Scurta Introducere Asupra Criminalisticii

Impunerea unei caracteristici moderne asupra activității cu caracter judiciar a constituit preocuparea a numeroși juriști de seamă, profund convinși de rolul important al științei în vederea descoperirii faptelor penale. Ei au înțeles că, pentru soluționarea cauzelor penale, o simplă aplicare a regulilor juridice nu este de ajuns.

Denumirea de criminalistică a fost folosită prima dată de un cunoscut judecător de instrucție și profesor de drept penal, Hans Gross, de origine austriacă; acesta a folosit termenul de criminalistică în lucrarea Handbuch für Untersuchungrichter din anul 1893. Odată cu dezvoltarea societății și a evoluției tehnice, noțiunea de criminalistică a dobândit o sferă tot mai largă.

Magistratul austriac nu a acționat însă pe un teritoriu necunoscut, căci el fusese anterior pregătit de un cunoscut specialist francez – Alphonse Bertillon, șef al Serviciului de identitate judiciar din Paris, la sfârșitul secolului trecut. Ulterior lui Hans Gross, alți juriști reputați precum A. Niceforo, A. Reiss, E. Goddefroy care au publicat lucrări proprii noii științe – criminalistica- denumită pe atunci poliție tehnică și științifică.

Apariția noii științe a fost favorizată de progresul realizat în toate domeniile cunoașterii umane, îndeosebi de revoluția tehnico-științifică, aflată la primii săi pași la sfârșitul secolului al XIX- lea și începutul secolului XX. Firește, această necesitate obiectivă s-a impus și într-un moment în care mijloacele de luptă ale justiției penale împotriva criminalității deveniseră insuficiente față de creșterea numărului infractorilor, mereu mai versați, ei înșiși folosind metode și tehnici perfecționate de apărare.

Încercarea de a se da o definiție cât mai exactă și mai cuprinzătoare criminalisticii a preocupat cercetătorii din diferite ramuri ale științei. Întemeietorul ei, Hans Gross, a numit-o „o știință a stărilor de fapt din procesul penal”.

Criminalistica poate fi definită fiind știința care elaborează și folosește mijloacele tehnice, metodele și procedeele tactice necesare descoperirii și cercetării infracțiunilor și a persoanelor care le-au săvârșit, precum și a prevenirii faptelor antisociale.

O altă definiție asupra criminalisticii o oferă Emilian Stancu: "Criminalistica este o știință judiciară, cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale."

Obiectul

Evidențierea punctelor cheie menite să definească obiectul propriu disciplinei criminalistice prezintă o importanță majoră din cel puțin două puncte de vedere: în primul rând este vorba despre aportul său particular în aflarea adevărului, iar în al doilea rând – evidențiază unitatea și autonomia sa, în anumite limite însă, în comparație cu celelalte științe juridice sau nejuridice aflate sub aripa justiției: psihologia judiciară, medicina legală, fizica, chimia etc.

Ca știință autonomă, de sine stătătoare, criminalistica are un obiect propriu de studiu și metode specifice de cercetare. O examinare cuprinzătoare a definiției ne permite să cunoaștem obiectul și direcțiile de acțiune ale acestei științe. Criminalistica elaborează metodele de cercetare a urmelor infracțiunii: urmele de mâini, urmele lăsate în diferitele mijloace de transport, urmele instrumentelor folosite în spargeri, urmele împușcăturii etc., cu scopul de a identifica obiectele care au lăsat indicii grăitoare și persoanele care le-au folosit.

De asemenea, criminalistica elaborează metodele tactice și procedeele de ascultare a persoanelor implicate în săvârșirea faptelor penale. Pentru continua perfecționare a mijloacelor și metodelor pe care le elaborează, criminalistica studiază și generalizează experiența vastă a organelor de urmărire penală.

O altă direcție în care acționează criminalistica este prevenirea infracțiunilor. Această activitate este efectuată în mod organizat, pe baza unor metode și mijloace specifice unor grupe de infracțiuni (furt, omor, accidente de circulație) și unor categorii de persoane (recidiviști, traficanți de droguri, armament și muniții, falsificatori de monede, minori etc.)

Metodele folosite în cadrul Criminalisticii

Datorită obiectului propriu de cercetare, criminalisticii îi sunt caracteristice anumite metode de cunoaștere, unele dintre ele definitorii pentru știința respectivă, altele comune mai multor științe dar aplicate specific obiectului său.

Din perspectivă epistemologică, o adâncire a analizei metodologei criminalistice ar avea, fără îndoială, o rezonanță imediată asupra lărgirii bazei teoretice a științei în discuție.

Criminalistica folosește atât metode specifice, cât și metode ale altor științe. Din prima categorie fac parte: descoperirea, fixarea și interpretarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, analiza comparativă, realizarea de experimente, identificarea persoanelor dar și a corpurilor în funcție de semnalmentele exterioare sau după resturile de natură osoasă, cercetarea falsului din documente, etc. Metodele preluate din cadrul altor științe, prelucrate și adaptate scopului propus, au în vedere: spectroscopia, cromatografia, holografia, anatomia comparată, etc.

Metodologia criminalistică studiază mijloacele tehnice și metodele tactice folosite la cercetarea unor grupe de infracțiuni ce prezintă un grad înalt de pericol social, sau care necesită o anume specializare a organelor judiciare. Între acestea, pot fi menționate infracțiunile împotriva persoanei, sustragerile din avutul public și particular, accidentele de circulație, darea și luarea de mită, traficul de stupefiante etc.

Criminalistica și criminologia contribuie, prin mijloace si metode proprii, la prevenirea infracțiunilor. Metodele și mijloacele tehnice utilizate de specialiștii în criminalistică sunt aplicate în cel mai scurt timp de la săvârșirea faptelor cu caracter penal, sau cât mai aproape de data constatării lor, în timp ce criminologia cercetează aceleași fapte, după ce s-a dovedit existența lor cu ajutorul probelor oferite de criminaliști, pentru a identifica factorii determinanți și condițiile favorizante.

Între criminalistică și medicina legală există o legătură atât de strânsa, încât unele fapte, cum sunt cele săvârșite împotriva vieții sau integrității corporale și a sănătății, nu pot fi cercetate fără contribuția medicului legist. Mai mult decât atât, geneza criminalisticii este revendicată de medicii legiști care studiază același fenomen, infracționalitatea, dar din alte unghiuri. De asemenea, cercetarea urmelor biologice, identificarea persoanelor și a cadavrelor după semnalmente se realizează tot cu ajutorul și îndrumarea specialiștilor din domeniul medicinei legale.

Evoluția Criminalisticii în România se face remarcată în cadrul secolului al XIX-lea, când au loc tot mai multe preocupări efective ale unor oameni de știință în sensul întocmirii și introducerii de noțiuni criminalistice în cadrul procesului judiciar, care s-au dovedit remarcabile prin originalitatea și acuitatea lor.

Un element de noutate îl aduce anul 1879, când, în țara noastră, începe să fie practicată fotografia judiciară. Primul serviciu de identificare judiciară este înființat în anul 1895, serviciu ale cărui rezultate nu au fost remarcabile din pricina folosirii unui sistem relativ dificil de identificare, constituit dintr-o fișă antropometrică, care includea și amprentele primelor patru degete de la mâna dreaptă, fotografia din față și profil a infractorului. În vederea perfecționării procesului de identificare s-a făcut apel la dactiloscopie astfel că, prof.dr. Mina Minovici, în urma cercetărilor întreprinse, obține primele rezultate în descoperirea infractorilor în urma analizei mâinilor, în anul 1909.

Între cele două științe există o legătură specială, datorată contribuției avute de medicii legiști la dezvoltarea criminalisticii, între care frații Nicolae, Ștefan și Mina Minovici, întemeietorii medicinei legale românești, au avut un rol deosebit.

Criminalistica – în special tactica criminalistică – are strânse legături cu psihologia judiciară. La ascultarea persoanelor participante la procesul penal (infractor, martor, persoană vătămată) sunt necesare cunoștințe temeinice de psihologie generală și psihologie judiciară. Polițistul, procurorul, judecătorul, avocatul etc. trebuie să cunoască factorii care pot influența comportamentul celor aflați în situații limită și să știe ce metode tactice pot fi folosite pentru

aflarea adevărului, în funcție de structura psihică a fiecărei persoane.

Disciplina criminalisticii preia și adaptează specificului sau rezultatele cercetărilor din fizică, în domenii cum sunt: fotografia judiciară, folosirea laserelor, acțiunea radiațiilor atomice, etc. De asemenea, fizica pune la dispoziția criminalisticii mijloace moderne de la cele mai simple, lupe, microscoape, detectoare, spectrografe, dispozitive de raze ultraviolete și infraroșii, și continuând cu instalații de raze „X”, gamma și beta, fotocolorimetria etc.

În cadrul cercetării criminalistice, unele categorii de urme nu ar putea fi identificate fără folosirea metodelor de analiză chimică a diverselor produse și substanțe. Așadar, chimia oferă mijloacele necesare pentru relevarea și cercetarea urmelor, dar și anumite informații referitoare la stupefiante, substanțe toxice, falsuri alimentare și alte asemenea.

În sfârșit, criminalistica folosește tehnici de cercetare din domeniul biologiei pentru examinarea urmelor de natură organică: sânge, urina, sperma, saliva, sputa, fire de păr ori urme de natura vegetală.

1.2. Principiile investigației criminalistice

1.2.1 Noțiunea și sistemul principiilor Criminalisticii

Orice sistem de drept se bazează pe reguli fundamentale, determinante pentru orientarea conținutului normelor juridice și pentru activitatea întregului aparat judiciar. Subordonându-se în principal scopului procesului penal, criminalistica are la bază principiile care guvernează modul în care este organizat sistemul judiciar și activitatea desfășurate în timpul procesului penal.

Principiile fundamentale ale criminalisticii , unele identice sau asemănătoare cu cele ale Dreptului procesual penal, au la bază aceeași concepție definitorie pentru modul de realizare a justiției în cauzele penale. După cum noțiunea de principiu fundamental a procesului penal poate poate fi reținută numai în sensul de regulă care stă la baza întregii activități procesuale, la fel noțiunea de principiu fundamental al Criminalisticii trebuie interpretată în accepțiunea de regulă aplicabilă tuturor domeniilor ei.

1.2.2. Principiile fundamentale ale Criminalisticii

a) Principiul legalității

Faptul că principiul legalității se situează pe primul loc în cadrul principiilor fundamentale semnifică faptul că totalitatea activităților de cercetare criminalistică se desfășoară cu respectarea strictă a prevederilor legale în acest sens.

În condițiile existenței unui stat de drept, orice încălcare a legii, orice abatere de la normele de executare a unei activități sau act de cercetare criminalistică, poate atrage numeroase sancțiuni, fie cu caracter administrativ, caracter procesual, ajungându-se până la anularea actului considerat ilegal sau încetarea activității respective.

b) Principiul aflării adevărului

Acest principiu are o semnificație cu totul deosebită, pornind de la faptul că, pentru înfăptuirea justiției penale, este imperios necesară aflarea adevărului. Articolul 3 al Codului de procedură penală prevede că:" În desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului."

c) Prezumția de nevinovăție

Conform acestui principiu orie persoană este prezumată a fi nevinovată, organelor judiciare revenindu-le sarcina de administrare a probelor în vederea dovedirii vinovăției. Prezumția de vinovăție se aplică pe parcursul întregului proces penal, fără nici un fel de discriminare privind etnia, rasa, sexul etc.

Ca argument al importanței Criminalisticii în garantarea prezumției de nevinovăție poate fi invocată inclusiv posibilitatea, creată prin utilizarea metodelor criminalistice moderne, de a evita soluții de condamnare neconforme cu realitatea, sau de eludare a adevărului.

d) Principiul existenței urmelor oricărui fapt penal

Toate faptele ilicite ale omului se soldează cu modificări sau transformări care reprezintă de fapt urme ale infracțiunii. Reflectarea materială a rezultatului unui act infracțional reprezintă o premisă de bază ale cercetării criminalistice, tot mai mulți specialiști fiind de acord că nu există infracțiune fără urme.

În primul rând, prin urmă a infracțiunii, trebuie să se înțeleagă orice modificare materială intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală. Între fapta autorului și modificarea intervenită este necesar să existe un raport cauzal caracterizat prin aceleași criterii ca raportul cauzal prezent în structura laturii obiective a infracțiunii. Astfel se poate explica de ce urma se poate interpreta nu numai ca o modificare materială, realizată în exclusivitate de autorul faptei, ci și ca o modificare materială determinată de victima unei agresiuni, dar ca o consecință a infracțiunii, cum sunt mușcăturile, zgârieturile, petele de sânge aflate pe corpul sau îmbrăcămintea agresorului.

În al doilea rând, noțiunea de urmă trebuie privită într-un sens foarte larg, întrucât prin urmă nu se înțelege numai urma formată prin contactul direct a două corpuri (urme de mâini, de picioare, de dinți, de buze, de pneuri, ale instrumentelor de spargere etc) ci și urme de resturi materiale, urme biologice, reziduuri ale tragerii cu arma de foc, microurme diverse etc. Însăși consumarea infracțiunii sau modul de operare al infractorului pot să fie incluse în categoria generală a urmelor.

d) Principiul identității

Identificare este definită ca o activitate prin care este stabilită identitatea persoanelor sau obiectelor în baza trăsăturilor particulare dinainte stabilite. Această activitate presupune un proces de căutare și valorificare științifică a probelor necesare pentru a descoperi infractorul și a soluționa cauza penală.

Particularizat la necesitățile justiției, principiul identității capătă, prin intermediul Criminalisticii, anumite trăsături specifice determinate de natura scopului urmărit prin identificarea subiecților infracțiunii, fie activi, fie pasivi, ca și prin stabilirea exactă a tuturor faptelor și împrejurărilor în care a fost săvârșită o anumită faptă penală.

e) Principiul operativității în efectuarea investigației penale

Acest principiu este caracteristic pentru întreaga activitate a rezolvării cauzelor penale, prin intermediul lui constatându-se în timp util faptele prevăzute de legea penală, precum și identificarea persoanelor ce le-au săvârșit.

Pe bună dreptate, în literatura juridică de specialitate, s-a subliniat că rapiditatea are consecințe directe asupra administrării unor probe de calitate, în sensul că odată cu trecerea timpului se șterg urmele din amintirea oamenilor de pe obiect, dispar oamenii și obiectele. Din sistematizarea unei bogate experiențe practice se desprinde cu claritate ideea că șansele de descoperire a infractorului scad pe măsura scurgerii timpului, aspect de natură să susțină afirmația că timpul lucrează în favoarea infractorului.

Urgența se impune și în cazul efectuării unor constatări tehnico-științifice sau a unor expertize care au ca scop identificarea unor obiecte ale căror caracteristici exterioare se pot modifica odată cu apariția uzurii sau degradării în timp.

CAPITOLUL II

IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

2.1. Considerații de ordin terminologic

Criminalistica operează cu termeni întâlniți în diverse ramuri ale științelor naturii, tehnicii ori științelor sociale, dar le adaptează la propriul obiect supus cercetării. La fel se întâmplă cu lucrurile și noțiunile de identitate și de identificare. Identificarea în criminalistică semnifică cercetarea obiectelor, ființelor sau fenomenelor concrete, cu scopul de stabili identitatea acestora, în măsura în care sunt utile și au legătură cu actul justițiar.

Criminalistica se întemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea fără știrea sa, lasă întotdeauna urme la locul faptei; reciproc, el prelevă pe corpul său, pe haine și pe obiectele purtate alte urme, toate indicii, de obicei imperceptibile, dar caracteristice, pentru prezența sau acțiunea sa.

Noțiunea de „identificare criminalistică” nu poate fi definită fără înțelegerea unor termeni utilizați atât în teoria, cât și în practica de specialitate. În acest sens, termenul „identic” este folosit fie cu înțelesul de „ceea ce este unic”, fie cu înțelesul de „aceeași”, adică o persoană „este identică cu ea însăși”, neavând relevanță schimbările ce pot apărea pe parcursul existenței sale. Alteori, termenul „identic” este utilizat în sensul că două – ori mai multe – obiecte de gândire, aflate în stare numerică distinctă, sunt considerate ca având aceleași proprietăți sau cantități.

Identificarea poate fi definită ca fiind activitatea prin care se caută stabilirea însușirilor comune ale obiectelor, ființelor sau fenomenelor, precum și a însușirilor care le deosebesc unele de altele, pentru ordonarea lor în tipuri, grupe și subgrupe, în vederea deosebirii fiecăreia în parte de toate celelalte, cu care au anumite asemănări.

Identitatea însumează acele caracteristici sau proprietăți ale obiectului, fenomenului sau ființei care îl fac sa fie el însuși, distinct de restul. Între identificare și identitate există un raport interdependent, deoarece scopul identificării îl reprezintă stabilirea identității.

Referitor la definirea noțiunii de urmă a infracțiunii, în literatura de specialitate au fost exprimate opinii asemănătoare sau apropiate. Astfel, potrivit unor opinii, urme ale infracțiunii sunt considerate ,,totalitatea1 elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârșirea infracțiunii”, sau ,,cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul înconjurător, ca rezultat al acțiunii infractorului”.

Într-o altă opinie, urma este interpretată, într-un sens larg, ca ,,Schitibare, ce intervine în mediul înconjurător, ca rezultat al activității nemijlocite a omului, și care, sub un aspect sau altul, interesează cercetarea criminalistică”; și tot același autor interpretează urma, într-un sens restrâns, ca ,,o reproducere a construcției exterioare a unui obiect pe suprafață sau în volumul obiectului cu care a venit în contact nemijlocit”.

„Legea identității este fundamentală, dar ea nu se fundamentează cu adevărat dacă nu este dublată concomitent cu legea identității concrete” spunea, pe bună dreptate, Constantin Noica. Din acest considerent, ideea exprimată de reputatul profesor Emilian Stancu, potrivit căreia „…stabilirea identității unor persoane sau obiecte, privită în sensul ei cel mai larg, proprie tutore domeniilor științei, reprezintă elementul definitoriu al procesului de investigare criminalistică” își găsește o deplină acoperire atât în plan teoretic, cât și în planul practicii în domeniu.

Această opinie, coroborată cu aprecierile după care investigarea criminalistică este o „artă”, iar criminalistica, în sens larg, arta și tehnica investigațiilor penale demonstrează elocvent rolul de element definitoriu al identificării criminalistice în procesul de investigare.

În contextul celor arătate subliniem că identificarea criminalistică nu se realizează numai prin activități de laborator. O astfel de identificare se poate realiza și prin alte activități, cum ar fi: ascultarea martorilor, ascultarea victimei infracțiunii prezentarea pentru recunoaștere etc. aceasta deoarece nici criminalistica nu poate fi redusă numai la componenta ei tehnică.

2.2. Obiectele identificării

Criminalistica operează cu termeni consacrați pentru a denumi obiectele identificării, în funcție de rolul pe care îl au în activitatea de identificare și de legătură cauzală cu fapta ilicită.

Sub acest aspect se face distincție între obiectele ce trebuie identificate și obiectele prin intermediul cărora se identifică cele dintâi, pe de o parte, și obiectele căutate și cele verificate, de cealaltă parte.

Primul criteriu de clasificare are în vedere scopul identificării.

Obiectul de identificat, denumit și obiect scop, poate fi: persoana care a comis infracțiunea, mijloacele sau instrumentele utilizate la comiterea actului ilegal sau orice alt obiect care a lăsat o urmă în timpul comiterii faptei penale.

Obiectul identificator, numit și obiect mijloc, este obiectul folosit pentru identificarea obiectului scop.

Obiectele mijloc sunt constituite de urmele lăsate la locul faptei, precum și de impresiunile obținute experimental cu obiectele presupuse a le fi creat în timpul săvârșirii faptei.

Astfel, proiectilele găsite la locul faptei și cele trase experimental în poligon sunt obiecte mijloc, iar arma corp delict este obiect scop. De asemenea, urmele de tăiere găsite la locul faptei și cele produse experimental în laborator cu toporul care se presupune că ar fi fost utilizat la înlăturarea unui obstacol din lemn sunt obiecte mijloc, iar toporul corp delict este obiect scop.

2.3. Tipurile de identificare

Pentru o înțelegere mai exactă a evoluției concepțiilor asupra acestor categorii de reflectări ale actelor infracționale, menționăm, cu titlu de exemplu, câteva dintre modurile mai importante de clasificare a urmelor infracțiunii: într-o opinie mai veche, promovată de criminaliștii francezi, clasificarea era făcută în amprente (digitale, corporale, de îmbrăcăminte, de animale etc.), între care amprentele papilare ale corpului uman ocupau o poziție privilegiată și, în urme, extrem de variate (obiecte lăsate de infractor, instrumente de spargere, fire de păr etc.). De asemenea, se face distincția între urme și pete.

După contribuția pe care o are la aflarea adevărului în procesul penal, identificarea poate fi de trei feluri, enumerarea fiind făcută în raport invers proporțional cu importanța acestora: identificarea după memorie, identificarea după descrierea trăsăturilor esențiale ale obiectelor sau ale ființelor și identificarea după urmele lăsate la locul faptei de obiecte, fenomene sau ființe.

a) Identificarea după memorie

Este modalitatea cu eficiența cea mai redusă pentru aflarea adevărului în procesul penal. Este folosita când nu se dispune de alte posibilități de identificare. Organele judiciare asculta relatările unor persoane care reproduc date sau împrejurări pe care și le amintesc după trecerea unei perioade mai scurte sau mai îndelungate de timp, ceea ce face ca riscul producerii unor erori sa nu fie exclus. De aceea este privită cu multe rezerve, iar datele obținute trebuie coroborate cu celelalte constatări făcute în cursul cercetărilor.

b) Identificarea după urmele lăsate la locul faptei de obiecte sau ființe

Este modalitatea cea mai frecvent folosită și cea mai preferată, deoarece urmele găsite la locul faptei constituie probe obiective, care, în principiu, nu pot fi modificate ori alterate.

Din această cauză, sunt preferate rapoartele de tip tehnico-științific, rapoartele de expertiză din cele mai diferite domenii (expertiza criminalistica, medico-legală, tehnică etc.).

c) Identificarea după descrierea trăsăturilor esențiale ale obiectelor sau ființelor

Descrierea făcută de cei interesați trebuie privită cu multe rezerve, pentru că se pot strecura erori, pot scăpa detalii, iar uneori se fac denaturări intenționate, pentru a se obține despăgubiri mai mari decât cele care reprezintă valoarea reală. În practica organelor judiciare se înregistrează cazuri de dispariție a unor autoturisme asigurate, care, între timp, au fost vândute pentru piese de schimb, sau cazuri de vite furate, care, în realitate, au fost sacrificate și

valorificate.

Este folosită în cazul furtului, pierderii sau dispariției unor obiecte sau ființe. Descrierea emană de la persoana care reclamă pierderea, furtul sau dispariția obiectului ori ființei (oameni, animale, păsări), iar organele judiciare consemnează cât mai multe detalii utile identificării. În practica organelor judiciare se reclamă, în mod frecvent, furtul unor obiecte de valoare (haine, obiecte de artă sau de cult și, în ultimii ani, foarte multe autoturisme), animale de tracțiune (boi, cai), oi, păsări de rasă sau de ornament etc.

2.4. Etapele identificării

Identificarea este o activitate deosebit de complexă care are drept scop stabilirea identității unui obiect sau a unei persoane. Procesul este constituit din mai multe etape, pornindu-se de la general și alungându-se la particular; se poate vorbi așadar despre un proces inductiv în care se stabilesc: tipul, grupa și subgrupa.

2.4.1. Stabilirea tipului

În cadrul acestei prime etape se încearcă stabilirea trăsăturilor de ordin general ale obiectului sau ființei avute în vedere. Spre exemplu, la urmele mijloacelor de transport lăsate de vehiculul care a părăsit locul faptei, trebuie identificat dacă urma pneului aparține unui autovehicul sau a unui autovehicul cu tracțiune animală, care folosește pneuri uzate de la un autovehicul.

De asemenea, urma de împușcătură găsită pe cadavru poate fi provocată de un glonț de pistol de calibru mic sau de o singură alice a unei arme de vânătoare, ori chiar un glonț, când o armă de vânătoare folosește o astfel de muniție.

Un caz asemănător este cel al persoanei care este autorul unui accident de circulație și a părăsit locul faptei, când în cadrul primelor cercetări se identifică dacă persoana este de sex feminin sau masculin.

2.4.2. Stabilirea grupei

În a doua etapă se determină caracteristici suplimentare ale obiectelor sau ființelor, altele decât cele stabilite în etapa anterioară. Preluând exemplul de mai sus, se poate determina că, în prima situație, urma a fost creată de un autoturism, iar în cea de-a doua, de o armă militară; a treia situație identifică un bărbat îmbrăcat în uniformă.

2.4.3. Stabilirea subgrupei

În cadrul stabilirii subgrupei se obțin noi probe, cu ajutorul cărora, s-a stabilit în primul caz că era vorba de un autoturism Dacia, în cazul următor este vorba despre un pistol militar tip Parabellum iar în ultimul caz persoana în uniformă de sex masculin era un poștaș.

2.5. Metodologia identificării

Tehnicianul sau expertul criminalist poate folosi mijloace și metode diferite după natura obiectelor cercetate și a dotării tehnice de care dispune. Studiul obiectelor supuse identificării parcurge două etape, și anume: examinarea separată și examinarea comparată.

2.5.1. Examinarea separată

În aceasta etapă sunt examinate separat fiecare dintre obiectele purtătoare de urme, precum și urmele ridicate de la locul faptei, pe de o parte, și urmele produse experimental în laborator, pe de altă parte. Se are în vedere împrejurarea că aceeași persoană poate să scrie cu totul diferit, în funcție de starea psihică în care se află, de materialul suport sau de poziția în care stă în timpul scrierii.

De aceea, nu poate exista nicio asemănare între declarația dată de șoferul care a condus autovehiculul după ce a consumat o cantitate apreciabilă de băuturi alcoolice și declarația scrisă în cursul cercetărilor, când nu se mai află în aceeași stare. De asemenea, semnătura dată de același șofer pe formularele organelor de urmărire penală nu se mai aseamănă cu semnătura făcută în spațiul foarte restrâns pe o foaie de restituire CEC.

2.5.2. Examinarea comparativă

În practica tehnicienilor și a experților criminaliști sunt cunoscute trei procedee de lucru: procedeul confruntării, procedeul juxtapunerii și procedeul suprapunerii.

Procedeul confruntării

Este foarte răspândit și eficient. Confruntarea între urmele sau obiectele găsite la fața locului și urmele produse experimental sau a înscrisului incriminat și a înscrisului de comparație poate fi făcută și prin examinarea cu ochiul liber. În laboratoarele de criminalistică se măresc fotografiile celor două categorii de urme și se compară la microscop. În prezent, laboratoarele de expertiză sunt dotate cu microscoape comparatoare de mare precizie, iar imaginea obiectelor

sau a urmelor comparate ce apare pe un ecran poate fi mărită, micșorată, examinată în întregime sau pe porțiuni etc.

Procedeul juxtapunerii

Este utilizat în cazul cercetării urmelor instrumentelor folosite în spargeri, al urmelor de pe glonț etc. Fotografia obiectului incriminat (bănuit) și fotografia urmei reproduse experimental se așază „cap la cap”; se poate constata, astfel, o continuitate perfectă a liniilor (striațiilor) din cele două fotografii.

Procedeul suprapunerii

Este simplu, deci ușor de practicat și eficient, si consta în suprapunerea imaginii transparente a unuia dintre obiecte peste imaginea celuilalt obiect.

2.6.Formularea concluziilor

La încheierea activității de identificare, expertul poate formula concluzii categorice, probabile și de imposibilitate.

Concluziile categorice pot fi de două tipuri – cert pozitive sau cert negative.

Concluziile cert pozitive sunt cele care rezultă atunci când expertul constată că:

„urma degetului găsită la locul săvârșirii faptei a fost lăsată de degetul arătător de la

mâna dreapta al lui XY”.

Sunt concluzii cert negative atunci când se folosește următoarea formulare:

„glonțul extras din corpul victimei nu a fost tras cu arma seria Z.B.,

1458, prezentată pentru expertiză”.

Concluzii de probabilitate

Se formulează în cazul în care obiectele sau urmele prezentate pentru examinare nu prezintă suficiente caracteristici pentru identificare. Concluziile de probabilitate nu exclud existența unei anumite împrejurări, dar nici nu o pot confirma pe deplin. Astfel de concluzii sunt întâlnite în rapoartele de expertiză traseologică, privitoare la identificarea toporului, cleștelui cu care s-a acționat asupra unui obstacol sau sistem de închidere; spre exemplu, „Urma

găsită la locul faptei a fost produsă, probabil, cu toporul prezentat pentru examinare, dar putea fi produsă și cu un alt topor, având aceleași caracteristici”.

Concluzii de imposibilitate

Sunt formulate asemenea concluzii în cazul insuficienței notelor caracteristice care le individualizează sau a lipsei de mijloace ori de metode adecvate pentru a fi cercetate. Astfel, o semnătură formată din câteva linii frânte nu poate oferi elemente particulare, pentru că ar putea fi realizată de orice persoană.

Asemenea concluzii se dovedesc totuși utile, pentru că obligă organele de urmărire

penală să emită alte versiuni de cercetare.

CAPITOLUL III

STUDIUL URMELOR ÎN CRIMINALISTICĂ

3.1. Noțiunea de urmă criminalistică

Noțiunea de urmă are multiple semnificații, care depășesc cu mult domeniul criminalisticii. Noțiunea de urmă se poate întâlni în domeniul arheologiei, în accepția de dovezi ale existenței unor civilizații dispărute, după cum se poate întâlni și în accepția de existență a unor urme de viată pe alte planete.

Dacă se restrânge înțelesul noțiunii de urmă către domeniul criminalisticii, se constată că aceasta cuprinde o sferă mult mai largă decât aceea de urmă rezultată în cadrul săvârșirii unei infracțiuni. Într-un sens restrâns, urmele infracțiunii sunt urmele produse de om în timpul săvârșirii unor fapte prevăzute și sancționate de legea penală.

În domeniul criminalisticii, noțiunea de urmă are un sens mai larg și unul mai restrâns. În sens larg, urmele constituie rezultatul modificărilor intervenite în mediul înconjurător în urma acțiunii sau intervenției omului, iar în sens restrâns, urmele sunt doar acele modificări produse în mediul înconjurător, în timpul săvârșirii unor fapte cu caracter penal.

Trebuie reținut faptul că aceste modificări trebuie analizate atât pe obiectele asupra cărora a fost exercitată acțiunea omului, cât și pe corpul sau îmbrăcămintea persoanelor ce au fost implicate într-un mod sau altul în săvârșirea unor fapte penale. De altfel, este cunoscut faptul că, între acțiunea omului și modificările produse în mediul înconjurător, este necesar să existe o legătură directă de cauzalitate.

Din cele de mai sus rezultă că, în criminalistică, noțiunea de urmă cuprinde toate modificările care au loc în lumea materială prin acțiunea omului și care prezintă interes pentru stabilirea existenței unei fapte prevăzute de legea penală, a mijloacelor folosite la săvârșirea ei, a împrejurărilor în care s-a produs, precum și pentru identificarea făptuitorului.

3.2. Clasificarea urmelor

Diversitatea modificărilor care au loc în lumea materiala, ca rezultat al intervenției omului, face ca si urmele sa capete forme si aspecte din cele mai diferite, iar clasificarea lor sa devina foarte anevoioasa. De aceea, din motive de ordin didactic, clasificarea urmelor se face după multiple criterii.

1. După modalitatea de formare

Potrivit acestui criteriu, urmele se împart în trei categorii, si anume:

urmele de reproducere;

urmele formate din obiecte sau felurite substanțe;

urmele produse prin incendii sau explozii.

În privința categoriei urmelor de reproducere, acestea se formează prin venirea în contact nemijlocit a două obiecte: primul, purtând denumirea de obiect creator de urmă, lasă pe suprafață ori substanță celui de-al doilea, care poartă denumirea de obiect primitor de urmă, un procent din caracteristicile sale de contact.

La rândul lor, urmele de reproducere se clasifica si se subclasifică după

anumite criterii, si anume:

modul de acțiune a unui obiect asupra celuilalt: în urme statice si urme

dinamice;

natura obiectului primitor: urme de adâncime și urme de suprafață;

natura obiectului creator.

2. După modalitatea în care un obiect acționează asupra altuia, urmele de reproducere se pot clasifica în: urme statice și urme cu caracter dinamic.

Urmele statice se formează printr-un singur contact între obiectul creator de urmă și obiectul primitor de urmă. Astfel, la contactul degetului cu o suprafață plana lucioasă, se imprimă detaliile desenului papilar.

De asemenea, la trecerea unui autovehicul suprafața de asfalt curat al șoselei rămân imprimate urmele desenului ce aparțin pneurilor.

Urmele dinamice rezultă din alunecarea obiectului creator pe suprafața obiectului primitor. Așa se formează urmele lăsate de pneurile unui autovehicul pe asfalt în timpul frânării bruște, sau urmele instrumentelor de spargere, în timpul forțării sistemului de închidere a unei uși.

În funcție de consistența sau gradul de rigiditate a obiectului primitor, urmele de reproducere se împart în: urme de adâncime și urme de suprafață.

Urmele de adâncime se formează atunci când obiectul care primește urmele deține un procentaj ridicat de plasticitate mai mare decât obiectul creator de urme. Astfel se formează urmele pneurilor când autovehiculul circula pe un drum desfundat, sau când o persoana calca pe nisipul umed de pe plajă ori pe asfaltul încins al trotuarului puternic încălzit de razele solare.

Urmele de suprafață se formează atunci când obiectul creator de urme și cel primitor de urme au un grad de plasticitate aproape asemănător, iar obiectul creator de urme își imprimă conturul și detaliile pe suprafața obiectului primitor. Aceste urme se împart, la rândul lor, în urme de stratificare și urme de destratificare.

Urmele de stratificare se formează prin dezlipirea de pe suprafața obiectului creator și depunerea pe suprafața obiectului primitor a unui strat subțire de substanță. Acest lucru se atunci când praful, vopseaua și alte substanțe asemănătoare se detașează de pe suprafața degetului care atinge suprafața curată, lucioasă a unui geam, a unei oglinzi sau a unei mese netede. În același mod se imprimă urmele pneurilor pline de praf sau de noroi, care ating suprafața asfaltului curat de pe șosea.

Urmele de destratificare se formează atunci când se desprinde un strat superficial de substanță de pe suprafața obiectului primitor de urme și depunerea acesteia pe suprafața obiectului creator de urme. În acest mod se formează urmele de deget când degetul curat atinge suprafața prăfuită a unei mese, ori când pneurile umede ale autovehiculului circulă pe asfaltul acoperit de praf.

3. După natura obiectului creator

Conform acestui criteriu, se pot identifica atâtea urme câte obiecte există în lumea materială. În criminalistică sunt studiate însă doar urmele care prezintă interes pentru aflarea adevărului în procesul penal: urmele de mâini, urmele de picioare, urmele de dinți etc.

Tot după modul de formare, urmele pot fi clasificate în două categorii: urme locale și urme de contur.

4. După caracteristica factorilor care participă în cadrul procesului de formare a urmelor

În procesul de formare a urmelor sunt implicate două grupe de factori: factorii ce creează urme și factorii care primesc urmele create. În cazul ambelor gupe de factori sunt cuprinse urmele create de om, de animale, de vegetație, de diverse obiecte sau fenomene.

Omul poate să creeze urme cu mâinile, picioarele, față ori alte părți ale corpului care vin în contact cu locul unde s-a produs infracțiunea, după cum obiectele de la locul săvârșirii faptei pot lăsa urme pe corpul omului. În aceasta categorie se includ și produsele biologice de natură umana: sânge, urina, secreții glandulare.

Chiar și animalele pot crea urme cu diferite părți ale corpului: gheare, copite, coarne etc. De asemenea, prezintă interes în criminalistică firele de par, produsele biologice, precum și mirosul caracteristic al animalelor, pentru că pot fi utile la identificarea acestora.

Plantele pot să lase urme sub forma zgârieturilor, urticariilor etc., care oferă indicii cu privire la locurile pe unde au trecut persoanele implicate într-un conflict: vegetație specifică zonei mlăștinoase, zonei montane sau de câmpie etc.

CAPITOLUL IV

INVESTIGAREA PRINCIPALELOR URME BIOLOGICE DE NATURĂ UMANĂ

4.1. Investigarea urmelor de sânge

În categoria urmelor biologice se află majoritatea urmelor de material biologic uman, în special urmele de sânge, produsele de secreție, excreție și țesuturile umane. Din categoria secrețiilor fac parte: saliva, secreția nazală și laptele matern. Excrețiile sunt: urina, fecalele, sperma, sputa, vomismentele, meconiul etc. Din categoria de țesuturi moi fac parte: piele, țesut muscular, sânge, masă cerebrală. Țesuturile dure sunt oasele și unghiile; tot în această ultimă categorie se află firele de păr și urmele de miros.

Față de bogata practică judiciară existentă în materie și, așa cum se învederează în literatura de specialitate, la fața locului se întâlnesc mai multe categorii de urme (sânge, alte țesuturi moi, diverse secreții și excreții), în multe cazuri ele fiind asociate, ceea ce impune metode selective de descoperire, fixare, ridicare și analiză.

În funcție de frecvența cu care sunt întâlnite în cazul comiterii infracțiunilor de violență, în accidente rutiere, de muncă, în explozii, dar și în funcție de calitatea elementelor științifice de individualizare și circumstanțiere, se poate concluziona că cele mai importante sunt urmele de sânge, salivă, spermă și urmele de păr.

Cercetarea urmelor biologice se situează, în mod evident, în zona de interferență a Criminalisticii cu Medicina legală. Practic nu se poate vorbi de o simplă examinare criminalistică sau medico-legală, ci de o cercetare interdisciplinară proprie expertizei biocriminalistice sau a ceea ce este denumit în practică expertiza completă.

Juriștii și-au însușit noțiunile de ordin general cu privire la urmele biologice, concluzionând că problematica cercetărilor în acest domeniu are la bază două premise majore:

modalitatea în care organul judiciar identifică și ridică de la fața locului urmele biologice; această activitate depinde nu doar de succesul expertizei criminalistice, dar și de clarificarea unor probleme esențiale referitoare la săvârșirea actului infracțional, în special la persoanele implicate în săvârșirea lui, în calitate de autor, instigator, victimă etc.

pregătirea materialelor pentru efectuarea expertizei, formularea corespunzătoare a întrebărilor ce vor fi adresate specialistului, precum și interpretarea concluziilor, admiterea sau respingerea argumentelor – care se poate realiza numai de către un magistrat experimentat, fiind o dovadă a probității profesionale.

4.2. Urmele de sânge

Urmele de sânge pot fi întâlnite la fața locului în majoritatea cazurilor de cercetare a faptelor penale: furturi, distrugeri, etc., dar mai ales în cazul faptelor de violență, care privesc viața sau integritatea corporală: ucideri intenționate sau din culpă, violuri, tâlharii, etc.

După cum se cunoaște, sângele deține aproximativ 1/13 din greutatea unei persoane și se compune din două părți principale: plasma și elementel celulare, formate din globule roșii (hematii sau eritrocite), globule albe (leucocite) și trombocite, fiecare distingându-se printr-o serie de caracteristici.

În câmpul infracțional, urmele de sânge se prezintă sub forma picăturilor, stropilor, dârelor, bălților, fiind de fapt consecința unor acțiuni violente asupra corpului uman, cauzând astfel leziuni sanguine. Se poate vorbi de acțiune violentă nu numai în cazurile ce implică o violență deosebită, ci și atunci când este vorba despre simpla spargere a unui geam – fiind vorba de o acțiune mecanică și un rezultat violent.

În funcție de natura suportului, urmele de sânge pot fi absorbite de acesta, cum este cazul suporturilor din material textil, sau pot rămâne la suprafață, formând un strat sau o crustă distinctă, ca în cazul urmelor formate pe mobilă, parchet, linoleum, geamuri, caroserii de mașini, etc.

În privința culorii urmelor de sânge, ea depinde în funcție de vechimea, cantitatea, natura suportului precum și factorii de acțiune: temperatura, lumina, agenții fizici sau chimici.

Astfel, o urmă proaspătă are o culoare roșu-stacojie și un luciu caracteristic. Cu timpul luciu dispare, urma devine solzoasă, iar culoarea virează de la un brun roșcat spre maroniu și negru. Din cauza proceselor de putrefacție. A acțiunii factorilor menționați, într-un strat foarte subțire, urma are culoarea gri-verzuie.

Calitatea urmelor de sânge poate fi influențată de acțiunile persoanei, care încearcă îndepărtarea petei prin răzuire, spălare sau distrugerea suportului care conține urma. Astfel de acțiuni sunt: arderea batistei sau prosopului, decuparea unei porțiuni din materialul îmbibat cu sânge etc. De multe ori aceste acțiuni nu au rezultatul scontat, fie din cauză că materialul este unul absorbant, fie datorită faptului că sângele este sub formă de stropi.

Descoperirea urmelor sangvinolente reprezintă o activitate deosebit de importantă. Dificultatea descoperirii nu privește, desigur, urmele evidente de sânge, cum ar fi spre exemplu o baltă de sânge formată lângă un cadavru ce prezintă plăgi tăiate profunde, ci, în special, acele urme care au suferit modificări prin scurgerea timpului, urmele aflate în cantitate mică, sau care prezintă o culoare ce se poate confunda cu cea a suportului. La acestea se adaugă dificultățile descoperirii urmelor care au fost înlăturate, în parte, de autor.

Identificarea urmelor de sânge se realizează în funcție de caracteristicile locului sau suportului supus cercetării, fiind orientată în mai multe direcții:

Îmbrăcămintea sau corpul persoanelor implicate în infracțiune; este necesară o cercetare minuțioasă cu privire la autor, deoarece acesta încearcă de obicei să înlăture petele de sânge; petele de sânge rămân de obicei îm profunzimea țesăturii;

Porțiunea de teren și obiectele ce se află la locul săvârșirii infracțiunii sau în locul în care a fost descoperit cadavrul, cum sunt spre exemplu covoarele, dușumeaua, obiectele de mobilier, zidurile, ușile, vegetația sau solul.