Scurtă prezentare geografică și istorică a satului Fărcășeni [305575]

1.Scurtă prezentare Geografică

1.2 [anonimizat], [anonimizat] (295m) și Dealul Toloaca (304m), la 6 km departare de localitatea reședință a comunei. Cea mai mare altitudine întâlnită în aria localității Fărcășeni este Dealul Toloaca cu o altitudine de 304 metri față de nivelul mării.

Denumirea satului are la baza toponimul maghiar Farkaș = lup, probabil dupa numele întemeietorului sau poate chiar dupa numele animalului salbatic. Acest toponim are o arie mare de raspandire in toata țara: Farcaș – [anonimizat]. Vrancea; Farcașa – [anonimizat]. Bacău; Farcaș – comună în jud. Gorj, etc.

Localitatea are ca punct de întemeiere o veche poiană ce aceasta s-a extins în urma defrișărilor pentru a face loc pentru terenurile agricole.

[anonimizat]-[anonimizat]-[anonimizat]. Valorile medii ale temperaturilor anuale sunt cuprinse între 8.3° C și 9° C. [anonimizat] -3° și -4° C, [anonimizat] 20 C.

[anonimizat]. Astfel, [anonimizat] o frecvență mare a brumelor târzii și a [anonimizat]. Platourile înalte au o temperatură medie anuală mai scăzută și sunt afectate de vânturi puternice.

Precipitațiile atmosferice înregistrează o medie de 500-550 mm/an, cu frecvență neuniformă. Cele mai mari cantități cad în luna iunie(75-80mm în medie), iar cele mai mici în lunile de iarnă și la începutul primăverii(20-30 mm în medie). [anonimizat]-[anonimizat](cum a fost cazul anului 2003 sau 2007), cu ploi puține sau chiar deloc.

[anonimizat], [anonimizat]. Topirea bruscă a zăpezii, [anonimizat] a umidității din sol.

Rețeaua hidrografică a localității Fărcășeni este caracterizantă prin cursul a două mici pâraie: [anonimizat], ambele pâraie se unesc la confluența acestora din zona islazului comunal în apropierea pădurii cunoscute local ca Pădurea Piele Verde. Cele două pâraie formează împreună un bazin hidrografic independent ce a dus la formarea unui mic iaz cunoscut local ca Iazul la Bulgărie cu o adâncime maximă de 1,5 metri.

Solurile. Teritoriul localității cuprinde solurile specifice Podișul Central Moldovenesc. [anonimizat] – șesurile și lăcoviștile. [anonimizat].

Existența pe versanți a unor roci impermeabile în alternanță cu roci preamabile ce adăpostesc între ele pânze de apă de mică adâncimă, ce umectează intens marnele din cadrul alternanțelor litologice, au dus la formarea microreliefului de alunecări(alunecări active).

Vegetație. Localitatea Fărcășeni se în zona de silvostepă, care corespunde câmpiei colinare și este constituită din pajiști și pâlcuri de pădure.

Pajiștile au o răspândire discontinuă în special pe versanți, fiind în parte sărăcite în specii, degradate de eroziuni, alunecări, pășunat și de extinderea culturilor agricole cărora se subordonează. Pădurile de silvostepă sunt prezente la marginea localității și ocupă de asemenea areale discontinui.

Fauna. Fauna este săracă fiind mult diminuată în urma expansiunii activităților umane. Mai reprezentative sunt rozătoarele: popândăul, șoarecele de câmp, hârciogul, iepurele, ariciul, dihorul. Uneori se întâlnesc și specii caracteristice pădurii: vulpea, căprioara, mistrețul. Păsările mai frecvente sunt reprezentate de: prigorie, graur, ciocârlie, porumbel, turturică, guguștiuc, pupăză, cânepar, mărăcinar, vrabie, cioară, rândunică, lăstun, etc. Reptilele mai frecvente sunt reprezentate prin șarpele de casă, șopârla de câmp, iar amfibienii prin broaște.

Figură Hartă Topografică, Sursa: Geomil

1.2 Aspecte socio-demografice și problemele de actualitate existente în localitate

Demografie. Localitatea Fărcășeni este componenta principală a comunei Strunga după numărul de locuitori, din cei 3.879 locuitori stabili existenți la nivelul comunei Strunga, în anul 2011, peste 45,8% dintre locuitori erau localizați în satul Fărcășeni, mai exact 1.777 de persoane și doar 14,4% în satul reședință Strunga(557 locuitori).

Economie. În localitatea Fărcășeni principalele activități economice sunt reprezentate de agricultură și zootehnie(în special creșterea ovinelor). Tipul de agricultură practicată este cea de subzistență dominată de terenuri cultivate pe suprafețe mici cu productivitate scăzută.

Cea mai importantă sursă de capital a acestei localități sunt veniturile obținute de cetățenii din străinătate unde de regulă aceștia lucrează în domenii precum: construcții, menaj, îngrijirea persoanelor în vârstă, etc.

Forță de muncă. Din populația totală a comunei Strunga de 3.879 locuitori, 2.126 persoane sunt clasificate ca fiind active(ceea ce reprezintă 54,8% din totalul populației).

Din cele 2.126 persoane active înregistrate per total, la nivelul comunei Strunga, 44,9% sunt din satul Fărcășeni, 13,1% din satul reședință Strunga, 11,9% din satul Brătulești și 10,6% din satul Hăbășești.

Accesibilitatea. Populația localității Fărcășeni dispune de o accesibilitate redusă în ce privește accesul la o rețea importantă rutieră de transport, cea mai importantă rețea rutieră este drumul european E583 situat la o distanță de 5 km de această localitate. Localitatea nu beneficiază de transport feroviar, cea mai apropiată stație C.F. este situată la 14 km spre nord de orașul Târgu Frumos.

Populația localității Fărcășeni beneficază de facilități de transport public local prin curse aproape regulate și trasee prestabilite. Transportul public local este asigurat prin intermediul companiei Sami Trans pe traseul: Fărcășeni-Strunga-Târgu Frumos și retur în condiții inumane de transport. Populația locală suferă extrem de mult datorită accesibilității reduse ce îi condamnă de cele mai multe ori la sărăcie.

Calitatea vieții în localitatea Fărcășeni. Numărul de locuințe în întreaga comună este de 1808 locuințe, din care 46,6% sunt localizate în satul component Fărcășeni și 14,7 în satul reședință Strunga.

Din cele 657 de locuințe existente în localitatea Fărășeni în anul 2011, doar 53% (348 de locuințe) erau dotate cu un sistem de alimentare cu apă curentă, din care 209 (31,8% din total) racordate la sistemul public și 139(21,2% din total) racordate în sistem propriu.

Un număr de 309 de locuințe nu erau racordate la niciun sistem de alimentare cu apă, ceea ce reprezintă 47% din totalul locuințelor din localitate.

În ce privește alimentarea locuințelor cu apă caldă, localitatea Fărcășeni este racordată în proporție de 7,8% la un astfel de sistem, toate în sistem propriu.

Localitatea Fărcășeni nu dispune de canalizare publică, 29,1 % din locuințe sunt racordate la un sistem închis de tip fosă septică individuală. Încălzirea locuințelor din localitate este asigurată cu sobe de lemne, cu butelii cu gaze lichefiate și energie electrică, localitatea nu dispune de o rețea de distribuție de gaze naturale.

Educație și cultură. În localitatea Fărcășeni există o singură structură structură de învățământ cu clasele I-VIII(Școala Gimnazială Fărcășeni) și o grădiniță cu un număr 246 de copii înscriși. Activitățile culturale în comună sunt extrem de reduse la număr, cel mai important eveniment din localitate este hramul Bisericii Romano-Catolice Adormirea Maicii Domnului.

Concluzii. Datorită tuturor aceste impendimente prezentate mai sus, localitatea Fărcășeni se numără printre cele mai sărace localități din România cu o populație marginalizată de peste 419 de locuitori, mai exact peste 23,5% din populația acestei localități suferă de o sărăcie cruntă.

În trecut și criminalitatea în localitate era destul de ridicată, se înregistrau: mici furturi, gălăgie, certuri, bătăi, scandaluri și violență domestică. În trecut exista în medie o spargere la 2 săptămâni, dar de când majoritate făptașilor au fost încarcerați acest fenomen este aproape de 0 în ultima perioadă.

O altă problemă întâlnită în localitate este legată de lipsa documenteleor de proprietate (pentru terenuri sau case). Majoritatea familiilor marginalizate sunt alcătuite din familii tinere cu copii, care își căștigă traiul din agricultură și din lucrul cu ziua.

Totuși, problema principală identificată la nivel local este de departe lipsa locurilor de muncă. Aceasta derivă din nivelul scăzut de educație al adulților, participarea redusă la școală a copiilor, dar și din lipsa veniturilor și a infrastructurii locale, în special probleme legate de accesibilitate ce stau în calea mobilității persoanelor.

Un alt element ce stă în calea dezvoltării acestei localități este birocrația extremă a statului Român ce stă în calea accesări unor ajutoare ce ar putea acorda un ajutor celor aflați în ”suferință socială”. Un astfel de exemplu de evoluție a birocarației poate fi observat în evoluția beneficiarilor de ajutor pentru încălzire la nivelul comunei. Numărul acestora s-a redus considerabil datorită înăspririi reglementărilor pentru acordarea acestora.

Figură Situația și evoluția beneficiarilor de ajutor pentru încălzire

2. Scurt istoric al ceangăilor din Moldova

În prezent există numeroase dovezi care atestă prezența unei populații maghiare pe teritoriul Moldovei încă din secolele XIII-XIV, iar mulți cercetători îi consideră pe acești primi coloniști catolici ca fiind de origine maghiară, migrația în masă a secuilor având loc abia în secolul al XVIII-lea. Însă, nu există o înțelegere unanimă cu privire la originile etnice ale ceangăilor (fie ele maghiare, secuiești sau românești). În această definiție se pare că termenul “ceangău” ar fi asociat întregii populații catolice din Moldova.

În Dicționarul universal al limbii române din 1929 apar următoarea definiție:“Ceangăi: nume ce se dă în Moldova Ungurilor sau Săcuilor, așezați din timpul lui Alexandru cel Bun (1401-1432) la granița din spre Ardeal, pe lângă Trotuș, Șiret și Prut: în număr de vreo 50.000 suflete, ei formează, sate de agricultori prin județele Bacău și Roman. [Ung. CSZANGÓ, lit. rău sunător (la ureche, aluziune la graiul lor cel aspru]”(Șăineanu, 1929).

Cercetătorul maghiar Lükő Gábor, în urma unei cercetări etnografice și lingvistice, i-a împărțit pe ceangăi în două grupuri, respectiv de nord și de sud, cele două populații fiind distincte sub raport lingvistic și etnografic.

Grupul nordic este acela care și-ar asuma denumirea de „ceangăi” și este răspândit atât în împrejurimile orașului Roman (îndeosebi către nord de această localitate), cât și mai spre sud în jurul orașului Bacău, unde se amestecă parțial cu zona locuită de către grupul sudic, cel al catolicilor din regiunea Siretului și a Trotușului, care se identifică mai curând cu etnonimul de „secui” decât cu cel de „ceangăi”, având mai multe legături cu secuii din sud-estul Transilvaniei din punct de vedere al coordonatelor etnografice și lingvistice. Lükő Gábor concluzionează, pe baza materialului etnografic colectat, că ceangăii din grupul nordic reprezintă grupul cel mai vechi (arhaic chiar) al maghiarilor de pe teritoriul Moldovei, fiind apropiați sub raport etnografic de maghiarii din bazinul Someșului, în timp ce populația grupului sudic al ceangăilor are mai degrabă legături cu Secuimea.

În perioada interbelică, geograful Victor Tufescu afirma că în satele aflate la nord de orașul Roman, în “Poarta Târgului Frumos”, și anume: Butea, Buruienești, Oțeleni, Sagna, Fărcășeni, Rotunda, Șcheia, Slobozia, Buhonca, Boghicea, ș.a., “aproape pretutindeni în satele citate nu se aude vorbă ungurească, iar așa-zișii ceangăi de acolo se consideră insultați dacă li se spune unguri și nu români […] nici nu sunt bucuroși să li se spuie unguri sau ceangăi, ei zic că sunt români catolici” (Tufescu, 1940, apud Mărtinaș, 1985; Bădescu, 2003).

2.1 Dispariția ceangăilor prin asimilare

Numeroși oameni de știință susțin faptul că populația catolică din Moldova a fost alcătuită încă din timpuri foarte vechi din locuitori de etnie maghiară, veniți din Transilvania, peste care mai târziu s-ar fi așezat și o populație secuiască (în grupul sudic) și că cele două entități etnice au fost supuse unor procese de asimilare în cadrul populației românești, atât naturale, cât și forțate sau sistematice, în perioadele istorice recente, inițiate de către statul român și Biserica Romano-Catolică.

Alți cercetători au afirmat că acești catolici moldoveni ar reprezenta o populație cu origini românești din Transilvania, care a fost supusă, însă, unor procese de catolicizare și de secuizare (incompletă),și care, în urma stabilirii în Moldova ar fi revenit la starea sa inițială, păstrând în unele cazuri și urme ale secuizării, manifestate prin prezența unui fenomen de bilingvism. Aceștia susțin și că inițiativele diverselor organizații care încearcă prezervarea limbii maghiare, a identității și a culturii unice a acestor ceangăi ar reprezenta o tentativă de re-maghiarizare a acestei populații românești, care ar constitui, în realitate, doar o minoritate confesională, nu și una etnică.

Faptul că, în secolul al XIX-lea, în rândul ceangăilor din grupul nordic începea deja să aibă loc un fenomen de tranziție către limba și cultura valahă, a fost consemnat în scrierile unor călărori maghiari. În 1838, Elek Gegő relata că: "În ceea ce privește satele ceangăilor de nord din jurul satului Săbăoani (Szabófalva) – Tămășeni (Tamásfalva), Adjudeni (Dsidafalva), Răchiteni (Domafalva), Leucușeni (Lakosfalva), [acestea] devin puternic valahe atât în privința îmbrăcăminții, cât și a obiceiurilor, motivul principal fiind lipsa preoților maghiari, datorită faptului că vicariatele ungurești din circumscripția românească sunt ocupate de misionari italieni” (Gegő, 1838, apud Heltai, 2012).

La câțiva ani după, această situație ne este descrisă și de János Jerney, care ne spune că locuitorii din Săbăoani i s-au plâns deoarece în ciuda faptului că aceștia nu știu deloc românește, preotul lor nu vorbește ungurește și le face spovada în românește, în timp ce pe celălalt mal al Siretului situația este diferită: "Tamásfalva (Tămășeni), Dsidafalva (Adjudeni), Miklósfalva (Butea), Domafalva (Răchiteni)-sunt toate sate ceangăiești, însă locuitorii lor vorbesc rar sau [nu vorbesc] deloc ungurește” (Jerney, 1844, apud Heltai, 2012). Aceste mărturii ar putea explica lipsa totală a unei memorii identitare maghiare (inclusiv în rândul celor de vârstă înaintată) în majoritatea localităților grupului nordic, tranziția către o identitate românească fiind probabil completă încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea în sate precum Tămășeni sau Adjudeni, deși în satele vecine, de pe malul opus al Siretului.

Pe ceangăi nu i-a interesat în mod conștient apartenența la un grup etnic, această preocupare nefiind aspectul cel mai important al vieții lor. Ei nu consideră tragică pierderea limbii sau a identității lor maghiare, ceangăiești, așa cum o percep cercetătorii maghiari, ci o văd mai mult ca pe o“acomodare socială […] o rezolvare a unei situații conflictuale, creare a stării de echilibru” (Pozsony, 2001)

A apărut prin prin anii ’40, discuții ce priveau expatrierea ceangăilor în Ungaria în schimbul unor români ce locuiau în afara granițelor sau chiar deportarea lor și în Uniunea Sovietică.

Ceangăii, cât și alte minorități, erau angajate într-un proces numit de către R. Chris Davis “inducție națională” și care presupunea demonstrarea că “experiența istorică și identitatea grupului minoritar sunt congruente cu cele ale națiunii gazdă”.

Pentru a evita posibila expatriere a enoriașilor săi, ierarhia catolică din Moldova a inițiat o redefinire a “etnogenealogiei” ceangăilor. Preoții și istoricii ceangăi au avut roluri în crearea unei etnogenealogii românești, ajutați de cercetătorul Petru Râmneanțu, care, folosind mijloacele științifice ale biologiei rasiale, antropologiei și serologiei, a putut fabrica o origine etnică românească a ceangăilor pentru a semnala regimului Antonescu că aceștia nu reprezentau inamici ai națiunii, reușind, astfel, să elimine riscul includerii acestora în planurile de repatriere discutate cu oficialii Ungariei (Ibidem).

Preotul Iosif Petru Pal a avut un rol important în acest proces de reconstrucție a identității etnice a catolicilor moldoveni, publicând în anul 1942 cartea Originea catolicilor din Moldova și franciscanii, păstorii lor de veacuri, aceasta reprezentând prima lucrare prin care s-a dorit demostrarea originilor românești ale ceangăilor, cu ajutorul acesteia dorindu-se a convinge guvernul pro-fascist al lui Antonescu în a-i lăsa în pace pe preoții și credincioșii catolici. Deși această atitudine avea la acea vreme scopuri nobile, fiind folosită în folosul comunității catolice, în prezent ea nu mai este necesară, însă Biserica Romano-Catolică s-a simțit nevoită în a continua politicile asimilaționiste și de promovare a teoriei originilor românești ale ceangăilor până în zilele noastre.

3. Istoricul satului Fărcășeni

Satul Fărcășeni este foarte vechi. La 28 martie 1640 Vasile Lupu, împreună cu Mitropolitul Varlaam, episcopul de la Roman Dosoftei, Anastasie episcop de Radăuți și Gheorghe episcop de Huși și cu întreg sfatul boierilor țării a daruit mănăstirii Trei Ierarhi din Iași mai multe sate și mori, între care, pe primul loc, se află satul Fărcășeni, din ținutul Roman, cu eleșteu, sat domnesc care fusese până atunci ascultator de târgul Șcheie. Dania a fost reîntărită la 10 august 1660.

Plecând de la faptul că satul Fărcășeni a fost proprietatea mănăstirii Trei Ierarhi, împreuna cu satul catolic mai vechi, Răchiteni, este foarte probabil ca, la origine, catolicii din Farcășeni să fie coloniști aduși din Răchiteni, pentru a lucra pe moșia aceleiași mănăstiri.

Preotul Ioan Hrizostamul Dejoannis, din 9 aprilie 1762, semnalează, pentru prima data în statisticile catolice, existența catolicilor din Fărcășeni sub forma Traeasseno. "…intorcandu-mă apoi la Răchiteni am mers spre nord și dupa o cale de trei ore am întâlnit un sătisor chemat Traesseno(Fărcășeni) de zece case cu 54 credincioși de care se îngrijește ca și de celelalte sate preotul din Rachiteni…" Relația prefecturii Misiunii, preot Iosif Bonaventura Berardi, din 30 mai 1814, spunea că la Farcășeni s-a construit biserica în anul acela (1814), dar nu avea cele trebuincioase pentru Sfanta Liturghie.

O statistică demografică cuprinzătoare privind populația prezentă în satul Fărcășeni din județului Roman de la sfârșitul secolului al XIX-lea realizată de către Petru Condrea în cadrul lucrării sale Dicționarul geografic al județului Roman, publicată în anul 1891 spunea despre respectiva localitate.

Satul Fărcășeni din ”Comuna Scheea” avea în componență 145 de familii cu o populație 688 de locuitori din care doar 13 știau să scrie, toate aceste familii locuiau în 180 de locuințe. Populația din acea perioadă era compusă aproape numai din ”unguri” (120 de familii acest lucru însumând 480 de indivizi., în localitate mai este menționată și prezența unei familii evreiești. Catolicii din Fărcășeni țineau de parohia catolică din comuna Butea. (Petru Condrea, 1891)

Populația în creștere era în anul 1912 de 750 locuitori; 1930 de 796 locuitori, în 1966 de 1457 locuitori, în anul 1977 de 1278 locuitori, în 1993 de 1857 locuitori iar în anul 2011 de 1777 de locuitori.

Figură Evoluția populației din satul Fărcășeni, Sursa datelor: Asociația Dumitru Mărtinaș

Pe locul bisericii din anul 1814 s-a construit o altă biserică, din vălătuci, în anul 1872. ambele construcții au fost amplasate pe locul viran care este astăzi jos, lângă casa parohială din Fărcășeni. Biserica a fost reconstruită la începutul perioadei interbelice din caramidă (1922) pentru ca, în anul 1995 să se ridice din temelii actuala biserica, ce impresionează prin măreție și arhitectură. Parohia Fărcășeni a fost înființată în anul 1946.

Bibliografie

1.Doboș, Dănuț (coord.), Zahariuc, Petronel, Cireș, Luciași Butnaru, Daniela, (2005),Adjudeni – Șase veacuri de prezență catolică pe valea Siretului, Editura Sapientia, Iași;

2.Râmneanțu, Petru, (1946), Problema iradierii românilor din Transilvania în Principatele Române, Cartea Românească,Cluj-Napoca;

3.Vincze, Gábor, (2002), „An Overview of the Modern History of the Moldavian Csángó Hungarians”, în Hungarian Csángós in Moldavia: Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia, editare de Diogszegi, Lászlo, Teleki László Foundation – Pro Minoritate Foundation, Budapest;

Webografie

1. Asociația Romano-Catolicilor “Dumitru Mărtinaș”, http://asrocatolic.uv.ro

2. Atlasul Zonelor Rurale Marginalizate și al Dezvoltării Umane Locale din România

3. SDL Strunga 2014-2020

Anexe

Figură Catolicii din Valea Siretului, Sursa: Asociația Dumitru Mărtinaș