Secesiunea Catalana In Cadrul Sistemului Politic Spaniol

Secesiunea catalană în cadrul sistemului politic spaniol

Necesitatea prezentarii evolutive a Spaniei este indiscutabila pentru analiza relatiilor interne existente actualmente intre ea si provincia autonoma, Catalonia, care nu in putine randuri a manifestat dezideratul de a-si obtine independenta. Aceasta dezbinare teritoriala duce inevitabil la o dezbinare a sistemului politic. Dar, care este motivul pentru care catalanii doresc atat de mult secesiunea? Care sunt mai exact consecintele acestei initiative catalane?

Drept urmare, vom face o scurtă introducere in lumea spaniolă de la origini si pana in prezent, evidentiind cele mai semnificative evenimente care au avut impact deosebit si care au dus intr-o anumita masura la tensionarea relatiilor politice dintre Spania si Catalonia.

I. Introducere in lumea spaniolă. Evoluție istorico-politică.

1.Cadrul natural

Oceanul. Marea Mediterana. Lantul Muntilor Pirinei. Un cadru natural cuprins intre limite atat de precise pare conceput, anume, pentru destinul unei colectivitati si pentru crearea unei coeziuni istorice. Si intr-adevar, pozitia aparte a Iberiei, izolată prin Pirinei, clima si structura cu aspecte cu totul iesite din comun, atractia exercitata de bogatiile sale au facut ca aceasta sa aiba in Europa, inca din cea mai indepartata preistorie, o originalitate uneori subtilă, alteori sclipitoare. Unele constante naturale au facut din aceasta peninsula masiva- un fel de mic continent- o existenta istorica aparte.

Geografia peninsulei explica in parte felul in care s-au ivit formatiunile politice din zonă. Astfel, se pot distinge trei diviziuni principale: zona care formeaza Portugalia, cea care alcatuieste Castilia si acele regiuni care au cuprins Coroana Aragonului. Si totusi, nu a existat un Regat al Portugaliei. Cuvantul Spania n-a fost intrebuintat pe scara larga de catre cei care traiau in peninsulă la mijlocul secolului al XV-lea, cu toate ca e posibil sa fi existat unii care sa-si spună spanioli. In mod sigur multi straini denumeau poporul traitor in Peninsula Iberica cu acest nume. Dar majoritatea populatiei a considerat ca provine din anumite regiuni ale peninsulei, cum ar fi Castilia, Aragon, Catalonia, Navarra sau Portugalia. Ei nu îsi spuneau spanioli, ci castilieni, aragonezi, catalani sau portughezi. Totusi, nu doar factorii geografici au condus la aceste grupări, ci și istoria politică a diverselor regiuni.

2. Cadrul istoric

Singurul moment cand Pensinsula Iberica a constituit o singura alcătuire politica a fost pe vremea cand era provincie a Imperiului roman- Hispania romană. În timpurile acestei perioade ea a fost creștinată. In secolul al VIII-lea, musulmanii din Africa de Nord au traversat ajungand in peninsulă si au cucerit-o, urmând ca după două secole creștinii să recucerească o parte din nordul Spaniei. In secolul al XI-lea s-au deplasat inspre sud in cadrul unei Reconquiste – dorinta de a restabili o stăpânire crestină- lente, dar hotărâte.

La sfârsitul secolului al XIII-lea, s-au format in peninsulă trei regate creștine importante. Castilia și Leon-ul au ajuns sub acelasi rege creștin, Portugalia a devenit un regat independent, iar regatele pirineene ale Cataloniei, Aragonului și Valenciei s-au unit sub Coroana Aragonului. Micul regat al Navarrei s-a guvernat, în principal, singur, cu toate ca era supus in anumite privinte Castiliei. Chiar și in interiorul acestor formatiuni, rămâneau mari varietăti de obiceiuri si legi.

Tinand cont de existenta razboinica a Castiliei si Aragonului, dar și de faptul ca regatul Castilia era de patru ori mai mare decat Aragonul iar populatia de aproximativ cinci milioane, spre deosebire de un milion în Aragon, în cele doua regate existau instituții diferite.

Coroana Aragonului a fost formată, în principiu, din cele trei regate separate ale Cataloniei, Valenciei și Aragonului. Fiecare dintre ele era guvernat in mod independent, avea propriile sale legi si propriile Cortes ( sau parlament ).

Cortes-uri reprezentau pe langă regalitate și consilieri de drept ( nobilimea și clerul), elementul popular al națiunii. Această instituție tipică a Spaniei medievale este remarcabil de timpurie în istoria adunărilor reprezentative. A luat ființă în Leon, înainte de sfârșitul secolului al XII-lea și a functionat normal, în mod sigur, de la mijlocul secolului al XIII-lea, în toate regatele spaniole. Cortes-urile înregistrau succesiunile regale, primeau jurământul regelui pe fueros, votau impozitele, exprimau doleantele ( agravios, gruejos ). Acest fapt a făcut să se discute despre democrația medievală spaniolă.

Prin urmare, cortes-urile erau modalitatea prin care erau audiate opiniile politice ale oamenilor importanti din tară, insă puterile deținute de acestea in fiecare regat erau foarte distincte. In Aragon, diversele Cortes-uri se intalneau cateodata in acelasi timp si in acelasi oras ( Cortes generales ). Toate legile din cadrul Coroanei Aragonului trebuiau aprobate de Cortes-urile regionale. Puterile monarhului de a administra justiția, de a impune taxe sau de a strange armate erau limitate toate de catre fueros ( legile si privilegiile posedate de aceste regate). Acestea erau aparate de justicia- un magistrat cu puteri ample, care nu putea fi inlăturat din functie de catre rege. In schimb, in Castilia, cortes-urile erau slabe si aveau putine puteri, Coroana având dreptul de a face si a desface legi fara consimtământul Cortes-urilor.

3. Extinderea Imperiului

In constituirea Spaniei moderne ( si in special in cucerirea colonială pe care aceasta o va intreprinde) au dominat obiceiurile, formele de gandire, care au constituit mostenirea indelungatei lupte medievale, conceptia teritorială si religioasă a expansiunii si nicidecum ambitia comerciala si economică. Puterea spaniolă, aflată la apogeu, a datorat spiritului castilian recuceritor si medieval- atat de profund opus fenomenelor nascande ale capitalismului- originalitatea si realizarile marete.

1479-1598. Perioada celor trei domnii, care a durat mai mult de un secol, a fost suficienta pentru a aduce Spaniei unul dintre cele mai stralucitoare triumfuri pe care le-a inregistrat istoria. Acest succes, insa, a lasat natiunii un orgoliu explicabil ( vizibil si in spiritul politic contemporan), acela de a fi fost nu numai o mare putere, dar si prima, ca timp si importantă, dintre natiunile care au intemeiat vaste imperii coloniale.

Ferninand si Isabela (1469-1516) La data de 19 octombrie 1469 Isabela, in varstă de 18 ani, sora vitregă si mostenitoare a regelui Castiliei, s-a măritat în secret cu varul ei, Ferdinand, in varsta de 17 ani, fiu si mostenitor al regelui Aragonului, ambele tari suferind de pe umra razboiului civil. Cei doi monarhi erau regele si regina Aragonului si Castiliei, nu ai Spaniei. Unirea lor era persoanlă. În contractul lor de căsătorie era scris clar ca doar Isabela era mostenitoarea de drept a acestor regate ale Castiliei si Leonului. Lui Ferdinand i se dadea putina putere personală in Castilia in afara celei pe care i-o permitea Isabela. Toate intalnirile trebuiau sa aiba acceptul Isabelei, iar Ferdinand trebuia sa respecte traditiile Castiliei. Ambii monarhi semnau decrete regale si erau responsabili pentru intalnirile ecleziastice si administrative, insă, cu toate acestea, era clar de la inceput ca fiecare regat trebuia considerat ca fiind separat de celalalt. Fiecare urma să-si mentină propria formă de guvernământ, sa-si păstreze propria limbă ( in principal castiliana in Castilia si catalana in Coroana Aragonului). In ceea ce priveste economia si comertul nu s-a intreprins nici o schimbare, existand in continuare vami interne intre cele doua regate, astfel ca oricine dorea sa treaca dintr-un teritoriu in altul era nevoit sa plateasca anumite taxe.

Casatoria celor doi monarhi a dus la eliminarea oricarui conflict intre cele doua regate si la concentrarea asupra unei chestiuni imporante, si anume cucerirea Granadei. Cu ocazia victoriei obtinute, Ferdinand si Isabela au sporit securitatea si ordinea in cadrul regatelor lor.

In propriile lor documente, sustineau faptul ca doreau o monarhie superioara, adica, cu alte cuvinte, crearea unei pozitii puternice pentru Coroană care sa dea posibiliatea asigurării justitiei si ordinii in Castilia și Aragon, dar in acelasi timp erau pregatiti sa respecte drepturile si obiceiurile fiecarui regat in parte.

Ferdinand si Isabela au creat ordinea si prin prezenta lor personală. In calitate de monarhi, ei erau tot timpul in deplasare, mergand dintr-o parte a regatelor lor in alta. Nu exista o curte stabilă. Funcționarii si consilierii lor calatoreau impreună cu ei, dandu-le posibilitatea de a fi in oricare loc s-ar fi ivit probleme. Astfel, in felul acesta, ei puteau arbitra dispute, prezida procese si face fată personal răscoalelor.

Un alt mod de control era prin intermediul Hermandades, care erau frății care fuseseră folosite in mai multe orase din Castilia, in trecut, pentru a mentine pacea. In 1476 cate o Santa Hermandad a fost intemeiata in orice localitate cu mai mult de cincizeci de locuitori. Ele erau controlate direct de Coroană, principala sarcina fiind aceea de a mentine ordinea în orase si sate, si de a judeca acuzatii de delicte precum jaf, crimă sau incendiere. Pedepsele pe care le puteau da erau deseori severe si includeau mutilare si moarte.

In acelasi timp s-au facut pasi in incercarea de a se capta sprijinul nobililor. Li se oferea posibilitatea de a servi in razboaie straine, sprijinul oferit Coroanei ducand la răsplăți si la crearea unor titluri noi.

Crearea titulului de grande ( titlu acordat celor mai mari seniori, care au privilegiul de a ramane in fata regelui cu capul acoperit ), si a celorlalte titluri corregidores ( reprezentanti ai regelui in consiliile municipale, avand largi atributii ), procuradores ( reprezentanti ai oraselor) a dus la inchegarea ierarhiei nobiliare.

Monarhul, Filip al II-lea a mutat la Madrid, apoi in palatul manastire al Escorialului, centrul vital al imperiului și a dat puterii un caracter atat de specific spaniol, incat a facut-o insuportabilă in anumite teritorii pe care le stăpânea. Astfel a reusit să produca o stagnare a secretariatelor, consiliilor, primariilor, chancillerias, audiencias, care deveniseră prea costisitoare pentru stat. Castilia, mai putin protejată decat vechile state autonome, a fost coplesită de impozite si treptat secătuită din cauza birocrației si a corupției.

Astfel că, in timpul urmasilor lui Filip al II-lea, din maretul sistem al statului modern spaniol, nu a mai rămas decât o fatadă ce acoperea un edificiu complet ruinat.

Exceptand doua perioada din existanta sa, Spania a ramas o monarhie de cand a devenit unul dintre primele state moderne in 1469, odata cu uniunea regilor catolici Ferdinand si Isabela. Dupa ocuparea Granadei de catre regii catolici spanioli, au avut mai loc mai multe cuceriri care au dus la unificarea teritoriala a Spaniei de azi, procesul fiind incheiat in anii 1512.

Au creat oare Ferdinand și Isabela o Spanie unită? Evenimentele ulterioare au arătat că nu. În ceea ce o privește pe Catalonia aceasta a avut o lungă tradiție de semiindependență în cadrul Coroanei Aragonului. A reprezentat una dintre primele provincii populate din întreaga peninsulă Iberică, constituindu-și parlamentul cu 642 de ani înaintea cortesurilor spaniole, mai exact în anul 1283; a avut monedă proprie ´ croat´ (1286-1714), primul președinte în anul 1359 și prima Constituție promulgată în 1481, numită și a observării ( Poc valdria), care putea servi ca model pentru întreaga Coroană de Aragon. Un text din 1622 îi rezuma astfel spiritul – ´ În Catalonia, puterea supremă și autoritatea asupra provinciei nu depindeau doar de Maiestatea Sa, ci de Maiestatea Sa și de cele trei puteri ale provinciei, care aveau puterea absolută și supremă de a face și desface legile și de a modifica organizarea și administrarea provinciei.´ Deci sursa dreptului erau legile elaborate de către rege și de către țară, și legile votate în Cortes-uri.

Un eveniment care a demonstrat faptul că poporul catalan nu era puternic dominat de sentimentul de apartenență la restul Spaniei, a fost în anul 1635 când a izbucnit războiul cu Franța. Conducătorul Spaniei, Olivares, era convins că va beneficia de sprijin din partea Cataloniei, însă lucrurile au stat altfel. Catalanii au început negocieri repetate cu Franța, iar în octombrie 1640 s-a semnat cu Franța un acord formal de apărare. Olivares se confrunta acum cu o revoltă în interiorul pensinsulei spaniole. Razboiul dintre cele două puteri pentru posesiunea Cataloniei a continuat dupa 1650, cand situația s-a schimbat în favoarea regelui spaniol. Franța slăbită în urma războiului civil nu mai putea lupta pentru apărarea catalanilor, astfel că Barcelona a fost recucerită de la francezi în anul 1652, iar Catalonia s-a unit cu Spania.

TRANZITIE

PERIOADA POST-FRANCHISTA

Chiar dacă sistemul spaniol de până acum a reprezentat o ´federație incompletă´, descentralizatul estado de la las autonomias este pe scena internațională o ilustrare a caracterului tot mai federal al statelor.

În Spania post-franchistă sistemul de guvernare devine din ce în ce mai federal ca urmare a intercalării unui nivel intermediar , cel al guvernelor regionale fundamentate constituțional, fapt ce a dus la o îndepărtare a sistemului de tradițiile unitare ale națiunii. La origine, nu crearea unei federații a fost în intenția majorității ´proiectanților´constituției din 1978, după cum nu a fost nici crearea unui sistem unitar hipercentralizat. La data respectivă erau cu neputință de respins recunoașterea existenței și admiterea unei guvernări descentralizate a unor însemnate unități administrative , cel puțin a regiunilor cu o istorie etnică subnațională însemnată.

Anumite regiuni spaniole nu s-au integrat niciodată cu adevărat centrului predominant castilian. În secolele XIX și XX și-au făcut apariția luptele politice legate de conflicte regionale. În timpul celei de-a Doua Republici, în anii ´30, Spania a experimentat autonomia regională, după care a trăit un război civil motivat în parte de chestiuni regionale, pentru ca mai târziu să suporte aproape patru decenii de represiune infranațională sub Franco.

Răspunsul la toate acestea a fost, în perioada de tranziție spre democrație dintre 1975-78, autonomia regională.

Tranziția a echivalat cu una din primele ´revoluții de catifea´, în sensul în care democrația s-a instalat pașnic, prin proceduri existente în cadrul constituțional și legal. Preocuparea pentru reînvierea autonomiei regionale introduse în perioada celei de A Doua Republici a fost strâns legată de negocierile constituționale. Asemeni majorității unor astfel de procese, elaborarea constituției a presupus opțiuni dintr-o varietate de poziții politice față de arta și știința guvernării.

Vestigiile de extremă dreaptă franchistă doreau să mențină statul unitar centralizat și se opuneau oricărei menționări în constituție a grupurilor etnice sau ´naționalităților´. La capătul opus al spectrului politic se aflau forțele de stânga și ale intereselor infranaționale etnice, care pledau pentru confederație sau o formă de ´federație plurinațională´. Regele Juan Carlos și președintele Adolfo Suarez erau în favoarea soluționării chestiunii ´regionale´prin adoptarea unei forme de stat unitar descentralizat. Uniunea Centrului Democratic (UCD) a lui Suarez, o coaliție de centru-dreapta aflată la putere, se afirma în favoarea unei forme atenuate de autonomie regională, a unei descentralizări administrative probabil, dar se opunea adoptării unei federații sau a unei atonomii inspirate de modelul celei de A Doua Republici.

Compromisul politic care și-a făcut în cele din urmă loc în Constituție afirmă în Articolul 2 al acesteia : ´Constituția este întemeiată pe unitatea indisolubilă a națiunii

II PERIOADA CONTEMPORANĂ

Regatul Spaniei ( Reino de Espana ) a devenit o monarhie constitutionala odata cu adoptarea constitutiei din 6 decembrie 1978, care este in vigoare si astazi. Este un regat ereditar, in cadrul caruia exista principiul separarii puterii in stat in puterea executiva, care este exercitata de catre Consiliul de Ministri prezidat de Presedintele Guvernului (asemeni unui prim-ministru), propus de monarh si ales de Adunarea Natională dupa alegerile legislative. Mariano Rajoy Brey, președinte al Partidului Popular din 2004, ocupă începând cu 21 decembrie 2011, funcția de Prim-ministru al Spaniei.

Presedintele Guvernului este ales pe o perioada de patru ani. Are rolul de a initia propuneri legislative Parlamentului, care poate amenda sau adopta legile, care trebuie ratificate de Senat si sanctionate de Monarh inainte de a deveni active.

Seful statului ( monarhul ): Regele Juan Carlos I (din 22 decembrie 1975), în prezent prințul moștenitor: Prințul Felipe al VI-lea, fiul monarhului, descendent din familia de Bourbon ( din 1714 ). Monarhul joaca un rol simbolic, in principal, domneste dar nu guverneaza. Are insa atributii mai extinse decati alti monarhi europeni ( de exemplu monarhia britanică), fiind totodată si Sef al Fortelor Armate.

Regele este informat partial de catre Primul Ministru asupra principalelor probleme, deoarece puterea sa politica este limitată, fapt ce il situeaza in afara conflictelor. De exemplu la alegeri, pentru a preveni speculatiile asupra preferintei politice, familia regala nu voteaza.

Puterea legislativa. Spania este o monarhie parlamentara, ceea ce inseamna, ca spre deosebire de alte state, precum Statele Unite, in cadrul carora puterea suprema este deținuta de presedinte ( sistem prezidential ), in Spania libertatea de decizie o detine Parlamentul ( Cortesul ). Acesta este de tip bicameral format pe de-o parte din Congresul Deputatilor ( Congreso de los Diputados ) cu 350 de membrii alesi alesi direct prin vot popular cu liste blocate, prin reprezentare proportională, la nivelul a 50 de circumscriptii si de un Senat ( Senado ) alcatuit din 259 de locuri, din care 208 formate din aleși direcți pe baza votului popular și ceilalți 51 trimiși de legislaturile locale. Exista un puternic curent de reformă a Senatului in spiritul Constituției, in sensul ca toti senatorii sa fie alesi de parlamentele regionale. Alegerea parlamentarilor se face pentru ambele camere o data la patru ani.

Congresul il poate demite pe Presedintele Guvernului prin votul de neincredere. O coalitie parlamentara poate executa deminterea doar in cazul in care detin un numar mai mare de locuri decat grupurile care sustin adversarul. De asemenea, trebuie sa propuna un candidat alternativ.

Puterea judecatorească: Curtea Supremă sau Tribunalul Suprem (Tribunal Supremo).

Satutul Comunitatilor Autonome.

Constitutia din 1978 a stabilit forma de organizare statala a Spaniei. In prezent, Spania este un stat cvasi-federal format din 17 comunitati autonome si doua orase autonome in Africa de Nord ( Ceuta si Melilla ). Fiecare are propriul parlament regional care alege presedintele guvernului regional. The Statute of Autonomy ( un fel de constitutie regională) confirmă legal faptul ca fiecare regiune autonoma exista si functioneaza.