Secolul XXI, din punct de vedere politic, este, în primul rând, caracterizat de democrație. [619544]

Secolul XXI, din punct de vedere politic, este, în primul rând, caracterizat de democrație.
Ascensiunea democrației a fost tendința dominantă ce a condus lumea în ultimele decenii. Dacă la
începutul secolului trecut, nici o țară nu avea ceea ce noi numim astăzi democrație, adică o
guvernare bazată pe separarea puterilor în stat și alegeri la care orice cetățean să poată participa,
în zilele noastre, lucrurile s -au schimbat semnificativ. Conform Freedom House , în 2015,
democrația era cea mai răspândit ă formă de guvernare din lume, procese electorale „libere și
corecte” având loc în 125 de țări (aprox. 64% din statele suverane ale lumii)1. Putem afirma astfel
că democrația rămâne cea mai de succes idee politică din istoria modernă.
Dar ce e democrația? Conceptul de democrație refuză a fi limitat de o formulă simplă și
univocă. Sensul său primar, ad literam, este acela de „ suveranitatea poporului ” (provenind de la
termenii grecești „ demos ” – popor, și „ kratos ” – putere). Acesteia i se adaugă însă alte dou ă
semnificații, fără de care nu ar putea exista: egalitatea și libertatea. Într -o societate inegalitară,
suveranitatea poporului ar însemna suveranitatea celor privilegiați, iar dacă libertățile ar fi
prejudiciate, n -ar mai rămâne decât o „ egalitate în scl avie”2. Democrația însumează, așadar, cele
trei principii fundamentale: suveranitatea popului, egalitatea și libertatea.
Fenomenul conducerii de către popor, deplasarea puterii către straturile de jos ale societății
poate fi considerat un fenomen de „ democ ratizare ” întrucât el depășește sfera politică. Dintr -o
formă de guvernământ, democrația a devenit un mod de viață3. Influența democrației se resimte
puternic în domenii diverse. În economie, ceea ce e notabil la capitalismul de astăzi nu este faptul
că e global, ci faptul că e democratic . Puterea economică nu mai e deținută în mod exclusiv, de
grupuri restrânse de oameni sus -puși în societate, aceasta s -a deplasat în jos, către bază. Cultura
este, de asemenea, influențată de revoluția democratică. Înainte, valoarea culturală a unui lucru era
dată de cine îl place; astăzi, succesul este asigurat de cât de mulți îl plac. Cantitatea a devenit
calitate.
Democrația are însă și părțile ei întunecate. Secole întregi, statul deținea monopolul asupra
folosirii legit ime a forței. Inegalitatea raportului de putere între stat și cetățean menținea ordinea

1 Freedom House (2016), Freedom in the World 2016, New York: Freedom House,
https://freedomhouse.org/report/freedom -world/freedom -world -2016
2 L. Boia – Mitul democrației, pp. 14
3 F. Zakaria – Democrația neliberală, pp. 13 -15

și contribuia la conservarea civilizației moderne. Democratizarea violenței4 se referă la accesul
tuturor persoanelor, facilitat de dezvoltarea și democratizarea tehnol ogiei și informației, la orice,
inclusiv a armelor de distrugere în masă. Terorismul, piețele de capital, companiile private,
guvernele locale, organizațiile non -guvernamentale au căpătat tot mai multă putere, subminând
autoritatea statului.

L. Boia – democratia invita la manipulare

(cap 1. delimitari conceptuale, democratie, liberalism (roma, grecia, biserica), dilemma,
liberalism constitutional)
Cap 2. democratie iliberala – aparitie, caracteristici, solutii, )
(cap 3. extrema dreapta, particularizat, ungaria)

Dezavantaje – tirania majoritatii, democratizarea violentei, democratia reprezentativă?

Dominic Eggel :
În secolul al XIX -lea, după revoluțiile din America și Franța, conceptul de democrație
reprezentativă a căpătat mai multă imp ortanță o dată cu apariția parlamentelor alese de o entitate
politică mai numeroasă, poporul. Un prim val de democratizare a cuprins mai ales țări europene și
câteva colonii precum Australia și Canada, care au acordat cetățenilor drept de vot și începuseră
să garanteze alte drepturi constituționale fundamentale, precum libertatea de exprimare sau
libertatea de asociere. Sfărșitul celui de -al Doilea Război Mondial și implicit procesul de
decolonizare au dus la un al doilea val de democratizare, predominant î n Africa și Asia. Al treilea

4 F. Zakaria – Viitorul libertății, pp. 15

val se referă la Sudul Europei, mai exact încheierea dictaturilor militare din Spania, Portugalia și
Grecia în anii `70, culminând cu colapsul Uniunii Sovietice în 1991.
În ciuda numărului tot mai mare de state care au adopat d emocrația ca formă de
guvernământ, o serie de indicatori arată că aceasta nu este lipsită de probleme. Rata participării
publice în sfera politică și încrederea în instituții și partidele tradiționale continuă să scadă5. În
timpul a ceea ce unii descriu dr ept „ deceniul de declin ” (2006 -2016) pentru democrația liberală,
libertatea s -a erodat în mod continuu în toată lumea6. Oameni cu influență din mai multe state au
profitat de tendințe naționaliste și populiste pentru a se angaja în diverse activități antid emocratice.
Aici putem da drept exemplu cazul Turciei condusă de Recep Erdoğan, valul de reacții violente
stârnite de „ primăvara arabă ”, fragilitatea democrațiilor din America Latină, dar și state asiatice,
precum Filipine.
Alarmant este și faptul că democrația se află în defensivă în Occident. Indexul democrației
realizat de „ The Economist ” a declasat Statele Unite ale Americii, „ farul democrației ” în epoca
modernă, etichetând -o drept o „ democrație defectuoasă ” în 20167. Europa Centrală și de Est sunt
copleșite de o dezamăgire profundă legată de democrație. În special Ungaria și Polonia au atacat
o serie de drepturi constituționale, libertăți civile, ba chiar și independența justiției. Europa vestică
are parte de lideri populiști precum Marine le Pen, Nigel Farage, Geert Wilders care contestă
regimuri democratice adânc înrădăcinate din interior.
În contextul unei stări de mânie și anxietate națională în creștere, populismul s -a bucurat
de o revenire spectaculoasă pe scena politică. Până nu de mult, pol itologii se concentrau în mod
considerabil pe analiza tranziției spre democrație. Acum ei au de a face cu sarcina dificilă de a
explica de ce democrațiile alunecă înapoi către autocrații, proces ce ar putea fi descris drept o
„tranzitologie inversă ”8.

5 The Economist, „ Declining Trust in Government is Denting Democracy ”, 25 ianuarie 2017
6 Freedom House (2016), Freedom in the World 2016, New York: Freedom House,
https://freedomhouse.org/report/freedom -world/freedom -world -2016

7 The Economist, Democracy Index 2016,
https://www.eiu.com/public/topical_report.aspx?campaignid=DemocracyIndex2016
8 Dominic Eggel, Illiberal Democracy, the Return of the Authoritharian Spectre, pp. 3

Ne c onfruntăm astfel cu un paradox: în timp ce democrația electorală continuă să fie
aclamată pretutindeni, o serie de indicatori ce măsoară libertatea politică și civică arată că aceasta
are neajunsuri mari. Prin urmare, a devenit mai puțin evident și de la s ine înțeles ce este democrația
în zilele noastre și cum va evolua în viitor, întrucât limitele dintre democrație și autoritarianism au
devenit tot mai neclare, confuze chiar.

Modus operandi – caracteristici al democrației iliberale
Explicația pentru para doxul anterior descris ar putea consta în noțiunea de „ democrație
iliberală ”, introdusă inițial de Fareed Zakaria în 19979. Pentru Zakaria, miza nu este demcrația în
sine, ci democrația liberală, caracterizată nu doar de alegeri libere și corecte, ci și de statul de drept,
separarea puterilor în stat și protecția libertăților civile fundamentale. La mai bine de douăzeci de
ani după celebrarea triumfantă a „sfărșitului istoriei”10, liberalismul, economic și politic
deopotrivă, pare a fi, întradevăr, într -o criză gravă.
Democrațiile iliberale pot fi descrise ca regimuri alese de majoritatea populară, dar care
tind să submineze constituția, statul de drept și libertățile civile. În cuvintele lui Fareed Zakaria,
democrațiile iliberale sunt „ regimuri alese democra tic, deseori cele care au fost realese sau
reafirmate prin referendum, [dar] care ignoră în mod constant limitele consituționale ale puterii
lor și deposedează proprii lor cetățeni de drepturi și libertăți fundamentale ”11.
În general, liderii democrațiilor iliberale acced la putere în mod legal, prosperând datorită
retoricii populiste și un set dur de valori deseori conservatoare și/sau naționaliste, apreciat ca o
alternativă viguroasă la modelul presupus anemic liberal -cosmopolit. Ele sunt cel mai bine
caracterizate prin generalizarea trăsăturilor autoritare ale unui guvern ales cu o concentrare a
puterii în executiv și bucurându -se de susținerea populară a majorității. Democrațiile iliberale
pledează să pună sistemul judiciar sub tutelă, să at ace în mod deschis instanțele constituționale, să
reducă libertatea presei, să rescrie istoria națională dintr -o perspectivă naționalistă sau religioasă
și, nu în ultimul rând, să discrimineze minoritățile etnice, religioase și sexuale. Adoptând o

9 F. Zakaria – the rise of iliberal democracy, foreigh affairs, 76(6), 22 -43

10 Francis Fuk uyama, the end of history and the last man, new york: free press, 1992
11 F. Zakaria, the rise of iliberal democracies, pp. 22

abordare de tipul „ câștigătorul ia tot ”, conducătorii iliberal urmăresc să instituie o tiranie a
majorității susținând mitul unei unități sacre între ei înșiși și națiunea lor, definind, în aceeași
manieră, cum ar trebui să fie, de exemplu, un „ adevărat ” maghiar s au polonez12.
Democrațiile iliberale tind să urmeze un proces general în patru etape, de vreme ce liderii
lor revin la „ cele mai bune practici autoritare ”13: 1) un partid sau un lider populist este ales cu
sprijinul unei majorități populare; 2) puterea este consolidată în ramura executivă a guvernului
într-un proces de remodelare constituțională, cooptare sau corodare a sistemului judiciar (ex.
Polonia), legislativ (Venezuela) sau ambelor (Rusia); 3) liderul și anturajul său se concentrează
asupra erodării ga ranțiilor liberale și a statului de drept, constrângerea societății civile și a opoziției
cu legi noi, adesea intenționate și nedeterminate și/sau arbitrare, cum ar fi legislația antiteroristă;
4) aceste noi reguli și politici sunt apoi aclamate prin propa gandă, instrumentele democrației
directe (referendumuri, plebiscite) și re -alegeri într -un fel de auto -celebrare rituală a regimului,
reprezentând voința poporului.
Sistemele prezidențiale îndeosebi sunt predispuse democrației iliberale pentru că
președinț ii pot interveni în numirea judecătorilor și a funcționarilor publici, criteriile fiind
loialitatea și partizanatul, fenomen ilustrat de „ inflația ” puterii executive în țări ca Ungaria,
Polonia, Venezuela, Filipine sau Federația Rusă. În Ungaria, Victor Or ban a dus o luptă acerbă
împotriva legii, în primul rând prin adoptarea unei noi constituții care a slăbit toate controalele
asupra majoritarismului și, în al doilea rând, prin introducerea unui nou sistem de nominalizare a
judecătorilor la Curtea Constitu țională14. Democrațiile iliberale se folosesc de societatea civilă și
monitorizează discursul public prin cenzura mass -mediei și răspândirea propagandei de stat,
inclusiv fake news . Ele creează dușmani externi și stigmatizează minoritățile interne, cum ar fi

12 Krastev Ivan (2018), " Eastern Europe's Illiberal Revolution ", Foreign Affairs, 97(3), 49 -56: pp.52

13 Freedom House (2017), by A rch Puddington, Breaking Down Democracy: The Goals, Strategies, and
Methods of Modern Authoritarians , https://freedomhouse.org/report/special -reports/breaking -down –
democracy -goals -strategies -and-methods -modern -authorit arians
14 Randeria Shalini (2017), " Orban’s Lawfare Against Liberal Democracy in Hungary ", in Democracy at
Risk, Globalchallenges, vol 2, Graduate Institute of International and Development Studies,
https://globalchallenges.ch/issue/2/orbans -lawfare -liberal -democracy -hungary/

migranții și oponenții liberali, descriindu -i drept trădători ai cauzei naționale sau agenți ai unor
forțe ostile străine (exemplul lui George Soros din Ungaria15).
Pe plan economic, democrațiile iliberale tind să se angajeze în manipul area și folosirea
greșită a resurselor statului, concentrând bogăția și puterea în mâinile unor mici coterii. Liderii
iliberali atribuie contracte și alte favoruri aliaților, prietenilor și susținătorilor lor. Liderii acestora
încearcă, de asemenea, să mod ifice constituțiile pentru a -și extinde sau înmulți propriile mandate
cu scopul final de a deveni „ conducători pe viață ”. Dând cel mai faimos exemplu, Putin a prelungit
mandatul prezidențial rus de la patru la șase ani și s -a angajat într -un aranjament de „rocadă ” cu
Dmitri Medvedev în calitate de președinte -marionetă, ceea ce i -a permis să rămână la putere încă
din 2000 și fără a da semne ca s -ar retrage.
Ultimul pas în consolidarea democrațiilor iliberale constă în zădărnicirea procesului
electoral: nu pr in falsificarea alegerilor în sine, ci prin aranjarea lor cu mult timp în avans, de
exemplu prin întemnițarea adversarilor, fragmentarea opoziției , manipularea mass -media,
distribuirea inegală a timpului de difuzare a campaniilor politice și achiziționare a directă a
voturilor cu cadouri electorale.
Este important să subliniem, totuși, că democrațiile iliberale sunt fundamental diferite de
regimurile autoritare în plină desfășurare, întrucât nu depun eforturi pentru controlul total al
societății și sunt rep resive doar în mod selectiv16. Prin urmare, democrațiile iliberale nu ar trebui
confundate cu sistemele totalitare ale trecutului, întrucât nu sunt în conformitate cu „ puterea
transformatoare a violenței și nu sunt nici pe aproape la fel de represive ca fa sciștii”17. În schimb,
democrații iliberali urmăresc un curs de acțiune mai pragmatic – adesea lipsit de un program
ideologic coerent – adoptând forme flexibile și ingenioase de guvernare autoritară și alocând
resurse substanțiale pentru menținerea unei ilu zii a pluralismului.

15 https://www.g4media.ro/cum -a-fost-inventat -de-arthur -finkelstein -dusmanul -george -soros -era-atat-de-evident –
a-fost-cel-mai-simplu -dintre -produsele -noastre -trebuia -doar -sa-l-impachetezi -si-sa-l-t.html
16 Freedom House (2017), by Arch Puddington, Breaking Down Democracy: The Goals, Strategies, and
Methods of Modern Authoritarians , https://freedomhouse.org/report/special -reports/breaking -down –
democracy -goals -strategies -and-methods -modern -authorit arians
17 Krastev Ivan (2018), "Eastern Europe's Illiberal Revolution", Foreign Affairs, 97(3), 49 -56: pp. 56

Factori care asigura succesul DI
Dominic Eggel, în lucrarea „ Illiberal Democracy: The Return of the Authoritharian
Spectre18” prezintă factorii care garantează succesul actual al democrațiilor iliberale. Aceștia
includ, în primul rând, un sentiment de nemulțumire în creștere al poporului care a dus la un cinism
politic și la o deconectare a publicului larg de la corpul politic. Ca urmare a corupției sau a
incapacității instituțiilor statului de a rezolva probleme precum migr ația sau schimbările climatice,
cetățenii au devenit precauți și sceptici față de elitele lor politice.
În al doilea rând, creșterea constantă a inegalității economice a dezmembrat corpul social
și a dus la un sentiment generalizat de insecuritate. În cuvi ntele analiștilor politici Mounk și Foa,
democrațiile liberale „ au devenit incapabile să îmbunătățească nivelului de trai al cetățenilor ”19.
Regimurile iliberale propun, pe de altă parte, certitudini, explicații simpliste ale fenomenelor
complexe și soluții necomplicate. Ele promit să reabiliteze eficiența politicii, respectând principiul
suveranității poporului și să acorde prioritate intereselor naționale (ex. America First al lui Donald
Trump).
În al treilea rând, noile generații dau dovadă că nu înțeleg gravitatea realității istorice și
sunt neștiutori în privința ororilor totalitare din secolul XX. Ocrotiți de beneficiile a cărei
alternativă nu o cunosc, tinerii nu realizează fragilitatea constructului liberal democratic. Istoricul
Nial Ferguson afirma că „O mare parte din liberalism, în sensul său clasic, este luat de bun în
Occident astăzi și chiar nerespectat. Ne însușim libertatea ca fiind firească și, din această cauză,
nu înțelegem cât de incredibil de vulnerabil este .”20
În al patrulea rând, revoluția social media a inaugurat o nouă eră a „ post-truth politics ”, cu
puțin spațiu pentru dialogul rațional. Iliberalii prosperă la capitolul știri false, echivalează opinii
cu adevăruri de sine stătătoare, folosindu -se de pretextul că puterea are legitimitate intelectuală. În
loc să continue procesul democratic, social media a condus adesea la răspândirea rasismului și

18 D. Eggel, pp. 7 -8
19 Mounk, Yascha, and Roberto Stefan Foa (2018), "The End of the Democratic Century", Foreign Affairs, 97(3), 29 –
36: pp. 29
20 Niall Ferguson (2011), "Westerners don't understand how vulnerable freedom is", The Guardian, February 20,
2011

instigare la ură. Twitter , atacurile la adresa persoanei, calomniile, non sequitur monologice, toate
practicate de Trump, înlo cuiesc schimbul rațional de replici și dialogul constructiv.
În ultimul rând, schimbările din ansamblul geopolitic contribuie și ele la răspândirea
democrației iliberale. Statele Unite se retrage încet din rolul său de precursor global al democrației,
dând cale liberă altor puteri să se impună ca exemple. China și Rusia s -au grăbit să arate lumii
modele alternative, mai competitive sau justificate din punct de vedere moral. China proclamă că
democrația liberală nu este necesară pentru a avea succes economic . Rusia nu s -a sfiit să intervină
în politica europeană și americană. Astfel de conducători își propun să demonteze ideea de
cooperare internațională și cadrul normativ al acesteia prin înaintarea politicilor cu efecte pe
termen scurt, orientate către prof ituri imediate.

Solutii pentru DI
Ce se poate face pentru a contracara răspândirea democrației de tip iliberal? Același
Domici Eggel21 oferă o serie de posibile măsuri ce pot o preveni. În primul rînd, constituțiile ar
trebui consolidate. Orice fel de mo dificare a lor ar trebui să fie aprobată de o super -majoritate și
supravegheată de o Curte Constituțională. Sistemele parlamentare și stucturile federale sunt de
preferat. În al doilea rând, clasa politică ar trebui să își asume responsabilitatea. Mai exac t, se
recomandă: tratarea problemei inegalității sociale cu stringență, întrucât democrația liberală fără o
clasă de mijloc sănătoasă nu este viabilă; evitarea sub orice formă a colaborării cu populiști și
abținerea de la ipocrizie când vine vorba de democ rația iliberală (de exemplu, reducerea fondurilor
de solidaritate Poloniei și Ungariei la nivelul Uniunii Europene). În al treilea rând, mass media ar
trebui să fie mai strict reglementată. Dreptul la confidențialitate și statul de drept trebuiesc apărate
atât în lumea reală, cât și în cea virtuală. Platformele gen Facebook ar trebui trase la răspundere
pentru continut rasist sau instigare la ură. În ultimul rând, iliberalii trebuie să fie învinși cu propriile
lor mijloace. Noi coaliții progresiste sunt nec esare pentru a inversa tendința iliberală și a conserva

21 Dominic Eggel, pp. 9 -10

proiectul iluminist22. Mai multe proiecte participative și deliberative ale democrației ar trebui
încurajate pentru a îndepărta publicul de la populism.

Fareed Zakaria – The rise of illiberal democracy
Diplomatul american Richard Holbrooke ridică o problemă cât se poate de serioasă întrucât
nu prezintă un caz izolat, ci se întamplă din ce în ce mai mult în întreaga lume. „ Dilema ” formulată
de acesta referindu -se la Iugoslavia anilor `90 e următ oarea: „ Să presupunem că au loc alegeri
libere și corecte, iar cei aleși sunt rasiști, fasciști și separatiști ”23. Cum să apreciezi un regim
impus de asemenea lideri ca fiind democratic? Și totusi, el este. Puține concepte definind credințe
sau opțiuni poli tice se bucură de conotații exclusiv pozitive ca cele atribuite democrației. În
concepție universală, democrația este bună; e de neimaginat să vorbim despre o democrație
opresivă, inăbușitoare, de o democrație criminală24.
Pentru Occident, democrația a dev enit treptat aproape un sinonim al libertății, a trăi în
democrație înseamnă a trăi în libertate. Apariția fenomenului de democrație iliberală este dificil
de depistat pentru că mai bine de un secol, democrația în sine a însemnat „ democrație liberală ”.
Toate tipurile de libertăți, drepturi și principii însumate de ceea ce literatura de specialitate
denumește liberalism constituțional sunt, din punct de vedere teoretic și istoric, distincte față de
noțiunea de democrație . Același lucru confirmă și politologu l Philippe Schmitter: „ Liberalismul,
fie ca o concepție a libertății politice, fie ca o doctrină economică, ar fi putut coincide cu
răspândirea democrației. Dar nu a fost niciodată invariabil sau inechivoc legată de practica
acesteia ”25.
Liberalismul const ituțional nu se referă la procedurile de selectare ale guvernului, ci la
scopul acestuia. Caută să protejeze autonomia și demnitatea individului împotriva coerciției,
indiferent de sursa acesteia – statul, Biserica sau societatea. Este liberal deoarece se bazează pe

22 Inglehart Ronald (2018), "The Age of Insecurity", Foreign Affairs, 97(3), 20 -29: pp .28
23 F. Zakaria – The RIse of Illiberal Democracy, pp. 22
24 L. Boia – mitul democrației, pp. 92 -93

25 Philippe C. Schmitter; Journal of Democracy; Johns Hopkins University Press; Volume 6,
Number 1, January 1995, pp. 15 -22

substratul filosofic, datând de pe vremea grecilor și romanilor, punând accent pe libertatea
individului. Constituțional deoarece constituționalismul plasează statul de drept în centrul ideii
politice. În cele mai multe dintre varian tele sale existente, liberalismul constituțional susține că
oamenii au anumite drepturi naturale, inalienabile, și că guvernul trebuie să accepte o lege
fundamentală, limitând propriile puteri, ca să protejeze aceste drepturi26. Magna Carta sau Acordul
de la Helsinki sunt doar două exemple de expresii ale liberalismului constituțional.
John Stuart Mill își incepe lucrarea, „ Despre libertate ”, observând că pe măsură ce statele
devin mai democratice, oamenii tind să creadă că „prea multă importanță a fost dată limitării
puterii însăși. Aceasta … a fost o reacție împotriva conducătorilor ale căror interese erau opuse
față de cele ale poporului .” O dată ce poporul era el însuși la putere, prudența nu mai era necesară.
”Națiunea nu avea nevoie de protecție împotri va propriei ei voințe .”27. Tensiunile dintre
liberalismul constituțional și democrație se referă la scopul autorității guvernamentale. În timp ce
primul este despre limitarea puterii, cel din urmă despre acumularea și folosirea ei. Din acest motiv,
mulți li berali ai secolelor trecute au văzut în democrație o forță ce ar putea submina libertatea.
Tocqueville avertiza în privința „ tiraniei majorității ”, scriind: „ Esența însăși a guvernării
democratice constă în suveranitatea absolută a majorității ”28.
În ultim ele decenii, guvernele alese care pretind că reprezintă poporul au atentat în mod
constant la atribuțiile și drepturile celorlalte elemente ale societății printr -un act de uzurpare atât
pe orizontală (asupra altor ramuri ale guvernului), cât și pe vertical ă (asupra autorităților regionale
și locale, afacerilor private și altor grupuri nonguvernamentale)29. Uzurparea pe orizontală,
săvârșită de obicei de către președinți, este mai evidentă, dar cea pe verticală este mai des întălnită.
Conceptul de „ pace democratică ” pornește de la asumpția că niciodată două țări
democratice nu și -au declarat război una alteia. Immanuel Kant, inițiatorul păcii democratice
susține că în democrații, cei care asigură cheltuielile de război, adică poporul, este și cel care ia

26 F.Z. – Democrația neliberală, pp. 18 -19

27 J. S. Mill – On liberty, capitolul 1
28 Alexis de Tocqueville, Democracy in America, 1831, Chapter XV: Unlimited Power Of
Majority, And Its Consequences – Part I

29 F.Z. – the rise of… pp 30

deciziile, fapt pentru care este mai precaut. Acest fapt ar însemna că democrațiile sunt mai pașnice
decât alte state, ceea ce nu este confirmat de istorie. Pacea democratică înseamnă, de fapt, pacea
democratică. Michael Doyle, autorul cărții „ Ways of War and Peace ”, confirmă că fară liberalism
constituțional, democrația nu prezintă trăsături exclusiv pașnice: „ Kant nu avea încredere în
majoritarismul neîngrădit, democratic, iar teoria sa nu susține că toate sistemele participative –
democrațiile – trebuie să fie pașnice, nici în general și nici față de alte democrații. Multe sisteme
participative erau neliberale. Timp de două milenii înaintea epocii moderne, conducerea de către
popor fusese asociată cu agresivitatea (de către Tucidide) sau cu imperialismul (de către
Machiavelli). […] Preferința decisivă a votantului median ar putea foarte bine să includă
„purificarea etnică”, îndreptată împotriva altor sisteme democratice .”
(+ ultima parte)

Marc F. Plattner
Chiar dacă democrația a fost de obicei asociată în mod automat cu liberalismul în
Occidentul secolului XX, cele două nu sunt legate inseparabil. Democrațiile premoderne nu erau
liberale, iar din punct de vedere istoric au existat societăți liberale (anumite monarhii
constituționale europene în sec. XIX, H ong Kong sub stăpânirea britanică din sec. XX) care nu
erau guvernate democratic. Faptul că liberalismul și democrația nu merg întotdeauna inevitabil
împreună se reflectă în actuala dezbatere despre democrația iliberală.
Distincția dintre aspectele liberale și democratice ale democrației liberale a fost mult timp
subiect de discuție printre politologi și filosofi, dar termenul „ democrație iliberală ” nu este unul
vechi. Ca o consecință a celui de -al „treilea val” de democratizare care a înce put în anii *70,
democrația, în forma alegerilor libere, s -a răspândit către țări cărora le lipsea complet o tradiție
liberală. Rezultatul a fost apariția multor regimuri care, deși au adoptat mecanismul democratic al
alegerilor, nu au devenit liberale și, prin urmare, nu ar putea fu considerate democrații liberale
genuine.
Implicațiile politice pe care Zakaria le -a subliniat în analiza lui se referă la riscul ca
alegerile introduse prematur în astfel de state să reducă șansele evoluției lor către democrați i
liberale. Calea către o autocrație liberală, sugerează el, ar putea fi o cale mai sigură decât una prin

democrație iliberală în vederea atingerii unui scop final, acesta fiind democrația liberală. Punctele
cheie ale eseului lui Fareed Zakaria trebuiesc e vidențiate. În primul rând, el acceptă că democrația
liberală e cel mai dezirabil regim politic – discuția principală a lucrării lui se concentrează în jurul
căutării celei mai eficiente modalități de atingere al acestui țel. În al doilea rând, Zakaria a c larificat
că el consideră de preferat o ordine politică liberală de sine stătătoare, însoțită chiar de autoritarism.
Prin contrast, un regim democratic (ce vizează alegerea liderilor politici prin intermediul alegerilor
libere) e bun doar dacă acesta a fos t stimulat și însoțit de liberalism.
Nu există niciun dubiu că Zakaria a vrut ca „ democrația iliberală ” să fie un termen ce
denigrează. Acesta a desemnat țări care au inițiat un proces de înlăturare a ordinii autoritare și au
adoptat sistemul alegerilor libere, dar care au dat greș în a construi instituții liberale care să
garanteze drepturi fundamentale. A fi catalogat drept „democrație iliberală” echivalează cu eșecul.
Nu este în niciun caz o etichetă pe care o căutase vreun regim, cu atât ma i puțin un stindard național
de care să fie mândru.

Una dintre cele mai mari provocări ale democrației de astăzi se referă la schimbarea
dramatică a peisajului partidelor politice, în special în Europa, dar și în alte părți ale lumii. Atenția
s-a îndrept at asupra apariției unei varietăți de miscări și candidați populiști, dar ceea ce a permis
creșterea lor spectaculoasă este declinul drastic în ceea ce privește susținerea din partea maselor
pe care il suferă partidele ce au dominat pentru multă vreme scen a politică. În zilele noastre, practic
orice rundă nouă de alegeri denotă pierderea din ce în ce mai mare a partidelor de centru -stânga și
centru -dreapta.
Per total, partidele de centru -stânga (mai ales socialiste și social -democrate) sunt cele care
au su ferit declinul cel mai abrupt, și sunt semne că angajamentul față de democrația liberală al
unor forțe emergente de stânga este interpretabil. Marc F. Plattner privind această temă, afirma:
„Pentru moment, cred că cea mai gravă amenințare la adresa democra ției liberale este că va
sfârși abandonată de elemente substanțiale ale dreptei. […] Sunt preocupat de amenințarea că
aceste partide de masă de centru -dreapta vor fi captate de tendințe care sunt indiferente sau chiar
ostile democrației liberale. Consider că eforturile acestor tendințe de a convinge dreapta vor fi

cele mai consecvente dezvoltări care vor afecta viitorul democrației liberale în perioada
următoare . ”30
(+populism)

30 Marc F. Plattner – Id and the stuggle of the right, pp. 6