Secolul Ecaterinei a II -a [617425]

1

Secolul Ecaterinei a II -a
Simbolul unei identități naționale

Student: [anonimizat], studii de licență
Specializarea Limbă și literatură franceză -rusă
Facultatea de Litere
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

2
Prefață

Ecaterina a II a este cu siguranță o prezență cu atât mai interesantă în istoria Rusiei
întrucât rădăcinile ei se află cu totul în altă parte. Cu toate acestea, dragostea și
dedicarea ei pentru patria rusească este cu atât mai fascinantă. Înainte de a fi u n
mare conducător, Ecaterina a fost o prințesă străină care a văzut R usia drept cel
mai măreț teritoriu al lumii. Am ales să vă istorisesc povestea ei pentru că ea este
poate unul dintre cele mai elocvente exemple de „ îndrăgostire” de o țară
eminamente st răină. Totodată, este interesantă și percepția ei ca și conducător
militar, conducător care a extins considerabil granițele Rusiei. Este o personalitate
complexă, cu înclinații filosofice și cu voința de fier a unui comandat grandios.
Cele mai convingătoa re scrieri despre Ecaterina sunt chiar memoriile sale, în care
țarina nu s -a sfiit să relateze cu lux de amănunte cum a ajuns de la o prințesă
născută în Polonia din părinți germani una dintre cele mai importante, dar și
temute figuri ale istoriei.

Motto:
„Inima nu -mi prevestea prea multa fericire: nu ma sustinea decat ambitia. Ceva
in adancul sufletului nu m -a lasat niciodata sa ma indoiesc de faptul ca, mai
devreme sau mai tarziu, voi deveni imparateasa suverana a Rusiei, de sine
statatoare.”1

Ecaterina cea Mare

1 Extras din „ Memoriile tarinei care a schimbat lumea” ( Autobiografia).

3
CUPRINS
Prefață ––––––––––– –––––– 2
I. Înainte de Ecaterina a fost prințesa Sophia – 4
II. Simbolul Rusiei își câștigă titlul ––––- 8
III.„ O poveste de dragoste imperială” și
succesiunea ––––––––––– ––– 12
Bibliografie ––––––––––– –– 15
Sitografie ––––––––––– ––- 15

4
I. Înainte de Ecaterina a fost prințesa Sophia

Pe coasta Germaniei de astăzi se naște în primăvara anului 1729 o fetiță pe nume Sophia care
din frageda copilărie visase să ajungă o personalitate măreață. Mama acesteia, o tânără căreia
nu îi displăceau de niciun fel atenția și luxul, dar era foarte nefe ricită în viața ei de zi cu zi,
pentru că fusese obligată să se căsătorească la doar 15 ani cu un bărbat cu 21 de ani mai în
vârstă, pe care de altfel îl considera sub standardele ei materiale, nu va reuși niciodată să o ierte
pe tânăra Sophia pentru „crim a” de a se fi născut fată. Deși situația familială nu ii permitea,
mama Sophiei a avut mereu ambiția de a trăi o viață fastuoasă și de a vedea lumea întreagă. În
accepțiunea ei, acestea se puteau realiza doar printr -un moștenitor masculin.
Sophia era un copil inteligent, cu o memorie impresionantă, dar care își deranja de multe ori
meditatorii cu întrebări despre Univers, politică sau religie. Se regăsea doar în lecțiile predate
de una dintre guvernantele ei, care i -a glorificat interesul pentru limba fran ceză și autori precum
Racine și Molière2. Între timp, mama sa se preocupa de fratele său mai mic, un copil bolnăvicios
născut la un an și jumătate după ce apăruse (nedorită) ea pe lume. Sophia avea să trăiască pentru
toată viața cu un sentiment de repulsie față de tratamentul pe care îl primea în comparație cu
fratele său. Însă în 1742, pe când Sophia avea doar 13 ani, fratele ei avea să moară răpus de
scarlatină. Mai exista un moștenitor de linie masculină, dar care era cu jumătate de deceniu mai
tânăr dec ât Sophia. Acesta avea momentul în care privirea ambițioasă a mamei sale avea să fie
în sfârșit întoarsă către ea; Nu pentru a îi oferi atenția care îi lipsise în copilărie cu desăvârșire,
ci pentru a o vedea căsătorită, singurul mod prin care, credea ea, își putea îndeplini visul măreț.
Din nefericire pentru ea, fata era „ arogantă și impertinentă”, obiceiuri pe care trebuia să le
ascundă în întregime pentru a putea să își găsească un soț pe placul mamei ei. Astfel, tânăra a
învățat să își ascundă mândria și talentul, iar mama sa a început să caute un soț printre rudele
cele mai înstărite, având grijă ca fata să știe că prioritatea ei trebuie să fie căsătoria.
Speriată fiind, Sophia începu să vadă ideea mariajului precum o unică metodă de a scăpa de
mama s a, însă opțiunile ei erau limitate, căci tatăl ei nu era o persoană cu renume; Deși era prinț
într-o mică localitate aparținând Sfântului Imperiu Roman, nu era nici măcar singurul prinț din
regiunea respectivă, având mulți alții înainte în linia de succesi une la tron. Mama sa, pe de altă
parte, făcea parte din una dintre cele mai importante familii ale regiunii, care, deși avea o
legătură relativ minoră, tot putea să ia legătura c u oricare dintre verișorii ei. Astfel, Sophia
avusese ocazia să îl întâlnească , în contextul unei vizite la unchiul ei, pe orfanul duce de
Holstein, Petru Ulrich, în vârstă de 11 ani la vremea aceea. Acest tânăr era moștenitorul tronului
Suediei și ultimul nepot rămas în viață al lui Petru cel Mare.
Cu toate acestea, era de asemene a bolnăvicios și chiar și la vârsta aceea fragedă, „pasionat de
alcool”. Această întâlnire se va dovedi o întâmplare mai mult sau mai puțin fericită în anii ce
vor urma, în funcție de perspectiva în care o privim. Dar cu mult înainte ca viața ei să fie
schimbată de acest eveniment , pe când căutarea unui soț era încă principala ei preocupare,
Sophia a captat atenția unui c uirasier3 în vârstă de 24 de ani, care era și vărul acesteia. După

2 Interes pe care avea să -l păstreze toată viața, redactând Nakazul în limba franceză. Aceeași limbă a rămas
preferata ei pentru corespondare.
3 Cuirasierii au fost trupe de cavalerie grea echipate cu cuirasă și arme de foc, și au apărut prima dată la sfârș itul
secolului XV în Europa.

5
lungi insistențe, acesta a cerut -o în căsătorie pe Sophia, atunci în v ârstă de 14 ani, care acceptase
cu singura condiție ca bărbatul să obțină aprobarea părinților ei.
Dar într -o seară, pe când familia se afla la cină, aveau să primească o scrisoare din Rusia, de la
împărăteasa Elisabeta însăși. Împărăteasa era rudă prin al ianță cu cei din casa Holstein, era
mătușa lui Petru Ulrich și fusese cândva logodită cu unchiul Sophiei. Mama Sophiei încercase
deseori să îi atragă împărătesei atenția asupra fiicei sale, trimițându -i portrete și noutăți despre
aceasta. Elisabeta devenis e recent tutorele lui Petru Ulrich, adoptându -l. Astfel, tânărul Petru
pierduse dreptul la coroana Suediei, dar câștigase un privilegiu mult mai mare: succesiunea la
coroana Rusiei. Scrisoarea împărătesei nu avea un scop anume, ci pur și simplu le invita p e
Sophia si mama ei să călătorească în sfârșit în Rusia. Deși vagă în sine, ținta scrisorii nu era
greu de deslușit: părea că Sophia va reuși în sfârșit să își îndeplinească visul de a deveni regină.
Surprizele nu se terminaseră însă acolo. În mijlocul nop ții, un alt curier apăruse cu o a doua
scrisoare, de data aceasta din partea lui Frederic al II -lea al Prusiei , chemându -le pe cele două
la curtea lui din Berlin.
Astfel și -au început călătoria: întâi la Berlin și apoi la Moscova. Când au ajuns la Berlin, mama
Sophiei s -a grăbit să se prezinte regelui. Dar, spre marea ei uimire, Frederic a întrebat doar unde
este fiica ei. Johanna (mama Sophiei) i-a transmis regelui că Sophia nu putea să apară la curte
pentru că nu avea hainele potrivite, moment în care Frederic și -a rugat una dintre surori să îi
împrumute „ bietei fete” o rochie. Astfel a apărut Sophia în fața regelui, îmbrăcată modest, fără
niciun fel de accesorii. Fata era timidă, îngrijorată de ce ar putea crede acest om măreț despre
ea. Spre sur prinderea ei, și cu siguranță și spre cea a mamei ei, a fost așezată în seara aceea
chiar lângă rege. Regele a încercat să o facă să se simtă confortabil, discutând cu ea despre
poezie și despre operă, despre piese de teatru și despre balet. Deși toți ceil alți nobili erau mirați
văzându -l pe rege discutând cu o copilă, această din urmă a fost un partener de discuție pe
măsură. Până la finalul vizitei, regele a văzut sub aparenta umilință, evidenta inteligență și
perspicacitate, scriindu -i Elisabetei despre asta. El o testase pentru că în încercarea lui de a face
Prusia un jucător viabil pe scena mondială, își făcuse deja mulți dușmani și știa că trebuie să
aibă Rusia de partea lui. Speranța lui era că această prințesă din Germania avea să asigure
această ali anță. Dar Sophia nu era singura lui armă: în privat, unul dintre oamenii lui de
încredere i -au cerut mamei fetei să fie agentul lor la curtea Elisabetei. I -au explicat că un anume
conte Bestuzhev4 era inamicul principal al Prusiei, fiind capabil să împiedi ce căsătoria Sophiei.
Acesta ar fi trebuit să fie un motiv suficient pentru Johanna să facă tot ce îi stă în putere pentru
a îl desconsidera în fața curții. Acest moment avea să fie ultimul în care acești doi mari
conducători se vor mai întâlni față în fa ță, acești conducători pe care istoria îi numește „cel/cea
Mare”. Dar nu va fi ultimul moment în care căile lor se vor întrepătrunde.

4 Alexei Bestuzhev -Ryumin , unul dintre cei mai importanți diplomați ruși ai secolului XVIII.

6
Pentru prima oară în viața ei, Sophia era celebrată ca cineva special. La sosirea ei în Rusia,
garnizoana locală a tras focuri de armă în onoarea sa. Ajunse la curtea Elisabetei , au fost
întâmpinate de către miniștrii împărătesei și mai apoi, spre marea încântare a Sophiei, de Petru
însuși. Comportamentul său stângaci și figura bolnăvicioasă nu se schimbaseră deloc de la
ultima lor întâlnire, dar el fusese foarte entuziasmat să o revadă , conducând -o apoi să o cunoască
pe împărăteasă. Tânăra era copleșită de atâta splendoare, de un lux orbitor pe care ea nu îl mai
văzuse niciodată.
Zilele treceau și Sophia se găsea tot în c ompania lui Petru și cu fiecare zi afla cât este de
plictisitor și nepăsător cu privire la viitor și poziția pe care o va ocupa. El îi povestea despre cât
de mult detesta Rusia, necunoscând aproape deloc limba, preferând în mod absolut germana .
Ura cultura și religia Rusiei, plânuind chiar să rămână lutheran. A ajuns să îi mărturisească și
că nu o iubea, ci era îndrăgostit de altcineva, dar a acceptat să se căsătorească cu ea pentru a -și
mulțumi mătușa.
În tot acest timp, Sophia a început să realizeze că n u Petru era cel pe care trebuia să îl
mulțumească, ci mai degrabă împărăteasa Elisabeta. A început rapid studiul intens al limbii ruse
și totodată a început să se informeze despre religia ortodoxă. Împărăteasa a fost într -adevăr
foarte mulțumită, dar Sophi a a exagerat într -o oarecare măsură cu studiul ei, pierzând nopți
întregi în frigul iernii rusești pentru a continua studiul. – „ Împărăteasa mi -a spus că scrisorile
în rusă pe care i le scrisesem îi făcuseră mare plăcere ( ca să spun drept, erau compuse de
domnul Adadurov, dar le transcrisesem cu mâna mea ); mi-a vorbit rusește și a dorit să -i
răspund în această l imbă, lăudându -mă pentru pronunț ia mea bună ”.
Curând avea să se îmbolnăvească, câzând la pat din cauza pneumoniei, o boală fatală în acele
vremuri. Împărăteasa însăși a încerc at să se ocupe de tânăra bolnavă. Timp de săptămâni întregi,
Sophia a bătut la ușa morții. Pe când se însănătoșea, zvonuri despre cum s -a îmbolnăvit au
început să circule. Studiile ei asidue despre Rusia au fost percepute ca o mare dragoste
națională. Astf el a devenit cunoscută și îndrăgită, chiar și în acest moment de slăbiciune. Apoi
a venit un moment în care toată lumea îi preconiza sfârșitul. Mama ei a cerut un preot lutheran,
dar Sophia, cu ultimele puteri, a cerut să vină un preot ortodox. Această inf ormație a parcurs
întreaga împărăție.
Pe cât stima de sine a Sophiei creștea, cea a mamei sale cobora dramatic. Curând după ce
Sophia și -a revenit, o serie de scrisori trimise de mama ei, Johanna, fuseseră interceptate. Regele
Prusiei o rugase să îl ajute să îl înlăture de la putere pe diplomatul rus, Bestushev, acțiune la
care Johanna a eșuat lamentabil. Subestimându -și intens oponentul, a fost prinsă în nenumărate
rânduri vorbind de rău despre Rusia și împărăteasă. Furia Elisabetei era nemărginită, iar S ophia
părea a fi una dintre victimele colaterale.
În timp ce Petru și Sophia se jucau, un curier a dat buzna, spunându -i fetei că trebuie să își
împacheteze toate lucrurile pentru că va fi curând izgonită de la curte. Din fericire, înainte de a
fi izgonit ă, a reușit să discute pentru o clipă cu Elisabeta, implorând -o să rămână la curtea ei.
Furia împrătesei a dispărut și s -a hotărât că ea este mireasa potrivită pentru nepotul ei. Din
mărinimia sa, a lăsat -o chiar și pe Johanna să rămână, chiar dacă imagine a la curte îi era în mod
clar periclitată.
Atunci Elisabeta a decis să grăbească mersul lucrurilor, încurajând -o pe Sophia să se
convertească de grabă la religia oficială a statului, cea ortodoxă. Era singura modalitate prin

7
care logodna oficială putea să aibă loc. Odată cu trecerea la ortodoxism a Sophiei a venit și un
nume nou: a fost rebotezată Ecaterina.

După acest eveniment marcant în viața ei, Ecaterina a început să -și trăiască viața de curte,
participând la baluri și numărând zilele până la nunta e i. Atunci a fost momentul în care tragedia
a lovit asupra lor: Petru a căzut la pat, bolnav fiind de rujeolă. Și -a revenit la un moment dat,
dar a rămas desfigurat. Trăsăturile lui bolnăvicioase erau acum amplificate în urma acestei boli.
La vederea lui, Ecaterina s -a speriat teribil . Boala lui Petru a făcut -o pe Elisabeta să realizeze
un lucru: împărăția ei avea nevoie de un moștenitor. Nu putea să riște apariția unei alte boli la
fel de îngrozitoare. Nu mai era timp de așteptat. Așa s -au căsătorit Petru și Ecaterina.
Nunta a fost la fel de măreață și splendidă cum era de imaginat, de la rochia prețioasă și până
la cei mai de seamă invitați. La finalul nunții, Ecaterina a fost escortată de către doamnele curții
în camera ei. Neștiind ce să fac, a aștepta t singură ore întregi. Două ore mai târziu, a apărut și
Petru, mirosind a alcool, adormind instant odată ajuns în pat. În sfârșit, căsătoria o eliberase de
mama ei, dar acum Ecaterina avea alt război de dus, o altă umilință de suportat. Soțul nu îi arăta
niciun fel de afecțiune și își petrecea timpul cu ocupații infantile, folosindu -și servitorii pe post
de soldați de jucărie. Chiar și când Petru a fost obligat să renunțe la aceste obiceiuri și să împartă
dormitorul cu soția sa, acesta aștepta să adoarmă p entru a continua să se joace cu soldățeii.
Toate acestea au continuat timp de șapte ani.
Apoi, Ecaterina a întâlnit un tânăr nobil șarmant, mult mai experimentat într -ale dragostei decât
ea. La început, tânăra s -a opus insistențelor lui, dar a cedat într -un final . Curând după, Ecaterina
rămăsese însărcinată cu moștenitorul mult dorit de împărăteasă. A trecut prin două avorturi
oribile până la nașterea unui fiu. Zvonuri despre paternitatea acestui copil au circulat constant,
deși din punct de vedere fizic și temperamental îi semăna lui Petru, misterul nu a fost nici până
astăzi total elucidat . Acest lucru nu a contat în mod special, pentru că din orice perspectivă era
privită situația, cel mai important era că Rusia avea în sfârșit un moștenitor. Așa a cont inuat
viața cuplului Ecaterina și Petru, fiecare cu iubiri și destine paralele. Până la moartea
împărătesei Elisabeta.
Dintr -o dată, Petru devenise împărat și viața celor doi se schimbase radical. A urcat pe tron în
1762 și una dintre primele lui preocupăr i a fost să inverseze politicile militare ale împărătesei
predecesoare . Ani întregi, Rusia a suferit în războiul de șapte ani, același război din care a
izbucnit și Revoluția americană. Rusia a pierdut resurse umane importante și nu numai
încercând să dist rugă puterea statului prusac. După atât de mulți ani de luptă, rușii erau în sfârșit
aproape de a birui. Prusia era pe cale de a se destrăma, căderea Berlinului era tot mai aproape.
Atunci Petru a oferit pace Prusiei, oferind tot ce câștigase statul său pâ nă acum prin suferință și
luptă. Armistițiul a salvat Prusia și implicit pe Frederic a cel Mare, dar a fost privit cu reticență
de poporul rus, ba chiar mai rău de către armată și de nobilime.
Ecaterina era de -a dreptul oripilată de aceste decizii ale soț ului ei. Petru era în mod evident mai
preocupat de poziția sa ca duce de Holstein decât de cea de împărat al Rusiei. Tocmai renunțase
la cel mai important război al lumii pentru a întoarce armele rusești împotriva Danemarcei,
pentru a recupera o parte fără însemnătate din proprietățile casei de Holstein, proprietăți
pierdute cu ani în urmă. Chiar dacă politicile sale puteau fi considerate într -o anumită măsură
necesare, Ecaterina părea să îl privească trecând de la o decizie șocantă la alta.

8
Până și la înmormântarea propriei mătuși, în timp ce Ecaterina încerca să respecte cu sfințenie
toate datiniile ortodoxe, Petru nu se sfia să se arate plictisit și să își bată joc de modul în care
înmormântarea a fost organizată. Dacă nu era suficient, a m ers chiar mai departe cu lipsa de
respect față de biserica ortodoxă, încercând să secularizeze toate proprietățile ecleziastice și
chiar cerând tuturor clericilor să își radă barba.
Un alt act prostesc a fost totodată și că, împotriva sfatului lui Frederic cel Mare, pe care Petru
îl admira și îl considera egalul său, a lăsat acest mic război să îl îndepărteze de curtea moscovită,
de centrul puterii sale. Nu a întârziat să apară un com plot pentru a -l înlocui pe acest împărat
incompetent, complot în inima căruia se va afla chiar soția sa.
II. Simbolul Rusiei își câștigă titlul

Timp de luni întregi, Ecaterina și cel care se presupune a fi tatăl fiului ei, ofițerul rus Grigori
Orlov, au lucr at alături de înalți oficiali din guvern și din armată pentru a detrona un conducător
pe care ei îl considerau dezastruos. Au început, încetul cu încetul, să încerce să atragă de partea
lor regimentele locale din Petersburg, dar în noaptea zilei de 27 iuni e 1762, planul lor a fost
dezvăluit dintr -o pură întâmplare.
În aceea noapte, un soldat dintr -o garnizoană locală din St. Peter sburg se întoarce către unul
dintre ofițeri și îl întreabă dacă într -adevăr conspirația împotriva împăratului fusese descoperită.
Ofițerul respectiv era, spre ghinionul soldatului, unul dintre puținii oameni ai armatei căruia nu
i se aduseseră la cunoștiință toate aceste planuri. Soldatul este arestat imediat. Planul nu mai
necesita nici o amânare. La miezul nopții în aceea zi, cons piratorii principali se adunară, evident
panicați. Diplomatul Panin, care avea să rămână după aceea unul dintre cei mai de încredere
oameni de la curtea Ecaterinei, atestă inevitabilul: orele lor de libertate erau numărate, deci dacă
aveau să își pună în p ractică planul trebuiau să acționeze până nu era prea târziu. Fratele
ofițerului Orlov, Alexei Orlov, este trimis la Peterhof, reședința regală din afara Petersburgului,
unde se afla Ecaterina, în timp ce împăratul înnopta la Oranienbaum, o reședință regal ă pe care
Petru o prefera pentru că de acolo își putea observa cu ușurință unul dintre regimente folosit în
conflictul cu Danemarca.
Alexei Orlov sosește la Peterhof în zorii zilei, tocmai când Ecaterina începea să se trezească.
„A sosit timpul” , îi spune el. Îi povestește cu rapiditate toate evenimentele nopții trecute. Sărind
peste obiceiurile matinale ale unei soții de împărat din acele timpuri, Ecaterina se grabește să
își înceapă călătoria spre capitală. Petru, între timp, se ocupa de micul contingent de soldați
când unul dintre mesageri îi aduce vești despre arestarea soldatului și posibilia conspirație
împotriva lui, mesager pe care Petru îl ignoră total.
Din momentul sosirii ei la Petersburg, Ecaterina vizitează fiecare regiment din aria capitalei.
Unul câte unul, soldații îi jură credință. Între timp, împăratul cântă la vioară în camera lui. Un
nou mesager vine să îi dea veste despre tot ce se întâmplă în St.Petersburg. Enervat de
întrerupere, Petru îl ignoră și pe acest al doilea mesager. În acee a seară, înconjurată de armată,
Ecaterina se îndrepta spre o procesiune care avea să aibă loc în catedrala Kazan și în care
arhepiscopul regiunii Novogrod avea să o proclame suveran autocrat al Rusiei. Petru cere
servitorilor o trăsură care să îi transport e înapoi la Peterhof pe el și pe concubina sa pentru a
ține acolo o petrecere.

9
Ecaterina și o întreagă ceată de susținători se îndreaptă spre Palatul de Iarnă. Acolo este
așteptată de membrii ai Senatului și al Sfântului Sinod. În fața tuturor, ea declară că din iubire
pentru patria și credința ortodoxă a trebuit să recurgă la un asemenea gest, că la insistențele
supușilor a trebuit să ia tronul pentru a elibera Rusia de puterile și religia străinilor.
Petru ajunge împreună cu grupul său la Peterhof numai pentru a nu găsi pe nimeni acolo.
Văzând furia împăratului, câțiva dintre membrii de seamă ai partidului se oferă să se întrepte
spre Petersburg pentru a o căuta pe consoarta împăratului . Era momentul în care începeau cu
toții să realizeze ce se întâmplas e.
Dimineața, oamenii lui Petru sosesc și încep să o implore pe Ecaterina să nu întoarcă armele
împotriva soțului ei. Văzând mulțimea în extaz care aclama noul suveran, micul grup de
mesageri jură la rândul lor credință Ecaterinei. Enervat la culme de veșt ile vagi pe care le
primise de la un grup de „ curieri” care livra artificii pentru ospățul său, Petru cere să fie trimis
un mesager înapoi la Oranienbaum pentru ca micul său regiment să se îndrepte spre capitală.
Strigă din toate puterile că se va apăra până la moarte. Oamenii săi sosesc și sunt așezați pe tot
drumul spre capitală, neînarmați fiind pentru o eventuală luptă. Sfătuitorii lui Petru îi găsesc o
uniformă rusească, pentru că el era în continuare îmbrăcat cu cea nemțească pe care o prefera .
Aceș tia se adună în jurul împăratului și îl sfătuiesc ba să se grăbească să ajungă în capitală
pentru a aminti oamenilor cui îi juraseră credință, ba să își organizeze un contingent al armatei
mult mai numeros care să îl însoțească spre Petersburg, ba să fugă în Germania.
Dintre aceste trei opțiuni, Petru nu alege niciuna, ci trimite oameni să securizeze o fortăreață
aflată pe o insulă din apropiere, care din fericire pentru ei, le era încă loială.
După ce reușise să primească susținerea tuturor instituțiilor importante ale statului, Ecaterina
trebuia să se asigure că Petru va abdica și din punct de vedere formal, pentru a își asigura puterea
totală. Exercitându -și dreptul de suveran, aceasta devenise conducătorul regimentului
Preobrazhensky5. Îmbrăcând unifor ma de un verde strălucitor, avea să plece chiar ea în fruntea
soldaților pentru a duce ultima bătălie cu Petru, care decisese să se retragă pe insula pe care o
securizase mai devreme. Când barca sa se apropia de portul insulei, acesta s -a înschis în fața
lui. Pe mal se auzeau urale: „ Trăiască împărăteasa Ecaterina a II a!”. În timpul pe care îl
pierduse până la ajungerea pe insulă, comandantul marinei îi jurase credință Ecaterinei. Întors
la Peterhof, Petru s -a refugiat în camera lui, refuzând să discute c u personalul. Acolo i -a scris
o scrisoare Ecaterinei, cerându -i scuze pentru comportamentul său și arătându -se dispus să
împartă tronul cu ea.
În zorii zilei, Ecaterina primește scrisoarea lui Petru, vizibil neimpresionată. Câteva ore mai
târziu, într -o altă scrisoare, Petru acceptă abdicarea, singura condiție fiind să se întoarcă înapoi
la Holstein, propunere pe care Ecaterina o acceptă. Petru scrie un act de abdicare, motivându –
și gestul prin nepotrivirea sa cu rolul de conducător al statului. Câteva săp tămâni mai târziu, se
presupune că a murit într -un duel în timp ce era în stare de ebrietate, dar moartea lui rămâne în
istorie ca o asasinare inteligentă pusă la cale de fosta lui soție care i -a succedat la tron. Frederic
cel Mare, conducătorul Prusiei pe ntru care Petru îl admira atât de puternic a spus despre
abdicarea lui că „A permis să fie detronat ca un copil trimis la culcare”.6

5 Unul dintre regimentele de elită ale armatei Rusiei Imperiale.
6 Citat a lui Robert K. Massie în „Ecaterina cea Mare. Portretul une i femei ”.

10
Acum că Ecaterina fusese scutită de gândul că ar putea cineva să se împotrivească guvernării
sale, aceasta a început rapid să pună în practică numeroase politici aproape opuse față de cele
ale lui Petru. Tot Ecaterina a fost cea care a retras toate trupele rusești de pe teritoriul Europei,
inclusiv cele care erau pe cale să pornească un conflict cu Danemarca, vrând să înceapă o eră a
neutralității.
Această decizie a fost întru totul respectată, căci trupele rusești nu au luptat pentru niciuna
dintre părțile Războiului de șapte ani, motiv de veșnică recunoștiință pentru armată și popor.
Cât despre măsura controversată a lui Pet ru de a seculariza bunurile ecleziastice, Ecaterina a
decis să amâne această reformă pentru a putea să se informeze asupra efectelor ei. Astfel noua
împărăteasă a aflat că statul ei era în realitate unul foarte sărac. Realizând că cel puțin o zecime
din av erea statului era reprezentată de averile mănăstirești și după lungi discuții în senat,
Ecaterina a reușit să pună în aplicare reforma lui Petru și astfel toate bunurile bisericii au devenit
proprietatea statului. Majoritatea clericilor deveniseră țărani i obagi, c eea ce însemna că acum
trebuiau să plătească taxe și impozite, iar marii oficiali ai bisericii erau acum simplii funcționari
ai statului.
Această reformă a fost una dintre primele demonstrații de forță ale Ecaterinei, reușind să aducă
un venit imp ortant dintr -o ramură pe care predecesorul ei o ignorase aproape total. Cu toate
acestea, reforma nu a avut doar părți pozitive. Țăranii iobagi ai Rusiei de atunci erau tratați ca
niște sclavi, deci prin urmare puteau fi vânduți, folosiți fără vreun drept asupra proprilor corpuri.
Odată cu revoluția industrială, iobagii nu mai erau proprietatea unui stăpân propriu -zis, ci mai
degrabă proprietatea unor corporații, majoritatea dintre ei ajungând să muncească în marile
întreprinderi miniere din Munții Urali. Aceste întreprinderi ar putea fi comparate cu niște lagăre
pentru că deseori muncitorii erau exploatați până la moarte, bătuți și chinuiți dacă îndrăzneau
să se oprească măcar un moment din muncă. Acest tratament inuman a generat o serie de revolte
care vo r conduce la cea mai mare revoltă populistă din istoria Rusiei.
După ce reușise să aibă sub control războiul în Europa și biserica din statul său, Ecaterina a
început să se concentreze pe scrierea „Nakazului”, un set de propuneri orientative pentru
scrierea și respectiv rescrierea legilor statului. De ce nu era această lucrare un set de legi, ci mai
degrabă un set de propuneri? Pentru că Ecaterina își dorea să adune câte un reprezentant din
fiecare ramură a societății care să o informeze despre problemel e reale ale acelui grup înainte
de a promulga legea propriu -zisă. Așa a reușit să adune reprezentanți din fiecare clasă liberă,
din fiecare regiune și religie pentru a discuta împreună legile de care aveau nevoie cu adevărat.
Tânăra împărăteasă dădea astf el dovadă de o incluziune rar întâlnită în timpurile ei. Cu toate
acestea, singurul grup exclus ( de unde se explică și expresia de „clasă liberă”) era cel al
sclavilor. Excluderea sclavilor însemna că 90% din populația imperiului nu era reprezentată în
aceste adunări, iar ceilalți 10% nu aveau abilități de guvernare pentru că până acum nu li se
permisese acest lucru.
Unul dintre primele subiecte ale acestor multe întâlniri a fost titlul pe care aveau să îl atribuie
împărătesei, lucru pe care aceasta îl găs ise de -a dreptul supărător. Ea își imaginase aceste
întâlniri drept având scopul clar de a propune legi, dar reprezentanții prezenți în adunare nici
măcar nu puteau înțelege conceptele de filozofie ilumin istă care stăteau la baza Nakazului
Ecaterinei.

11
Reîncerând o altă abordare, împărăteasa a aflat că negustorii își doreau drepturile nobililor,
nobilii voiau să se poată implica în comerț, iar țăranii insistau să se creeze legi care să le rezolve
problemele lor cotidiene, cu vecinii sau cu animalele pe care le aveau în curte. Ecaterina se
considera profund autocrată, considerând că ar trebui să conducă cu sufletul și în cunoștiință de
cauză, neștiind totuși cum puteau să o ajute aceste atribute în asemenea momente. Realizând că
aceste întâlniri nu puteau ave a o concluzie pertinentă, împărăteasa a renunțat la ele, deoarece
problemele externe păreau a deveni mult mai importante.
Recent, Ecaterina pusese pe tronul Poloniei7 un conducător pe care îl controla îndeaproape.
Acest conducător impusese o serie de refo rme care nu erau întocmai în interesul poporului
polon, ceea ce a stârnit o rebeliune, pe care armata rusă a fost trimisă să o înnăbușe, dar în
timpul acestei operațiuni, un regiment rusesc au făcut să tranverseze un alt regiment polonez pe
teritoriul Impe riului Otoman. Aceasta a fost scuza perfectă pentru Imperiul Otoman să se
implice în conflictele din Polon ia, moment pentru care fuseseră presați de foarte mult timp de
către Franța.
Au capturat ambasadorul Rusiei și au mers la război, o decizie nefavorab ilă pentru ei cum va
avea să se dovedească, fiind învinși în nenumărate rânduri de armatele rușilor. Pe pământ,
armata condusă în mare parte de către Grigori Potiomkin părea invicibilă și pe mare, unde turcii
se considerau fără adversar, căci rușii nu aveau port la Marea Neagră, cei din urmă au conceput
un plan curajos prin care aveau să înconjoare toată Europa, pornind de la Marea Baltică,
surprinzându -i pe adversari d in spate. Și planul a funcționat. Armata otomană a suferit pierderi
semnificative în comparație cu micile costuri ale rușilor.
Acest război s -a încheiat prin tratatul de la Tratatul de la Kuciuk -Kainargi , un tratat rușinos
pentru turci, dar care oferea Ru siei pentru prima dată în istorie, ieșire la Marea Neagră, prin
cedarea mai multor teritorii de către otomani. Un alt avantaj al tratatului era despăgubirea
financiară pentru daunele războiului, de mare ajutor având în vedere situația încă defectuoasă a
statului. Nu în ultimul rând, acest tratat a transformat Rusia în protectorul creștinilor ortodox
locuitori ai Imperiului Otoman.
După încheierea acestui conflict extern, Ecaterina a putut în sfârșit să se concentreze pe
evenimentele din Munții Ural. Dacă l a început părea un conflict minor, ușor de înnăbușit,
văzând că fiecare încercare a ei de a îl stopa este învinsă, împărăteasa a început să realizeze că
ce se întâmpla de fapt în Urali era o foarte mare problemă. Cel care alimentase toate micile
nemulțumir i ale mulțimii și le transformase într -o adevărată revoltă fusese un bărbat pe nume
Pugaciov. Pugaciov pretindea că este însuși Petru al III lea, fostul soț al Ecaterinei, că a
supraviețuit tentativei de a fi asasinat și că nobilii și soția sa s -au descoto rist de el pentru că
avea de gând să semneze un decret prin care voia să elibereze toți sclavii. „Împăratul” mai
oferea și libertate tuturor religiilor și scutire de taxe cazacilor muncitori în minele Uralilor.
Pentru mulți, oferta lui Pugaciov părea avant ajoasă și pentru un an, cazacii au ținut piept
adversarilor. Dar în momentul întoarcerilor trupelor de pe pământ otoman, Ecaterina a trimis
un număr impresionant de soldați să înnăbușe rebeliunea din munți.
Odată stins acest foc, un altul se aprindea pe tot teritoriul imperiului: variola. Un dușman de
care nimeni nu se putea feri, fie nobil sau sclav. Dușman care tocmai făcuse ravagii în linia de

7 Toate referile la Polonia din acest text sunt de fapt referiri la teritoriul uniunii statale polono -lituaniene, care a
rezistat până la ultima împărțire a Poloniei, în 1795.

12
succesiune la tronul Austriei. Ecaterina era îngrozită de aceas tă boală pe care nici ea și nici fiul
ei nu o avuseseră până atunci și căruia nu îi supraviețuiseră încă. Acesta a fost momentul în
care a făcut o alegere cel puțin curajoasă: a chemat un doctor britanic să o vaccineze.
Vaccinurile erau o chestiune cu totu l și cu totul controversată, fiind o tehnică nouă a vremii.
Ceea ce făcuse era considerat de către popor drept o loterie a vieții și a morții. Și ea trăise,
alegând ca imediat dupa aceea să își imunizeze și fiul, iar prin puterea exemplului ei, mulți
supuș i au decis să se vaccineze și ei.
Înființând centre de vaccinare în mai multe provincii, Ecaterina s -a asigurat că națiunea rusă
va beneficia de una dintre minunile medicinei moderne. Până la sfârșitul domniei sale, aproape
două milioane de ruși au fost v accinați.
Odată atingând stabilitatea relativă a sistemului medical național și totodată stabiltiatea militară,
avea să vină momentul în care Ecaterina își va îndrepta atenția spre granițele Rusiei, sau mai
bine spus, spre extinderea lor.

III.„ O poveste de dragoste imperială” și succesiunea

O mare iubire a Ecaterinei s -a dovedit a fi tocmai cel care o ajutase cu ani în urmă să urce pe
tron, Grigori Orlov. Ofițerul era văzut drept curajos, dar totodată needucat, lipsit de maniere și
neinteresat de filoso fia pe care o „predica” Ecaterina. Ecaterina, totuși, avea să scrie în
memoriile sale că în ciuda tuturor defectelor sale, ea ar fi stat cu el toată viața, dacă și el ar fi
făcut același lucru. În mod contrar, Orlov era o personalitate controversată, arăt ând deseori o
personalitate arogantă care i -a adus disprețul nobililor curții și implicit al împărătesei. Aceasta
din urmă avea să -l trimită într -o misiune diplomatică la care a eșuat, arătând aceeași atitudine
disprețuitoare, dar acest lucru nu a contat p rea mult pentru Ecaterina. Scopul ei era să îl facă să
se îndepărteze și asta reușise . Avea să îl înlocuiască imediat cu cel pe care ea însăși l -a numit „
cel mai plicticos bărbat din Rusia”.
În acea perioadă Ecaterina îl cunoaște pe Potiomkin. Potiomkin fusese deja de mai multe ori la
dispoziția împărătesei, fiind trimisul ei în Suedia, reprezentant în Consiliul Ecumenic și nu
numai. Unul dintre apropiații săi, un prinț austriac care era și feld -mareșal i -a făcut poate cea
mai onestă descriere: „alteori bine, uneori rău, ne certam la cuțite sau eram favoritul de
necontestat,uneori jucam cărți, vorbeam sau nu vorbeam, stăteam până la șase dimineața."
Era un bărbat cultivat, distins în numărate rânduri pentru luptele sale împotriva Imperiului
Otoman. Era pasionat de teologie și prin titlurile pe care le -a deținut de -a lungul timpului a
reușit să păstreze legături nu numai cu preoți ortodocși, ci cu rep rezentanți ai fiecărei religii
încă vie pe teritoriul Imperiului. Potiomkin avea ceea ce nu avusese până acum niciunul dintre
cei care fuseseră alături de împărăteasă: era un bărbat competent. Curând, Ecaterina se
îndrăgostise. Au rămas în istorie ca un cu plu grandios și presupusa lor nuntă rămâne o taină ,
având în vedere că nu există dovezi asupra acestui eveniment. Cu toate acestea, în
corespondența sa, Ecaterina se referă la ei cu termenii „soț -soție”. Potiomkin a fost primul
bărbat pe care Ecaterina l -a considerat egal ei și el era activ în toate aspectele care țineau de
guvernare.

13
Cu toate acestea, Potiomkin nu a reușit niciodată să treacă peste evidenta discrepanță de putere
dintre ei. Aceste sentimente de inferioritate au reușit să facă acest cuplu l egendar, am putea
spune, să se îndepărteze. Legătura lor a devenit mai strânsă tocmai în momentul în care au decis
că nu erau puternici datorită relației lor sentimentale, ci mai degrabă datorită relației de
prietenie, astfel Potiomkin a devenit un importa nt om de stat, dovedindu -i loialitate Ecaterinei
până la finalul vieții. Această legătură puternică i -a ajutat să își îndrepte interesul spre afacerile
externe.
Împărăteasa l -a însărcinat pe Potiomkin cu cucerirea unuia dintre cele mai importante teritori i
din istoria Rusiei. Conform tratatului de la Kuciuk -Kainargi , era garantată independența față de
poarta otomană a Hanatul ui Crimeii . Aici Potiomkin și Ecaterina au văzut o oportunitate de
expansiune și au anexat această regiune. Consecințele acestei acți uni sunt vizibile și în ziua de
astăzi. Curând după aceea și -au îndreptat interesul spre anexarea regatului Georgiei, întrucât
nimeni nu protestase la anexarea precedentă care se petrecuse fără vărsare de sânge. Cu toate
astea, un mic grup din zona nordic ă a Caucazului, cecenii, s -au împotrivit acestei decizii,
împotrivirea lor fiind o altă acțiune care are consecințe astăzi. 8
Potiomkin fusese derogat să conducă într -o oarecare măsură sudul Rusiei, să construiască orașe
și să strămute coloniști în acele r egiuni. Chiar dacă noile expansiuni au generat noi conflicte cu
Imperiul Otoman, poziția lui Potiomkin nu mai era de simplu general, ci de comandant de rang
superior. A condus cu aplomb, aducând pentru statul Ecaterinei un număr impresionant de
victorii. Dar după puțin timp, a fost învins nu de un dușman de pe front, ci de o boală nemiloasă
și a murit. I -a fost un servitor fidel Ec aterinei până la ultima suflare. Cu toate acestea, înainte
de a muri, Potiomkin nu rezolvase una dintre cele mai apăsătoare prob leme pentru Rusia:
problema Poloniei.
În războaiele ruso -turce, cei mai mari învinși au părut mai degrabă polonezii decât turcii.
Ecaterina avusese timp de ani întregi un concubin ce ocupa tronul Polonei, dar susținerea lui
devenea din ce în ce mai greu d e garantat. A fost nevoie de un număr imens de efective militare
și financiare pentru a păstra Polonia neutră în aceste conflicte între cele două imperii. Această
poziție era din ce în ce mai greu de păstrat, pentru că Polonia era cel puțin din punct de ve dere
geografic un epicentru, între cele trei mari puteri ale Europei de Est: Rusia, Prusia și Austria.
Prin această așezare geografică, Polonia a devenit soluția pentru o problemă delicată a lui
Frederic cel Mare, care avea o alianță secretă cu Ecaterina, alianță cu termeni foarte specifici:
fiecare dintre ei trebuia să ofere ajutor financiar celuilalt în cazul implicării într -un război cu
alte puteri. În cazul în care una dintre părți era atacată și trebuia să lupte împotriva a două puteri,
cealaltă parte trebuia să se implice complet în război de partea sa.
În această convenție, Frederic avea un mare dezavantaj militar în fața Ecaterinei, pentru că
războiul de 7 ani îi secătuiră și forța armată, dar și trezoreria. În tot acest timp, Austria avea și
ea ne voie de un aliat pentru a contrabalansa această discrepanță de forțe, ceea ce i -a condus spre
Imperiul Otoman. Această decizie însemna, desigur, că Frederic trebuia să își respecte
înțelegerea, fapt care i -ar fi adus mai multe neajunsuri.
Încercând să -și asigure un potențial sprijin din partea celor două imperii inamice și totodată
dorind să își menajeze trupele, neimplicându -le în front de partea Rusiei, Frederic a propus o
soluție: așa a avut loc prima împărțire a Poloniei din care, deși el luase cel mai mic teritoriu,

8 În Cecenia are loc un conflict etnic separatist ce vizează indepe ndența regiunii.

14
acesta era și cel mai convenabil din punct de vedere strategic, deoarece îi reveneau mai multe
porturi la Marea Baltică. Acest scenariu s -a repetat de atât de multe ori încât spre sfârșitul
domniei Ecaterinei, Polonia nu mai exista ca stat de sine stătător.
Dar pe când viața Ecaterinei se apropia ușor de final și ultimul capitol din domnia ei se scria,
toate gândurile se întreptau spre o singură chestiune: succesiunea. Și succesiunea a fost
probabil, în contradictoriu cu marile ei triumfuri , cel mai mare eșec. Marea tragedie a domniei
ei a fost că nu a lăsat pe nimeni care să îi ducă mai departe moștenirea. După ea, Rusia nu va
mai avea niciodată un împărat măreț. Fiul ei avea să crească devenind tot ce Ecaterina detestase
la soțul ei, Pavel fiind crescut mai mult de către doici la curtea împărătesei de atunci, Elisabeta.
Această distanță manifestată încă din copilărie nu a putut fi niciodată depășită de cei doi. În
timp ce Pavel va crește jinduind constant atenția mamei, Ecaterina avea să -l vadă constant nu
ca pe un moștenitor, ci mai degrabă ca pe un potențial rival, mai legitim la tron decât ea prin
motivația sângelui.
Din acest motiv, Ecaterina l -a ținut mereu departe de secretele guvernării, de responsabilități
reale și de afacerile stat ului. Așa a început Pavel să idealizeze omul care, cel puțin prin
mărturiile Ecaterinei de mai târziu, s -ar putea să nu îi fi fost tată. Prima sa căsătorie s -a încheiat
cu o mare tragedie, soția sa murind la nașterea primului său fiu și bebelușul odată cu ea. Doliul
avea să -l afecteze puternic, dar din dorința statului, a fost convins să se recăsătorească.
După nuntă, el și soția lui au colindat Europa, luni în care în inima conducătorilor statelor apărea
un semn de speranță că acest tânăr are mult mai mul t potențial decât tatăl său incapabil.
Reîntors în Rusia, Pavel avea să fie ținut în continuare departe de viața statului de către propria
mamă. Încrederea pe care o câștigase în călătorie dispăruse, reinstalându -se frica și anxietatea.
De-a lungul timpu lui au circulat numeroase zvonuri că Ecaterina dorea să îl dezmoștenească în
favoarea unuia dintre fiii săi. Adevărul rămâne un alt mister al istoriei, căci unii atestă că
Ecaterina ar fi lăsat instrucțiuni în testament ca Imperiul să fie condus de nepotul ei, iar alții
spun că ar fi murit înainte de a lua o decizie asupra acestui aspect. Atitudinea împărătesei față
de fiul ei avea să fie un imens pas înapoi către copilăria sa dureroasă și nu avea să fie cel din
urmă.
Revolta lui Pugaciov o convinsese să f acă un pas în spate în acordarea drepturilor sclavilor,
decizie pe care o contemplase în primii ani de domnie, iar acum Revoluția Franceză o făcuse
să pună la îndoială ideile iluministe pe care le îndrăgise cu atâta ardoare și care o ajutaseră într –
un fel sau altul să își conducă țara. A decis să implementeze noi legi asupra cenzurii literare,
unele aplicate chiar asupra operelor unor oameni cu care corespondase în tinerețe, precum
marele Voltaire.
În final, pe 17 noiembrie 1796, Ecaterina moare în urma un ui infarct, lăsând în urmă o Rusie
mult mai mare, mai puternică, mai dezvoltată. A extins granițele, a reformat domenii ca educația
și sănătatea, a fost patroană a Artei, construind minuni arhitectonice precum Ermitajul. Sub
domnia ei, armata a trecut de l a statutul de armată de mâna a doua la o putere temută pe întreg
globul, Ecaterina câștigându -și astfel titulatura de „cea Mare”.

15

Bibliografie
1. Ecaterina II, împărăteasă a Rusiei, (1729 -1796) , Memoriile țarinei care a schimbat
lumea , editura Herald, București, 2018.
2. Massie, Robert K., Ecaterina cea Mare. Portretul unei femei , editura All, București,
2018.
3. Montefiore, Simon Sebag , Ecaterina cea Mare & Potemkin: o poveste de dragoste
imperială , editura Trei, București, 2016.

Sitografi e
1. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/razboiul -ruso-turc-din-1768 –
1774 -si-pacea -de-la-kuciuk -kainargi
2. https://www.britannica.com/biography/Catherine -the-Great
3. http://www.bbc.co.uk/history/historic_figures/cath erine_the_great.shtml