Scurta Descriere a Conjucturii Actuale a Pietei Europene

Piața pensiilor în Europa este marcată de schimbări fără precedent. Cel mai important „motor” al acestei schimbări este „criza de dependență”. Urmare a creșterii longevității, a speranței de viață și a scăderii natalității, având drept consecință sporirea gradului de îmbătrânire a populației, s-au produs de schimbări majore în raportul dintre contribuabilii la primul pilon (pensia pulică) și beneficiarii acestor fonduri, actualii pensionari. Acest fapt necesită o schimbare esențială în modul în care este privită problema pensiilor atât de către guverne, cât și la nivel de individ. Procesul va implica și o schimbare a balanței dintre cei trei piloni pe care se bazează sistemul de pensii european: sistemul public (pilonul I); pensiile profesionale și ocupaționale (pilonul II) și sistemele prin capitalizare, voluntare (pilonul III), ceea ce creează noi oportunități pentru furnizorii de pensii private.

Statele europene au sisteme de pensii destul de diferite ca modalități de finanțare, dar bazate în mod fundamental pe cele două modele, Bismarck (bazat majoritar pe contribuții cu destinație expresă de protecție socială) și Beveridge (bazat pe taxele generale colectate).

Din punct de vedere tehnic, Modelul Bismark urmărește în mod special să conserve nivelul de trai al celor care contribuie tinzând să limiteze redistribuirea beneficiilor între diferite categorii de venituri ale cetățenilor, pe când cel de-al doilea să asigure subzistența după un standard uniform fiind bazat în mod inerent o redistribuire a banilor colectați.

Aceste considerații sunt însă pur teoretice. „În realitate, nu există nici un stat care să dețină un sistem pur Bismarck sau unul pur Beveridge. De-a lungul timpului au avut loc o serie de treceri dinspre un model inițial adoptat spre altul, sistemele fiind, cu preponderență , sisteme mixte.”

În urma analizării datelor furnizate de Eurostat (vezi tabelul de mai jos) se observă că, alături de unele state foste comuniste, dar și de Belgia, Franța sau Olanda, România are un sistem de asigurări sociale mai “german” decât cel al Germaniei, în timp ce Danemarca, Irlanda și Cipru ( Norvegia, din afara Uniunii Europene) au un sistem mai “britanic” decât Marea Britanie(vezi tabelul 1).

Atât sistemul Bismarck, dat fiind creșterea ratei de dependență, cât și sistemul Beveridge, urmare a creșterii presiunii asupra contribuabililor, devin din ce în ce mai dificil de susținut.Parametrii ce caracterizează ambele modele au suferit numeroase modificări, prin implementarea unor măsuri de creștere a vârstei de pensionare și a perioadei minime de contribuție, în cazul primului model, respectiv, creșterea contribuțiilor prin intermediul prelevărilor de tipul impozitului pe venit, taxei pe valoarea adăugată ș.a.m.d., în privința celui de-al doilea model.

Singura soluție viabilă este introducerea treptată a pensiilor private, atât în varianta obligatorie și în cea facultativă. Ceea ce rămâne, însă, discutabil, este viteza de tranziție ( îngreunată de costurile pe care le presupune aceasta) și gradul de acceptare din partea populației (influențat de nivelul de educație financiară și de informare).

Tab.1 Nivelul contribuțiilor aferente protecției sociale la nivelul unor state europene (%)

Sursa: Eurostat, Database of Living Conditions and Welfare, Social Protection Receipts, Receipts by Type, 2008 – reprezentare proprie

În aceste condiții cel mai mult au și vor avea de suferit, cei care vor face trecerea de la sistemul nesustenabil la cel sustenabil de asigurare a unei pensii decente. Aceștia vor beneficia de banii promiși doar dacă își vor spori contribuțiile, așa cum s-a întâmplat în și în trecut, și dacă sumele provenite din administrarea privată vor fi în măsură suficientă încât să înlocuiască rapid, ceea ce statul nu va mai putea să susțină, la momentul în care se vor pensiona