturarea florilor și formarea fructelor; controlul chimic în cazul terenurilor agricole prin utilizarea combinaților 2,4-D ester, cloromuron și cloransulam.

Fig. 24 Erigeron annuus subspontan în gara Meri (Simona, 2019)

Euphorbia maculata L. (Chamaesyce maculata (L.) Small) – Alior, Laptele câinelui, Laptele cucului (Fig. 25)

Familia Euphorbiaceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: Plantă anuală, de 5-15 cm lungime, acoperită cu peri setiformi, la început de culoare verde, apoi roșietică, ramificată dichotomic. Frunze cu lungimea de 5-9 mm, ovate sau liniare, serat dințate, pe dos pubescente. Florile sunt dispuse în raceme false, îndesuite și foliate. Fructul este o capsulă.

Ecologie: În Europa Euphorbia maculata a fost cultivată din anul 1660 la Londra, răspândindu-se ulterior în vestul continentului. În România a fost semnalată prima dată la Sulina în 1931. În prezent este invazivă în habitatele artificiale, este prezentă pe lângă căi ferate, străzi, locuri ruderale, pe prundișuri (Anastasiu și Negrean, 2018).

Răspândire: Transilvania, Banat, Muntenia, Oltenia, Moldova, Delta Dunării (Anastasiu și Negrean, 2007). În PNDJ specia a fost identificată pe căile ferate din două gări:Meri și Lainici, 3.IX.2019.

Metode de combatere: Euphorbia maculata poate fi combătută mecanic prin sulgerea indivizilor în cazul unei populații restrânse dar și prin tăiere în cazul populațiilor numerice.

Fig. 25 Euphorbia maculata

Galinsoga quadriradiata Ruiz et Pav. – ( Fig. 26)

Familia Asteraceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: Plantă anuală, prezintă rădăcină ramificată, tulpină cu înălțimea de 60 cm, erectă, păroasă, cu peri lungi și glanduloși, ramificată de la bază. Frunzele sunt rombice, pețiolate, acuminate, accentuat dințate, verzi, aproape glabre. Antodiile sunt dispuse în cime foarte laxe, lung pedunculate cu flori marginale ligulate, cu ligule albe de 1-3 m lungime iar cele central sunt tubuloase. Este folosit în bucătăria asiatică, fiind gătit și consumat (Heiser, 2003).

Ecologie: Galinsoga quadriradiata este întâlnită prin locuri ruderale, grădini, în lungul căilor de comunicație, peluze.

Răspândire: Muntenia, Moldova (Anastasiu și Negrean, 2007); locuri ruderale, rabate de flori (Ciocârlan, 2004); București (Săvulescu, 1964). În PNDJ Galinsoga quadriradiata prezentă pe marginea drumului DN66, 2.IX.2019, dar și în cele 4 gări, Meri, Lainici, Pietrele Albe, Strâmbuța, 3.IX.2019.

Fig. 26 Galinsoga quadriradiata subspontană în gara Strâmbuța (Simona, 2019)

Helianthus annuus L. – Floarea-soarelui (Fig. 27)

Familia Asteraceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: Plantă anuală, tulpina se termină cu un singur calatidiu mare cu receptacul plan de culoare galbenă, prezintă mai multe inflorescențe. Frunze mari, întregi, pețiolate și cordate. Semințele sunt bogate în ulei.

Ecologie: Specia este prezentă în habitate artificiale cultivată pe terenuri agricole; grădini, locuri ruderale, gări.

Răspândire: În PNDJ specia Helianthus annuus a fost identificată în gările: Meri, Pietrele Albe, Strâmbuța pe lângă căile ferate, 3.IX.2019

Fig. 27 Helianthus annuus subspontan în gara Meri (Simona, 2019)

Impatiens glandulifera Royle – Slăbănog Himalaian ( Fig. 28)

Familia Balsaminaceae

Origine: Asia de Sud

Mod de introducere: intenționat

Scurtă decriere: Plantă anuală, ierboasă cu tulpini drepte, înalte pȃnă la 2 m, ramificate de la bază. Frunzele lungi, verticilate câte 3, ovat lanceolate, acute, la bază rotunjite, pețiolate, pe margini serate. Florile sunt dispuse în raceme erecte, în axila frunzelor superioare, cu 2-14 flori mari, roz liliachii. Florile sunt zigomorfe, sepala posterioară terminându-se cu un pinten conic, verzui și puțin încovoiat. Fructul este o capsulă obovată, alungită spre bază (Anastasiu și Negrean, 2007). Impatiens glandulifera este o, diploidă (2n=18, 20) (Sȃrbu și colab. 2013). Înflorirea are loc din luna iunie până în octombrie (Ciocârlan 2009). O singură plantă poate produce mai mult de 4000 de semințe. Germinarea are loc în masă primăvara, începând cu luna martie, dar unele semințe (Helmisaari 2010).

Ecologie: Impatiens glandulifera, originară din Himalaya, invazivă în Europa, Asia (Orientul Îndepărtat și Japonia), America de Nord, Japonia și Noua Zeelandă. Reduce diversitatea speciilor din comunitățile pe care le invadează, atrage polenizatorii departe de alte plante prin creșterea eroziunii malurilor râurilor (Čuda și colab., 2017). Habitatele preferate sunt cele asociate malurilor și albiilor râurilor, locurile umbrite și umede, pădurile de foioase sau de amestec, habitate antropizate.

Răspândire: Oltenia, Muntenia, Moldova, Maramureș, Transilvania (Anastasiu și Negrean, 2007). În PNDJ specia a fost identificată pe marginile drumului DN66, dar și la Pârul Strâmbuța, km 122,7-122, având o distribuție abudentă, 2.IX.2019.

Metode de combatere: Pentru reducerea populațiilor acestei specii, se poate recurge la combaterea mecanică prin smulgerea plantelor înainte ca fructele să atingă maturitatea. Pentru a prevenii pătrunderea speciei în unele habitate valoroase, ar terbui organizate acțiuni de monitorizare a acestor specii.

Fig. 28 Impatiens glandulifera pe marginea râului Jiu (Simona, 2019)

Impaties parviflora DC. – Slăbănog cu flori mici (Fig. 29)

Familia Balsaminaceae

Origine: Asia de S-E

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: Plantă erbacee anuală, cu tulpini înalte de 10-80 cm, suculente, îngroșate la noduri, în partea superioară ramificate și foliate, în partea inferioară simple, fără frunze. Frunzele simple sunt alterne, ovate, scurt pețiolate, vȃrf ascuțit, margini serate. Flori așezate în inflorescențe (raceme). Fructul este capsulă alungită cilindrică ce se deschide la maturitate (Sârbu și colab. 2013). Înflorește din luna mai până în septembrie, maturarea semințelor are loc la 3-4 săptămâni de la înflorire. Se înmulțește prin semințe, o singură plantă poate să producă până la 10.000 de semințe (Sîrbu și Oprea 2011).

Ecologie: Impaties parviflora preferă habitatele naturale asociate malurilor și albiilor râurilor, locurile umbrite și umede, păduri, habitate antropizate (curți, grădini, locuri ruderale, căi ferate) (Sîrbu și Oprea 2011, Anastasiu și Negrean, 2018).

Răspândire: Banat, Crișana, Maramureș, Moldova, Transilvania. În PNDJ este răspândită în cele 3 gări, Lainici, Pietrele Albe, Strânbuța; distribuție abudentă pe căile ferate, 3.IX.2019.

Metode de combatere: Pe suprafețe reduse, combaterea se poate face prin smulgerea sau cosirea plantelor înainte de înflorire sau fructificare (Sîrbu și Oprea 2011).

Fig. 29 Impaties parviflora subspontană în gările Lainici, Pietrele Albe, Strânbuța

Juglans regia L. – Nuc (Fig. 30)

Familia Juglandaceae

Origine: S-V Chinei

Mod de introducere: intenționat

Scurtă descriere: arbore cu înălțimea de până la 30 m. Frunze mari, de 6-12 cm lungime cu 5-9 (11) foliole eliptice, oblong ovate, margini întregi, glabre. Amenți masculini solitari. Flori feminine dispuse câte 1-4, sesile, verzi. Fructul este o drupă globuloasă. Pericarpul fructelor și frunzele conțin tanin și o substanță colorantă pentru vopsitul lânii. Înflorește în luna mai.

Ecologie: Juglans regia este cultivat mult în țară de-a lungul drumurilor, în livezi, grădini, parcuri, peluze, terenuri virane. În mediul rural este cultivat ades în preajma fântânilor.

Răspândire: Muntenia, Moldova, Dobrogea (Săvulescu, 1952); cultivat în toată țara, sporadic spontan în SV Transilvaniei, Banat și Oltenia (Tătăranu, 1960); cultivat frecvent și subspontan (Ciocârlan, 2000). În PNDJ specia Juglans regia este prezentă pe marginile drumului DN66, 2.IX.2019.

Fig. 30 Juglans regia

Lepidium virginicum L. (Fig. 31)

Familia Brassicaceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: Lepidium virginicum este o plantă erbacee anuală, cu înălțimea cuprinsă în general între 10 și 50 cm. Frunzele sunt sesile, liniare până la lanceolate.

Ecologie: Lepidium virginicum este prezent în majoritatea culturilor, se găsește pe marginea drumurilor, grădini, terenuri virane, zone uzate. Preferă locurile însorite cu sol uscat.

Răspândire: În PNDJ specia este prezentă în gara Meri de-a lungul căilor ferate.

Fig. 31 Lepidium virginicum

Lycopersicon esculentum Mill. – Pătlăgele roșii, Roșii ( Fig. 32)

Familia Solanaceae

Origine: America de Sud

Mod de introducere: intenționat

Scurtă descriere: plantă anuală, erbacee cu tulpină de 40-150 cm înălțime, erectă, miros puternic. Frunze mari, imparipenat sectate, de obicei prezintă segmente mari care alternează cu segmente mici. Inflorescențele extraaxilare, alcătuite din câte 2-20 de flori, corola galbenă. Fructul este bacă lucioasă, de culoare roșie, roz, portocalie de diferite forme,.

Ecologie: este o plantă alimentară, cultivată mai ales în mediul rural, în habitate antropizate (curți, grădini, locuri ruderale, căi ferate)

Răspândire: comună în cultură (Săvulescu, 1960); frecvent cultivată alimentar (Ciocârlan, 2000); Banat, Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea (Anastasiu & Negrean, 2007). În PNDJ a fost identificată pe marginea râului Jiului, 2.IX.2019, dar și în gările Lainici și Strâmbuța 3.IX.2019.

Fig. 32 Lycopersicon esculentum pe marginea râului Jiu (Simona, 2019)

Medicago sativa L. subsp. sativa – Lucernă (Fig. 33)

Familia Fabaceae

Origine: Asia

Mod de introducere: intenționat

Scurtă descriere: plantă ierboasă, poate atinge 1 m înălțime. Rădăcină pivotantă, prezintă nodozități, unde trăiesc bacteriile fixatoare de azot, cu care planta trăiește în simbioză. Rădăcinile pătrund la o adâncime de peste 1-2 m, această caracterstică permite plantelor să supraviețuiască în perioadele de secetă. Frunze trifoliate dispuse altern. Florile sunt grupate în racem, de culoare albastru-violet. Lucerna înflorește începând cu luna mai, până în luna octombrie. Medicago sativa conține un procent ridicat de proteine, fiind folosită ca nutreț. Plantă perenă, atinge vârsta de 4 până la 12 ani.

Ecologie: Medicago sativa este prezentă în habitatele antropizate (curți, grădini, terenuri agricole, locuri ruderale, căi ferate).

Răspândire: S-V Moldovei, în Câmpia Dunării, Câmpia Transilvaniei, în entral Câmpiei Banatului, Dobrogea, Muntenia, Oltenia. În PNDJ este răspândită pe marginile drumului DN66, 2.IX.2019, dar și în gările Lainici, Pietrele Albe, Strâmbuța, 3.IX.2019.

Fig. 33 Medicago sativa

Morus alba L. – Dud alb, Agud (Fig. 34)

Familia Moraceae

Origine: Asia (China)

Mod de introducere: intenționat

Scurtă descriere: arbore ce atinge înălțimea de 15 m, coroană cu numeroase ramuri svelte, cu lujeri cenușii. Frunze subțiri, întregi și dispuse altern, cu forme variate, margine dentată, bază rotundă, prezintă 3 nervuri dispuse palmat, lucioase, de culoare verde pe fața superioară, prezintă peri în lungul nervurilor dar și în unghiurile acestora. Inflorescențele bărbătești sunt alcătuite din 4 stamine formând amenți, iar cele femeiești sunt oblongi, alcătuite dintr-un înveliș format de 4 elemente. Fruct cărnos, numit dudă, la maturitate este alb, roz, roșu sau negru. Înflorește în luna, este rezistent la secetă. Se înmulțește prin semințe, dar și vegetativ, prin drajonare (http://invazive.ccmesi.ro).

Ecologie: Frecvent cultivat, dar poate deveni subspontan, mai ales în apropierea localităților, de-a lungul drumurilor și a căilor ferate, în predele de protecție din stepă sau silvostepă.

Răspândire: frecvent cultivat în toată țara, pe alocuri naturalizat (Săvulescu, 1952); Banat, Dobrogea, Delta Dunării, Crișana, Maramureș, Moldova, Muntenia, Oltenia, Transilvania (Anastasiu și Negrean, 2007);

Metode de combatere: În cazul indivizilor care apar subspontan, în special în preajma ariilor protejate, se recomandă controlul mecanic prin taiere.

Fig. 34 Morus alba

Oenothera glazioviana Micheli –(Fig. 35)

Familia Onagraceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: Plantă bianuală, cu tulpină erectă, înaltă de 1,5 metri, spre vârf muchiată și păroasă. Frunzele au o lungime de până la 15 cm, sunt alungit obovate sau eliptice, margine întregă sau mărunt dințată, cele tulpinale subsesile, alungit lanceolate, dințate, păroase. Florile au 2-3 cm lungime, axilare, solitare. Fructul este o capsulă în formă de lance cu lungimea de 2-3 cm.

Ecologie: Este prezentă prin locuri nisipoase, pe margini de drum și prundișuri, locuri ruderale, cultivate.

Răspândire: Locuri nisipoase, umede, pe malul răurilor, prin șanțuri și pe lângă drumuri. În PNDJ este răspândită pe malul râului Jiu, cât și pe marginile drumului DN66, 2.IX.2019.

Fig. 35 Oenothera glazioviana

Oenothera biennis L. – Luminiță (Fig. 36)

Familia Onagraceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: Plantă bianuală, cu rădăcina napiformă, în primul an emite o tulpină sterilă. Tulpina erectă, cu înălțimea maximă de 1 m, spre vârf muchiată și păroasă. Frunze bazale, eliptice, obtuze, îngustate într-un pețiol lung, margine dințată. Frunzele tulpinale sunt subsesile, alungit lanceolate, dințate, păroase. Flori axilare, solitare, de culoare galben-sulfuriu, cu lungimea de 2-3 cm, emană un miros plăcut. Fructul este o capsulă liniar-alungită.

Ecologie: Specia Oenothera biennis este întâlnită prin locuri nisipoase, pe margini de drum și căi ferate, prundișuri, locuri ruderale, cultivate.

Răspândire: În PNDJ specia este prezentă atât pe marginile drumului DN66, marginile râului Jiu, 2.IX.2019 cât și în cele 4 gări, de-a lungul căilor ferate, 3.IX.2019.

Fig. 36 Oenothera biennis

Oxalis dillenii Jacq. – ( Fig. 37)

Familia Oxalidaceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: plantă anuală sau perenă, înaltă de 10-20 cm, tulpină ascendentă, neradicantă la noduri. Frunzele au stipele foarte mici, sunt subopuse. Florile sunt grupate în cincine umbeliforme ,de culoare galbenă. Fructul este capsulă dehiscentă. Semințe numeroase, au culoare brună, brăzdate cu linii transversale alburii.

Ecologie: Oxalis dillenii este originară din America de Nord; specie subspontană în locuri cultivate, ruderale, frecventă în parcuri, grădini, peluze, stâncării, trotuare.

Răspândire: locuri ruderale și cultivate (Ciocârlan, 2000); Transilvania, Banat, Crișana, Muntenia, Oltenia, Moldova (Anastasiu și Negrean, 2007). În PNDJ este răspândită în trei dintre cele 4 gări, Meri, Lainic, Strâmbuța, 3.IX.2019.

Fig. 37 Oxalis dillenii

Panicum capillare L. – Mei mărunt (Fig. 38)

Familia Poaceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: plantă anuală, înaltă de până la 50 cm, în vecinătatea nodurilor abundent păroasă. Inflorescența este un panicul cu ramuri capilare, erecte. Spiculețe de 2-2,5 mm, alungit lanceolate.

Ecologie: Panicum capillare a fost cultivată ca specie decorativă, astăzi o întâlnim subspontană în piețe, căi ferate, margini de grădini, pe lîngă garduri, peluze.

Răspândire: sporadic subspontan pe lângă drumuri, căi ferate, piețe (Ciocârlan, 2000); Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea, Delta Dunării (Anastasiu și Negrean, 2007). În PNDJ este prezentă în una dintre gări, Meri, de-a lungul căilor ferate, 3.IX.2019.

Fig. 38 Panicum capillare

Physalis alkekengi L. – Păpălău, Babuschii, Boborea, Bobosilii, Curcubețică, Gheorghinar (Fig. 39)

Familia Solanaceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: Plantă perenă, cu rădăcini adventive fibroase, rizom cilindric, repent. Tulpina erectă, înaltă de 25-60 cm, simplă sau ramificată în partea superioară. Frunze ovate, de până la 15 cm lungime, fin păroase, cu margine întreagă. Florile sunt solitare, pedicelate, axilare, prezintă corola ciliată pe margini. Caliciul este aproape globules, de culoare portocaliu aprins, se dezvoltă odată cu maturarea fructului. Fructul este o bacă sferică de culoare roșie. Planta este toxică cu excepția fructelor, datorită alcaloidului solonină pe care îl conține. Fructele, în trecut erau folosite în tratarea unor afecțiuni, datorită faptului că acestea conțin substanțe minerale, acid citric, fisalină, mucilagii, zaharuri, fiind folosite în scop diuretic, analgezic, antireumatic, antinevralgic, în tratarea eczemelor, erupțiilor tegumentare, Ramurile sunt folosite în general în scop decorativ, datorită aspectului pe care îl conferă.

Ecologie: Planta este întâlnită prin tufărișuri, margini de pădure, zăvoaie și locuri stâncoase, mai ales calcaroase, grădini, parcuri.

Răspândire: Pe locuri umede și mlăștinoase, în fânețe; comună în întreaga țară (Săvulescu, 1960); rariști de pădure, tufărișuri, plantații de salcâm (Ciocârlan, 2000).În PNDJ este prezentă pe marginea râului Jiu, din apropierea drumului DN66, 2.IX.2019.

Fig. 39 Physalis alkekengi

Phytolacca americana L. –Cârmâz, Rumeioară (Fig. 40)

Familia Phytolaccaceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: intenționat

Scurtă descriere: Plantă viguroasă, cu înălțimea de 1,5-2,5 m ,prezintă multe ramuri robuste. Ramurile și tulpina au culoare vișinie. Frunzele sunt pețiolate, ovat-lanceolate, acuminate, atenuate în pețiol, marginile sunt întregi, glabre. Inflorescențele sunt racemoase, cilindrice și pedunculate, au flori albe, care mai târziu devin purpurii. Planta era folosită de amerindieni, în medicina tradițională, pentru combaterea bolilor de piele sau a cancerului, iar fructele pentru colorarea vinului. Rădăcinile cârmânzului sunt toxice. În SUA sunt consumați lăstarii tineri și fructele, fiind considerate foarte gustoase și hrănitoare (Heiser, 2003).

Ecologie: Phytolacca americana cultivată, dar și subspontană, mai ales în apropierea localităților, de-a lungul drumurilor, parcurilor.

Răspândire: Cultivată și subspontană (Ciocârlan, 2000); Transilvania, Banat, Oltenia, Muntenia, Muntenia (Anastasiu și Negrean, 2007). În PNDJ Phytolacca americana este răspândită pe marginile drumului DN66, 2.IX.2019.

Fig. 40 Phytolacca Americana

Pinus nigra J. F. Arnold subsp. Nigra – Pinul Negru (Fig. 41)

Familia Pinaceae

Origine: S-V Europei

Mod de introducere: intenționat

Scurtă descriere: Arbore cu înălțimea de 50 m. Prezintă coroană piramidală care se lățește la bătrânețe; lujerii viguroși, brun-cenușii până la negriciosi, glabrii. Ace dispuse câte două în teacă, de o lungime de 15 cm, foarte rigide, ascuțite. Conurile sunt conice, grupate câte 2 – 4, cu o lungime de până la 10 cm, fiind sesile sau scurt pedunculate; prezintă solzi cu apofiză proeminentă, de culoare galbenă – cafenie, umbelicul este uneori prevăzut cu un ghimpe scurt. Semințele sunt aripate de 5–6 mm lungime.

Ecologie: Pinus nigra crește în habitate naturale, păduri, parcuri, stâncării.

Răspândire: Pinus nigra crește pe stâncile calcaroase din Banat și Oltenia; munții Cernei, Valea Dunării, munții Mehedinți – Domogled, Suscu și Valea Runcului, unde formează arborete pure sau în amestec cu alte specii, stâncile Trescovat (Dumitriu-Tătăranu, 1960). În PNDJ este răspândit pe marginea drumului DN66 în pădurile de amestec ale parcului, 2.IX.2019.

Fig. 41 Pinus nigra

Portulaca oleracea subsp. oleracea L. – Grașiță, Iarbă grasă (Fig. 42)

Familia Portulacaceae

Origine: America de Sud

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: plantă cu tulpină cărnoasă, tărâtoare, atinge 15-30 cm înălțime, ramificată la bază, glabră cu creștere ascendentă. Frunze suculente, opuse, cele inferioare alterne, sesile, obtuze, lungi de 1-2 cm, îngrămădite la vîrful ramurilor. Florile sunt mici și galbene, aglomerate în axilele frunzelor sau în vârful ramurilor. Fructul este o capsulă ovoidă, cu numeroase semințe mici de culoare cenușie. O sămânță își păstrează proprietățile germinative 3 – 4 ani. Are proprietăți antiscorbutice, iar din lăstarii tineri se poate prepara salată.

Ecologie: Portulaca oleracea este prezentă în habitatele antropizate este întâlnită prin locuri nisipoase, pe margini de drum și căi ferate, prundișuri, locuri ruderale, cultivate, grădini.

Răspândire: Transilvania, Banat, Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea (Săvulescu, 1952); locuri cultivate și ruderale (Ciocârlan, 2000). În PNDJ specia este prezentă pe căile ferate ale celor 3 gări: Meri, Lainici, Pietrele Albe, 3.IX.2019.

Fig. 42 Portulaca oleracea

Prunus cerasifera Ehrh.– Corcoduș, Zarzăr (Fig. 43)

Familia Rosaceae

Origine: ponto-balcanică

Mod de introducere: intenționat

Scurtă descriere: arbust sau arbore înalt de 8 m. Frunzele sunt eliptice, ovate de 3-7 cm lungime, serate, glabre, pețiolate. Flori solitare cu petale ovate, albe și pediceli lungi, Fructul este o drupă cu diametrul de 2-3 cm, roșu sau galben, foarte gustos, se consumă ca atare sau în dulcețuri, compoturi sau se obține rachiu din distilarea fructelor fermentate. Ating maturitatea începând de la mijlocul lunii august până la mijlocul lunii septembrie.

Ecologie: Prunus cerasifera este cultivat în mediul rural, în livezi. A devenit specie subspontană pe coline, pe câmpuri, la margini de pădure.

Răspândire: cultivat și subspontan în toată țara (Ciocârlan, 2000). În PNDJ specia este prezentă pe marginile căilor ferate din celor două gări Meri și Lainici, 3.IX.2019.

Fig. 43 Prunus cerasifera

Reynoutria japonica / Fallopia japonica Houtt. – Troscot mare japonez (Fig. 44)

Familia Polygonaceae

Origine: Asia de Est

Mod de introducere: intenționat

Scurtă descriere: este o plantă perenă, erbacee, cu creștere rapidă, care ocupă în mare parte ecosistemele riperiene și cauzează daune grave vegetației native (Dumitrașcu și colab., 2012). Troscotul japonez are rădăcini puternic dezvoltate, care poate atinge 5 până la 6 m (uneori chiar 15-20 m) în lungime și pătrunde în sol până la 2-3 m adâncime (Hapca, 2013). Tulpinile prrezintă internoduri cu mici pete roșii, sunt netede, goale în interior, numeroase, și apar dintr-un sistem extensiv de rizomi, pot penetra până la 2-3 m adâncime în sol (Sîrbu și Oprea 2011). Frunzele sunt simple, pețiolate, ovate, cu baza trunchiată. Florile sunt dispuse în inflorescențe axilare de 10-12 cm lungime, au un perigon alb, dispuse pe un peduncul articulate. Fructul este o achenă, indehiscentă (http://invazive.ccmesi.ro). Reynoutria are un impact mare asupra ecosistemelor, afectând uneori în mod ireversibil diversitatea genetică a zonei. Introdusă într-un ecosistem, Reynoutria are capacitatea de a înlocui complet comunitățile native vegetale. Speciile din Reynoutria au, de asemenea, capacitatea de a menține un anumit echilibru în ecosistem prin modificarea resurselor, lăsând speciilor autohtone puține șanse de a concura cu acestea. Specia este considerată în prezent ca fiind una dintre cele mai invazive specii de plante din Europa, listată IUCN, în top 100 cele invazive specii la nivel mondial (Dumitrașcu și colab., 2012).

Ecologie: Reynoutria japonica, este o specie nativă din Asia de Est (Japonia, Ins. Sachalin, Coreea, China, Vietnam), ce a fost introdusă în Europa pentru a fi utilizată ca plantă ornamentală. Reynoutria japonica, a fost introdusă în România ca plantă ornamentală în parcuri și grădini botanice sau grădini private de unde a scăpat, fiind declarată spontană și ulterior invazivă. În anul 2000 a fost înregistrata în mai mult de 137 de localități din întreaga țară. Are o amplitudine ecologică deosebită, se poate găsi pe diferite tipuri de sol (terenuri nisipoase, mlaștini, stânci și zăcăminte), (Hapca, 2013).

Răspândire: Banat, Crișana, Maramureș, Moldova, Muntenia, Oltenia, Transilvania (http://invazive.ccmesi.ro). În PNDJ este răspândită foarte abundent pe marginea drumului DN66, având o distrbuție lineară, la marginea pădurilor, a râului Jiu, pe stâncării, 2.IX.2019; cât și în două dintre gările parcului, Lainici, Strâmbuța, 3.IX.2019.

Metode de combatere: Se recomandă combaterea mecanică atât prin cosirea repetată, pentru epuizarea rezervelor din rizomi, precum și prin pregătirea solului pentru distrugerea rizomilor, incendiere, acoperirea solului infestat cu folii de plastic înainte de pornirea în vegetație; combaterea chimică prin utilizarea unor erbicide, precum glifosat; combaterea biologic prin folosirea dușmanilor naturali, precum chrisomelida Gallerucida nigromaculata sau a agențiilor patogeni (Sîrbu și Oprea 2011).

Fig. 44 Reynoutria japonica

Robinia pseudacacia L. – Salcâm alb (Fig. 45)

Familia Fabaceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: intenționat

Scurtă descriere: Arbore cu înălțimea de 25 m, cu scoarța brăzdată adânc în lungime. Frunze de 20-30 cm lungime, imparipenat-compuse alcătuite din 7-21 foliole eliptice, cu vârfuri rotunjite, verzi închis pe față, mai deschise pe dos. Inflorescențe de tip racem de 10-25 cm lungime, pendent, flori albe, parfumate, cu simetrie zigomorfă. Fruct de tip păstaie uscat, dehiscent, de 5-10 cm, brun-roșcat, neted, cu 4-10 semințe. R. pseudoacacia este o specie termofilă, cu o temperatură optimă de 9-11șC în România și 7-10șC pe întreaga sa gamă de distribuție naturală. Este foarte sensibil la înghețuri timpurii, motiv pentru care plantațiile de salcâmi din România sunt situate la altitudini relativ mici (Enescu și Dănescu, 2013). Salcâmul este folosit în perdele de protecție, la stabilizarea solurilor degradate, în plantații de pădure. Înmulțirea se realizează extrem de ușor prin semințe și drajoni. Robinia este considerată invazivă, amenințând în special pășunile uscate și semi-uscate, unde sunt prezente unele dintre cele mai bogate specii și tipuri de habitat, provocând disparitia multor plante și nevertebrate din cauza schimbărilor în regimul luminos, microclimat și condițiile solului (Vítková și colab., 2016).

Ecologie: Salcâmul a fost introdus în Europa între anii 1623 și 1635, și în România în jurul anului 1750 iar și un secol mai târziu, era deja considerat ca fiind naturalizat în unele zone. Mai mult, datorită numeroaselor utilizări, creșterii rapide și ușurinței de propagare vegetativă, a devenit și una dintre cele mai frecvente specii de arbori din peisajele rurale (Enescu și Dănescu, 2013). Specia este întâlnit în habitate perturbate, precum pârloagele, în păduri și pajiști degradate, margini de drumuri și căi ferate, maluri de râu.

Răspândire: Banat, Crișana, Dobrogea, Delta Dunării, Maramureș, Moldova, Muntenia, Oltenia, Transilvania. În PNDJ specia este răspândită sporadic pe marginile drumului DN66, pe marginea râului Jiu, 2.IX.2019; dar și în cele două gări ale parcului Lainici și Pitrele Albe, 3.IX.2019.

Metode de combatere: Se recomandă controlul mecanic al speciei prin tăierea, arderea sau evitarea folosirii lui pentru reîmpăduriri, dar și controlul chimic prin aplicarea erbicidelor, precum dicamba, fosamine, glifosat, triclopir, imazipir, plicloram (Sîrbu și Oprea 2011).

Fig. 45 Robinia pseudacacia subspontan în gara Lainici (Simona, 2019)

Solidago gigantea Aiton (S. serotina Aiton; S. gigantea subsp. serotina (Kuntze) McNeill) (Fig. 46)

Familia Asteraceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: intenționat

Scurtă descriere: Plantă perenă cu rizom repent, stolonifer. Tulpină erectă, simplă, înaltă de 50-250 cm, bogat foliată, glabră. Frunze lanceolate, ambele capete lung atenuate, acut și fin serate, spre bază întregi, glabre. Antodii lungi de 5-6 mm, scurt pedunculate, foarte numeroase și dispuse pe fața superioară a ramurilor, formând un panicul piramidal. Florile sunt galben-aurii. Solidago gigantea este considerată una dintre speciile invazive în Europa cu caracteristici tipice de invazivitate: plasticitate fenotipică ridicată, ritm ridicat de creștere, producție masivă de semințe și creștere clonală (Roháčová și Drozd, 2009).

Ecologie: Această specie este nativă din America de Nord și a fost introdusă în Europa ca plantă ornamental (Roháčová și Drozd, 2009). Este prezentă în habitate perturbate, de-a lungul drumurilor și căilor ferate, prin gări, pe lângă locurile de depozitare a resturilor vegetale din grădini, pe lângă garduri, pe diferite terenuri perturbate și abandonate (Sîrbu și Oprea, 2011).

Răspândire: Specie cultivată ornamental, evadată din cultură și devenită subspontană (Ciocârlan, 2000); Transilvania, Banat, Crișana (Anastasiu și Negrean, 2007); Delta Dunării, Dobrogea, Maramureș, Moldova, Muntenia, Oltenia. În PNDJ este prezentă pe marginea drumului DN66, 2.IX.2019.

Metode de combatere: Combatere mecanică prin cosirea repetată, înainte de înflorire,

combatere chimică prin utilizarea unor erbicide, precum 2,4-D ester și picloram (Sîrbu și Oprea, 2011).

Fig. 46 Solidago gigantea

Sorghum halepense (L.) Pers. – Costrei, Sorg de Alep (Fig. 47)

Familia Poaceae

Origine: mediteraneană

Mod de introducere: intenționat

Scurtă descriere: Rizomi ramificați, tulpină simplă, erectă, netedă, înaltă de 100-200 cm. Frunze liniar-lanceolate, late de 1-2 cm, netede, cu nervura mediană de culoare albă. Inflorescența este un panicul lax, cu ramuri răsfirate, axa principală mai scurtă decât ramura secundară inferioară. Înflorește în iunie-septembrie, specie heliofilă, inhibă germinarea și creșterea plantelor de cultură sau a celor din comunitățile naturale. Reproducerea se realizează pe cale vegetativă, creșterea și ramificarea rizomilor fiind foarte intensă, chiar și de 3 ori pe parcursul perioadei de vegetație (Sîrbu și Oprea ,2011).

Ecologie: Specie prezentă în habitate perturbate, precum locuri ruderale, culturi de prășitoare, de-a lungul drumurilor și căilor ferate, pe marginea canalelor de irigații.

Răspândire: Banat, Delta Dunării, Dobrogea, Crișana, Maramureș, Moldova, Muntenia, Oltenia, Transilvania. În PNDJ este prezentă pe marginea râului Jiu din apropierea drumului DN66, 2.IX.2019, dar în gara Lainici, pe căile ferate, 3.IX.2019.

Metode de combatere: Se recomandă controlul mecanic prin distrugerea plantelor în stadiu tânăr, înainte de diseminare, arătură adâncă pentru scoaterea rizomilor la suprafață spre a fi distruși prin deshidratare, folosirea erbicidelor sistemice (Sîrbu și Oprea, 2011).

Fig. 47 Sorghum halepense

Symphyotrichum lanceolatum Willd. (Fig. 48)

Familia Asteraceae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: plantă perenă are o tulpină groasă, erectă, care crește între 1,5 -2 metri înălțime. Are un rizom puternic și se poate răspândi pentru a forma o colonie. Frunze cu pețiol înaripat. Frunzele inferioare pot avea margini dințate. Inflorescență ramificată, care se termină cu multe flori de dimensiuni diferite. Floriile înfloresc galben, la maturitate devin purpurii.

Ecologie: Symphyotrichum lanceolatum este prezentă într-o mare varietate de habitate, în mare parte umede, inclusiv zone riverane, pajiști și șanțuri, marginea drumurilor.

Răspândire: În PNDJ specia prezentă pe marginea drumului DN66, pe pajiștile parcului, 2.IX.2019.

Fig. 48 Symphyotrichum lanceolatum

Triticum aestivum L. – Grâu (Fig. 49)

Familia Poaceae

Origine: Asia de S-V

Mod de introducere: intenționat

Scurtă descriere: Plantă anuală cu rădăcină fasciculată. Sistemul radicular este alcătuit din trei tipuri de rădăcini: radicule embrionare; rădăcini adventiv-embrionare și adventive. Tulpina este formată din 5-7 noduri și internoduri. Internoduri sunt umplute cu țesut parenchimatic pufos, acestea cresc în lungime de la bază spre vârful tulpinii. Înălțimea tulpinii variază de la 40–50 cm până la 120–150 cm. Frunzele sunt formate din teacă și limb. Inflorescența este un spic compus cu dimensiuni și forme diferite, poate fi fusiform, prismatic, alungit-eliptic, ramificat.

Ecologie: Triticum aestivum este cultivat pe terenuri agricole, subspontan crește prin gări, locuri ruderale, grădini.

Răspândire: Comun în cultura agricolă, prezent în toate regiunile din țară. În PNDJ este prezent pe marginile drumului DN66, 2.IX.2019; dar și pe căile ferate ale gărilor, Meri, Pietrele Albe, Strâmbuța.

Fig. 49 Triticum aestivum

Vitis vinifera L. – Viță de Vie (Fig. 50)

Familia Vitaceae

Origine: mediteraneeană

Mod de introducere: intenționat

Scurtă descreire: Viță de vie, poate atinge o lungime de 35 m. Frunzele au o lungime și lărgime de 5–20 cm, alternează, sunt lobate palmat. Fructul este o bacă, boabele respective dezvoltându-se într-un ciorchine, boabele strugurilor pot avea diverse culoari: albe, alb-gălbui, alb-verzui, roșii sau purpurii.

Ecologie: Vitis vinifera este cultivată în habitate antropizate precum câmpuri, dealuri, grădini, crește subspontan pe căile ferate, locuri ruderale.

Răspândire: Comună în cultura agricolă. În PNDJ este prezentă pe căile ferate ale celor 3 gări ale parcului: Lainici, Pietrele Albe, Strâmbuța, 3.IX.2019.

Fig. 50 Vitis vinifera subspontan în gara Pietrele Albe (Simona, 2019)

Xanthium orientale L. subsp. italicum (Moretti) Greuter– Cornuți, Holeră (Fig. 51)

Familia Compositae

Origine: America de Nord

Mod de introducere: accidental

Scurtă descriere: Plantă cu tulpină groasă, cilindrică. Frunze întregi, ovat triunghiulare, cu 3-5 lobi, dințate pe margini, pe ambele fețe cu peri aspri, lung pețiolate. Flori grupate în inflorescențe de tip antodii, cele femeiești galbene-brunii, acoperite la vârf cu ghimpi viguroși și cu vârful îndoit, iar cele bărbătești dispuse spre vârf, globuloase, late de 6-8 cm, verzui, glanduloase. Fructele sunt două pseudoachene închise, de 1,5 cm. Se înmulțește prin semințe. Înflorește în luniile iulie-septembrie, specie heliofilă, plantă toxică.

Ecologie: Comună pe terenuri perturbate, cum sunt aluviunile recente ale luncilor râurilor, locurile ruderale, șanțurile colmatate de lângă drumuri, marginile drumurilor și căilor ferate (Sîrbu și Oprea, 2011).

Răspândire: Banat, Dobrogea, Delta Dunării, Crișana, Maramureș, Moldova, Muntenia, Oltenia, Transilvania. În PNDJ specia este răspândită pe marginea drumului DN66, pe sanțuri, prundișuri, 2.IX.2019.

Metode de combatere: Combaterea chimică prin folosirea diverselor erbicide precum 2,4-D ester, linuron, clorosulfuron, glifosat, glufosinat (Anastasiu și Negrean 2007)

Zea mays L. – Porumb, Cucuruz, Păpușoi – (Fig. 52)

Familia Poaceae

Origine: America

Mod de introducere: intenționat

Scurtă descriere: plantă anuală, cu tulpina cilindrică, groasă, înaltă de până la 2 m, cu 7-15 internoduri, nodurile inferioare au rădăcini proptitoare. Frunze lungi, lat liniare cu margini ondulate și peri aspri, pe fața inferioară glabre și lucioase, și pubescente pe fața superioară cu nervura principală foarte evidentă. Flori sunt monoice unisexuate. Inflorescența feminină este un spic (știulete) de 10-30 cm lungime iar cea masculină este un panicul terminal. Fructul este o cariopsă.

Ecologie: Este o plantă comună în toată țara în zonele rurale, în culturile agricole, subspontan prezentă în gări.

Răspândire: comună în cultura agricolă (Săvulescu, 1972, Ciocârlan, 2000); Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea (Anastasiu și Negrean, 2007). În PNDJ este prezentă în două dintre gările parcului, Meri și Lainici, 3.IX.2019.

Fig. 52 Zea mays lângă calea ferată din gara Meri (Simona, 2019)