Scurta Prezentare Cronologica a Egiptului Antic

Capitolul 1. Scurtă prezentare cronologică a Egiptului Antic

Civilizația egipteană a fost una dintre cele mai importante din lumea Antichității și, incontestabil, cea mai durabilă, dăinuind mai mult de 3000 de ani. Numele modern „Egipt” provine din limba greacă prin denaturarea cuvântului Hikuptah -„Casa sufletului lui Ptah” – referire la templul lui Ptah de la Memfis, în alte limbi antice Egiptul fiind numit Mi-iș-ri-i (akkadiană), Mi-iz-ri (hittită), Mișrayim (ebraică) și Mi-sa-ra-jo (miceniană). Astfel, în Valea Nilului, cel mai mare fluviu de pe continentul african, atunci când inundațiile anuale au putut fi zăgăzuite și folosite pentru irigarea ogoarelor, s-a dezvoltat o autoritate care controla lucrările de stăvilire a apelor și a coordonat întreaga activitate agricolă de pe țărmurile fluviului. Această autoritate supremă a fost statul egipean, cel dintâi stat din lume, stat centralizat și total diferit ca structură, întindere și funcții, decât statele-cetăți, vechile polisuri existente în Orientul Apropiat, în Sumer, dar și la Elba, de exemplu, la Ierihon sau pe Valea Indusului.

Statul egiptean, a apărut la sfârșitul mileniului al IV-lea î. Hr., și având în frunte un suveran care se intitula zeu viu, s-a realizat prima unire a două regate; Regatul de Jos și Regatul de Sus. Fiecare dintre aceste regate, s-a creat prin contopirea a numeroase centre așezate de-a lungul Nilului, ce aveau să fie capitale ale nomelor mai târziu. Regatul de Jos cuprindea în primul rând delta Nilului, zona unde agricultura era bazată pe canale, care dirijau apa de la brațele deltei Nilului spre zonele cultivate. Astfel că Regatul de Jos, contactele comerciale pe mare sau pe coastă, au generat o civilizație mai dinamică, care la rândul său, a produs încă de timpuriu o serie de aglomerări urbane. De cealaltă parte, Regatul de Sus cuprindea valea inundabilă a Nilului, unde agricultura se baza pe sistemul de baraje și unde societatea era mult mai patriarhală și esențialmente rurală. Aici, când apele Nilului începeau să crească, barajele erau deschise pentru a-i permite apei să inunde câmpurile. Apoi barajele erau închise, lăsând apa să se scurgă. După ce apele s-au decantat, lăsând mâlul roditor, barajele erau deschise pentru ca ele să revină în matca lor. Semințele erau aruncate în mâlul proaspăt, apoi egiptenii dădeu drumul vitelor care le călcau și le adânceau în pământ. Nilul care izvora din zona Marilor Lacuri, inunda de două ori pe an, vechii egipteni având două recolte, ceea ce a făcut din această țară marele grânar al lumii.

Întrebarea care s-a pus, a fost cine a fost primul rege care a unificat cele două Regate? Tradiția istorică îi atribuie această realizare când lui Narmer, când lui Manes care nu este exclus, conform opiniilor a mai mulți egiptologi, să fie ’’ o figură sintetică, reprezentând mai mulți regi’’ În orice caz, istoricii îi plasează succesiv într-o dinastie de început, între cca 3150- 3050 î. Hr., însă pentru că nu există încă dovezi concrete din acea perioadă, egiptologii continuă să se întrebe dacă Narmer a fost predecesorul sau fondatorul Primei Dinastii. Cea mai importantă dovadă arheologică a unificării Egiptului sub Narmer, este o frumoasă paletă ceremonială, descoperită în urma săpăturilor la Hierakonpolis, în 1897-1898, de către J. E. Quibell, acesta fiind anticul oraș Nekhem, de pe malul vestic al Nilului, la nord de Assuan. Descoperirea paletei de argilă, împreună cu un toiag de calcar sub podeaua unui templu din timpul Regatului Vechi (2686-2181 î. Hr.), atestă prin hieroglife, numele regelui Narmer. Această plăcuță monunentală din ardezie verde-închis, reprezintă cel mai vechi document istoric despre Egipt, unde Narmer e prezentat în două ipostaze, respectiv purtând Coroana Albă a Egiptului de Sus (hedjet) și pe cea Roșie a Egiptului de Jos (deshret), ceea ce însemna că este regele ambelor ținuturi. Cu toate aceste, egiptenii de-a lungul istoriei, și-au perceput țara mai degrabă ca o federație a celor două Egipturi, decât ca pe un stat centralizat, iar în această privință, coroana și titulatura faraonului, ritualul și simbolistica puterii, ilustrează ideea unirii celor două entități distincte. De aceea a existat totdeauna o tendință de dezmembrare a Egiptului în țări separate și în cursul istoriei sale, de mai multe ori s-a divizat în principate și regate mici, independente unele față de celelalte.

Succesorul și probabil fiul lui Narmer, Hor-Aha, a moștenit un regat unificat și a întemeiat orașul-capitală Memphis, imediat la sud de vârful Deltei. Acest oraș avea să dureze de-a lungul întregii istorii a Egiptului și să devină unul dintre cele mai mari orașe din lumea Antichității.

În privința cronologiei Egiptului antic, sursa primară- și aici fac referire la perioada de dinaintea descifrării scrierii hieroglifice de către francezul Jean-François Champollion în 1822, de atunci putând fi citite de către egiptologi inscripțiile și analele egiptene propriu-zise- a constituit-o lucrarea în limba greacă a preotului scrib Manetho (Μανέθων / Μανεθώς gr.) din Sebennztus- ’’Aegyptica’’, scrisă la îndemnul faraonului Ptolemeu al II-lea, acesta a împărțit istoria Egiptului într-un număr de 30 de dinastii, în principal în case domnitoare. Astfel, cronologia egipteană, începe de la unificarea Egiptului, în cca 3100 î. Hr., pe care am menționat-o, urmând cu Perioada Dinastică Timpurie sau Perioada Thinită, care a durat cca 400 de ani. Perioada Thinită se trage de la numele orașului Thinis, din Egiptul de Sus.

Perioada Regatului Vechi coincide cu începutul Epocii Piramidelor ce cuprinde Dinastiile III-VI. A fost în general o epocă de pace și prosperitate, în care statul centralizat a devenit puternic, rețeaua de canale s-a amplificat și au sporit relațiile comerciale cu Siria, Nubia și Libia; meșteșugurile s-au dezvoltat mult, știința a ajuns la rezultate remarcabile, iar în artă și literatură, s-au creat primele capodopere. Dintre faraonii cei mai cunoscuți ai Dinastiei a III-a, trebuie menționat faraonul Djoser (2667-2648 î. Hr.) care a stabilit necropola la Memphis ca loc pentru înmormântările regale, construind o piramidă etajată la Saqqqrah- prima construcție masivă din piatră din istorie, construcție realizată de cebrul arhitect Imhotep, a cărui celebritate a făcut, fapt nemaiîntâlnit până atunci în antichitate, să fie divinizat.

Dinastia a IV-a începând cu Snefru (2613-2599 î. Hr.) a fost martora apogeului puterii faraonilor, fiind epoca de culme a prestigiului monarhiei de ’’esență divină’’, acest lucru reflectându-se în grandoarea și splendoarea monumentelor funerare, marea realizare fiind Piramida lui Kheops (Khufu), cea care avea să fie recunoscută ca prima dintre cele Șapte Minuni ale lumii antice. Un alt fiu al lui Kheops, Khefren (Khafre) va fi clăditorul celei de-a doua mare piramide și al Marelui Sfinx de pe platoul Gizeh. Succesorul lui Khefren, Mikerinos (2532-2503 î. Hr.) a construit cea de-a treia mare piramidă de pe platoul Gizeh. Începând cu Dinastia a V-a, (2494-2345î.Hr.) caracterul teoretic al regalității se accentuează, templele capătă multe privilegii și libertăți, fapt care va duce la creșterea tot mai accentuată a prestigiului și influenței preoților din orașul Heliopolis, devenit centru religios al Egiptului. În timpul Dinastiei a VI-a (2345-2181 î. Hr.) faraonii, pentru a contracara efectele declinului autorității lor, intreprind câteva expediții militare în Palestina și Nubia, continuând să stăpânească bogata Peninsulă Sinai. În acest timp, Egiptul se dezmembrează în nome semi-independente.

Prima perioadă intermediară, începe cu Dinastiile VII-XI, (2181-1991 î. Hr.), când capitala se mută de la Memphis la Heracleopolis, dar autoritatea regalității absolute este în decădere. Din 2048 î. Hr., orașul Teba începe lupta pentru supremația contra noii capitale; guvernatorii nomelor, nomarhii, tind tot mai mult să devină independenți și să își transforme funcțiile atribuite personal în funcții ereditare, fapt care va duce la instaurarea unor numeroase și slabe microdinastii locale.

În Perioada Regatului Mijlociu care a cuprins epoca Dinastiilor XI-XII, capitala se mută la Teba, unde Amon este acum slăvit ca un zeu suprem al Egiptului, perioadă în care unitatea statului se reface, administrația faraonică își recâștigă autoritate și se construiesc numeroase monumente. Declinul Regatului Mijlociu, începe cu Dinastia a XIII-a și a XIV-a când, numeroase elemente din Asia Mică se infiltrează în Egipt iar Nubia își recâștigă libertatea.

În 1720 î. Hr., hicsoșii invadează Delta, și își stabilesc capitala la Avaris și vor jefui țara, cătând să-și însușească civilizația egipteană, preluîndu-i scrierea, tehnica administrativă și chiar credințele religioase. Egiptul va fi din nou împărțit în două regate: Regatul memfit în nord, în regiunea Deltei sub autoritatea învingătorilor și Regatul Teban, in sud, controlat de egipteni, dar vasali hicsoșilor. Faraonii din Teba, ai Dinastiei XVII-a, vor intreprinde opera de eliberare a țării și în anul 1567 î. Hr. Hicsoșii vor fi alungați. Odată cu alungarea hicsoșilor, începe perioada Regatului Nou, ce a cuprins Dinastiile XVIII-XX, perioadă în care Egiptul ajunge la apogeul puterii sale.

Perioada Regatului Nou a fost caracterizată de militarismul regilor înspre regiunile Asiei Mici, atitudine determinată de dorința de a acumula cât mai multe prăzi și prizonieri. Expansiunea în Siria, Fenicia, Nubia și Palestina a determinat ca regii să-și intindă autoritatea necontestată până la țărmurile Eufratului, impunând țărilor supuse tribururi grele. Niciodată până atunci, Egiptul nu a atins o putere și o strălucire atât de mare; opulență care va fi ilustrată de grandiosul templu al lui Amon din Karnak și magnificul Templu din Luxor. Trebuie amintit, legat de această perioadă că clerul teban, va tinde să se suprapună peste puterea regală și să-i sustragă o parte din privilegii, astfel că sistemul va intra în criză și se va transforma , în timpul lui Amenophis al IV-lea și Akhenaton într-un conflict deschis și declarat între monarhie și clerul Templului lui Amon-Ra din Teba.

Odată ce și-au făcut apariția la frontiera maritimă a țării a triburilor nomade de populații eterogene din Bazinul Mediteranei, rămase în istorie ca ’’Popoarele Mării’’, ultimii regi ai Dinastiei XXI-a (1085-945 î. Hr.), au adus Egiptul într-o stare de decadență, cu aceasta epoca Regatului Nou luând sfârșit. Această perioadă de regres politic o constituie – epoca faraonilor de origine libiană, nubiană și saită, reprezentată de Dinastiile XXII-XXX, când Egiptul își pierde poziția sa de mare putere politică și sfârșește prin a fi cucerit în 525 î. Hr., de către perși.

Până la moartea celui din urmă faraon egiptean indigen, Nectanebo al II-lea, în anul 343 î. Hr., istoria Egiptului de după această dată, mai adaugă două Dinastii a XXXI-a și a XXXII-a – anume, a Doua Perioadă Persană, precum și suveranii macedoneni înrudiți cu dinastia Ptolemaică, aceasta din urmă, încheindu-se cu sinuciderea ultimei sale reprezentante, Cleopatra a VII-a, în anul 30 î. Hr.

Domnia lui Kheops