Scurta Istorie a Muzicii Corale Romanesti
CUPRINS
Introducere……………………………………………………………………1
Scurtă istorie a muzicii corale românești în ordine cronologică……………………………………………………………………………9
Introducerea cântării coral-armonice în Biserica Ortodoxă Română în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza………………17
Documente oficiale din anul 1876 din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor privitoare la începuturile muzicii corale……………….22
Documente oficiale din anul 1877 din aceeași Arhivă………71
Încheiere……………………………………………………………………..80
Bibliografie…………………………………………………………………83
Declarație de onestitate…………………………………………………86
Curriculum vitae………………………………………………………….87
=== l ===
1. INTRODUCERE
Până la apariția muzicii noastre corale culte de tip european, la noi, ca și la popoarele din Balcani și Răsăritul Europei, nu a existat altă muzică decât cea populară și cea bisericească de origine bizantină, la care pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, se mai adaugă și un început de muzică cultă laică reprezentată de cântecele lumești compuse de unii boieri, sub întreita influență a muzicii populare, a cântării de strană și a muzicii orientale. Cauzele care au întârziat la noi apariția unei arte muzicale mai evoluate – creare a unor compozitori de profesie au fost multiple. Dominația politică și economică a imperiului otoman a menținut Țările Române într-o stare social- culturală înapoiată. Mai târziu, prin veacul al XVIII-lea, clasele sociale dominante au fost influențate de cultura greco-turcească, despre care muzicologii susțin că, cel puțin în ce privește muzica, nu a avut darul de a constitui un stimul pentru apariția unei arte de o mai mare complexitate a mijloacelor de exprimare. Zeno Vancea adaugă la acestea spiritul conservator al Bisericii, continuatoare a vechiilor tradiții religioase bizantine ,care admitea arta (pictura și muzica) doar în măsura în care ea corespundea unor necesități strict religioase . Afirmațiile acesteia sunt contrazise de ceea ce el însuși afirmă citând din Istoria musicei la români de M.PosIușnicu cele spuse de episcopul Dunării de Jos, Partenie Clinceanul sau aceeași atitudine a istoricului D. A. Xenopol.
După anul 1836, când Ieromonahul Macarie trecea la cele veșnice, o nouă dimensiune artistică va pătrunde în cultul Bisericii Ortodoxe Române: cântarea coral religioasă vocal-armonică și polifonică.
Precizăm că această nouă formă artistică s-a manifestat în general, doar în cadrul Sfintei Liturghii, celelalte slujbe religioase importante – Vecernia, Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile etc. – desfașurându-se în sonoritățile monodiei psaltice. Deci arta corală religioasă a intervenit numai la Liturghie, corul dând răspunsurile liturgice în locul psaltului, al cântărețului.
Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea cultura muzicală în Biserica Ortodoxă Română intra într-o noua etapă a dezvoltării sale, prin pătrunderea în cultul divin, alaturi de cântarea monodică de strană, a cântării coral-armonice. Aceasta se datorează, în bună masură, ideilor reformatoare ale revoluției franceze de la 1789, pentru egalitate, fraternitate, independență națională și formarea unei culturi proprii, avansate, care să corespundă spiritului de progres și modernizare la care tindea omenirea. Starea aceasta cerea crearea neîntârziată a unor instituții culturale și în țara noastră. Astfel, au luat ființă: societatea culturală-filarmonică din București (1833), o școală muzicală numită "Conservatorul Filarmonic-Dramatic din Iași" (1836), Conservatorul de Muzică din Iași (1860) și cel din București (1864) etc. – instituții care, desigur, au avut o mare înrâurire și asupra noii direcții muzicale bisericești, căci de acum Biserica Ortodoxă Română n-a mai putut rămâne străină acestor prefaceri cultural-muzicale, respectiv curentului cântării corale venit direct din Apus sau trecut prin filiera rusească.
Pătrunderea acestei noi forme de cântare corală în Biserica noastră s-a facut, cum era și firesc, treptat, manifestandu-se la inceput mai timid, iar mai apoi, luptând din răsputeri pentru caștigarea prioritații în fața celei monodice.
Cântarea corală își face apariția cu destulă lejeritate spre jumătatea secolului al XIX-lea, secol de mari frământări culturale, politice, naționale. De asemenea își fac loc în conștiința românilor ideile înnoitoare de frățietate, egalitate, libertate, de independență națională, de întărire a conștiinței naționale și formarea unei culturi proprii, avansate care să corespundă spiritului de modernizare și progres la care tindea omenirea.
Cum era de asteptat, Biserica nu a rămas străină acestor schimbări cultural-muzicale, respectiv curentului cântării corale, deși acesta era deficitar din punct de vedere al melodiilor, căci în loc să se fi recurs de la bun început la armonizarea melodiilor psaltice de strană intrate de mult în tradiția poporului nostru, ceea ce au făcut sporadic și destul de anevoios la început unii compozitori adepți ai curentului tradiționalist, s-a recurs la împrumuturi sau în cel mai bun caz la crearea unor melodii noi cărora li se aplicau procedeele clasice de polifonizare.
Este foarte adevărat că melodiile modale psaltice, ca de altfel și cele populare, unde de bine de rău s-a călcat cu deptul de la bun început, prezentau mari dificultăți de
prelucrare și armonizare. Trebuia să li se aplice un veșmânt armonic specific, nu bazat pe major-minorul apusean. Or, muzicienii nu erau pregătiți pentru acest lucru.
Mult prea tânăra coralistică românească – până la crearea propriului stil autohton prin altoirea pe tulpina multiseculară a monodiei bizantine- avea să cunoască și experiența mai grea a fiecărui început prin preluarea și imitarea sistemului european de cântare, suferind influențe rusești, sârbești sau de sorginte greacă, precum și din coralul protestant.
Așa se face că la început «muzica corală care pătrundea în Biserică avea un vădit caracter laic, un caracter de împrumut, cu totul străin și nepotrivit (spiritului Bisericii Ortodoxe de Răsărit» .
«O evoluție firească a muzicii noastre bisericești ar fi fost în direcția creării unui stil polifon pe baza cîntarii de strană or, în loc de a crea un astfel de stil… s-a pastișat stilul unei alte culturi muzicale, în care primatul îl deține elementul armonic străin — cel puțin in forma sa funcțională — de adevărata concepție muzicală a neamului nostru» .
"Când s-a introdus corul în biserică, preciza D.G. Kiriac, s-a simțit lipsa unui repertoriu adecvat, compozitorii noștri au apelat la repertoriul rusesc. Singura alternativa este aceea de a ne îndrepta privirile spre cântarea tradițională, cu melodia ei simplă, care are rolul de a ne face să gândim și să ne rugăm. Care va fi stilul coral de care ne vom servi? "Negreșit, cel polifonic." Se recomandă deci înveșmântarea străvechilor cântări omofone în haina cea nouă a polifoniei armonice și contrapunctice, adaugă C. Brăiloiu în Cuvântul său de lămurire la liturghia psaltică a lui D.G. Kiriac. Până să ajungă la acest concept tradițional, cum îl numește maestrul de la Carmen, i-au trebuit mulți ani de studiu, lucrând la Liturghia psaltică până în ultimul an al vieții sale. Și numai prin strădaniile lui Gheorghe Cucu, această monumentală lucrare a văzut lumina tiparului. Și totuși există în creația corală religioasă românească o întreagă literatură mare valoare expresivă care nu a fost concepută în structura monodiei psaitice oale, dar capabilă să-l introducă pe credincios într-o atmosferă de deplină itate, datorită expresivității și construcției ei de formă și de stil, în deplină concordanță cu momentul liturgic la care participă Există numeroase astfel de cântări corale liturgice, care nu sunt tributare unor modele străine, ele incadrându-se în mod organic în literatura de specialitate a genului coral religios al ortodoxismului românesc. Am putea exemplifica aici cu cele 12 liturghii aie lui Eusebie Mandicevschi, cu cele 7 liturghii ale lui Antoniu Sequens, Cu cele 3 liturghii ale lui Eduard Wachmann, cu Liturghia lui Ioana Ghika-Comănești, revăzută și acceptată ca atare de tradiționalistul" D.G. Kiriac, cu Liturghia solemnă a lui Sabin V.Drăgoi etc.
În Biserica Ortodoxă Română, în mod oficial, cântarea corală va fi introdusă pe la jumătatea secolului al XlX-lea și fenomenul în sine a fost văzut ca o încercare „de a înlătura cântarea de strană" eminamente vocală și monodică. în fond, introducerea cântării corale în Biserica românească s-a datorat în bună măsură, cum s-a mai arătat, spiritului de reformă de care a fost cuprinsă întreaga societate românească în secolul al XLX-lea, ca efect al Revoluției franceze din anul 1789.
Acum în secolul al XlX-lea, chiar imediat după 1821, se duce o luptă susținută pentru repunerea în drepturi a cînltării psaltice bisericești «românite». Și am văzut cum s-a impus această «românire», a psaltichiei.
Cântarea corală religioasă nu a pătruns cu ușurință în cultul ortodox, în mănăstiri, de exemplu, și astăzi se manifestă un dezinteres, o anumită rezistență, am putea spune chiar o opoziție fățișă față de cântarea corală; monahii, datorită unei îndelungate tradiții, preferă cântarea monodică, pe care o cultivă și o transmit cu grijă generațiilor tinere, într-o execuție specifică mănăstirii. Câteva încercări s-au întreprins, mai cu seamă în mănăstirile de maici, unde au fost organizate coruri pe voci egale, însă fără rezultate de generalizare. La Mănăstirea Agapia, de pilda, diaconul și bizantinologul Grigore Panțiru a organizat o astfel de formație corală pe voci egale, care să dea răspunsurile la Liturghie; ar fi Interesant de știut dacă această inițiativă a lui Grigore Panțiru a rezistat timpului. în schimb, în bisericile de mir de la orașe, în marile catedrale, acolo unde șl condițiile materiale o îngăduie, cântarea corală a pătruns cu mai multă ușurință, generalizându-se. Datorită acestei proliferări, și compozitorii și- au îndreptat atenția către acest gen de creație, literatura muzicală românească înregistrând numeroase liturghii și concerte, unele din ele fiind interpretate cu predilecție,- artele așteptându-și rândul la o potențială execuție, în biserică sau în sala de concert. Atât de puternică a fost influența cântării corale armonice, încât în unele biserici de mir a început a se cânta în grup improvizat, în terțe paralele, denaturându-se astfel frumusețea monodiei bisericești, și aceasta nu numai la Liturghie, ci și la celelalte oficii (Vecernie, Utrenie etc.) – o adevărată blasfemie sonoră, ce maltratează profund spiritualitatea religioasă spre care tinde dreptcredinciosul în biserică.
Paralel însă cu acțiunea aceasta se desfășoară și aceea a îndepărtării din biserică a cîntarii de strană tradiționale își înlocuirea ei cu acea cîntare pe mai multe voci, armonică, aceasta fiind favorizată de împrejurări aparte : tendința de scoatere din Biserică a tot ce era grecesc (deși psaltichia astfel românizată nu mai era de acum un produs pur grecesc, ci era mai degrabă o tradiție românească veritabilă); influența puternică modernistă pe care o exercită cîntarea corală bisericească din Rusia și din Apus. Această influență s-a bucurat .și de faptul că Alex. I. Cuza, în aversiunea sa pentru tot ce era grecesc, a sprijinit curentul coral chiar printr-un decret (nr. 101 din 1865), prin care ordonă înlocuirea psaltichiei cu muzica de tip occidental, armonică.
Deși apariția coralului litugic nu mai suporta amânare, el a fost grăbit și de intens discutatul decret al lui Cuza, care, în intenția de „purificare" prin îndepărtarea factorului străin (recte fanariot), va atrage prin înlocuirea precipitată, o altă influență străină (rusească și mai apoi germano-austriacă); cu alte cuvinte, strădania de „europenizare" avea în proiect înlocuirea muzicii psaltice – confundată cu regimul fanariot- și adoptarea cântului coral-armonic, care se găsea în faza stângăciilor începutului, atât tehnic cât și stlistic. Din fericire, acest aspect de conjunctură forțată, incitatoare la polemici păguboase și sterile , nu a durat mult; muzica psaltică și-a urmat cursul său firesc, culminând cu Macarie-Pann-Suceveanu, iar creare unui stil propriu care să descopere adevărata identitate românească în cântul liturgic armonico-polifonic, va fi un proces de lungă durată și de intensă implicare a unor personalități care să lupte cu credință, măiestrie, dragoste și pricepere.
Și pentru a controla aducerea la îndeplinire a acestui decret, numește la 18 ianuarie 1865 pe I. Cart profesor la Conservator pentru a introduce cîntarea corală, ce avea să cîșțige tot mai mult teren, deși școli pentru instruirea elevilor în acest scop erau foarte puține, pe cînd școli de psaltichie existau destule la un moment dat.
Intenția lui Cuza, nobilă în esența ei, de a scoate muzica bisericească de sub oblăduirea celei grecești, a avut își un mare defect prin aceea că a sprijinit tendințele străine care nu țineau seama de tradiția noastră bisericească de veacuri.
Căci una era transcrierea cîntarii psaltice pe notele liniare (europene) și alta era identificarea psaltichiei românești cu un produs grecesc și, deci, scoaterea ei din Biserică, mai ales că muzica noastră psaltică dobândise de mult caracter național nu numai ca text, dar și ca melodie în bună parte.
Arhimandritul cărturar Melchisedec Ștefănescu-viitor episcop al Dunării de Jos- menționează în lucrarea sa “Memoriu pentru cântările bisericești din România” că “în București a luat ființă o școală bisericeasca armonică sub conducerea arhimandritului Visarion”.
Se menționează de asemenea că sub influența acestuia a luat ființă și catedra de muzică vocală de la Seminarul teologic din Socola în timpul domnitorului Mihail Sturdza.
Se știe apoi că în 1836 în timpul domnitorului Alexandru Ghica, a luat ființă tot sub conducerea acestui inimos muzician «Horul cîntăreților ștabului oștirii» care în 1845 în timpul domnitorului Gheorghe Dimitrie Bibescu, a fost reorganizat în «Așezământul corpului cîntăreților domnești de la Curtea Veche». Tot el a redactat un proiect către domnitor care «a fost aprobat și a apărut în gazeta oficială».
Așezământul coral al arhimandritului Visarion însă se desființează în 1863, dar ideea de cor rămâne puternic înfiptă înn inimile si conștiințele locuitorilor capitalei bucureștene din acea perioadă.
Tot acum cînd istoria muzicii românești înregistrează numeroase inițiative de introducere oficială a muzicii corale în Principatele Române, sunt consemnate și eforturile muzicianului Ioan Mihuleț și ale arhimandritului menționat de a traduce și adapta cîntări și piese corale în spiritul limbii și al cultului ortodox român.
Tot cam în această perioadă la Iași, înainte de organizarea «Coru Cântăreților ștabului oștirii» din București, renumitul cărturar moldovean Gheorghe Asachi consemnează în memoriile sale existenta unui cor scriind între altele : «Vrednic de auzire a fost înduieșătoarea armonie a școlarilor, care, în curs de 4 luni de zile, au făcut în muzica europeană nenumărate coruri sub povățuirea profesorului de muzică, domnul Barijcec, carele acompania acest imn cu măiestrul sunet al harpei».
În București, ziarul «Curierul românesc» arată în expunerea sa anuală că la examenul public al școlilor naționalte pe anul 1831—1832, executau : «Cîntarea dimineții» — versurile de I. H. Rădulescu iar Bazica de marele protopsalt român Macarie Ieromonahul și altele.
Istoricul român de reputație mondială V. A. Urechia în impunătoarea sa carte menționează eforturile cărturarilor progresiști I. H. Rădulescu și Petre Poenaru, «de a aduce profesor de armonie la școala începătoare de la Sfîntul Sava» .
La numai 12 ani (adică în 1844) de la expunerea anuală a «Curierului românesc» — la Seminarul din Socola prin străduința profesorului Alexandru Petrino, se înființează corul școlii, după sistema cea nouă europeană.
În această perioadă de mari frămîntări, de mari inițiative și luări de decizii care .privesc soarta muzicii corale românești, se nasc la distantă foarte mică unul de altul- marii precursori ai muzicii corale românești ale căror creații laice și bisericești sînt nelipsite pînă azi din repertoriul formațiilor bisericești și profane, rămînînd totodată în conștiința iubitorilor de muzică corală bună, adevărate călăuze, cum ar fi: Alexandru Flechtenmacher, D.Wachmann, Ion Cart etc.
În Biserica Ortodoxă Română, cântarea corală religioasă s-a dezvoltat în două direcții specifice acestei categorii stilistice – una către creația liturgică, destinată oficiului Liturghiei, și alta spre creația concertistică, prezentă în sala de concert a marilor formații corale românești. Această direcționare nu trebuie privită în mod exclusivist, deoarece unele cântări liturgice – cum ar fi heruvicele și chinoniceie – pot face parte și din programul de concert al oricărei formații, și invers, unele concerte religioase pot fi interpretate și la Liturghie, în ioc de chinonic sau priceasnă.
Cântările cale mai importante ale creației corale liturgice sunt următoarele: Antifoanele, Trisaghionul, Heruvicul, Răspunsurile mari, imnul liturgic "Pre tine te lăudăm", Axionul, Rugăciunea domnească Tatăl nostru, Chinonicul sau Priceasna. De-a lungul Liturghiei, corul dă și răspunsurile cuvenite la ecteniile mici, întreite, de cerere și ia finalul oficiului, majoritatea acestora fiind executate armonic într-un evident stil recitativ.
Ținând seama de aceste aspecte, considerăm că direcțiile de manifestare a creației corale religioase ar fi următoarele:
a) prelucrarea armonica sau polifonică a melosului bizantin și de tradiție
bizantina, a cântării psaltice chrysanthtce.
b) creația originala a compozitorilor în stil și formă psaltică. .
c) creația originală a compozitorilor străină de stilul și modalismul psaltic.
d) creația corală religioasă cu acompaniament instrumental, în stil sau străină de stilul psaltic.
e) împrumuturi și prelucrări corale ale unor creații din literatura muzicală occidentală, aparținând altor culte.
2.SCURTĂ ISTORIE A MUZICII CORALE BISERICEȘTI ÎN ORDINE CRONOLOGICĂ
Muntenia
Corurile religioase din București își au începutul cam în aceeași vreme când la Iași Alexandru Petrino pornise pe această cale. Avem cunoștință de faptul că psaltul Cheosa, îndrumătorul muzical al lui Anton Pann era iscusit în alcătuirea de ansamble religioase. În 1830, generalul rus Kiseleff, la intrarea sa în București a fost întâmpinat la biserica Sărindari de un cor de 12 inși sub conducerea cântărețului Cheosa.
Probabil că acest cor nu era unul armonic ci mai mult un cor de psaltichie monodică, totuși se vede că a fost reușit instruit, deoarece Biserca Sărindar îi va aloca 2500 lei, o sumă destul de respectabilă pe acele vremuri.
Prima întocmire de muzică armonică religioasă o înfăptuiește cunoscătorul de muzică liniară Popa Rusu, după care urmează Grigorie Manciu. Se vede însă că mai multă seriozitate prezenta calitatea de cleric căci, în scută vreme, ca organizator al corului mitropolitan vine arhimandritul rus Visarion care, în colaborare cu tenorul Barbu Pop instruiește corul mitropoliei muntene cu repertoriul liturgic rusesc, atât ca muzică, cât și ca text. Însă vine decretul domnesc al lui Cuza prin care se înlocuiește limba slavonă din Biserică și atunci, găsindu-se nepregătit pentru îndeplinirea poruncii domnești, arhimandritul Visarion cu întregul său cor este înlocuit cu corul bisericii Sfântul Dumitru în frunte cu conducătorul lui, Atanasie Verzeanu.
Prin decretul lui Cuza se înlocuise limba slavonă, dar totuși rămăsese muzica rusească, pentru înlocuirea căreia au trebuit să lupte multă vreme compozitorii A.Flechtenmacher, I. Cart, Ed. Wachmann, G. Brătianu, Mugur, Al. Podoleanu, Bunescu și alții.
Pe lângă corul Sfintei Mitropolii se afla un internat unde cântau coriști, care, pe lângă dirijorii lor mai erau profesorul de vioară si violoncel, Al. Flechtenmacher, pe Grigorie Manciu ca profesor de teoria muzicii occidentale și psaltichie, pe Carollo pentru vioară.
Istoria muzicii la români începe cu primele injghebări corale bisericești si diferitele școli de muzica armonica in genul "Asezamantului Choral" infiintat pe langa biserica domneasca de la Curtea Veche în 1836 odată cu înființarea Seminarului Central, de catre Arhimandritul Visarion, inca din timpul domnitorului Gh. Bibescu (1842-1848), in scopul "imbunatatirii cantarii bisericesti prin cantarea in armonie". Visarion formeaza din elevii acestei scoli armonice primul cor bisericesc din Principatele Romane, aplicand un repertoriu alcatuit din lucrarile compozitorilor rusi, traduse in romaneste si adoptate, pentru catva timp, si de alte formatii corale ce au luat fiinta dupa aceea.
Se mai mentioneaza existenta unui cor armonic, pe la 1847-1848 la biserica Crețulescu din București, instruit de Anton Pann. Nu avem mărturii in sensul acesta, dar Anton Pann ne-a lăsat tipărit în Liturghierul său (București, 1847, p. 77—78) «Doamne miluește în armonie din cele mai ușurele pe 4 glasuri» (voci), adică armonizat cu notație psaltică pentru 4 voci mixte, precum și «Ție Doamne», «Dă Doamne», «Și duhului tău», «Slavă Ție Doamne, slavă Ție».
Dar necesitatea unei bune organizări a cântarii corale în Biserică se impunea tot mai mult. De aceea, la 1864, cand s-a inființat Conservatorul din Bucuresti, a inceput sa-si desfasoare activitatea pe langa el, un cor bisericesc alcatuit din vreo 50 de persoane, sub conducerea lui Grigore Manciu, (căci Grigore Manciu fusese numit în 1863 profesor de muzică vocală la Seminarul Central din București), având ca tenori pe Dumitru Georgescu, Constantin Ștefănescu și Barbu Pop, iar ca bași și baritoni pe I. Ionescu, Neculai Iosif, Grigorie Rădulescu, Matei Lupescu și alții.
Conservatorul din București a avut o mare influență în introducerea muzicii corale bisericești în țara noastră. A fost înființat la data de 1 noiembrie 1864 de către Ministrul de Instrucție și Culte, N. Crețulescu din cabinetul lui Mihai Kogălniceanu, un mare amator de arte, purtând numele de “Conservatorul de musică și declamațiune”, pus sub conducerea muzicianului Al. Flechtenmacher, care preda vioara, violoncelul și armonia. Primii profesori al noului Conservator au fost Caroli Salvatori, profesor de vioara adoua și contrabas, Ed. Wachmann, profesor de pian, Art. Visarion, profesor de muzică vocală, Matei Millo, profesor de mimică și declamațiune, apoi Gennaro Gargiulo, I. G. Nițescu, A. Nesler, I. Cartu, C. Biscotini, I. Neudorfler și Giuseppe Mezzadri, care predau instrumentele muzicale.
Dupa unirea Principatelor cantarea corala devine si in Biserica Ortodoxa Romana o realitate, introducerea ei in cultul divin facandu-se, de data aceasta, in mod oficial, legal, prin Decretul Nr. 101/18 ianuarie 1865, emis de domnitorul Al. I. Cuza, care numeste pe profesorul de muzica Ion Cart, inspector general al corurilor din Bucuresti. De acum incepe a se organiza coruri si in oraselele de provincie.
Consecvent acestui decret domnesc, Ministerul de Culte, la 22 ianuarie 1865 dă un ordin circular tutror bisericilor din București și din țară punându-le în vedere că, întrucât se urmărește a se introduce muzica vocală armonică religioasă în toate bisericile României, prin instruirea cântăreților, canonarhilor și paraclisierilor, se îndatoresc ca să urmeze regulat cursul de a se forma micile coruri executătoare a imnurilor liturgice.
Cei care nu vor respecta acest ordin ministerial sunt avertizați că vor fi scoși din posturile care le dețin.
Spre exemplu, Biserica Sfânta Ecaterina din București se bucură de o sănătoasă și constientă conducere, în ceea ce privește folosul pe care îl aduce muzica corală bisericească sufletului creștin. Din acest motiv, încă din 1865, se perindă o serie de cântăreți psalți cu voci distinse, care, fiind și specialiști în cântarea corală, au fost reali colaboratori în acțiunea lui Ioan Cartu.
Moldova
În această parte a țării, muzica coral armonică era cu totul necunoscută. Era prezentă acea muzică unisonică care se putea auzi, cel mult, în catedralele episcopale și mitropolitane, pentru care chiriarhii din acea vreme dădeau imbold stăruitor pentru ca acea latură a activității bisericești să se dezvolte.
La 1632, pe lângă principele Moldovei, se găseau lăutari și un cor de muzicanți care, în limba românească, viersuiau, din gât plin, cântece naționale. Juxta Vayvodam citharoedi et musicorum corus erat, qui Valahia lingua patrium carmen pleno gutture cantabant, după cum aflăm în Almanahul musical din 1876, de Theodor Burada.
Ceea ce înseamnă că pe la începutul secolului al XVII-lea existau coruri formate din copii de casă, care cântau probabil la unison, completându-și melodia cu armonia bizară a lăutarilor alăturați.
Pentru istoricul acestei laturi muzicale corale a românilor, ar fi fost desigur interesant să se fi păstrat măcar câteva din acele cântece naționale, care, probabil se cântau încă și la 9 februarie 1653, când arhidiaconul Paul de Alep, în călătoria sa cu patriarhul Macarie de Antiohia, prin țările române, descriind amănunțit parada religioasă cu care a fost întâmpinat la Biserica Sfântul Sava din Iași, găzduirea și petrecerile, ce li s-a oferit, citează desfătătoarea cântare a copiiilor de casă a Beiului, care se întreceau între ei ca să desfăteze pe ascultători.
Această stare a muzicii armonice vocale dăinuiește multă vreme, căci, dacă pe terenul instrumental lăutarii progresau mereu, de muzica corală, dar mai ales de cea corală bisericească, nu se interesa nimeni.
În timpul ocupației rusești, guvernatorul provizoriu al Moldovei, generalul-major Cușnicov, la 3 martie 1808 cere mitropolitului Serapion de Kiev trimiterea funcționarului dicasteriei, Ghetoponov, cunoscător al muzicii armonice, ca să înființeze un cor bisericesc la Iași. De rezultatele acestui demers, documentele cercetate ]n acest domeniu nu precizează nimic.
Tot in acest timp, aici, incercările de a se injgheba coruri bisericesti deveneau tot mai frecvente. M. Gr. Poslusnicu, dupa dovezile luate din revista "Arta" (1893), afirma ca pe la inceputul secolului al XIX-lea exista la Manastirea Neamt un cor instruit pe notatia muzicala numita sinodala. Incercarile acestea au continuat pana cand, in 1844, Alex Petrino, profesor la catedra de muzica occidentala, infiintata in timpul domnitorului Mihail Sturdza (1834-1848), la Seminarul Veniamin din Iași, pune bazele unui cor bisericesc la 1 martie 1844 care, încurajat de primele sale succese, în această direcție muzicală, înființează la 2 iulie 1847 cel dintâi cor din Oștirea Moldovei. Corul său bisericesc va fi desființat in 1848, in urma contestatiei facuta de mitropolitul Moldovei Meletie catre Patriarhul Ecumenic.
Alexandru Petrino fusese, în același timp, și profesor la conservatorul filarmonic din Iași, pentru care, în 1850, tipărește în institutul “Albina” al lui Gheorghe Asachi Gramatica de musică vocală.
După acest frumos început, nevoia unei reforme, în muzica cultului bisericesc se simțea tot mai mult. Dacă totuși întârzierea dăinuia, acest fapt se datora lipsa specialistului care să-și ia răspunderea și să-și asigure reușita întreprinderii.
După zece ani, G. T. Burada, la 23 aprilie 1854, cu ajutorul moșului său, boierul Evdochim Ianov, un pasionat pentru muzica corală, ca unul care auzise cele mai bune coruri bisericești din Rusia, reușește să înființeze un cor vocal religios, care a cantat Sfanta Liturghie, pentru prima oara, pe data de prăznuire Sfântului Mucenic Gheorghe în biserica Sfantul Athanasie si Chiril din Iasi. În urma acestui început, corul condus de Gheorghe Burada a cântat alternativ în bisericile ieșene.
Tatăl lui Gheorghe, vornicul Tudurachi Burada îi pusese la dispoziție, pentru studiile corului, casele sale din strada Sărăciei. La conducerea corului au urmat apoi Paul Hett și Ed. Hubsch.
Pe la sfârșitul anului 1863, mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei, pătruns de binefacerile și de progresele muzicii armonice în biserică, a organizat un internat pentru copiii-cantareti, unde erau supravegheati in mod special pentru pastrarea sanatoasa a vocii, pentru a fi folositi ii corul mitropoliei. Instruirea corului, format la început din 12 copii și șase bărbați se încredințează lui Dimitrie Vestali, care era pedagogul și profesorul-instructor al acestor copii; iar conducerea generală i-a fost încredințată lui Gheorghe Burada.
La început mare era mirarea credincioșilor când auzeau în biserică un cor de muzică europeană. Mulți dintre ei, deprinși numai cu cântările psaltichiei, se scandalizau și considerau corul ca o muzică păgânească.
Aici, în corul Mitropoliei, Gheorghe Burada concepe o serie de compoziții de muzică corală religioasă, care, până în 1876, au format repertoriul de bază al corului religios mitropolitan.
Grigore I. Gheorghiu, tenorul acestui cor și profesor la Seminarul Veniamin, martor ocular al acestor împrejurări, în cartea sa “Corul lui Musicescu” ne relatează:”De fapt, ca să fim drepți, corul metropolitan nici nu ne- a făcut dovada vredniciei sale decât după 1876. Pricina era lipsa de continuitate de conducere. Șefii corului s-au schimbat des: Gh. Burada 1864-1866; D. Vestali 1866-1868; Gh. Burada 1868-1870. Apoi după moartea lui Burada au condus Gh. Dima, profesor de principii la conservator 1870-1871. Petru Sfetescu 1871-1873, apoi iarăși Gh. Dima până la 1876, când conducerea corului o ia Gavriil Musicescu. ”
În Transilvania și Banat, procesul de formare a culturii și artei românești era mereu stânjenit ca urmare a politicii de opresiune a clasei conducătoare maghiare, care căuta să împiedice pe toate căile întărirea conștiinței naționale a populației majoritare de altă limbă din vechea monarhie habsburgică.
In Banat, primul cor bisericesc a luat fiinta in anul 1840, la Lugoj.
La adunarea bisericească a românilor lugojeni din 24 septembrie 1840, se hotărăște trimiterea învățătorului Ghinea și a unui număr oarecare de coriști, la Timișoara, pentru a învăța, cu germanul Pfeifer, profesor de muzică, liturghia care se cânta în biserica sârbească din Timișoara și Vârșeț.
Acest cor a cântat pentru prima oară în anul 1841. După cum se pare, a activat până în anul 1856, când în urma șicanelor din partea episcopiei sârbești de la Vârșeț, căreia habsburgii le subordonaseră biserica românească ortodoxă din Banat, corul își încetează activitatea, pentru a reînvia în 1860, sub denumirea de “Reuniunea de cântări”.
În Transilvania, prima formație corală datează din anul 1850, la Cluj. Despre activitatea ei muzicală nu prea avem date suficiente. Doar Tiberiu Brediceanu, in "Raportul cu privire la situatia corurilor ardelenesti", spune: “…iara muzica corala bisericeasca a fost numai straina: sarbeasca sau greceasca, cu textele traduse. Mult s-a cantat in bisericile noastre liturghia vienezului Randhartinger compusa pe melodii de strană grecești.”
După unele documente se poate afirma că muzica corală în Biserica Ortodoxă Română ar fi pătruns mult mai devreme în Transilvania. Acest lucru îl demostrează profesorul Gheorghe Ciobanu care analizează un „Kirie eleison" (Doamne miluiește) din manuscrisul grecesc 362 de la Biblioteca Academiei Române – Filiana Cluj (p. 224 – 231) armonizat pentru cor mixt, cu notație neumática bizantină, în șapte variante armonice cu înlănțuiri de acorduri, dar în stare directă.
El afirmă că această formă armonică nu putea să fie nici creația grecilor și nici a popoarelor din balcani,ci o formă de propagandă catolică în Transilvania ce se făcea prin intermediul muzicii de factură occidentală, după promulgarea actului de unire a unei părți a românilor ortodocși cu Roma în 1701. Studiile de bizantinologie mai noi făcute de Ozana Alexandrescu reconsideră afirmațiile lui Oheorghe Ciobanu .Analizând elementele oferite de Ms. 362 , aceasta afirmă posibilitate alcătuirii culegerii în insula Hios , supoziție sprijinită chiar de către controversata includere a piesei corale Doamne miluiește.În insula Hios, secolul de dominație genoveză( aprox. l355-l462) a avut drept consecință practicarea cultului creștin de rit catolic pentru o importantă parte a populației. In Grecia modernă (de după 1923) pe insula Hios există o arhiepiscopie de rit ortodox și o episcopie de rit catolic. In aceste condiții devine un fapt comun coexistența repertoriului liturgic muzical propriu ambelor confesiuni. Cel care a alcătuit Ms.362 între pag. 15-232 a adăugat între pg.232-233 cântarea Kyrie eleison pe patru voci , o piesă atât de frecventă în repertoriul catolic. Copistul a notat piesa corală în sistemul de notație cu care era cel mai bine deprins, și anume cel neumatic de tradiție bizantină.
Trebuie însă amintit că acest nou gen de cântare, deși binevenit, a avut urmări nu prea favorabile dezvoltării corale bisericești curate, românești, deoarece nu de la început și-au dat seama muzicienii noștri că dacă este vorba să avem cântare corală în Biserică, această cântare nu trebuie să fie alta, decât cea de strană, prelucrată și armonizată în spirit național cerut de Biserica noastră. Or, cântările pătrunse în cultul nostru divin "aveau un vădit caracter laic, un caracter de împrumut, cu totul străin și nepotrivit spiritului Bisericii Ortodoxe de Răsărit, iar urmele acestora se mai resimt și azi în unele biserici cu cor". Tot în acest sens muzicologul Zeno Vancea zicea că "o evoluție firească a muzicii noastre bisericești ar fi fost în direcția creării unui stil polifon pe baza cântării de strană; or, în loc de a se crea un astfel de stil (…) s-a pastisat stilul unei alte culturi muzicale, în care primatul îl deține elementul armonic străin – cel puțin în forma sa funcțională – de adevărată concepție muzicală a neamului nostru…". De altfel, din lucrările corale bisericești ale compozitorilor români din secolul al XIX-lea vom distinge influența a trei curente mai importante:
a) curentul germano-italian
b) curentul rusesc sau italo-rusesc și
c) curentul tradiționalist "care a promovat autenticele coordonate ale unei străvechi culturi muzicale, ce a avut la bază cântecul de strană cu un aspect modal și cu altă organizare ritmică față de melosul occidental", – curent început pe la sfârșitul secolului al XIX-lea și dezvoltat în secolul al XX-lea.
Repertoriul coral trebuia asigurat ca să poată să dureze. De aceea în scurt timp au apărut fie compoziții personale, fie adaptări, fie traduceri după autori străini.
Însă o dată cu trecerea timpului compozitorii au început să acorde o atenție din ce în ce mai mare vechii cântări de la strană. Mai ales după 1880 se vor evidenția tot mai mult în compozițiile corale bisericești formule melodice de iz bizantin si structuri modale, chiar dacă vor fi imperfect tratate coral.
3.INTRODUCEREA CÂNTĂRII CORAL-ARMONICE ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN TIMPUL DOMNITORULUI ALEXANDRU IOAN CUZA
Paralel cu românirea cântării bisericești și cu acțiunea de .punere definitiv în drepturi a cîntării psaltice «românești», se desfășoară la jumătatea secolului al XlX-lea și aceea de îndepărtare din biserică a cîntării tradiționale de strană și înlocuirea ei cu acea cîntare pe mai multe voci, armonică, acest lucru fiind favorizat de împrejurări aparte și anume: tendința de scoatere din biserici a tot ce era grecesc — deși psaltichia, cum a fost ea românizată de Macarie, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu, ca și de cei de dinaintea lor (ne gândim la Filotei sin Agăi Jipei, loan sin Radului Duma Brașovean și mulți alții) nu mai era de acum un produs pur grecesc, nici măcar ca melodie, nemaivorbind de text, ci era mai degrabă o veritabilă tradiție românească, pentru că, după spusa lui Anton Pann, muzica noastră bisericească dobîndise de mult un caracter național. La aceasta se adaugă influența puternică modernistă, exercitată de muzica corală, bisericească din Rusia și din Apus. Această influență s-a bucurat și de faptul că Alexandru loan Cuza, în aversiunea sa pentru tot ce era grecesc, a sprijinit curentul coral chiar printr-un decret domnesc (nr. 101/1865), prin care ordona înlocuirea psaltichiei cu muzica de tip occidental, armonică.
Intenția lui Cuza, nobilă în esența ei, de a scoate cîntarea bisericească de sub influența celei grecești, a avut pentru moment și un mare inconvenient, prin aceea că a sprijinit tendințele străine care nu țineau seama de tradiția noastră bisericească de veacuri. Dar, fie-ne îngăduit să nu credem că Alexandru 1. Cuza avea de gând să introducă muzica occidentală, fiindcă ar fi fost simplu de tradus lucrări muzicale din literatura apuseană sau chiar rusească. Dar nu s-a procedat tocmai așa, ci s-a stimulat compoziția românească, așa cum vom vedea. Nici măcar compoziți de origine străină ca Alexandru Flechteamacher și Eduard Wachmann n-au tradus din muzica apuseană, ci au creat, sub influența, e drept, apuseană a major-minorului și a armoniei tonale, ignorînd poate din necunoaștere armonia modală, care se va aplica mai tîrziu cîntării noastre strană, creîndu-se o muzică adecvată serviciului divin ortodox românesc.
Lupta se dădea, din a doua decadă a secolului al XlX-lea, între adepta stilului psaltic, pentru menținerea acestuia în biserici, și între adepții stilului coral, în frunte cu arhimandritul Visarion de la Așezămîntul coral de la Curtea Veche, pentru introducerea pe scară largă a acestuia. În accepțiunea celor din urmă, acest proces însemna introducerea cîntărilor corale străine în Biserica românească și eliminarea totală a melosului bizantin. Lupta va fi aprigă dar se va ajunge pînă la urmă la coexistența pașnică a acestor două stiluri.
Aceasta era situația generală a muzicii bisericești cînd domnitorul Alexandru loan Cuza este nevoit să intervină.
Întâi hotărăște introducerea pentru totdeauna a limbii române cu caractere latine în serviciul divin.
În 1863 s-a decretat scoaterea limbii grecești din cultul divin public, râmânind să se slujească totuși în grecește pentru credincioșii de neam grec la biserica Sf. loan cel Mare din București (demolată în 1893) pe locul căreia se află astăzi Palatul CEC, pe calea Victoriei, la biserica Sf. Arhangheli din Brăila și la biserica Dancu din Iași.
În preajma Unirii Principatelor se ridicau tot mai multe glasuri împotriva neajunsurilor muzicii bisericești, afirmîndu-se că nu mai corespunde epocii de progres,- că nu mai este gustată de popor în forma monodica și că este executată defectuos de către cântăreții de atunci. Se cerea tot mai insistent alt fel de cîntare în biserici. Sub influența simțită a Occidentului se cerea introducerea și generalizarea cîntării corale pe mai multe voci. «Există un puternic curent de opinie defavorabil oricărui element care ar deriva, fie și sub formă îndepărtată, din resortul structurii greco-turco-fanariote.
În consecință, se considera că muzica bisericească, deși românizată de Macarie și A. Pann conform stilului modern, nu corespunde noilor imperative spirituale, fapt care și explică — încă dintr-o fază anterioară — campania de introducere a muzicii armonice în biserică, cîntările acestui stil fiind de o cu totul altă factură decît cele tradiționale, chiar și mai noi.
Momentul decisiv îl marchează tot Alexandru loan Cuza, care nu se mulțumește doar cu secularizarea averilor mănăstirilor închinate, ci introduce în mod oficial, pe scară generală, muzica nouă în biserică, reprezentată prin cor.
Astfel, la 18 ianuarie 1865 intervine decretul domnesc nr. 101, prin care domnitorul A. I. Cuza reglementează introducerea corurilor vocale în biserici și, ca urmare a acestui decret, la 25 ianuarie, același an, profesorul loan Cart este numit conducător oficial al corurilor religioase din București, mai precis răspunzător de instruirea cîntăreților și canonarhilor de la toate bisericile pentru a forma coruri, fie și sub forma unor duete, terțete, cvartete.
Consecvent acestui decret domnesc, Ministerul de culte, la 22 ianuarie 1865, dă un ordin circular tuturor bisericilor din București și din țară, punîndu-le în vedere că, întrucît se urmărește “a se introduce muzica vocală armonică religioasă în toate bisericile României, prin instruirea cîntăreților, canonarhilor și paracliserilor se îndatoresc ca să urmeze regulat cursul de a se forma micile coruri executătoare a imnurilor liturgice”
E drept că în urma decretului 101 din 18 ianuarie 1865 au apărut la fiecare biserică de oraș sau de sat formații corale, la început firave, dar cu vremea gustul credincioșilor se rafina, evolua continuu. Prin noua lege cântăreții bisericești pierdeau anumite avantaje materiale, sau li se părea că pierd, iar spiritul de indiferență sau chiar de ireligiozitate care-și făcea loc între credincioși, contribuia și el la decadența cîntării psaltice. Deci, începea lipsa cîntăreților, iar cea a dirijorilor de cor era și mai mare. De aceea, mulți străini se erijau atunci în dirijori și chiar în compozitori, dar ei, necunoscînd cântarea noastră de strană românească, n-au putut crea ceva pe baza acesteia, ci împrumutau stilul din repertoriul străin sau compuneau în stil liber sub influența puternică a acestuia.
Acest fapt a dus la alte neajunsuri care au generat cauzele decadenței cântării psaltice, printre care amintim : lipsa unei legături organice între cele două sisteme ce coexistau — cel psaltic-monodic și cel armonic-coral — ca și departajarea categorică a acestor sisteme. Diferența între le două sisteme de notație era evidentă și supărătoare, căci cine cunoștea notația psaltică nu cunoștea notația lineară și invers, deși se știe că Anton Pann, Ștefanache Popescu, Teodor Georgescu și alții cunoșteau acele notații. Acest fapt reclama de urgență coexistența celor două sisteme, în acest scop, s-a încercat puțin mai târziu să se transcrie cântările psaltice pe notația lineară, dar în loc să fie menținute ambele notații, s-a eliminat cea psaitică, ceea ce a dus la un insucces sigur. Abia în, secolul nostru se va împlini acest deziderat.
Abia peste zece ani, în 1875, se decretează legea pentru introducerea muzicii vocale în școlile secundare.
Desigur, situația era destul de ambiguă ; de aceea unii psalți, dar și unii ierarhi români se vor opune cu înverșunare noului curent — cântarea corală — «dar noul va pătrunde cu impetuozitate în muzica bisericească», fără însă ca filonul psaltic să dispară. Dimpotrivă, s-a menținut, coexistind cu cel coral-armonic, care va lua o amploare nevisată poate nici de Cuza și sprijinitorii săi. Cântarea psaltică era într-adevăr prea puternic imprimată în conștiința și practica românească pentru a fi eliminată așa ușor. Dar, repetăm, poate nici nu s-a urmărit cu adevărat acest lucru; de aceea nu trebuie să acuzăm pe nimeni și cu atît mai puțin pe Cuza care ținea foarte mult la tradiția românească.
Pentru alcătuirea unui repertoriu coral adecvat la cerințele vremii toți muzicienii de atunci și de mai tîrziu și-au conjugat eforturile, cum vom vedea in alt capitol. Adică, fie ei mari sau mici, cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, talentați sau mai puțin talentați, toți s-au angajat în această acțiune în care se distingeau două tendințe, și anume : una de preluare și prelucrare a melodiilor, transcrierea corurilor, autohtone sau Străine, și cealaltă de compunere a unor lucrări originale pe texte liturgice și biblice, adică crearea unor noi liturghii corale sau concerte-chinoaice.
Aceste frământări au determinat Ministerul Cultelor, imediat dupa abdicarea lui Cuza, să emită un ordin «prin care reabilitează vechiul sistem de cîntare — cel psaltic — dar opoziția persistă, ceea ce practic însemna întreținerea dualismului : cîntare psaltică și armonică».
E drept că introducerea cântării corale nu s-a lansat printr-un model de liturghie românească bazată pe melosul bizantin. Nici nu era posibil a vremea aceea, fiindcă de abia mai tîrziu se vor găsi unele modalități de polifonizare a cîntărilor de factură populară prin Musicescu, Dima,Vidu și alții.
Se va încerca și se va realiza, peste puțini ani, sinteza între melodia tradițională de strană și limbajul armonic contemporan, oferind soluții originale, ce vor fi cultivate cu un înalt simț artistic și național în tot secolul al XX-lea, începînd cu D. G. Kiriac și toți ceilalți compozitori care au înțeles să ia ca bază, pentru lucrările corale bisericești, cîntarea psaltică de strană de factură bizantină, practicată la noi de veacuri.
Epoca lui Alexandru loan Cuza are și meritul de a fi deschis calea alcătuirii și perfecționării unor formații corale mai mari sau mai mici, în orice caz în stare să abordeze, cu curaj și de cele mai multe ori cu competență, lucrări clasice universale, pe lîngă faptul că executau Sfînta Liturghie, coral, la bisericile mai mari din orașe, la început, și în al doilea rind această epocă sugerează transcrierea cîntărilor bisericești în notația lineară, ceea ce va și face mitropolitul Bucovinei, Silvestru Andreevici Morariu la 1879 și imediat, după 1880, Gavriil Muzicescu împreună cu colaboratorii săi, Gheorghe I. Dima și Grigore Gheorghiu, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dar mai ales cu sprijinul episcopului de Roman, Melchisedec Ștefănescu.
4.DOCUMENTE OFICIALE DIN
ANUL 1876 DIN ARHIVA ARHIEPISCOPIEI BUCUREȘTILOR PRIVITOARE LA ÎNCEPUTURILE MUZICII CORALE DIN ȚARA NOASTRĂ
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, dosar nr. 103, p. 98 vine din partea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice în data de 16 iunie 1876 cu numărul 5569 și este adresat de Ministrul Cultelor, Gheorghe Chițu Mitropolitului Ungro-Vlahiei, Înalt Prea Sfințitul D.D. Calinic Miclescu.
Aici sunt menționate atât “Bisericile din București întreținute de stat” cât și dirijorii corurilor din fiecare Biserică: Biserica Sfântul Gheorghe Nou-Domnul Nicolae Banulescu, Biserica Radu-Vodă-Domnul G. Racotă, Biserica Mihai-Vodă-Domnul Mihail Popescu, Biserica Curtea Veche-Domnul Alexandru Luca, Biserica Sărindaru-Domnul Ion Bunescu și Biserica Sfânta Ecaterina-Domnul George Ionescu:
În budgetele bisericilor din București întreținute de stat, și anume: Sântu George nou, Radu-Vodă, Mihai-Vodă, Curtea-veche, Sărindaru și Sânta Ecaterina, este asigurată câte o sumă de șase mii No. 6000 lei pre an fie căreia biserice, ca diurnă pentru cântăreți și choru vocal.
În document ministrul se plânge Mitropolitului pentru faptul ca sumele de bani nu sunt administrate corespunzător pentru întreținerea corurilor din cele șase Biserici iar numărul membrilor din cor se schimbă de la o lună la alta, acest lucru fiind vizibil pe statele de plată cu sume de bani diferite, dându-se ca exemplu Biserica Curtea Veche al cărei dirijor a însemnat pe luna ianuarie o sumă de 80 lei, în luna februarie 120 lei, în luna martie 106 lei, în luna aprilie 121 lei și în luna mai 130 lei: ”Informându-mă însă că aceste choruri vocale nu corespund pe deplin la scopul pentru care statul cheltuiește cu întrținerea lor, din causă că dirijorii, de la înființarea chorurilor până astăzi, dispun de banii asignați în budgete, făra alt control decât numai comunicând ministerului statele de presența ale choriștilor pre cari îi angajează dirijorii cu sumele ce singuri găsesc de cuviință, ceea ce face ca intr-o lună să văd trecuți în state mai mulți choriști, iar în altă
lună mai puțini; asemenea neregularitate se observă și în plata diurnelor chiar și acele ale dirijorilor, citându-se spre exemplu chorul vocal de la Curtea Veche al cărui dirijor
în luna ianuarie anul curent și-a însemnat diurnă 80 lei, în luna februarie 120 lei, în luna martie 106 lei în luna aprilie 121 lei și în luna maiu 130 lei”
În continuare Ministrul îl roagă pe Mitropolit să ia măsurile necesare pentru a stopa aceste neregularități iar corurile “să fie sub o deaproape priveghere a sântei Mitropolii”. Drept urmare același ministru propune o serie de reguli sau “dispozițiuni” menite să stopeze aceste nereguli: ”Subsemnatul ne mai putând tolera această neregularitate și în dorința ce are ca chorurile vocale de pre la citatele biserici să fie compuse în mod de a corespunde cu deplinătate la scopul pentru care statul le întreține din budgetul său,- are onoare a vă ruga Înalt Prea Sânțite să bine voiți a lua disposițiunile ce le veți crede mai cuvenite pentru ca aceste choruri să fie sub o deaproape priveghere a sântei Mitropolie”
În primul rând numărul de persoane care alcătuiesc fiecare cor să fie constant, bineînțeles în limita sumei administrată de la bugetul de stat: ”Să se reguleze o dată pentru totdeauna numărul persoanelor care trebuie să compună fie care choru pentru ca musica să fie cât se va putea mai complectă în mărginirea sumei asigurată în budget”.
Apoi trebuie să se hotărască diurna care se va plăti pentru totdeauna la fiecare corist în funcție de rolul său: ”Să se decidă diurna ce va trebui să se plătească tot deauna fie-căruia chorist dupe rolul ce-l va avea”
Corul va fi sub atenta supraveghere a Mitropoliei și se va urmări ca nici un membru coral sa nu lipsească și să nu se sustragă de la datoriile lui, iar înlocuirea sa se va face numai cu aprobarea Sfintei Mitropolii: ”Să se observe ca choriștii angajați să nu lipsească de la datoriile lor și înlocuirea ori căruia dintre ei să se facă cu aprobarea sântei Mitropolii”
Statele de plată pentru fiecare lună prin care se plătesc diurnele coriștilor vor fi vizate și de o persoană însărcinată de Mitropolit pentru o mai bună administrare a sumelor de bani: ” Statele de la finele fie cărei luni se presintă ministeriului , după care trebuie să se plătească diurnele choriștilor, să fie vizate și de către persoana ce o veți însărcina Înalt Prea Sânția Voastră cu privigherea chorurilor în chestiune”
Spre finalul documentului ministrul în cauză îl roagă expres pe Mitropolit să comunice ministerului măsurile care le va lua de cuviință pentru o mai bună gestiune a sumelor alocate: ”Disposițiunile ce veți bine-voi a lua după mijlocirea de față, vă rog să le faceți cunoscute și Ministerului pentru a putea fi observate la plata banilor”
Ultimele rânduri din această cerere fac referire la supunerea și respectul care se impun oficial în astefel de cazuri: ”Primiți vă rog, Înalt Prea Sfințite Stăpâne, încredințările mele de înaltă stimă și profound respect”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același nr. de dosar, pagina 99 este adresat tot Mitropolitului Ungro-Vlahiei și vine de la Biserica Curtea Veche din Capitală, cu numărul 13 din data de 1 iulie 1876.
Aici se descrie foarte clar situația corului aflat “într-o mare decadență din cauza Domnului Alexandru Luca dirijorul acestui cor pe motivul cum că, atât D-lui cât și oamenii D-sale prin marele strigăte alarmante ce le întrebuințează fac ca oamenii care vin la această Biserică, pentru a-și îndeplini cele primite și cele ordonate de Religiune să părăsească acest locaș al smereniei și al puritației ”.
“Aceste strigăte au făcut pe mai mulți Domni particolari de a mi se adresa personal, înfruntându-mi în privința chorului, și toții de o dată…. Ca îndator ce sunt trebuie să iau greși cari măsuri de a evita , iar pe viitor să nu se mai întâmple astfeli de reproșuri: unul dintre acești domni este onorabilul Domn Buzoianu”.
Se continuă aceeași idee: ”Neessactitatea pe care o are Domnul Dirigioru și totu de o dată ne buna voință de a veni la Biserică pentru a-și îndeplini cele ordonate de Onor Minister, au făcut iară pe oameni particulari de a mi adressa afronturi; prin urmare cred de cuviință Înal Prea Sânte Stăpâne, de a se arăta unele din zilele de absentare pe care le-a făcut D-lu Dirigior, acestea sunt următoarele ”.
În continuare sunt enumerate zilele în care dirijorul a lipsit și nu și-a făcut datoriile sale față de Biserică, provocând nemulțumirea atât a preotului paroh cât și a credincioșilor care veneau la biserică :
1. La Vecernia și Privegherea Hramului, unde pentru “satisfacțiunea publicului” a dorit o anumită persoană să cânte, dar care nu a fost lăsată de Domnul Cântăreț “ca să-și exprime dorința; fiindcă Domnului Cântărețu cu pricina momente mai nainte fussesi prin locurile unde se capătă fericirea!”
2. La Acatistul cel Mare
3. La toate privegheriile din Săptămâna Patimilor, afară de Vineri
4. La a doua Înviere
5. Luni după Pogorârea Duhului Sfânt
6. La nașterea Sfântului Ioan Botezătorul etc.
“Acestea sunt dar, Înalt Prea Sânte Stăpâne, unele din zilele de absentare pe care mi le pot aminti ce le-au făcut Domnul Dirijor și prin urmare cred ca Onor. Minister nu dă bani in vent; ci pentru un progres oarecare, fiindcă aceasta este devisa lui”.
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 101 vine tot de la Biserica Curtea Veche din București, este notat cu numărul 15 din data de 2 iulie 1876 și reprezintă o anexă la raportul anterior cu numărul 13, adică certitudinea în ceea ce privește “neîmplinirea datoriilor” dirijorului de la această Biserică: ”În celu mai profund respect alătur aci dovada Cucernicilor Servitori și paraclisiarhului de la această Biserică, relativ la raportul ce am înaintat, Onor Săntei Mitropolii care poartă nr. 13 pentru neîmplinirea datoriilor D-lui Dirigior de la această Biserică”. Mai departe observăm mai jos semnătura preotului paroh, Sp. Boriescu.
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar, pagina 103 vine din partea Mitropolitului Ungro-Vlahiei purtând numărul 1565 din data de 5 iulie 1876.
Răspunsul Mitropolitului n-a întârziat să apară, adresându-se ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice cu privire la organizarea și desfășurarea corurilor din bisericile enumerate în primul document pentru a nu se crea discordanțe în ceea ce privește cheltuirea banilor din bugetul de stat pentru susținerea acestor coruri.
“În urma adresei D-Voastre cu No. 5569, chibzuindu-Ne asupra modului cum ar fi mai bine a se organiza chorurile și consultând asupra acestor funcții și pe Domnul Wachmann, Director al Conservatoriului… ”
Mai departe sunt enumerate măsurile luate de Mitropolit pentru o mai bună desfășurare a activității corale la bisericile menționate:
a) Fiecare cor va fi condus de un singur dirijor cu un salariu fix, iar în cor se vor afla cinci coriști mari selectați de dirijor și 18 copiii din care 3 soliști, 12 coriști și 3 coriști de rezervă, precum și un anumit număr de copii începători pentru a fi înlocuitorii coriștilor în cazurile de strictă necesitate: ”În fie care choru va fi un dirijoru cu diurnal de 150, cinci choriști mari între cari se va împărți suma de lei 230, după cum îi va angaja dirijoru respective, iară cu restul sumei adică lei 120 se vor angaja 18 copii, adica 3 soliști, 12 choriști și încă 3 choriști în reservă, sau în locul acestora un număr de copii inculți pentru a se exersa, spre a înlocui la trebuință pe choriști ”
b) Verificarea asupra bunei funcționări a corului se va face de către o comisie compusă din Eclesiarhul Mitropoliei și dirijorul corului Bisericii Catedrale:”Inspecțiunea asupra chorurilor se va face de o comisiune compusă: de Părintele Eclesiarh al Mitropoliei, care va contrasemna și statele, și Domnul Dirijor al chorului Bisericei Cathedrale și de îngrijitorii Bisericelor respective ”.
c) ”Dirijorii să nu fie obligați a fi și cântăreți”. Această frază se continuă cu două rânduri care sunt tăiate: ”căci ar fi cu nedreptate ca să aibă aceeași leafă aceia care sunt și cântăreți cu aceia care au și această sarcină”, în contextual în care dirijorul corului avea o diurnă mai mare decât restul cântăreților.
d) Este precizată obligația cântăreților de a cunoaște și de a-și însuși muzica vocală acolo unde se află biserici unde cântă corul, pentru a se mări numărul de membri al respectivului cor: ”Cântăreții cari se află în Bisericile unde sunt choruri sunt obligați a ști și musica vocală, pentru ca să poată lua parte și la choru ”.
e) Orice schimbare în structura corului mai întâi trebuie să fie anunțată la Mitropolie și ulterior aprobată: ”Nici o numire sau schimbare nu se va putea face fără aprobarea Noastră”.
Observăm în continuare că acestea sunt regulile pe care le-a găsit mai potrivite Mitropolitul Ungro-Vlahiei fără a avea la dipoziție nici un fel de regulament cu privier la organizarea și funcționarea corurilor bisericești: ”Acestea sunt, Domnule Ministru, ce am crezut de cuviință a le stabili în privința chorurilor până la facerea unui regulament”.
Însă Mitropolitul mai vine cu o rugăminte pentru mai buna funcționare a corurilor, și anume ca directorii de școli primare din subordinea Ministrului să supravegheze atent pe elevii care cântă în coruri, ca aceștia să nu lipsească niciodată, iar în cazul în care vor să plece sau să demisioneze, au obligația să anunțe dirijorul corului cu cel puțin 15 zile înainte: ”rugâmu însă și pe D-Voastre ca să binevioți a da ordine către Domnii institutori ai școlilor primare, a supraveghia asupra elevilor angajați în choruri, ca să împlinească datoriile lor cu exactitate, impunându-le datoria de a nu lipsi nici o dată și a nu demisiona de la choru înainte de a încuviința pe Dirijoru respectivu cel puțin cu 15 zile mai înainte”.
De asemenea, Domnii institutori vor fi anunțați tot timpul cu privire la modificările dintr-un anumit cor de către dirijorul corului respective: ”Domnii Dirijori vor îngriji totdeauna a înștiința pe Domnii institutori respective despre elevii ce vor angaja ”.
Ultima rugăminte a Mitropolitului se referă la repetițiile pe care trebuie să le facă fiecare cor; acestea vor fi susținute în cea mai apropiată școală de cor, pentru a se evita deplasările lungi făcute de membrii corului, și de asemenea va trebui alocată o sumă de bani pentru încălzirea și iluminatul sălilor respective de clasă: ”Asemenea Vă rugăm, Domnule Ministru, să bine-voiți a da voie ca în școala cea mai apropiată de fie-care chor, Domnii Dirijori să poată face repetițiunile necesare, mai rugăm a prevedea o mică sumă pentru încălzirea și iluminarea salelor”.
Putem observa că Mitropolitul impune o serie de reguli menite de a crea o anumită ordine în structura corurilor, cum ar fi numărul fix de membri în cor precum și sumele fixe de bani allocate de la bugetul de stat, obligația cântăreților de a cunoaște muzica vocală sau orice schimbare privind demisia, schimbarea și venirea unui nou membru în cor va fi anunțată și aprobată direct de Mitropolie dar și administrarea eficientă a banilor cheltuiți pentru susținerea corurilor, problemă la care Ministrul Cultelor a punctat-o și a propus rezolvarea ei.
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 104 cu numărul 1577 din data de 6 iulie 1876 este adresat Părinților îngrijitori ai bisericilor Sfântu Gheorghe Nou, Radu-Vodă Mihai-Vodă, Curtea Veche, Sărindari și Sfânta Ecaterina, iar expeditorul este ingrijitorul Bisericii Sfântu Gheorghe Nou.
Acest document nu conține altceva decât aceleași reglementări de mai dinainte, adică sunt aceleași condiții ca în documentul numărul 1565 din data de 5 iulie 1876, care vor trebui să fie cunoscute și de către dirijorii bisericilor menționate anterior pentru simplul fapt că sunt plătite din bugetul de stat: ”Ți se face cunoscut că în urma adresei D-lui Ministru de Culte cu No. 5569 din 16 iunie 1876 prin care chorurile ce sunt în bisericile întreținute de stat se pun sub privegherea Noastră, Noi am decis următoarele”.
Mai departe sunt enumerate măsurile impuse de Mitropolitu Ungro-Vlahiei în aceeași ordine de mai sus:
a) Numărul fix de membri ai corului respectiv, structura corului precum și salariile fiecăruia dintre ei: ”În fie care choru va fi un dirijoru cu diurnal de 150, cinci choriști mari între cari se va împărți suma de lei 230, după cum îi va angaja dirijoru respective, iară cu restul sumei adică lei 120 se vor angaja 18 copii, adica 3 soliști, 12 choriști și încă 3 choriști în reservă, sau în locul acestora un număr de copii inculți pentru a se exersa, spre a înlocui la trebuință pe choriști ”
b) Verificarea corurilor și alcătuirea comisiei care va funcționa: ”Inspecțiunea asupra chorurilor se va face de o comisiune compusă: de Părintele Eclesiarh al Mitropoliei, care va contrasemna și statele, și Domnul Dirijor al chorului Bisericei Cathedrale și de îngrijitorii Bisericelor respective ”.
c) ”Dirijorii să nu fie obligați a fi și cântăreți”
d) Obligația cântăreților de a cunoște muzica corală în scopul de a fi membri ai corului din biserica fiecăruia: ”Cântăreții cari se află în Bisericile unde sunt choruri sunt obligați a ști și musica vocală, pentru ca să poată lua parte și la choru ”.
e) ”Nici o numire sau schimbare nu se va putea face fără aprobarea Noastră”.
Penultimul punct (6) din acest document îl reprezintă o măsură prin care se va ține evidența asupra elevilor care vor fi angajați sau vor dori să părăsească corul, iar aceste informații se vor comunica de către domnii dirigenți la domnii institutori, iar cei care vor vrea să-și dea demisia o vor face anunțând acest lucru cu cel puțin 15 zile înainte: ”Domnii dirigenții vor înștiința pe Domnii institutori respectivi despre elevi ce vor angaja, pentru ca să poată priveghia asupra elevilor… cari în viitor nu vor putea să-și dea demisiunea decât înștiințându pe dirigintele respectiv cu cel puțin 15 zile înainte”
Ultimul punct (7) face referire la statele de plată care vor fi aceleași ca și până acum, cu singura deosebire că ele vor fi verificate și aprobate și de Eclesiarhul Mitropoliei: ”La statele se va urma tot așa precum a fost și până acum, cu deosebirea că, acele state în viitor vor fi contrasemnate și de Părintele Eclesiarh al Mitropoliei ”.
Mai jos putem vedea o semnătură și anume “Calist”.
În continuare sunt trecute următoarele numere în ordine crescătoare. Observăm faptul că acest document poartă numărul 1577, iar mai jos sunt trecute următoarele numere, iar în dreptul fiecăruia sunt menționate cele cinci biserici “întreținute de stat” precum și îngrijitorii fiecăreia:
Îngrijitor Biserica Radu Vodă
Sărindari
Curtea Veche
Sfînta Ecaterina
Mihaiu Vodă
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar, pagina 105 poartă numărul 1690 din data de 9 iulie 1876 și este o cerere adresată de un tenor al corului Bisericii Mihai-Vodă prin care acesta solicită să rămână în continuare în cadrul corului, deși dirijorul dorește să-l dea afară.
În partea de sus ca răspuns al această cerere se va găsi cineva care să-i verifice respectivului tenor capacitățile sale vocale și să dea un răspuns exact Mitropolitului pentru a se decide păstrarea sau excluderea lui din cor. Aici găsim scris următoarele: ”Nefiind Domnul Wachmann, Director al Conservatorului, Domnul Dirijor al Corului Cathedralei va fi invitat a examina pe reclamantul, dacă posedă capacitatea cerută pentru postul ce ocupă, și negăsindu-se capabil se va aproba departarea sa, iar altfel va rămâne în locul ce-l ocupă, nefiind altă cauză în justificare ”
Cererea cuprinde următoarele: tenorul afirmă vechimea și experiența sa de muncă prezentând și dovezi în aceste sens și subliniază ordinal dat de Mitropolitul Ungro-Vlahiei, aceea ca fiecare cor să-și mențină numărul actual de membri ca urmare a deficitului de personal cu care se confruntau bisericile respective: ”Subsemnatul sunt Tenor in chorul Bisericii Mihaiu Vodă încă de la 1868, până în present, după cum se atestă din certificatul aci alăturat, dat din partea Onor Ministeru-al Cultelor și Instrucțiunii Publice; la 2 iulie curent dupe –ordin ne-am presentat la Înalt Prea Sânția Voastră, când ați dat ordin ca toate persoanele presinte să nu se escludă din chor,
În continuare este prezentată decizia dirijorului de a-l exclude pe tenor din corul bisericii, decizie care contravine ordinului lansat de Mitropolit, iar el consideră aceasta o nedreptate, căci își face datoria așa cum se cuvine și prin urmare nu merită să fie dat afară din cor: ” acum însă Domnul Dirijor mi-a zis ca să mă retrag, căci D-sa nu mai este dispus a mă primi în chor și a mă trece în stat. Această disposițiune luată de dirijor este injustă, căci se calcă ordinele Înalt Prea Sânției Voastre, care zice de a se menține toți câți s-a presentat, și numai când nu vor îndeplini datoriile lor atunci să fie scoși. ”
Ultimul pasaj conține rugămintea tenorului în cauză de a fi recunoscut de dirijor prin intermediu îngrijitorului Bisericii, deoarece să fie dat afară din cor fără nici un motiv este un abuz: ”Dar Vă rog cu mult respect Înalt Prea Sânțite să binevoiți a da ordin Îng. (Îngrijitorului) Bisericii Mihaiu-Vodă a ordona dirijorului de a mă recunoaște și trece în ștat, căci este injust a fi esclus fără nici un motiv, ceea ce nici Înalt Prea Sânția Voastră nu permiteți ”
În partea dreaptă jos avem și semnătura tenorului, M. Ștefănescu, pe care îl vom găsi în ștatul de plată al Bisericii Mihai-Vodă.
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar, la pagina 106 se găsește statul de plată al personalului Bisericii Mihai Vodă din București pe luna iunie.
Sunt enumerate numele și prenumele fiecărui membru al corului, postul pe care îl ocupă fiecare iar în dreptul lor și suma de lei care trebuie plătită; mai întâi sunt menționați personalul bisericii-primele 5 persoane apoi oamenii din cor:
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 107 este un ordin cu numărul 6349 din data de 8 iulie 1876, vine din partea Ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice prin care se atestă faptul că tenorul mai sus menționat în documentul cu numărul 1690 din data de 9 iulie 1876 a participat neîntrerupt la activitățile corului Bisericii Mihai Vodă din București încă de la înființarea lui, adică de la data de 1 iunie 1868.
Vorbim aici de afirmațiile tenorului în cererea sa mai sus menționată:”Subsemnatul sunt Tenor in chorul Bisericii Mihaiu Vodă încă de la 1868, până în present, după cum se atestă din certificatul aci alăturat, dat din partea Onor Ministeru-al Cultelor și Instrucțiunii Publice; la 2 iulie curent dupe –ordin ne-am presentat la Înalt Prea Sânția Voastră, când ați dat ordin ca toate persoanele presinte să nu se escludă din chor”.
Aici se confirmă spusele tenorului: ”În vederea D-lui M.Ștefanu, registrată la No. 14997 din 15 septembrie anul trecut, Ministeriul certifică că numitul a funcționat ne interrupt de la înființarea corului 1 iunie 1868, și până în present ca Prim Tenor în corul vocal de la biserica Mihaiu-Vodă din Capitală ”. Mai jos găsim semnătura ministrului, D. Ghidionescu.
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 108 cu numărul 1642 din data de 12 iulie 1876 vine din partea Arhiepiscopului și Mitropolitului Ungro-Vlahiei, Calinic, și este adresat Domnului Dirijor al chorului Bisericii Catedrale. Aceste măsuri sunt cele discutate și propuse de Mitropolit în documentele anterioare, adică acela cu numărul 1565 din data de 5 iulie 1876 din partea Mitropolitului Ungro-Vlahiei și acela cu numărul 1577 din data de 6 iulie 1876 care este adresat Părinților îngrijitori ai bisericilor Sfântu Gheorghe Nou, Radu-Vodă Mihai-Vodă, Curtea Veche, Sărindari și Sfânta Ecaterina.
“Ți se face cunoscutu, că în urma adresei D-lui Ministru de Culte cu No. 5569 din 16 iunie 1876, prin care chorurile ce sunt în Bisericile întreținute de stat se pun sub privegherea Noastră, Noi am decis celle următoare:
1. Se precizează alcătuirea corului, numărul de angajați precum și sumele de bani ce vor fi împărțite fiecăruia:” În fiecare choru va fi un dirijoru cu diurna de 150 lei, cinci choriști mari, între cari se va împărți suma de lei 230 după cum îi va angaja dirijoru respectivu, iară cu restul sumei adică lei 120 se vor angaja 18 copii, adică 3 soliști, 12 choriști și încă 3 choriști în reservă, sau în locul acestora din urmă un număr de copii inculți, pentru a se exersa, spre a înlocui la trebuință pe choriști.”
2. Verificarea corurilor și alcătuirea comisiei care va funcționa:. Inspecțiunea asupra chorurilor se va face de o comisiune compusă de Preacuviosul Eclesiarh al Sfintei Mitropolii, care va contrasemna și statele, de îngrijitorul bisericii respective și de Dirijorul chorului Bisericii Catedrale
3. Dirijorii să nu fie obligați a fi și cântăreți., căci ar fi nedrept ca dirijorii de cor să aibe același salariu cu cel al unui membru de cor, în plus trebuie distribuite și cunoscute cu exactitate sarcinile fiecăruia dintre ei.
4. Obligația cântăreților de a cunoște muzica corală în scopul de a fi membri ai corului din biserica fiecăruia: Cântăreții unde se află în Bisericile unde sunt choruri, sunt obligați a ști și musica vocală pentru ca să poată lua parte și la choru.
5. Nici o numire sau schimbare nu se poate face fără aprobarea Noastră.
6. Penultimul punct din acest document îl reprezintă o măsură prin care se va ține evidența asupra elevilor care vor fi angajați sau vor dori să părăsească corul, iar aceste informații se vor comunica de către domnii dirigenți la domnii institutori, iar cei care vor vrea să-și dea demisia o vor face anunțând acest lucru cu cel puțin 15 zile înainte: Domnii dirigenți vor înștiința pe Domnii Institutori respective despre elevi, ce vor angaja pentru ca să poată priveghia asupra elevilor care în viitor nu vor putea să-și dea demisiunea de cât înștiințându pe dirigintele respectiv cellu puținu cu 15 zile mai înainte.
7. Statele de plată vor fi neschimbate cu excepția faptului că vor fi semnate de o persoană în plus, și anume de Eclesiarhul Mitropoliei, pentru o mai bună verificare a distribuirii banilor cheltuiți de stat: Cu statele se va urma tot așa, precum a fost și până acum, cu deosebirea că acele state în viitor vor fi contrasemnate de Prea Cuviosul Eclesiarh al Sfintei Mitropolii.
Despre acestea făcându-ți cunoscute, ți se ordonă a te conforma întocmai disposițiunii prescrise în ceea ce te privește pe Domnia Ta.
Mai jos avem semnătura Mitropolitului Calist.
Din Arhiepiscopia Bucureștilor, același dosar, la pagina 109 este adresat Prea Cuviosului Arhimandrit E[z]echil Eclesiarhul Sfintei Mitropolii, purtând numărul 1643 din aceeași dată, 12 iulie 1876. Acesta conține aceleași măsuri luate de Mitropolit puse în aceeași ordine.
Singura mică deosebire o putem observa la punctul 7, acolo unde se menționează că statele de plată vor fi semnate în plus și de Eclesiarhul Mitropoliei, adică destinatarul acestei scrisori:
“Cu statele se va urma tot așa precum a fost și până acum, cu deosebirea că acele stateîn viitor vor fi contrasemnate și de Preacuvioșia Ta.
Despre acestea făcându-ți cunoscut, ți se ordonă a te conforma disposițiunilor presente în ceea ce te privește pe Cuvioșia Ta.”
Din Arhiepiscopia Bucureștilor, același dosar la pagina 110 poartă numărul 1668 din data de 14 iulie 1876 și este adresat Domnului Stan Verzeanu, Dirijorul Corului Ceremonial al Catedralei Sfintei Mitropolii.
Acesta reprezintă un model pentru următoarele state de plată modificate de acum încolo în care se precizează să fie urmat și să se respecte cu exactitate, iar dirijorul să se limiteze la sumele pentru fiecare persoană din corul respectiv: ””Ți se trimite alăturatul model de stat, cu îndatorire ca în viitor formarea statelor corului ce dirijezi să fie ad literam mărginindu-te în sumele destinate pentru fiecare persoană. ”
Statul în sine are pagina 111, titlul este următorul: ”Personalului Chorului Ceremonial al Bisericii Cathedrale din București” și cuprinde următoarele:
28 Copii Soprani și altiști dintre care patru soliști………………….20 lei
1 Tenor Solistu………………………………………………………….70 lei
1 Tenoru…………………………………………………………….40 lei
1 Tenoru, copist de note și pedagog al copiiilor Soprani și Altiști…50 lei
1 Baritonu Solist……………………………………………………………………..50 lei
1 Baritonu……………………………………………………………………………….40 lei
1 Bassu și sub. Diriginte……………………………………………………………85 lei
1 Bassu Solist…………………………………………………………………………..80 lei
1 Bass……………………………………………………………………………………..60 lei
1 Diriginte și Instructori……………………………………………………………190 lei
Totalul de bani este de 866,66 lei.
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar, pagina 112 poartă numărul 1731 din data de 16 iulie 1876 și este adresat Mitropolitului de Alexandru Luca, dirigintele corului bisericii Curtea Veche din București.
În primele rânduri acesta își exprimă nemulțumirea față de atitudinea domnului Verzeanu, afirnând că are destulă experiență în ceea ce privește activitatea unui cor, de mic copil a participat la corul condus de arhimandritul Visarion, de 12 ani este diriginte de cor și în acest interval de timp nu a avut nici o plângere din partea nimănui. Însă acuma numitul domn Verzeanu în loc să ajute dirijorii pentru a susține corurile, dimpotrivă, el îi descurajează cu amenințări susținând că are putere de decizie asupra tuturor corurilor, putere dată de Însuși Mitropolitul Ungro-Vlahiei: ”Din mica mea copilărie am fost Coristu al Corului dirigiatu de Părintele Arhimandrit Visarion însu, și acum de 12 ani Diriginte de Coru, în acest interval nici odată nu am fostu observatu în datoriele mele postului meu ; acum, însă, D-l Verzeanu (nu știu în ce posiție) în locu să se pue în rîndu cu toți dirijorii pentru a contribui la progresul Corurilor, numitul, din contra se silește a face piedici și discurageri dirigiorilor, cu deosebire mie, amenințându și arătându că Înalt Prea Sfinția Voastră iați dat autoritate asupra tuturor corurilor”. Ultimul rand din această frază este subliniat.
La aceste presiuni si față de atitudinea domnului Verzeanu, Alexandru Luca este nevoit să explice lucrurile în amănunt, pentru a clarifica situația nefavorabilă și pentru a nu-si pierde postul de dirijor: ”Înalt Prea Sfințite Stăpâne, silitu de posițiunea în care mă aflu vis-a-vis de D-l Verzeanu, și să vedeți purtarea sa, cu genunchi plecate iau curagiul a vă detalia”.
Aici aflăm că domnul Verzeanu s-a uitat peste statele de plată ale corului, luate fără voie de la dirijor. Mai mult decât atât, a amenințat că va examina progresul corurilor iar la acel cor care nu-i va fi pe plac dirijorul va fi destituit, apoi se adresează personal lui Alexandru Luca, zicându-i că nu va mai dirija corul bisericii, apoi caută repede un înlocuitor pentru dirijor, semn că dorea cu orice preț să-l destituie pe Alexandru Luca și să pună pe altcineva în locul său: “În ziua de 28 junie după terminarea repetițiunei himnului la Academie, cerîndu D-lui Verzeanu ami înapoia niște state alle personalului Corului dirigiatu de mine, pe care le luase fără voe de la dirigioru M. Popescu, numitul, pentru nici un motiv îmi răspunde forte necuviinciosu, între care, în fața dirigiorilor și a Coriștilor,a pronunțatu acestea că dorința D-sale este ca toate Corurile sa vie în presența Înalt Prea Sfinției Voastre a arăta progresul lor, și care nu-i va plăcea D-lui îndată va depărta pe diriginte-și mie personalul zicându-mi ”am să te destitui”în parte adresîndu-se către o persoană întrebându-l dacă primește locul meu până în presentu știu că numitul nu este în posițiunea care e presantă mie și la toți ”
În continuare Mitropolitul este rugat să-l pună pe respectivul domn Verzeanu în rândurile diriginților de cor, pentru a se obișnui cu această muncă și a-l convinge că Alexandru Luca are destulă experiență și destulă învățătură pentru a conduce un cor și că nici pe departe nu merită să fie destituit din funcția pe care o deține în momentul de față:“Înalt Prea Sfințite Stăpâne! În interesul progresului și al armoniei ce credu că va domni între Coriști și dirigiori, cu smernie, iau curagiul a vă ruga, dacă credeți că toate Corurile trebuiesc conduse de o persoană, bine-voiți a pune și pe D-l Verzeanu în rândurile celorlalți diriginți, numitul are mai multă necesitate de cântatu, primindu bani mai mulți”
Nu este corect să dai afară un dirijor cu atâta experiență doar pentru motivul că nu-l placi ca om, de aceea Alexandru Luca propune Mitropolitului această măsură, pentru ca domnul Verzeanu să cunoască ce înseamnă munca de diriginte al unui cor și să nu-l destituie pe actualul dirijor: “Bazândumă în părinteasca Înalt Prea Sfinției Voastre îngrijire, mă face să credu, că văzându drumul ce și-a luat D-l Verzeanu veți ordona ca și numitul să stea în rândul celorlalți diriginți, nu cu o așa ușurință se va destitui un vechiu dirigior, pentru motivul că nu-i place D-lui Verzeanu ; Când D-sa era diletantu de muzică, sub semnatul eram totu în pozițiunea în care mă găsescu astăzi”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 128 este adresat Mitropolitului Ungro-Vlahiei și vine din partea Corului vocal al Bisericii Radu-Vodă din București, având numărul 2007 din data de 21 august 1876.
În corul bisericii mai sus menționate rămăseseră două posturi libere. Primul corist plecase fără să anunțe pe nimeni, pentru un loc de muncă din satul său, iar dirigintele corului n-a putut găsi un înlocuitor, iar al doilea își prelungise concediul său cu cincisprezece zile, si de asemenea nici el nu anunțase pe diriginte.
Acum dirigintele corului se vede neviot să-i înlocuiască cu alți oameni și pentru aceasta trimite în scris o cerere în scopul aprobării ei de către Mitropolitul primat al României.
“Revenind două locuri vacante în Corul vocal al acestei Sfinte Biserici, unul prin părăsirea postului fără a mă preveni, ca să-mi găsesc un înlocuitor, anume I. Iordăchescu care s-a făcut perceptor în satul său. Iar cel alt prin neglijență, anume D-l B. Isbășescu care a întârziat, cu cinci spre zece zile peste concediul acordat, și fără să-și motiveze absența, din care causă m-am văzut silit a substitui numitele locuri, pentru ca să nu sufere serviciul. În locul D-lui B. Isbăsescu pe D-nul Angel Stefănescu și în locul D-lui I. Iordăchescu pe D-nu M. Avramescu. ”
Următoarea pagină conține faptul că dirigintele e sigur de competența lor și rugămintea către Mitropolit de a aproba această cerere.
“Cari fiind satisfăcători rolurilor pentru care sunt chemați…prin care rugându-vă să binevoiți a-i recunoaște de angajați.
Binevoiți Vă rog Inalt prea Sfințite Stăpâne a primi supunerea,respectul și devotamentul ce vă consider. ”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 129 are un conținut asemănător cu cel dinainte, poartă numărul 2118 din data de 3 septembrie 1876.
În partea de sus observăm un scris de mână care cuprinde următoarele:”Se va scrie îngrijitorului Bisericii Radu-Vodă a pune în vederea dirijorului Chorului în acea Biserică, că persoana recomandată la locul de bariton nu poate fi recunoscută niciunde fără a se supune unui examen înaintea D-lui Wachmann, directorul Conservatorului, pentru care scop s-a și scris către cel din urmă pentru a-l examina.”
Acesta vine din partea dirigintelui corului vocal al bisericii Radu-Vodă și se menționează retragerea din funcția de bariton și prim cântăreț al lui Thoma Iliescu, iar dirigintele îl va propune pe un alt cântăreț care va îndeplini condițiile necesare.
“Prin retragerea pe ziua 21 august D-lui Thoma Iliescu rămânând vacant locul de bariton și prim cântăreț de la această Biserică, am honore a vă recomanda în locul numitului pe D-l Gheorghe Gherghicenu care întrunește condițiunile necesare.
Primiți Înalt Prea Sfinte supunerea, respectul și devotamentul meu”.
Mai jos avem semnătura dirigintelui.
Răspunsurile Mitropolitului Ungro-Vlahiei,Calist, două la număr, n-au întârziat să apară.
Primul dintre ele, aranjat în prima jumătate de coală, luat din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 130 are numărul 2012 din data de 4 septembrie 1876 și se adresează Cucernicului îngrijitor al Bisericii Radu-Vodă, prin care se specifică recomandarea făcută de dirigintele corului bisericii Radu-Vodă; este clar că pentru a putea face parte din cor și pentru a putea fi plătit, domnul Gheorghe Gherghiceanu va fi supus la un examen pentru a demontra capacitățile și cunoștințele sale în ceea ce privește muzica corală bisericească: ”Domnul Dirigent al Chorului de acea Biserică prin raportul său cu numerele 13 și 15 ne recomandă pe D-l Gheorghe Gherghiceanu pentru postul de bariton și prim cântăreț rămas vacant prin retragerea D-lui Thoma Iliescu; Ți ordonăm dar a pune în vederea D-lui Dirigent că pentru a se putea aproba recomandațiunea ce se face, trebuie ca acel Domnu Gheorghe Gherghiceanu să se presinte la D-l Vahman, Director al Conservatorului pentru a fi examinat dacă posedă calitățile cerute.”
În partea stângă a documentului cu numărul 2012 putem observa o adăugare făcută de Mitropolit: ”asemenea se recomandă și pentru chorul vocal pe Domnii Angel Stefănescu și M. Avramescu”, menționați în documentul cu numărul 2007 din data de 21 august 1876.
Al doilea răspuns din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor la același dosar cu numărul 2013 din data de 4 septembrie 1876 este adresat domnului Vachmann care ocupa funcția de Director al Conservatorului din București.
”Domnul Diriginte al Chorului de la Biserica Radu-Vodă ne recomandă pe D-l Gheorghe Gherghiceanu la postul de bariton și prim cântăreț. Pentru a putea aproba această recomandațiune, poftim pe Dv. A supune pe acest Domn la un examen și a ne comunica …. capacitatea cerută pentru postul pentru care sunt recomandați”
În mod asemănător în partea dreaptă se regăsește aceeași recomandare făcută mai înainte: ”asemenea se recomandă pentru chorul vocal pe Domnii Angel Ștefănescu și M. Avramescu.”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 134 poartă numărul 2575 din data de 25 octombrie 1876 și vine din partea directorului Școlii de Musică și Declamațiune, D. Wachmann, adresându-se Înalt Prea Sânțitului Stăpân Mitropolit allu Ungro-Valachiei și Primat allu României, unde Directorul Conservatorului îl recomandă Mitropolitului în funția de Diriginte al Corului Ceremonial pe Nicolae Bănulescu care, după opinia lui Wachmann, este pregătit și apt pentru ocuparea postului respectiv:
“În urma adresei Prea Sânției Voastre de la 25 octombrie annului curentu, am onore a vă recomanda ca Diriginte allu Chorului Ceremonial pe D-nu Nicolae Bănulescu care întrunește calitățile cerute pentru a occupa acel postu.
Bine vioți, Vă rog, Înalt prea Sânțite Stăpâne assecurarea deosebitei mele considerațiuni”
Mai sus observăm scris: Aprobându-se numirea D-lui Nicolae Bănulescu la postul de Dirijor al Chorului ceremonial, i se va da cuvenitul actu de numire.
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 135 se leagă de primul, în sensul că poartă numărul 2470 din data de 10 noiembrie 1876 și este adresat de Calinic, Mitropolitul Ungro-Vlahiei domnului Nicolae Bănulescu.
Aici se atestă calitățile necesare pentru ocuparea postului de Diriginte al Corului Ceremonial în urma verificării făcute de Directorul Conservatorului și a scrisorii de mai sus prin care D. Wachmann recomandă Mitropolitului pe N. Bănulescu pentru acest post, precum și acceptarea și numirea în această funcție de Mitropolitul Ungro-Vlahiei cu începutul din luna curentă, adică cât mai repede posibil, însă cu două condiții, prima de a păstra corul în cea mai bună stare și a doua de a se consulta tot timpul cu Eclesiarhul Mitropoliei:
“Pe baza raportului D-lui Directoru al Conservatorului cu No. 59, că întrunești calitățile cerute pentru a occupa postulu de Diriginte al Chorului Sfintei Mitropolii, Noi am binevoitu a te numi la acestu postu cu începere de la luna curentă, și te invitămu a intra în această funcțiune, depunând tote silințele și tot zelulu pentru a conserva chorulu ceremonialu în cea mai bună stare, tot d’auna însă te vei consulta cu Pre Cuviosulu Eclesiarhu al Sântei Noastre Mitropolii”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 136 poartă numărul de ordine 2560, aici apare data de 2 noiembrie 1876 și este semnat de G. Ionescu, dirijorul Bisericii Sfântul George Nou fiind adresat Mitropolitului Ungro-Vlahiei.
Este o rugăminte a dirijorului de a schimba locurile între numiții menționați mai jos, Grigore Comnescu de la Biserica Sfânta Ecaterina să vină în locul lui Nae Dobrescu de la Biserica Sfântul Gheorghe Nou și invers în aceeași calitate de tenori:
“În interesul serviciului Bisericii viu a vé ruga Înalt Prea Sfințite să bine voiți a încuviința permutarea Tenorului Dl. Grigore Comnescu ce se află actualmente în corul Bisericii Sfânta Ecaterina, la acestu coru unde mă găsescu ca Dirijoru; iar în locul numitului să treacă Dl. Nae Dobrescu de la această Sf. Biserică tot în acea calitate de Tenor la ziua Sf. Ecaterina”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 137 din data de 13 noiembrie 1876 este adresat tot Mitropolitului Calist de către noul dirijor al corului Bisericii Sfântu Gheorghe Nou, anume G. Ionescu cu numărul de ordine 3 prin care acesta pune la dispoziția Mitropolitului, din ordinul acestuia, un tabel care cuprinde pe toți membrii corului de la biserica Sfântu Gheorghe Nou precum și funcțiile ce le ocupă fiecare dintre ei, tabel aranjat de noul dirijor:
“Cu ocasiunea permutării Subsemnatului ca Dirijor în serviciul Corului Vocal allu Bisericii Sf. George nou, de la Biserica Sf. Ecaterina de la I Noembre curent viu cu totu respectu avă alătura pe lângă aceasta Înalt prea Sfinției Voastre unu Tablou de persoanele ce compunu acestu Coru după aranjarea ce am făcut-o la intrarea mea în serviciu, conformu ordinului datu de către Înalt prea Sfinția Voastră spre regularea celor de cuviință.”
În partea superioară vedem și răspunsul Mitropolitului Calist la scrisoarea adresată de către dirijorul Bisericii Sfântul Gheorghe Nou, G. Ionescu: ”se va da cuvenitele ordine Îngrijitorului respectiv și Prea Cuviosului Eclesiarh al Sfintei Mitropolii pentru recunoașterea persoanelor recomandate cu cu adăugirea Îngrijitorului casând Dirijorului că pentru or ice afla să comunice Cucerniciei Sale și să ne raporteze.”
Următoarele pagini conțin acest tabel:
1. George Ionescu Diriginte
2. Nicolae N. Săruleanu…………..Cântăreț I
3. Ilie Rădulescu…………………….Cântăreț II
4. Grigore Solomonenu…………..Tenoru
5. Mihailu Tănăsescu………………Bassu
6. Alexandru Casmir……………….idem
7. Constantinescu Anghelu………Sopranu
8. Marinescu Petre………………….idem
9. Ionescu Demetru………………..idem
10. Georgescu Spirea……………..idem
11. Ionescu Constantin……………idem
12. Alexandrescu George………..idem
13. Georgescu Apostolu………….idem
14. Leonida George………………..idem
15. Dumitrescu Nicolae…………..idem
16. Țenea Anghelu………………….idem
17. Ionescu Haralampie…………..idem
18. Vasilescu Demetru I………….idem
19. Vasilescu Demetru II………..idem
20. Dumitrescu Vasile……………Altistu
21. Mihăilescu Theodor………….idem
22. Stoenescu Ștefanu……………idem
23. Niculescu Petre………………..idem
24. Stănescu Demetru…………….idem
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 140 vine din partea Dirigintelui Corului vocal de la Biserica Sfânta Ecaterina din București și poartă numărul 2653 din data de 15 noiembrie 1876, numărul de ordine 1.
În partea superioară putem observa scrisul Mitropolitului Calist ca răspuns la această cerere: “Se va da cuvenitele ordine Îngrijitorului respectiv și Prea Cuviosului Eclesiarh al Sfintei Mitropolii pentru recunoașterea persoanelor recomandate; tot odată se va notifica Dirijorului corului prin Îngrijitor ca pe viitor să nu se mai adreseze urmând ca pentru orice afacere să se comunice Îngrijitorului, ca cela ce ne va raporta”
Dirigintele acestei biserici dorește să aducă la cunoștință că a reorganizat corul pentru a corespunde cât mai bine cerințelor Mitropolitului și l-a reînnoit aproape în întregime din cauza faptului că prin plecarea dirigintelui G. Ionescu de la Biserica Sfânta Ecaterina la Biserica Sfântul Gheorghe-Nou, așa cum rezultă din documentul anterior din data de 13 noiembrie 1876, acesta rămăsese fără dirijor și fără organizare, sau cum se exprimă acesta, cu totul dezmembrat.
În continuare noul Diriginte recomandă Mitropolitului pe câțiva oameni pe care-I consideră potriviți pentru funcțiile de rigoare, și anume pentru Cântăreț I pe Theodor Băjănaru, pentru Cântăreț II pe Ion Dumitrescu, doi tenori și anume N. Dobrescu și N. Bărcănescu și un bariton, Nicolae Cesarescu precum și copiii din care unii au rămas iar alții au fost înlocuiți:
“Sub-semnatul, viu cu profound respect, prin aquesta, a adduce la Înalta Prea Sânției Voastre cunoștință disposițiunile ce am luat în privința organisarei chorului, pentru a putea îndeplini quât mai satisfăcător misiunea cu quare Înalta Prea Sânției Voastre buna-voință m-a însărcinat:
Așia, dupe cum se vede în tabloul que am onore a anexa pe lângă aquesta, personalul chorului este aprope întreg preînoit din causa că prin transferarea fostului diriginte la Biserica Sf. George-Nou, Chorul que am onore a dirija rămăsese cu totul desmembrat, atât în cordele puerile, quât și în quele bărbătesci; -Mi-am pus dar tote silințele spre a complecta pe quât mi-a fost cu potență Chorul, și sper că modul cum l-am organisat să corespundă scopului și va merita Înalta Prea Sânției Voastre aprobare.
Îmi permit a Vă recomanda din personal: ca Cântăreț I pentru strana dreaptă și I bas pe D-nu Th. Băjănaru, fost cântăreă de strană la aquestă biserică;- ca Cântăreț II și bas pe D-nu Ion Dumitrescu, elev al Seminarului Central din București.
D-nii N. Dobrescu și N. Bărcănescu , tenori; din quari quel d’anteiu a participat la fostul chor Sf. George-Nou, eră quel d’al diole e din nou angajat.
D-nu Cesarescu, baryton, a făcut parte în chorul vechiu; quât despre copii, sunt parte noi și parte vechi dupe cum se văd în tabloul anexat.
Rugându-Vă Înalt Prea Sfințite să bine voiți a da Înalta Prea Sânției Voastre aprobare disposițiunilor que am luat în interesul serviciului, bine voiți a priimi încredințarea pre distinsei considerațiuni și profundului respect ce Vă păstrez ”
Diriginte: Petru Popescu Pashcănul
În continuare în același dosar la pagina 141 avem tabelul persoanelor ce compun corul vocal de la Biserica Sfânta Ecaterina din Capitală. Acesta are în total trei coloane, prima conține numele și prenumele membrului din cor, a doua funcția ce ocupă în cadrul corului și a treia diferite observații.
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 143 poartă numărul 2658 din data de 9 decembrie 1876 și poartă semnătura mitropolitului Calist, este adresată îngrijitorului Bisericii Sfântu Gheorghe Nou prin care se trimite lista cu persoanele ce compun corul bisericii respective, persoane aprobate în funcțiile pe care le dețin pentru statele de plată.
De asemenea dirigintelui îi este pus în vedere prin îngrijitor să nu se mai adreseze direct Mitropolitului, ci pentru orice problemă legată de cor se va adresa Îngrijitorului Bisericii, iar ulterior Îngrijitorul va anunța pe mitropolit.
“Ți se trimite o listă de numele pesoanelor ce compun corul acelei biserici, primită pe lângă raportul D-lui Diriginte respectiv, care persoane sunt recunoscute de noi, spre a le avea în vedere la formarea ștatelor; tot odată ți se ordonă de a pune în vedere D-lui Diriginte ca pe viitor să nu se mai adreseze nouă direct, urmânda ca pentru orice affacere privitoare pe cor să se adreseze Cucer. Tale, și în urmă Cucer. Ta să ne raporteze”
Alt document asemănător cu cel de mai sus poartă numărul 2659 și este adresat Prea Cuviosului Eclesiarh al Sfintei Mitropolii prin care se anexează listele cu persoanele din corurile Bisericilor Sf. Ghorghe Nou și Sf. Ecaterina primite de la Dirijorii Bisericilor respective, liste aprobate de Mitropolie pentru a se utiliza la vizarea statelor de plată.
“Se alătură pe lângă aceasta o listă de persoanele ce compun corul vocal al Bisericilor Sf. Gheorghe Nou și Sf. Ecaterina conform acelora primite pe lângă raporturile D-lor Dirijori care persoane s-a recunoscut de Noi, spre a le avea în vedere la vizarea statelor ce urmează a se presinta de către D-nii Dirijori respectivi”
Iar cu numărul 2660 se adresează Îngrijitorului Bisericii Sfânta Ecaterina cu același conținut ca și cel anterior lui, mai exact cel care are numărul 2658 din data de 9 decembrie 1876: “asemenea ordin ca celui de la Sf. Gheorghe Nou. ”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 144 cu numărul 2648 din data de 17 noiembrie 1876 este redactat de Dirigintele Corului Mitropolitan cu număr de ordine 62 și este adresat, după cum observăm în ultimele două rânduri, “Înalt Prea Sânțitului Mitropolit Unguro-Valachiei și Primat allu României” .
Pe diagonală putem observa scrisul mitropolitului care stabilește ca Dirigintele corului să cadă de comun acord cu profesorul lor de muzică asupra participării lor la Corul Mitropolitan: ”La dosar, rămânând ca asupra afacerii D-nu Diriginte să se înțeleagă direct cu D-nu Profesore de musică”
În prezentul document este menționată o problemă, și anume că patru copii care fac parte din Corul Mitropolitan, considerați cei mai buni de Dirigintele corului, sunt opriți de a mai participa la cor de către profesorul lor de muzică. Dirigintele corului roagă pe această cale să fie lăsați să vină la cor deoarece este necesară prezența lor, fiind cei mai buni din cor:
“În Chorul Mitropolitan sunt patru copii care urmésă și în Seminariul Central și anume M. Panaetescu, Ștephan Popescu, Tache Popescu și Petre Badu că D-nu Professore de Musica î-I opresce d’a mai veni la chor și fiind că acești copii sunt cei mai buni din chor și care causa unui rău lipsind acesti copii din Chor Vă rog cu cell mai profund respect să bine vioți a face ca să nu ne primesc D-nu Professore de musica de copii mai sus notați de orece D-lui știe prea bine că sunt cei mai buni din cor.
Bine voiți Înalt prea Sânțite Stăpâne assigurarea ossebitei melle considerațiune cu cell mai profund respect. ”
Mai jos avem și semnătura Dirigintelui Corului Mitropolitan, N. Bănulescu.
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 156 vine din partea Directorului Conservatorului de Muzică din București, Eduard Wachmann, cu numărul 2150 din data de 10 septembrie 1876.
Acesta aduce la cunoștința Mitropolitului faptul că în urma cererii făcute de dirigintele corului Bisericii Radu-Vodă, anume din data de 21 august 1876, prin care se cerea înlocuirea unor membri ai corului care au lipsit nemotivați cu alții, precum și răspunsurile Mitropolitului din data de 3 și 4 august 18765 prin care cerea în mod expres verificarea noilor membri ai corului de Directorul Conservatorului Ed. Wachmann pentru a se stabili dacă întrunesc calitațile cerute, au fost examinați respectivii candidați (pe D-l Gheorghe Gherghiceanu pentru postul de bariton și prim cântăreț rămas vacant prin retragerea D-lui Thoma Iliescu, Angel Ștefănescu prin înlocuirea cu B. Isbășescu care a întârziat cu 15 zile peste concediul acordat și M. Avramescu care îi va lua locul lui I. Iordăchescu care a dobândit funcția de perceptor în satul său), însă numai M.Avramescu a fost acceptat în funcția de corist pentru vocea sa bună și cunoștințele sale muzicale, iar ceilalți doi au fost respinși.
Condiția necesară pentru ca cei doi candidați respinși să poată face parte ca membri din corul bisericii respective este ca să dobândească în cel mai scurt timp cunoștințele necesare de muzică, iar până atunci vor putea fi primiți provizoriu până ce vor da cel de-al doilea examen:
“Eri 8 Septembrie s’au presentat la Conservatorul de Musică pentru a fi essaminați în privința capacitaței cerute pentru posturile de choriști bisericești D-nii Gherghiceanu , Angel Ștefănescu și M. Avramescu. Cellu din urmă possedând uă voce de qualitate bună, a cunoscințe de lectură musicale sufficiente precum și éra care notițiuni de cântu; și póte fi recomandat pentru unul din posturile vacante. Cei lalți doui aspiranți în possesiunea unor voci mediocre și lipsite de cunoșcințe musicale, nu pot fi admiși ca choriști de cât în casul unei necessități urgente și cu obligațiunea din partele de a dobândi în cel mai scurt timp cunoșcințele necesare de lectură musicală; iar până atunci ei vor putea fi priimiți provisoriu până ce vor depune unu al douilea essamen.
Primiți, Înalt pré Sânțite Stăpâne assecurarea ossebitei melle considerațiuni. ”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor,același dosar la pagina 157 cu numărul 2072 din data de 18 septembrie 1876 se adresează îngrijitorului Bisercii Radu-Vodă din București.
Aici este confirmat de Mitropolit numirea lui M. Avramescu ca membru al corului bisericii precum și respingerea celorlalți doi, G.Gherghiceanu și Angel Ștefănescu în urma examenului susținut în fața Directorului Conservatorului, cu precizarea că cei doi candidați respinși vor putea să fie admiși în cor numai după ce dobândesc cunoștințele muzicale necesare și susțin al doilea examen cu Domnul Ed. Wachmann.
“Voi pune în vederea D-lui Dirigioru, al Chorului de acea biserică că vă aprobă numirea D-lui M. Avramescu în chorul bisericii pentru care a mijlocit prin raportul No. 13, éră cât priveșce pe Domnii G.Gherghiceanu și Angel Ștefănescu ei nu pot fi admiși ca choriști de cât (în modu provisoriu și numai ) în casul mai necessită dă urgente și cu obligațiunea din partele de a dobândi în cel mai scurt timpu cunoșcințele necessarie de textură musicală când ei vor depune un al 2-lea examen.”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 158 cu numărul 2157 având numărul de ordine 1 este adresat de către Dirigintele corului Bisericii Sfânta Ecaterina ,G. Ionescu, Mitropolitului Ungro-Vlahiei.
Dirigintele corului îi aduce la cunoștința Mitropolitului că unul din copiii de la cor, Radu Dumitru lipsește de la 1 septembrie drept pentru care acesta cere înlocuirea lui cu elevul Țenea Anghelu.
“Subsemnatul supunu la cunoșcința Înaltu pré Sânției Vóstre, că unu copilu anume Radu Dumitru ne mai venindu la serviciu dela 1-iu Septembre, Vă rogu să bine voiți alu considera ca exclusu; și-n loculu său punu pe elevulu Țenea Anghelu.
Primiți Înaltu pré Sânțite Stăpâne supunerea și respectu ce vă păstrezu.
Diriginte G. Ionescu ”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 159 poartă numărul 2353 din data de 6 octombrie 1876 și este adresat Mitropolitului Calist de către Thoma Iliescu.
Acesta dorește să se înscrie pe listele de concurenți pentru postul de Diriginte de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, post rămas vacant după trecerea domnului Bănulescu la Corul Ceremonial în locul domnului Verzeanu. În partea de sus vedem scris:”La dosar, fiind locul deja ocupat”
“Subsemnatul Elev din Conservatoru din Bucuresci aflu că postul de Diriginte dela Biserica Sf. George Nou se află vacantu cu ocasiunea trecerii D-lui Bănulescu la Corul Ceremonialu în locul D-lui Verzeanu.
Viu a vă ruga Înalt prea Sânte Stăpâne să bine vioți a mă în scrie pe mine între concurenți ce sântu înscriși pentru acest postu.
Prea supus servu
Thoma Iliescu”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 160 are numărul 2340 din data de 5 octombrie 1876 și este adresat de D. Verzeanu mitropolitului Calist.
În partea de sus vedem scris:”La dosar, fiind deja luate măsuri pentru ocuparea postului ce are postulantul”.
Acesta având la cunoștință faptul că postul de Diriginte al corului Bisericii Sfântul Gheorghe a rămas liber, cere mitropolitului să-l pună în această funcție deoarece a absolvit Conservatorul din București și a fost mai mult timp diriginte și instructor.
“Rămânându vacantu postulu de diriginte al Chorului Sântului George prin prin trecerea fostului diriginte în postulu de diriginte al Corului Ceremonial , viu cu profundu respectu a vă ruga, Înalt Pré Sânte Stăpâne a mi se da dirigența acelu Choru, ca unu ce am absolvitu cursurile Conservatorului și am fostu mai mulți anni ca Diriginte și Instructoru.
Bine vioți Vă rogu, Înalt Pré Sânte Stăpâne, a priimi assigurarea pré profundului meu devotamentu
Al Înaltu Pré Sânției Vostre devotat servitoru
D. Ver[z]eanu”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 161 cu numărul 2435 din data de 19 octombrie 1876 vine din partea îngrijitorului Bisericii Sfântul Gheorghe Nou și se adresează Mitropolitului Ungro-Vlahiei.
În partea de sus vedem scris faptul că Mitropolitul va pune în respectiva funcție pe domnu Petre Popescu și nu pe domnul Gheorghe Ionescu de la Biserica Sfânta Ecaterina, așa cum era și dorința îngrijitorului Bisericii Sfântul Gheorghe Nou: ”Se aprobă permutarea dirigintelui chorului de la Sf. Ecaterina la bis. Sf. George Nou, eră în locul seu se va numi D-l Petre Popescu, care posedă calitățile cerute după cum se probează din certificatul alăturat pe lângă partițiunea sa înregistrată, prin care solicită postul de diriginte. ”
Rugămintea îngrijitorului este ca în locul domnului Bănulescu să vină domnul Gheorghe Ionescu de la Biserica Sfânta Ecaterina.
“D-nul N. Bănulescu dirigintele corului de la acéstă biserică permutîndu-se prin ordinul Minister 9726 tot ca diriginte al corului ceremonialu, viu cu profund respect a supune la cunoștința Înalt pre Sânției Vóstre și tot deodată avé ruga să dați ordin ca, în locu-i să treacă D-nu Gheorghe Ionescu de la Biserica S-ta Ecaterina la Biserica S-tu Gheorghe după cum arată și dânsu dorința prin suplica alăturată pe lîngă acest raport.
Al Înalt Prea Sânției Vóstre prea plecat și supus servitor,
Îngrijitor Pr. N. Putneanu”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 162 aflăm cu exactitate motivele pentru care Mitropolitul l-a preferat pentru postul de diriginte al Bisericii Sfântul Gheorghe Nou pe Petru Popescu.
Este o adresare făcută de Petru Popescu Mitropolitului Ungro-Vlahiei prin care acesta solicită postul de diriginte la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, menționând experiența și pregătirea profesională în domeniu pe care o deține.
“Sub-semnatul, vechiu elev al Conservatorului de Musică din Bucuresci, informându-mă că a devenit vacant postul de diriginte al Chorului vocal dela Biserica S-tu George nou din Capitală, viu cu profund respect a Vă ruga să bine voiți a face ca să fiu numit în menționatul post.
Voi adeoga Înalt Prea Sânțite, că atât practica ce am făcut ca chorist și suplinitor de diriginte în diferite choruri din capitală și chiar la cel Ceremonial, cât și studiile ce am făcut în Conservatoriu, și cari se pot verifica prin alăturatul certificat, me pun în posițiune d’a spera în bunavoința Înalt Prea Sânției Voastre și că voi fi preferat.
Bine voiți Înalt Prea Sânțite a priimi încredințarea profundului respect ce Vé conserv.
Petru Popescu ”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 163 din data de 24 aprilie 1876 cu numărul de ordine 53 este certificatul mai sus menționat prin care se dovedesc studiile făcute de Petru Ph. Popescu precum și notele sale în Conservatorul din București:
“Certificat prin care se constată studiile ce a făcut elevul Petru Ph. Popescu în Conservatoriu Român de Musică și Declamațiune d’en Bucureșci, și notele ce a obținut la finele anilor scolastici în clasele următoare:
Clas’a de Principii, în anul scolar 1865/66, a obținut nota (zece) 10
Clas’a de vioară în anii 1867/69 a obținut nota (optu) 8
Clas’a de Harmonie în anii 1869/71, a obținut nota (nouă) 9
Pentru care i s’a liberat certificatul de față.
Director Ed. Wachmann”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 164 vine din partea dirigintelui bisericii Sfânta Ecaterina, George Ionescu, cu numărul 2436 din data de 19 octombrie 1876.
Acesta vine cu rugămintea să fie mutat el sau cu întreg corul său de la Biserica Sfânta Ecaterina la Biserica Sfântu Gheorghe Nou:
“Postulu de Diriginte dela Biserica S-tu Georgé nou devenindu vacantu prin trecerea D-lui Diriginte de acolo la Chorul Ceremonial alu Conservatorului de Musică din Bucureșci:
Subsemnatul viu cu celu mai profundu respectu a vă ruga Înaltu Pré Sânțite Stăpâne să bine Voiți a mă permuta pe mine însumi sau cu totu Chorul meu dela Biserica S-ta Ecaterina la S-tu George nou.
Allu Înaltu Pré Sânției Vostre prea plecatu și supusu,
Diriginte G. Ionescu ”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 165 cu numărul 2376 din data de 29 octombrie 1876 este adresat de Mitropolitul Ungro-Vlahiei Ministrului de Culte.
Prin prezentul document se aduce la cunoștința ministrului faptul că actualul diriginte al corului de la Sf. Ecaterina, George Ionescu s-a mutat ca diriginte la Biserica Sfântul Gheorghe-Nou, iar în locul acestuia a venit Petru Popescu, absolvent al Conservatorului din București, care va trece în locul său la Biserica Sfânta Ecaterina. De asemenea ministrul este rugat să dea aprobare la aceste schimbări de personal pentru a se clarifica lucrurile:
“În urma disposițiunilor luate de Noi în privința chorurilor, care s’au comunicat D-Voastră prin cererea No, noi binevoind a numi la postul de Diriginte al Chorului de la bis. Sf. George-Nou pe D-lu George Ionescu, actualul Diriginte al Chorului de la Sf. Ecaterina, éra în locul lui pe D-lu Petru Popescu, care posedă un certificat al Conservatorului de absolvirea a 3 classe cu cel mai bun succesu, Vă rugăm D-le ministru să binevoiți a da și aprobarea Dv. Și a regula celle de cuviință”
Răspunsul ministrului de culte a venit prin cererea din data de 3 noiembrie 1876 cu număr de ordine 10780, pagina 166.
Aici ministrul îl anunșă pe mitropolit că cererea prin care că actualul diriginte al corului de la Sf. Ecaterina, George Ionescu s-a mutat ca diriginte la Biserica Sfântul Gheorghe-Nou, iar în locul acestuia a venit Petru Popescu, absolvent al Conservatorului din București, care va trece în locul său la Biserica Sfânta Ecaterina, a fost aprobată.
“Spre îndeplinirea mijlocirei din adresa Înalt Prea Sânției Vóstre sub No. 2376 am onoare a vă înștiința că Ministerul a recunoscut permutarea D-lui Gheorghe Ionescu actualul diriginte al Corului de la biserica Sf. Ecaterina, în postul de diriginte la biserica Sfântu George-Nou din Bucureșci în locul D-lui Petru Popescu care trece la biserica Sf. Ecaterina.
Primiți ve rog, Înalt Prea Sânțite, încredințările mele de înaltă stimă și profund respect.”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 167 cu numărul 2434 din data de 5 noiembrie 1876 este adresat de către mitropolitul Calist domnului George Ionescu, la acea dată dirijorul corului Bisericii Sfânta Ecaterina.
Aici mitropolitul îi anunță mutarea la Biserica Sfântul Gheorghe-Nou cu începere de la data de 1 a lunii curente și îi cere să depună toate eforturile pentru a-și îndeplini datoriile sale, spre a merita încrederea acordată:
“În urma mijlocirii făcută de către Cucer. Îngrijitor la Bisericii Sf. George Nou, prin raportul No. 21, Noi bine voind a încuviința permutarea D-tale în postul vacant de dirigior la menționata mai sus Biserică cu începere de la 1-iu ale curente ți se face cunoscut de acésta, puinduțise îndatorire de a depune toté silințele pentru a întreține corul în cea mai bună stare și a’ți îndeplini datoriile ce te primesc cu esactitatea cerută, spre a bine merita de încrederea ce ți se acordă ”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 168 cu numărul 2435 din data de 5 noiembrie 1876 vine din partea Mitropolitului Ungro-Vlahiei și se adresează Îngrijitorului Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou.
Mitropolitul îi aduce la cunoștință faptul că în urma recomandării făcute de Îngrijitorul Bisericii Sfântul Sfântul Gheorghe-Nou pentru George Ionescu, acesta din urmă va ocupa funcția de dirginte al corului cu începere de la data de 1 a lunii viitoare.
“Încuviințânduse permutarea în postul vacant de dirigior al corului vocal de la acea Biserică a D-lui George Ionescu fostul până acum la Biserica Sfânta Ecaterina , cu începere de la 1-iu ale curentei, conform mijlocirii Cucerniciei tale făcută prin raportul No. 2434 ți se face cunoscut de acésta spre sciință alăturînduțise pe lângă acésta și decretul No. 2434 spre a’l da înprimirea numitului”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar cu numărul 2436 din data de 5 noiembrie 1876 vine din partea Mitropolitului și este adresat Îngrijitorului Bisericii Sfânta Ecaterina. Seamănă într-o oarecare măsură cu acela din data de
Aici se face cunoscut îngrijitorului Bisericii Sfânta Ecaterina că în locul domnului George Ionescu mutat la Biserica Sfântul Gheorghe-Nou va veni noul dirijor, și anume domnul Petre Popescu, cu începere de la data de 1 a lunii curente.
“Încuviințânduse permutarea în postulu vacantu de dirigior al Corului Vocal de la Biserica Sf. George Nou a D-lui G. Ionescu fostu până acum în acestei Biserici, cu începere de la 1 ale curentei luni, iar în locui D-l Petre Popescu, ți se face cunoscutu de aceasta trimeterea acestui decretu de numire spre al da în primirea numitului.”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar cu numărul 2437 este adresat de către mitropolitul Calist domnului Petre Popescu, noul dirijor al corului Bisericii Sfânta Ecaterina. Observăm că seamănă într-o oarecare măsură cu acel document cu numărul 2434 din data de 5 noiembrie 1876 prin care îi cere lui George Ionescu, proaspătul candidat al funcției de dirijor al Bisericii Sfântu Gheorghe-Nou să depună toate eforturile pentru a-și îndeplini datoriile sale, spre a merita încrederea acordată.
Mitropolitul aprobă punerea în funcția de dirijor al Bisericii Sf. Ecaterina al domnului Petre Popescu și îi cere acestuia să depună toate eforturile pentru a menține corul în bună stare și să-și îndeplinească datoriile sale:
“Postul de dirigior al corului Bis. Sf. Ecaterina devenitu vacantu(următoarele trei rânduri sunt tăiate) de la I ale curentei luni (iarăși următorul rând este tăiat)în urma permutării D-lui G. Ionescu la Bis. Sf. George Nou, Noi bine voind a te numi în citatul postu de la zisa dată, ți se face cunoscutu de aceasta, punânduțise în datorire de a depune toté silințele, pentru a întreține corulu în buna stare și a’ți îndeplini datoriile ”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 181cu numărul 1913 din data de 9 august 1876 este adresat “Domnului Director allu Cancelariei Sf. Mitropolii” de către D. Panaitescu, însărcinat cu conducerea corului Bisericii Mihai Vodă în lipsa titularului, în care acesta reclamă faptul că pe statele de plată din luna iulie s-au eliberat mandatele numai pentru salariul preoților, iar salariile membrilor corului se rețin pe motiv de neînțelegere, până la venirea Mitropolitului din concediu.
Această situație neplăcută a apărut din cauza persoanei care s-a ocupat cu statele de plată și care este incapabilă să-și facă datoria, motiv pentru care s-a ajuns aici și pentru care subsemnatul solicită verificarea capacităților ei printr-o comisie special formată în acest sens.
Pentru a nu pierde din membrii corului din cauza neplății salariilor la timp, acesta solicită eliberarea respectivului mandate, adăugând că întârzierea eliberării sale ar avea consecințe nefaste atât pentru membrii corului, care sunt furioși pe această stare de fapt, cât și pentru credincioșii obișnuiți cu muzica vocală, care și-ar putea exprima nemulțumirea în acest context.
“Subscrisul însărcinatu cu conducerea Chorului Sf. Biserici Mihaiu Vodă în lipsa titularului și recunoscutu de Sf. Mitropolie, viu cu cellu mai profund respectu a vé adduce la cunoșcință că înaintând statele pe luna juliu Onor Ministeru, verificate de Părintele Eclesiarh în urma ordinului Înalt prea Sf. Sélle Părintelu Mitropolitu, văd cu destul regretu că se libereadă Mandatu numai pentru salariu Preoțiloru, iar solda Chorului se reține sub motivu de neînțelegere pînă la venirea Înalt prea Sf. Sélle Părintelui Mitropolitu din congediu.
Acestu refusu de a ni se libera Mandatu dupe Statul presentatu nu provine decâtu din departarea unei persóne cu totul incapabilé de a occupa postul sollicitatu, acărui incapacitate se póte proba cu facilitate ori când dacă veți bine voi a institui o comissiune specială în asemenea materie spre a’lu essamina.
Domnule Directore! Pentru a nu perde un personal ce cu multă anevoință s’a pututu complecta, vă rog căldurosu a interveni pe lîngă Onor. Ministeru pentru liberarea Mandatului și recunóscerea personalului în ființă ca sufficientu; câtu pentru acea persónă vă rog încă o dată a numi o comissiune spre a’lu essamina câtu mai urgentu, spre a se dovedi că allegerea făcută în persóna D-selle este justă iar nici de cum pornită din ură personală.
Respectuos mai adaogu că întârzierea emiterei mandatului pentru suma Chorului, ar avea de consequință retragerea întregului personal, care deja de la începutu lunei currente a începutu a murmura, cerînd salariul pe tempul servitu, nemulțumirea enoriașilor deprinși cu Mussica Vocală, va fi nemărginită, întrerupânduse cursul Chorului prin neplata salarieloru, și va provoca póte unanimă reclamațiune.
Primiți vă rog Domnule Director, încredințarea prea distinsei melle considerațiuni și stima ce vă portu.
D. Panaitescu ”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 182 cu numărul 1946 din data de 12 august 1876 vine din partea Ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice, D. Ghidionescu și se adresează Mitropolitului Ungro-Vlahiei.
Ministrul a observat că într-adevăr, conform documentului cu numărul 1565 și a petiției adresată de domnul M. Ștefan, plata salariilor a fost întârziată și de asemenea dorește să știe dacă excluderea reclamantului s-a făcut cu aprobarea Mitropolitului iar motivele excluderii sale au fost solide, dat fiind faptul că acesta face parte din cor încă de la înființarea lui.
“Observându statele Corului Vocal de la biserica Mihaiu-Vodă pe luna Iuliu anul curent cu cele alte luni din urmă am văzut făcute óre care modificări atât în personal cât și în cifre; În vederea art. 5 din adresa Înalt prea Sănției Vóstre No. 1565 și a petițiunei ce mi’a adresat D. M. Ștefan unul din tenori acelui cor alăturată aci în copie, pe de o parte au suspendat plata acelor diurne, iară pe de alta am onóre a vé ruga să bine vioți am comunica dacă escluderea numitului reclamant sa făcut cu consimțimîntul Înalt prea Sânției Vóstre și dacă motivele escluderii salle a fost întemeiate, de óre ce el face parte din acel cor încă de la înființarea lui.
Cu acéstă occasiune vé rog să bine voiți am comunica și statele regulate pentru aceste coruri spre a se avea în vedere la ordonanțare.
Primiți vé rog Înalt prea Sfințite assigurarea ossebitei mele considerațiuni.”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 183 este Copie după petiția D-lui M. Ștefan înregistrată la No. 12287din 24 iulie.
Aici M. Ștefan se plânge ministrului de faptul că a fost exclus din statul de plată a Bisericii unde avea funcția de ternor prim și înlocuit cu un anume Radu Michail, cu toate că el a fost prezent în cor încă de la înființarea lui și avea un salariu modest. Mai mult decât atât, acest fapt contravine ordinului Mitropolitului prin care nu se va exclude nimeni din cor fără știrea și consimțământul Mitropolitului și nici nu se va putea înlocui cineva cu o persoană fără cunoștințe muzicale.
Pentru a se clarifica situația, M. Ștefan roagă pe ministru să intervină pe lângă Mitropolie ca să fie examinați de o comisie specială formată din profesori de la Conservator, iar până atunci să fie trecut în statul de plată pentru a primi salariul ce i se cuvine de drept.
“Subsemnatul am făcut parte până în present ca prim tenor la biserica Mihaiu Vodă, cu o diurnă fórte moderată acum mi védu esclus din statul acei biserici și înlocuit cu Radu Michail contra ordinului Mitropoliei care dictează după presentarea nóstră în fața prea Sfinției Salle Mitropolitului :”am chemat personal în presența nóstră spre a’lu recunóște nu se va esclude nici unul fără știrea și consimțămîntul nostru din personalul de față, nici se va putea înlocui cu altul fără cunoșcința de musică vocală”; acum vădu că cu tóte acestea, m’am văzut înlocuit de o persónă cu totul lipsită de cunoștință musicală.
Și fiind că pe nedrept mé vădu esclus din statul numitei biserici, cu profund respect vé rogu Domnule Ministru, să bine voiți a interveni pe lângă Sânta Mitropolie de a nu se da locul meu altei persóne până ce mai întîiu nu vom fi esaminați de către o comisiune de profesori din Conservator, iar până atunci, să bine voiți a dispune de a mé trece în statu și a mi se libera diurna ce mi se cuvine fiind deja înaintatu statele”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 184 cu numărul 2053 din data de 25 august 1876 este adresat de dirigintele corului Bisericii Mihai Vodă, M. Popescu, Mitropolitului Ungro Vlahiei.
Situația rămâne aceeași cu cea din documentul cu numărul 1913 din data de 9 august 1876, atunci când la conducerea corului se afla înlocuitorul dirigintelui, și anume D. Panitescu
În momentul de față, cu toate că au trecut două săptămâni de atunci iar dirigintele corului s-a întors din concediu, situația este asemănătoare, mandatul cu statele de plată pe luna iulie pentru coriștii Bisericii Mihai Vodă nu au fost încă eliberate de Ministerul de Culte, pe motiv că membrii corului bisericii respective nu sunt recunoscuți de Mitropolia Ungro-Vlahiei.
Din acest motiv dirigintele corului Bisericii Mihai Vodă se vede nevoit a anexa o listă cu persoanele care fac parte din cor, listă care este conformă cu statele de plată.
De asemenea dirigintele corului roagă pe Mitropolit să comunice Ministrului de Culte că persoanele din acea listă sunt recunoscute de Mitropolie și să intervină pentru eliberarea cât mai repede cu putință a mandatului cu statele de plată, altfel mulți membri vor pleca iar corul se va destrăma.
“Sub semnatulu diriginte alu chorului vocalu de la Biserica Mihaiu Vodă întorcându-mé din concediu védu că Onor. Ministeriu nu voeșce a libera mandatu pentru diurna chorului pe luna Juliu sub cuvîntu că personalulu prevăzutu în ștate nu e recunoscutu de Înaltu prea Sânta Mitropolie.
Cu onóre vă anexedu pe lângă acésta uă listă de personalulu acestui choru, care e conformă cu statele înaintate și vérogu să bine-voiți a comunica că persónele ce figurédă într’însele sântu deja recunoscute de Înaltu prea Sânția Vóstră de ore-ce suntu visate, căci însăși visa presupune și afirmă în același timpu recunóșcerea.- Totu de uă dată vé mai rogu să bine voiți a interveni pentru liberarea mandatului, a caria întîrdiere încă va face ca mulți dintre coriști să se retragă
Prea plecatu și supusu servu Mh. Popescu”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 185 este “Lista personalului chorului Bisericei Mihaiu-Vodă conformă cu statulu Onor. Ministeru pe luna Juliu 1876”:
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 186 cu numărul 1950 din data de 28 august vine din partea Mitropolitului Ungro-Vlahiei și este adresat domnului Stephan Mogâldea.
Acesta este răspunsul dat de ministru domnului Ștephan Mogâldea care cu ceva timp în urmă a trimis la minister Copia după petiția înregistrată la No. 12287din 24 iulie.
Respectivul tenor este invitat la Conservator la orele 12 după-amiază pentru a fi examinat de către Directorul Conservatorului, Eduard Wachmann, în vederea stabilirii aptitudinilor și cunoștințelor muzicale pentru a fi pus ca membru al corului Bisericii Mihai-Vodă în funcția de tenor.
“Spre satisfacerea cererii D-tale făcută prin petețiunea înregistrată la No. Te invităm ca mâine Duminică la orele 12 a.m. să te presinți la D-nu Wachmann Directorele Conservatoriului pentru a fi supus unui esamenu dacă întruneșci condițiunile cerute spre a lua parte ca tenor în corul vocal al Bis. Mihaiu Vodă.”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 187 cu numărul 1949 din data de 28 august 1876 este adresat de Mitropolitul Calist Directorului Conservatorului din București, Eduard Wachmann.
Prin prezenta Mitropolitul îl roagă pe Ed. Wachmann să-l supună pe numitul M. Ștefan, având funcția de tenor în cadrul corului Bisericii Mihai-Vodă, cât mai repede la un examen și să-i comunice dacă are capacitățile cerute unui tenor, deoarece Dirigintele acelei Biserici dorește să-l dea afară pe motiv de incapacitate.
“Fiindcă D-lu Dirigent al Chorului de la Bis. Mihai Vodă voeșce a depărta de D-lu M. Ștefan care pînă acum a fost ca tenor la acel chor, din causă de incapacitate, poftim pe Dv. A supune pe menționatul M. Ștefan cât mai curând la un examen, și a ne comunica dacă are capacitățile cerute de a servi ca tenor.”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 188 având numărul 2130 din data de 7 septembrie 1876 este adresat Mitropolitului Ungro-Vlahiei de către Directorul Conservatorului din București, Eduard Wachmann.
În partea de sus vedem scris: “Se va comunica Onor. Minister de Culte despre refusarea D-lui M. Ștefan de a se presenta la examen și prin urmare D-sa va fi depărtat.”
Directorul Conservatorului l-a invitat pe M. Ștefan să fie examinat, numai că respectivul l-a rugat pe Domnul Wachmann să amâne examenul pentru data de 6
septembrie, pe motiv că este bolnav, iar pe data de 6 septembrie acesta a dresat o nouă cerere Domnului Wachmann prin care îl ruga să amâne din nou examenul pentru data de 10 septembrie. Acesta este și motivul pentru care în partea de sus Mitropolitul Calist dispune excluderea sa din corul Bisericii Mihai-Vodă, deoarece acesta e refuzat să se prezinte la examen pe data stabilită.
“În urma adressei Sântei Mitropolii cu No. 1949 prin care sunt invitat a supune pe D-nu M. Ștefan la unu essamen pentru a constata capacitatea sa de Chorist, am înștiințat îndată de aceasta pe D-nu M. Ștefan care în [z]iua fixată pentru essamen mi-a presentat uă suplică, rugându-mé sé amân essamenul pentru [z]iua de 6 Septembrie din causă că D-sa este bolnav și nu se póte supune la essamenul querut. Am amânat dar termenulu în considerațiunea indisposițiunei sélle pe [z]iua de adi 6 Septembrie când D-nu M. Ștefan prin uă noé suplică la care adogă uo mé rógă se permit ca sé se supue la essamen vineri la 10 ale currentei. Făcîndu-vă cunoscut aceasta, vé rog, Înalt pré Sânțite să bine voiți a-mi da din nou ordin în această privință.
Bine voiți, Înalt pré Sânțite Stăpâne a priimi încredințarea ossebitei melle considerațiuni. ”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 189 cu numărul 2031 din data de 7 septembrie 1876 este adresat Domnului Ministru de Culte de către Mitropolitul Calist.
Acesta îi aduce la cunoștință că modificările la personalul Bisericii Mihai-Vodă precum și la statele de plată s-au făcut cu aprobarea Mitropoliei, iar în ceea ce privește pe domnul Ștefan, deoarece nu a dorit să fie examinat, motivând că este bolnav, mitropolitul a aprobat cererea Dirigintelui Bisericii Mihai-Vodă prin care acesta dorește să-l dea afară din cor pe respectivul tenor.
“La adresa Dv. No. 7430 avem onóre a respunde că modificările făcute în personal precum și în cifrele statelor corului vocal de la Biserica Mihai-Vodă, s’au făcut cu consimțământul Sf-ei Mitropolii. Cât priveșce anume depărtarea D-lui M. Ștefan, justificată prin raportul Domnului Diriginte al Chorului respectiv, prin care arată că menționatul Domnu nu posedă capacitatea cerută pentru postul ce occupă, Noi am cre[z]ut de cuviință a’lu supune la un examen, și fiindcă D-sa a contat a evita un
asemenea examen, pretextând că ar fi bolnav, deși este bine constatat că , noi nu putem decât a aproba cererea D-lui Diriginte pentru depărtarea acestui D. M. Ștefan”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 198 cu numărul 2522 din data de 26 octombrie 1876 vine din partea Arhimandritului Mănăstirii Câmpulung și este adresat Mitropolitului Calinic.
În partea de sus vedem scris următoarele:”Se va face cunoscutăm mijlocirea către Onor. Minister de Culte de a da ordinele cuvenite Dirigintelui a depărta pe femeile din chorul bisericii.”
Acesta se plânge mitropolitului de faptul că există în cadrul corului mănăstirii tinere fete cu vârste între 15-20 ani care în timpul serviciilor liturgice încep a tulbura liniștea în biserică, scandalizând pe credincioșii aflați la slujbă, cu toate că în nici o biserică ortodoxă nu există cor în care femeile să fie amestecate cu bărbații, ba mai mult decât atât și Canoanele bisericești interzic amestecul femeilor cu bărbații.
Având în vedere situația de față, arhimandritul Chesarie propune excluderea fetelor din corul de bărbați și pe viitor corul să fie format numai din bărbați atât pentru moralitatea publică cât și pentru respectul față de cele sfinte.
“La Sânta M-re catedrală a orașului Clung între pesonalulu bisericii se află și Coru de musică vocală, ancă din anul 870, care cor după mijlocirea făcută de D-nu Nicolae Șerbănescu actualul Diriginte al corului, către repausatul Arhim. Ioanichie Evantias, predecesorul meu, s’a compus atât de sexul bărbătesc cât și femeiesc care juini și juine dupe trecere de șease ani au devenit în etate majoră.
Subsemnatul inpulsiat de datoria cel privește ca păstor mai sus numitei biserici observând că juinele coriste care acum au o etate de 15-20 ani întrunite cu tineri coriști mai vârsnici decât elle, în loc de a’nălța în timpul sântului serviciu divin rugăciuni, cu credință și evlavie către cel a tot putințe, din contră facu celle mai mari scandale prin râsete, șeopte, póte chiar și pipăiri, scandali[z]ând poporul aflat la Sânta slujbă; având în vedere că la nici uă biserică de ritulu orthodox nu este ertat a fi compuse corurile de femei și bărbați, considerând că chiar și Sântele canoane oprește în biserică amestecul femeilor cu bărbați: fiind că alegerea coriștilor și numirea lor dupe oficia onor. Minister de Culte No. 10283, este lăsată numai la discreția D-lui Diriginte al corului N. Șerbănescu.
Viu cu profund respect Înalt prea Sânțite Stăpâne, a vă ruga atât pentru moralitatea publică, cât și pentru respectul celor sânte se bine voiți a ordona de urgență escluderea fetelor din corul de bărbați; și organisarea lui pe viitor numai de bărbați, fupe cum se află la tóte bisericile din țară, care au coruri vocale.
Priimiți vă rog Înalt prea Sânțite Stăpâne prea profundul sub semnatului respect.
Egumenul M-ri C-lung Arhimandritul Chesarie ”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 199 cu numărul 2484 din data de 13 noiembrie este răspunsul Mitropolitului Calinic Miclescu către Arhimandritul Chesarie, Egumenul Mănăstirii Câmpulung.
Prin prezenta mitropolitul își exprimă nemulțumirea deoarece egumenul respectivei mănăstiri a fost de acord cu dirijorul corului în privința introducerii femeilor în cadrul corului, cu toate că era dator să fi interzis femeile în cor chiar și intrarea acelui cor în biserică; mai mult decât atât, a trecut mult timp până să-i aducă la cunoștința mitropolitului această problemă.
De aceea mitropolitul îi impune să îndepărteze pe acele femei din cadrul corului, iar dacă Dirijorul se va opune, va trebui să raporteze de urgență la Mitropolie.
“Vé[z]înd celle arătate prin raportul Pre’ Cuvioșiei talle No. 14, că dirigiorul chorului acellei M-ri a introdus în choru și persóne de sexu femeiesc, ne-am mirat cum Pre’ Cuvioșia ta ca Superior ai acelei M-ri ai permis (unu asemenea) acesta pe când Pre’ Cuvioșia ta (erai datoru) impus de datorie, era în drept din momentul ce ai vă[z]ut comițându-se uă assemenea contra urmare, să fi inter[z]is intrarea chiar în biserică a acelui choru; eru nu să lași a trece atâta timp , neraportându-ne nimic până acum, prin urmare atrăgându-ți-se scrisă attențiune asupra casului de față îți ordonăm ca immediat să depărtezi din chor tóte persónele de sexu femeiescu, iar deca Dirigiorul ( se va opune, să lu opreșci de a cânta în Biserică și) va face vré un fel de opposițiune să ne raportezi de urgență”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 200 cu numărul 2697 din data de 22 noiembrie 1876 continuă corespondența dintre Arhimandritul Mănăstirii Câmpulung din Districtul Muscel, Chesarie și Mitropolitul Calinic Miclescu.
În partea de sus vedem scris:”Se va scrie egumenului a răspunde care a fost purtarea Dirigintelui până acum, și dacă a raportat persónelor de sexulu femeescu și ce a făcut Prea Cuvioșia Sa în acéstă privință.”
Egumenul mănăstirii îi aduce la cunoștință mitropolitului că a dispus excluderea femeilor din cor, însă a întâmpinat opoziție din partea dirijorului, acesta părăsind și slujbele religioase; în acest caz, egumenul a dispus cântăreșilor continuarea slujbei până la sfârșit.
“În basa ordinului Înalt prea Sânției voastre No. 2489 din 13 Noemvrie curent, ce ați bine voitu a’mi da , de a esclude din coru toate persoanele de sexu femeescu, invitându pe D. Dirijoru N. Șerbănescu de a cânta numai cu bărbați, amu întâmpinatu oposițiune din partei totu de o dată părăsindu chiar și sântulu serviciu cu eșirea din biserică; din care causă amu și ordonatu cântărețiloru biserici a continua cu cântarea până la finele sântei liturgii.
Subsemnatulu deci în consecința sântelor canoane, care consideră declirici pe toți cei ce servescu în biserică; vine cu profundu respectu Înalt prea sânțite Stăpâne, a vă supune acestea la cunoscință rugându-vé se bine voiți a ordona celle de cuviință.
Priimiți vé rogu Înalt prea sânțite Stăpâne prea profundulu sub semnatului respectu
Egumenul M-ri Arhimandritul Chesarie ”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 201 cu numărul 284 din data de 11 februarie 1877 este adresat îngrijitorului Bisericii Câmpulung.
Mitropolitul îi cere îngrijitorului să-l anunțe în privința dirigintelui dacă a avut fustrări sau dacă a îndepărtat femeile din cor, precum și reacția îngrijitorului la aceste probleme.
“Spre răspuns la raportul Prea Cuvioșiei tale No. 16, îți ordonăm să ne faci cunoscut care a fost frustarea până acum a dirigintelui în cestiune, și dacă a depărtat persónele de sexul femeiesc, și ce urmare ai făcut prea Cuvioșia ta în acéstă privință.”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 202 cu numărul 2893 din data de 20 decembrie 1876 este adresat de îngrijitorul Bisericii Mănăstiri Sărindari Mitropolitului Ungro-Vlahiei.
În partea de sus vedem scris aprobarea Mitropolitului al epersoanelor anexate și propuse de îngrijitorul Bisericii respective:”Aprobându-se numirea persónelor cuprinse în alăturata listă, care se va trimite Păr. Eclesiarhu, spre a o avea în vedere la controlarea statelor. ”
“Dupe raportu ce am adresatu D. Dirigioru alu Corului de la această Biserică pe lângă care am alăturatu și o listă de mai multe persóne care voeșce a le introduce în acestu coru, și care cu tótă cucernicia o anexezu pe lângă aceasta, rugându-vă Înalt Prea Sfințite Stăpâne a le da cuvenita aprobare în loculu celor retrași.”
5. DOCUMENTE OFICIALE DIN ANUL 1877 DIN ACEEAȘI ARHIVĂ
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, dosarul numărul 104 la pagina 203 cu numărul 127 din data de 22 ianuarie se adresează Prea Cuviosului Eclesiarh al Sfintei Mitropolii de către Mitropolit.
Prin aceasta i se trimite lista conținând numele persoanelor ce alcătuiesc corul Bisericii Sărindaru în deplină conformitate cu lista Dirijorului respectivului cor cu numărul 40, pentru a fi folosită șa vizarea statelor lunare de plată.
“Ți se trimite alăturată lista de numele persónelor ce compun corul Bisericii Sărindaru în conformitatea acelia ce ni s’a’naintată din partea D-lui Dirigior respectiv cu raportul No. 40, care persóne s’a recunoscut și de Noi, spre a o avea Prea Cuvioșia ta în vedere la vizarea ștatelor lunare.”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 204 cu numărul 52 din data de 12 ianuarie 1877 se adresează Dirijorului corului Bisericii Curtea-Veche.
Prin prezenta I se cere dirijorului de a-l pune pe M. Lupescu în postul din corul Bisericii ce-l ocupa și mai dinainte.
“Luând în considerațiune arătările făcute de D-nu M. Lupescu, fost în chorul acelei Biserici, Vă invităm a face tot posibilul pentru a fi reintegrat în postul ce l’a ocupat și mai nainte.”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 205 cu numărul 74 din data de 17 ianuarie 1877 este adresat din partea dirijorului de la Biserica Curtea-Veche, Alexandru Luca, Mitropolitului Ungro-Vlahiei.
În partea de sus vedem scrise următoarele:”Se aprobă propunerea făcută de D-l Dirigioru, de a se reduce salariulu cântărețului N. Dumitrescu la suma de lei 40, éra restul să se dea D-lui Lupescu. Despre care se va Părintelui Îngrijitor, spre a pune în vederea D-lui Diriginte.”
Prin acest document Al. Luca confirmă Mitropolitului faptul că a primit cererea anterioară cu numărul 52 din data de 12 ianuarie 1877 prin care Mitropolitul cerea repunera în funcție a lui M. Lupescu, însă acesta dorește să-i aducă la cunoștință că M. Lupescu a fost dat afară din cor din cauza comportamentului deficitar și a faptului că nu deținea cunoștințele necesare de muzică.
Mai mult decât atât, Al. Luca aîncercat să- ajute prin unul din cele trei posturi de bas plătit cu 30 lei, însă acesta a refuzat afirmând că este mai presus de ceilalți și că merită mai mult.
O altă problemă este cu N. Dumitrescu care primește un salariu de 80 lei, fiind obligat să cânte și la cor și la strană, însă acestase mărginește doar la serviciul strănii. Al. Luca consideră că salariul în proporție cu munca desfășurată este prea mare, de aceea el cere reducerea salariului numitului la 40 lei, iar ceilalți 40 lei să fie dați coristului Lupescu, care cu obligația de a cânta și la cor. În felul acesta și serviciul coral va fi mai bine îndeplinit.
“Cu respectu am primitu ordinul Înalt Prea Sf. Voastre cu No. 52/77 prin care îmi ordonați , ca luându în considerațiune arătările făcute de D-l M. Lupescu fostu în Corul ce dirije[z]u, să facu al reintegra în postul ce l’a ocupatu și mai ‘nainte; La acestea, assemenea, cu respectu, iau curagiulu a aduce la cunoștința Înalt Pr.sf. Vóstre următoarele:
Pe D-l M. Lupescu lam avutu angagiatu în corul dirigeat de mine, însă particular ca numitul este departe a corespunde condițiunelor de a fi corist; și este acum aprópe un anu și jumătate de cându l-amu depărtat din causa relei purtări și a incapacității (depărtarea sa a fost tot în modul cum lam angagiat). În urma posițiunea în care se afla numitul, de și cu totul, dupé cum am [z]isu, nu corespundea, însă, de umanitate, am fost silit de ‘lam angagiat, tot particular, înlesnindu și astă[z]i din salariul meu câte 20 fr. pe lună.
Conform ordinului Înalt Pr.sf. Vóstre, eri iam recomandat petiționarului săi încredințe[z]u unul din cele trei locuri de Basu, pe cel cu 30 fr. (deși astă[z]72rdi este vacant) și numitul a refuzatu declarând mie că meritele sale sînt mai presus de ceilalți; și pretin[z]ându ai destina salariu de 50 sau 60 fr. Atât cât crede D-sa că merită.
Înalt Pr.sf. Stăpâne!
Statul personalului Corului ce dirge[z]u, (de voci mari) este acesta:
D-l Eust. Zamfirescu Tenor cu salar de 40 fr.
N. Dumitrescu cântăreț id. De 80 fr.
Aceasta este numai pentru strană:
D-l Gr. Mănciulescu Baso cu………….40 fr.
C. Zamfirescu id. cu………….30fr.
M. Popescu id. și cântăreț…….40 fr.
Dacă Înalt Prea sf. Vóstră credeți că numitul trebue neaparat să fie amplasat cu unul din aceștia; cu respect vă rog ordonați pe care anume să’lu depărte[z]u înlocuindul cu petiționarul.
Pe lângă acestea cu respectu aduc la cunoștința Înalt Prea sf. Vóstre, că unul din cântăreți N. Dumitrescu este salariat cu 80 fr. pe lună obligatoriu să facă serviciu și al coru, dar, fiindcă numitului nu corespunde și acestei obligațiuni, mărgininduse numai în serviciul strănii, și primind îndoit salariu ca cel-lalț ceia ce cred, că este forte mult; În așa considerațiune, și dacă Înalt Prea Sf. Vóstră veți bine voi a ordona ca disul cântăreț N. Dumitrescu să primească 40 fr. Ca cel lalt cîntărețu, mărgininduse numai la serviciul strănii; care ceilalți 40 fr. Să se dea coristului Lupescu cu obligațiune a face serviciu la coru regulat. Cu acest mod și serviciul va fi bine îndeplinit.
Al În. Prea sf. Vóstre prea plecat servitor
Al. Luca dirigior de la Curtea-Veche”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 206 cu numărul 121 din data de 21 ianuarie 1877 este adresat îngrijitorului Bisericii Curtea-Veche din Capitală.
Prin prezenta Mitropolitul aprobă cererea de mai sus a Dirijorului Al. Luca prin care se reduce salariul cântărețului N. Dumitrescu la 40 lei pe lună, iar restul de bani să se dea domnului Lupescu, precum și primirea domnului M. Lupescu în corul bisericii din data de 15 ale lunii curente, în urma petițiunii sale adresată Mitropolitului prin care solicita postul respectiv.
“În urma petițiunii din partea D-lui M. Lupescu, prin care solicită a i se da postul ce’la ocupat mai ‘nainte în corul acelei Biserici și în vederea propunerii făcute de D-nu Diriginte respectiv prin postul priimit din partei, ordonăm Cucer. Tale ca cu începere de la 15 ale curentei luni să se priiméscă zisul reclamant în corul acelei biserici reducânduse salalriul cântărețului N. Dumitrescu la suma de eli 40 pe lună, iar restul până la suma de lei 80 cât s’a prevă[z]ut până acum numitului să se dea D-lui Lupescu, despre care vei comunica și D-lui Diriginte spre șciință.”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 207 cu numărul 116 din data de 24 ianuarie 1877 este adresat Mitropolitului Primat al României de către Nae Dumitrescu, cântărețul de la Biserica Curtea-Veche.
Prin prezenta Nae Dumitrescu cere Mitropolitului să nu i se reducă salariul, deoarece are o vechime în corul bisericii respective, a făcut studiile de muzică la Conservator, și a stabilit cu dirijorul să fie din nou supus la aceleași 4 examene susținute dacă cineva ar avea ceva de obiectat cu privire la el. De asemenea se consideră nedreptățit de faptul că există mai mulți membri ai corului cu două funcții, și dintre toți numai lui i se reduce salariul.
“Eu suptu semnatulu care mă găsesc în cualitate de Centărețu încă de la anul 1869 cu ordinul D-lui Ministru al Cultelor cu No. 2225 avendu și certificatu onor consevatorului Românescu No. 101:
Astăsi găsindumă la cântărețu la Biserica Curtea Vechea mam pomenitu cu un ordinu cu No. 121 din 1877 Ianuarie 21 de la enaltu pe sfinția vóstra unde [z]ice părintelui îngrijitor ca leafa mea de cântărețu să se despartă en 2 adică 40 franci să se dea D-lui M. Lupescu și să se instale[z]e en ștétu:
Cu profundu respectu viu și mă plengu en nainte enaltu prea sfinșiei vóstre ca cântărețu vechiu să fiu isbitu en soarta eu și familia mea.
D-lui M. Lupescu en petiția ce au datuo reclama pe C. Zamfirescu, ca acela lau enlocuitu pe M. Lupescu iaru nici de cum en contra mea. Acestu C. Zamfirescu este adevăratu că este și funcționar.
După dăslușirea ce au datuo D-nu Derijoru al corului vocalu ca pe mine en a mea mică soldă să mă isbesca precum am depus cele 4 essamene en trecutu asupra mu[z]icii vocale asupra mu[z]icii eclesiastice și asupra regulii bisericii ma dispui din nou la un asemene examen dacă sa va ivi vreo altă persoană en contra mea.
Viu cu lacrami înaltu prea sfinte stăpâne de a nu mă isbi en sorta atestu pe mine catu și pe familia mea de a fi alți cu mai multe funcțiuni instalați en ștatu și eu numai cu singura una ca să mi se ia pâine de la gură: Ve rogu cu lacrimi câtu se poate mai urgentu de a putea fi sactisfăcutu en a mea plângere ce vă arătu: și vă rogu, de a mi se reda totu aceiași soldă ce am opținutu.
Plecatu și supus serv,
Nae Dimitrescu
Cântărețu la Biserica Curtea Veche ”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 218 cu numărul 257 din data de 9 februarie 1877 vine din partea Ministrului de Culte și se adresează Mitropolitului Ungro-Vlahiei.
Mai sus vedem scrisă aprobarea concedierii de Mitropolit prin raportul dirijorului corului bisericii respective: ”Fiind legală depărtarea petiționarului dupe arătările dirigiorului făcute prin raportul aici ce este la dosar.”
Ministrul îi aduce la cunoștință Mitropolitului faptul că conform petițiunii cu numărul 1423 din data de 21 ianuarie 1877 pe care o vom prezenta mai jos domnul Uga Benicaso a fost data afară din corul Bisericii Sfânta Ecaterina fără nici un motiv, și în măsura dispozițiilor luate în privința corurilor din București, Mitropolitul este rugat să clarifice situația dată.
“Am onóre a vé comunica în original petițiunea ce îmi a adresat’o D-lu Uga. Benicaso registrată la No. 1423, prin care arată că de către dirijorul corului vocal de la biserica sânta Ecaterina din Bucureșci, unde făcea parte ca corist se vede depărtat din acel post fără de nici un motiv, și vé rog ca în vederea celor arătate de numitul petiționar și a diposițiunilor ce ați luat în privința corurilor de pa la bisericele din capitală, să bine voiți a regula cele de cuviință din partea Înalt pre Sânției Vóstre.
Primiți vé rog Înalt Prea Sânțite, asigurările mele de înaltă stimă și profund respect.”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 219 cu numărul 1423 din data de 21 ianuarie 1877 este adresat Ministrului de Culte de către domnul Uga Benicaso.
Acesta cere să nu fie dat afară din cor, ci să se respecte ordinele Mitropolitului conform cărora orice membru al unui cor nu pot fi excluși fără consimțământul Mitropoliei și fără un concurs examen susținut la Conservator.
“Subsemnatul servindu mai mulți ani ca Bas profundu, în chorul Bis. Sf. Ecaterina, acum din nenorocire mă vă[z]u depărtatu lăsîndumei fără existență [z]ilnică, eu care mam’ ocupatu de mu[z]ică din copilăria mea și până în pre[z]ent.
Dar ceea ce ma întristatu și mai mult este că mam depărtatu fără nici o formalitate. În conformitate cu ordinul Înalt Prea Sfinției Salle Mitropolitul, ce este datu către îngrijitorii bisericilor, ce au choru, care [z]ice că Coriștii acestor choruri nu se póte înlocui în nici un modu fără consimțământul Sf. Mitropolii, și fără concursuri prin Conservatoru; la care Sf. Mitropolie va decide a ști pentru concursuri, la ca[z]u cîndu acestea are fi depărtatu din acel coru.
Deaceea viu cu cel mai profound respect Domnule Ministru a vă ruga să binevoiți a lua inițiativa ca Ministru al Instrucțiunii și pentru sortie nóstre sau la din contră a recomanda Înaltului Prea Sf. Mitropolitului de a face să I se respecte ordinele ce au datu atîtu de acci ce luate in pus pre mine și de aceea ce sîntu modificați în aplicarea și îndeplinirea acelor ordine.
Al Sf. Vóstre rămasu în prea plecatu și supus servitoru
Bas-profundu Uga Benicaso ”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 220 cu numărul 4171 din data de 12 februarie 1877 este adresat Mitropolitului Primat al României.
“Conform ordinului verbal al În. Pré Sf. Vóstre prin care îmi cereți deslușire assupra eliminărei din Chor a D-lui Hugo Benicasa, am onóre a respunde că a fost bass pe următoarele motive:
1.Că pemutându-se D-nu Diriginte G. Ionescu dela S-ta Ecaterina la Sf. George Nou, a luat cu sine și o parte din choriști, atât bărbați quöt și copii lăssând în chor goluri pe quari m’am silit a le împlini quöt am putut mai bine, dupe cum am avut onóredeja a Vă relata.
Între choriști bărbați que remasesse, se găssea:
D-nu Bajanaru bas și I cântăreț la strană
D-nu cesarescu bas
D-nu Hugo Benicasa bas
Și nice un tenor.
D-nu I. Demetrescu, fiind ales de cântăreț II cu consimțământul Preoților și Enoriașilor, l’am recomandat imediat În. Pré Sf. Vóstre, împreună cu quele alte persóne vechi ale corului, căci servițiul n’ar fi suferit întâr[z]ierile provenite din concurs, și pe aqueste base În. Pré Sf. Vóstră ați bine voit a le aproba.
Întâmplarea afăcut ca aquest D-nu I. Demetrescu sé aibă voce tot de bas și cum eu ca diriginte cânt tot bas, nu puteam ține în chor 5 bași și un tenor (căci dupe regulamentul de organisare al Chorurilor, numărul bărbaților este limitat la 6); și cum D-nu Benicasa nu putea să cânte Psaltichia, am fost silit să-l elimines ne potend a’l pune cântăreț II; astfel că astă[z]i am conform regulamentului 4 bași și 2 tenori, și numirea la toți a fost legală pentru că erau toți choriști vechi dela S-ta Ecaterina sau dela alte bisserice și cu aptitudine constantă.
2. Eliminarea D-lui Benicasa ar fi fost imperiósa în tot casul, căci nu are nice quell mai mic fond musical (cu tóte că este chorist la opera Italiană), îi lipsește cu totul elementele intonațiunei și solfegiului și apoi fiind strein și neposedând limba Română, pronuncia așia de reu cuvintele în quot scandalize auditoriul, și eu necunoscând limba Italiană, nu poteam să-I dau instrucțiunile necesarie. Aquestea le-am constatat însumi prin experiență, căci pentru a fi umanitar către D-lui, l’am lăssat sé cânte o lună de [z]ile plătindu’l din propriele’mi medii, ca săâi dau tempul d’a-și căuta un alt loc, pentru că dela numirea mea ca diriginte D-nu Benicasa încetase de a mai figura în statul chorului.
Bine voiți Vé rog Înalt Pré Sânțite a priimi încredințarea distinsei stime și a profundului respect ce Vé conserv.
Diriginte: Petru Pop. Pashcănul”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 221 cu numărul 430 din data de 26 februarie 1877 este adresat Mitropolitului Ungro-Vlahiei de către egumenul Mănăstirii Câmpulung din Districtul Muscel, arhimandritul Chesarie.
Arhimandritul se plânge de faptul că Dirigintele vrea să înlăture autoritatea bisericească asupra corului, și de asemenea dorește iarăși să introducă în cor persoanele de sex feminin, cu toate că Mitropolitul a interzis acest lucru prin ordinul cu numărul 2484.
“Conform ordinului Înalt prea sânției voastre No. 284 viu cu profundu respectu a vă supune la cunoștință, că Dirigintele până în momentulu de față nu încetea[z]ă a întreprinde celle mai odioase intrigi, atât la onor. Minister de Culte precum probea[z]ă oficiile ce amu primitu sub No. 10283 din 20 Octomvrie anul expirată, și 1284 din 17 alle curentei luni, cât și între orășani dupe cum în modu confesionaru m’au informatu cei mai notabili dintre dânșii; silinduse din tóte puterile, pe de o parte a’nlătura cu totulu autoritatea bisericească de asupra Chorului; iar pe de alta a introduce iarăși persoanele de sex femeiescu, pe care lea depărtatu, dupe ce subsemnatul a convocatu întregulu personalu de sex bărbătescu față de D-sa; a datu citire ordinului Înalt prea sânției voastre No. 2484 de escluderea părți femeești din Chor; lea ordonatu de a numai cute[z]a se cânte sau se priimească ântre dânșii vreo persoană de sex femeesc, căci voru fi opriți cu desevârșire de a mai cânta’n biserică, și în urma oficialu iamu pusu’nvedere Dirigintelui, că persoanele de sex femeescu îi este cu totulu inter[z]isu în Choru.
Priimiți vă rogu Înalt prea sânțite Stăpâne prea profundulu subsemnatului respectu.
Egumenulu M-rei Arhimandrit Chesarie”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 222 cu numărul 673 din data de 4 aprilie 1877 vine din partea Dirigintelui corului vocal al Bisericii Radu-Vodă și se adresează Mitropolitului Ungro-Vlahiei.
Aici Thoma Iliescu este acuzat că nu și-a respectat îndatoririle sale legate de funcția sa de prim cântăreț al corului, a fost atenționat în mai multe rânduri dar nu s-a îndreptat situația și prin urmare decizia finală asupra clarificării situației o va avea Mitropolitul Primat.
“D-lui Thoma Iliescu unul dintre cântăreții acestei Biss-ci, neglijînd serviciul ce i s’a confiat de prim cântăreț în mai multe rânduri și dupe observațiunile ce i-am adressat ve[z]înd că nu se corige, am simțit necesitatea al esspune judecății și sentinței Înalt prea Sf. Vóstre.
Acesta-am cre[z]ut de cuviință și datorie a aduce la cunoștința Înalt prea Sf. Vóstre- nu dar mai târ[z]iu- pentru prea multă toleranță din parte’mi- prelungind speranțele- că dor se va corige- sé’mi atrag assupră’mi vr’un epitet- și prin urmare- uă consecință care póte n’ar fi plăcută.
Priimiți Înalt prea Sf. Respectul, supunerea și devotamentul meu. ”
Din Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, același dosar la pagina 223 cu numărul 850 din data de 20 aprilie 1877 vine din partea Mitropolitului Primat și se adresează Îngrijitorului Bisericii Radu-Vodă.
Îngrijitorul este anunțat că va primi raportul cu numărul 20 din partea Dirijorului corului cu privire la neglijența primului cântăreț, și de asemenea Dirijorul să nu se mai adreseze direct Mitropolitului, căci numai Îngrijitorul are dreptul de a i se adresa în privinîa acestor probleme.
“Ți se’naintează în copie raportul priimitu cu No.20, din partea Dirijorului corului vocal al acelei Biserici relativ la neglijența primului cântăreț și îți ordonăm se ne dai cuvenitele deslușiri în acéstă privință. Tot odată vei pune în vederea girului derijor ca pe viitor să nu se mai adreseze cu raporturi din partei în asemenea chestiuni, fiind acésta de atrebuțiunea numai a Cucer. Tale ca Îngrijitor al Bisericii.”
6. ÎNCHEIERE
Lucrarea de față are în vedere pătrunderea în cultul divin, alături de muzica monodică psaltică bizantină a muzicii corale bisericești, după anul 1836, acest lucru fiind posibil sub influența mai multor factori: ideile reformatoare ale revoluției franceze de la 1789, pentru egalitate, fraternitate, independență națională si formarea unei culturi proprii, avansate, care sa corespunda spiritului de progres si modernizare la care tindea omenirea, au fost instituite societatea culturala-filarmonica din Bucuresti (1833), o școală muzicală numita "Conservatorul Filarmonic-Dramatic din Iasi" (1836), Conservatorul de Muzica din Iasi (1860) si cel din Bucuresti (1864) etc. – institutii care, desigur, au avut o mare inraurire si asupra noii directii muzicale bisericesti, căci de acum Biserica Ortodoxa Română n-a mai putut ramane străină acestor prefaceri cultural-muzicale, respectiv curentului cântării corale venit direct din Apus sau trecut prin filiera rusească.
Cum era de asteptat, Biserica nu a rămas străină acestor schimbări cultural-muzicale, respectiv curentului cântării corale, deși acesta era deficitar din punct de vedere al melodiilor, căci în loc să se fi recurs de la bun început la armonizarea melodiilor psaltice de strană intrate de mult în tradiția poporului nostru, ceea ce au făcut sporadic și destul de anevoios la început unii compozitori adepți ai curentului tradiționalist, s-a recurs la împrumuturi sau în cel mai bun caz la crearea unor melodii noi cărora li se aplicau procedeele clasice de polifonizare.
Mult prea tânăra coralistică românească – până la crearea propriului stil autohton prin altoirea pe tulpina multiseculară a monodiei bizantine- avea să cunoască și experiența mai grea a fiecărui început prin preluarea și imitarea sistemului european de cântare, suferind influențe rusești, sârbești sau de sorginte greacă, precum și din coralul protestant.
Paralel însă cu acțiunea aceasta se desfășoară și aceea a îndepărtării din biserică a cîntarii de strană tradiționale își înlocuirea ei cu acea cîntare pe mai multe voci, armonică, aceasta fiind favorizată de împrejurări aparte: tendința de scoatere din Biserică a tot ce era grecesc (deși psaltichia astfel românizată nu mai era de acum un produs pur grecesc, ci era mai degrabă o tradiție românească veritabilă); influența puternică modernistă pe care o exercită cîntarea corală bisericească din Rusia și din Apus.
În Biserica Ortodoxă Română, cântarea corală religioasă s-a dezvoltat în două direcții specifice acestei categorii stilistice – una către creația liturgică, destinată oficiului Liturghiei, și alta spre creația concertistică, prezentă în sala de concert a marilor formații corale românești. Această direcționare nu trebuie privită în mod exclusivist, deoarece unele cântări liturgice – cum ar fi heruvicele și chinoniceie – pot face parte și din programul de concert al oricărei formații, și invers, unele concerte religioase pot fi interpretate și la Liturghie, în ioc de chinonic sau priceasnă.
De asemenea am rezumat și introducerea cântării bisericești corale în mod definitiv în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, care, în aversiunea sa pentru tot ce era grecesc, a sprijinit curentul coral chiar printr-un decret domnesc (nr. 101/1865), prin care ordona înlocuirea psaltichiei cu muzica de tip occidental, armonică.
Intenția lui Cuza, nobilă în esența ei, de a scoate cîntarea bisericească de sub influența celei grecești, a avut pentru moment și un mare inconvenient, prin aceea că a sprijinit tendințele străine care nu țineau seama de tradiția noastră bisericească de veacuri. Alexandru I. Cuza însă nu avea de gând să introducă muzica occidentală, fiindcă ar fi fost simplu de tradus lucrări muzicale din literatura apuseană sau chiar rusească. Dar nu s-a procedat tocmai așa, ci s-a stimulat compoziția românească, așa cum vom vedea în continuarea dezvoltării muzicii corale de primii compozitori de secol XIX.
În continuare am redat viața și activitatea Mitropolitului Ungro-Vlahiei Calinic Miclescu în perioada în care acesta dădea rezoluții dirijorilor bisericilor mai jos menționate pentru a înțelege mai bine cadrul în care s-au desfășurat respectivele evenimente din 1876-1877.
În a doua parte a lucrării am încercat să expun și să explic unele din cele mai importante documente din arhiva Mitropoliei Ungro-Vlahiei din anii 1876 și 1877 deoarece ele specifică clar perioada când muzica corală era la începuturile ei iar în Bisericile din București era o permanentă tensiune asupra creării corurilor bisericești sub înalta păstorire a Mitropolitului Calinic Miclescu.
Această situație ambiguă o întâlnim în Bisericile Mihai-Vodă, Radu-Vodă, Sfântul Gheorghe Nou, Sărindari, Curtea-Veche și Sfânta Ecaterina unde se puneau pentru prima dată bazele corurilor bisericești la nivel național și unde personalul din cadrul corului era foarte restrâns sau era foarte slab pregătit, acesta fiind și principalul motiv pentru care Mitropolitul apelează la Directorul Conservatorului din București, Eduard Wachmann pentru a examina și a stabili dacă anumite persoane reclamate de dirijori au sau nu competențe muzicale adecvate. Pentru o mai bună autenticitate, am prezentat printre aceste documente și poze scanate în vederea înțelegerii mai bine a destinatarilor și conținutul acelor scrisori, oficiale sau amicale, forma scrisului,modul redactării, scopul scrierii lor etc.
7. BIBLIOGRAFIE
Reviste bisericești:
Muzica corală bisericească în Mitropolia Banatului, nr. 4-6, anul XVII 1967, pg. 382-383
Chirică P. Econ, Importanța corurilor religioase în Mitropolia Moldovei, II (1926), nr. 1, pg. 8-9
Galinescu Gavriil, Muzica corală bisericească în Mitropolia Moldovei VI (1930), nr. 6, pg. 172-182-[Raport citit în Adunarea Eparhială a Mitropoliei Moldovei în ședința de la 18 mai 1930]
Idem, Muzica corală bisericească în Biserica Ortodoxă Română, XLVIII(1930), nr. 1 ianuarie, pg. 756-763
Idem, Cântarea Bisericească în Mitropolia Moldovei XVI (1940), nr. 3, pg. 137-152
Idem, Considerațiuni generale asupra muzicii bisericești orientale și muzicii corale în Revista Cultura, 1931, nr. 1-2
Moisescu Titus, Creația corală religioasă în Revista Muzica, București, Serie nouă, an V, nr. 2 (18), aprilie-iunie 1994, pg. 125-140
Pr. Prof. Dr. Moldoveanu Nicu, Cântarea corală în Biserica ortodoxă Română de la pătrunderea ei în cultul divin până la sfârșitul secolului al XIX-lea în Studii Teologice, nr.7-8, septembrie-octombrie 1967, anul XIX, pg. 504-520
Idem, Muzica corală bisericească în secolul al XIX-lea, în Glasul Bisericii, anulXLII, nr.9-12, septembrie-decembrie 1983, pg. 605-625
Idem, Afirmarea Muzicii românești în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza în Biserica Ortodoxă Română, an CIX, nr. 4-6, aprilie-iunie 1991, București
Idem, Cântarea corală în Biserca Ortodoxă Română în secolul XX, în Studii Teologice nr. 3-4, 1968
Idem, Indice bibliografic al studiilor, articolelor și altor lucrări mai mari privind muzica bisericească, publicate în revistele bisericești centrale și Mitropolitane și în Editura de Stat între anii 1950-1970 în Glasul Bisericii nr. 5-6, 1970
Pr. Pentelescu Nicolae, Vechi coruri bisericești și laice din Moldova de Nord, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, XLIX(1973), nr. 7-8, pg. 510-520
Poslușnicu M. Gr., Istoria musicei la români, (Prefațată de N. Iorga), București, 1928 în Biserica Ortodoxă Română, XLVI(1928), nr. 3, pg. 228 (Recenzie de arhim. I. Scriban)
Diac. Prof. Velea Marin, Începuturile muzicii corale românești, laice și bisericești în Biserica Ortodoxă Română XCVIII ianuarie-februarie 1980, nr. 1-2, pg. 232-242
Idem, Evoluția muzicii psaltice și a mișcării coral-religioase din România, Editura Daim, București, 2004, 138 pg. în Biserica Ortodoxă Română, CXXII (2004), nr. 5-8, pg. 377 [Recenzie de Eugen Vicos]
Idem, Muzica corală românească în Mitropolia Banatului XVII, (1967) nr. 4-6, pg. 382-383
Cărți publicate:
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2006
Index general al studiilor, articolelor, recenziilor, compozițiilor, prelucrărilor și armonizărilor de muzică bisericească din revistele Patriarhiei Române, București, 2006, studiu coordonat de Pr. Prof. Dr. Moldoveanu Nicu
Breazul George, Pagini din istoria muzicii românești, vol. II, București, 1970
Cosma Viorel, Muzicieni din România.Lexicon bibliografic, vol. I-IX, Editura Muzicală, București, 2005
Lazăr Octavian Cosma, Hronicul muzicii românești, vol. IV( 1976), vol. V(1983), vol. VII(1986), București
Pr. Prof. Dr. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996
Popovici Doru, Muzica corală românească, Editura Muzicală, București, 1966
Poslușnicu Gr. Mihail, Istoria musicei la români, Editura Cartea Românească, București, 1928
Pr. Lect. Dr. Stelian Ionașcu, Paul Constantinescu și muzica psaltică românească, teză de doctorat, Editura I.B.M.B.O.R, București, 2005, 424 pg.
Pr. Prof. Dr. Vasile Stanciu, Muzica bisericească corală din Transilvania, Editura Presa Universitară Clujeană, 2001
Conf. Univ. Dr. Vasile Vasile, Istoria muzicii bizantine și evoluția ei în spiritualitatea românească, vol. I+II, Academia de muzică din București, 1995
Idem, Pagini nescrise din istoria pedagogiei și a culturii românești. O istorie a învățământului muzical, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995
Zeno Vancea, Creația muzicală românească sec XIX-XX, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1968(vol. I), 1978(vol. II)
Idem, Cântarea corală bisericească, Editura Moravetz, Timișoara, 1944
Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, dosare nr. 103-104, pg. 98-223
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Scurta Istorie a Muzicii Corale Romanesti (ID: 150852)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.