Scurtă incursiune în istoria manualului de Istorie [605514]

Scurtă incursiune în istoria manualului de Istorie
Profesor Anca Gabor , Grad didactic I

„Manualul” este definit în didactica Istoriei ca fiind un document sau instrument suport de
prezentare a cunoștințelor științifice și principalul factor și izvor de informare pentru elev, precum
și un instrument al predării folosit de către profesor. Pentru elev, manualul este instrumentul
principal pentru studiu, principala sursă informare, de instruire și de lucru pentru activitatea
individuală pe care o desfășoară. Pe lângă funcția de autoinstruire și cea stimulativă , manualul are și
o latură semantică și educativă, adică antrenează capacitățile cognitive ale elevilor în procesul
asimilării, prelucrării și aplicării cunoștințelor, în analiză, aprofundare și autocont rol.1
Manualul reprezintă un instrument indispensabil în opera de formare a unui tânăr. Într -o
circulară a Eforiei școl ilor din Țara Românească în perioada regulamentară se arăta că elevii fără
manuale „își pierd vremea în zadar”, că ei nu merg la școală „numai ca să fie profesorul doică”, ci
ca să învețe și că fără cărți „ce învățătură li se poate da?”
Realizarea unui studiu sau a unei cercetări științifice cu privire la modul în care a 2„evoluat”
manualul de istorie de -a lungul secolelor, în spațiul rom ânesc și în școala românească, a pornit de la
analiza unui manual de Istorie Mijlocie pentru Clasa II Secundară, Ediția III, din 1934 (proprietate
personală) și inevitabila comparație cu manualele alternative și unice din prezent. Ideea unui studiu
pe acea stă problematică a fost cu atât mai provocatoare cu cât se apreciază că m anualele de istorie
reflectă tendințele, accentele și nuanțele istoriografiei din epoca respectivă dar și cerințele
regimului politic respectiv. Pe de o parte, s-a constatat că adese ori manualul simplifică explicarea
anumitor procese sau evenimente, iar alteori îngroașă unele tonuri și nuanțe.3
Începutul educației în spațiul românesc este atestat de câteva inscripții de la Histria (pe
malul lacului Sinoe), care oferă știri despre un g imnaziu local datând încă din secolul al II -lea î.Hr .
și a unui „gimnaziarh” onorat cu o statuie de bronz pentru meritele sale .4 Noțiuni matematice de
bază, scrisul, cititul, recitări din poeme homerice, se desfășurau în casa părintească sub îndrumarea
directă a tatălui sau, în anumite cazuri, a unui om liber . În cetățile presărate în spațiul dobrogean
exista preocupare pentru procesul instructiv -educativ numai în cazurile în care tinerii cetății din
clasa oamenilor liberi neapărat, se găseau în pragul prom ovării ca buni cetățeni sau erau recrutați ca
soldați. Cei care puteau dobândi cunoștințe în cadru organizat și nu în familii, erau înscriși la
instituția numită „gimnaziu“, care era condusă de un director numit „gimnaziarh“, care pentru
activitatea de in struire -învățare era ajutat de unul sau mai mulți profesori.5
În seco lele II și III e.n., documente de la Tomis (Constanța) , care aparțin epocii romane,
amintesc de mai mulți conducători de „gimnaziu“ și chiar despre un „gimnaziarh“ al poporului. De
asemen ea sunt mărturii ale existenței unor „efebii“ (elevi), grupați în mai multe clase, ceea ce
dovedește că erau destul de numeroși. Educația primită prin gimnaziu putea fi continuată numai de
tinerii proveniți din familii cu stare materială foarte bună la șco lile superioare care funcționau
numai în orașele grecești.
În timpul lui Burebista, Deceneu, după o perioadă petrecută în Egipt , s-a întoars în spațiul
geto-dacic și a organiza și însușit instituția școlară, cu sprijinul regelui. El s-a adresat aristocraț iei
geto-dacice cu scopul de a o instrui nu numai în teologie, punctul său cel mai tare, ci și în „aproape
toate ramurile filosofiei“.

1 Roșu Elisaveta, Ghid metodic de pregătire , Ed. DidacticaMilitans -Casa Corpului Didactic Oradea, 2013, p.12
2 Nicolae Andrei și Gh.Pâr nuță, Istoria învăț ământului din Oltenia , vol. I, Craiova, 1977, p. 293.
3 Mârza Radu, Primul Război Mondial reflectat în manualele școlare de Istorie din România (până la 1989) , în Istoria
ca datorie. Omagiu academicianului Ioan -Aurel Pop la împlinirea vârstei de 60 de ani. Coord. Ioan Bolovan, Ovidiu
Ghitta. Cluj -Napoca, Academia Română. Centrul de Studii Transilvane, 2015, p. 1036
4 Pascu Ștefan , Istoria învățământului din România , Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983, p. 37
5 Parhomenco Lilia, Dezvoltarea învățămâ ntului în spațiul carpato -danubiano -ponti c, în Studia Universitatis Moldavie,
Revistă Științifică a Universității de Stat din Moldova, 2013, nr.9(69)

Învățatul Iordanes detaliază aceste ramuri filosofice spunând despre Deceneu „El i -a învățat
etica, dezvățându -i de obic eiurile lor barbare, i -a instruit în știința fizicii, făcându -i să trăiască în
mod firesc după propriile lor legi, i -a învățat logica, făcându -i superiori celorlalte popoare în
privința minții, dându -le un exemplu practic, i -a îndemnat sa -și petreacă viața în fapte bune“6.
Prima școală latină cunoscută este cea prezentată în Legenda Sfântului Gerard care
funcționa în Cenad (Banat), încă din anul 1028. A fost înființată cu scopul pregătirii personalului de
cult și a misionarilor având aproximativ 30 de elev i. În această școală tinerii, sub îndrumarea
„magiștrilor”, învățau scrisul, cititul, gramatica elementară a limbii latine, precum și muzica
bisericească.
Între anii 1200 și 1300 au fost înființate pe lângă episcopii , școli în Oradea și Alba -Iulia,
unde se studia s crierea și citirea în limba latină . Numărul tinerilor din școlile episcopale a crescut
repede, deoarece, văzându -i utilitatea, mulți nobili au obținut aprobarea episcopilor pentru
înscrierea la această școală a fiilor lor. În Transilvania școli asemănătoare funcționau la Sebeș
(1352), Oradea (1374), Arad și Baia Mare (1337), Mediaș (1392) et c. În aceste școli educația era
asigurată de „lectori canonici” .7
În secolul al XV -lea, mai exact în 1495 , este atestată documentar prima școală în limba
română cunoscută – cea de la Scheii Brașovului. Unii istorici au catalogat -o ca școală elementară
sau de dieci, în care se învăța cititul, scrisul și cântările bisericești, pe când, pentru Nicolae Iorga era
o „școală de limba slavonă (…) pentru formarea un ui cler capabil de a face necesarele deosebiri de
dogmă” . 8
În ceea ce privește învățământul din Țara Românească și Moldova, acesta se desfășura în
limba slavonă. Nevoia de educație a avut o cauză religioasă, ceea ce explică apariția unor „școli de
chilie ”, în mănăstirile moldovene și muntene. În timp se vor organiza ca adevărate școli de
caligrafie și „zugrăvire a manuscriptelor, dar, pentru că limba acestor cărți era străină și trebuia
învățată, de slavonește”.9
Școlile românești sătești și orășenești se înmulțesc sensibil în secolul al XVII -lea: în
Transilvania școli confesionale, în Moldova și în Țara Românească școli de stat.
În Țara Românească și în Moldova erau organizate școli de nivel inferior, în care se predau
noțiuni de citire, scriere și aritm etică, și școli de nivel mediu, în care se punea accent pe gramatica
limbilor română și slavonă, pe studiul aritmeticii, geometriei și pe caligrafie pentru redactat acte.
Existau și școli de nivel superior în care se studia gramatica, retorica, dialectica, aritmetica,
geometria și muzica.
Avem descrieri ale școlilor mănăstirești, care erau organizate și funcțio nau pe lângă
mănăstiri, episcop i sau biserici, în scopul pregătirii personalului de cult în general, nu doar a
preoților. Întâlnim și școli domnești , care, după denumire, erau organizate și susținute prin grija
domniei, în care se pregăteau slujbași pentru cancelaria domnească, vameși și dascăli. Mai
funcționau școli orășenești, prin care se pregăteau, pe lângă fi i familiilor bogate, viitori slujbași ai
administrației orașului, logofeți, sau strângători de biruri.
De un învățământ modern se vorbește în jurul anilor 1700. În a doua jumătate a sec. XVIII
școlile domnești sunt organizate și funcționează în aproape toate ținuturile. În Hrisoavele școl ilor
din anul 1766 se menționează că „s -au orânduit dascăli în toată țara, la fiecare eparhie și ținut,
pentru ca toți creștinii țării aceștia, mirenii și copiii preoților să se procopsească cu învățătura.
Academia Domnească din București , inaugurată în ultim ul sfert al veacului al XVII -lea, a
fost construită de domnitorul Grigore Ghica. Academia domnească de la Sf. Sava era frecventată
inițial de copii marilor boieri, fiind o școală de nivel mediu pentru învățarea limbilor slavonă și
română, depășind nivelul școlilor organizate pe lângă mănăstiri.10

6 Ibidem
7 Parhomenco Lilia, Op. cit. p.2
8 Iorga Nicolae, Istoria învățământului romănesc , Ed. Casei Șc oalelor, București, 1928, p. 21
9 Ibidem, p. 9
10 Pascu Ștefan, Op.cit., p. 162

Numărul tot mai mare de școli existente în această perioadă a impus tipărirea de cărți
destinate în special pen tru învățătura tinerilor. Astfel, se tipăresc pentru uz școlar abecedare ,
gramatici, geografii, aritmet ici precum și unele cărți cu texte paralele, cărți populare și pentru citit,
mai ales, cărți religioase. Treptat, apar primele manuale scrise integral în limba română – primul
abecedar tipărit în limba română în Moldova , la Iași, fiind un Bucvar din 1755 . 11 Manualele, în
ceea ce -i privește pe români, au reprezentat, de la începuturile epocii moderne, instrumente prin
intermediul cărora ei s -au integrat într -un proces educațional general, european și pe de altă și un
mijloc de coagulare și apropiere național ă și aceasta, deși ei erau răspândiți în țări diferite. O dată
importantă în istoria învățământului din Transilvania este apariția primului manual didactic, tipărit
în 1699 în „tipografia Bălgradului” intitulat „Bucoavnă ce are în sine deprinderea inventi aturii
copiilor la carte și simvolulu credinții crestinesci, dieci porunci ale legii vechi și selei noue, siepte
taine ale bisericii resaritului iproci.”12 În Transilvania sunt cunoscute deasemenea câteva
manuscrise care au servit ca manual în școli precum cea de la Rășinari și poate și altele. Menționăm
câteva titluri: „Începătura învățăturilor bunului credinciosului Io Neagoe Voevod Țării Ungro –
Vlahii” (1781); „Istoria Românilor din Țara Ardealului” (1783); „Istoria naturei sau a firei”.13
Istoria și-a câșt igat treptat însemnătatea și locul ocupat în tre procesele formative din
învățământ , crescând în atenția acordată în același secol al XVIII -lea. Istoria universal ă, predată în
baza unor manuale străine, timp de decenii, a reprezentat o altă punte integratoa re. Acest aspect,
utilizarea manualelor străine , nu a avut neapărat conotații stric negativ e întrucât a asigurat în toate
domeniile europenizarea învățământului. De exemplu, în 1795, episcopul Amfilohie Hotineanul a
tipărit la Iași un manual de matematică prelucrat după lucrarea italianului Aleessandro Conti și unul
de geografie, care, deși îmbogățit de ierarh, avea la bază o traducere din Charles Buffier.14
Revenind la istorie, semnificativ era și faptul că în învățământul „ superior ” din spațiile
românești istoria universală era predată cu ajutorul acelorași manuale în limbi străine. Academiile
domnești din București și Iași utilizau „traduceri după tot ce a produs mai bun literatura didactică
occidentală în toate domeniile: filosofie, științe exacte , isto rie și geografie” , ceea ce indică o
anumită deschidere „modernizatoare” și europeană a acestora. 15. Unul din directorii Academiei
ieșene, Iosip Mesiodax declara: „să înceteze acea idee preconcepută că numai ceea ce ne -a dat
antichitatea greacă este bun, Eu ropa de astăzi întrece în înțelepciune până și vechea Eladă”. 16
Cunoștințe de istorie au predat dascălii și după Cronologia Tabelară alcătuită de dascălul
popa Florea de la școala Sf.Gheorghe -Vechi din București. Frații Tunusli editează la Viena, în
1806, cartea lui Mihail Cantacuzino „Istoria Țării Românești”. Tot la Viena a apărut, în două
volume, în 1817 „Istoria universală pe scurt” .17
Pornind de la predarea istoriei universale, ca un fenomen reflectând și procesele de formare
ale națiunii moderne, s -a dezvoltat domeniul nou, pentru învățământ, al unei istorii a românilor. La
Blaj au fost utilizate în această privință „Scurta cunoștință a istoriei românilor ” a lui Samuil Micu,
rămasă în manuscris până acum câteva decenii și, de asemenea, din 1812, „ Istoria pentru începutul
românilor în Dacia ” a lui Petru Maior 18. Trebuie menționat că predarea acestei istorii naționale s -a
făcut pe răspunderea conducerii școlii, deoarece în perioada respectivă un episcop catolic cu drept
de control asupra instituției de la Blaj afirmase: „Historia este oculus mundi ideoque valachis
interdicenum est hoc studium” .19

11 Ibidem , p.330
12 Albu Nicolae, Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800 , Ed. Institutul de Istorie Națională,
Cluj, p.101
13 Idem, Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800, p.333
14 Ibidem , p.374
15 Ariadna Camariano -Cioran, Les Académies princières de Bucarest et de Jassy et leurs professeurs , Thessaloniki,
1974, p. 144.
16 Ibidem, p.141
17 Ibidem , p.330
18 Iacob Mârza, Școală și națiune (Școlile din Blaj în epoca renașterii naționale ), Cluj-Napoca, 1987, p. 153.
19 Ibidem

În august 1818, în „Înștiințarea ” sa către „de toată cinstea vreadnică tinerime”, punând
bazele unui sistem de învățământ național în Țara Românească, Gheorg he Lazăr a așezat printre
„materiile” ce urmau a fi predate, în noua școală: „Retorica și istoria neamului cu a patriei
dinpreună și alte științe ce sunt de trebuință spre înțelesul acestora”.20 Istoriei naționale îi era astfel
creat un statut, într -unul di n statele autonome românești, de către un transilvănean, care reușise să
câștige sprijinul mari i boierimi naționale în anii de sfârșit ai regimului fanariot și totodată ea urma
să acopere întregul neam, indiferent de hotarele care -l despărțeau în acea vrem e în cuprinsul sau
sub dominația a trei imperii. Cu toate acestea, nu exista încă un manual propriu zis al istoriei
naționale și în privința predării pe primul loc rămânea istoria universală. În orice caz, în 1828,
olteanul Grigore Pleșoianu a tipărit la Sibiu „Cele dintâi cunoștințe ”, lucrare definită chiar de cel ce
a slujit școala de la Cerneți, ca o „cărticică așa de folositoare și într -aceeași vreme și desfătătoare”.
Era vorba de fapt de o antologie, tradusă din limba franceză și „adăugată”, care nu a vea decât 158
p., dar în care își avea locul, fie și eliptic, și istoria universală și cea națională.21
În Moldova și Țara Românească învățământul cunoaște, cel puțin din punct de vedere
legislativ, o deschidere prin Regulamentele Organice. Sigur, nu trebui e însă omise încercările de
modernizare anterioare anului 1831/1832 care urmăreau laicizarea instrucției, extinderea
programelor de studiu – prin introducerea ca obiecte noi a limbilor moderne și științelor exacte -,
utilizarea limbii române ca limbă de pr edare, într -un moment în care preponderența culturii grecești
se menținea. Schimbarea substanțială adusă de Regulamentele Organice în planul educației constă
în așezarea învățământului în sfera interesului public, ceea ce co incide cu cooptarea statului la
finanțarea și supravegherea actului de instrucție.
În perioada 1832 -1848 când „școala a devenit un serviciu public permanent”, au funcționat
39 școli naționale începătoare, dintre care 20 în Muntenia (câte una în fiecare reședință de județ și
trei în Bucu rești) și 19 în Moldova (15 la ținuturi și 4 la Iași). În Moldova numărul școlilor ținutale
și al elevilor era mai mic. În 1832 se deschiseseră doar 6 școli „ținutale” (Roman, Botoșani, Galați,
Huși, Bârlad și Focșani) cu un total de 207 elevi. Școlile oră șenești din Principate, create între
1832 -1848, atestă că în această perioadă a existat o instituție școlară orășenească bine organizată,
care a constituit un pas important în istoria învățământului românesc. 22
În perioada 1831 -1864 , chestiunea manualelor era departe de a primi o rezolvare
satisfăcătoare. Deși epoca regulamentară a coincis cu intensificarea apariției tipăriturilor școlare, în
Muntenia de pildă, până la 1859, publicându -se 85 de titluri ale unor lucrări cu conținut religios,
moral, istoric, lingvistic, 36 cu conținut științific, igienic, agricol și 126 lucrări pedagogice,
începuturile sunt totuși timide, autorii reușind cu greu să se desprindă de modelul manualelor
occidentale, folosite mai ales de școlile particulare . Realizarea manualelor a urmat un traseu
evolutiv, firesc, de la traducerea cărților din Occident, ajungându -se mai târziu la intervenția asupra
conținutului lor în sensul adaptării la specificul românesc, pentru ca în etapa finală, să se ajungă la
întocmirea lucrărilor original e. Primele manuale care nu sunt inspirate din materiale străine sunt
cele de gramatică, literatură, istorie și geografie națională, ai căror autori, Florian Aaron, Ioan Rusu,
Iosif Genilie, Grigore Pleșoianu, Dimitrie Gusti ș.a., s -au bucurat de reeditări succesive.
Încă din deceniul al patrulea al secolului al XIX -lea, au fost editate o serie de manuale,
inclusiv în domeniul istoriei, meritul principal revenind lui Gheorghe Săulescu și lui Florian Aaron.
S-a avut în vedere istoria universală și chiar istor ia Rusiei23 – materie care sugera intențiile efemerei
stăpâniri – în 1835 Gheorghe Săulescu realizând chiar o ist orie universală în două tomuri. La
acestea trebuie adăuga te și Tabloul hronologic al lui Gheorghe Asa chi, privind istoria „veche și
nouă” a Mold ovei, care, până la tipărirea Manualului de Istoria Principatului Moldovei a lui I.
Albineț, în 1845, avea să fie de fapt cel dintâi manual , precum și sinteza într -adevăr națională a lui
Kogălniceanu, tipărită la Berlin, care însă nu avea un scop didactic. Semnificativ este și faptul că în
vara anului 1838 se constata că în școlile publice moldovene se predau, după manuscrise, o „Istorie

20 Ibidem , p. 145.
21 Nicolae Albu, Istoria școlilor românești din Transilvania, 1774 –1805 , București, 1966, p. 9
22Parhomenco Lilia, Op. cit. p.3
23 Din istoria pedagogiei rom ânești. Culegere de studii , București, 1957, p. 140

a Moldovei ”, „Istoria statelor nordice ”, un „Catehism al istoriei universale ”, o „Istorie a Rusiei ” și o
„Istorie a Turci ei”, toate datorate lui Albineț – ceea ce demonstra complexitatea unui proces de
învățământ și importanța componentei Istorie universală în cadrul acestuia .24
În Țara Românească s -a desfășurat un proces paralel al cărui personaj principal a fost
transilv ăneanul Florian Aaron, care s -a și intitulat „profesor de istorie generală a lumii” sau,
prescurtat, „profesor de istorie generală” și totodată a creat, prin activitatea sa didactică și
publicistică, o legătură, atât de firească, între cadrul universal și ce l național. Aaron avea să
tipărească, succesiv, „Elementuri de Istoria Sfântă a legii vechi și a celii nouă, trasă din Biblie și
Evanghelie sau Prescurtare de Testamentul cel vechi și cel nou ”, în 1835 , „Idee repede de istoria
Prințipatului Țării Rumânești ,” în trei tomuri (1835, 1837, 1838), sintetizată, în 1839, în „Manual
de istoria principatului României, de la cele dintâi vremi istorice până în zilele de acum ” și, în
1845, „Elemente de istoria lumii pentru trebuința tinerimei începătoare din așezămint ele de
învățătură și creștere publice și private .”25 Aaron a răspuns astfel necesităților didactice legate de
predarea istoriei în cadre moderne în Țara Românească, răspunzând totodată atât necesității de a se
pune la dispoziția copiilor și tinerilor instru mentele de cunoaștere a istoriei generale, dar și celei
naționale.26
Anul 1848 a reprezentat o cotitură importantă în organizarea și dezvoltarea învățământului și
a culturii românești. Oamenii care au pregătit și condus marile acțiuni ale vremii au fost lup tători
politici, scriitori, poeți, filosofi și istorici, oameni de școală, învățători și profesori. Animați de un
cald patriotism, ei au militat și chiar „au pus bazele învățământului în limba română, au înființat
școli la sate și au luptat pentru extinder ea și dezvoltarea lor, au înființat cele dintâi ziare românești,
au elaborat și tipărit primele manuale”, formulând o terminologie științifică de specialitate, punând
bazele gândirii social -politice și economice. Studiul istoriei în școli cu cele două comp onente –
istoria universală și cea națională – a cunoscut la români, ca la toate națiunile în epocă, un curs
ireversibil și constant. Este destul să amintim, pentru primele decenii ale celei de -a doua jumătăți a
secolului al XIX -lea, rolul pe care l -au avu t mai ales manualele realizate de August Treboniu
Laurian, al cărui interes „universal” era centrat mai ales pe istoria Romei și cele ale lui V.A.
Urechiă, pentru a m ai arăta că în opera de înfăptuire a manualelor se vor găsi angajați, necontenit,
timp de aproape un veac, cei mai de seamă reprezentanți ai istoriografiei naționale, lucru vădit cu
prisosință mai ales în perioada interbelică, vreme în care totodată manual ele realizate s -au încadrat
și integrat unui nivel mondial.
August Treb oniu Laurian a contribuit la modernizarea învățământului prin uniformizarea
manualelor școlare, de aici pornind și inițiativa sa de a -și realiza propria lucrare. Manualul său
apare la B ucurești în anul 1869 la Tipografia Națională, aflându -se deja la a treia ediție, primele
două fiind mult prea detaliate, iar autorul după o perioadă de timp adecvată consideră că nu dorește
„să îngreuneze minte junilor prin multiplicitatea faptelor”27 așa cum precizează în introducerea
operei sale. „La baza manualului său de istorie stătea propriul raport de la 5 august 1852, înaintat lui
Grigore Ghica, unde remarcă gravitatea manualelor școlare”.28 Fiind absolvent al Școlii Ardelene,
este evidentă încercare a acestuia de a accentua caracterul pur latin al poporului român, folosind ca
argument un limbaj încărcat de cuvinte de origine latină.
În introducerea manualului său, autorul se simte dator să explice scopul acestui instrument
de studiu, precizând că dore ște să ofere tinerilor români „un manual scurt și precis prin care să se
poată familiarisa cu istoria Românilor și cu al cărui ajutor să se pregătească pentru studiul limbii și
literaturii latine”29. În cadrul aceleiași introduceri Laurian descrie succint c onținutul celor trei
volume (sau părți) a Istoriei Românilor. Așadar, în prima parte „Din timpurile cele mai vechi pînă la

24 Gabriel Bădărău, Organizarea și conținutul învățământului public din Moldova între anii 1832 și 1848 (II), în
„Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A.D.Xenopol»” Iași, XVIII (1981), p. 217.
25 Ibidem
26 http://www.historica -cluj.ro/anuare/AnuarHistorica2003/21.htm
27 A. Treb. Laurian, Istoria Românilor , București, Tipografia Națională, 1869, p. III
28 https://dilemeledeierisiastazi.wordpress.com/2012/12/16/istoria -romanilor -din-prisma -lui-a-treb-laurian/#_ftnref1
29 A. Treb. Laurian, Op.ci t., p. III

prefacerea statului în monarhie”, autorul se referă strict la istoria Imperiului Roman, precum și la
etapele pe care acesta le parcur ge în vederea transformării ulterioare în monarhie, cu câteva trimiteri
la adresa românilor din Dacia. Partea a doua are în vedere istoria românilor de la căderea
imperiului occidental până la cucerirea Constantinopolului de către turci. Aici este inclusă și istoria
imperiului Bizantin ca o parte indispensabilă în istoria românilor. Ultima parte, a treia, cuprinde
istoria modernă a românilor, așa cum apare în viziunea proprie, autorul mărturisindu -ne faptul că a
considerat necesară prezentarea evoluției is torice și a altor popoare atât cât elevii să poată înțelege
mai bine propria istorie. Astfel, A. Treb. Laurian, ne oferă încă de la început istoria românilor din
prisma personalității sale, împărtășindu -ne și câteva gânduri despr e ceea ce reprezintă istori a : „Noi
suntem ș i rămânem de părere că istoria e rerum gestarum narratio și de aceea am lăsat pre tutindeni
să vorbească faptele ș i să se explice ele de la sine..”30
Manualul ce „urma să se introducă în școlile primare cât și în clasele gimnaziale” , nu
reprezintă decâ t o sinteză, fiind folosit doar ca suport pentru profesori. Aceasta lucrare a fost
structurată pe două secțiuni succesive, Secțiunea A și Secțiunea B, cărora le corespundea câte două
cărți, sau subcapitole. Avem astfel: Secțiunea A. Din timpuri le cele mai vechi până la începutul
războaielor punice; Cartea I. Din timpurile cele mai vechi până la prefacerea regatului în
republică.31
Manualul lui A. Treb. Laurian impresionează prin carcaterul mitic și deși are un limbaj greu,
puternic latinizat, stâ rnește curiozitatea îndeamnă încă de la primele pagini la studiul istoriei, și
chiar să încerci a învăța limba latină. Autorul , din dorința de a oferi cât mai multe informații despre
istoria românilor, descendenții romanilor, în viziunea sa, abundă uneori în detalii, deși dorește să
sublinieze în numeroase rânduri că lucrarea sa este una cât mai simplă, scurtă și precisă, în ceea ce
privește ultimul element ce descrie manualul, autorul nu s -a înșelat. Așadar, manualul pentru clasele
gimnaziale Istoria Rom ânilor este o lucrarea valoroasă , care ne prezintă ideea unui dintre cei mai
importanți români despre istoria proprie.32

https://books.google.ro/books?id=pBnXKUfrHuwC&printsec=frontcover&hl=ro&source=gbs_ge_summary_
r&cad=0#v=onepage&q&f=false

Istoria lui Laurian este în general politică, evenimențială, în care amănuntele factologice
abundă, pe fondul unei relative de tașări a autorului, care se limitează la a expune „rece” diferitele
momente. O puternică schimbare în raportarea lui Laurian la istorie se face simțită pe măsură ce
firul cronologic ajunge la perioada trăită de acesta . În primul rând sunt reproduse o serie de
documente capitale pentru istoria românilor, fie integral, fie parțial. Mai multe paragrafe ale
manualului devin astfel editări de acte importante: Convenția de la Cetatea Albă, Tratatul de la
Adrianopol, Tratatul și Convenția de la Paris. Prin aceste pagini dedicate perioadei recente, Laurian

30 Ibidem
31 I. Popescu Teiușanu și V. Netea, August Treboniu Laurian. Viața și activitatea , București, Editura Didactică și
pedagogică, 1970, p. 216.
32 Cătălina Mihalache. (Recenzie) Gheorghe IUTIȘ, Din istoria literaturii didactice românești. M anualele de istorie
națională…[1800 -1948], Studii și articole de istorie, Nr. 81, p. 285 -288.

își întărește poziția de inițiator al istoriei moderne, ce și -o câștigase în urma publicării actelor
revoluției de la 1848. 33
Începutul secolului al XX -lea a stat sub amprenta Primul Război Mondial. Manuale de
istorie din perioada interbelică considerate reprezentative sunt cele ale lui Ion S. Floru (ediția din
1930), a lui Ioan Lupaș (ediția din 1931), respectiv a lui Constantin C. Giurescu (ediția din 1942), și
care, au respecta t tendințele vremii, adică au un to n oarecum festivist, de omagiere a efortului de
război care a dus la Marea Unire de la 1918 . Cu toate acestea, nu există o linie ideologică sau
politică pe care manualele să fie obligate să o respecte, singurele cerințe fiind respectarea programei
școlare.34
Manualul care a constituit sursa de inspira ție pentru acest material este un manual de
„Istorie Mijlocie” (479 -1649), Clasa II Secundară (Băieți și Fete ), din 1934, autorul fiind D.D.
Patrașcanu . Conținutu rile prezentate sunt organizare în trei părți: „ Partea I: Europa până la
Cruciate”; „Partea II: Cruciatele”; „Partea III: Istoria Modernă. Europa până la Pacea din
Westfalia” . Faptele și evenimentele istorice sunt prezentate concis, sub forma unor povestioare,
într-un limbaj simplu și ușor de înțeles și în fraze scurte. Nu abundă de cifre și date evenimențiale,
în schimb are un număr suficient de imagini, majoritatea reprezentări grafice, precum și hărți, pliate
și colorate, realizate la o foarte buna calitate.
Teme ce țin de istoria românilor sunt foar te puțin prezente , respectiv doar partea referitoare
la formarea statelor medievale și luptele duse de domnitorii români împotriva turcilor. În cadrul
acestor teme s -a acordat atenție și spațiu mai mare domniilor lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul.
Limbajul este, după cum am precizat, unul foarte simplu, posibilii termeni specifici fiind explicați
imediat în text, ca parte a expunerii. Pe alocuri, unele formulări pot stârni chiar zâmbete, dar în
același timp și un sentiment de respect amestecat cu amuzament și chiar nostalgie pentru copilărie
întrucât limbajul amintește de basmele și poveștile copilăriei.

Arhiva personală

Un exemplu de asemenea formulare este explicația aflata sub reprezentarea grafică a Papei
Grigore VII: „Papa Grigore era mic de stat, negru la față și cu pântecele mare. Însă credința lui
aprinsă , caracterul aprig și neînfrânat și ambiția lui nemărginită , impuneau respect tuturora. E
făcut aci cu coroana pontificală, din care spânzură o bandană pe umăr. ”35 Cu siguranță o
asemenea descriere ar fi f ost amendata de cel puțin trei ori de comisia pentru asigurarea unui

33 http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auas h/annales_8/15%20rosu.pdf
34 Radu Mârza, Primul Război Mondial reflectat în manualele școlare de istorie din România , în Istoria ca datorie.
Omagiu academicianului Ioan -Aurel Pop la împlinirea vârstei de 60 de ani . Coord. Ioan Bolovan, Ovidiu Ghitta. Cluj –
Napoca, Academia Română. Centrul de Studii Transilvane, 2015, p. 1035 -1049.
35 Patrașcanu D.D., Istoria Mijlocie (476 -1648) , Ed. Cultura românească, București, 1934, p. 78

manual fără discriminare în zilele noastre… Iată cum de scrie manualul și lupta pentru î nvestitură :
„Henric IV, fiul lui Henric III, este însemnat pentru lupta dusă cu Papa Grigore VII, cunoscută
subt numele de Cearta pentru învestitură. Cauza pentru această ceartă a fost că și papii și
împărații germani voiau să învestească episcopi. (…) . Când a apărut decretul lui Grigore VII, cu
excomunicare suveranilor care ar învesti vreun cleric, Henric IV își bătu joc de dânsul. El numi
câțiva episcopi în Italia și puse la mezat stăreția unei mănăstiri. Grigore porunci atunci lui Henric
să înceteze cu aceste fărădelegi și să vie la Roma, să se justifice în fața sa. Henric, indignat de o
îndrăzneal ă atâta de mare, convocă la Woorms un sinod care hotărî răsturnarea papii. Auzind
Grigore una ca asta, declară pe împărat detronat. (…) Henric, văzându -se lăsat de toți și amenințat
de un copețitor la tron, hotărî să se încovoaie. DE aceea trecu Alpii me rgând la Grigore VII, să -i
ceară iertare. Papa se afla atunci lângă Modena, la castelul Canossa. Pe o iarnă din cele mai
aspre, în 1077, Henric trecu Alpii cu soția și copilul său, și ajunse la Canossa. Acolo avu de suferit
cele mai amare umilințe. Trei zi le de -a-rândul nenorocitul împărat bătu la porțile castelului,
îmbrăcat c -o haină de pocăință, cu picioarele goale în zăpadă, fără ca cineva să -i deschidă. Abia a
patra zi, trufașul papă, după stăruințele tuturora din castel, cosimți să -l primească.”36
A do ua jumătate a secolului al XX -lea a fost una totalitar ă, cu întruchipările și fazele sale
diferite, a cărui cea mai nefastă concretizare a reprezentat -o Manualul de Istoria României realizat
de Mihail Roller, care a denaturat primitiv istoria națională . Nu întâmplător, în paralel, s -a încercat
să fie eliminată sau cel puțin restrânsă istoria universală , inclusiv din preocupările cercetării
istorice, sau să o dirij eze unilateral , spre istoria Uniunii Sovietice. S -a asistat așadar, în parte, la o
reeditare a orientării ce se dăduse istoriei universale și în perioada regulamentară!
Din punct de vedere al concepției istorice și al încărcăturii politice, istoriografia epocii
național -comuniste (aprox. 1964 -1989) este o combinație interesantă de marxism -leninis m,
stalinism și naționalism, fiecare dintre aceste elemente având o pondere variabilă, în funcție de
tendințele politice și ideologice ale momentului. În anii ‘60 s -a asistat, la o revenire la o
istoriografie națională, dar, după o etapă benefică și promiț ătoare, în care se părea c ă începuse o
reintegrare în istoriografia universală, să se intre într -altă lungă și apăsătoare etapă, în care, treptat,
politicul a acoperit – copleșitor și în haine primitive – activitatea istoriografică, exacerbându -se
totodată , oficial și artificial, componenta națională. 37 Aceasta nu înseamnă că nu acord ăm întreaga
prețuire celor care s -au străduit și în acele timpuri, în atât de grele împrejurări, să asigure
dezvoltarea pe mai departe istoriografiei românești și care n -au cre zut pradă formulelor stereotipe,
absurde și nocive, clișeelor, ci dimpotrivă le -au respins și nu le -au dat curs.
În decembrie 1989, spectaculos și cu atâtea jertfe de vieți umane, România a reintrat în
lumea din care se cuvine a face parte .
Manualul de ist orie își are și el locul în tot ceea ce se întâmplă. Și aici se tinde către o
reașezare, de la retușarea și eliminarea de moșteniri din manualele epocii anterioare la
reintroducerea unei beneficie prezențe concurențiale a manualelor. Drumul ce trebuie stră bătut este
încă lung și obstacolele nu lipsesc și nu vor lipsi, căci nu este vorba numai de o realiniere care
revine manualului românesc de istorie, în sensul eliminării sechelelor totalitare și regăsirii depline a
unui numitor comun, ci este vorba și de a răspunde, alături de întreaga istoriografie didactică a
lumii, provocărilor grave și complicate în fața cărora se găsește omenirea în ansamblul ei.
Din 1989 România s -a separat ă oficial de ideologia comunistă, exprimându -și opțiunea
pentru democrație. Ac easta a fost însoțită de o nouă schimbare de paradigmă, în care educația
pentru democrație și valori europene (în ideea integrării în Uniunea Europeană) au fost favorizate în
detrimentul vechiului discurs naționalist. Conținuturile disciplinei au fost schi mbate într -un studiu
integrat al istoriei României în context universal (preponderent european). Această nouă abordare a
întâmpinat un număr considerabil de obstacole, printre care celebra dezbatere asupra manualelor

36 Ibidem
37 http://www.historica -cluj.ro/anuare/AnuarHistorica2003/21.htm

alternative din 1999. Cea de -a doua provocare cu care studiul istoriei a fost confruntat este în fapt o
provocare generală a societății în mileniul al treilea. 38
Explozia noilor medii de informare, însoțită de dezvoltarea tehnologiei, au pus educația
clasică într -o poziție dificilă: pentru a co ntinua să își îndeplinească scopurile, ea trebuie să se
ajusteze noilor realități. Libera circulație a informației și a persoanelor, mai ales în și dinspre
Europa occidentală, a contribuit la preluarea modelului de predare de acolo, caracterizat în primul
rând prin schimbarea accentului în procesul de predare către învățământul bazat pe competențe.
Spre deosebire de învățământul clasic, bazat pe acumularea de informații, învățământul
modern se axează pe dobândirea de competențe; ce știe elevul este înlocui t de ce știe să facă elevul
la sfârșitul orei de curs.

Bibliografie:

1. Albu Nicolae, Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800 , Ed. Institutul
de Istorie Națională, Cluj
2. Albu Nicolae, Istoria școlilor românești din Transilvania, 177 4–1805 , București, 1966
Andrei Nicolae și Gh. Pârnuță, Istoria învățământului din Oltenia , vol. I, Craiova, 1977.
3. Ariadna Camariano -Cioran, Les Académies princières de Bucarest et de Jassy et leurs
professeurs , Thessaloniki, 1974
4. Cătălina Mihalache. (Recen zie) Gheorghe IUTIȘ, Din istoria literaturii didactice românești.
Manualele de istorie națională…[1800 -1948 ], în Studii și articole de istorie , Nr. 81
5. Din istoria pedagogiei românești . Culegere de studii, București, 1957
6. Gabriel Bădărău, Organizarea și c onținutul învățământului public din Moldova între anii
1832 și 1848 (II), în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A.D.Xenopol»” Iași,
XVIII (1981)
7. http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_8/15%20rosu.pdf
8. http://www.historica -cluj.ro/anuare/AnuarHistorica2003/21.htm
9. https://dilemeledeierisiastazi.wordpress.com/2012/12/16/istoria -romanilor -din-prisma -lui-a-
treb-laurian/#_ftnref1
10. Iacob Mârza, Școală și națiune (Școlile din Blaj în epoca renașterii naționale) , Cluj-
Napoca, 1987
11. Iorga Nicolae, Istoria învățământului romănesc , Ed. Casei Școalelor, București, 1928
12. Laurian A. Treb., Istoria Românilor , București, Tipografia Națională, 1869
13. Mârza Radu, Primul Război Mo ndial reflectat în manualele școlare de istorie din România ,
în Istoria ca datorie. Omagiu academicianului Ioan -Aurel Pop la împlinirea vârstei de 60
de ani . Coord. Ioan Bolovan, Ovidiu Ghitta. Cluj -Napoca, Academia Română. Centrul de
Studii Transilvane, 2 015
14. Parhomenco Lilia, Dezvoltarea învățământului în spațiul carpato -danubiano -pontic , în
Studia Universitatis Moldavie , Revistă Științifică a Universității de Stat din Moldova, 2013,
nr.9(69)
15. Pascu Ștefan, Istoria învățământului din România , Ed. Didactică și Pedagogică, București,
1983
16. Patrașcanu D.D., Istoria Mijlocie (476 -1648) , Ed. Cultura românească, București, 1934, p.
78
17. Popescu Teiușanu I. și V. Netea, August Treboniu Laurian. Viața și activitatea , București,
Editura Didactică și pedagogică, 1970

38 Colceru -Mihul Emilian, De la istorie națională la istorie europeană în școlile românești , în Polis Journal of Political
Science

18. Roșu Elisaveta, Ghid metodic de pregătire , Ed. Didactica Militans -Casa Corpului Didactic
Oradea, 2013