-scurt istoric și înființare – [604082]

Introducere
-scurt istoric și înființare –

Ideea de a menține Europa unită s -a concretizat abia după cel de -al doilea război
mondial, având drept fapt generator dorința de a menține pacea pe continent.
Statele membre au beneficiat de stabilitate, pace și prosperitate economică, având
drept principale rezultate creșterea nivelului de trai, crearea Pieței Unice, a Uniunii Economice
și Monetare.
În discursul său la Universitatea din Zurich, la 19 septembrie 1946, primul
ministru englez Winston Churchill a prezentat opiniile sale privind viitorul Europei după cel
de-al doilea război mondial, afirmând necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei, pentru
care el a propus un parteneriat Franța -Germania ca o primă etapă . (Michael Sheld en, Winston
Churchill. Tânărul Titan, Ed. Rao, București, 2014, pag. 23. )
În domeniul militar au fost înființate două organizații și anume: Uniunea Europei
Occidentale, care conține o clauză de angajament militar semnat în caz de agresiune împotriva
unuia dintre membrii organizației (Franța, Regatul Unit, Olanda, Luxemburg, Spania, Italia,
Portugalia și, în final, Grecia); NATO, care, ca organizație cuprinde mai multe state europene,
Statele Unite ale Americii, precum și Canada într -o alianță în care s -a reușit o amiabilă integrare

militară. (Augustin Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene , Ed. Universul Juridic, București,
2002, pag. 15.)
În plan economic a fost creată Organizația Europeană de Cooperare Economică
(O.E.C.E.), în scopul de administra fonduri le acordate de către Statele Unite ale Americii prin
Planul Marshall pentru reconstrucția Europei. Aceasta a devenit, în anul 1960, Organizația
Europeană pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (O.C.E.D.).
La 5 mai 1949 este semnat Tratatul Consiliului E uropei. Cadru al dialogului politic.
Consiliul Europei este un instrument de armonizare a drepturilor omului la nivel
național. Comunitățile Europene au urmărit, încă de la început realizarea între statele membre
a unei cooperări mai puternice decât cea c are rezultă din cadrul organizațiilor de cooperare. Ele
s-au plasat într -o perspectivă mai apropiată aspirațiilor federale care au fost exprimate la
Congresul de la Haga din mai 1948, lovindu -se atunci de concepțiile partizanilor unei cooperări
instituțio nalizate.
Prima dintre cele trei Comunități, C.E.C.A./C.E.C.O. a apărut având la origine
inițiativa Franței. (Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului )
Planul Schuman, conceput pentru a evita o nouă conflagrație mondială, punând
ramurile de bază ale industriei de armament sub control internațional, prin intermediul unui
tratat inviolabil, a fost acceptat de Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. Franța a
convocat, la 20 iunie 1950, la Paris, o conferință interguvernamentală a cărei președi nție era
asigurată de Jean Monnet. Țările Benellux -ului și Italia au răspuns apelului și s -au reunit la
masa negocierilor. La cererea Olandei, a fost constituit un Consiliu de Miniștri, care trebuia să
dea, în anumite cazuri, avizul său conform. Adunarea p arlamentară și Curtea de Justiție au
completat dispozitivul care stă la baza sistemului instituțional al actualelor Comunități. (Ion
Jinga, Uniunea Europeană. Realități și perspective , Ed. Lumina Lex, București, 1999, pag 78. )
Tratatul semnat la 7 februar ie 1992 la Maastricht și intrat în vigoare la 1 ianuarie
1993 se plasează dincolo de obiectivul economic inițial al Comunității (realizarea unei piețe
comune), conferindu -i acesteia o orientare politică. Tratatul marchează astfel trecerea la o nouă
etapă î n procesul de creare a unei “uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”.
Tratatul instituie o Uniune Europeană formată din cele 12 state membre ale
Comunității Europene: Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia,

Luxemburg , Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Spania, la care au aderat în 1995 Austria,
Finlanda și Suedia.
Decizia de a crea o monedă unică la 1 ianuarie 1999 sub egida Băncii Centrale
Europene, reprezintă obiectivul final al integrării economice și monetare pe Piața unică. Tratatul
de la Maastricht prevede crearea Uniunii Economice și Monetare în trei etape: o prima etapă –
până la 31 decembrie – liberalizarea circulației capitalurilor; o etapa a doua – începând de la 1
ianuarie 1994 – o mai largă coordonare a poli ticilor economice, în scopul de a reduce inflația,
rata dobânzilor și fluctuațiile schimburilor valutare, precum și de a limita deficitele și datoria
publică a statelor. Aceste criterii trebuie să asigure convergența economiilor statelor membre
necesare tr ecerii la moneda unică. Trecerea este pregătită de Institutul Monetar European.
O a treia etapă – crearea unei monede unice la 1 ianuarie 1999 și înființarea Băncii
Centrale Europene.
Prin Tratatul de la Maastricht, competențele comunitare au fost extinse, incluzând noi
domenii (educație, pregătire profesională, cultura, sănătatea publică, protecția consumatorilor,
rețele trans -europene, politica industrială), pe baza principiului subsidiarității. Astfel, acțiunea
la nivel comunitar nu înlocuiește acțiunea la nivel național, ci o completează. ( Vidu Bidilean,
Uniunea Europeană. Instituții , Politici, Activități , Ed. Universitaria, București, 2011, pag. 23. )
Politica socială intră în domeniul de acțiune comunitară. Protocolul social, cu
toate că nu a fost semna t de Marea Britanie, este anexat la Tratat. Astfel, statele membre (cu
excepția Marii Britanii) au adoptat dispoziții comune privind condițiile de lucru, egalitatea de
șanse, combaterea excluderii pe piața muncii, securitate socială.
Pe baza mecanismului d e cooperare politică stabilit prin Actul Unic European, al
doilea pilon al Tratatului de la Maastricht instaurează o politică externă și de securitate comună
care permite adoptarea unor acțiuni comune în politica externă. Deciziile trebuie luate în
unanimi tate, iar măsurile însoțitoare prin vot în majoritate calificată.
În domeniul securității, Tratatul definește o politică al cărui obiectiv final este
apărarea comună, cu sprijinul Uniunii Europei Occidentale (UEO). Statele membre pot totuși
continua acțiun e la nivel național, cu condiția ca aceasta să nu contravină deciziilor luate în
comun.
Al treilea pilon a fost conceput pentru a facilita și a face mai sigură libera circulație
a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene. Deciziile sunt luate în unanimit ate și fac referire

la următoarele domenii: reguli de trecere a frontierei externe a Comunității și întărirea
controlului; lupta împotriva terorismului, traficului de droguri și fraudei la nivel internațional;
cooperarea în materie de justiție penală și ci vilă; crearea unui Oficiu european al poliției
(Europol), care să aibă în dotare un sistem de schimb de informații între forțele de poliție
naționale; lupta împotriva imigrației ilegale; elaborarea unei politici comune în domeniul
azilului.
Este prevăzută o revizuire a Tratatului în vederea extinderii. Lucrările Conferinței inter –
guvernamentale reunite în 1996 -1997 s -au încheiat prin semnarea de către statele membre a
Tratatului de la Amsterdam, la 2 octombrie 1997.
Ziua de 1 mai 1999 a dobândit importanța intrării în vigoare a Tratatului de la
Amsterdam, Tratat care modifică Tratatul asupra Uniunii Europene. Prin Tratatul de la
Amsterdam, Uniunea Europeană cunoaște unele transformări. Noi sarcini îi sunt încredințate,
rolul cetățeanului este accentuat, iar caracterul democratic al instituțiilor este întărit.
Necesitatea adoptării acestui Tratat rezultă din faptul că, deși el urmează altor 2 mari
modificări privind competențele și instituțiile Uniunii, din anii 1986 (Actul Unic European) și
1992 (Tratatul de la Maastricht), trebuiau, încă, date răspunsuri numeroaselor probleme care au
rămas deschise. Acestea priveau: drepturile cetățenilor (în special, protecția drepturilor
fundamentale), cooperarea în domeniul securității și justiției (integrarea acquis -ului Schengen
în competențele Uniunii Europene), politica externă și de securitate comună (alegerea unui Înalt
Reprezentant pentru PESC) și consolidarea democrației. (Mihai Cristian Apostolache, Europa
in deriva. De la unitate in diversitate la diversitate far a unitate. Efecte juridice, sociale, politice,
economice si culturale, Ed. Universitară, București, 2014, pag. 30. )
Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor institutive, deși acestea
au fost modificate prin Tratatul de la Maastricht . Acesta cuprinde 3 părți, și anume: modificări
ale Tratatului Uniunii Europene; simplificarea Tratatelor; dispoziții generale și finale. Acestora
li se adaugă: Actul final, 13 Protocoale și 58 de Declarații comune.
Tratatul de la Amsterdam extinde aria po liticii de protecție a consumatorilor, stabilește ca
obiectiv dezvoltarea durabilă a mediului înconjurător, conferă Uniunii Europene o nouă
competență în materie de ocupare a forței de muncă, consolidează protecția socială în domeniul
egalității de șanse ș i al luptei împotriva excluderii.

Tratatul de la Nisa a fost semnat de către Miniștrii Afacerilor Externe ai statelor membre
ale Uniunii Europene la 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare, după ce a fost ratificat de
fiecare stat membru, fie p rin vot în parlamentul național, fie prin referendum. ( Octavian
Manolache, Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana, a
Tratatelor ce instituie Comunitatile Europene si a unor Acte conexe, Ed. C. H. Beck, București,
2002, p ag. 17. )
Obiectivul Tratatului de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, este să
conțină prevederi pentru a asigura o bună activitate instituțională în momentul când Uniunea
va avea 30 de membri, înscriindu -se deci în viziunea unei reforme instituționale ale cărei 3 axe
principale sunt: componența și modul de funcționare a instituțiilor europene, procedura de
decizie din cadrul Consiliului de Miniștri și consolidarea cooperării între instituții.
Prin Tratatul de la Nisa a fost consolidat rol ul de co -legislator al Parlamentului European,
procedura de co -decizie urmând să fie aplicată și în domeniile: lupta împotriva discriminărilor,
coeziune economică și socială, vize, azil, imigrație.
Tratatul de la Nisa asigură o bază juridică partidelor po litice din statele membre
prin definirea unui statut care să permită mai ales stabilirea unor reguli asupra modalităților de
finanțare a acestora.
A fost stabilit un număr maxim de 732 de mandate în Parlamentul European. La data
intrării în vigoare a Trata tului de la Nisa, unele state membre vor avea mai puțini reprezentanți
în Parlament; de exemplu, pentru Franța, care, pana la data intrării in vigoare a Tratatului de la
Nisa avea 87 de mandate, după intrarea in vigoare a Tratatului de la Nisa, numărul ace stora s –
a redus la 72.
În cadrul Consiliului Uniunii Europene sunt utilizate două proceduri de vot: unanimitatea
și majoritatea calificată. Menținerea unanimității ar putea face să apară obstacole în luarea
deciziilor în cadrul Consiliului. Majoritatea calificată are la bază un sistem de ponderare a
voturilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene, format din miniștrii statelor membre, fiecărui
stat fiindu -i atribuit un anumit număr de voturi în funcție de populația sa.
Tratatul de la Nisa stabilește noi reguli ale majorității calificate, de aplicat începând
din 2005: pentru ca o decizie să fie adoptată este necesar, pe lângă o majoritate de voturi (255
din 345 pentru o Uniune cu 27 de state membre), și ca majoritatea sta telor să fi votat favorabil.
Votul în majoritate calificată a fost extins la următoarele domenii, în care era necesară

unanimitatea: coeziunea economică și socială, încheierea de acorduri internaționale în domeniul
proprietății intelectuale și al serviciil or, cooperarea judiciară civilă. (Vese Vasile, Ivan Adrian,
Tratatul de la Nisa, Ed. Dacia, București, 2001, pag. 56. )
Pentru o mai bună funcționare a Curții de Justiție și pentru scurtarea termenelor de
judecată, Tratatul de la Nisa prevede unele modific ări în ceea ce privește competențele Curții
de Justiție și cele ale Tribunalului de Primă Instanță. Curtea de Justiție a Comunităților
Europene se poate reuni în plen sau în cameră lărgită. Prin Tratatul de la Nisa, acțiunile directe
pot fi depuse numai la Tribunalul de Primă Instanță, care va avea competență și asupra unor
acțiuni pentru pronunțarea unor hotărâri preliminare asupra validității unui act comunitar.
Tratatul de la Nisa prevede că fiecare stat membru va avea câte un reprezentant în
Curtea de Conturi, numit de Consiliu prin vot în majoritate calificată.
Prin Tratatul de la Nisa a fost creat un mecanism de conservare a valorilor
democratice. Consiliul Uniunii Europene, statuând cu o majoritate de 4/5 și după consultarea
Parlamentului European, poate adresa o recomandare unui stat pe al cărui teritoriu s -a constatat
existența riscului de violare a drepturilor fundamentale.
“Declarația asupra viitorului Europei”, anexă a Tratatului de la Nisa, cuprinde
prevederi asupra statutului Cartei Drepturil or Fundamentale a Uniunii Europene, care nu este
încorporată în Tratat.
Extinderea comunităților si a Uniunii Europene s -a realizat in mai multe etape: 1973,
aderarea Marii Britanii, a Irlandei si a Danemarcei; Norvegia, a cărei aderare fusese admisă ,
nu a ratificat tratatul de aderare, deoarece majoritatea populației s -a opus cu ocazia
referendumului național; 1981, aderarea Greciei; 1986, aderarea Spaniei și a Portugaliei; 1995,
aderarea Austriei, Finlandei și Suediei; 2004, au devenit membre ale Uniunii Europene 10 state:
Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria;
2007, au devenit membre România și Bulgaria. (Andrei Popescu si Ion Diaconu, Organizatii
europrne si euroatlantice , Ed. “Universul Juridic”, Bucuresti, 2009, pag. 188 )
Începând cu 2004, putem vorbi de aderarea într -un interval scurt a unui număr mare de
state care nu aveau încă o economie de piață și ale căror sisteme politice și democratice nu
funcționau permanent la un nivel rezonabil; ac este țări aveau exercițiul participării la grupări
integraționiste de un tip diferit.

Noile aderări au impus din partea Uniunii Europene o redefinire de natură instituțională
și administrativă. Extinderile au avut fundamente diferite; dacă precedentele lăr giri au fost
determinate de rațiuni economice și de considerente geopolitice, a cincea lărgire a avut la baza
atât rațiuni politice, cât și de natură psihologică (apartenența statelor respective la continentul
european).
Prăbușirea sistemului comunist a d eterminat, începând cu 1990, o abordare nouă în
relațiile economice și politice dintre Comunități și statele din această parte a Europei.
Comunitățile au creat și dezvoltat mecanisme, strategii și instrumente în vederea îmbunătățirii
relațiilor cu acestea și a extinderii lor către centrul și estul continentului. ( Ibidem, pag. 189 )
Documentele care au statuat cadrul juridic și instituțional al raporturilor dintre țările
candidate și Uniunea Europeana și care au avut drept obiectiv fundamental pregătirea inte grării
statelor candidate în Uniune, au fost „acordurile de asociere”.
Întrucât semnarea acestor „acorduri de asociere” nu putea să confere țârilor
semnatare capacitatea de a deveni membre, în anul 1993, la Consiliul European de la
Copenhaga, s -a decis că statele asociate din Europa Centrala și de Est, pot deveni membre ale
Uniunii dacă îndeplinesc anumite condiții (criterii) politice, precum și adoptarea și transpunerea
acquis -ului.
În anul 1994, la Consiliul European de la Essen, a fost definit un nou instrument în
vederea extinderii, respectiv Strategia de preaderare, având drept scop ajutarea statelor
candidate în vederea adoptării acquis -ului comunitar; strategia de preaderare era structurată pe
patru elemente: dialogul structurat, acordurile eu ropene, pregătirea piețelor interne și asistența
financiară prin Programul PHARE. ( Ibidem, pag. 190 )
Anul 1997 a marcat o angajare fermă și clară a Uniunii fată de procesul de extindere, prin
deciziile luate de Consiliul European de la Luxemburg care a de cis ca obiectivul următorilor
ani este de a face statele candidate să fie în măsura să adere la UE și, în același timp, de a pregăti
Uniunea pentru extindere, raportându -se la aceasta la un proces global, inclusiv și evolutiv, care
se va derula în etape, î n funcție de ritmul propriu fiecărui stat candidat și de gradul său de
pregătire.
În aceeași direcție, în anul 1997, Comisia Europeană a publicat Agenda 2000,
document structurat în două părți, încercând să rezolve atât problema extinderii, cât și problema

referitoare la reforma internă a UE. (Eugen Popescu, Teorii ale integrarii europene, Ed. C. H.
Beck, București, 2009, pag. 107 ).
Comisia a propus formula de extindere în valuri, stabilind ca în valul următor vor
fi incluse, pentru aderare, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovenia, Estonia și a decis să prezinte avize
privind stadiul îndeplinirii criteriilor de aderare de către s tatele candidate.
La Luxemburg a fost definită și Strategia consolidată de preaderare, care a fost
inclusă într -un proces complex de aderare și negociere, articulată în jurul a două instrumente
principale: Acordurile europene și Parteneriatul p entru aderare, la care s -au adăugat
„dispozitivul de încadrare, „avizele Comisiei”, „procedura de monitorizare și „asistența
financiara mărită”.
O schimbare majoră în dinamica procesului de aderare, a fost adusă de Consiliul
European de la Hel sinki, din decembrie 1999, prin hotărârea de începere a negocierilor și cu
Bulgaria, România, Lituania și Letonia.
Aceste eforturi au fost încununate de succes prin aderarea la 1 mai 2004, a opt
state care au făcut parte din blocul comunist, re spectiv Cehia, Polonia, Ungaria, Estonia,
Letonia, Lituania, Slovenia si Slovacia; în același an au aderat la Uniune și Cipru și Malta.
De la 1 ianuarie 2007 au devenit membre ale Uniunii Europene și România și
Bulgaria.
Astăzi, Uniunea Eur opeană are 27 de membri. Noua strategie europeană de extindere
vizează țările din Balcanii de Vest și Turcia.
Procesele de negociere cu Croația si Turcia sunt în curs de desfășurare; în cazul
Croației se estimează că procesul de negociere în ve derea aderării poate fi mai scurt, iar în cazul
Turciei procesul de negociere în vederea aderării vizează un orizont de timp mai îndelungat. În
decembrie 2007, Macedonia a devenit țară candidată. În intervalul 2006 -2007, strategia
europeană de extindere în Balcanii de Vest și Turcia s -a confruntat cu unele dificultăți privind
negocierile cu Turcia, viitorul statut al Kosovo, relațiile cu Bosnia -Herțegovina. (Andrei
Popescu si Ion Diaconu, Op. cit ., pag. 191 )
Pentru țările din Balcanii de Vest, Uni unea Europeană a elaborat și a pus în aplicare
un Proces de Stabilizare se Asociere, având drept scop realizarea și menținerea stabilității
politice, tranziția rapidă către o economie de piață, promovarea cooperării regionale și
perspectiva aderării la Uni une.

Uniunea Europeană oferă – printr -un parteneriat progresiv – o serie de concesii
comerciale, asistență economică se financiară se relații contractuale.
În anul 2005 au început negocierile cu Turcia. Turcia – de la acordarea statutului de
țară candidată – a realizat o serie de reforme privind drepturile omului, ca de exemplu acordarea
unor drepturi culturale minorității kurde, abolirea pedepsei cu moartea se realizarea unor
progrese în ceea ce privește diferendul cu Cipru. Cu toate aces tea, se apreciază că Turcia nu
poate adera la Uniunea Europeană mai devreme de 2015, ca urmare a necesității realizării unui
mare număr de reforme economice și sociale absolut necesare. ( Ibidem, pag. 192 )
Procesul de negociere cu Turcia este marcat și de faptul că mai multe state membre
ale Uniunii Europene se opun aderării acesteia, invocând diferențele religioase și culturale.
În acest moment, ritmul extinderii este dictat de capacitatea de integrare a Uniunii
și de problemele pe care le r idică fiecare candidat, prudența fiind numitorul comun al oricărei
acțiuni și etape ale procesului extinderii.
Tratatul de la Lisabona s -a semnat la 13 decembrie 2007; intrarea in vigoare a Tratatului
de la Lisabona la 1 ianuarie 2009 a fost ratată datorit ă faptului că populația Irlandei l -a respins
prin referendum. Sunt necesare noi eforturi pentru a obține intrarea lui in vigoare, întrucât acesta
ar trebui să fie ratificat până in iunie 2009, astfel încât alegerile pentru Parlamentul European
să se organ izeze având la baza acest document. Tratatul de la Lisabona este în același timp un
tratat de modificare, întrucât modifică tratatele Uniunii Europene, dar și unul reformator, în
sensul că reformează instituțiile Uniunii Europene; deși elimină unele asp ecte din Tratatul
Constituțional, reține cea mai mare parte din acesta.
Supremația explicită a dreptului comunitar asupra celui național, ceea ce înseamnă că
această inversiune este și efectivă, deoarece rămân valabile Hotărârile Curții Europene de
Justiție ( CEJ ) care statuau această ierarhie. ( Iordan Gheorghe Barbulescu, Procesul decizional
in Uniunea Europeana, Ed. POLIROM, București, 2008, pag.99 )
Pentru elaborarea și redactarea Tratatului de la Lisabona s -a utilizat metoda clasică,
respectiv Co nferința interguvernamentală (CIG) în baza art.48 din Tratatul asupra Uniunii
Europene (versiunea consolidată) care prevede posibilitatea convocării în conferințe a
reprezentanților guvernelor statelor membre în scopul stabilirii, de comun acord, a
amendam entelor ce urmează a fi aduse tratatelor comunitare. ( Andrei Popescu si Ion Diaconu,
op. cit., pag. 200. )

Tratatul de la Lisabona este un tratat complex, nefiind destinat să înlocuiască tratatele în
vigoare, ci doar să le modifice, conținând amendamentele ce se aduc atât Tratatului privind
Uniunea Europeana (TUE), cât și Tratatului de instituire a Comunității Economice (TCE), fiind
însoțit de 13 protocoale și peste 50 de declarații, având aceeași valoare juridică cu textul
propriu -zis.
O caracteristică apar te a Tratatului de la Lisabona este aceea că nu a mai inclus referiri la
posibilitatea revizuirii acestuia, ceea ce va induce producerea de efecte pentru o perioadă mai
lungă de timp; de asemenea, Tratatul de la Lisabona este constituit din două tratate c u valoare
juridică egală, rezultate din modificările aduse Tratatului privind Uniunea Europeana (TUE) și
a Tratatului
Comunității Europene, care devine „Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene”(TFUE). Alături de aceste două tratate rămâne în vigoare tratatul privind
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice ( Euratom), cu unele amendamente aduse prin
Protocolul nr.1 (care este anexa a Tratatului de la Lisabona). ( Ibidem, pag. 200. )
Tratatul de la Lisabona trece sub tăcere o serie d e probleme în care sensibilitățile
naționale au fost accentuate de proiectul de Tratat Constituțional. Au dispărut total elementele
de natura simbolică și terminologică ale Uniunii Europene, iar alte elemente cum sunt Carta
drepturilor fundamentale , prior itatea dreptului comunitar, cetățenia europeană, deși se regăsesc
în substanța Tratatului prin protocoale, sunt totuși astfel amplasate încât să menajeze sau să
evite sensibilizarea, din nou, a popoarelor europene.
Prin Tratatul de la Lisabona au fost definite, regrupate și ierarhizate obiectivele
Uniunii Europene1.
Cadrul instituțional al Uniunii Europene, stabilit de către Tratate, are la bază
“triunghiul instituțional” (Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European și Comisia
Europeană), ca re sunt actorii procesului de decizie, și Consiliul European, care definește
orientările politice generale. Pe măsură ce competențele Uniunii s -au extins, instituțiile s -au
dezvoltat și au devenit mai numeroase.

Agențiile, fundațiile și centrele au fost î nființate pe baza deciziilor adoptate de
Comisia Europeană sau de Consiliul Uniunii Europene, dar funcționează ca organisme cu
autonomie deplină.

Capitolul I. Instituții de decizie

1.1. Consiliul European

Consiliul European este o structură supra instituțională, creată în vederea
angajamentului unei mai bune cooperări politice, la nivel înalt, între statele membre ale
Comunității.
Consiliul European nu a fost prevăzut în Tratatele institutive, el fiind produsul unui
proces diacronic. Acesta a rezultat pe cale neconvențională, ca urmare a confluențelor la nivel
înalt ale șefilor de stat și de guvern.
În evoluția sa, Consiliul European cunoaște următoarele etape:
– Prima etapă: Între anii 1961 -1974, au fost orânduite, de către șefii de state și de
guverne ai
țărilor membre ale Comunităților Europene, o serie de întruniri periodice, în ambianța
diferitelor prezentări la nivel înalt. Aceste întâlniri intensifică caracterul interguvernamental al
Comunităților Europene, putând să împlinească, astfel, interesele politice ale unor personalități
de prim plan ale vremii. (Adrian, Liviu, Ivan, Statele Unite ale Europei: Uniunea Europeană
între interguvernamentalism și supranaționalism , Iași, Ed. Institutul European, 2007, pag. 96. )
Întâlnirile care au avut loc în această perioadă pot fi caracterizate astfel:

a) întâlnirile au avut alcătuire neregulată, în sensul că ele aveau loc numai atunci când era
nevoie. ( Două astfel de întâlniri s -au desfășurat în anul 1961, pentru ca, în anii 1967, 1969,
1972, 1973 și 1974, să aibă loc câte o întâlnire pe an. )
b) caracterul politic al acestor întâlniri era mai mult sau mai puțin evident.
c) natura juridică a instituției, precum și actele pe care le poate adopta este incertă.
Reuniunile au fost considerate ca o structură specială a Consiliului, care, în locul
plenipotențiarilor, regrupau șefii de stat sau de guvern. Aceste întâlniri atacau mai multe sfere,
de la afacerile propriu -zise ale Comunităților, până la cooperarea în domeniul politicii externe,
care a fost cesionată să se dezvolte în afara Tratatelor.
– A-II-a etapă: În anul 1974, odată cu summit -ul de la Paris, din decembrie,
mecanismul
Întâlnirilor în cadrul conferințelor a luat sfârșit. Șefii de stat și de guvern au îmbrățișat un
comunicat final cu privire la viitoarele întâlniri ale acestora. Sistemul consimțit la această
reuniune oferea o serie de beneficii în raport cu cel precedent, cum sunt:
a) reuniunile ciclice ale șefilor de state și de guverne vor avea loc de cel puțin trei ori
pe an și, chiar , de mai multe ori dacă este imperios;
b) se instituie denumirea de “Consiliu European”;
c) președintele Comisiei, cât și membrii acestei instituții au posibilitatea să participe
la întruniri;
d) este definit rolul instituției, ea putând să se alăture în Consiliulu i Comunității pentru
domeniile comunitare.
Pe baza acestui sistem, Consiliile Europene reunite în perioada 1975 -1987 au putut
oferi sensurile fundamentale pentru ascensiunea și activitatea Comunităților Europene. De
exemplu, se pot cita deciziile de princ ipiu, care vizează:
a) compromisul cu privire la partea britanică la bugetul Comunităților;
b) alegerea deputaților europeni prin încuviințare universală directă;
c) realizarea Sistemului Monetar European;
d) relansarea planului de Uniune Europeană, care va conduce la Actul Unic European;
e) aderarea Greciei, a Spaniei și a Portugaliei la Comunitate
f) cooperarea politică străină împotriva apartheid -ului

1.1.2. Componență și funcționare

Consiliul European raliază șefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii
Europene și pe președintele Comisiei Europene. Aceștia sunt asistați de miniștrii Afacerilor
externe și de către un membru al Comisiei.
Consiliul se strânge de două ori pe an, la finele fiecărui semestru. În caz de urgență
poate fi solicitată și o a treia întâlnire, chiar și a patra. ( Consiliul European de la Sevillia, din
21-22 iunie 2002, aduce unele modificări cu privire la organizarea activităților instituți ei.
Astfel, Consiliul European se va reuni de patru ori pe an, de două ori pe semestru. )
Convențiile comunitare nu reglementează aranjamentele de activitate a acestei
instituții. Articolul 103 din Tratatul instituind C.E. indică faptul că, pe baza bilanțu lui
Consiliului, Consiliul European încearcă să ajungă la o concluzie cu privire la sensurile
politicilor statelor membre, pe de o parte, și ale Comunității, pe de altă parte. La rândul său,
Consiliul Uniunii Europene transpune cu majoritate cotată de votu ri, o recomandare prin care
se stabilesc aceste orientări.
Rolul Consiliului European se conturează în direcționarea politică a structurii
comunitare. Astfel, Consiliul European:
– dirijează structura comunitară, prin fixarea liniilor directoare ale politic ii comunitare;
– dinamizează politicile comunitare generale;
– coordonează politicile comunitare;
– numește noile sectoare de activitate comunitară.
În practicarea atribuțiilor ce -i revin, Consiliul European înființează (Datorită
modificărilor aduse de Consiliu l European de la Sevillia, reuniunile acestuia vor fi pregătite
de”Consiliul Afacerilor generale și al relațiilor externe”, care va coordona întraga activitate de
pregătire a lucrărilor, stabilind și ordinea de zi. )comisii ad -hoc și comitete de direcție, c are au
ca sarcini compoziția de rapoarte cu privire la problema analizată; pe baza acestor rapoarte (De
exemplu: Raportul Tindemans, privind crearea Uniunii Europene ) se adoptă ordonanțele.
Activitatea Consiliului European se conturează în adoptarea urmă toarelor
documente:
– decizii, pentru problemele cele mai deosebite;

– decizii de procedură, cu ajutorul cărora se întreprind declinarea de competență în
favoarea Consiliului Uniunii Europene sau a altor instituții comunitare;
– orientări și directive;
– declarații.
În cadrul Consiliului European sunt stabilite prioritățile și calendarul construcției
europene: reforma Tratatelor, finanțările oferite prin bugetul Uniunii, poziția Uniunii pe scena
internațională.
Fiecare Consiliu European avea l oc până in 2001 într -un oraș ( de obicei capitala
sau o stațiune deosebită) din statul care deținea Președinția, însă, pentru a echilibra anumite
pierderi in pertractările ce au avut loc pentru semnarea Tratatului de la Nisa, Belgia a insistat
ca întâlni rile sa evolueze, din motivări de eficiență, la Bruxelles, unde se află majoritatea
autorităților comunitare.
Acest fapt a aprins indispoziția celorlalte state care, pentru a recupera o porțiune din
prestigiul pe care îl atribuia găzduirea Consiliului Eur opean, au căutat sa obțină găzduirea
agențiilor comunitare. O alta indispoziție legată de instituția Consiliilor Europene este că, deși
contribuie în general la soluționarea multor tulburări si blocaje instituționale, nu poate oferi
soluții complete pentr u a rezolva problematicile resortului de guvernare al Uniunii Europene.
Cu toate acestea, Consiliile Europene rămân un for foarte valoros al Uniunii (Luciana –
Alexandra Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene , Ed, Meronia, Bucureștu, 2007, pag.57. ).

1.1.3. Consiliul Europei, Consiliul Uniunii Europene și Consiliul
European – delimitări

Consiliul Europei este o autoritate politică internaționala, cu sediul la Strasbourg, creată
în 1949, i ndependentă de Uniunea Europeană, dar care i -a influențat istoria și cu care UE
cooperează în foarte multe medii.
Consiliul Uniunii Europene, sau Consiliul de Miniștri, este principala instituție de
rezoluție a Uniunii Europene și este alcătuită din minișt rii statelor membre ce se întâlnesc în
funcție de departament, miniștrii Afacerilor Externe având în general rol de coordonatori.

Consiliul European, sau Summit -ul European, este un tip de reuniune la nivel înalt,
care are loc de obicei de două ori pe an și în condiții excepționale de câte ori este necesar, prin
care șefii de stat și de guvern ai statelor membre UE, alături de președintele Comisiei Europene,
se întâlnesc de obicei în statul care deține președinția Consiliului Uniunii Europene, pentru a
indica căile generale de politică și a rezolva unele crize.

1.2. Consiliul Uniunii Europene – Consiliul de Miniștri

1.2.1. Delimitări conceptuale

Consiliul de Miniștri a apărut pe cale convențională, prin Tratatele institutive,
având, la bază, denumiri distincte: Consiliul Special al Miniștrilor (Tratatul instituind C.E.C.A.)
și Consiliu (Tratatele de la Roma instituind C.E.E. și EURATOM).
După unificarea instituțiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965), primește
denumirea de Consiliu de Miniștri.
Tratatul asupra Uniunii Europene consacră pentru această instituție, ce are un rol
important decizional, terminologia de “Consiliul Uniunii Europene”.
Consiliul European a fost înființat în anul 1974, prin învoirea șef ilor de stat și de
guvern, când aceștia au hotărât să se întâlnească, cu regularitate, împreună cu miniștrii lor de
externe, cu președintele Comisiei și cu un vicepreședinte al acesteia. ( Bărbulescu, Iordan,
Gheorghe, Procesul decizional în Uniunea Europea nă, Iași, Editura Polirom, 2008, pag. 56. )
Consiliul European nu trebuie confundat cu Consiliul Uniunii, deoarece acestea
sunt instituții ale Uniunii Europene, dar diferite. Criteriile de distincție între cele două instituții
comunitare sunt următoarele:
– Criteriul apariției:
a) Consiliul European a rezultat pe cale neconvențională, anume prin contactele la
vârf ale șefilor de stat și guvern, ulterior fiind normată existența acestuia;

b) Consiliul de Miniștri a rezultat pe cale convențională, fiind înființat prin Tratatele
instituind Comunitățile Europene.
– Criteriul componenței celor două instituții:
a) Consiliul European are în compoziția sa șefii de stat și de guvern din statele membre
ale Comunităților Europene;
b) Consiliul de Miniștri are în componența sa, pe de o parte, miniștrii afacerilor
externe strânși în cadrul Consiliului general și, pe de altă parte, poate avea în alcătuirea sa,
pe lângă miniștrii afacerilor externe și miniștrii de resort, numindu -se Consilii specializate.
– Criteriul atribuțiilor îndeplinite:
a) Consiliul European este o instituție care făptuiește, cu prioritate, atribuții de natură
politică;
b) Consiliul de Miniștri este verosimilul suprem legislativ al comunităților europene,
îndeplinind, atribuții de natură legislativă, deci zională.
Consiliul Uniunii Europene, supranumit și Consiliu de Miniștri, coordonează
activitățile Uniunii Europene, obiectivul central fiind realizarea unei piețe unice, spațiu fără
frontiere interioare, conform celor “patru libertăți”: libera circulație a bunurilor, a persoanelor,
a serviciilor și a capitalurilor, la care se adaugă punerea în circulație a monedei unice.

1.2.2 Componența Consiliului Uniunii Europene

Consiliul Uniunii este întocmit din cate un membru al fiecărui guvern al statelor membre.
(Vidu Bidilean, Uniunea Europeană. Instituții, Politici, Activități, Ed. Universirtară, București,
2011. ) Acesta nu este același perpetuu, ci acela estimat cel mai co mpetent într -o problemă sau
alta. In aplicare, compoziția Consiliului diferă in funcție de tema discutată, așa încât se lasă
impresia că există tot atâtea Consilii cate teme avem. Exista nouă formațiuni ale Consiliului:
Consiliul Afaceri Generale si Relaț ii Externe, Consiliul Afaceri Economice si Financiare,
Consiliul Justiție și Afaceri Interne, Consiliul Munca, Politici Sociale, Sănătate și Protecția
Consumatorilor, Consiliul Competitivitate, Consiliul Transporturi, Telecomunicații, Energie,
Consiliul Ag ricultura și Pescuit, Consiliul Mediu si Consiliul Educație, Tineret si Cultura. (
Iordan Gheorghe Barbulescu, op. cit., pag.233. )

Componența Consiliului este variabilă, în funcție de ordinea de zi. Cele mai
frecvente sunt consiliile destinate afacerilor generale, agriculturii, economiei și finanțelor.
Dacă afacerile generale sau cele relative la relațiile externe necesită ca instituția
Consiliului să aibă în componența sa miniștrii afacerilor externe, purtând denumirea de Consiliu
general sau al afacerilor generale, afacerile tehnice fac obiectul Consil iilor, având în
componență, în funcție de ordinea de zi, diferiți miniștri, membri ai guvernelor statelor membre.
În cazul în care Consiliul reunește, în mod conjunct, miniștrii afacerilor externe și
miniștrii de resort, aceste consilii se numesc Consilii conjuncte; reunirea acestor Consilii a
devenit mai puțin frecventă în prezent. Recurgerea la reuniunile informale ale Consiliului, au
devenit din ce în ce mai rare după anul 1988. Miniștrii economiei se reunesc în cadrul
Consiliului Afaceri Economice si F inanciare.

1.2.3 Organizarea și funcționarea Consiliului Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene, ca instituție, are rolul principal de a reprezenta toate statele
membre ale Uniunii Europene, exprimând legitimitatea statală a Comunităților.
Are ca racter colegial, potrivit articolului 1 din Tratatul de la Bruxelles, “fiecare
guvern deleagă pe unul dintre membrii săi”, chiar dacă, uneori, în mod excepțional, unele
guverne sunt reprezentate printr -un înalt funcționar.
Dacă ministrul Afacerilor Extern e este considerat ca principalul reprezentant al țării
sale în Consiliu, pot participa la reuniuni și alți miniștri, cum ar fi: ministrul agriculturii, cel al
transporturilor, al finanțelor, al industriei, în funcție de problematica analizată pe ordinea de zi.
Aceștia din urmă participă fie alături de miniștrii Afacerilor Externe, fie, de cele mai multe ori,
singuri. Discuții se impun, de asemenea, și cu privire la restaurarea rolului de coordonator al
“Consiliului general”.
Consiliul de Miniștri nu se con fundă cu Consiliul European, care este format din
șefii de stat și de guvern, creat prin Actul unic european, și nici cu organizația Consiliului
Europei.
Funcționarea Consiliului
Condițiile în care funcționează Consiliul sunt stabilite prin Tratatul asu pra Uniunii
Europene, Tratatele institutive și Regulamentul interior elaborat chiar de către Consiliu.

Dispozițiile Regulamentului interior adoptat de către Consiliu, sunt cele care
reglementează modalitățile de organizare și de funcționare. (Bărbulescu, Iordan, Gheorghe,
Uniunea Europeană: de la național la federal , București, Ed. Tritonic, 2005, pag.45. )
Tratatul asupra Uniunii Europene a confirmat și necesitatea modificărilor aduse printr -un
nou Regulament interior, adoptat la 6 decembrie 1993, act care a abrogat Regulamentul interior
anterior din anul 1979. Modificări ale Regulamentului din 1993 au intervenit și după Tratatul
de la Amsterdam. Noul Regulament intern a fost adoptat în mai 1999.
Președinția Consiliului este asigurată, prin rotație, de că tre fiecare stat membru,
pentru o perioadă de 6 luni și are rolul de a organiza și prezida reuniunile și de a veghea la
coerența și la continuitatea procesului de decizie. Ministrul al cărui stat asigură președinția este
desemnat să pregătească și să condu că lucrările Consiliului. Președintele are rolul de a stabili
prioritățile, respectiv calendarul președinției, de a convoca reuniunile Consiliului și de a stabili
ordinea de zi provizorie, facilitând consensul în cadrul Consiliului, fiind un veritabil medi ator
în relațiile dintre acestea și celelalte instituții, în special cu Parlamentul european. Președintele
Consiliului afacerilor generale este prezent în relațiile externe ale Comunităților și în
reprezentarea externă a Uniunii.
Reuniunile Consiliului au loc cu ușile închise. (Dezbaterile Consiliului care au ca
obiect actele adoptate în co -decizie cu Parlamentul European vor fi deschise publicului în
condițiile: în faza inițială a procedurii: Comisia va prezenta publicului princip alele sale
propuneri legislative; în faza finală a procedurii, publicul va primi informații cu privire la votul
Consiliului. )
Numai membrii Comisiei au acces și dreptul la cuvânt. Deciziile Consiliului nu
pot fi luate decât de miniștri însăși. Atunci când e vorba de chestiuni mai puțin importante și
când intervine un acord unanim între reprezentanții permanenți și reprezentantul Comisiei,
decizia este luată de Consiliu fără a mai avea loc discuții.
Tratatul asupra Uniunii Europene prevede reprezentarea pr eședinției, fără vot
deliberativ, în Consiliu guvernatorilor Băncii Centrale Europene, dar și dreptul de a supune o
moțiune spre deliberare acestui Consiliu.
Articolul 18 din Tratatul Uniunii Europene precizează rolul președinției în cadrul
P.E.S.C. și an ume: reprezintă Uniunea în materiile care relevă politica externă și de securitate
comună; are responsabilitatea punerii în aplicare a deciziilor luate în cadrul P.E.S.C. și exprimă,

în principiu, poziția Uniunii în cadrul organizațiilor internaționale și în cadrul conferințelor
internaționale; este asistată de Secretarul general al Consiliului; Înaltul reprezentant pentru
P.E.S.C.; Comisia este asociată acestor sarcini, iar președintele este asistat, după caz, de statul
care va exercita următoarea președin ție; statul care a exercitat președinția precedentă, care
intervenea anterior în sistemul troika, nu mai este menținută.
Condițiile în care Consiliul votează ridică mai multe probleme care se reflectă în
eficacitatea sa, influențând exercitarea puterii de decizie.
Autorii Tratatelor consacră 3 modalități de exercitare a dreptului de vot și anume:
a) Majoritatea simplă
Votul majorității simple (50%+1) este prezentat ca modalitatea de drept comun în
Tratatul C.E.. Acest tip de vot nu este solicitat decât în cazurile limită (art.207 paragraful 3
C.E., adoptarea Regulamentului interior; art.208, C.E., solicitarea d e studii și propuneri
Comisiei; art. 209,C.E., fixarea statutului comitetelor; art.284, C.E., stabilirea condițiilor și a
limitelor cererii de informații de Comisie; art 48, alin.2,T.U.E.; avizul favorabil la reuniunea
unei conferințe a reprezentanților gu vernelor statelor membre).
b) Majoritatea calificată
Majoritatea calificată (2/3) este modalitatea cea mai frecvent prevăzută.
Raționamentul majorității calificate se face în funcție de valoarea stabilită de pasajul 2
din art.205 C.E. modificat ultima dată de art.14 din Actul de aderare din anul 1994.
În cazul în care Consiliu decide asupra unei propuneri întocmite de către Comisie,
din întregul celor 87 de voturi, 62 de voturi trebuie să fie favorabile deciziei. Dacă o decizie nu
adună decât 62 de voturi cer ute, înseamnă că cel puțin 3 state se opun. Cele 62 de voturi necesare
pentru obținerea deciziei include votul favorabil a cel puțin 8 state ceea ce corespunde cu
majoritatea populației Comunității.
O altă formulă a votului majoritar calificat prevede ado ptarea deciziei cu 2/3, votul
statului interesat fiind exclus. În acest caz, majoritatea de 2/3 este de 58 de voturi din 87
posibile. În contextul în care Consiliul statuează fără recomandarea Comisiei, cele 58 de voturi
necesare trebuie să expună votul fa vorabil a cel puțin 10 state membre, ceea ce înseamnă că
arată pentru minoritate o protecție suplimentară. (Bibere Octavian, Uniunea Europeană; între
real și virtual , București, Ed. All, 1999. )

Votul majoritar este vasta inovație a tratatelor comunitare prin care s -a urmărit să
se vadă esențialul simbol al “supra -naționalității”.
Actul Unic European a întrevăzut recurgerea la majoritate pentru competențele noi
conferite Comunității, astfel: regimul profesiunilor; libera prestare a serviciilor; transportu rile
maritime și aeriene; piața internă, cu excepția fiscalității, a liberei circulații a persoanelor și a
măsurilor relative la drepturile șiinteresele muncitorilor salariați pentru care regula unanimității
a fost menținută; cercetarea; politica comună a vizelor; educația; sănătatea publică.
Tratatul de la Amsterdam prevede majoritatea pentru noile dispoziții: autorizarea
cooperărilor consolidate; măsurile provizorii în cazul afluxului de refugiați; cooperarea vamală;
lupta împotriva excluderii sociale; e galitatea de șanse și de tratament între bărbați și femei;
sănătatea publică; autoritatea independentă privind protecția vămilor.
c) Unanimitatea
Votul unanim dă fiecărui stat un drept de veto. Pargraful 3 din art. 205 C.E. dispune că
“abținerea membrilor pre zenți sau reprezentanți nu constituie un obstacol în adoptarea
deliberărilor Consiliului care cere unanimitatea”.
Tratatul de la Amsterdam a introdus câteva cazuri de vot cu unanimitate în Tratatul
asupra Uniunii Europene și în Tratatul C.E., astfel:
• aplicarea acordurilor încheiate la nivel comunitar de parteneri sociali;
• adoptarea de către Consiliu a actelor și pozițiilor comune în domeniul politicii externe
și de securitate comună.
d) Deliberarea
Președintele stabilește o ordine de zi provizorie care se apr obă de către Consiliu. În
structura ordinii de zi se regăsesc două părți:
I) Este dată de punctele ordinii de zi către care nu se cer negocieri, nefiind necesar nici
votul participanților.
II) Cuprinde problemele care impun deliberări, dezbateri și, implicit, convenția lor prin
votul constitutivilor.
Consiliul este asistat de către un Secretariat general. Consiliul este cel care decide
administrația acestui Secretariat, care este condus de către un Secretar general, numit de
Consiliu cu unanimitate de votu ri. Secretarul general are rolul de a promite buna funcționare a
Secretariatului, sub considerația Consiliului, de a supune Consiliului proiectul privind

potențialele cheltuieli ale Consiliului ,și de a gestiona resursele puse la dispoziția Consiliului.
Secretarul general intervine la sesiunile Consiliului, iar în activitatea pe care o prestează este
susținut de către un cabinet.
Secretariatul general al Consiliului este o înfățișare cu suport logistic care adună
mai mulți funcționari și constituie un cabi net colectiv de conducere asigurând permanența și
garantând fermitatea. (Walter airns, Introducere în legislația Uniunii Europene , București, Ed.
Universal Dalsi, 2001, pag. 41. )
Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles, al cărui
personal este format din diplomați sau persoane oficiale din ministerele naționale. Șefii acestor
delegații se reunesc o dată pe săptămână în cadrul Comitetului reprezentanților permanenți ai
statelor membre.
Alte organe subsidiare sunt: Comitetul pentru agricultură, Comitetul monetar,
Comitetul politic, Comitetul pentru vize, Comitetul pentru energie, Comitetul pentru educație,
Comitetul pentru cercetare științifică și tehnică, Comitetul permanent pentru forțe de muncă.

1.3 Comisia Europeană

Comisia Europeană este denumită și “Gardianul” tratatelor și veghează la aplicarea
dispozițiilor Tratatelor și a deciziilor luate în cadrul acestora. În cazul în care Comisia estimează
că un stat membru nu și -a îndeplinit vreuna din obligațiile care îi r evin, în conformitate cu
tratatele, Comisia poate emite un aviz motivat, iar în cazul în care statul respectiv nu ia măsuri
de îndreptare a situației, Comisia poate sesiza Curtea de Justiție a Comunităților Europene.
Comisia deține dreptul unic de inițiat ivă în elaborarea actelor din cadrul politicilor
comunitare. În cadrul cooperării în domeniul Justiției și afacerilor interne, pe lângă Comisie,
acest drept aparține și statelor membre. În cadrul P.E.S.C., Consiliul Uniunii Europene poate
cere formularea u nei propuneri legislative din partea Comisiei. ( Vino să cunoști Uniunea
Europeană, București, Ed. All Educațional, 2004, pag. 67. )

1.3.1 Componența și statutul membrilor Comisiei

Comisia, era compusă din 20 de membri. Inițial, suma membrilor Comisiei era de
nouă, apoi s -a trecut la 13, odată cu integrarea Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei, la 14,
odată cu integrarea Greciei si la 17 odată cu integrarea Spaniei si Portugaliei.
La ora actuală, Comisia este compusa din 27 de membri, cate unu l din fiecare stat
membru, pentru un mandat de cinci ani, care poate fi înnoit în funcție de competenta.
În îndeplinirea sarcinilor lor, membrii Comisiei nu cer și nu acceptă dispoziții din
partea nici unui guvern sau alt organism intracomunitar ori extra comunitar. Ei se abțin de la
orice act care este incompatibil cu natura sarcinilor lor. Fiecare stat membru se încuviințează să
estimeze această clauză și să nu încerce să contamineze membrii Comisiei în practicarea
sarcinilor lor.
Membrii Comisiei nu po t, pe perioada mandatului lor, să profeseze nici o altă
activitate profesională, remunerată sau nu. Aceștia se încuviințează să respecte pe timpul
practicării mandatului și după încetarea acestuia, atribuțiile ce decurg din activitatea lor, în
special sarc inile de lealitate în ceea ce privește acceptarea, după încetarea mandatului, de
anumite funcții sau anumite avantaje.
Membrii Comisiei se bucură de o serie de privilegii și imunități comunitare:
– imunitatea de jurisdicție pentru faptele săvârșite în exe rcițiul atribuțiilor ce le revin ca
oficiali ai Comunităților europene, imunitate care își conservă beneficiile și după oprirea
activități în cadrul Comisiei, însă, în raport cu răspunderea pe care o păstrează în continuare;
– scutirea de impozite pe câști guri și alte drepturi materiale conferite în practica calităților
sale, de către organele comunitare.
Ei depun un jurământ în fața Curții de justiție. Le este nepermis să fie membrii
componenți ai Parlamentelor naționale sau ai Parlamentului european. Nu pot ocupa nici alte
ocupații care le -ar aduce beneficii la încetarea mandatului. Abuzul acestor obligații se
pedepsește de către Curtea de justiție, la cererea Consiliului sau a Comisiei. (Uniunea
Europeană: History of European Scientifie and Tehnological Cooperation – Luxemburg office
des publications, officielles des comunités européennes, 1997. )

Durata mandatului comisarilor este de 5 ani. Acesta poate înceta în situațiile:
împlinirea termenului; demisie voluntară; demitere din oficiu; moțiune de cenzur ă a
Parlamentului; deces.
În cazul morții, al demisiei și al demiterii, statele membre își pot desemna noi
delegați în Comisia europeană. Demiterea intervine ca pedeapsă și nu poate fi propusă de statele
membre, chiar dacă i -ar privi pe reprezentanții pro prii. Poate fi uzată numai de către Comisie
în ansamblul ei ori de către Consiliu. Pronunțarea revine în autoritatea Curții de Justiție a
Comunităților Europene.
Procedeele după care țările membre consimt comisari trebuie sa încorporeze
profesiona lismul acestora în branșele de manifestare pe care urmează să le coordoneze. Trebuie
spus că statele rămân suverane în desemnarea candidaților, chiar cu riscul invalidării Comisiei
de către Parlamentul European. Într -o astfel de ambianță, procesul se reia, formal, de la zero,
ceea ce îndeamnă statele la prudenta in exercitarea dreptului suveran de a propune comisari.
Articolul 12 al Tratatului de Fuziune stabilea ca membrii Comisiei se numesc de
comun acord de către guvernele statelor membre. Adev ărul este ca alegerea Comisarilor la
recomandarea guvernelor naționale face sa persiste unele dubii fata de absoluta lor
independenta, ceea ce a si determinat existenta, atât la momentul 1965, dar mai ales la cel din
1992 (Tratatul de la Maastricht) unor d iscuții legate de necesitatea unui rol din ce in ce mai
mare al PE in desemnarea Comisiei.
Astfel desemnata, Comisia se supune aprobării PE -care decide prin majoritatea
voturilor exprimate -, numirea Comisiei va fi formalizata de către guvernele statelor membre. (
Iordan Gheorghe Barbulescu, op. cit. , pag.285 – despre Comisia Europeana )

1.3.2 Organizare și funcționare

Organizarea și funcționarea Comisiei sunt consfințite prin normele adoptate în cadrul
Tratatelor institutive și prin Regulamentul interior prevăzut de alin.2 al art. 218 al Tratatului
instituind C.E.
Funcționarea Comisiei este guvernată de principiul colegialității. Comisia nu poate
delibera valabil decât dacă numărul de membri stabilit prin Regulamentul său interior este
prezent. Membrilor Comisiei le este încredințată responsabilitatea portofoliilor care cuprinde

sectoar e ce nu corespund în mod exact armonizării serviciilor administrative și a căror
repartizare se schimbă la fiecare reînnoire cu membri, în funcție de evoluția problemelor și de
echilibrul necesar de menținut.
Comisia este convocată de președintele său și își desfășoară reuniunile cel puțin o
dată pe săptămână. Comisia adoptă în fiecare an programul său de lucru pentru anul respectiv
și stabilește inclusiv programele de lucru trimestriale. Reuniunile nu sunt publice, iar
dezbaterile sunt confidențiale. Dec iziile în cadrul Comisiei se iau de către grupuri de comisari,
numite “colegii”, chiar dacă fiecare comisar are răspundere directă numai pentru anumite
domenii.
Ședințele desfășurate în plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai
importante probleme. Pentru desfășurarea ședințelor Comisiei, există două proceduri speciale,
și anume:
1. procedura scrisă – constă în faptul că fiecare comisar face propunerile pe care le
consideră necesare domeniului pe care îl coordonează și le comunică în scris c elorlalți comisari.
2. procedura delegării – este cea în cadrul căreia un comisar poate acționa în numele altuia
pentru problemele de gestiune sau administrare.
Limbile principale de lucru ale Comisiei sunt : engleza; franceza; germana.
În exercitarea atr ibuțiilor sale, fiecare comisar este asistat de câte un cabinet condus
de un șef de cabinet și având în componenta sa consilieri 5 membri.
Președintele Comisiei este asistat, în pregătirea lucrărilor și la reuniunile Comisiei,
de către un Secretar general . Acesta asigură punerea în aplicare a procedurilor decizionale și
veghează la executarea deciziilor, asigură coordonarea între servicii, ia măsurile necesare
pentru a asigura notificarea și publicarea actelor, precum și transmiterea de documente către
alte instituții.
Comisia este autorizată de către Consiliu să deschidă și să conducă negocieri cu
state terțe sau cu organizații internaționale, negocierile fiind conduse în cadrul orientărilor
trasate de către Consiliu.
În ceea ce privește acordurile înche iate cu statele candidate, rolul de negociator îi revine
Comisiei Europene.
Tratatul Constituțional prevede un mandat de doi ani și jumătate, cu posibilitatea
prelungirii pe încă doi ani si jumătate pentru Președintele permanent al Consiliului European,

prin aceasta dorindu -se ca mandatele -de la Parlamentul European, Comisie, Consiliu European –
sa coincidă ca desfășurare în timp, ceea ce, desigur, garantează o mai mare coerență acțiunii
comunitare.
De la 1 ianuarie 2007, Romania are si ea un repreze ntant in Comisie. ( Ibidem,
pag.286 – despre Comisia Europeana )

1.3.3 Atribuțiile Comisiei Europene

Comisia are rolul de a asigura realizarea obiectivelor stabilite de Tratatul C.E.C.A..
Ea are și un important rol politic, fiind răspunzătoare în fața Parlamentului European.
În virtutea rolului său de „paznic al Tratatelor”, Comisia poate să declanșeze
anumite proceduri juridice care au menirea de a stabili dacă, Consiliul ori statele membre
îndeplinesc obligațiile ce le revin din Tratate.
Ca instituție executivă, Comisia are responsabilitatea implementării bugetului
comunitar, dar și administrarea clauzelor protectoare în tratate. Ea este cea mai îndreptățită să
facă față sarcinilor de execuție și gestiune. De asemenea, Comisia are sarcina de a lua decizii
cu caracter particular, privind guvernele sau acțiunile.
În concluzie, rolul Comisiei se rezumă la: asigurarea respectării Tratatelor
comunitare; inițiativa legislativă, sub aspectul formulării propunerilor de regulamente și
directive necesa re îndeplinirii obiectivelor propuse; chemarea în justiție a celor vinovați de
neîndeplinirea normelor comunitare.
Comisia este cea mai mare instituție a Uniunii Europene din punctul de vedere al
efectivului său de 15.000 de angajați: 20% din personal luc rează în domeniul traducerilor și
interpretărilor, iar 80% lucrează în cadrul Direcțiilor Generale și al serviciilor descentralizate.

1.4 Parlamentul European

Parlamentul European reprezintă, în viziunea Tratatului de la Roma, din
1957, “popoa rele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene”. Este singura instituție a Uniunii
Europene ai cărei membri sunt aleși direct de către cetățenii statelor membre. (Claudiu Tufiș,
Parlamentul European, Ed, Polirom, București, 2010, pag. 67. )

1.4.1 Compon ența Parlamentului European

În prezent, Parlamentul European are în componenta sa 785 de membri
europarlamentari.
Primele alegeri prin vot direct au avut loc în iunie 1979.Parlamentul poate stabili și
unele reguli de conduită pentru membrii săi.
Europarlamentarii sunt aleși pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul lor este
reprezentativ. Verificarea puterilor lor este o prerogativă care incumbă Parlamentului European.
Cumulul mandatului european cu un mandat național este autorizat pe plan europea n, dar el
este interzis pe plan național.
Actul privind alegerea reprezentanților Adunării stabilește în art. 6, paragraful 1
incompatibilitățile, cărora trebuie să li se supună membrii Parlamentului European. Astfel, un
membru al Parlamentului European, pe timpul mandatului, nu poate îndeplini și calitatea de:
membru al guvernului unui stat; membru al Comisiei; membru al Curții de justiție sau grefier;
membru al Comitetului consultativ C.E.C.A., sau al Comitetului economic și social al C.E. ori
al EURATO M; membru al comitetelor sau organismelor create în temeiul sau în aplicarea
Tratatelor institutive în vederea administrării fondurilor comunitare sau a unei sarcini
permanente și directe de gestiune administrativă; membru al Consiliului de administrație;
funcționar sau agent în activitate în cadrul Comunităților Europene.
Membrii Parlamentului European beneficiază de imunitate pe toată durata
sesiunilor Adunării. Sesiunea fiind anuală, imunitatea este permanentă. Pe teritoriul național,
imunitățile deputa ților sunt cele recunoscute membrilor Parlamentului din țâra lor, nefiind
uniformizată legislația în această materie. Pe teritoriul oricărui alt stat membru, ei sunt exceptați
de la orice măsură de detenție ori de la orice măsură de urmărire judiciară.

1.4.2. Organizare și funcționare

Organizarea și funcționarea Parlamentului european sunt reglementate în Tratatele
institutive și în Regulamentul adoptat cu majoritate de voturi de către însuși Parlamentul
european. (Adrian Ivan, Ghidul Parlamentului Eu ropean, Ed. CA Publishing, București, 2009,
pag.187. )
Din punctul de vedere al organizării, Parlamentul european cuprinde:
– un prezidiu, format din Președintele Parlamentului European, vicepreședinții
Parlamentului European si chestorii Parlamentului European; activitatea sa specifica o
reprezintă coordonarea secretariatului Parlamentului European, rezolvarea problemelor
organizatorice si administrative ale Parlamentului European;
– Conferința președinților, formată din Președintele Parlamentului European și
președinții grupurilor parlamentare; activitatea sa specifică o reprezintă organizarea activității
Parlamentului European, stabilirea ordinii de zi.
– Comisiile, care pot fi permanente sau temporare, generale sau speciale, dar si de
cercetare a u nor fapte; comisiile elaborează propuneri de rezoluții votate apoi in plen,
examinează problemele solicitate de către plen sau pe cele rezultate din anumite situații, cum
ar fi cercetările realizate de către Parlamentul European.
– grupuri politice parlament are; constituirea unui grup politic este reglementata in art. 29
al regulamentului intern. După aderările din 2004 si 2007, pentru a forma un grup politic este
nevoie de 20 de deputați reprezentând cel puțin a cincea parte din numărul statelor membre.
Președintele, vicepreședinții și chestorii sunt aleși de către Parlament prin scrutin
secret, pentru o perioadă de 2 ani și jumătate. Ei formează Biroul, în cadrul căruia chestorii au
un drept de vot consultativ, în chestiunile administrative și financiar e legate de membri și de
statutul acestora.
Președintele reprezintă Parlamentul în situații oficiale și în relațiile internaționale,
prezidează ședințele plenare și întâlnirile Biroului și ale Conferinței Președinților. Biroul este
responsabil cu bugetul Parlamentului și răspunde de chestiuni administrative, de organizare și
de personal.
Conferința are în compunerea ei președintele Parlamentului și președinții grupurilor
politice parlamentare. Conferința elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabile ște orarul

activități organismelor parlamentare și termenii de referință și dimensiunea comisiilor și a
delegațiilor parlamentare. (Ibidem. )
Parlamentul, în vederea organizării și desfășurării activități sale, înființează comisii
permanente. În prezent ex istă 19 astfel de comisii (Comisia pentru afaceri externe, drepturile
omului, securitate comună și apărare; Comisia pentru buget; Comisia economică și monetară
etc.) Comisiile sunt cele care pregătesc lucrările Parlamentului, redactează rapoarte și țin
legătura cu Comisia și Consiliul, în intervalul dintre sesiuni. De asemenea, Parlamentul poate
înființa comisii temporare (Comisia pentru genetică umană și pentru alte tehnologii noi în
medicina modernă; Comisia de anchetă a regimului de tranzit comunitar), p entru o perioadă de
12 luni, cu posibilitatea prelungirii existenței lor printr -o decizie a Parlamentului.
Parlamentul European poate înființa și comisii parlamentare mixte, cu participarea
parlamentarilor din statele asociate la Comunitate sau din statel e cu care, deja, sunt angajate
negocieri de aderare.
O legislatură se întinde pe o durată de 5 ani.
Parlamentul poate fi convocat în sesiuni extraordinare, la cererea majorității
membrilor săi sau la solicitarea Consiliului ori a Comisiei și din inițiat iva unei treimi din
membrii săi. Dezbaterile Parlamentului sunt publice. Parlamentul European este singura
instituție comunitară care se întâlnește și își ține dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile și
rezoluțiile Parlamentului se publică în Monitoru l Oficial al Uniunii Europene.
Parlamentul este asistat de un Secretar general, ce se găsește în fruntea Secretariatului
general. În cadrul Secretariatului își desfășoară activitatea aproximativ 3500 de persoane, pe
lângă care mai funcționează și personalu l grupurilor politice și asistenții membrilor. Cele
unsprezece limbi de lucru ale Parlamentului presupun că o treime din personalul Secretariatului
să lucreze în domeniul lingvistic (traducere și interpretare).
Parlamentul European se reunește în plen, la Strasbourg, o săptămână în fiecare lună. În
perioadele dintre reuniunile lunare, două săptămâni sunt consacrate reuniunilor din cadrul
comisiilor permanente specializate și o săptămână întrunirilor din cadrul grupurilor politice, la
Bruxelles. Secretariatu l General al Parlamentului European se află la Luxemburg. În fiecare stat
membru al Uniunii se găsește câte un Birou de informare al Parlamentului.

1.4.3 Atribuțiile Parlamentului European

Funcția legislativă: În cadrul Uniunii Europene, puterea legislativă este deținută de
către Parlamentul European, alături de Consiliul Uniunii Europene. Funcția legislativă a
Parlamentului European este exercitată prin 4 proceduri de decizie diferite, în f uncție de
propunerea legislativă în cauză: procedura de consultare simplă (Parlamentul își dă avizul
consultativ); procedura de cooperare (Parlamentul poate respinge propunerea legislativă la a
doua lectură, pe care Consiliul nu o va putea respinge decât î n unanimitate); procedura de co –
decizie (Consiliul nu a ținut seamă de poziția Parlamentului în adoptarea poziției comune.
Funcția bugetară: În fiecare an, Comisia pregătește un proiect de buget care este supus
aprobării Consiliului. Parlamentul poate pro pune sau chiar modifica repartizarea sau sumele
alocate în anumite secțiuni ale bugetului. Bugetul Uniunii Europene este adoptat în formă finală
de către Parlamentul European, de regulă, în luna decembrie.
Controlul politic asupra instituțiilor europene, f uncție exercitată prin: aprobarea numirii
membrilor Comisiei Europene și a președintelui acesteia; posibilitatea de a demite Comisia
Europeană prin votul unei moțiuni de cenzură (cu o majoritate de 2/3); constituirea unei comisii
de anchetă.
Atribuțiile P arlamentului European sunt:
a) asigurarea controlului politic general;
b) participarea la elaborarea dreptului comunitar prin cooperare;
c) decizia, propriu -zisă, în materie bugetară;
d) participarea la relații externe.
Funcțiile exercitate de către Parlament sunt numai simbolice; Parlamentul nu are dreptul
să desemneze un Guvern. Parlamentul are puteri de supervizare numai asupra Comisiei, nu și
asupra Consiliului.
Consiliul este subiectul controlului parlamentar numai în măsura în care fiecare
membru este, ca un ministru dintr -un guvern național, subiect al controlului parlamentului
național.
Comisia este supervizată în sensul justificării activități desfășurate în Parlament,
prin prezentarea anuală a unor rapoarte. Conducerea ei trebuie apărată în sesiuni deschi se, dar

poate să fie forțată, atunci când este cazul, să demisioneze, urmând procedura votului de
neîncredere. Parlamentul nu are nici o influență privind componența noii Comisii.
Parlamentului European i s -a recunoscut un rol important în luarea deciziil or numai
pentru cele care privesc accesul noilor state, ca state membre, în Comunități, precum și
asocierea cu unele țări nemembre.

Capitolul II. Autorități de control
legislativ și administrativ

2.1. Curtea de Justiție a Comunităților Europene

Instituită în 1952 prin Tratatul de la Paris, Curtea de Justiție a Comunităților Europene
(CJCE), cu sediu la Luxemburg, este o instituție jurisdicțională care veghează la respectarea
dreptului comunitar.
Instituție comună a trei Comunități distincte, Curtea de Justiție este guvernată de
dispoziții aproape identice, care sunt înscrise în fiecare din Tratatele care instituie cele trei
Comunități, precum și în Protocoalele adiționale. Aceasta a fost concepută ca instituția comună,
atât pentru rațiuni de ordin practic, cât și pentru facilitarea unității de aplicare și interpretare a
Tratatelor și pentru a favoriza rezolvarea eventualelor conflicte de competență dintre
Comunități. ( Ana Daniela Bobaru, Curtea de Justitie a Uniunii Europ ene – garant al aplicarii
uniforme a dreptului Uniunii Europene, Ed. Universitară. București, 2014, pag. 167. )
Înființarea, încă de la începutul procesului de integrare europeană, a unei Curți de
Justiție având rolul de a asigura respectarea dreptului com unitar în interpretarea și aplicarea
Tratatelor, a avut o influență determinată asupra evoluției Comunităților.

Curtea de Justiție nu este o jurisdicție internațională, ci o jurisdicție internă a
Comunităților, după modelul jurisdicțiilor statale, atât pr in persoana justițiabililor, cât și prin
competența, natura litigiilor care îi sunt supuse și procedura după care statuează.
Jurisdicția Curții a devenit obligatorie prin intrarea în vigoare a Tratatelor
comunitare.

2.1.1. Structura și statutul membrilor Curții de Justiție

Curtea de Justiție are în componență 27 judecători și este asistata de avocați generali
numiți de către statele membre, de comun acord, ale căror funcții sunt stabilite de articolele 32
bis TCEA, 166 TCE si 138 TCEEA.
Judecătorii trebuie s ă aibă cetățenia statelor membre. Ei sunt numiți, de comun
acord de guvernele statelor membre, dintre „personalitățile care oferă toate garanțiile de
independentă și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea în țările lor a celor mai înalte
funcț ii jurisdicționale sau care sunt juriști având competente notorii. (Ibidem. pag. 189. )
La cererea Curții, Consiliul de Miniștri, statuând cu unanimitate de voturi, poate
mări numărul de judecători, urmărindu -se permanent reprezentarea tuturor sistemelor d e drept
din țările membre.
Judecătorii sunt numiți pentru o perioadă de 6 ani, mandatul lor putând fi reînnoit
fără limită. Ei rămân în funcții, în medie, timp de două mandate. Pentru a asigura o anumită
permanență și continuitate în structura Curții, reî nnoirile se fac în proporție de 50% o dată la 3
ani. Nu este prevăzută nici o limită de vârstă pentru judecători.
Guvernele statelor membre nu pot revoca un judecător al Curții în timpul exercitării
mandatului său. Curtea este singura abilitată să asigure controlul asupra activității și disciplinei
membrilor ei. Tot ea este cea care poate revoca un judecător, cu unanimitate de voturi, decizia
luându -se în absența acestuia și numai atunci când judecătorul respectiv a încetat să răspundă
condițiilor cerute pentru exercitarea funcțiilor sale. Independența judecătorilor este garantată de
statutul acestora, de drepturile și incompatibilitățile pe care le prevăd tratatele în acest scop. (
Ibidem, pag. 189 )
Judecătorii desemnează, dintre ei, prin vot secret, pe președintele Curții de Justiție,
pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit. Președintele conduce lucrările Curții,

prezidează audierile acesteia, precum și deliberările în Camera de Consiliu. C ompetențele sale
jurisdicționale, pe care și le exercită prin ordonanțe, sunt limitate.
Avocații generali sunt numiți cu acordul guvernelor statelor membre pentru o
perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de a li se prelungi mandatul. Avocații general au sarc ina de
a prezenta public, cu toată imparțialitatea și în deplină independentă, concluzii motivate asupra
cauzelor supuse Curții de Justiție pentru a o sprijini în îndeplinirea misiunii sale. Rolul esențial
al avocaților generali se materializează în moment ul punerii concluziilor.
Grefierul este numit de către Curte, cu consultarea avocaților, pentru o perioadă de
6 ani. Curtea este cea care îi stabilește și statutul, iar atunci când constată că acesta nu mai
corespunde condițiilor cerute sau nu -și îndeplin ește obligațiile ce -i revin, îl poate revoca.
Grefierul este asistat de un grefier adjunct, care îl poate înlocui la nevoie.
Ca și judecătorii și avocații generali, grefierul este obligat să depună jurământul în
fața Curții, în sensul că își va exercita a tribuțiile cu toată imparțialitatea și nu va divulga secretul
dezbaterilor. El are un dublu rol, îndeplinind, pe de o parte, atribuții de ordin procedural, iar pe
de altă parte, atribuții administrative.
Sub controlul președintelui, grefierul are misiunea de a primi, transmite și conserva toate
documentele și să realizeze eventualele notificări sau comunicări de acte pe care le comportă
aplicarea Regulamentului de procedură. Grefierul are în subordinea sa, sub controlul general al
președintelui, funcționar ii și agenții Curții, tot el fiind cel abilitat să propună, dacă este cazul,
orice modificare de organizare a serviciilor Curții.
Raportorii adjuncți au sarcina să ajute președintele în procedura de urgență și pe
judecătorii raportori în îndeplinirea atri buțiilor lor. Nu au dreptul să participe la vot, dar pot lua
parte la deliberări în cauza pe care au avut -o în studiu.
Referenții fiecare judecător și avocat general primește, asistența personală a doi
referenți, juriști calificați, de obicei doctori în d rept, având aceeași cetățenie ca și judecătorul
sau avocatul. Referentul atașat persoanei fiecărui membru al Curții și depinzând numai de el
constituie cabinetul acestuia și are un rol deosebit de important în funcționarea Curții, mai ales
în cazul avocați lor generali.

2.1.2. Organizarea și funcționarea

Curtea poate delibera valabil numai în prezenta unui număr impar de judecători. Când
numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abține să participe la
deliberări.
Deliberările Curții și ale Camerelor au loc sub forma așa -numitei „Camere de
Consiliu”, desfășurându -se numai în prezența judecătorilor care au participat și în faza
procedurii orale. Avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă și grefierul nu sunt
admiși.
În ședința plenară este obligatorie prezența unui număr minim de 7 judecători, iar
în Camere de minimum 3 judecători. Președintele nu are vot dominant.
Când deliberările Curții au ca obiect probleme de ordin administrativ ale
funcționării acesteia, la ele p articipă și avocații generali cu vot deliberativ și asistă și grefierul.
Curtea de Justiție a Comunităților este o instituție care funcționează permanent,
vacanțele judiciare, fixate de ea, întrerup activitatea, dar nu suspendă termenele procedurale.
Pentru fiecare cauză, în mod formal, limba folosită este cea a pârâtului, mai puțin cazul în care
pârâtul este Comisia sau Consiliul.

2.1.3. Tipurile de acțiuni în fața Curții de Justiție

Aceste tipuri de acțiuni în fața Curții de Justiție sunt:
– acțiune în const atarea neîndeplinirii obligațiilor de către un stat membru; poate fi intentată
de către Comisia Europeană sau de către un stat membru;
– acțiune în anulare, destinată anulării unui act al unei instituții a Uniunii Europene,
considerat ilegal; reclamanți pot fi statele membre, instituțiile Uniunii Europene, precum
și persoane fizice sau morale (numai în cazul în care actul are efect direct și individual
asupra reclamantului);
– acțiune relativă la abținerea instituțiilor comunitare de a acționa: reclamanți pot fi statele
membre, instituțiile Uniunii Europene ( Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene,
Parlamentul European, Curtea Europeană de Co nturi, Banca Centrală Europeană) sau

persoane fizice sau juridice (în cazul în care actul care nu a fost adoptat a r fi avut efect
direct și individual asupra reclamantului);
– acțiune pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare asupra validității unui act comunitar,
care poate fi introdusă de către tribunalele naționale;
– acțiune în răspundere (în daune), pentru reparar ea daunelor efectuate de către organele sau
agenții instituțiilor comunitare în exercițiul funcțiunii, care poate fi intentată de către statele
membre, în fața Curții de Justiție a Comunităților, și de către persoanele fizice sau juridice,
în fața Tribunal ului de Primă Instanță.
Domeniile de competența a Curții s -au extins odată cu intrarea în vigoare a
Tratatului de la Amsterdam, la 1 mai 1999, cuprinzând și domeniile care au fost transferate din
sfera cooperării interguvernamentale în domeniul comunitar.

2.2. Tribunalul de Primă Instanță

Tribunalul de Primă Instanță a fost înființat în 1989, cu scopul de a consolida
garanțiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorității
judiciare, permițând astfel Curții de Justiție să se concentreze asupra atribuției sale de bază,
interpretarea uniformă a legislației comunitare.

2.2.1. Componență, organizare și funcționare

Tribunalul de Prima Instanța, in vederea îndeplinirii atribuțiunilor sale are
autonomie de jurisdicție garantată de existenta unui secretariat si a unui personal de specialitate
propriu, dar nu si a unui serviciu administrativ, respectivele activități fiin d realizate de către cel
al CJCE. Componenta TPI nu era pe deplin regularizata prin art. 168A TCE, fiind completata
de art. 2 al deciziei din 1988, care stabilea 15 judecători provenind, potrivit unui acord politic,
din cele 15 state membre ale UE la acea vreme. Membri TPI vor fi aleși dintre popoarele care
prezintă garanții de independență si au capacitatea necesara pentru a îndeplini aceasta funcție.

Procedura de desemnare este identica cu aceea folosita in cazul CJCE, adică
acordul guvernelor statelor membre. Mandatul sau este tot de șase ani, putând fi reînnoit.
Drepturile si obligațiile sunt aceleași ca in cazul judecătorilor CJCE. ( Iordan Gheorghe
Barbulescu, op. cit., p.322 – despre Tribunalul de Prima Instanta )
Spre deosebire de Curte, Tribunalul nu are în componența sa avocați generali, dar
membrii săi, cu excepția președintelui, pot fi chemații să exercite funcțiile avocatului general
în anumite spețe. Președintele Tribunalului este desemnat pentru o perioadă de 3 ani, de către
membrii Tribunalu lui.
Regula funcționării Tribunalului o reprezintă acțiunea în cadrul Camerelor
compuse din 3 la 5 judecători. Regulamentul de procedură este cel care determină alcătuirea
Camerelor și atribuirea proceselor. Tot prin intermediul Regulamentului se stabileș te ca aceste
Camere să fie sau nu specializate și, de asemenea, dacă o Cameră poate avea sarcina să se ocupe
cu probleme de personal.

2.2.2. Competența Tribunalului de Primă Instanță

Tribunalul judecă în primă instanță acțiunile în anulare, pe cele relative la
abținerea instituțiilor comunitare de a acționa sau acțiunile în daune intentate de către persoane
fizice sau juridice. Orice caz poate fi transferat în Tribunalul de Primă Instanță, cu excepția
acțiunilor pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare asupr a validității unui act comunitar.
Tratatul de la Nisa prevede împărțirea competențelor între Curtea de Justiție și
Tribunalul de Primă Instanță, pentru a nu întârzia termenele de judecată, fapt posibil ca urmare
extinderii. De asemenea, este prevăzută cre area de Camere specializate pe anumite probleme.

2.3. Curtea Europeană de Conturi

Curtea de Conturi este inclusă în rândul instituțiilor comunitare prin Tratatul de la
Maastricht, din anul 1993, alături de Consiliu, de Comisie, de Parlament, de Curtea de Justiție
și de Tribunalul de Primă Instanță.
A fost creată la inițiativa Parlamentului european prin Tratatul de revizuire a
dispozițiilor bugetare de la Bruxelles, din 22 iulie 1975. A înlocuit astfel Comisia de control,
înființată prin Tratate le C.E.E. și EURATOM și Comisarii pentru conturi prevăzuți în Tratatul
C.E.C.A.
Este o instituție care, prin activitatea pe care o desfășoară, urmărește scopuri
financiare, realizând controlul financiar.

2.3.1. Componența, organizarea și funcționarea Curții

Curtea Europeană de Conturi este formată din 27 membri, câte unul din fiecare stat
membru. În cadrul Consiliului European de la Bruxelles, din 10 și 11 decembrie 1993, a fost
afirmat acest principiu și s -a decis mărirea numărului de membri în funcție de vi itoarele
extinderi. Membrii sunt numiți pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului, de
către Consiliul Uniunii Europene, prin vot în unanimitate, în urma consultării Parlamentului
European. La Curtea de Conturi își desfășoară activitate a 550 de profesioniști de înaltă clasă
din cele 15 țări ale Uniunii Europene, dintre care aproximativ 250 sunt auditori.
Președintele Curții este ales dintre membrii acesteia pentru o durată de 3 ani, cu
posibilitatea prelungirii mandatului. El asigură b una funcționare a serviciilor și a activităților
Curții; tot el reprezintă Curtea pe plan extern, în special atunci când instituția pe care o conduce
trebuie să prezinte rapoarte altor instituții comunitare.

2.3.2. Atribuțiile Curții de Conturi

Curtea de Conturi nu îndeplinește o veritabilă funcție jurisdicțională, în ciuda
denumirii sale. Ea examinează “legalitatea și regularitatea cheltuielilor și încasărilor” și
“asigură buna gestiune financiară” în cadrul Comunităților.
Curtea își exercită controlu l pe domenii și asupra instituțiilor și statelor membre, în
măsura în care acestea au beneficiat și au folosit fonduri comunitare, cum ar fi: ajutor, servicii
de vamă, organisme de intervenție agricolă.
Curtea de Conturi este chemată să joace dublu rol. A stfel, ea exercită o funcție de
asistență a autorităților bugetare (Consiliul și Parlamentul) și, în special, a Parlamentului pentru
materializarea propriului său drept de control politic în domeniul executării bugetului,
colaborând cu Comisia de control bugetar a Adunării.
Curtea are responsabilitatea exercitării controlului permanent al conturilor. Ea
prezintă Parlamentului european și Consiliului o declarație de asigurare privind fiabilitatea
conturilor. Controlul veniturilor se efectuează atât pe baza sumelor stabilite ca datorate, cât și a
vărsămintelor către Comunitate.
Curtea de Conturi întocmește un raport anual după încheierea fiecărui exercițiu
financiar. Acest raport este transmis celorlalte instituții ale Comunității și este publicat în
Jurnal ul Oficial al Comunităților Europene, alături de răspunsurile formulate de aceste instituții
la observațiile Curții. Rapoartele anuale, rapoartele speciale sau avizele se adoptă cu majoritatea
membrilor Curții de Conturi. Diferitele instituții interesate p ot lua poziție cu privire la
observațiile și criticile înscrise în rapoarte. Ea asistă Parlamentul European și Consiliul în
exercitarea funcției lor de control privind executarea bugetului.
Sediul Curții Europene de Conturi se află la Luxemburg.

2.4 Medi atorul European

Este o instituție înființată prin Tratatul de la Maastricht, cu sediul la Strasbourg,
în clădirea Parlamentului European. Mediatorul European primește și înregistrează plângerile
cetățenilor europeni cu privire la eventualele î ncălcări ale legii comise de către instituțiile și

organismele Uniunii. (http://www.institutiieuropene.ro/article/197/Ombudsmanul -European –
Mediatorul -European, accesat la data de 12.04.2017. )
Pe baza sesizărilor cetățenilor Uniunii Europene sau din proprie inițiativă,
Mediatorul European – cunoscut și sub denumirea de Avocatul European al Poporului –
declanșează anchete administrative în urma cărora elaborează rapoarte pe care le prezintă
Parlamentului European și instituțiilor care fac obiectul sesizării, dar nu poate impune nici un
fel de sancțiuni juridice.
Anual, Mediatorul European prezintă Parlamentului European un raport general de
activitate. Pentru a depune o plângere la Mediatorul European este necesar ca petentul să fie
rezident al Uniuni i Europene, să fi încercat sa soluționeze diferendul mai întâi cu instituția care
face obiectul plângerii, cazul sa nu fi fost adus în instanță și cererea să fie depusă în termen de
doi ani de la incidentul supus atenției. Când o instituție este investigat ă de către Mediatorul
European, aceasta este obligată să furnizeze toate informațiile cerute – cu excepția
documentelor confidențiale – și să răspundă întrebărilor Mediatorului în decurs de maxim trei
luni.( Luciana –Alexandra Ghica, op. cit., p.75 – despre Mediatorul European )
Mediatorul este învestit în funcție de către Parlamentul European pe o perioadă de
cinci ani, corespunzător legislaturii. El poate fi demis de către Curtea de Justiție, la cererea
Parlamentului, în cazul în care nu mai î ndeplinește condițiile necesare exercitării funcției sau
în caz de culpă gravă; Mediatorul European nu are dreptul să exercite nici o altă funcție plătită
sau neplătită pe perioada mandatului, mandat care se poate reînnoi (Idem – despre Mediatorul
European ).

2.5. Responsabilul European pentru Protecția Datelor

Este o autoritate independenta de monitorizare a proceselor de prelucrare a
datelor cu caracter personal de către instituțiile Uniunii Europene, cu sediul la Bruxelles, a fost
înființată în 2001 și a devenit operațională din 2004. Directorul acestui organism este numit în
funcție de către Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene pentru o perioadă de cinci
ani și este asistat de un adjunct, amândoi dispunând de aceleași imunități ca și judecătorii Curții

Europene de justiție. ( Iordan Gheorghe Barbulescu, op. cit., p.349 – despre relatiile
interinstitutionale si procesul decizional )
Directorul este coordonatorul unei rețele de Responsabili pentru Protecția Datelor
ce își desfășoară activitatea în instituții ale Uniunii care pot fi susceptibile de neglijența în
procesul de prelucrare a datelor cu caracter personal ( în special date med icale și evaluări ale
angajaților).
Acești responsabili se regăsesc în fiecare instituție de decizie a UE, în organismele
consultative și în câteva agenții (Agenția Europeană pentru Evaluarea Medicamentelor, Centrul
de Traduceri pentru Instituțiile Uniunii Europene, Centrul European de Monitorizare a
Rasismului și Xenofobiei, Oficiul pentru Armonizarea în Piața Internă și Oficiul de Varietăți
Vegetale.
Directorul este responsabil și pentru coordonarea sistemului Eurodac, mecanism de
identifi care, prin comparare de amprente digitale, a refugiaților care solicită azil sau a
persoanelor care au trecut ilegal frontiera externă a Uniunii Europene, sistem devenit
operațional în 2003.
Cererile și plângerile pot fi înaintate de către orice pe rsoană care consideră că datele
cu caracter personal care o privesc ( de pildă adresa, număr de telefon, date medicale, venit )
colectate, prelucrate sau utilizate de vreuna din instituțiile UE sunt eronate sau au fost dobândite
în mod ilegal. ( Luciana –Alexandra Ghica, op. cit., p.77 – despre Responsabilul European pentru
Protectia Datelor )
Plângerea nu poate fi făcută direct Responsabilului European pentru Protecția
Datelor până nu au fost epuizate toate mijloacele posibile – plângere direct la i nstituția care ar
încalcă dreptul la protejarea datelor cu caracter personal, apoi, în caz de nesoluționare, plângere
la Responsabilul pentru Protecția Datelor de pe lângă instituția respectivă (dacă există ). Atunci
când plângerea ajunge la Responsabilul European pentru Protecția Datelor, acesta poate facilita
trimiterea cazului la Curtea Europeană de Justiție, dacă cererea este întemeiată. ( Ibidem, p.76 –
despre Responsabilul European pentru Protectia Datelor )

Capitolul III. Organisme și instrumente
financiare

3.1 Banca Centrală Europeană ( BCE )

Banca Centrală Europeană a fost înființată prin Tratatul de la Maastricht, luând
locul Institutului Monetar European în 1998. Este cea mai nouă instituție a Uniunii Europene
(Paul Bran, Ionela Costică, Economica fenomenului financiar și monetar, Ed. Econ omică,
București, 2004, pag. 67) .
Banca Centrală Europeană autorizează emiterea de bancnote și hotărăște volumul
de monede Euro emise de către statele din zona Euro.
Banca Centrală Europeană este indepen dentă din punct de vedere instituțional și din
punct de vedere financiar (capitalul său este subscris prin băncile centrale naționale, ele însele
independente, în funcție de PIB și de populația fiecărui stat). Banca Centrală Europeană are
obligația de a in forma instituțiile Uniunii asupra măsurilor luate.
Banca Centrală Europeană formează împreună cu băncile centrale ale celor 15 state
membre Sistemului European de Bănci Centrale (S.E.B.C.). În interiorul acestui sistem, Banca
Centrală Europeană și băncile centrale ale țărilor din zona Euro formează “Eurosistemul”, care
are ca obiect principal menținerea stabilității prețurilor.
Eurosistemul sprijină politicile economice, în vederea promovării și dezvoltării
economice și atingerii unui înalt nivel al ocupări i forței de muncă. Eurosistemul are rolul de a

defini și de a implementa politica monetară unică, de a gestiona rezervele și de a conduce
operațiunile de schimb valutar.
Organele de decizie ale Băncii Centrale Europene sunt: Consiliul guvernatorilor,
Comit etul director, Consiliul general al Băncii Centrale Europene.
a. Consiliul guvernatorilor este compus din membrii Comitetului director și din
guvernatorii băncilor centrale naționale. Fiecare membru al Consiliului dispune de un vot, iar
deciziile se iau cu majoritate simplă, cu excepția depozițiilor contrare conținute de Statutul
Băncii Centrale Europene, votul președintelui este preponderent.
Consiliul guvernatorilor se întrunește de cel puțin 10 ori pe an.
b. Comitetul director
Acesta se compune dintr -un președinte, mai mulți vicepreședinți și alți 4 membri.
Membrii Comitetului director sunt numiți de comun acord de către guvernele
statelor membre, la nivelul șefilor de stat și guvern, la recomandarea Consiliului și după
consultarea Parlamentului europe an și a Consiliului guvernatorilor, dintre persoane a căror
autoritate și experiență profesională în domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute.
Mandatul acestora este de 8 ani și nu poate fi reînnoit.
c. Consiliul general al Băncii Centrale Europene
Consiliul este compus din președinte și vicepreședintele Băncii Centrale Europene
și guvernatorii băncilor centrale naționale.
În acest sens Consiliul general:
• contribuie la îndeplinirea funcțiilor consultative ale Băncii Centrale Europene;
• contribuie la co lectarea informațiilor statistice;
• participă la redactarea rapoartelor de activitate ale Băncii Centrale Europene;
• contribuie la stabilirea regulilor necesare standardizării procedurii contabile și
informării asupra operațiilor Băncii Centrale Naționale;
• contribuie la pregătirile pentru stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb ale
monedelor statelor membre care fac obiectul unei derogări, în raport cu monedele sau cu
moneda unică, a statelor care nu fac obiectul unei derogări.

3.2 Banca Europeană de Investiții ( BEI )

Inființată prin Tratatul de la Roma, Banca Europeană de Investiții acordă
împrumuturi pentru investiții productive care contribuie la atingerea obiectivelor prioritare ale
Uniunii Europene: dezvoltarea regională, creșterea economică, competitivitatea, ocuparea
forței de muncă, crearea de întreprinderi, îmbunătățirea mijloacelor de comunicare, protecția
mediului înconjurător.
Rolul său fundamental este acela de a sprijini dezvoltarea echilibrată, integrarea
economică și creș terea coeziunii sociale în interiorul Uniunii. Banca Europeană de Investiții
implementează componentele financiare ale acordurilor încheiate în cadrul politicii de
cooperare a Uniunii.
Toate statele membre contribuie la capitalul subscris al Băncii, fiind reprezentate
atât în Consiliul guvernatorilor, cât și în Consiliul directorilor Băncii.
Creditele Băncii Europene de Investiții sunt destinate, în special, finanțării
proiectelor de dezvoltare a rețelelor transeuropene de transporturi, telecomunicații,
aprovizionare cu energie, pentru protecția mediului, creșterea competitivității internaționale a
industriei și a întreprinderilor mici și mijlocii.
Banca Europeană de Investiții acordă împrumuturi către statele membre, către
statele candidate, dar și către st atele din Africa, din Caraibe și Pacific, către statele
mediteraneene și pentru proiectele de interes mutual în colaborare cu statele din America de
Sud și din Asia.
În ceea ce privește Organele Băncii Europene de Investiții, statutele Băncii, fixate
printr-un Protocol, sunt anexate Tratatelor institutive și prevăd mai multe structuri:
a) Banca este condusă de către Consiliul guvernatorilor, care este compus din miniștrii
delegați ai statelor membre ale Comunităților. În general, acesta este ministrul fin anțelor din
statul pe care îl reprezintă.
Președinția acestei instituții supreme este asigurată de către fiecare stat, prin rotație,
pentru o durată de un an. Ordinea în care statul asigură președinția este stabilită pe baza
criteriului alfabetic.

b) Cons iliu de administrație este format din 25 de administratori, numiți de către Consiliul
guvernatorilor și 13 supleanți. Statele membre propun 24 de administratori și 12 supleanți, în
timp ce Comisia europeană este reprezentată de către un administrator și un supleant.
Președintele și vice -președinții Consiliului de administrație sunt numiți de către Consiliul
guvernatorilor pentru o perioadă de 6 ani (Luciana –Alexandra Ghica, op. cit., pag. 89) .
Rolul Consiliului este acela de a executa și de a pune în apl icare ceea ce Consiliul
guvernatorilor a decis, precum și gestionarea curentă a Băncii. Administratorii sunt aleși în
funcție de experiența lor profesională. Această instanță decide încheierea de împrumuturi și
fixează taxele de interes ale prețurilor susc eptibile de a fi acordate.
c) Comitetul director este alcătuit dintr -un președinte și 7 vice -președinți aleși de
Consiliul guvernatorilor, pentru o perioadă de 5 ani, pe baza propunerilor Consiliului
administratorilor. Acest organ de decizie permanent al Băncii deține, în special, r olul de
inițiativă pe lângă Consiliul de administrație.

3.3. Fondul European de Investiții ( FEI )

Instituție europeană fondată în 1994, ca urmare a deciziei Consiliului European de
la Edinburgh (1992), pentru a sprijini în special apariția și dezvoltarea întreprinderilor mici și
mijlocii (IMM), Fondul European de Investiții (FEI), ce are sediul la Luxemburg, nu finanțează
direct investitorii, ci intervine pe piață cu fonduri proprii, ale Băncii Europene de Investiții
(BEI) sau ale U niunii Europene, prin intermediul capitalului de risc și prin instrumente de
garantare acordate instituțiilor financiare ce oferă credite IMM -urilor. ( Ibidem, p.79 – despre
Fondul European de Investitii )
Fondul European de Investiții are o structu ră tripartită a acționariatului ( BEI – cca
60%, Comisia Europeană -30% și alte instituții financiare europene ) și reprezintă o forma de
parteneriat public -privat, activitatea sa fiind complementară cu cea a BEI, cu care și formează
Grupul BEI. În plus, pr eședintele BEI este și președintele Consiliului de Coordonare al FEI.

Fondul contribuie la realizarea obiectivelor comunitare finanțând indirect proiecte care propun
dezvoltarea unei societăți bazate pe cunoaștere și inovație, creștere economică, ocuparea forței
de muncă, promovarea liberei inițiative, dezvoltarea regională și o mai mare coeziune. În ultimii
ani, FEI s -a impus ca un actor important pe piața de capital, sprijinind frecvent domenii
inovatoare, precum biotehnologia. ( Ibidem, p.76 – despre Fo ndul European de Investitii )

Capitolul IV. Organisme consultative

4.1. Comitetul Economic și Social European ( CESE )

Înființat prin Tratatul de la Roma din 1957, Comitetul Economic și Social (CES) este
organismul consultativ european în cadrul căruia sunt reprezentate diversele categorii de
activități economice și sociale. Comitetul are rolul unui forum de dezbatere și reflexie, atât la
nivel european cât și la nivelul statelor membre.
Comitetul Economic și Socia l este consultat obligatoriu de către Comisia
Europeană și de către Consiliul Uniunii Europene în domenii de interes direct pentru cetățeni:
agricultură, libera circulație a lucrătorilor, transporturi, educație, formare profesională, sănătate
publică, poli tică socială. Prin Tratatul de la Amsterdam s -a introdus posibilitatea ca și
Parlamentul să consulte Comitetul Economic și Social.
Comitetul Economic și Social organizează numeroase colocvii, rapoarte, audieri;
în scopul de a ameliora raporturile dintre c etățeni și instituțiile Uniunii Europene. Are și rolul
de a identifica lacunele și obstacolele din funcționarea pieței interne și de a propune soluții. Este
o punte de legătură către Consiliile Economice și Sociale ale statelor membre, candidate sau
terțe.
Membrii Comitetului Economic și Social sunt numiți de către guvernele statelor
membre și sunt confirmați în functie de Consiliul Uniunii Europene, pe o perioadă de 4 ani, cu

posibilitatea de reînnoire a mandatului. Acești membri sunt organizați în grupur i și secțiuni.
Grupurile sunt în număr de trei – al angajatorilor, al angajaților și al altor interese – și acționează
similar partidelor politice.
După cele trei grupuri, secțiunile reprezintă cea mai importantă formă de organizare,
beneficiind de secret ariate proprii și fiind sprijinite de grupuri de studiu și subcomitete
temporare. Aceste secțiuni sunt în număr de șase: NAT (agricultură, dezvoltare rurală și mediu),
ECO ( Uniunea Economică și Monetară și coeziune economică și socială), SOC ( piața munci i,
probleme sociale și cetățenie), INT ( Piața Unică, producție și consum), TEN (transport, energie
și societatea informației ) și REX ( relații externe ).
La acestea se adaugă o subsecțiune dedicată extinderii Uniunii ( ELA ), precum și
Comitet ul Consultativ privind Transformările Industriale ( CCIC ). Acesta din urmă a fost
înființat după ieșirea din vigoare, în 2002, a Tratatului de instituire a Comunității Europene a
Cărbunelui și Oțelului.
În principiu, Comitetul are rolul de a pr ezenta opinia sa cu privire la probleme de
interes european în domeniul economic și social Consiliului Uniunii Europene, Comisiei
Europene și Parlamentului European. În general, consultarea CESE nu este obligatorie, deși
reformele constituționale din anii 80 si 90 (Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht,
Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa) au conferit atribuții tot mai largi instituției.
Ca regulă generală, consultarea CESE de către Consiliu și Comisie este obligatorie
în domenii le politicii agricole, regionale, sociale, transporturilor și de mediu, precum și în
privința liberei circulații a muncitorilor. În ceea ce privește dezvoltarea tehnologică, relațiile
externe și chestiuni legate de politică de sănătate, Consiliul sau Comis ia pot solicita un aviz,
daca acest lucru este considerat necesar. ( Ibidem, p.80 -despre Comitetul Economic si Social
European )
De asemenea, odata cu Tratatul de la Maastricht, CESE are dreptul de a prezenta
opinii din proprie inițiativă, ceea ce și face în aproximativ 15% din cazuri. Toate opiniile CESE
(aproximativ 150 pe an) pot fi adoptate de membrii săi cu majoritate simplă ( de obicei sunt
adoptate însă în unanimitate sau cu o largă majoritate), într -una din cele zece sesiuni plenare
din fiecare an și sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C.
Tratatul Constituțional ( în curs de ratificare ) marește mandatul membrilor de la
patru la cinci ani, dar nu aduce modificări substanțiale în privința atribuțiilor sau naturii CESE .

4.2. Comitetul Regiunilor Uniunii Europene ( CR )

Creat prin Tratatul de la Maastricht ( 1992 ) și funcțional de la 9 martie 1994, Comitetul
Regiunilor este o instituție consultativă și de reprezentare a colectivităților locale și regionale
ale Uniunii Europene, care pot astfel participa la elaborarea politicilor comunitare.
Comisia Europeană și Consiliul Uniunii Europene au obligația de a consulta
Comitetul Regiunilor în următoarele domenii de competenta colectivităților locale și regionale:
educația și tineretul, cultura, sănătatea publică, rețele transeuropene de transport,
telecomunicații și energie, politica regională. Prin Tratatul de la Amsterdam s -a introdus
posibilitatea ca Parlamentul European să consulte Comitetul Regiunilor în domeniile: med iul
înconjurător, ocuparea forței de muncă, formarea profesională, cooperarea transfrontalieră și
transporturile.
Comitetul are rolul de a veghea la aplicarea principiului subsidiarității, conform
căruia deciziile trebuie luate la nivelul autorităților pu blice cel mai aproape de cetățeni.
Membrii Comitetului reflectă balanța regională din statele membre, deși sunt
numiți în aceste posturi de guvernele statelor membre și confirmați în funcție de către Consiliul
Uniunii Europene pentru un mandat de patru an i, reînnoibil. În plus, după adoptarea Tratatului
de la Nisa, acești membri trebuie să fie reprezentanți ai colectivităților regionale și locale care
au fost aleși prin vot popular în aceste funcții. Fiecare din membrii Comitetului poate fi înlocuit
de cât e un membru supleant, în cazul în care primii nu pot participa la întâlniri.
Președintele este ales pentru doi ani de către membrii Comitetului Regiunilor,
reuniți în plen.
Comitetul Regiunilor se reunește în adunare plenară de cinci ori pe an, cadru în care
adoptă avizele adresate Consiliului de Miniștri și Comisiei Europene. În afara sesiunilor
plenare, activitatea Comitetului Regiunilor se desfășoară în șapte comisii permanente.

Capitolul V. Organisme
Internaționale

5.1. Oficiul European pentru Selecția Personalului ( EPSO )

Aceasta instituție a fost înființată în 2002 și este operațională de la 1 ianuarie 2003;
organizează examene pentru angajarea personalului calificat în instituțiile Uniunii Europene (
în special Par lamentul European, Comisia Europeană, Consiliul European, Curtea de Conturi,
Mediatorul European, Curtea de Justiție, Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor).
Cu sediul la Bruxelles, EPSO este principalul coordonator al activităților de recruta re de
personal pentru UE și poate fi tras la răspundere dacă nu face publice la timp informațiile
necesare în vederea înscrierii la examene ( prin intermediul Jurnalului Oficial al Uniunii
Europene, seria C ). De cele mai multe ori, înscrierea în concurs n ecesită completarea unui CV
standard (CV european), inițiativa de standardizare a datelor despre angajați promovată de
Comisia Europeana și administrată de Centrul European pentru Dezvoltarea Formării
Profesionale ( Cedefop), agenție comunitară descentrali zată. Oficiul dispune și de un centru de
pregătire pentru funcționarii publici europeni – Școala Europeană de Administrație. ( Ibidem,
p.83 – despre Oficiul European pentru Selectia Personalului )

5.2. Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Comunităților
Europene

Este editura oficială a instituțiilor Uniunii Europene și a celorlalte organisme
comunitare. Organism independent din 1969, deși își are originile într -o instituție similară a
Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului ( CECO), Oficiul are rolul de a produce și
distribui toate tipurile de publicații ale Uniunii și instituțiilor sale. Conform tratatelor, Oficiul
este obligat să publice Jurnalul Oficial al Uniunii Europene ( zilnic, în toate limbile oficiale ale
Uniunii ) și Raportul Anual de Activitate a Uniunii Europene. Cu un personal de peste 500 de
angajați și un buget anual de cca 100 de milioane de Euro, Oficiul, cu sediul la Luxemburg,
gestionează și unele dintre cele mai importante servicii on -line ale Uniunii Europe ne ( EUR –
Lex, CORDIS, EU Bookshop). ( Ibidem, p.84 – despre Oficiul pentru Publicatii Oficiale ale
Comunitatilor Europene )

Concluzii

Uniunea Europeană este forma cea mai actuală a construcției comunitare, care a
început în anul 1952.
Tratatul de la Maastricht reprezintă trecerea la Uniunea Europeană. Potrivit acestui
tratat, Uniunea Europeană este formată din 3 „piloni”: Comunitățile Europene (Comunitatea
Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și
Comunitate a Economică Europeană), politica externă și de securitate (P.E.S.C.) și cooperarea
în domeniile justiției și afacerilor interne (J.A.I.).
Odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni
Europene se folosește termenul de Comunitate Europeană, acesta incluzând cele 3 Comunități.
Obiectivul Uniunii Europene a fost extinderea la toate țările europene, iar decizia
de a crea o monedă unică reprezintă obiectivul final al integrării economice și monetare pe Piața
unică.
Tratatul asupra Uniunii Europene contribuie semnificativ la realizarea cooperării,
deja angajate. Tratatul asupra Uniunii Europene a adus câteva modifi cări instituțiilor și
organelor comunitare. Astfel, a transformat Curtea de Conturi în instituție; a modificat Statutul
Tribunalului de Primă Instanță, care nu mai este un organ subsidiar, creat printr -o decizie a
Consiliului; a instituit noi organisme în materie monetară și a înființat Comitetul Regiunilor.
Principiile care guvernează activitatea instituțiilor comunitare sunt:
▪ principiul autonomiei de voință;
▪ principiul atribuirii de competențe;
▪ principiul echilibrului instituțional.
Consiliul European reu nește de două ori pe an, în iunie și în decembrie, șefii de
state și de guverne ale statelor membre. Șefii de state sau de guverne au adoptat în Consiliul

European numeroase declarații diplomatice. În cadrul Consiliului European au fost ratificate
Convenț ia EUROPOL și procedura de extrădare între statele membre.
Consiliul European are un rol important în definirea orientărilor politice, economice
șisociale generale.
Consiliul Uniunii Europene coordonează activitățile Uniunii Europene. Este
compus din miniștri ai statelor membre, abilitați să angajeze prin voturile lor guvernele pe care
le reprezintă. Este compus din 27 miniștri. Președinția este deținută de către fiec are stat membru
timp de șase luni, prin rotație și are rolul de a organiza și prezida reuniunile și de a veghea la
coerența și la continuitatea procesului de decizie.
Comisia Europeană este denumită și „Gardianul” tratatelor. Este compusă din 27
de membri , Comisari europeni, numiți pe o perioadă de 5 ani. Comisarii își exercită funcția
independent, în interesul general al Uniunii. Comisia trebuie să aibă în componenta sa cel puțin
câte un membru și nu mai mult de doi membri din fiecare stat.
Parlamentul European reprezintă „popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii
Europene” (Tratatul de la Roma). Membrii săi sunt aleși direct de către cetățenii statelor
membre. Parlamentul European se reunește în plen, la Strasbourg, o săptămână în fiecare lună.
Secretariatul general al Parlamentului European se află la Luxemburg. În fiecare stat membru al
Uniunii se găsește câte un Birou de informare al Parlamentului. Numărul maxim este de 785
membri.
Curtea de Justiție este o instituție jurisdicțională care veghea ză la respectarea
dreptului comunitar. Are în componență 27 judecători și avocați generali numiți de către statele
membre, de comun acord.
Tribunalul de Primă Instanță a fost înființat în 1989, cu scopul de a consolida
garanțiile judiciare acordate persoan elor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorității
judiciare, permițând astfel Curții de Justiție să se concentreze asupra atribuției sale de bază,
interpretarea uniformă a legislației comunitare. Are în componența sa 27 judecători numiți de
statele membre pe o perioadă de 6 ani. Tribunalul judecă în primă instanță acțiunile în anulare,
pe cele relative la abținerea instituțiilor comunitare de a acționa sau acțiunile în daune intentate
de către persoane fizice sau juridice.

Curtea Europeană d e Conturi este formată din 27 membri, câte unul din fiecare
stat. Membrii sunt numiți pe o perioadă de 6 ani de către Consiliul Uniunii Europene, prin vot în
unanimitate, în urma consultării Parlamentului European.
Curtea Europeană de Conturi are deplină l ibertate în ceea ce privește organizarea
și planificarea activității sale de audit și publicarea rapoartelor.
Uniunea Europeană este o poveste de succes, Uniunea este una din cele mai
prospere trei zone ale lumii. Momentul în care Europa va fi unită este aproape. Uniunea si -a
deschis porțile pentru mai bine de zece state, cu preponderență central și est europene, închizând
astfel unul din cele mai negre capitole din istoria Europei: al Doilea Război Mondial și divizarea
artificială care a urmat. Nu în ult imul rând Europa este pe cale de a deveni o mare familie, asta
însă fără vărsare de sânge.
Majoritatea diferendelor naționale sau regionale își au rădăcina în istorie sau în
tradiție. Cu alte cuvinte, pentru cetățeni, buna guvernare se traduce prin apariți a de noi
oportunități și nu prin impunerea de viitoare restricții. Ceea ce ei așteaptă sunt mai multe
rezultate, răspunsuri prompte la probleme concrete și nu un super stat european sau instituții
interesate de uniformizarea societății europene.
În acest s ens cetățenii cer o abordare comunitară clară, transparentă, eficientă,
asupra căreia să se exercite un control democratic, care să ducă la crearea unei Europe
reprezentând un exemplu pentru restul lumii. O abordare care să ofere rezultate concrete în ceea
ce privește crearea de locuri de muncă, îmbunătățirea calității vieții, reducerea infracționalității,
educația și serviciile medicale de calitate.
În acest sens se poate observa că nu există nici un dubiu, adică Europa trebuie să
urmeze calea reînnoirii ș i a reformei.

Bibliografie

Publicații:

1. Airns, Walter, Introducere în legislația Uniunii Europene, București, Ed. Universal
Dalsi, 2001.

2. Apostolache, Mihai Cristian, Europa in deriva. De la unitate in diversitate la diversitate
fara unitate. Efecte juridice, sociale, politice, economice si culturale, Ed. Universitară,
București .

3. Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Procesul decizional in Uniunea Europeana , Ed.
Polirom, 2008.

4. Idem, Uniunea Europeană: de la național la federal , București, Ed. Tritonic , 2005.

5. Bidilean, Vidu, Uniunea Europeană. Instituții, Politici, Activități , Ed. Universitaria,
București, 2011.

6. Bibere , Octavian, Uniunea Europeană; între real și virtual , București, Ed. All, 1999.

7. Bobaru , Ana Daniela, Curtea de Justiție a Uniunii Europene – garant al aplicării
uniforme a dreptului Uniunii Europene , Ed. Universitară. București, 2014 .

8. Darie, Nicolae, Uniunea Europeana. Construcție. Instituții. Legislație. Politici comune.
Dezvoltare , Ed. Matrix Rom, București, 2001.

9. Diaconu, Nicole ta, Sistemul instituțional al Uniunii Europene , Ed. Lumina Lex,
București, 2001.

10. Fuerea, Augustin, Instituțiile Uniunii Europene , Ed. Universul Juridic, București 2002.

11. Ghica, Luciana –Alexandra, Enciclopedia Uniunii Europene , Ed. Meronia, București,
2007.

12. Idem, Manualul Uniunii Europene , Ed. Universul Juridic, București, 2008.

13. Jinga, Ion, Uniunea Europeană. Realități și perspective , Ed. Lumina Lex, București
1999.

14. Ignat , Ion, Uniunea Europeana. De la Piața Comuna la moneda unica , Ed. Economica,
București, 2002.

15. Ivan, Adrian, Liviu , Statele Unite ale Europei: Uniunea Europeană între
interguvernamentalism și supranaționalism , Iași, Ed. Institutul European, 2007 .

16. Idem, Ghidul Parlamentului European , Ed. CA Publishing, București , 2009

17. Manolache , Octavian, Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeana, a Tratatelor ce instituie Comunitățile Europene si a unor Acte conexe , Ed.
C. H. Beck, București, 2002 .

18. Manolache, Octavian, Drept comunitar. Cele patru libertăți fundame ntale. politici
comunitare, Ed. All Beck, București, 1999.

19. Moroianu – Zlătescu, Irina, Demetrescu, Radu C., Drept instituțional Comunitar, Ed.
Olimp, București 1999.

20. Munteanu, Roxana, Drept European , Ed. Oscar Print, București 1996.

21. Popescu , Andrei, Diaconu , Ion, Organi zații europene si euroatlantice , Ed. Universul
Juridic , București, 2009 .

22. Popescu , Eugen, Teorii ale integrării europene , Ed. C. H. Beck, București, 2009 .

23. Rifkin , Jeremy, Visul european , Ed. Polirom, București, 2006 .

24. Shelden , Michael, Winston Churchill. Tânărul Titan , Ed. Rao, București, 2014 .

25. Ștefănescu , Brândușa, Curtea de justiție a Comunităților Europene , Ed. Științifică si
Enciclop edică , București, 1979.

26. Tinca , Ovidiu, Drept comunitar general , Ed. Didactica si Pedagogica, R.A., București,
1999.

27. Tufiș , Claudiu, Parlamentul European , Ed, Polirom, București, 2010 .

28. Vese, Vasile ; Ivan, Adrian, Tratatul de la Nisa , Ed. Dacia, București, 2001 .

Site-uri:

1. http://www.institutiieuropene.ro/article/197/Ombudsmanul -European -Mediatorul –
European, accesat la data de 12.04.2017.