Scurt Istoric Privind Reglementarea Caracterului Public a Functiei Militare In Ceea Ce Priveste Noua Incriminare a Infractiunii Delapidarii

Scurt istoric privind reglementarea caracterului public a funcției militare în ceea ce privește noua incriminare a infracțiunii delapidării.

Conexiuni de ordin interpretativ între funcția militară, caracterul public al acesteia si consecinte privind raspunderea penala.

Răspunderea juridică a militarilor ca și consecința săvârșirii infracțiunii delapidării

„Existența statului, înțeles sintetic ca putere organizată asupra unei populații, pe un anumit teritoriu, a presupus, încă din momentele sale de început, o continuă adaptare la dinamica vieții economice, sociale și politice.

Răspunsurile pe care statul le-a oferit cerințelor venite în număr tot mai mare din partea societății s-au concretizat în creșterea volumului și a complexității funcțiilor sale, în multiplicarea atribuțiilor autorităților și organelor sale.

Pe bună dreptate, „realitatea cea mai puternică și cea mai interesantă în drept, cea mai pasionantă de studiat este statul“.

Cînd, în demersul ștințific al cercetării problemelor juridice, ne propunem să aducem o contribuție la cunoașterea intrinsecă a tot ceea ce definește o infracțiune, cînd dorim să pornim la lupta împotriva infracțiunilor, în situația de față împotriva infracțiunilor de serviciu, înțelegem ca, prin studiul dedicat cercetării științifice, prin rezultatul obținut, să contribuim la cunoașterea și la adâncirea caracterelor juridice ale acestor infracțiuni; să le delimităm conținutul, să pătrundem cu sprijinul tehnicilor, metodelor și mijloacelor criminslistice înlăuntrul acestora, și implicit prin rezultatul obținut, să fixăm coordonatele unei juste aplicări a legii penale în materie.

Introducere. Aspecte de ordin general.

În țara noastră există o bogată tradiție în privința reglementării tuturor aspectelor referitoare la regimul funcției din administrația de stat printr-un statut. Problema funcționarilor publici, a „dregătorilor” a constituit mereu o preocupare majoră pentru sistemele legislative și de guvernare cunoscute în istorie, situație de la care n-au făcut excepție legiurile care au existat pe teritoriul patriei noastre.

La începuturile apariției feudalismului și în perioada ce a urmat formării celor trei provincii românești, normele care reglementau aspectele privind judecata penală erau cele conforme „ obiceiului locului ”, cuprinse într-o culegere de acte cunoscute sub denumirea de " Legea sau Obiceiul Țarii ".

Culegerea obiceiului nu avea o formă materială, formarea sa a avut loc pe baza regulilor și trăirilor împamântenite în cursul formării poporului român și mai târziu după apariția statelor românești. Se remarca, în privinta procedurii de judecată, un caracter unitar în toate cele trei țări românesti.

Principiul de bază acela al separației puterilor în stat, nu era încă consacrat în această perioadă, societatea se caracteriza prin întrepătrunderea funcțiilor administrative cu cele judecătorești, în consecință nu se putea stabili niciun fel de răspundere distinctă așa cum are loc astăzi. Domnul era șeful statului, avea competențe judecătoresti generale, materiale și teritoriale, judeca toate pricinile care i se înfățisau împreună cu sfatul său. Pentru pricini mai complicate, delega pe unii membrii ai sfatului să facă cercetări pe baza cărora se pronunțau apoi hotărârile în cauză, astfel putem spune că incipiența actelor prealabile ăncepea să ia contur.

Ulterior, în epoca feudalismului dezvoltat " legea țării " , respectiv obiceiul, a fost principalul izvor de drept, dar în același timp s-a aplicat și dreptul scris, în forma pravilelor laice ori bisericești și a codificărilor unor obiceiuri juridic, cu caracter laic din istoria dreptului nostru , spre exemplificare amintim : " Cartea Românească de Învățătura ", întocmită din ordinul lui Vasile Lupu ( în Moldova ) în anul 1646, iar în Țara Românească în 1652 din porunca domnului Matei Basarab a fost tiparită " Pravila cea Mare " sau " Îndreptarea Legii " , de inspirație românească și din nomocanoanele bizantine. Dispozițiile celor două pravile sunt în linii generale asemănătoare, partea a II-a sunt cuprinse reglementări de drept civil, penal și drept procesual.

În Transilvania, în anul 1517," Tripartitul lui Verboczi ", a fost aplicat în practica instanțelor din Transilvania până în anul 1848.

Pentru perioada aplicării legislației moderne, o reglementare unitară de început cu privire la funcționarii administrativi se află în Regulamentele organice

Trimiteri implicite la funcționarii din administrația de stat au fost exprimate prin actele și reformele administrative și legislative înfăptuite de Alexandru Ioan Cuza, amintim aici Legea Instrucțiunii Publice din 1864, prima lege modernă a învățământului românesc, cu direcții de reorganizare publică, precum și a Legii cu Privire la Consiliul de Stat, au cuprins unele referiri, chiar implicite, la funcționarii din administrația de stat.

Constituția lui Cuza, Constituția din 1864, denumită oficial „ Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris ”, stabilește principiul unirii „ indivizilor ” care sunt chemați să constituie organul executiv și să voiască în numele lui.

Constituția din 1866, în art.88 afirmă principiul după care Regele numește și revocă pe miniștrii săi, respectiv numește sau confirmă „în funcțiunile publice” potrivit legii.

Cât privește structurile publice din administrația de stat, sub imperiul Constituției din 1866 nu se poate vorbi de o reglementare juridică unitară, deși doctrina românească era foarte clară în privința funcției publice încă din anul 1904 odată cu apariția primei ediții a Tratatului de Drept Administrativ scris de prof. Negulescu, iar Constituția prevedea expres în art. 131 alin.5, adoptarea unei legi speciale asupra condițiilor de admisibilitate și înaintare în funcțiunile administrației publice. O asemenea lege nu s-a adoptat însă niciodată cât a fost în vigoare această Constituție.

În Romania, potrivit Legii 188/1999 privind Statutul Funcționarului Public, funcția publică este „ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome”.

Persoana numită și titulară a unei funcții publice, generic vorbind, poartă denumirea de funcționar public. În tara noastra, conturarea funcției publice și problema funcționarilor publici a constituit o preocupare a sistemelor politice ale vremii, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În teritoriile Europei de astăzi, în perioada anilor 1770-1870, elvețianul Karl Ludwig von Haller, caracterizează întreaga epocă prin lucrarea sa „Restaurația științelor statului (Restaurațion der Staatswissenschaften, 1816-1834)”. Autorul, consideră că, statul constituie proprietatea (patrimonium) principelui, acesta fiind răspunzător doar înaintea lui Dumnezeu, pe baza dreptului civil; iar singurul drept pe care îl are supusul este cel de a se supune. Sprijinit în autoritatea sa de către biserică, statului patrimonial îi revine sarcina de a păstra ordinea stabilită.

Din rândul țărilor europene, în anul 1872 Luxemburgul a adoptat un statut general al funcției publice, urmată de Danemarca în anul 1899, dar se apreciază faptul că, prima țară care a implementat un astfel de statut și care ar fi determinat apariția funcției publice ar fi fost Spania în 1912, deci exista o tradiție din acest punct de vedere, așa cum evidențiază și lucrările de drept comparat a ramurii domeniul administrativ.

În Italia primul Statut al Funcționarilor Civili ai Statului a fost adoptat la 22 noiembrie 1908, iar în Republica Irlanda prima lege privind funcția publică datează din anul 1922. Olanda și Belgia au adoptat prima lege privind funcționarii în 1929, iar Regulamentul General al Funcționarilor din Regat apare în anul 1931.

Germania, care are o anumită vechime și rigoare specifică reglementării încă din Evul Mediu, prima lege privind „ Codificarea generală a normelor funcției publice ” s-a adoptat de către regimul național socialist în 1937, menționând că a existat încă din sec.XIX de la 01.06.1806 și anume un „ Cod Bavarez al Funcției Publice ”.

Paradoxul legislativ din Germania se regăsește și în Franța unde tradițiile funcției publice sunt cu mult anterioare Revoluției din 1879, iar Camerele au studiat diferite proiecte, dar primul Statut al Funcției Publice a fost adoptat de către regimul de la Vichy.

Grecia a adoptat sub forma unei preluări inspirate, în anul 1951, primul Statut al funcționarului public; sursa compilației fiind, statutul francez, dreptul german și dreptul englez al funcției publice.

Despre cele enunțate, continuarea studiului va oferi un detaliu evolutiv în ceea ce privește apariția reglementările și influența socială, pe care implementarea acestora a determinat-o.

1.Funcția publică. Istoric și reglementare generală privind sfera săvârșirii de fapte penale

În ce privește gîndirea juridică în țările române pînă la destrămarea orînduirii feudale au apărut cîteva lucrări de proporții în domeniul științei juridice. Menționăm, în primul rind, lucrarea „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” (1519-1520), în care găsim și elemente de drept public (primirea solilor, organizarea militară, etc.).

Mai tîrziu, în cronicele lui Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, apar argumente în ce privește necesitatea existenței unor legi scrise în scopul îngrădirii puterii centrale și al garantării puterii politice a marii boierimi.

În secolul al XVII-lea, în „Cartea românească de învățătură” a lui Vasile Lupu și în „Îndreptarele legii” a lui Matei Basarab găsim încercări de codificare (categorisire) a dreptului feudal, de fapt o originală adaptare a dreptului bizantin.

Referiri juridice mai importante cuprind lucrările marelui cărturar român Dimitrie Cantemir. În „Descrierea Moldovei” și în „Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor” sînt numeroase idei științifice care stau cu cinste la baza istoriei dreptului în țara noastră.

În perioada cînd au apărut aceste lucrări care cuprindeau, mai mult sau mai puțin, și idei privind dreptul, nu se cunosc însă dispoziții referitoare la justiția militară.

În România, pentru prima dată prin Regulamentele Organice a fost reglementată funcția publică, în sensul modern al accepțiunii.

Apoi, cronologic, prevederi cu trimiteri la funcția publică sunt cele ale: Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris și ale Legii electorale din timpul lui Cuza, precum și cele ale Constituției din 1866, în care se face referire la proprietatea publică, pentru ca abia prin, Constituția din 1923 să se considere ca stabilit momentul adoptării unui statut al funcționarilor publici, concretizat prin Legea din 19 iunie 1923, în vigoare până în 1940, act ce a reprezentant cadrul de reglementare comun pentru activitatea funcționarilor, până la apariția Codului funcționarilor publici din 1941 și în 1946, când a fost adoptată Legea nr.746 pentru Statutul funcționarilor publici.

După anul 1945 și evoluția ulterioară a reglementărilor în materie a fost determinată de cursul evenimentelor care au îndepărtat societatea românească de pe calea unei evoluții juridice și a unei democrații autentice.

Un moment cu relevanță în scurta prezentare a istoricului reglementării funcției publice este adoptarea Constituției României din 1991, iar în temeiul acesteia adoptarea, chiar dacă mai târziu a Statutului funcționarului public, prin Legea nr. 188/1999.

Potrivit teoriei separației puterilor în stat, funcțiile pe care statul le dobândește în asigurarea suveranității sale, funcția legislativă, funcția executivă și funcția judecătorească nu pot fi realizate decât prin exercitarea lor de către puteri independente, reprezentate la nivel politico-juridic de organe corespunzătoare.

Pentru realizarea acestor funcții ale statului se înființează servicii publice, care, la rândul lor, sunt înzestrate cu funcții publice – atribuții, competențe și răspunderi specifice sarcinilor pe care acestea le realizează în scopul satisfacerii intereselor generale ale societății.

Interesul public este reiterat în definirea conceptului și a structurii categoriei ce compun sfera infracțiunilor de serviciu, izvorul acestei preluări fiind legea penală mai veche.

Pe alt tărâm, acela al afacerilor comerciale, Codul comercial din 1887, și cel din 1900, fac vorbire despre facilitățile ce le erau acordate în procedura falimentului, persoanelor declarate “falite”.

Aceste facilități nu se acordau “bancrutarilor frauduloși”, celor condamnați pentru “fals, furt, abus de încredere, escrocherie sau înșelăciune și delapidare de bani publici”, pentru ca ulterior, dacă se face proba plății “integral în capete, interese și cheltueli”,va putea obține de la tribunal, prin sentință “ștergerea numelui seu de pe tabloul faliților”.

Se poate observa faptul că, încă la acea vreme exista posibilitatea stingerii procedurii falimentului prin plată, iar pentru persoanele declarate “falite”, codul permitea cele enunțate, cu condiția ca, persoanele respective să nu fi fost condamnate pentru unele infracțiuni, printre care și cea de delapidare din bani publici.

Se remarcă folosirea termenului “public”, dealtfel folosirea acestuia dar în forma arhaică pentru noi astăzi, acela de “bani obsteșci”, este remarcat și în Codul comercial din anul 1840, pentru ca apoi să fie preluat și de către „obștescul” regim comunist-totalitar.

Ca atare,în codul penal din 1936 numit „codul Carol al II-lea”, „funcționarul public care, uzurpând o atribuțiune, sau abuzând de puterea sa legală, sau depășind limitele competenței sale, ori abătându-se în orice alt mod de la îndatoririle inerente funcțiunii sale, săvârșește un act pe care legea nu-l consideră infracțiune, în scopul de a procura cuiva, pe nedrept, vreun folos sau de a-i cauza o păgubire de orice fel comitea delictul de abuz de putere, și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 6 luni la 2 ani și interdicție corecțională de la unu la trei ani.”

Legea incrimina și pedepsea sub denumirea generală de abuz de putere orice activitate ilegală a funcționarului public, care ar consista, fie din uzurparea unei atribuții, fie dintr-un abuz al puterii sale legale, fie dintr-un exces de competență, ori abătându-se în orice mod de la îndatoririle inerente funcției sale printr-o activitate pe care legea nu o considera infracțiune și care ar fi fost săvârșită în scopul de a procura cuiva pe nedrept un folos sau a-i cauza o pagubă. Aceeași pedeapsă se aplică și când asemenea activități ar fi fost îndeplinite în scopul de a constrânge pe nedrept o persoană să facă sau să nu facă sau să sufere ceva.

În toate aceste cazuri subiectul activ al infracțiunii nu putea fi decât funcționarul public, de orice categorie, administrativă sau judecătorească.

În Transilvania secolului XVIII, exitau acte și fapte incipiente de cercetare și tragere la răspundere pentru persoanele delapidatoare, chiar dacă acestea nu aveau statutul de funcționar public. Relevanță istorică în perioadă, o reprezintă Ordinul gubernial legat de delapidare și contrabandă din decembrie 1765, Sibiu, „ ordin gubernial ” prin care se cere a se da curs plângerii lui Rajcsani Adam, consilier regal din Ungaria, pentru a începe urmărirea servitorului său Kosovich Anton pentru delapidare.

În perioada antebelică și o bună perioadă după, nu existau metode speciale de control asupra activităților de serviciu pe care funcționarii, (de exemplu din cadrul unei bănci) le exercitau în baza funcției publice pe care o dețineau prin învestirea publică. Un mijloc sigur pentru descoperirea fraudelor însă nu a existat, deoarece verificarea în forma revizuirii fiecărei operațiuni la o bancă mare ar fi reclamat un timp îndelungat.

Cea mai eficientă metodă de control consta în mutarea/transferarea acestora dintr-o secțiune în alta, iar în acest fel, cu ocazia activităților de predare-primire a posturilor (gestiunilor) se clarificau asupra stării afacerilor funcționarului predător, prin aducerea la cunoștința „direcțiunii” a neregulilor constatate. Deci, măsurile aveau menirea de exercitare a controlului pentru a se evita faptele delapidatoare, dar și cu rol preventiv prin descoperirea acestora înainte de a lua proporții și amploare.

Înaintea apariției Legii comerciale ungare din 1875, în teritoriile de aplicabilitate a legii, afacerile societăților ce dețineau acțiuni erau conduse de un consiliu de administrație, care delega din sânul său o comisie executivă și pe directorul executiv, această funcție fiind cea mai importantă din conducerea băncilor românești.

Un aspect important de remarcat pentru perioada interbelică îl constituie aplicarea prevederilor aferente controlului asupra “bugetului patrimoniului public”, controlul fiind exercitat prin intermediul sistemului legislativ special aplicabil domeniului contabil ca mod de evidențiere a patrimoniului în acea perioadă.

Semnificativ este faptul că, o serie de termeni uzitați în sectorul contabilității cum ar fi: “anchetă”, “mânuitor”, “proces verbal”, “deposit”, “a trafica sau a utiliza”,dar nu lipsit de importanță, ci dimpotrivă, teremenul “public”.

Tot în această perioadă sunt decelate forme ale procedurii de investigare și de semnare a documentelor cu ocazia verificării patrimoniului public, fiind consemnate în conținutul lor aspectele generale ale anchetei, lipsurile sau abuzurile descoperite, iar la finalul acesteia, se proceda la confirmarea prin semnatura “mânuitorului” ( gestionarului, termen uzitat și astăzi ), a celor constatate și înscrise.

Este de remarcat prezența în procedura verificărilor de la fața locului, a celerității actului procedural, regimul aplicabil unei astfel de ipostaze fiind acela al urgenței, dar nu numai în aceste privințe, ci și în ceea ce privește condamnarea definitivă și regimul public al acesteia, în dorința legiuitorului de a înștiința, prin înscrierea în Monitorul Oficial.

În cele ce urmează încercăm să definim noul cadru propus de legiuitor al incriminărilor primului capitol al titlului VI al părții speciale, întrucât sintagma activități de interes public va deschide o amplă dezbatere științifică asupra obiectului juridic al acestor incriminări.

Din perspectivă istorică, observăm că titlul secțiunii V „Abuzul de putere” al Codului penal antebelic a fost înlocuită cu „Abuzul de serviciu”, pentru a se pune de acord titlul secțiunii cu denumirea infracțiunii[3].

În 1950, textul privind pe funcționarul public a fost modificat prin eliminarea atributului public[4].

În acest fel, ceea ce caracteriza în principal subgrupa infracțiunilor de serviciu, inclusiv în Codul din 1968 era bunul mers al activităților organizațiilor de stat și a celor obștești (și implicit, apărarea intereselor legale ale particularilor), ca valoare socială apărată[5].

Ne amintim că din punct de vedere penal prin termenul obștesc se înțelegea tot ce interesa organizațiile de stat, organizațiile obștești sau orice organizații care desfășura o activitate utilă din punct de vedere social și care funcționa potrivit legii.

Doctrina și jurisprudența au extins – pe aceeași linie de gândire – înțelesul noțiunii nu numai la avutul patrimonial al organizațiilor socialiste, ci la tot ceea ce interesa obștea (organizații sindicale, politice, de tineret, sportive, științifice, de masă, bisericile, comitetele de părinți, asociațiile locatarilor etc.[6]).

Astăzi, prin termenul public, se înțelege tot ceea ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt desemnate, nominalizate, arătate ca fiind de interes public.

Aceasta înseamnă că activitățile civile sau comerciale nu reprezintă o activitate de interes public decât în măsura în care activitatea societăților comerciale este declarată potrivit legii ca interesând un interes public, întrucât prin definiție, societățile comerciale nu sunt persoane juridice de interes public.

Aceasta nu înseamnă absolut deloc că o persoană juridică de drept privat nu poate desfășura activități de interes public.

Un prim argument este acela că, deși titlul IV limitează ocrotirea juridică la activități de interes public, textele incriminărilor mențin extinderea justificată, credem noi, la orice funcționar, chiar al unei persoane juridice de drept privat.

Prin funcționar, în sensul codului nostru penal, se înțelege persoana funcționarului public, dar și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul oricărei persoane juridice (de drept public sau de drept privat)[7].

Astfel, noțiunea de funcționar în sens penal, o conține pe aceea de funcționar public. După cum arătam, funcționarul public nu este limitat numai la un salariat. Sensul noțiunii de funcționar public este definit prin extensie și către orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent de forma de învestire, o însărcinare de orice natură, evident, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145 C. pen.

Prin termenul public se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.

Aceasta înseamnă că funcționarul public poate fi și un funcționar public de fapt, altul decât un anumit salariat. Error communis facet ius. În dreptul familiei, ne amintim, lipsa de calitate de delegat de stare civilă nu împiedică deci valabilitatea căsătoriei dacă a existat convingerea generală că persoana avea calitatea de a instrumenta actul.

În cadrul larg al gestiunii de afaceri, se creează obligații pentru ambele părți implicate în operație. Garantul trebuie să depună grija deosebită „ca un bun tată de familie” și să dea socoteală de gestiunea sa. În dreptul civil această problemă este analizată ca o faptă juridică voluntară. Delimitarea de delictul civil se face, în principiu, în funcție de elementul subiectiv al acțiunii. (A se vedea T.R. Popescu-Brăila, Drept civil, București, 1993, p. 48 și urm.).

În schimb, funcționarul, altul decât funcționarul public, trebuie să fie întotdeauna un salariat, adică o persoană aflată într-un raport juridic de muncă, pe baza unui contract de muncă.

Este posibil ca nu aceasta să fi fost intenția legiuitorului (de a schimba sensul larg al termenului). Dar cum orice interpretare este (chiar rațională) dar de strictă interpretare, nici noi nu putem adăuga la textul legii.

Persoana despre care este vorba în alin. 1, la care face trimitere alin. 2 al art. 147 C.pen. este persoana cu toate caracteristicile, atributele și delimitările indicate în text.

Aceasta înseamnă că funcționarul de fapt arătat în alineatul 1 al art. 147 C.pen. este numai acela care este în serviciul unei unități publice sau de interes public.

Salariatul care exercită o însărcinare în serviciul unui agent economic poate să nu aibe întotdeauna ca atribuție de serviciu, sau ca principală atribuție de serviciu gestionarea sau administrarea unor bunuri, dar trebuie să fie în orice caz salariat al persoanei juridice pe care o prejudiciază prin însușirea, folosirea sau traficarea de bunuri. Chiar dacă el acționează, cum spuneam, ca gestionar de fapt, el este subiect activ al infracțiunii de delapidare numai dacă subiectul pasiv este agentul economic care l-a angajat. Menționăm că, potrivit dreptului muncii persoana delegată rămâne mai departe în serviciul unității cu care a încheiat contractul (schimbându-se, temporar, doar locul prestării muncii).

În cazul detașării, are loc o cesiune temporară a contractului de muncă, în interesul și al noii unități.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să extindă aria de cuprindere a salariatului de fapt ar fi menționat condiția exercitării activității chiar și temporar, chiar cu orice alt titlu (decât contractul de muncă), indiferent de forma de învestire sau desemnare, însărcinarea fiind de orice natură, chiar neretribuită.

Dar dacă orice salariat exercită orice (altă) însărcinare în serviciul agentului economic, el poate fi subiect activ al infracțiunii de delapidare chiar dacă nu este angajat în funcția de administrator sau gestionar. Este singura extindere rațională a calității de gestionar de fapt pe care o putem accepta.

Textul art. 147 C. pen. în vechea redactare asimila funcționarilor orice persoană (nu orice salariat) care îndeplinea o însărcinare în serviciul unui organ sau instituții de stat, ori unei întreprinderi sau organizații economice de stat, indiferent dacă primea sau nu o retribuție.

Credem că este suficient pentru a nu mai insista în evidențierea diferenței[8].

Atât vechiul art. 150, cât și noua reglementare dată alineatului 2 prin Legea nr. 140/1996 dispun că prin înscris oficial se înțelege, în sensul legii penale orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 sau care aparține unei asemenea unități[9].

În momentul încredințării actului unei administrații publice (spitalicești, de stat sau așezământ privat etc.) înscrisul este înscris oficial întrucât, din acest moment, actul care avea aparența de adevăr, aparține unei unități la care se referă art.  145 C.pen. [10].

II. Credem că prin interes public, în sensul art. 145 C.pen. se înțelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activități de servicii de utilitate colectivă de către autoritățile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în serviciul statului și al societății civile.

Considerăm referirea la instituții ca inutilă, aceste entități operând în regim de autorități publice, de autorități autonome ale administrației locale sau în regim de regii autonome sau de societăți comerciale[11].

În consecință, interesul public privește orice persoană juridică altele decât societățile comerciale în relații civile sau comerciale.

Dar este posibil ca un funcționar al unei persoane juridice de drept privat să fie subiectul unei traficări a funcției: este cazul actelor ce dobândesc regim de acte publice.

Astfel, actele comerciale întocmite în vederea impozitării, vămuirii înaintate (sau care trebuiesc prezentate) unei autorități publice pot fi obiect al traficului funcției (de exemplu, prin falsificări).

De asemenea, actele de dreptul muncii încheiate de funcționarul privat pot privi administrații publice, cum ar fi cele în domeniul protecției sociale, al asigurărilor sociale etc. (de exemplu, se trafichează întocmirea unui act fals de pensii, de alocații, de șomaj etc.).

Acesta este sensul larg al interesului public de care trebuie să se aibă în vedere la corecta încadrare juridică a unor manopere frauduloase.

Vor constitui falsuri în înscrisuri oficiale contrafacerile sau alterările de timbru sec, ștanțări, compostări, perforări, denumiri de origine, titluri de bancă, mențiuni privind brevetele, orice acte ce produc efecte juridice care privesc autoritățile publice și sunt depuse la acestea sau sunt întocmite pentru aceste autorități (cum ar fi declarațiile de impozitare, chitanțele fiscale, declarațiile vamale, actele de protecție socială sau asigurări sociale etc.).

În concluzie, FAPTA FUNCȚIONARULUI, CARE IN EXERCIȚIUL ATRIBUȚIILOR SALE DE SERVICIU CU ȘTIINȚĂ NU INDEPLINEȘTE UN ACT SAU IL INDEPLINEȘTE IN MOD DEFECTUOS ȘI, PRIN ACEASTA, CAUZEAZĂ O VĂTĂMARE INTERESELOR PRIVATE ALE UNEI PERSOANE (FIZICE SAU JURIDICE DE DREPT PRIVAT – INCLUSIV STATULUI, ATUNCI CÂND ACESTA INTRĂ IN RELAȚII DE DREPT PRIVAT, CUM AR FI RELAȚII COMERCIALE) NU REPREZINTĂ UN ABUZ IN SERVICIU (SAU O OMISIUNE FRAUDULOASĂ, O NEGLIJENȚĂ IN SERVICIU)[12].

DACĂ FAPTA PRIVEȘTE O AUTORITATE PUBLICĂ, O INSTITUȚIE PUBLICĂ, O PERSOANĂ JURIDICĂ DE INTERES PUBLIC, UN SERVICIU PUBLIC, PRECUM ȘI O ACTIVITATE PRIVATĂ DAR DE UTILITATE PUBLICĂ (DE EXEMPLU, O ACTIVITATE BANCARĂ) SAU DE UZ PUBLIC VOM FI IN FAȚA UNUI ABUZ IN SERICIU[13].

Raporturile dintre proprietar (patron, acționari), – indiferent natura proprietății (publică sau privată, concesionată sau închiriată) și salariat (și de fapt, în relații de mandat sau cel puțin de gestiune de afaceri) sunt raporturi de drept civil (respectiv de dreptul muncii).

Problema răspunderii este o problemă de responsabilitate civilă contractuală sau delictuală, nu de drept penal (în măsura în care, prin legi speciale, ale acestor domenii de activitate nu există incriminări specifice sau în măsura în care nu privește o infracțiune privind proprietatea publică, subminarea economiei naționale etc. Dar, în principiu, nu se poate admite ideea că funcționarii (alții decât funcționari publici) ar fi excluși ca subiecți ai infracțiunilor de serviciu, infracțiuni (subsidiare) care privesc activități de interes public.

Notă: – Cristiana Filișanu,  Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, Sugestii de îmbunătățirea legislației, „Dreptul” nr. 2/1990, 172

– D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, „R.R.D.” nr. 1/1987, 41

Vezi și:Abuz în serviciu; Dare de mită; Luare de mită; Neglijență în serviciu; Purtare abuzivă

INFRACȚIUNI DE SERVICIU (PUBLIC)

Art. 145 C.pen. nu ș I propus să explice noțiunile de proprietate publică, ci explică înțelesul noțiunii public, raportată nu numai la proprietate, dar și la națiunile autorității, instituții, servicii de interes public etc.

Curtea Constituțională dec. nr. 178/1998, M. Of. nr. 77 (cu opinia separată N. Popa și Kozsokar Gabor)

Notă: Incriminarea diferențiată a infracțiunilor de serviciu contra intereselor publice NU ține seama de calitatea titularului patrimoniului.

Ocrotirea mai gravă a proprietății, intereselor, serviciilor, abilităților publice, nu încalcă principiul ocrotirii egale a proprietății private.

-Ionel Munteanu; Corneliu Turianu, Discuții în legătură cu conținutul infracțiunilor de serviciu prevăzute de art. 248 și 249 C. pen. în „Dreptul” nr. 9/2000, p. 89

Vezi: Abuz în serviciu; Neglijență în serviciu.

[8] Am arătat la început că analizăm sfera noțiunii de funcționar în sensul Codului penal.

În principiu, noțiunile trebuiesc folosite cu același conținut în orice ramură de drept, dacă este posibil.

Atunci când legiuitorul dorește, el se poate depărta de la sensul general definit.

Funcționarul trebuie să fie întotdeauna în serviciul unei unități (în sensul alineatului 1 al articolului 147 Cod penal) sau în serviciul unei alte persoane juridice.

Aceasta, evident, înseamnă că sfera noțiunii de persoană juridică nu se suprapune peste aceea de agent economic.

Spunem aceasta întrucât pe data intrării în vigoare a Legii nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societățile comerciale (publicată în M.Of. nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990) au fost abrogate prevederile referitoare la întreprinderile mici și la asociațiile cu scop lucrativ, cu personalitate juridică din Decretul-lege nr. 54/1990 privind organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative.

Cu alte cuvinte, au rămas în vigoare dispozițiile privind asociațiile familiale și cele privind activitățile prestate de persoane fizice în mod independent (art. 1 lit. c și d din Decretul-lege nr. 54/1990).

Au rămas în vigoare toate dispozițiile acestui act normativ referitor la activități economice care se desfășoară în forme care nu necesită „personalitate juridică” (art. 225 din Legea nr. 31/1990).

Atragem atenția, de asemenea, că înțelesul noțiunii de funcționar de fapt din Codul penal nu se aplică unor dispoziții speciale, cum sunt, de exemplu cele din Legea nr. 22/1969.

În Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor organizațiilor socialiste, termenul „organizații socialiste” a fost înlocuit cu „agenți economici, autorități sau instituții publice”, prin Legea nr. 54/1994 (publicată în M.Of. nr. 181 din 15 iulie 1994).

Potrivit textului art. 35 din Legea nr. 22/1969, crearea de plusuri în gestiune prin mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoare. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

Textul se referă la gestionarea în bune condiții a tuturor bunurilor aparținând agenților economici, autorităților sau instituțiilor publice, indiferent de natura și caracterul acestora, chiar dacă astfel de bunuri aparțin proprietății publice sau proprietății private. A se vedea în acest sens, Curtea Constituțională, decizia nr. 56 din 31 mai 1995, publicată în M.Of. nr. 211 din 15 septembrie 1995.

Subiectul activ al infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 22/1969 este gestionarul, chiar și cel de fapt, indiferent dacă el este funcționar public sau simplu funcționar în sensul Codului penal.

Este suficient din acest punct de vedere, pentru existența gestiunii de fapt, ca agentul economic sau instituția publică să aibă cel puțin cunoștință de desfășurarea unei activități de fapt de către o persoană (în locul gestionarului de drept), pentru că numai astfel putem vorbi de o „însărcinare” în serviciul unei persoane juridice. A se vedea și V. Rămureanu, Comentariu, în Colectiv, “Codul penal comentat și adnotat”, Partea specială, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975,

p. 367.

Dacă activitatea de creare de plusuri în gestiune este urmată de o însușire, folosire sau traficare, făptuitorul va putea fi sancționat pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzută și pedepsită în art. 2151 Cod penal, în concurs real de infracțiuni (art. 33 lit. a Cod penal) cu infracțiunea prevăzută în art. 35 din Legea nr. 22/1969. A se vedea doctrina și jurisprudența în D. Ciuncan, Evoluția practicii supremei instanțe în legătură cu crearea de plusuri în gestiune prin practicarea de prețuri superioare, în „Dreptul” nr. 1/1993, p. 58.

Potrivit Legii nr. 66 din 7 octombrie 1993, contractul de management este acordul prin care o persoană juridică ce desfășoară activitate economică, în calitate de proprietar, încredințează unui manager, organizarea, conducerea și gestionarea activității sale, pe baza unor obiective și criterii de performanță cuantificabilă, în schimbul unei plăți.

Natura juridică a acestui raport juridic este aceea a mandat comercial cu reprezentare. A se vedea

D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Natura juridică a contractului de management, în „Revista de drept comercial” nr. 2/1994, p. 43 și urm.

La întrebarea dacă managerul poate fi subiect activ al infracțiunii de delapidare, răspunsul este dat de faptul dacă persoana juridică este de ordine publică și dacă managerul era salariat al acelei persoanei juridice.

Astfel, dacă managerul exercită însărcinările ce îi revin din contractul său pentru o unitate dintre cele la care se referă art. 145 Cod penal, el are calitatea de funcționar, cerută de art. 2151 Cod penal.

Chiar dacă există un simplu raport de fapt, răspunderea pentru însușirea, folosirea sau traficarea revine funcționarului în sens larg.

Dacă managerul a fost anterior salariat, contractul de management reprezintă o însărcinare în serviciul unei persoane juridice și deci și un gestionar de fapt răspunde pentru săvârșirea infracțiunii

de delapidare.

Dacă managerul nu a fost anterior salariatul unui agent economic (persoane juridice private), el nu are nici calitatea de „salariat de fapt”, și deci nu răspunde pentru delapidare.

Pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credință, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Deci un nesalariat săvârșește infracțiunea de gestiune frauduloasă.

[9] Actul solicitat urmează a se îndrepta, în viitor, spre autoritățile publice, dar, deocamdată până la prezentarea sa unei autorități, nu se poate considera ca emanând de la o unitate publică.

În jurisprudența mai veche s-a statuat pe bună dreptate că partea din formularul de restituire C.E.C. care a fost falsificată reprezintă o simplă cerere de restituire a deponentului, deci un înscris sub semnătură privată. (T.reg. Brașov, cod pen., dec. nr. 2413/1967, în „R.R.D.” nr. 3/1968, p. 175). Totuși, din moment ce această cerere s-a înregistrat la oficiul C.E.C., ea a devenit un înscris oficial.(O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Ed. „Șansa”, București, 1996, p. 481).

Indiferent dacă asupra formularului s-au făcut sau nu operațiuni de verificare a datelor înscrise, dacă s-au făcut mențiuni sau nu, din momentul primirii actului de către oficiant, el aparține unei unități publice, în sensul art. 150 Cod penal, el dobândește calitatea de “înscris oficial”.

În consecință, falsificarea adeverinței reprezintă falsificarea unui înscris sub semnătură privată (dacă a fost făcută prin vreunul din modurile arătate în art. 288) patronul-făptuitor încredințându-l altei persoane, spre folosire, în vederea producerii consecințelor juridice.

Prin modalitățile arătate în art. 288 (fals material în înscrisuri oficiale) la care art. 290 face trimitere se înțelege contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea lui în orice mod.

A falsifica un înscris prin contrafacerea scrierii nu înseamnă a falsifica un înscris (neapărat) oficial prin imitarea scrisului, ci reproducerea conținutului pe care, în mod absolut, îl are un asemenea înscris adevărat, înseamnă a plăsmui, a ticlui un asemenea înscris căruia, chiar numai prin prezentarea sa, i se atribuie aparența unui înscris adevărat.(Plen Trib.Supr..,dec.îndrum. 1/1970, în C.D., p. 42; a se vedea și V. Dongoroz, ș.a., Explicații teoretice, vol. IV, p. 426; Colectiv, Codul penal comentat și adnotat, vol. II, p. 251-252; O. Loghin, T. Toader, op.cit., ed. 1996, p. 482).

Ceea ce vrem să subliniem este faptul că din punct de vedere penal acestui înscris sub semnătură privată i se atribuie aparența unui înscris oficial autentic, adevărat, el reprezentând, de la data intenției de a fi folosit în a produce efecte juridice un mod de falsificare, în sensul art. 288, fără a fi, deocamdată, înscris oficial; falsul prin ticluire este un fals sub semnătură privată.

În ce privește persoana căreia i s-a încredințat spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, un asemenea înscris, ea este instigator la infracțiunea prevăzută în art. 290 Cod penal.

Prin folosirea înscrisului sub semnătură privată, (evident) cunoscând că este fals, folosire făcută în vederea producerii unei consecințe juridice, s-a consumat infracțiunea de uz de fals.

[10] Un alt aspect pe care înțelegem să îl abordăm este al comparației cu infracțiuni de fals în declarații. La falsul în înscrisuri sub semnătură privată obiectul material îl constituie înscrisul falsificat, care constituie, în același timp, și produs al infracțiunii; în schimb, la falsul în declarații obiectul material nu este înscrisul ticluit, ci declarația scrisă sau înscrisul (real, adevărat în materialitatea lui, în sensul că în el s-a consemnat o declarație) în care s-a consemnat (de oficiant) declarația făcută oral.

Diferența între un înscris ce va aparține unei unități și este încredințat altei persoane spre folosire și o declarație scrisă făcută în vederea producerii unei consecințe juridice pentru altul (de exemplu, asistența medicală se acordă gratuit în baza prevederilor art. 145 alin. 2 lit. a, b și c din Codul muncii și a Decretului nr. 246/1958) este faptul că în ambele cazuri înscrisul aparține unei unități, dar declarația consemnată este întotdeauna orală și consemnată într-un înscris întotdeauna oficial. Terța persoană atestă ea semnătura declarantului.

Dar ceea ce trece pe prim plan este scopul folosirii falsurilor.

În esență, inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă constituie infracțiunea de înșelăciune, în forma calificată, și anume prin folosirea unei calități de angajat, mincinoase.

Ca atare, ne înscriem, alături de o parte a doctrinei și jurisprudenței (A se vedea discuțiile la V. Papadopol, Comentarii, în Colectiv, „Practica judiciară penală”, vol. III, p. 134 și urm. În sens contrar, Trib.Supr., S.pen., dec. 2390/1970 în „R.R.D.” nr. 2/1971, p. 182), în curentul de opinie potrivit căruia infracțiunea de înșelăciune calificată nu absoarbe infracțiunile de fals și uz de fals.

Pentru terț, mijlocul fraudulos constituind el însuși o infracțiune, se aplică regulile concursului de infracțiuni (art. 215 alin. 2 Cod penal); fapta funcționarului care emite un asemenea act nu reprezintă o înșelăciune în dauna unității spitalicești, ci un abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiune prevăzută în art. 248 Cod penal raportat la art. 258 Cod penal.

Dacă adeverința este eliberată chiar de patron (de exemplu, la o societate mică), acesta va fi autorul infracțiunii numai dacă el este salariat în sensul Codului muncii la propria societate. De exemplu, directorii sau administratorii pot fi asociați sau neasociați, desemnați prin contractul de societate sau de adunarea acționarilor. (Vezi și S. Cărpenaru, Drept comercial român, vol. II, București, 1993, p. 253 și urm.). Evident că dacă raporturile sunt numai de drept comercial (un mandat de exemplu cf. art. 42 din Legea nr. 31/1990), dacă nu sunt plătiți cu un salariu, ei nu dobândesc nici calitatea de salariat în sensul art. 147 alin. 2 Cod penal, întrucât nu orice însărcinare în serviciul unei persoane juridice transformă pe patron într-un funcționar de fapt.

Susținem aceasta întrucât în sensul dreptului penal nu există o incompatibilitate de principiu angajat / persoană care angajează.

Potrivit art. 106 din Legea nr. 31/1990, salarii fixe vor putea fi acordate administratorilor și cenzorilor.

Dacă unitatea (privată) reprezintă în serviciu sau utilitate publică, în sensul art. 147 alin. 1 raportat la art. 145 Cod penal, nu se mai cere calitatea de salariat, patronul fiind, din punct de vedere penal, funcționar public.

[11] Cu privire la domeniul public a se vedea L.Giurgiu, Domeniul public, Editura tehnică, București, 1997, p. 69 și urm.

Cu privire la serviciile publice a se vedea A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Nemira, București 1996, p. 103 și p. 106.

Subliniem că institutele de cercetări sunt organizate ca servicii publice (de învățământ – institute pedagogice conform Decretului nr. 228/1976; de medicină legală – Decretul nr. 446/1966); ca persoane juridice (fundații) pe baza Legii persoanei juridice din 1924; cele mai multe, ca R.A. în cadrul sau sub coordonarea unor interese (Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Clinico-Farmaceutică, potrivit H.G. nr. 1314/1996); iar cele mai multe ca societăți comerciale (a se vedea H.G. nr. 1284/1990; H.G. nr. 100/1991 modificată prin O.G. nr. 25/1995).

Până la reorganizarea lor vor avea, generic, regimul R.A.

[12] Nu pot constitui nici infracțiunea prevăzută în art. 165 C.pen. la care subiectul pasiv îl constituie tot o unitate de interes public.

[13] A se vedea și A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Nemira, București, 1996, vol. O, p. 107, 324 și 327.

A trebuit să treacă 20 de ani de la apariția acestei lucrări fundamentale (Tratatul lui Negulescu) până la adoptarea primului Statut al Funcționarilor Publici, mai precis la 19.06.1923 s-a adoptat Legea Statutului Funcționarilor Publici urmare a principiilor stabilite prin Constituția din 1923. Funcția publică între 1923-1949 În art. 8 din Constituția din 1923 se precizează: „nu se admite în stat nicio deosebire de naștere sau clase sociale. Toți românii fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie sunt egali înaintea legii și datori a contribui, fără osebire, la datoriile și sarcinile publice. Numai ei sunt admisibili în funcțiile și demnitățile publice, civilii și militarii. Legile speciale vor determina Statutul Funcționarilor Publici, străinii nu pot fi admiși în funcțiunile publice decât în cazuri excepționale și anume statornicite de lege”. Art.37 din Legea Statutului Funcționarilor Publici proclamă principiul că nimeni nu poate fi numit într-o funcție publică decât pe baza unui examen de capacitate. Este de menționat că această lege se referea la funcțiunile publice în general, nu numai la funcțiunile publice administrative, ceea ce nu a împiedicat ca la 25.06.1924 să fie adoptată Legea pentru Organizarea Judecătorească, care prevedea o serie de dispoziții generale și speciale pentru membrii ordinului judecătoresc.
1

Ca o concluzie, se poate spune că Legea din 19.06.1923 reprezenta dreptul comun pentru funcționarii publici, la dispozițiile sale se recurgea ori de câte ori nu existau dispoziții speciale, chiar în actele normative privitoare la ordinul membrilor judecătoresc, pe de altă parte dispozițiile sale nu se aplicau în cazul funcțiilor publice administrative pentru care existau reglementări speciale cu privire la corpul ofițerilor, inginerilor silvici, corpul agronomic, corpul veterinar, corpul arhitecților, corpul funcționarilor telegrafo-poștali, etc., dintre care unele erau anterioare Constituției din 1923. La 3 noiembrie 1923 a fost adoptat Regulamentul Legii Statutului Funcționarilor Publici care stabilește în detaliu regimul juridic al funcționarului public din administrația de stat (funcția, gradul, costul, clasa, cum se face numirea, pregătirea profesională, ierarhia administrativă, dreptul disciplinar, dreptul la pensie, etc.). Mai este de menționat că dispoziții cu privire la funcționarii din administrația centrală, mai exact la demnitari, erau prevăzute și în Legea pentru Organizarea Ministerelor din 2 august 1929, iar cu privire la administrația locală în Legea pentru Unificarea Administrativă din 1925. Aceste dispoziții au fost completate și de Legea Contenciosului Administrativ. Legea Statutului Funcționarilor Publici din 1923 a rămas în vigoare cu mici modificări până la 8 iunie 1940 când s-a promulgat Codul Funcționarilor Publici care avea 2 părți: 1)

. Care????????????????de bagat undeva la prevederile NCP

ASPECTELE DE ORDIN SPECIAL A FUNCȚIEI MILITARE CA FUNCȚIE CU CARACTER PUBLIC.

Prin apariția „Manualului Iui Fotinopulos din 1777”, în Țara Românească și a „Codului criminal al Prințipatului Moldovei din 1826” în Moldova, nu se oferă nicio informație din care să rezulte existența, în acest timp, a unei justiții militare. Reținem doar, în această privință, că voievozii, fiind suverani cu puteri absolute, concentrau în mâinile lor conducerea statului, deci și conducerea oastei și puterea judecătorească.

Aceste două atribuții făceau din voievod, comandantul suprem al oastei țării și judecătorul suprem, singurul judecător al tuturor supușilor săi. În această din urmă calitate, ei judecau atît pe civili cît și pe militari, fără vreo deosebire, pentru orice faptă comisă de aceștia și pe care ( voievodul ) ar fi considerat-o pedepsibilă. Adesea ei delegau puterea judecătorească boierilor de la curtea domnească, căpitanilor la județe sau altor persoane.

În anume împrejurări, această delegație se rezuma numai la cercetarea pricinei, pentru că hotărirea asupra ei era dată tot de voievod sau domn, în urma informărilor primite de la delegatul care cerceta pricina respectivă.

Infracțiunea cea mai des pomenită în hrisoave și cronici era ,,hiclenia” care sancționa „călcarea de jurămînt a dreptei credințe feudale”. În categoria „hicleniei” erau incluse „dezertările și nesupunerile în caz de război” și erau considerate ca „neîndeplinîrea dreptei slujbe datorată domnului”.

Din cuprinsul manualului se observă că, acesta era format din șapte cărți (capitole), iar în ultima carte se găseau și unele dispoziții pentru cele aplicabile militarilor. Acestea erau preluate, în întregime, din legea militară bizantină, așa-zisă a lui Rufus.

În literatura juridică se arată că „Legile militare" (pravilele ostășești), erau frecvent aplicate, abuziv, și în domeniul afacerilor de natură civilă. Trei paragrafe scoase din Basiliaale (dreptul penal bizantin) și patru paragrafe de culegeri de legi militare publicate de Leunclavius în volumul II al dreptului greco-roman din 1596 denumit „Din pravilele împărătești legiuite de Rufus", formau așa numitele legi militare sub denumirea de „pravilșe ostășești”.

Pentru coroborarea funcției militare cu specificul funcției publice, se poate conchide, deci, că oastea română, în primele veacuri ale existenței sale, nu a avut prevederi scrise pentru justiția militară, doar voievodul avînd atributul de judecată asupra militarilor, temei legal al judecării era obiceiul locului.

În țara noastră s-a folosit și dreptul bizantin scris, care era fie introdus în pravilele bisericești, ori tradus din lucrările scriitorilor bizantini. Dintre lucrările bizantine cea mai cunoscută în Țara Românească era „Manualul lui Armenopol”.

În cuprinsul acestui manual se găsește un capitol cu dispoziții de drept ostășesc bizantin, însă nu rezultă că aceste reguli s-ar fi aplicat în oastea țării noastre.

Spre sfîrșitul secolului XVIII și prima parte a secolului al XlX-lea, au început să apară tot mai multe norme juridice scrise, încercări de reunire a normelor dreptului, de organizare a instanțelor de judecată și de codificare a procedurilor specifice.

Lucrările : „Așezămintele lui Constantin Mavrocordat” (1740—1743); „Manualul de legi” al lui Mihail Fotino (sau „Manualul lui Fotinopulos”), în trei redactări diferite (1765, 1766, 1777), „Pravilniceasca condică” a lui Alexandru I psilanti (1780); „Codul civil” al lui Scarlat Calimah (1817) precum și „Legiuirea Caragea” (1818), au apărit fie în Țara Românească, fie în Moldova.

Reforma începuta de Constantin Mavrocordat a fost dusa la capat de Alexandru Ipsilante, acesta a emis un hrisov în anul 1775 intitulat "Pentru rânduiala departamenturilor de judecati" care se regaseste în Codul din 1780 sub numele de "Pravilniceasca Condica"ce cuprinde reglementarile cu privire la organizarea instantelor judecatoresti în cinci titluri din "Pravilniceasca Condica".

Cu referire la militari, în conexiune cu caracterul și specificul funcției publice, prevederi cu trimiteri la modul de dobândire a funcției publice și despre necompatibilitate se face vorbire în prevederile „ Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris ” din timpul lui Cuza, la art. 26 stabilește că „ mandatul de deputat este necompatibil cu funcțiile de miniștri, membri ai Curții de Casație, de procuror pe lângă curți și Tribunale, de directori și șefi de secțiune la diferite ministere, precum și de militari în serviciul activ ”. Observăm cu ușurință că, reglementarea era una de natura de a evita o incompatibilitate de ordin politic dintre funcția publică și funcția militară.

În Transilvania, în anul 1517, a aparut o importanta lucrare de drept intitulata "Tripartitul lui Verboczi", aceasta a fost aplicata în practica instantelor din Transilvania pâna în anul 1848, iar apoi sub influența Școlii ardelene ai căror reprezentanți au fost Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ion Budai-Deleanu, au apărut unele lucrări juridice semnate de juriști de seamă din acea perioadă, cum au fost Petre Depasta care a tradus lucrări din limba greacă.

Înființarea regimentelor grănicerești din Transilvania, a constituit un prilej de seamă și în aplicarea unor principii de organizare a justiției militare. în Statutul regimentelor grănicerești se făcea o delimitare a competențelor judecătorești civile de cele militare. Instanțele judecătorești militare erau compuse din ofițeri și reprezentanți ai nobilimii.

Procesele erau judecate în conformitate cu legile ce se aplicau în întreaga justiție, însă se ținea seama și de specificul activității militare. În acest sens, în Statut se prevedeau obligații pentru comandanți, în raport de gradul și funcția respectivă, „pentru ca grănicerii să fie feriți de jigniri și tratament arbitrar din partea nobililor”.

Procedura cercetării prealabile era îndeplinită de comandantul de batalion trebuia să facă o cercetare prealabilă în fiecare caz în parte. Statutul regimentelor grănicerești prevedea aspre sancțiuni și pedepse, inclusiv pedeapsa cu moartea „pentru încălcarea jurămîntului de credință depus și părăsirea regimentului… pentru vorbe provocatoare la revoltă… pentru întruniri, adunări și convorbiri secrete, oare se fac fără știrea mai-marilor…

Pe lângă lucrările apărute, activitatea juriștilor menționați au influențat apariția și organizarea justiției militare în România. Principalele scrieri apărute în continuare și care au stat la baza funcționării justiției militare din țara noastră, grupate în etape diferite, au fost următoarele :

-”Codul criminal al Prințipatului Moldovei” din 1826;

-”Regulamentul organic”;

-”Așezămîntul ostășesc pentru Straja Pămîntească a Valahiei”, Partea IV-a ;

-”Așezămîntul judecătoresc și disțiplinesc”;

-”Așezămîntul de judecată și disțiplină” ;

– „Condica penală ostășească cu procedura ei” din 1852 – în Moldova.

Pentru a reliefa importanța, dualitatea dar nu în ultimul rând „lupta” pentru sucesiunea aplicării, dintre prevederile legii în materie civilă și cele ale legii cu aplicabilitate militarilor, amintim despre o altă lege, care a fost implementată și de justiția militară în Muntenia, respectiv„Codul Caragea" din anul 1818, sau Legiunea Caragea cuprindea pe lângă normele civile și dispoziții de organizare judecătorească, procedura de judecată și prevederi referitoare la probe.

Acest cod, abrogă dispozițiile civile și de procedură din „Pravilniceasca Condică", precum și dispozițiile penale de drept comun din „Pravilele împărătești". Dar, păstrând spiritul timpului, „Codul Caragea“ cuprindea și dispoziții din dreptul bizantin și din obiceiul pămîntului.

In partea a Vl-a, care poartă titlul „Pentru ale judecăților“ se prevede o dispoziție specială pentru justiția militară cu referire la executarea hotărârilor judecătorești.

Deși „Codul Caragea“ s-a aplicat pînă în anul 1852, când a fost abrogat de „Condica penală ostășească cu procedura ei", a lui Barbu Știrbei, în justiția militară n-a fost aplicat decît până în anul 1831, cînd a fost desființată „Judecătoria ot Vel Spătar”, iar de aici înainte, până în anul 1852 când „Codul Caragea" a fost abrogat, s-a menținut numai partea a Vl-a, care prevedea faptele și pedepsele aplicabile lor.

O dată cu scurgerea vremii, prevederi și dispoziții mai cuprinzătoare cu privire la militari au fost prevăzute în „Regulamentul organic“. Sub aspectul conținutului, pe lîngă normele de drept public și privat, cu privire la organizarea internă a Munteniei și Moldovei, „Regulamentul organic" dădea o importanță deosebită organizării judecătorești a Țărilor Române reglementînd distinct, pentru prima oară, instanțele judecătorești într-o ierarhie, cu competențe după materie separate, funcție de natura litigiilor și/sau valoarea lor bănească.

Potrivit „Regulamentului organic", instanțele judecătorești ordinare erau următoarele: în Muntenia : Judecătoriile de județ, Divanurile judecătorești din București și Craiova, Tribunalul de Comerț din Galați și Judecătoria de poliție din București ; iar în Moldova : Tribunalele județelor, Divanurile de apelație și Tribunalul de poliție. Pentru ambele Principate existau înaltele Divanuri de apelație, unul la București, prezidat de marele ban, avînd șase judecători, iar la lași avea ca președinte pe însuși domnitorul asistat de șase judecători.

Reglementarea sancționării abaterilor disciplinare și infracțiunilor militare își avea izvorul de inspirație în literatura juridică militară rusă, și anume, în Codul de justiție militară rus din anul 1812. Sub această influență s-a inclus în Regulamentul organic al Munteniei, Capitolul IX intitulat : „Așezământul ostășesc pentru streaja pămîntenească a Valabilei", care, în partea IV-a cuprindea „Așezămîntul judecătoresc și disțiplinesc“, alcătuit din 141 articole, grupate în două secțiuni.

In prima parte, până la art. 72 stă înscrisă o dispoziție cu caracter general, în sensul că „judecății ostășești urmează a se da toate cinurile ostășești ale strejii pămîntești și toți cinovnicii și obrazele ce țin de această streajă, fără nici o deosebire de cin sau de locurile ce cuprind, pentru rele urmări și vini ce în acest așezămînt se arată pentru vini politicești se dau supt judecată politicească potrivit cu obștescul așezămînt al strejii pămîntești"

Din această primă reglementare a justiției pentru militari, se observă abilitarea instanțelor speciale ostășești, cu soluționarea infracțiunilor militare săvârșite de toate gradele armatei, precum și cu infracțiunile comise de funcționari și persoanele care aparțineau de armată.

Pentru această ultimă categorie este vorba numai de acele infracțiuni ce au legătură cu exercitarea serviciului, chiar dacă nu se specifică în mod expres.

Așezămîntul judecătoresc și disțiplinesc, după cum titlul o arată, reglementa două categorii de fapte: unele de natură disciplinară și de celelalte natură penală. În consecință și organizarea judecătorească trebuia să răspundă acestor condiții, astfel că, prevederile cu privire la judecata ostășească erau următoarele :

a) pentru faptele disciplinare ușoare nu organizează o judecătorie, ci le lasă la chibzuirea „celor mai de aproape șefi" ;

b) pentru faptele disciplinare mai grave se organiza o judecătorie mică ostășească ;

c) pentru faptele penale se organiza o judecătorie mare ostășească .

Prin exprimarea „cei mai de aproape șefi", în înțelesul legii erau ofițerii, de la colonel pînă la sublocotenent. Competența acestora era limitată numai la unele abateri disciplinare săvârșite de gradele mici, abateri cum ar fi : neștiința, necurățenia, purtarea proastă, cearta, și care se pedepseau de „cei mai de aproape șefi" cu măsuri de îndreptare ca : „dojenirea în porunci către oștire, orînduirea în slujbă fără rînd arestuirea la gobahtă (corp de gardă), arestuirea în odaia arestaților cu pîine și apă de la o zi pînă la 6 zile" ș.a.

Anul revoluționar 1848 și ce a urmat după acesta, din punct de vedere legislativ, a făcut posibil elaborarea unor noi legi în domeniul militar. În acest demers, în Muntenia anului 1852, sub domnitorul Barbu Dimitrie Știrbei s-a redactat, de către o comisie numită „Comisia ostășească și judecătorească", un prim cod militar denumit „Condica penală ostășească cu procedura ei și osebit supliment pentru starea de împresurare", aprobat de Divanul obștesc în ziua de 30 aprilie 1852, semnat și aprobat („întărit”) de domnitor la data de 6 mai 1852, intrat în vigoare la 1 iulie 1852.

Acest „cod penal” militar era format din dispozițiile interne ale vremii și despre care am vorbit anterior, preluate în forma unei compilații, între „Așezămîntul judecătoresc și disțiplinesc" al Munteniei, între „Dreptul penal ostășesc rus”, precum și din „Codul justiției militare franceze”.

Condica penală ostășească, cu procedura ei din 1852, cuprindea 475 de articole grupate în două părți numite „cărți”, nu mai transmite fidel planul după care a fost elaborat „Așezămîntul judecătoresc și disțiplinesc" , pentru că aceasta cuprindea numai dispoziții de drept penal ostășesc, nu și dispoziții disciplinare ostășești, cum erau înscrise în „așezământ”.

Fiind structurată în două, se distinge incipiența prevederilor în ceea ce numim denumirea și descrierea faptelor ce se constituie în „vini sau crime”, pe de o parte, iar pe de altă parte, distingem procedura de urmat în anumite situații, adică pe vreme de pace , sau pe vremuri de conflict/război ,după cum am spune astăzi.

Lucrarea fiind astfel constituită, cărțile erau întitulate : Cartea I-a ; Condica penală ostășească pentru crime și vini și pentru pedepse (art. 1 la art. 254) ; Cartea a II-a; Procedura criminalicească ostășească (art. 1 la art. 222), cu adăugirea „Suplimentul la Condica penală ostășească” – pentru starea de împresurare (tulburare) – , alcătuit din 15 articole.

Crimele și vinile săvârșite de militari, adică de „ostași” erau de două feluri : împotriva disciplinei și a datoriilor slujbei și cele săvârșite de ostaș în parte și fără legătură cu disciplina și datoriile slujbei.

Față de această categorisire, „in extenso” am aprecia noi astăzi, faptele săvârșite în legătură cu serviciul, iar pentru a doua parte, fapte care nu au legătură cu serviciul, deci, o referință clară la obligativitatea respectării atribuțiilor de serviciu, precum și la regimul sancționator pentru comiterea unor asemenea fapte, începea să se contureze încă din acea perioadă.

Crimele și vinile ostașului erau supuse Ia pedepse diferite în raport cu împrejurările „vremea" în care erau săvârșite, adică în vreme de liniște sau în vreme de tulburări (art. 3).

La cercetarea și soluționarea crimelor și vinilor, legea impunea „a se lua în deosebită băgare de seamă”, dacă fapta s-a săvîrșit cu precugetare, ori din greșală, sau din întîmplare și împrejurări neprevăzute (aceste noțiuni fiind explicate în cuprinsul legii). Acestea se constituiau în acte procedurale, fiind primele demersuri spre aplicarea și luarea în considerare în actul de judecată a circumstanțelor, respectiv a cauzelor și împrejurărilor în care se produceau faptele pentru care se judeca.

Într-o altă dispoziție cu caracter general se prevedea că în materie de crimă sau vină se va face deosebire între complot, încercare și faptă cu precugetare, așa cum se arată de la art. 8 la art.11 din cod. Aceste deosebiri și distingeri erau specifice analizei și aprecierii gradului de vinovăție, ca fundament al stabilirii răspunderii juridice.

Gradul de vinovăție precum și măsura pedepsei aplicate se aprecia și în funcție de participanții la săvârșirea faptelor, de actul acțiunii comune al acestora ca și o formă publică de răzvrătire materializată în complot. Acesta era considerat atunci cînd „prin sfătuire se va fi luat întreaga hotărîre și se va fi făcut punere la cale, între doi sau mai mulți tovarăși, spre săvîrșirea unei nelegiuite fapte, de nu va fi apucat vinovații să o pună în lucrare".

Încercarea se considera „pășirea cu hotărâre a înființa crime, când acea hotărâre se va descoperi printr-o faptă al cărui rezultat ar fi fost negreșit înființarea nelegiuirii, dacă n-ar fi fost curmată de vreo împrejurare , neatârnată de voința săvârșitorului”

Precugetată se considera crima sau vina săvârșită „cînd după întocmirea făcută de mai înainte se va pune în lucrare cu toate nelegiuitele sale urmări".

Sancțiunile aplicate „ostașilor” prevăzute de condica penală la art. 12 erau de două feluri și anume : corecționale și criminale.

Studiind textul de lege respectiv, se observă o aplicare diferențiată de pedeapsă, funcție de superioritatea sau inferioritatea gradelor militare. Pentru cele inferioare era reglementată „bătaia", diferențiată fiind după măsura vinii, „de la 50 pînă la una sută nuiele" (art. 12 lit. d), iar pentru gradele superioare (ofițeri), pedeapsa înjositoare era actul subordonării acestuia unui al militar cu grad inferior, pentru o anumită perioadă de timp prin; „darea sub comanda altui ofițer mai mic în rang, pe o vreme hotărîtă, de la 15 zile pînă la două luni".

Față de consecința aplicării pedepselor, legea penală ostășească prevedea : ,,a) acei degradați, deși vor redobîndi rangul, vor ieși din slujbă fără pensie, afară numai cînd de la redobîndirea rangului vor servi termenii legiuiți pentru pensie ; b) de asemenea, cei izgoniți din slujba cu pierderea rangului și cu interdicția drepturilor cetățenești nu vor fi primiți în nici o slujbă civilă, aceeași situație fiind și pentru cei osîndiți la muncă silnică, care la împlinirea termenului de executare nu se mai primeau în slujbă" .

Mai mult decât cele arătate, dacă ostașul prin vina sau crima sa, aducea și pagubă statului, ori vreunei persoane particulare, vinovatul, în plusul de pedeapsă era supus și la despăgubire, potrivit art. 15 din condica penală. De aici se observă faptul că, aceste judecătorii ostășești se pronunțau și asupra acțiunii civile; pentru faptele prin care erau aduse prejudicii statului, dar și pentru cele cauzate persoanelor private; subzista obligația acordării despăgubirilor cu rol în acoperirea ulterioară a prejudiciului cauzat prin fapta infracțională.

Este facil de observat că, prin statuarea acestei obligații se prezuma existența unor îndatoriri contractuale și de serviciu între ostaș și stat, în temeiul cărora, acesta din urmă prin forța coercitivă a legii, dispunea reîntregirea patrimoniului public dar și cel al persoanei fizice, tratamentul egal aplicat proprietății din partea statului, fiind cu aceeași măsură aplicat.

Cu studiul și cercetarea incipientă dată aspectelor materiale din Codul militar al anului 1852 trecem la partea formală, și relevantă vremurilor din punct de vedere procedural și criminalistic anume, la Cartea a II-a întitulată „Procedura criminalicească ostășească”.

Cuprinsul primei părți de procedură ne oferă spre studiu câteva reguli procesuale sub denumirea de „reguli ostășești” între care, de o importanță pentru a fi exemplificate pot fi amintite: prima etapă a judecății, va fi aceea în care are loc cercetarea faptelor ostașului pentru crima sau vina sa, și în legătură cu care a fost reclamat. Cercetarea se rezuma la stabilirea tuturor împrejurărilor faptei sau evenimentelor ce a determinat vina.

Iar, a doua etapă consta în adunarea materialului probator în vederea descoperirii/identificării vinovatului, pentru ca în final acesta să fie și „vădit” (dovedit).

Condica de procedură criminalicească ostășească prevedea că justiția militară își desfășoară activitatea prin trei tipuri de instanțe și anume :

Comisii corecționale permanente care funcționau pe lîngă „Ștabul” (statul major) al fiecărui regiment și al fiecărei inspectorii (grăniceri și dorobanți). Competența acestor comisii judecătorești ostășești se referea numai la judecarea principiilor corecționale ale gradelor ostășești, iar hotărârile pronunțate se trimiteau de auditor, sfatului de revizie spre a le înfățișa șefului oștirii, pentru confirmare ;

Comisii judecătorești permanente funcționau pe lângă unitățile mai mari, fiind compuse dintr-un colonel sau maior ca prezident și doi membri ; apoi un auditor din adjutanții șefului de stat major și un secretar.

Aceste comisii aveau competența de a judeca pricinile criminale ale tuturor militarilor din unitatea respectivă, iar hotăririle pronunțate se înaintau ,,în cercetarea sfatului de revizie, ori după protestul auditorului, ori după apelația osînditului" ;

Sfatul de revizie era instanța cea mai înaltă de cercetare a pricinilor criminale ostășești și de întocmire a legiuirilor din nou pentru oștire.

Pentru a consfinți obligațiile și îndatoririle sacre față de stat, în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, toți ofițerii care compuneau cele trei categorii de instanțe judecătorești cu specific militar, la intrarea în funcție, depuneau un jurămînt solemn citit de preoți. În schimb, numai „Domnul”, ca șef al oștirii, în materie corecțională avea dreptul și putea să micșoreze pedepsele aplicate.

Constanța și temeinicia regulilor și a procedurii de judecată erau dovedite și prin consumarea etapele în care aveau loc : se începea cu deschiderea ședinței, intrarea în cercetarea pricinilor, întrebarea pârâtului, pârâtorului (reclamantului) și a martorilor, apoi încheierea dezbaterilor și pronunțarea hotărărilor. Procedura era amplu reglementată începând cu art. 118, până la art.169 din cartea a II-a, în concluzie, toate acestea au făcut ca prevederile să fie preluate aproape în întregime , în Codul justiției militare din 1873.

După Unirea Principatelor Române, în Țara Românească „Condica penală ostășească" cu procedura ei din 1852 a continuat să rămână în vigoare, pentru partea penală, pînă la 27 octombrie 1873 cînd a fost înlocuită cu „Codicele de justiție militară", procedând astfel la reformarea și unificarea sistemului legislativ din cele două ținuturi românești.

Ca urmare, pentru partea disciplinară, „Așezămîntul judecătoresc și disțiplinesc" din 1832 s-a menținut până la 6 iulie 1859, când a fost abrogat prin Ordonanța domnească nr. 82 din 6 iulie 1859.

Domnitorul Alexandru loan Cuza, prin decretul dat la 24 februarie 1860 a înlocuit, în Moldova, „Așezămîntul de judecată și disțiplină" din 1832 cu „Condica penală ostășească" și procedura ei din 1852 a Tării Românești, astfel că la acea dată (24 februarie 1860) pentru ambele principate, „Condica penală ostășească" devine singura lege de organizare.

Pentru a preveni uneltirile boierimii care se împotrivea revizuirii legilor țării, Domnitorul Alexandru loan Cuza, a reglementat starea de asediu prin Legea stării de asediu din 10 decembrie 1864, asemănătoare în cuprins cu suplimentul „Pentru starea de împresurare".

Potrivit acestei legi, domnitorul, era acela care avea dreptul să declare starea de asediu în unul sau mai multe districte „în caz de pericol iminent pentru ordinea și siguranța publică". Pe lîngă unele atribuții acordate autorităților militare, potrivit acestei legi „tribunalele militare sînt competente să cerceteze și să judece toate crimele și delictele contra siguranței statului, contra constituției, contra ordinii publice, oricare ar fi calitatea autorilor principali și a complicilor“.

Autoritatea în drept a declara starea de împresurare era Domnitorul, iar în ceea ce privește efectele acestei legi, sub raportul organelor învestite cu ordinea și poliția pentru restabilirea liniștii, „dregătoria ostășească" (autoritatea militară), era aceea care deținea toate atribuțiile administrative, polițienești, judecătorești sau criminalicești, pe care le exersa sub controlul Domnitorului.

Judecarea locuitorilor din satele sau tîrgurile declarate în stare de împresurare se făcea după dispozițiile „Condicei penale ostășești", prevăzute pentru vremuri de tulburare.

Se observă o delimitare clară a competențelor după materie, „Comandirul ostășesc" nu se amesteca în pricini de judecată civilă și nici în administrația financiară a județului, orașului sau târgului împresurat, ci se ocupa numai cu paza orînduielilor acelor vremuri și a liniștirii locurilor ocupate, în acest sens înștiințând de toate lucrările sale.

Faptul premergător apariției în perioada următoare a unui cod al justiției militare l-a constituit adoptarea în anul 1866, de către regele Carol, a Constiuției Principatelor Romane Unite, intrată în vigoare la 13 iulie 1866. Actul Constituției stabilea încă din acele vremuri caracterul de egalitate în fața legii a tuturor romănilor, dar și obligativitatea acestora de a contribui la dările și obligațiile publice.

Prin urmare, singurele persoane ce aveau dreptul constituțional de a accede pentru a fi admisibili la ocuparea unei funcții publie, și de a promova în ierarhia acestora, erau numai cetățenii români, iar categoriile de funcții accesibile erau atât cele civile, cât și funcțiile cu caracter militar. Desigur, existau reglemntate și situațiile în care persoane străine puteau să ocupe un asemenea gen de funcții publice, cu titlu de excepție, situații ce trebuiau clar delimitate prin legi.

Efectul acestor prevederi, transpunerea în planul social a textului constituțional în ceea ce determina reglementarea domeniilor cu caracter special, în concret acela al armatei, conducătorul statului avea prerogativa promulgării legilor, a numirii miniștrilor, dar și atribuții specifice procedurale în materia penală a dreptului. Totodată, numea conducerea puterii armatei (ca putere distinctă în stat), conferea acestora potrivit legii gradele militare și decorațiile.

Emanația acestor prevederi prin care se legifera aspectele speciale ale vremii, a constituit-o apariția sub forma unui adevărat cod în anul 1873 a „Codului justiției militare", iar în ceea ce privește conținutul, constatăm că ne găsim în fața unei lucrări compilative, în sensul că acesta cuprindea : atât norme de organizare judecătorească, norme de drept penal material, cît și de drept penal procesual; cod care și de această dată a simțit influența unui cod militar străin.

Cu toate că existau prevederile constituționale, în urmarea situației create de conceperea acestui act normativ, s-a recurs la copierea și adoptarea fără modificări, a modului de organizare și funcționare a justiției militare franceze. Prin acest mod, de a nu lua în considerare nevoile istorice și principiile temeinice rezultate din viața socială a țării, (demne de a fi luate în apreciere, consfințite prin Constituție), s-a constatat nevoia de armonizare a legii cu realitatea trăită a vremii.

De exemplu, evenimentele de ordin constituțional din 1881, când țara a devenit regat, precedate de războiului de independență din 1877, deci, după o aplicare de numai 7 ani, numeroase părți ale „Codului justiției militare" din 1873 a trebuit să fie modificate și completate, pentru a fi puse de acord cu instituțiile militare române din acea vreme, implicit cu actul constituțional.

În acest scop, la 20 martie 1880 s-a prezentat Senatului o lege privind modificarea „Codului militar" din 1873, lege care, la 24 mai 1881, a fost promulgată și pusă în aplicare pe aceeași dată, tot cu denumirea de „Codice de justiție militară", fiind modificate esențial un număr de 94 articole din 270, care se refereau, îndeosebi, la organizare, competență și procedură. Modificările au constat în reglementarea compatibilităților necesare și punerea de acord cu prevederile constituționale, cu legea de organizare a armatei, chiar și cu limba țării.

Modificările mai importante au fost următoarele :

Se face vorbire în aceste completări ale legii de funcționarii civili numiți „impiegați” și care fac serviciu, sub orice formă, în „staturile majore, administrațiile sau serviciile ce depind de armată" să fie judecați de Consiliile de război pentru toate faptele (crime , delicte) care au legătură cu serviciul încredințat de către stat, lor ;

În vederea garantării interesului armatei în general, dar pe timp de război cu precădere, se acordă competențe instanțelor militare de a sancționa furnizorii armatei dar și pe angajații acestora, atunci când nu sunt respectate acordurile contractuale potrivit angajamentelor asumate;

Pe timp de război, dreptul la recurs se suspenda „temporar”, măsură determinată de interesul major al acțiunilor militare, acțiuni ce reclama operativitate și promptitudine în „represiunea riguroasă”. Măsura era una de natură procedurală cu rol în asigurarea unei mai bune judecăți, și era aplicată de către „Consiliile de revizie”.

Se observă încă din acele vremuri faptul că, pe lângă interesul major al legiuitorului în aplicarea legii, era și acela prin care era stabilită răspunderea juridică față de personalul militar și civil din rândul armatei, atunci când în virtutea funcției publice îndeplineau/nu îndeplineau atribuțiile funcțiilor încredințate. Constatăm deci, o puternică legătură creată prin efectul legii între stat și persoanele fizice , care în virtutea unor obligații contractuale și de serviciu trebuiau să depună toate diligențele în sensul respectării legii, iar în altfel de situații consecințele constau în aplicarea sancțiunilor.

În ceea ce privea competența după calitatea persoanei (ratione personae), dar și în funcție de starea de pace sau de război, activitatea organelor de judecată era bine delimitată. Astfel, pe timp de război, rolul și atribuțiile potrivit competențelor ce reveneau Consiliilor de război, ca instanțe de judecată, ele soluționau infracțiunile săvârșite de toate persoanele care se aflau în armată , în urma recrutărilor pentru îndeplinirea serviciului obligatoriu, sau în oricare alt mod de angajare , încă din timp de pace, adică toți cei care aveau calitatea de militar, potrivit legilor în vigoare la acea dată.

Totuși, erau reglementate și anumite restricții și limitări în aplicarea procedurii consiliilor, după calitatea persoanei, atunci când raporturile juridice de muncă erau „suspendate”. Dacă cineva, chiar funcționând permanent în rândurile armatei, dar temporar nu se afla în serviciul militar, adică absenta legal, fiind în permisii, concedii, alte disponibilități, se judeca u sub jurisdicția militară numai faptele generatoare de infracțiuni a căror caracter era unul strict militar, ca cele de: insubordonare, loviri, insulta și ofensa adusă superiorului. Pentru orice altă faptă săvîrșită de un militar, competența revenea instanțelor civile.

Ca o măsură de protecție și cu rol preventiv, pe timp de pace, față de persoanele cu funcții deținute în aparatul militar, și în ideea de a evita unele încercări de răzbunare determinate de eventualele neplăceri avute în timpul efectuării serviciului militar, consiliile de război judecau, de asemenea, și pe ofițerii în rezervă și gradele inferioare care, după terminarea obligațiilor serviciului militar, săvârșeau unele fapte penale contra foștilor șefi (ofensă, insultă, lovire), dacă se stabilea că sînt „comise din cauza sau cu ocazia serviciului.. Pe timp de război, astfel cum vom vedea ulterior, competența era extinsă și pentru alte persoane.

Existau și situații speciale privitoare la conflictul de competențe după calitatea persoanei, iar excepțiile priveau pe militarii din jandarmerie ce comiteau fapte în exercițiul funcției, competența revenind instanțelor civile, iar în situația cumulului de fapte, în care una dintre acestea erau de competența consiliului și alta de competența instanțelor civile, atunci, cu prioritate se judeca de instanța căreia îi revenea fapta supusă pedepsei mai grave, iar apoi era trimisă la tribunalul competent pentru faptele rămase, și mai putin grave.

În privința competenței in caz de complicitate, „Codul justiției militare" din 1873” prevedea la art.72, următoarele : „cînd urmărirea unei crime, a unui delict sau contravenții, atrage indivizi nejustițiabili de tribunalele militare și indivizi justițiabili de aceste tribunale, toți preveniții, fără osebire, vor fi trași înaintea tribunalelor ordinare, afară de cazurile exceptate prin orice altă dispoziție expresă a legii".

Altfel exprimat, în orice situație penală se găseau indivizii civili cu cei militari, civilii obligau pe militari se prezinte la instanța lor, cu caracter ordinar. Pentru timp de război, competența era extinsă și pentru alte persoane, situații în care militarii atrăgeau la judecată pe civili în fața Curților Marțiale.

Evoluția procedurală în materie de justiție militară, a fost marcată de acest cod, care a menținut integral procedura Codului militar francez de la 1857, ignorînd principiile și prevederile codurilor militare române anterioare ca „Așezămîntul judecătoresc și disțiplinesc" din anul 1832, și „Condica penală ostășească cu procedura ei" din 1852, care cuprindeau dispoziții demne de reținut și posibil de aplicat.

Exercitarea acțiunii penale, adică acțiunea penală publică, începea imediat în momentul cînd s-a aflat despre comiterea unei infracțiuni. „Codul justiției militare" din 1873, în dispozițiile sale, reglementa trei faze prin care trecea acțiunea penală și anume :

a) Cercetările preliminare care aveau ca obiect descoperirea infracțiunilor comise, cercetarea necesară pentru a se cunoaște cine este făptuitorul și adunarea primelor probe în vederea conturării actului penal săvîrșit. Poliția judiciară militară se exercita sub autoritatea generalului comandant al circumscripției respective și avea ca atribuții să descopere crimele și delictele, să adune dovezile și să predea pe autori în mîinile autorității însărcinată cu urmărirea lor înaintea Consiliilor de război.

Ordinul de urmărire emis de generalul comandant era actul prin care se punea în mișcare acțiunea publică pentru toate gradele militare, pînă la locotenent-colonel inclusiv. Pentru colonei și generali ordinul de urmărire era dat de ministrul de război.

Generalul comandant deținea suveranitatea aprecierii faptei penale în sine, în lumina intereselor obștești și ostășești și avea dreptul să decidă, dacă este sau nu este caz de urmărire. Împotriva ordinului de urmărire nu exista, în fond nici o cale de atac, nici din partea inculpatului în caz de închidere a acțiunii publice, nici din partea misterului public în caz de nedeschidere.

b) Instrucția preparatorie sau prealabilă (de pregătire a procesului penal) era premergătoare judecății și se exercita de judecătorii de instrucție militari, numiți raportori, în urma deschiderii acțiunii penale prin ordin de urmărire.

Începerea instrucției judiciare preparatorii se făcea prin transmiterea dosarului de către Comisarul regal raportorului titular, care era obligat să asculte de îndată pe prevenit, adică să-i ia primul interogator, act important al instrucției. După terminarea instrucției, raportul transmitea piesele împreună cu raportorul și părerea sa Comisarului regal, care le supunea, împreună cu concluziile sale, generalului comandant al circumscripției, care se pronunța asupra trimiterii în judecată.

c) Judecata, în fața Consiliului de război avea loc în ziua și la ora fixată prin ordinul de convocare al generalului comandant. Se depunea pe masă Codicele de justiție militară, Codicele penal ordinar și Codicele instrucției criminale. Ședințele erau, în general, publice, sub pedeapsă de nulitate. Dacă ordinea publică sau bunele moravuri impuneau, consiliul ordona ca dezbaterile să se facă în secret. Se îndată după introducerea acuzatului se citea ordinul de convocare a consiliului, ordinul de trimitere în judecată sau, după caz, ordonanța definitivă (raportul) a raportorului, precum și piesele din dosar, eventual necesare.

Ca reper legislativ pentru perioada interbelică și de o importanță majoră în ceea ce privește reglementarea și regimul sancționator pentru faptele generatoare de infracțiuni cu caracter public, l-a constituit intrarea în vigoare a Codului Justiției Militare din 20 martie 1937.

Codul era structurat astfel: Cartea I – Organizarea, Cartea a II – a Competenta, Cartea a III-a – Procedura, Cartea a IV-a – Infracțiuni și pedepse. Acest cod a fost modificat și republicat o singură dată, în 1948 și abrogat prin Legea nr. 30/1968.

Ca și organizare pe categorii de instanțe militare erau: Comisiile de judecată, Tribunalele militare, si Curtea militara de casatie si justitie, iar pe lângă fiecare structură militară de nuvel unitate militară sau entitate echivalentă, functiona câte un Consiliu de judecata.

Structura organizatorică era stabilită ca și o corespondență pentru cea administrativă a statului, astfel că la resedința fiecărei regiuni militare funcționa un tribunal militar, cu una sau mai multe sectii. Tribunalele militare se înființau prin decret, ministrul responsabil prin ordin sau decizie stabileau materializarea practică a înființării și funcționării instanțelor militare.

Potrivit legii, era statuată obligația ca judecătorii să fie cel puțin egali în grad și funcție cu persoana supusă judecății.

Instanța de cel mai înalt rang era „Curtea militară de casație si justiție” ființa în București și se compunea dintr-un președinte, cu grad de general magistrat și cu statut de magistrat militar și patru consilieri magistrati militari, cu grad de colonel, numiți prin decret la propunerea Ministerului Apărării Naționale. Această instanță era una de recurs și judeca toate acțiunile împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele militare.

În anul 1935 a fost adoptat un nou cod de procedură penală care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937. Acesta conținea dispoziții din codul de procedură penală din 1865 dar a prevăzut și unele reglementari moderne. Prima fază a procesului și-a păstrat caracterul inchizitorial, iar faza de judecată pe cel acuzatorial, nefiind în discuție principiul prezumției nevinovăției.

Acțiunea era pusă în mișcare de către Ministerul Public, respectiv organele militare de urmărire penală, iar acuzarea se făcea cu respectarea principiilor legalității, oralității, individualității si revocabilității. În soluționarea cauzelor penale au fost păstrate achitarea și condamnarea dar au fost introduse încetarea și anularea urmăririi penale.

Incriminarea faptelor cu caracter infracțional și cu alterarea interesului public era statuată încă din perioada anterioară apariției codului, astfel încât “delapidările sau deturnările din bani publici, sub orice formă, se vor pedepsi conform legilor penale, civile sau militare în vigoare în momentul săvârșirii faptului”.

Importanța și grija față de patrimoniul public, din perspectiva îndeplinirii obligațiilor de serviciu era manifestată și atunci când, prin lege, se numeau sau se alegeau apărătorii în fața instanțelor militare, pentru a exercita oficiul dreptului la apărare.

Cu titlu imperativ, nu puteau face acest oficiu, în nici un caz următorii: a) ofițerii reformați prin decret pe baza deciziei unui consiliu de reforma, chiar dacă aveau calitatea de avocat; b) avocații eliminați de pe tabelul colegiilor, indiferent de motivele ce au stat la baza eliminării; c) avocații suspendați de pe tabelul colegiilor, pe timpul suspendării lor; d) cei care au fost condamnați ori sunt puși sub urmărire judiciară, pentru crimă sau pentru unul din următoarele delicte: furt, abuz de încredere, înșelăciune, delapidare de bani publici, fals, jurământ sau mărturie mincinoasă, mituire, sustragere de acte și delict de audiență la vreuna din instanțele militare.

În același cadru procedural se înscriu și situațiile în care, intervenea ca și pedeapsă accesorie, pierderea rangului militar prin degradarea militară în cazul condamnărilor pronunțate de orice tip de instanță (în materie civilă sau de instanța militară), față de orice militar indiferent de grad, pentru crime, precum și în cazul condamnărilor la orice pedeapsă, pronunțate de către orice instanță, pentru vreuna din următoarele infracțiuni: “asociere pentru comitere de crime sau delicte, fals, uz de fals, delapidare, luare de mită, atentat la pudoare, mărturie mincinoasă, furt, tâlhărie, abuz de încredere și înșelăciune prevăzute de codul penal, plăsmuiri și falsificări, sustracțiuni, mită, lovirea superiorului, furt, părăsire de post sau comandă, lașitate, dezertare și jafuri, prevăzute de art. 478, 479, 48 z, 492, 496, 507, 508, 519-530 și 536 din prezentul cod”.

Fără echivoc este și exprimarea legiuitorului în conținutul codului pentru pedepsirea cu “munca silnică pet imp mărginit”a faptelor prin care militarii ar fi delapidat, deturnat ori sustras bani publici sau privați, ori bunuri sub forma efectelor cu valoare, acte sau titluri de valoare, active sub forma material, ce aparțineau statului sau altor militari, și care bunuri i-ar fi fost încredințate spre grijă și păstrare de către stat, prin administrația militară.

Ce mod de exprimare mai clar și cuprinzător, ar putea exemplifica prin definiția dată, încredințarea ca sarcină de serviciu și răspunderea pe care statul o acorda/pretindea administratorilor, pe de o parte, dar și în ceea ce privește consecința îmbrățișării faptelor reprobabile sancționate de lege cu închisoarea, pe de altă parte !?

O nouă categorie de infracțiuni specifice serviciului introduse în Capitolul II al Titlului V al părții speciale a noului Codul penal o constituie: delapidarea, folosirea abuzivă a funcției în scop sexual, uzurparea funcției, divulgarea informațiilor secrete de stat, de serviciu sau nepublice, obținerea ilegală de fonduri și deturnarea acestora.

De obicei, istoricește vorbind, delapidarea a apărut atunci când o persoană avea o posesie de bunuri dobândită în mod legal și, ulterior, și le însușește. În acest sens, delapidarea trebuie să fie în contrast cu infracțiunea de furt, care înseamnă luarea de bunuri din posesia altuia fără consimțământul prealabil al „predării în grijă”, acestuia din urmă.

Spre exemplificare, în Anglia prin anul 1529, un agent care transporta bunuri care îi erau încredințate de către stăpânul său a comis furt, deoarece titlul legal al posesiei, spre deosebire de posesia fizică, nu a fost transferat către persoana respectivă. Această extindere de drepturi, nu a reușit să acopere situațiile în care funcționarul a primit bunuri de la o terță persoană, bunurile destinate stăpânului său.

Eșecul legii privind furtul și de a asigura o protecție adecvată pentru proprietatea angajatorilor împotriva ravagiilor funcționarilor și angajaților a dus la adoptarea de legi „statute” specifice situației petrecute, operațiunea în sine fiind numită, în timp, delapidare.

Domeniul de aplicare al vechii infracțiuni de drept comun, respectiv aceea de furt a fost extins treptat către diverse interpretări ale conceptului de posesie.

Unele țări limitează astfel de statut în deturnarea de bunuri primite de un angajat „în virtutea activității sale.” Alții extinde infracțiunea de a include orice proprietate a principalului primite de angajat pârât.Unele jurisdicții includ chiar proprietate a trecut la un angajat din greșeală, în timp ce altele necesită proprietatea de a fi trecut în mod deliberat.Statutele mai larg adoptate acopere custozi de fonduri publice. Multe legi funcționarilor publici obiectul unor sancțiuni severe, chiar dacă fondurile sunt pierdute prin administrare necorespunzătoare, mai degrabă decât o încercare clară de a fura

Prin alin. (1) al art. 308 Cod penal, „Infracțiuni de corupție și de serviciu comise de alte persoane”, a fost modificat, în sensul că, dispozițiile referitoare la faptele de corupție, la cele de serviciu, și la cele aferente divulgării informațiilor secrete de serviciu, privitoare la funcționarii publici, se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2)ori în cadrul oricărei persoane juridice.

Domeniul reglementat și cu rolul destinat păstrării în siguranță a secretului profesional , al informațiilor clasificate, neglijența manifestată și sancționată în asemenea situații; este similar cu conținutul din Codul penal vechi, dar corelat cu alte texte care au fost introduse în acest grup, al infracțiunilor de serviciu, din care fac parte: „divulgarea informațiilor secrete de stat, divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice, neglijența în păstrarea informațiilor”.

Înscrierea pe primul loc a delapidării, din șirul faptelor care aducea atingere patrimoniului, așa după cum au fost incriminate de legiuitorul din 1968, s-a explicat la acel moment prin periculozitatea sa socială, determinată nu numai de daunele provocate proprietății publice, ci și de faptul că, era săvărșită de persoane, învestite cu o anumită calitate, preluată și actualmente, cărora li s-au dat în primire și păstrare anumite bunuri care aparțin patrimoniului public, deci din acest punct de vedere o importanță deosebită o avea grija față de patrimoniu ca valoare fundamental apărată.

Or, prin actuala reglementare a legii penale, această faptă a fost adusă acolo unde îi este locul, în grupul „infracțiunilor de serviciu” pentru că, prin comiterea ei, se vatămă, mai întâi relația socială de serviciu și în secundar se afectează patrimoniul unei persoane juridice.

Apreciind în acest mod, pentru delapidare, măsura sancționării prin pedeapsa închisorii prevăzută în lege este mai redusă decât cea existentă în norma de incriminare din Codul penal vechi, pedeapsa stabilită era închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi,iar în plus se prevedea aplicarea obligatorie a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică, cu titlu de pedeapsa complementară. Se observă că, în reglementarea veche componenta și caracterul „public” a fost și este în continuare păstrată, ceea ce a permis în mod facil analiza tehnică și pe argumente în vederea inițierii proiectului iar ulterior pentru aprobarea noii forme a legii penale. Aceeași este situația și în alte legislații, cum este cazul art. 432 Codul penal spaniol, art. 314 Codul penal italian, 432-15 Codul penal francez.

CONSTITUTII

coNSTITUȚIA PRINCIPATELOR UNITE ROMANE din 30 iunie 1866

EMITENT: REGELE CAROL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 142 din 13 iulie 1866

Data intrarii in vigoare : 13 iulie 1866

ART. 10

Nu exista în Stat nici o deosebire dee clasa. Toți Romanii sunt egali înaintea legei și datori a contribui fără osebire la dările și sarcinile publice. Ei singuri sunt admisibili în funcțiunile publice, civile și militare. Legi speciale vor determina condițiunile de admisibilitate și de inaintare în funcțiunile Statului. Streinii, nu pot fi admiși în funcțiuni publice, de cat în casuri esceptionale și anume statornicite de legi.

ART. 19

Proprietatea de orice natura, precum și tote creanțele asupra Statului, sunt sacre și neviolabile. Nimeni nu pote fi espropriat de cat pentru causa de utilitate publica legalmentate, constatată, și după o dreapta și prealabilă despăgubire. Prin causa de utilitate publica urmează a se înțelege numai comunicatiunea și salubritatea publica, precum și lucrările de aperarea terei. Legile esistente privitore la aliniarea și lărgirea stradelor de prin comune, precum și la malurile apelor ce curg prin sau pe lenga ele remen în vigore. Legi speciale vor regula procedura și modul expropriatiunei. Libera și neimpedicata întrebuințare a rîurilor navigabile și flotabile, a soselelor și altor cai de comunicare este de domeniul public.

ART. 29

Nici o autorisatiune prealabilă nu este necesară pentru a se esercita urmăriri contra funcționarilor publici pentru factele administrațiunei lor de părțile vetamate, remaind încă neatinse regulile speciale statornicite în privinta ministrilor. Casurile și modul urmăririi se vor regula prin anume lege. Dispositiuni speciale în condicele penal vor determina penalitățile prepuitorilor.

ART. 93

( ………………)

El are dreptul de a bate moneda, conform unei legi speciale. El inchea cu Statele streine Convențiunile necesarii pentru comerciu, navigațiune și alte asemenea; însă ca pentru ca aceste acte sa aibă autoritate indatoritore, trebue mai inteiu a fi supuse puterei legislative și aprobate de ea.

ART. 8

Nu se admite în Stat nici o deosebire de naștere sau de clase sociale.

Toți Romanii, fără deosebire de origina etnică, de limba sau de religie sunt egali înaintea legii și datori a contribui fără osebire la dările și sarcinile publice.

Numai ei sunt admisibili în funcțiunile și demnitățile publice, civile și militare.

Legile speciale vor determina Statutul funcționarilor publici.

Străinii nu pot fi admiși în funcțiunile publice decât în cazuri excepționale și anume statornicite de legi.

ART. 31

Nici o autorizare prealabilă nu este necesară pentru a se exercita urmăriri contra funcționarilor publici pentru faptele administrațiunii lor de părțile vătămate, rămânând însă neatinse regulile speciale statornicite în privinta ministrilor.

Cazurile și modul urmăririi se vor regula prin anume lege.

Dispozițiuni speciale în codicele penal vor determina penalitățile prepuitorilor

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 282 din 29 martie 1923

Data intrarii in vigoare : 29 martie 1923

– abrogat de <LLNK 11938 02206701 0 16>CONS /1938 la data de 27 februarie 1938

ART. 36

Dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege.

Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile în economiile provenite din munca, casa de locuit, gospodăria de pe lîngă ea și terenul pe care ele se afla, precum și bunurile de uz și confort personal.

ART. 5

Economia nationala a României este o economie socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție.

ART. 10

Cooperativele agricole de producție, forma socialistă de organizare a agriculturii, asigura condiții pentru cultivarea intensiva a pămîntului și aplicarea științei înaintate, contribuie, prin sporirea producției, la dezvoltarea economiei naționale, la ridicarea continua a nivelului de viata al țărănimii și al întregului popor.

Statul sprijină cooperativele agricole de producție și ocrotește proprietatea lor. De asemenea, statul sprijină celelalte organizații cooperatiste și ocrotește proprietatea lor

ART. 7

Bogățiile de orice natura ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturala, fabricile și uzinele, băncile, întreprinderile agricole de stat, stațiunile pentru mecanizarea agriculturii, căile de comunicație, mijloacele de transport și telecomunicații de stat, fondul de stat de clădiri și locuințe, baza materială a instituțiilor social-culturale de stat, aparțin întregului popor, sînt proprietate de stat

Dreptul sacru și inviolabil a proprietății de orice natură, dar și al creanțelor asupra statului dar și asupra particularilor erau garantate ca atare prin legea supremă a vremii Constituția din 1938, intrată în vigoare la data de 27 februarie 1938.

Constituția lui Carol consfințea libertatea oricui de a dispune de bunurile individuale, dispoziție ce trebuia exercitată în condițiile normelor statuate prin legi. Totodată, este menținută delimitarea dintre domeniul public și domeniul privat, venind cu precizări asupra modalităților de administrare și transmitere a patrimoniului public, legiferând în mod special aceste operațiuni

ART. 16

Proprietatea de orice natura, precum și creanțele atât asupra particularilor cat și asupra Statului, sunt inviolabile și garantate ca atare.

Oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, după normele prevăzute în legi.

Bunurile care fac parte din domeniul public sunt administrate și nu pot fi înstrăinate decât după regulile și cu formele stabilite prin lege. Nici o lege nu poate infiinta pedeapsa confiscării averilor, afară de cazurile de inalta trădare și delapidare de bani publici.

ART. 87

Delapidarea de bani publici se califica crima și se pedepsește ca atare.CONSTITUȚIA

EMITENT: REGELE CAROL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 48 din 27 februarie 1938

Data intrarii in vigoare :27 februarie 1938

– suspendat de <LLNK 11940 510 10 202 1 26>art.1 din LEGE 510/1940 la data de 5 septembrie 1940

ART. 7

Bunurile comune ale poporului constituiesc temelia materială a propasirii economice și a independentei naționale a Republicii Populare Romane.

Apărarea și dezvoltarea bunurilor comune ale poporului sunt o îndatorire a fiecărui cetățean.

ART. 34

Orice cetățean are dreptul de petiționare, precum și dreptul de a cere organelor prevăzute de legi trimiterea în judecata a oricărui funcționar public, pentru infracțiunile săvârșite în timpul exercitării serviciului.

ART. 36

Apărarea patriei este o datorie de onoare a tuturor cetățenilor.

Serviciul militar este obligatoriu pentru toți cetățenii, în conformitate cu legea.

Trădarea de patrie, – călcarea jurământului, trecerea în slujba dușmanului, aducerea de prejudicii puterii militare a Statului, – constituie crima cea mai grava fata de popor și se pedepsește cu toată asprimea legii.

ART. 7

Bunurile comune ale poporului constituiesc temelia materială a propasirii economice și a independentei naționale a Republicii Populare Romane.

Apărarea și dezvoltarea bunurilor comune ale poporului sunt o îndatorire a fiecărui cetățean.

ART. 8

Proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege.

Proprietatea particulară, agonisita prin munca și economisire, se bucura de o protecție specială.

ART. 11

Când interesul general cere, mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea Statului, adică bun al poporului, în condițiunile prevăzute de lege.

ONSTITUȚIA REPUBLICII POPULARE ROMANE

EMITENT: MAREA ADUNARE NATIONALA

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 87 bis din 13 aprilie 1948

Data intrarii in vigoare : 13 aprilie 1948

Art. 236. – Funcționarul public care își însușește, trafica sau întrebuințează pentru el sau pentru alții, bani, efecte sau alte lucruri mobile din avutul public, încredințate lui în administrare sau păstrare, în virtutea însărcinării sale legale, comite delictul de delapidare.

Se considera delapidator și funcționarul public, care fără a fi gestionar de drept, dar în mod voluntar sau din ordin, primind însărcinarea de a incasa, transporta sau manipula: bani, efecte sau alte lucruri mobile din avutul public, săvârșește vreuna din faptele enumerate în alineatul precedent.

Delictul de delapidare se pedepsește după cum urmează:

1. Dela 3 la 5 ani închisoare corecțională, amenda dela 5.000 la 10.000 lei și interdicție corecțională dela 1 la 3 ani, dacă suma sau valorile delapidate nu întrec 50.000 lei;

2. Dela 3 la 7 ani închisoare corecțională, amenda dela 5.000 la 15.000 lei și interdicție corecțională dela 3 la 5 ani, dacă suma sau valorile delapidate sunt dela 50.000 lei la 1.000.000 lei, inclusiv;

3. Dela 3 la 10 ani închisoare corecțională, amenda dela 10.000 la 20.000 lei și interdicție corecțională dela 3 la 6 ani, dacă suma sau valorile delapidate sunt mai mari de 1.000.000 lei.

Dacă, pentru săvârșirea delapidarii sau pentru acoperirea, ei, ori pentru împiedicarea descoperirii sau pentru păstrarea profitului ce deriva din ea, culpabilul a săvârșit vreun fals, vreo distrugere de acte sau orice alt delict, pedeapsa este aceea prevăzută în alineatele precedente, după distincțiunile acolo făcute, putându-se majoră cu cel mult 2 ani.

În toate cazurile instanta poate pronunța prin hotărîre de condamnare și pedeapsa confiscării averii precum și pierderea drepturilor la pensiune.LEGE nr. 5 din 19 ianuarie 1948

pentru modificarea unor dispozițiuni din codul penal

EMITENT: MINISTERUL JUSTIȚIEI

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 15 din 19 ianuarie 1948

Data intrarii in vigoare :19 ianuarie 1948

Pe rol pronunțarea asupra exceptiei de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 223 din Codul penal, ridicată de inculpatii Nicu Ceaușescu, Dan Ioan și Hategan Eugen în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 8134/1990 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București.

Prin Decizia nr. 32 din 26 mai 1993, rămasă definitiva, Curtea Constituțională a constatat ca art. 223 din Codul penal este abrogat parțial, conform art. 150 alin. (1) din Constituție, și, în consecinta, urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri care fac obiectul exclusiv al proprietății publice. DECIZIE Nr. 25 din 14 martie 1994

EMITENT: CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 290 din 12 octombrie 1994

Data intrarii in vigoare :12 octombrie 1994

Reprezentantul Ministerului Public a susținut recursul în interesul legii, cerând sa se decidă în sensul ca administratorul asociației de proprietari sau de locatari are calitatea de funcționar, iar fapta acestuia de însușire, folosire sau traficare, în interesul sau ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează constituie infracțiunea de delapidare.

În aplicarea dispozițiilor art.147 alin.2 și ale art. 215^1 din Codul penal, instanțele judecătorești s-au pronunțat diferit cu privire la împrejurarea dacă administratorul asociației de proprietari sau de locatari are calitatea de funcționar, precum și la încadrarea juridică a faptei acestuia de însușire, folosire sau traficare, în interesul sau ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.

Astfel, unele instanțe au considerat ca administratorul asociației de proprietari sau de locatari nu are calitatea de funcționar în sensul prevederilor art. 147 alin. 2 din Codul penal, iar fapta sa de însușire, folosire sau traficare, în interesul sau ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează constituie infracțiunea de gestiune frauduloasă prevăzută de art. 214 alin. 2 din Codul penal.

S-a motivat, în sprijinul acestui punct de vedere, ca o atare fapta nu întrunește condițiile referitoare la subiectul activ al infracțiunii de delapidare, deoarece atribuțiile de gestionare a bunurilor asociației de proprietari sau de locatari nu îl transforma pe administrator în funcționar în accepțiunea prevederilor art.147 alin. 2 din Codul penal.

Au fost și instanțe care s-au pronunțat în sensul ca prin conduita sa ilicită de însușire, folosire sau traficare a unor bunuri ce i-au fost încredințate de membrii asociației de proprietari sau de locatari administratorul asociației dispune pe nedrept de acele bunuri, comitand astfel infracțiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 din Codul penal.

În fine, alte instanțe s-au pronunțat în sensul ca administratorul asociației de proprietari sau de locatari are calitatea de funcționar în sensul art. 147 alin. 2 din Codul penal, iar fapta acestuia de însușire, folosire sau traficare, în interesul sau ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează constituie infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 215^1 din Codul penal.

Aceste din urma instanțe au procedat corect.

Potrivit art.147 alin. 2 din Codul penal, „prin <<funcționar>> se înțelege persoana menționată în alin. 1”, adică aceea care exercita permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natura, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145, „precum și orice salariat care exercita o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat”.

Din coroborarea dispozițiilor cuprinse în cele doua alineate ale art. 147 din Codul penal rezulta astfel ca are calitatea de „funcționar” atât persoana care este „funcționar public” în accepțiunea prevederilor din primul alineat al acestui articol, cat și orice salariat care exercita o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât „autoritățile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public”, la care se referă art. 145 din Codul penal.

În același timp, trebuie avut în vedere ca, potrivit <LLNK 11996 114 11 202 34 48>art.34 alin.1 din Legea locuinței nr. 114/1996, „clădirile de locuit pot fi date de proprietar în administrarea unor persoane fizice sau juridice, asociații, servicii publice sau agenți economici specializați…”, iar prin alin. 2 lit. a) din același articol se prevede ca între obligațiile principale ale celor care le administrează este și „gestionarea bunurilor și a fondurilor bănești”.

Tot astfel, prin art. 16 din Statutul privind organizarea și funcționarea asociației locatarilor, aprobat prin <LLNK 11977 387 30 801 0 21>Decretul nr. 387/1977, sunt stabilite atribuții specifice de gestionar pentru administratorul asociației locatarilor, prevăzându-se, între altele, ca acesta „răspunde de buna funcționare și integritatea părților și instalațiilor de folosinta comuna din clădire, de mijloacele materiale ale asociației”, „asigura întocmirea listelor lunare de plata și încasarea cotelor de contribuție la cheltuielile comune”, „se îngrijește de efectuarea cheltuielilor strict necesare activității asociației” și „asigura întocmirea și păstrarea evidentelor asociației”.

Or, în raport cu aceste vadite atribuții de gestionar ale administratorului asociației de proprietari sau de locatari, prevăzute în actele normative menționate, este evident ca aceasta persoana are calitatea de „funcționar” în sensul prevederilor art. 147 alin. 2 din Codul penal, potrivit cărora prin funcționar se înțelege și orice salariat care exercita o însărcinare în serviciul unei alte unități decât cele de interes public.

Pe de alta parte, este de observat ca în art. 215^1 alin.1 din Codul penal se prevede ca infracțiunea de delapidare se săvârșește prin „însușirea, folosirea sau traficarea, de către un funcționar, în interesul sau ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează”.

Asa fiind, din moment ce administratorul asociației de proprietari sau de locatari are calitatea de funcționar cu vadite atribuții de gestionar și de administrator, fapta sa de însușire, folosire sau traficare, în interesul sau ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri din cele pe care le gestionează sau administrează constituie infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 215^1 din Codul penal.

În consecinta, în temeiul dispozițiilor <LLNK 11993 56 11 202 26 64>art. 26 lit. b) din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, republicată, precum și ale art. 414^2 din Codul de procedura penală, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili ca administratorul asociației de proprietari sau de locatari are calitatea de funcționar, iar fapta acestuia de însușire, folosire sau traficare, în interesul sau ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează constituie infracțiunea de delapidare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție.

În aplicarea prevederilor art.147 alin.2 și ale art. 215^1 din Codul penal, stabilește:

1. Administratorul asociației de proprietari sau de locatari are calitatea de funcționar.

2. Fapta acestuia de însușire, folosire sau traficare, în interesul sau ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează constituie infracțiunea de delapidare.

Pronunțată în ședința publica azi, 2 decembrie 2002.

DECIZIE nr. 3 din 2 decembrie 2002

cu privire la împrejurarea dacă administratorul asociației de proprietari sau de locatari are calitatea de funcționar

EMITENT: CURTEA SUPREMA DE JUSTIȚIE

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 113 din 24 februarie 2003

Data intrarii in vigoare :24 februarie 2003

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, considerând că dispozițiile art. 215^1 din Codul penal, referitoare la infracțiunea de delapidare, nu contravin prevederilor art.16 alin. (1) și (2) din Constituție, deoarece nu conțin dispoziții discriminatorii.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 14 mai 2003, pronunțată în Dosarul nr.1.888/2002, Judecătoria Constanța a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.215^1 din Codul penal, excepție ridicată de Dumitru Dobrogeanu, inculpat în dosarul menționat.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia, care a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare, deoarece, în calitate de administrator la o asociație de proprietari, n-a putut justifica 100 de milioane de lei din banii asociației, consideră că dispozițiile legale care i s-au aplicat sunt neconstituționale nu prin ele însele, ci pentru că legea nu prevede și pentru această infracțiune, așa cum prevede pentru infracțiunile de abuz de încredere (art. 213 din Codul penal) și de gestiune frauduloasă (art. 214 din Codul penal), că acțiunea penală se pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, deși este vorba, și la delapidare, tot despre proprietate privată. El mai susține că urmărirea din oficiu în cazul delapidării constituie o reminiscență fie a codurilor penale de la 1864 și 1936, care prevedeau delapidarea printre infracțiunile săvârșite de funcționari publici, fie a Codului penal de la 1968, care o prevedeau ca infracțiune contra avutului obștesc. Păstrându-se, pentru infracțiunea de delapidare, principiul oficialității, în ce privește punerea în mișcare a acțiunii penale, se creează, în opinia autorului excepției, o discriminare a autorilor acestei infracțiuni, în comparație cu cei ai infracțiunilor de abuz de încredere sau de gestiune frauduloasă, încălcându-se astfel prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, referitoare la egalitatea în fața legii și a autorităților publice.

Judecătoria Constanța arată că excepția este neîntemeiată, deoarece textul criticat nu instituie discriminări în funcție de tipul de proprietate sau de persoane, ori de forma lor de organizare, nefiind contrar art. 16 din Constituție.

Potrivit dispozițiilor <LLNK 11992 47 11 202 24 39>art.24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și formula punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.De asemenea, în conformitate cu dispozițiile <LLNK 11997 35 10 202 18 31>art.18^1 din Legea nr.35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituției Avocatul Poporului.

Guvernul arată că excepția este nefondată. Situația infracțiunii de delapidare este diferită de aceea a infracțiunilor de abuz de încredere și de gestiune frauduloasă, deoarece subiectul delapidării are și calitatea de funcționar căruia i s-a încredințat gestionarea sau administrarea banilor societății comerciale sau unității la care se referă art. 145 din Codul penal. Necesitatea apărării acestor relații sociale specifice a impus un regim deosebit în raport cu infracțiunile de abuz de încredere și de gestiune frauduloasă și deci nu se poate vorbi de încălcarea art. 16 din Constituție.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art.215^1 din Codul penal sunt constituționale. Se arată, în acest sens, că este dreptul legiuitorului de a opta pentru regula urmăririi, judecării și sancționării din oficiu a infracțiunii de delapidare și pentru procedura plângerii prealabile în cazul altor infracțiuni, între care abuzul de încredere și gestiune frauduloasă. Fiind vorba de situații diferite, nu se poate vorbi de încălcarea principiului egalității.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile <LLNK 11992 47 11 201 0 17>Legii nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (1), ale <LLNK 11992 47 11 202 2 41>art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției îl constituie, formal, dispozițiile art. 215^1 din Codul penal, dar de fapt se critică omisiunea legiuitorului de a prevedea și pentru infracțiunea de delapidare regula punerii în mișcare a acțiunii penale numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Autorul excepției consideră că legea creează astfel o discriminare a delapidatorului în raport cu autorul unei infracțiuni de abuz de încredere sau gestiune frauduloasă, care este urmărit numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cu toate că, și în cazul delapidării, este vorba tot de proprietate privată.

Dispozițiile art. 215^1 din Codul penal au următorul cuprins: „Însușirea, folosirea sau traficarea, de către un funcționar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, se pedepsește cu închisoare de la unu la 15 ani.

În cazul în care delapidarea a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.”

Analizând actele dosarului, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate, întemeiată pe faptul că legea prevede că acțiunea penală pentru infracțiunea de delapidare se pune în mișcare din oficiu, iar nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, așa cum s-a prevăzut pentru infracțiunile de abuz de încredere și gestiune frauduloasă, este neîntemeiată.

Conform art. 126 alin. (2) din Constituție, în forma republicată, „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege”. Legiuitorul român a optat pentru regula generală de urmărire, judecare și sancționare din oficiu a infracțiunilor, ca fapte antisociale. Este dreptul constituțional al legiuitorului de a stabili și anumite excepții de la această regulă generală. Astfel, s-a prevăzut ca în anumite cazuri, datorită caracterului și conținutului concret al faptelor, statutului special al autorului faptei ori al persoanei vătămate sau relațiilor speciale dintre făptuitor și persoana lezată, punerea în mișcare a acțiunii penale să fie condiționată de existența plângerii prealabile a persoanei vătămate. Generalizarea acestei condiționări ar împiedica însă, în mod evident, protecția eficientă a societății, a intereselor generale față de faptele care prezintă pericol social, prevăzute de legea penală.

Curtea constată, de asemenea, că în cazul infracțiunii de delapidare, legiuitorul are temeiuri serioase de politică penală să păstreze principiul oficialității, având în vedere calitatea de funcționar a făptuitorului și relațiile de serviciu existente între el și persoana vătămată. În consecință, nu se poate vorbi de încălcarea principiului constituțional al egalității în drepturi.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, pecum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art.23 alin. (1) și (6) și al <LLNK 11992 47 11 202 25 46>art. 25 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.215^1 din Codul penal, excepție ridicată de Dumitru Dobrogeanu în Dosarul nr.1.888/2002 al Judecătoriei Constanța.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 25 noiembrie 2003.

DECIZIE nr. 451 din 25 noiembrie 2003

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215^1 din Codul penal

EMITENT: CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 896 din 15 decembrie 2003

Data intrarii in vigoare :15 decembrie 2003

DECIZIE nr. 1 din 19 ianuarie 2015

privind examinarea prin care se solicită stabilirea infracțiunii prevăzută de art. 308 din Codul penal dacă este o infracțiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracțiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal

EMITENT: ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE – COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 105 din 10 februarie 2015

Data intrarii in vigoare :10 februarie 2015

Delapidarea în dvs. de afaceri http://stimmel-law.com/articles/Embezzlement_in_Your_Business_or_Assets.html

Introducere:

Dacă dețineți sau de a rula o afacere mai devreme sau mai târziu cineva va deturna de la tine. Cele mai multe delapidări sunt mici, de multe ori doar materiale de birou sau cont de cheltuieli abuz, dar numărul de semnificative delapidări-furt de mii, dacă nu zeci de mii de dolari prin abuz de cărți sau accesul la fonduri este nu numai în creștere, dar este larg nedeclarat din motive a declarat mai târziu în acest articol.

Biroul nostru, care a fost practica în acest localizare de aproape o sută de ani, calculat recent că a diferitelor clientii de business ne reprezinte cel puțin zece la sută au suferit unele furt angajat în anul mediu în timp ce ni se cere pentru a reprezenta o victimă de mare deturnare de fonduri în medie o dată pe trimestru, de multe ori mai mult.

Mediu Persoana afaceri, suspecta ceva poate fi greșit în timp ce studia contul de profit-pierdere sau de auz un zvon despre un angajat este, de obicei șocat să descopere că poliția, să nu mai vorbim de procuror, sunt mai puțin entuziaști pentru a investiga și chef de urmărire penală făptuitorului greșit absent o mărturisire completă.

Motivul este simplu: cu crime violente lua mult timp și fonduri lor, și cu urmărirea penală a deturnare de fonduri, atât plictisitor și greu (fiind bazat în cele mai multe cazuri privind înregistrările financiare, situațiile financiare, calcule, etc.) procurorul penal medie încearcă să evite consumatoare și de urmărire penală de frustrant cât mai mult posibil timpul.

Asta înseamnă că nu există nici o scutire eficace? Cu siguranta nu. Dacă investigate și urmărite de către victimă corect, cu avocatul poliție și districtul folosit de obicei ca adjuvant la eforturile de relief, este foarte posibil pentru a obține restituire adecvat și unele minimum de justiție.

Acest articol va descrie ceea ce biroul nostru a dovedit a fi mijloace eficiente pentru a investiga, de tratament și de a obține despăgubiri pentru deturnarea tipic într-o companie din California. Un companion de retinere Page articol va merge în profunzime în ceea ce privește tactici de a adopta, dacă o suspectează de deturnare de fonduri în viața cuiva.

Delapidarea: Ce este?

Deturnarea este furtul de proprietate dumneavoastră, dar un tip de furt care necesită unele abuz de încredere. „Delapidarea este însușirea frauduloasă a proprietății de către o persoană cărora le-a fost încredințată și esența infracțiunii este creditul a consumului propriu unul de proprietate livrate cu el devotament pentru un anumit hotărât altul decât propria lui plăcere de ea.” Oamenii v Hodges, 315 P.2d 38 (1957).

„Elementele esențiale ale” delapidare „sunt relație fiduciară care unul încredințează proprietate la alta și însușire frauduloasă a bunului de către acesta din urmă.” Oamenii v Darling, 41 Cal. Rptr. 219 (1964).

În timp ce furt sau furt este doar luarea de proprietate altei persoane, delapidare, în mod normal este furt realizează prin intermediul unui abuz de încredere, o luare de la cineva care a avut încredere în delapidator cu acces la fonduri. Acesta poate fi un angajat a lua de la un angajator, un administrator de la un beneficiar, un soț de la un alt soț, un avocat de la un client, un administrator de la un trust, etc, etc. Cititorul ar trebui să revizuiască articolul privind drepturi cu caracter fiduciar pentru a vedea cum că legăturile concept în deturnarea tipic.

Din punctul de vedere al dreptului penal, delapidare este doar o variație de furt toate, care este inclusă în același statut Cod penal referitoare la furt. Pedeapsă penală pentru delapidare este la fel ca pentru orice altă formă de furt și se bazează pe cantitatea furate, deși sancțiuni suplimentare pot minti dacă delapidare guvernamental este stabilit. Codul penal Secțiunea 503 definește infracțiunea ca însușirea frauduloasă a proprietății de către un căruia a fost încredințat și secțiunea 484 din Codul penal prevede California definiția de furt, în general, care prevede că orice persoană care, „… însușește în mod fraudulos de proprietate care a fost încredințată la el sau ea sau care se cu bună știință și cu intenție, de către orice false sau frauduloase reprezentare sau pretext, frauda orice altă persoană de bani, muncă sau proprietăți imobiliare sau personale … se face vinovat de furt. „

Cele mai multe state crea penalități semnificativ mai mare în cazul în care suma nu este minoră (necesită o furt de patru sute de dolari pentru a fi „furt calificat”, în California), cu convingere posibil crimă dacă o astfel de furt este dovedit. Crimă condamnare înseamnă în mod normal încarcerare timp de peste un an este posibil în California.

Din punct de vedere al reliefului civil, delapidare creează multe cauze de acțiune ale victimei împotriva făptuitorului, la convertire simplu (o luare abuzivă a proprietății) la încălcarea obligații fiduciare (încălcarea celei mai mari taxe cunoscut de lege.) Daune punitive multe ori pot fi obținute. Cititorul ar trebui să revizuiască articolul nostru pe prejudicii de o descriere generală a reliefului disponibile atunci când o dă în judecată pe cineva pentru comiterea unei delictuală intenționate.

Problemele Unic in dovedești Delapidarea:

Esența de deturnare de fonduri în cele mai multe contexte de afaceri este ca faptuitorul a avut acces la fondurile și cărțile companiei și a fost capabil să realizeze furturile a lungul timpului cu „gătit cărțile”, adică beneficiarii de cecuri sau facturi furnizor sau un alt tip de a modifica document contabil astfel încât să permită banii să fie plătite direct la delapidator. Acest lucru, la rândul său, creează o problemă dublă de probă.

În primul rând, accesul la documentele și / sau a fondurilor de contabilitate a fost de multe ori încredințat în mod voluntar la făptuitorului de către angajator astfel de locuri de muncă ușor de a dovedi furt arătând că infractorul realizat accesul la proprietatea dumneavoastră prin stealth nu funcționează. Ca un client pus-o, „i-am pus responsabil cu cartea mea de validare, ea nu a furat acces la ea.” Desigur, dovada că banii au mers la delapidator este elementul vital care trebuie demonstrat; urmărirea astfel surse de bani, o propunere prelungită și costisitoare, cuprinde de multe ori cea mai mare parte a probelor în cazurile de deturnare de fonduri.

În al doilea rând, documentele contabile foarte care să demonstreze în mod normal în proces care au avut loc furtul și care a luat banii sunt distorsionate destul de des de delapidator și poate ascunde activitățile sale.

Se urmare, nu se poate dovedi vina de acces la proprietate sau de înregistrările normale ținute în afaceri. În schimb, cu excepția cazului în se poate obține o mărturisire, un trebuie să demonstreze laborios furtul de un audit și contabilitate completă și complet (pentru a arăta banii au fost cheltuită în mod necuvenit) și apoi comparați că contabilitate cu cărțile actuale ținute sau denaturate de delapidator. Mai mult, unul trebuie să demonstreze că cărțile false sau utilizarea abuzivă a banilor a fost intenționat, nu doar o anumită superficialitate. Un caz recent care implica acest birou a văzut afirmația delapidator că ea a fost pur și simplu incompetent și a plătit banii către o terță parte din greșeală, faptul că nu a introduce plățile anterioare corect. „A treia parte” a fost complice ei, desigur, și abia în care arată comunicările dintre care complice și delapidator că am putut să obțină o mărturisire.

Acesta nu este deloc imposibil să demonstreze delapidare intenționat și acest birou a făcut acest lucru prin astfel de dovezi circumstanțiale de mai multe ori. Problema este că acesta este consumatoare de timp, necesită asistență de specialitate de APC, care sunt capabili de mărturie în instanță … și este scump. Un audit recent a unei mici afaceri a demonstrat furtul de 110,000 de dolari, dar costa patruzeci de mii de dolari numai în taxe contabile.

Mai mult, ne-am gasit multi clienti sunt jenat de deturnare de fonduri și se tem că reacția clienților și concurenților la descoperirea lor ar putea afecta și mai mult în afaceri. Acest lucru este valabil în special în birouri profesionale, cum ar fi birouri de contabilitate, ofițeri de doctor, birouri de avocatura, etc. în cazul în care victima are preocuparea că un client sau pacient poate concluziona că un contabil care nu pot ține propriile cărți mai precise cu siguranță nu ar trebui să fie însărcinată cu Cărți altora.

Dorința de a evita publicitate combinată cu dificultatea de succes în instanță conduce mai multe victime la concluzia că discreția este cea mai mare parte a vitejie și de a rezilia simplu inculpatului și să nu încerce ajutor în continuare. Acest lucru, la rândul său, permite cele mai multe delapidatori să continue în eforturile lor de la companie la companie și nu este neobișnuit să descoperi, atunci când unele angajatorul decide în cele din urmă a urmăririi penale, că delapidator a efectuat aceeași activitate într-o duzină sau mai multe companii.

Astfel, cu atat procuror și angajatorul ezita din cauza dificultății și costul de urmărire penală delapidator, poate părea că această formă particulară de furt este una care permite făptuitorul a reuși, de obicei, și că persoana afaceri sau alte victimă unor astfel de furt are prea puțin ajutor practic.

Și delapidatori sunt adesea vinovați fermecătoare și educați, nu este ușor de făcut în ticăloși înainte de judecător și jurii. Vezi noastre poveste delapidatori sunt frumos People.

Biroul nostru a găsit, totuși, că o astfel de nu este cazul și că acțiunea energică și inteligentă poate mai des decât de a nu duce la ambele justiție a fost realizată și restituirea semnificative făcute.

Relief Din Delapidarea

Ca în orice proiect, cheia pentru prinderea și obținerea unei hotărâri împotriva unui delapidator este o planificare atentă și o evaluare realistă a modului de a atinge obiectivul cuiva. Și, ca și cu orice plan, un factor primar într-un succes rezultat, este definirea exact ceea ce obiectivele cuiva sunt. Vrei restituire sau vrei răzbunare și puteți avea pe amândouă?

Aceasta nu este o întrebare inactiv. Faptul trist este că majoritatea delapidatori nu sunt bogați, dar combina furtișagurile lor cu un stil de viață care de multe ori duce la cheltuirea toate acestea, au de multe ori mai mult decât ceea ce au. Multe delapidatori începe activitățile lor din cauza de a fi în datorii și începe să „împrumute” bani de la seful pentru valul le la punctele de unde pot rambursa sumele. Cel puțin asta este ceea ce spun ei să se și destul de des într-adevăr cred. Problema, desigur, este că motivul pentru care se află în datorii nu are nimic de-a face cu fluxul de numerar, dar se întemeiază pe același tip de personalitate care pare inerent în cele mai multe delapidatori.

Experienta noastra este ca delapidator medie este de inteligent, de multe ori destul de inteligent, și este un fapt ironic că, dacă ar fi dedicat aceeași energie a construi o cariera pe care le face pentru a fura, ei ar fi probabil de succes. Există de multe ori este o tendinta de a deveni arogant și lipsit de griji ca de ani de progres deturnare de fonduri și, ca unul dintre clientii nostri menționat, poate dorința de a fi prins din diferite motive psihologice.

Dar majoritatea covârșitoare a delapidatori sunt descoperite atunci cand acestea devin bolnavi sau de a lua o vacanta, iar cărțile sunt revizuite de către șeful sau un lucrător temporar la birou și erorile sunt găsite, apoi a modelelor de erori … atunci devine evident că erorile nu sunt erori la toate.

Și în acel moment de descoperire este atunci când deciziile-cheie trebuie să fie făcute. Articol nostru companion pe de retinere Page va intra în detalii precise în metodele de relief și planurile tactice de multe ori am sugera, dar acest articol va prezenta elementele de bază ale ceea ce am descoperit este un program eficient pentru maximizarea recuperarea sumelor fraudate.

1. Pasul unu: OBIECTIVELE

Aceasta este o întrebare cheie. Daca vrei banii întors trebuie să stabilească cu atenție dacă delapidator are active care sunt atașabil. În cazul în care banii sunt mai puțin important decât răzbunare, este necesară o abordare foarte diferită discutat de mai jos. Un client a fost mai preocupat de corectarea înregistrările contabile decât oricare răzbunare sau de bani, comentând că ar costa sute de mii pentru a recrea zece ani de înregistrări falsificate și, mai presus de toate, avea nevoie delapidator expert pentru a ajuta recrea cărți, dintre care multe au fost înregistrări fiduciare.

Astfel, primul pas este de a enumera prioritatile în căutarea de relief. Este probabil veți găsi că recuperarea banilor și restabilirea cărți este mai important pentru tine decât pedepsirea răufăcător.

De ce este important acest lucru? Delapidator nu vă poate ajuta în cazul în închisoare; delapidator nu poate plăti judecata dacă în închisoare. Pe de altă parte, dacă răzbunarea este scopul tau, închisoare este singurul loc pe care doriți delapidator.

2. Pasul doi: PLANUL

Odată ce știi obiectivele, este timpul pentru a obține consultanță de specialitate. Un contabil bun, anchetator și avocat este echipa obișnuit, deoarece se confruntă un angajat este un eveniment periculos, atât în ​​ceea ce privește efectul asupra cauzei și pericolul de a fi dat în judecată pentru calomnie sau calomnie.

Mai mult confruntarea, dacă este făcută artistic, poate reduce adesea scurt întreaga procedură de a provoca o mărturisire de vinovat. Rețineți că o mărturisire, dacă redus la scris, maximizează libertatea de acțiune în care nu mai trebuie să vă faceți griji convinge procurorul de puterea de cazul dumneavoastră sau dacă poți câștiga în fața unui juriu.

Nu se întâmplă confesiuni? Remarcabil de multe ori. Acest scriitor a remarcat că, în majoritatea cazurilor, dacă este făcută cu planificarea avansată și echipa în loc, se obțin confesiuni. Problema cheie este dacă se poate pregăti „confruntarea” fără să știe delapidator și dacă se poate obține dovezi puternice cu care să se confrunte cu delapidator a „rupe-le” imediat.

O metodă tipică folosită de acest scriitor nu este de a acuza delapidator, ci pentru a le arăta dovezile în tăcere și apoi să înceapă cu cuvinte efectul, „Noi nu vom discuta dacă ai făcut asta. Știm că ai făcut-o. Vom discuta modul în care va răsplăti. Dacă refuză să-l ramburseze, atunci știm ce avem de făcut. Ai oricăror active puteți gaj? „

Într-un număr remarcabil de cazuri, delapidator, după unele ezitări, imediat începe discuta cum să-l plătească înapoi. Rețineți că niciuna dintre părți nu a discutat vina … doar restituire. Dar restituirea momentul este discutat, vina este admis tacit și mai târziu în cadrul reuniunii, în discutarea hotărârea prevăzută, vina este precizat în mod explicit.

Unul trebuie să fie foarte atent. În California, nu se poate amenința să meargă la poliție dacă cineva te plătește bani. Aceasta este o crimă numită extorcare de fonduri. Asigurați-vă că a solicita consultanță juridică înainte de a apela pentru a utiliza această metodă. Într-adevăr, fără martori în cameră, de obicei, de profesioniști, întâlnirea este posibil să nu funcționeze, deoarece delapidator, cu timp mai târziu să ia în considerare implicațiile, poate refuza s-au făcut de admitere.

Scopul este de a obține o mărturisire scrisă ca parte a unui program de rambursare. Dacă programul de rambursare nu este respectat, mărturisirea poate fi folosit în instanță. Nu se poate promite să nu meargă la poliție dacă plătit. Dar se poate face clar că nu are intenții de a merge la poliție în acest moment.

Presupunând că gambit mărturisire nu funcționează, atunci trebuie să acumuleze cât mai multe probe posibil și se poate merge la autoritățile cu cazul aproape complet (astfel ați făcut cel mai mult de lucru pentru procurorul care pot fi astfel mai înclinați să urmărească ) sau se pot depune proces civil sau ambele. Din nou, metoda de încetarea contractului de muncă trebuie să fie atent scriptat, deoarece se poate aștepta countersuits de delapidator crenelat ca o tactică tipică a evita răspunderea.

În mod ideal, cauza penală, care merge în mod normal mult mai rapid, va încheia cu mult înainte de cazul civilă și convingerea în cauza penală pot fi folosite ca probe în cazul civil. Amintiți-vă, totuși, că o achitare în procesul penal nu se va opri în mod necesar cazul dumneavoastră civile de la sarcina probei este atât de mult mai mare în materie penală care se poate câștiga civilmente chiar dacă o pierde acțiunii penale. (Recall OJ Simpson a pierdut procesul civil după ce a câștigat procesul penal.) A se vedea articolul nostru pe drept penal și de procedură.

De multe ori planul nu include urmărirea penală tocmai pentru a permite restituire. Ca un client a comentat: „Dacă ea nu lucrează pentru altcineva, ea nu își poate permite să plătească judecata mea.”

Dilema morală cu care se confruntă unii clienti este problema inculpat de fapt fura de la urmatorul angajator pentru a achita propria judecată. Aceasta în cauză un client atât de mult încât a simțit că trebuia să avertizeze urmatorul angajator, care a dus la delapidator a părăsi țara și de dispariție.

Am constatat că în absența unui dorință reală pentru răzbunare, planul cuprinde două etape: în primul rând, efortul atent orchestrate pentru a obține o mărturisire și de recuperare; și dacă asta nu reușește, analiza atentă cost-beneficiu dacă să facă presiuni pentru penale, urmat de urmărire civilă.

3. Pasul trei: RECUPERAREA ÎNREGISTRĂRI

Acest lucru este mult mai complicat decat o crede. În primul rând, furturile de multe ori merge pe mai mulți ani și destul de des delapidator aruncă documente critice sau să le modifică. În al doilea rând, din motive fiscale, trebuie să aibă o evidență exactă și costul auditului, chiar dacă este posibil, poate fi remarcabil. Un auditor forțat un client nu înceapă urmărirea penală, pur și simplu pentru că auditorul nevoie de ajutorul delapidator în recrearea fise fiscale adecvate! În al treilea rând, planificare fiscală poate fi esențială, atât pentru că veniturile și cheltuielile ar fi fost declarate în mod greșit, dar și pentru că impozitul pe vânzări și impozitul pe venit a delapidator poate deveni probleme vitale de a se confrunta.

Amintiți-vă că delapidator datorează impozitul pe venit chiar pe câștigurile furate. Și amintesc că plățile fiscale, la fel ca și judecata pentru furt, nu pot fi evacuate prin faliment. Ca un client a comentat, autoritățile fiscale erau concurenți pentru aceleași dolari limitate el a fost încercarea de a prelua de la delapidator.

O parte din orice hotărâre trebuie să caute dintr-o delapidator este costul de a recrea cărți și plata oricăror taxe care rezultă și penalități care pot fi datorate. Există un loc luminos: costul de alungare și condamnarea delapidator este o cheltuială deductibilă afacere.

Concluzie:

Planul detaliat va recomandam este prezentată în retinere Pagina seria noastră de articole în adâncime dar punctul facem aici este că scutirea este, cu siguranță disponibil pentru victimele deturnare de fonduri, ci trebuie să fie căutat cu un plan de implementat cu grijă. Devenind înfuriat, senzație de prost, lovind, sau ignorând evenimentului sunt la fel de inutile și auto-distructiv. Delapidarea va lovi fiecare afacere devreme sau mai târziu și stăpânirea de calificare de a căuta ajutor și pedeapsă corespunzătoare este, din păcate, o abilitate pe care fiecare om de afaceri trebuie să atingă în cele din urmă.

Sau, cum Euripide a scris acum douăzeci de 500 ani:

Trăsătură cel mai valoros Un om este un sentiment judicioasă a nu ce să creadă.

Delapidarea este un fel de furt de proprietate. Ea apare atunci cand un inculpat, care a fost încredințat să gestioneze sau monitor de bani sau bunuri altcuiva, fură toate sau o parte din acei bani sau bunuri pentru câștig personal pârâtului. Cheia este faptul că pârâta a avut acces legal la bani sau bunuri altuia, dar nu dreptul de proprietate legal de ea. Luând bani sau bunuri pentru câștig propriu inculpatului este furt; atunci când sunt combinate cu faptul că această furt a fost, de asemenea, o încălcare a o poziție specială de încredere, aveți crima unic de deturnare de fonduri.

Infracțiuni acuzați în conformitate cu Legea federală

http://www.criminaldefenselawyer.com/resources/criminal-defense/criminal-offense/federal-embezzlement-laws.htm

Legile federale deturnare de fonduri de furt țintă de la guvernul federal, cum ar fi furtul de proprietate de la un parc national de un ranger parc. Legile federale acoperi, de asemenea furtul de proprietate, care este deținut de o entitate privată, dar, în temeiul unui contract, guvernul a plătit pentru asta. De exemplu, un angajat al unei firme de construcție angajat de guvern pentru a lucra la o clădire guvernamentală ar fi supuse unor taxe federale de deturnare de fonduri în cazul în care a furat materiale de construcții că guvernul a plătit pentru ca o parte a ofertei sale.

În schimb, legile deturnare de fonduri de stat acoperă nu numai furturi de către funcționarii publici angajați de către stat și municipalități, ci deturnarea de către persoanele care nu sunt publice de la alte persoane fizice sau entități. De exemplu, angajații care fură de la companiile lor, și oameni care deturna proprietate care alții au încredințate, plătesc în conformitate cu legislația statului.

Pentru a afla mai multe despre legile de stat care acoperă delapidare, vezi zona noastră subiect pe legile deturnare de fonduri . Pentru a afla mai multe despre legile de deturnare de fonduri specifice statului dumneavoastră (inclusiv pedepse), faceți clic pe link-ul la starea ta în secțiunea din acest articol intitulat „Legile delapidare de stat.”

Infracțiuni care pot fi atribuite Conform stat sau de Legea federală

În unele zone, legile deturnare de fonduri de stat și federale se suprapun, ca și în deturnare de fonduri de către un angajat al băncii. Această crimă este adesea inclus în legile deturnare de fonduri de stat, dar este, de asemenea, un delict federal (a se vedea „Delapidarea de angajați ai unei bănci, de creditare, credit, sau instituții de asigurare”, de mai jos). Atunci când un incident poate fi încărcat fie procuror federal sau procurorul de stat, de obicei, doar o taxa de este adus. Dar este posibil ca fiecare birou de urmărire penală implicat pentru a încărca caz.

Federal delapidare Categorii și Pedepse

Legile federale deturnare de fonduri sunt defalcate în funcție de tipul de bani sau bunuri furate. Iată o scurtă descriere a fiecărei categorii, precum și sancțiunile aferente. Condamnări ale căror amenzi sunt 250.000 dolari sunt infracțiuni; condamnări cu amenzi de pana la 100.000 de dolari sunt contravenții.

Aceste sancțiuni sunt pentru inculpați individuale (și în cazul în care crima nu au condus la deces). A se vedea „Amenzi pentru Organizațiile,” de mai jos, pentru amenzi specificate pentru organizații; și „Amenzi alternative” pentru amenzi judecătorul poate alege în schimb.

Banii publici, proprietate, sau înregistrări

Orice persoană care embezzles bani, bunuri, înregistrări, sau orice altceva de valoare care aparține școlii de guvernul american (sau unul dintre agențiile sale, sau a bunurilor se face în baza unui contract de guvernul SUA), care este în valoare de mai mult de 1.000 de dolari vor fi amendați 250.000 dolari , închis timp de până la zece ani, sau ambele. Dacă valoarea este de 1.000 dolari sau mai putin, sancțiuni includ o amendă de până la 100.000 de dolari, pana la un an in inchisoare, sau ambele. (USCA § 641.)

Unelte și materiale pentru scopuri de contrafacere

Această categorie include deturnare de instrumente, timbre, dispozitive de imprimare, sau alte instrumente utilizate pentru a crea legături federale, bancnote, certificate, cupoane, timbre poștale, sau alt element autorizate pentru a fi puse în circulație de către guvernul federal. Sancțiuni pentru deturnare de aceste elemente -regardless ale elementului de valoare includ o amendă de 250.000 dolari, până la zece ani de închisoare, sau ambele. (USCA § 642.)

Contabile general pentru banii publici

Această categorie se referă deturnare a banilor publici de către ofițerii federale, angajații, sau agenți. Sancțiuni se bazează pe cantitatea de bani deturnat. Pentru sumele de 1.000 de dolari sau mai mult, sancțiuni includ o amendă 250.000 dolari sau o sumă egală cu suma deturnat (oricare dintre acestea este mai mare); până la zece ani de închisoare, sau ambele. Pentru sume mai mici de 1.000 de dolari, sancțiuni includ o amendă de până la 100.000 de dolari, pana la un an in inchisoare, sau ambele. (USCA § 643.)

Primirea depozit neautorizat de bani publici

Această secțiune se aplică delapidare de cineva care primește și păstrează fondurile publice care nu sunt datorate acea persoană. În cazul în care suma deturnat este mai mare de 1.000 de dolari, sancțiuni includ o amendă de până la 250.000 dolari, sau până la suma deturnat (oricare dintre acestea este mai mare); până la zece ani de închisoare, sau ambele. În cazul în care suma este de 1.000 dolari sau mai putin, sancțiuni includ o amendă de până la 1.000 de dolari, pana la un an in inchisoare, sau ambele. (USCA § 644.)

Ofițerii de tenis

Orice angajat de un tribunal federal american condamnat de deturnarea mai mult de 1.000 de dolari va confrunta cu o amendă de până la 250.000 dolari sau dubla banii deturnat (oricare dintre acestea este mai mare); până la zece ani de închisoare; sau ambele. Sancțiuni pentru sume mai mici de 1.000 de dolari, sancțiuni includ o amendă de până la 100.000 de dolari, pana la un an in inchisoare, sau ambele.

În mod similar, faptul că nu a depune prompt bani primite în calitate oficială un angajat guvernamental poate duce, de asemenea, la o condamnare deturnare de fonduri. A primit cu bună știință un depozit, împrumut, sau alte bani aparținând instanței de la un angajat al instanței, este, de asemenea un motiv de o condamnare deturnare de fonduri. Sancțiuni pentru deturnare de mai mult de 1.000 dolari include o amenda de pana la 250.000 dolari, sau până la suma deturnat (oricare dintre acestea este mai mare); până la zece ani de închisoare, sau ambele. Sancțiuni pentru sume deturnate mai mici de 1.000 dolari include o amendă de până la 100.000 de dolari, pana la un an in inchisoare, sau ambele. (USCA § 645, 646, 647. &)

Îngrijitorii abuzează fonduri publice

Această secțiune se referă delapidare (fie prin menținerea sau nu a depune prompt bani federal) de către orice persoană acuzată de păstrarea în siguranță a banilor federale. Sancțiuni pentru deturnare de mai mult de 1.000 dolari include o amendă de până la 250.000 dolari sau până la valoarea deturnat (oricare dintre acestea este mai mare); până la zece ani de închisoare, sau ambele. Sancțiuni pentru sume mai mici de 1.000 dolari include o amendă de până la 100.000 de dolari, pana la un an in inchisoare, sau ambele. (USCA §§ 648 și 649.)

Vezi acest Q & A pe deturnare de fonduri publice pentru mai multe informații.

Depozitarii faptul că nu a proteja depozitele

Această secțiune are ca scop deturnare de fonduri de către SUA Trezorier, sau orice angajat al trezoreriei sau a altor depozitarului publică federal. Sancțiuni pentru deturnare de mai mult de 1.000 dolari include o amenda de pana la 250.000 dolari, sau până la suma deturnat (oricare dintre acestea este mai mare); până la zece ani de închisoare, sau ambele. Sancțiuni pentru sume mai mici de 1.000 de dolari, sancțiuni includ o amendă de până la 100.000 de dolari, pana la un an in inchisoare, sau ambele. (USCA § 650.)

Ofițer să distribuie

Această secțiune se referă la delapidare de către orice funcționar federal sau angajat care este acuzat de să distribuie bani publici. Un angajat condamnat de a menține o parte sau toți banii care se presupune a fi dispersate, atunci când această sumă este mai mare de 1.000 de dolari, se va confrunta cu o amendă de până la 250.000 dolari sau valoarea deturnat (oricare dintre acestea este mai mult); până la zece ani de închisoare; sau ambele. Sancțiuni pentru sume mai mici de 1.000 dolari inclusa anumit amendă de până la 100.000 de dolari, pana la un an in inchisoare, sau ambele. (USCA § 653.)

Furtul de un examinator bancă

Această secțiune se referă delapidare de examinatori bancare și a examinatorilor bancare asistent, atunci când banii deturnat este obtinuta din orice instituție bancară care este un membru al Sistemului Federal de Rezerve, asigurat de către Federal Deposit Insurance Corporation, este o ramură sau agenție a unei bănci străine, sau de la orice seif. Această secțiune se aplică numai pentru examinatori federale bancare publice și examinatori asistenți. Stat și alte legi abordează delapidare de examinatori de stat publice, și a examinatorilor private.

Sancțiuni pentru deturnare de mai mult de 1.000 dolari include o amenda de pana la 250.000 dolari, la cinci ani de închisoare, sau ambele. Sancțiuni pentru sume de 1.000 dolari sau mai puțin include o amendă de până la 100.000 de dolari, pana la un an in inchisoare, sau ambele. Indiferent de suma deturnate, inculpatul condamnat va fi, de asemenea, eligibile permanent să dețină pozițiile examinator național bancar sau Federal Deposit Insurance Corporation examinator. (USCA § 655.)

Delapidarea de angajați ai unei bănci, de creditare, credit, sau instituții de asigurare

Următoarele Sancțiunile se aplică delapidare de către un angajat al oricărei instituții bancare care operează sub Federal Reserve Act, sau printr-un angajat Rezervei Federale. (USCA § 656.) ele se aplică, de asemenea, angajați ai instituțiilor de creditare, credit, sau de asigurări. (USCA § 657.)

Sancțiuni pentru deturnare de mai mult de 1.000 de dolari de la una dintre aceste instituții se numără o amendă de până la 1 milion dolari, până la 30 de ani de închisoare, sau ambele. Sancțiuni pentru sume mai mici de 1.000 dolari include o amendă de până la 100.000 de dolari, pana la un an in inchisoare, sau ambele.

Imobilului ipotecat sau angajat să agențiilor de credit agricole

Este o crimă federală a deturna bani sau bunuri gajate sau deținute de o agenție de credit fermă ca garanție pentru un împrumut fermă. Sancțiunile includ o amendă de până la 250.000 dolari, de până la cinci ani de închisoare, sau ambele. Cu toate acestea, sancțiunile pentru deturnare de fonduri sau bunuri în valoare de 1.000 dolari sau mai puțin include o amendă de până la 100.000 de dolari, pana la un an in inchisoare, sau ambele. (USCA § 658.)

Solicitarea sau utilizarea de cadouri

Cineva care solicita un cadou de bani sau alte bunuri, în numele guvernului Statelor Unite (Federal sau unul dintre agențiile sale), cu intenția de a menține acest dar, sau care embezzles donat bani sau bunuri, se va confrunta cu o amendă de până la 250.000 dolari, până la cinci ani de închisoare, sau ambele. (USCA § 663.)

Delapidarea de la un plan de beneficii angajaților

Delapidarea de la orice plan de beneficii angajat suportă o amendă de până la 250.000 dolari, de până la cinci ani de închisoare, sau ambele. (USCA § 664.)

Programe care primesc fonduri federale

Această secțiune se referă delapidare de către angajații organizațiilor care beneficiază de 10.000 dolari sau mai mult in subventii federale, contracte, subvenții, împrumuturi, garanții, asigurări, sau alte forme de asistență federal într-un an. Deturnarea de fonduri sau bunuri deținute de organizația care este în valoare de 5.000 dolari sau mai mult va fi amendat până la 250.000 dolari, închis timp de până la zece ani, sau ambele. (USCA § 666.)

Furtul de animale

Această secțiune abordează deturnarea de animale, bani, sau alte bunuri în valoare de 10.000 dolari sau mai mult, care este legat de marketing sau de animale de vânzare în interstatal sau comerțul exterior. Sancțiunile includ o amendă de până la 250.000 dolari, de până la cinci ani de închisoare, sau ambele. (USCA § 667.)

Furtul de opere de artă majore

Este o crimă deturnare de fonduri federale pentru a fura sau de a obține de opere de artă fraudă sau alte articole de la un muzeu, în cazul în care arta este în valoare de 100.000 de cel puțin $ sau este în valoare de 5.000 de cel puțin $ și este de peste 100 de ani vechime. Sancțiunile includ o amendă de până la 250.000 dolari, până la zece ani de închisoare, sau ambele. (USCA § 668.)

Delapidarea în legătură cu asistența medicală

Deturnare de 100 $ sau mai mult dintr-un plan de beneficii de îngrijire a sănătății suportă o amendă de până la 250.000 dolari, până la zece ani de închisoare, sau ambele. Deturnare de mai putin de 100 dolari inseamna o amendă cuprinsă între 5.000 dolari și 100.000 de dolari, pana la un an in inchisoare, sau ambele. (USCA § 669.)

Amenzi pentru Organizații

Federal crime de deturnare de fonduri rezumate mai sus specifica amenzi care pot fi impuse în cazul în care pârâtul este o persoană fizică. Dar când infracțiunea a fost comisă de către o organizație (ca o corporație), consecințele sunt mai aspre. Condamnări pentru crimă duce la o amendă, care este cea mai mare de

suma specificată în stabilind infracțiunea de lege (a se vedea mai sus)

de două ori valoarea dobândită sau pierdute (descris în secțiunea următoare), sau

500.000 dolari.

Condamnări delict transporta o amendă de până la 200.000 dolari.

(18 USCA § 3571.)

Amenzi Bazat pe câștigul sau pierderea

În loc de a amenzilor enumerate mai sus (și indiferent dacă pârâtul este o persoană fizică sau o organizație), un judecător poate decide să impună o amendă de până la de două ori valoarea a ceea ce a câștigat pârâtului (sau care victima a pierdut-oricare dintre acestea este mai mare ) ca rezultat al deturnarea.

O observație importantă pe Local Reprezentare juridică

Dacă ați fost acuzat în tribunal federal de deturnare de fonduri, consulta un avocat de apărare penală cu experiență. Asigurați-vă că persoana care îl consulte practici regulat în instanță mai multe federale avocații apărării penale sunt familiarizați doar cu legile și procedurile judiciare de stat, și va fi la un dezavantaj în tribunal federal, dacă acestea nu sunt practicanți regulate acolo. Numai un avocat de apărare penală federal locală și cu experiență pot să vă spun cât de puternic în cazul împotriva ta pare a fi, și cât de cazuri ca a ta tind să fie manipulate de către procurori și judecători în terenul tău district federal. Un avocat cu experiență poate, de asemenea, vă sfătuim ca să alternativele posibile la pedeapsa penală, cum ar fi plata înapoi banii implicat, alături de cheltuielile de judecată și alte costuri, sau alte alternative care judecătorul dvs. ar putea lua în considerare.

Aflați mai multe despre angajarea unui avocat al apărării penale .

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secția penală și pentru cauze cu minori prin care solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă infracțiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal este o infracțiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracțiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal și dacă pentru infracțiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse și cuprinse între 1 an și 4 luni închisoare și 4 ani și 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din același cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani și 7 ani închisoare.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința a fost prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie.

La ședința de judecată a participat doamna Claudia Nicoleta Nedelea, magistrat-asistent în cadrul secției penale, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de domnul procuror Cosmin Grancea din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Magistratul asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept din partea unor curți de apel, tribunale și judecătorii. În acest context, a arătat că la nivelul instanțelor naționale s-au conturat următoarele opinii:

Cu privire la prima problemă de drept supusă dezlegării, în opinie majoritară, s-a susținut că dispozițiile art.308 alin. (1) din Codul penal reprezintă o formă atenuată a infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal.

În a doua opinie exprimată s-a apreciat că dispozițiile art. 308 din Codul penal reprezintă o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă.

În a treia opinie exprimată s-a apreciat că în conținutul art. 308 din Codul penal este descrisă o infracțiune autonomă, arătându-se că acest text de lege reglementează o infracțiune de sine stătătoare, și anume delapidarea săvârșită de un funcționar care nu este funcționar public, și nu reprezintă o cauză de reducere a pedepsei și nici o formă atenuată a infracțiunii în discuție.

Cu privire la a doua problemă de drept supusă dezlegării, în opinie majoritară, s-a apreciat că pentru infracțiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse și cuprinse între 1 an și 4 luni închisoare și 4 ani și 8 luni închisoare.

În opinie minoritară s-a considerat că pentru infracțiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani și 7 ani închisoare.

Magistratul-asistent a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părților, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

A mai învederat că la data de 12 decembrie 2014 Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus Adresa nr. 2.725/C/3402/III-5/2014 prin care s-a adus la cunoștință că în cadrul Secției Judiciare – Serviciul judiciar penal a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării în prezenta cauză, fiind depuse și concluzii scrise.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a acordat cuvântul asupra eventualelor cereri sau chestiuni prealabile și, constatând că nu sunt alte cereri sau excepții de formulat, a solicitat procurorului să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema de drept supusă dezbaterii.

Reprezentantul Ministerului Public a arătat că, prealabil discutării problemei de drept ridicate de Curtea de Apel Oradea, va face referiri cu privire la admisibilitatea sesizării. În acest sens a susținut că în cauză sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, având în vedere că sesizarea a fost formulată de un complet al Curții de Apel Oradea, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, cauza se află în cursul judecății, chestiunea de drept supusă dezlegării nu a mai făcut obiectul unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii, iar de lămurirea acesteia depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Pe fondul problemei de drept supuse dezlegării a arătat că dispozițiile art. 308 din Codul penal prevede, într-o formă unică, variante atenuate ale unora dintre infracțiunile de corupție și de serviciu. În primul alineat al articolului este definit subiectul activ al variantei atenuate – funcționarul privat, iar în alineatul doi este prevăzută sancțiunea aplicabilă infracțiunilor al căror subiect activ este funcționarul privat.

A precizat că dispozițiile art. 308 din Codul penal reprezintă o normă de referire care conține sancțiunea și un element de dispoziție, acela referitor la subiectul activ, fiind incomplet cu privire la acel element al dispoziției referitor la regula de conduită impusă. Sub acest aspect, art. 308 se va completa prin preluarea regulilor de conduită, a dispoziției din articolele la care se face referire în primul alineat al articolului. Așadar, art. 308 din Codul penal, atât prin elementele pe care le conține, cât și prin acelea la care face referire, reglementează condițiile în care anumite fapte constituie infracțiuni, respectiv conținutul juridic al acestora.

Pentru aceste motive, reprezentantul Ministerului Public a arătat că dispozițiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracțiunilor prevăzute de art. 289-292, 295, 297, 301 și 304 din același cod.

De altfel, ori de câte ori legiuitorul a reglementat cauze de reducere a pedepsei, le-a calificat ca atare prin denumirea marginală a articolului care le prevede. În acest sens exemplifică art. 172 din Codul penal anterior, art. 411 din Codul penal actual sau <LLNK 12005 241 10 202 10 30>art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Prin urmare, dacă voința legiuitorului ar fi fost în sensul caracterizării art. 308 din Codul penal drept o cauză de reducere a pedepsei, aceasta ar fi fost prevăzută expres. Pe de altă parte, reprezentantul Ministerului Public a subliniat că art. 308 din Codul penal are corespondent în art. 258 alin.1 din Codul penal anterior.Or, în doctrina anterioară, aceste dispoziții au fost întotdeauna analizate în cadrul infracțiunilor la care se făcea referire (art. 246, 247, 250 din Codul penal anterior), în secțiunile privind conținutul juridic al acestor infracțiuni (cele referitoare la subiectul activ, respectiv referitoare la sancțiune). Analiza acestor dispoziții confirmă concluzia că acestea reprezentau variante atenuate ale infracțiunilor la care se făcea referire.

Concluzionând, a solicitat instanței să pronunțe o soluție prin care să se stabilească că dispozițiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal.

Referitor la a doua problemă de drept supusă dezlegării privind modul de calcul al termenului de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 295 din Codul penal coroborat cu art. 308 din același cod, a arătat că rezolvarea acesteia derivă din interpretarea anterior dezvoltată, astfel că, întrucât art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracțiunii de delapidare, la calcularea termenului de prescripție a răspunderii penale relevante sunt avute în vedere limitele de pedeapsă reduse potrivit art. 308 alin. (2) din Codul penal.

Prin urmare, termenul de prescripție a răspunderii penale va fi de 5 ani, conform dispozițiilor art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse cuprinse între 1 an și 4 luni și 4 ani și 8 luni închisoare.

Pentru aceste considerente, a solicitat instanței să constate că sesizarea este admisibilă și să pronunțe o soluție concordantă cu cele precizate atât oral, cât și în concluziile scrise.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, rămânând în pronunțare asupra sesizării formulate.

După care,

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea de ședință din data de 20 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 1.819/271/2009*, Curtea de Apel Oradea – Secția penală și pentru cauze cu minori a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării unor chestiuni de drept în sensul de a se stabili dacă infracțiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal este o infracțiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracțiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal și dacă pentru infracțiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse și cuprinse între 1 an și 4 luni închisoare și 4 ani și 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din același cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani și 7 ani închisoare.

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 1.819/271/2009* al Curții de Apel Oradea – Secția penală și pentru cauze cu minori

Curtea de Apel Oradea – Secția penală și pentru cauze cu minori a fost sesizată să examineze recursurile declarate de către inculpații M.G., T.G. și C.I. și de către partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscal, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, în reprezentarea Direcției Generale a Finanțelor Publice Cluj-Napoca împotriva Deciziei penale nr. 5/A din data de 8 noiembrie 2013, pronunțată de către Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 1.819/271/2009, prin care s-a modificat Sentința penală nr. 1.697 din data de 27 decembrie 2012, pronunțată de către Judecătoria Oradea, în Dosarul nr. 1.819/271/2009.

Prin Sentința penală nr.1.697 din data de 27 decembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 1.819/271/2009 de Judecătoria Oradea, s-a dispus – în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală anterior – încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului M.G., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de <LLNK 11994 87 11 202 13 29>art. 13 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 13 din Codul penal anterior.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală anterior, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva aceluiași inculpat pentru participație improprie la săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 31 alin.2 raportat la art. 290 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală anterior s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva aceluiași inculpat pentru instigare la săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art. 334 din Codul de procedură penală anterior s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 215^1 alin. 2 din Codul penal anterior (faptă cu privire la care s-a dispus extinderea procesului penal) în art. 215^1 alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, text în baza căruia s-a dispus condamnarea inculpatului M.G. la pedeapsa de 10 ani închisoare.

În baza art.65 alin. 2 din Codul penal anterior, inculpatului i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II și lit. b) și c) din Codul penal anterior pe o durată de 5 ani.

În baza art.71 alin. 2 din Codul penal anterior s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II și lit. b) și c) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală anterior s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului T.G. pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 26 din Codul penal anterior raportat la <LLNK 11994 87 11 202 13 29>art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 din Codul penal anterior.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală anterior s-a încetat procesul penal pornit împotriva aceluiași inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 290 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art. 334 din Codul de procedură penală anterior s-a schimbat încadrarea juridică din art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215^1 alin. 2 din Codul penal anterior (pentru care s-a extins procesul penal) în art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215^1 alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, text în baza căruia inculpatul T.G. a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare.

În baza art.65 alin. 2 din Codul penal anterior, inculpatului i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II și lit. b) și c) din Codul penal anterior pe o durată de 5 ani.

În baza art.71 alin. 2 din Codul penal anterior s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II și lit. b) și c) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală anterior s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C.I. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 290 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art. 334 din Codul de procedură penală anterior s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215^1 alin. 2 din Codul penal anterior (pentru care s-a extins procesul penal) în art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215^1 alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, text în baza căruia inculpatul C.I. a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare.

În baza art.65 alin. 2 din Codul penal anterior i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II și lit. b) și c) din Codul penal anterior pe o durată de 5 ani.

În baza art.71 alin. 2 din Codul penal anterior i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II și lit. b) și c) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 14 și 346 din Codul de procedură penală anterior cu referire la art. 998 din Codul civil anterior inculpatul M.G. a fost obligat la plata sumei de 13.243 lei către partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală.

În baza art.118 alin. 1 lit. e) din Codul penal anterior s-a confiscat în favoarea statului suma de 787.054,63 lei de la inculpatul M.G.

În baza art. 348 și 445 din Codul de procedură penală anterior s-a dispus anularea unor facturi fiscale.

În baza art. 189 din Codul de procedură penală anterior s-a dispus virarea din fondul Ministerului Justiției în contul Baroului de Avocați Bihor a sumei de 300 lei, reprezentând onorariu pentru apărător din oficiu, conform Delegației nr. 1.750 din 30 martie 2009, și a sumei de 200 lei, reprezentând onorariu pentru apărător din oficiu, conform Delegației nr. 3.039 din 29 mai 2012.

În baza art.191 alin. 2 din Codul de procedură penală anterior fiecare dintre inculpați a fost obligat la plata sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuielile judiciare în favoarea statului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpații M.G., T.G., C.I. și partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Prin Decizia penală nr. 5/A din 8 noiembrie 2013 a Tribunalului Bihor, pronunțată în Dosarul nr. 1.819/271/2009, cu majoritate, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală anterior a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală.

În baza art. 379 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală anterior au fost admise apelurile declarate de inculpații M.G., T.G. și C.I. împotriva aceleiași sentințe penale pe care a modificat-o în sensul că a înlăturat dispoziția instanței de fond de condamnare a inculpaților M.G., T.G. și C.I. pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 215^1 alin. 2 din Codul penal anterior, precum și dispoziția de aplicare a pedepselor complementare și accesorii.

În baza art. 334 din Codul de procedură penală anterior s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei inculpatului M.G. de către instanța de fond (pentru care s-a extins procesul penal) din infracțiunea prevăzută de art. 215^1 alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior în infracțiunea prevăzută de art. 215^1 alin. 1 și 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, text în baza căruia a fost condamnat inculpatul M.G. la pedeapsa de 10 ani închisoare și i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II și lit. b) și c) din Codul penal anterior pe o durată de 5 ani, conform art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art. 334 din Codul de procedură penală anterior s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei inculpatului T.G. de către instanța de fond (pentru care s-a extins procesul penal) din infracțiunea prevăzută de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215^1 alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior în infracțiunea prevăzută de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215^1 alin. 1 și 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, text în baza căruia inculpatul T.G. a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare și i s-a aplicat acestuia pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II și lit. b) și c) din Codul penal anterior pe o durată de 5 ani, conform art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art. 334 din Codul de procedură penală anterior s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei inculpatului C.I. de către instanța de fond (pentru care s-a extins procesul penal) din infracțiunea prevăzută de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215^1 alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior în infracțiunea prevăzută de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215^1 alin. 1 și 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, text în baza căruia l-a condamnat pe inculpatul C.I. la pedeapsa de 10 ani închisoare și i-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II și lit. b) și c) din Codul penal anterior pe o durată de 5 ani, conform art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art.71 alin. 2 din Codul penal anterior, s-a aplicat inculpaților pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II și lit. b) și c) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepselor principale.

A fost redus cuantumul sumei confiscate în favoarea statului de la inculpatul M.G. de la 787.054,63 lei la suma de 654.059,7 lei.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În baza art.192 alin. 2 din Codul de procedură penală anterior, partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală a fost obligată la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare în apel, restul cheltuielilor judiciare în apel rămânând în sarcina statului, în baza art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală anterior.

În conformitate cu art.189 alin. 2 din Codul de procedură penală anterior, s-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiției către Baroul Bihor a sumei de 300 lei cu titlu de onorariu apărător din oficiu, conform delegației pentru asistență judiciară obligatorie nr. 3.408 din 6 august 2013.

În opinie separată, un membru al completului de judecată a opinat în sensul admiterii apelurilor declarate de inculpații M.G., T.G. și C.I., al respingerii solicitării parchetului de extindere a procesului penal în baza art. 336 din Codul de procedură penală anterior, al încetării procesului penal în baza art. 10 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală anterior (lipsa condiției prevăzute de lege necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 215^1 din Codul penal anterior) și al menținerii dispozițiilor primei instanțe pentru încetarea procesului penal în baza art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală anterior.

Sub aspectul situației de fapt, instanța de apel a reținut, în esență, că infracțiunea de delapidare constă în aceea că, pe parcursul anilor 2001-2002, inculpatul M.G. (în calitate de administrator și asociat al S.C. C. Com – S.R.L. Oradea), beneficiind de complicitatea inculpaților T.G. (în calitate de administrator al S.C. U. D. – S.R.L.) și C.I. (în calitate de administrator al S.C. C. Com – S.R.L. și S.C. S. – S.R.L.), sub pretextul plății a 46 din cele 61 de facturi fiscale care atestau achiziții fictive de către S.C. C. Com – S.R.L., și-a însușit sumă totală de 654.059,7 lei din conturile S.C. C. Com – S.R.L., virând aceste sume fie prin ordine de plată, fie efectuând plăți în numerar, fie întocmind proces-verbal de compensare cu S.C. C. – S.R.L., S.C. S. – S.R.L., S.C. Z. Com – S.R.L. și S.C. U. D. – S.R.L.

Împotriva Deciziei penale nr. 5/A din 8 noiembrie 2013 a Tribunalului Bihor au declarat recurs inculpații M.G., T.G., C.I. și partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare în reprezentarea Direcției Generale a Finanțelor Publice Cluj-Napoca.

La data de 17 octombrie 2014, Curtea de Apel Oradea – Secția penală și pentru cauze cu minori a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru a pune în discuția părților sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în sensul lămuririi chestiunilor ce formează obiectul prezentului dosar.

Prin Încheierea de ședință din data de 20 octombrie 2014 a fost pusă în discuția părților necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reținându-se următoarele:

La termenul de judecată din 21 noiembrie 2011, apărătorii inculpaților au invocat excepția prescripției răspunderii penale în cauză, cu privire la toate infracțiunile pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, respectiv infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de <LLNK 12005 241 10 202 9 47>art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 din Codul penal anterior, fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior și fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, însă instanța de fond a amânat pronunțarea pe excepția invocată pentru data de 12 decembrie 2011, când a decis că asupra excepției invocate urmează să se pronunțe după terminarea cercetării judecătorești, odată cu soluționarea pe fond a cauzei.

La termenul de judecată din 23 aprilie 2012, instanța de fond a pus în discuție cererea pentru extinderea procesului penal față de inculpați pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215^1 alin. 2 din Codul penal anterior și mai apoi a procedat la extinderea procesului penal.

La termenul de judecată din 10 decembrie 2012, instanța de fond a pus în discuție cererea pentru schimbarea încadrării juridice a infracțiunii pentru care s-a extins procesul penal, respectiv din art. 215^1 alin. 2 din Codul penal anterior în art. 215^1 alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

Instanța care a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu chestiunea de drept supusă dezlegării a arătat că, având în vedere dispozițiile art. 187 din Codul penal din care rezultă că prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei, văzând și dispozițiile art. 308 alin. (2) din Codul penal privind limitele de pedeapsă care fac trimitere la infracțiunea de bază prevăzută de art. 295 din Codul penal, neexistând posibilitatea exercitării unui recurs în casație ca urmare a judecării cauzei în recurs, văzând și opiniile diferite ale membrilor completului de judecată din apel expuse anterior, precum și punctele de vedere ale Ministerului Public și părților din cauză, raportat la aplicarea art. 5 din Codul penal și data comiterii presupuselor infracțiuni, se impune interpretarea textelor de lege din partea instanței supreme cu efecte obligatorii pentru toate organele judiciare.

S-a arătat, de asemenea, că interpretarea textelor legale de mai sus are efect direct cu privire la termenul de prescripție a răspunderii penală, care se va calcula în funcție de calificarea infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 308 din Codul penal ca fiind o infracțiune autonomă, o formă atenuată sau o cauză de reducere a pedepsei cu o treime față de limitele formei de bază.

Totodată, având în vedere că problema supusă dezbaterii este similară cu interpretarea art. 258 din Codul penal din 1968 care prevedea că pentru infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute de art. 246-250 din Codul penal din 1968, comise de către alți sau ceilalți funcționari, maximul pedepselor se reduce cu o treime și întrucât nu a existat un recurs în interesul legii care să stabilească durata termenului de prescripție a răspunderii penale pentru aceste infracțiuni, iar în jurisprudența actuală nu a fost identificată o speță similară cu cea din prezenta cauză, s-a apreciat că demersul instanței nu pare lipsit de utilitate.

A mai menționat Curtea de Apel Oradea că, întrucât problema de drept supusă examinării privește fondul cauzei și a intervenit în etapa dezbaterilor cauzei, precum și pentru respectarea principiilor legalității și echității care cârmuiesc procesele penale, în baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, se impune suspendarea judecării cauzei în recurs.

Prin urmare, instanța de recurs a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea dezlegării chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă infracțiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal este o infracțiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracțiunii prevăzute de art. 295 Codul penal și dacă pentru infracțiunea prevăzută de art. 308 Codul penal termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse și cuprinse între 1 an 4 luni închisoare și 4 ani 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din același cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani și 7 ani închisoare.

III. Dispoziții legale incidente

Art. 295 din Codul penal – Delapidarea

„(1) Însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

(2) Tentativa se pedepsește.”

Art. 308 din Codul penal – Infracțiuni de corupție și de serviciu comise de alte persoane

„(1) Dispozițiile art. 289-292, 295, 297-301 și 304 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.

(2) În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.”

Art. 154 din Codul penal – Termenele de prescripție a răspunderii penale

„(1) Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt:

a) 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu depășește un an sau amenda.

(2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii. În cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, iar în cazul infracțiunilor de obicei, de la data săvârșirii ultimului act.

(3) În cazul infracțiunilor progresive, termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii și se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.

(4) În cazul infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale, săvârșite față de un minor, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripție începe să curgă de la data decesului.”

IV. Punctul de vedere al Curții de Apel Oradea – Secția penală și pentru cauze cu minori cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită:

Curtea de Apel Oradea – Secția penală și pentru cauze cu minori a considerat că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării acestor chestiuni de drept, având în vedere dispozițiile art. 187 din Codul penal din care rezultă că prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei, văzând și dispozițiile art. 308 alin. (2) din Codul penal privind limitele de pedeapsă care fac trimitere la infracțiunea de bază prevăzută de art. 295 din Codul penal, raportat la aplicarea art. 5 din Codul penal și data comiterii presupuselor infracțiuni.

De asemenea, a menționat că interpretarea textelor legale de mai sus are efect direct asupra termenului de prescripție a răspunderii penală, care se va calcula în funcție de calificarea infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 308 din Codul penal ca fiind o infracțiune autonomă, o formă atenuată sau o cauză de reducere a pedepsei cu o treime față de limitele formei de bază.

Potrivit art.476 alin. (1) din Codul de procedură penală, unul dintre membrii completului de judecată a precizat punctul său de vedere, în sensul că în cazul infracțiunii de delapidare în varianta prevăzută de art. 308 din Codul penal cu referire la art. 295 din același cod reducerea prevăzută de art. 308 alin. (2) din Codul penal care prevede că limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime are influență și în privința stabilirii termenelor de prescripție a răspunderii penale conform art. 154 din Codul penal, termenul de prescripție fiind – într-o asemenea situație – cel stabilit în art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal cu referire la art. 154 alin. (4) din Codul penal.

De asemenea, un alt membru al completului de judecată a adus la cunoștință punctul său de vedere, acesta constând în faptul că pedeapsa prevăzută de lege este cea prevăzută în textul art. 295 din Codul penal, limitele acesteia fiind forme atenuante care nu au influență asupra reducerii termenului de prescripție.

V. Punctul de vedere al părții cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Inculpații M.G., T.G. și C.I. nu au formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept supusă judecății, astfel cum aveau posibilitatea potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

VI. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele de judecată arondate

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că la nivelul curților de apel și al instanțelor de judecată arondate s-au conturat următoarele opinii:

Cu privire la prima problemă de drept supusă dezlegării, într-o opinie majoritară exprimată s-a susținut că dispozițiile art.308 alin. (1) din Codul penal reprezintă o formă atenuată a infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal.

În susținerea acestei opinii s-a avut în vedere conținutul art. 308 din Codul penal, intitulat „Infracțiuni de corupție și serviciu comise de alte persoane”, care face trimitere la dispozițiile art. 295 din Codul penal și care nu definește o altă infracțiune autonomă, cu alt conținut constitutiv sau cu altă denumire diferită de cea de delapidare prevăzută de art. 295 din Codul penal.

Printre argumentele aduse în susținerea acestei opinii s-a invocat că în legea penală o faptă este incriminată fie într-o singură variantă, fie în mai multe variante: tip sau de bază, agravată sau atenuată.

Norma de incriminare a variantei-tip a unei fapte descrie condițiile obiective și subiective care se cer îndeplinite cumulativ pentru ca acea faptă să constituie infracțiune. Inexistența uneia dintre aceste condiții face ca fapta săvârșită în concret să nu corespundă modului legal și, în consecință, să nu fie infracțiune.

Varianta agravată sau atenuată a unei infracțiuni presupune mai întâi condițiile conținutului variantei-tip, la care se adaugă anumite elemente circumstanțiale care pot să se refere la aspectul material sau moral al faptei, la obiectul sau subiecții faptei ori la locul și timpul săvârșirii faptei, imprimându-i acesteia, în abstract, o gravitate mai ridicată sau mai redusă.

De regulă, toate variantele de incriminare a unei fapte (tip, agravată, atenuată) sunt descrise în același text, dar în alineate diferite (a se vedea determinarea sau înlesnirea sinuciderii – art. 191; traficul de persoane – art. 210; violul – art. 218; înșelăciunea – art. 244 etc.), ori în texte distincte (de exemplu, furtul simplu – art. 228; furtul calificat – art. 229; tâlhăria simplă – art. 233; tâlhăria calificată – art. 234; bancruta simplă, bancruta frauduloasă etc.).

De asemenea, s-a evidențiat că la infracțiunile de corupție și de serviciu prevăzute în titlul V al Codului penal, partea specială, legiuitorul, pentru economie de text și evitarea unor repetări sau suprapuneri, a procedat la incriminarea variantelor agravate, când unele dintre aceste fapte au produs consecințe deosebit de grave, într-un text unic situat la finele incriminării grupului de fapte de corupție și de serviciu, în art. 309; la fel a procedat legiuitorul și în legătură cu incriminarea acestor fapte într-o variantă atenuată, în art.308 alin. (1) din Codul penal, determinată de faptul că subiectul activ nemijlocit este o altă persoană decât funcționarul public.

Așadar, în art.308 alin. (1) din Codul penal este prevăzută o variantă atenuată a infracțiunii de delapidare, imprimându-se acesteia o gravitate în abstract mai redusă datorită faptului că subiectul activ nemijlocit este un particular, și nu un funcționar public.

În susținerea acestui punct de vedere s-a mai precizat că nu poate fi vorba despre o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă, întrucât în această variantă atenuată calitatea de subiecți activi nemijlociți o au persoanele prevăzute la art. 308 din Codul penal, astfel că legiuitorul a considerat că este vorba despre un pericol social redus dacă fapta este săvârșită de aceste persoane, iar nu de funcționari publici, care sunt subiecți activi în cadrul variantei de bază a infracțiunii. Astfel, pentru varianta atenuată a infracțiunii de delapidare prevăzute la art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 din Codul penal, limitele de pedeapsă ale pedepsei închisorii se reduc cu o treime, minimul special fiind de 1 an și 4 luni, iar maximul de 4 ani și 8 luni.

Totodată, în sprijinul acestei opinii s-a apreciat că nu poate fi vorba nici despre o infracțiune autonomă, având în vedere că art. 308 face trimitere la art. 295 din Codul penal, iar singurul element de diferențiere dintre infracțiunea prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal și cea prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 din Codul penal este dată de persoanele care au calitatea de subiecți activi nemijlociți ai infracțiunii, legiuitorul apreciind că faptele săvârșite de alți funcționari decât cei publici se impun a fi sancționate mai puțin drastic.

Punctul de vedere în sensul că prevederile art. 308 din Codul penal reprezintă o formă atenuată a infracțiunii de delapidare a mai fost argumentat și prin aceea că:

– art. 308 din Codul penal nu are în vedere alte valori sociale față de cele ocrotite de art. 295 alin. (1);

– art. 308 din Codul penal nu prevede un alt element material față de elementul material alternativ (însușirea, folosirea, traficarea…) al infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal;

– art. 308 din Codul penal reprezintă o extindere a categoriilor de persoane care pot fi subiecți activi ai infracțiunii prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal, precum și al altor infracțiuni de serviciu;

– art. 295 alin. (1) se raportează la art. 308 din Codul penal, nu invers;

– art. 308 din Codul penal nu poate fi perceput ca o simplă cauză de reducere a limitelor de pedeapsă în condițiile în care scopul principal al existenței respectivului articol a fost circumstanțierea subiectului activ al infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal, reducerea pedepsei fiind subsidiară.

În a doua opinie exprimată s-a apreciat că dispozițiile art. 308 din Codul penal reprezintă o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă.

În susținerea acestei opinii s-a subliniat că singurul element de diferențiere dintre art. 308 din Codul penal și art. 295 din Codul penal este reprezentat de calitatea subiectului activ al infracțiunii, art. 308 din Codul penal stabilind că norma de incriminare prevăzută de art. 295 din Codul penal nu se aplică numai funcționarilor publici, ci și persoanelor care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice, în acest caz limitele de pedeapsă reducându-se cu o treime.

Având în vedere modalitatea de redactare a textului, nu se poate vorbi despre o infracțiune autonomă sau despre o formă atenuată a infracțiunii de delapidare în cazul art. 308 din Codul penal, ci despre o cauză de reducere a pedepsei.

În sprijinul opiniei că dispozițiile art. 308 din Codul penal instituie doar o cauză de reducere a pedepsei care este legată de calitatea subiectului activ, s-a subliniat că acest aspect rezultă din chiar cuprinsul alin. (2) al art. 308 în care se menționează că limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.

Așadar, s-a arătat că nu poate fi vorba de o infracțiune autonomă, deoarece, pe de o parte, articolul de lege menționat nu incriminează nicio faptă reprobabilă, iar pe de altă parte, trimiterile din textul articolului la dispozițiile ce incriminează o serie de infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciu îl fac să fie dependent de acele infracțiuni.

Totodată, în sprijinul aceleiași opinii s-a argumentat că nu poate fi vorba nici de o formă atenuată a infracțiunii, deoarece cauza de atenuare a pedepsei nu se regăsește în conținutul constitutiv al infracțiunii în discuție sau în cadrul elementelor de tipicitate, ci doar în calitatea subiectului activ, împrejurare ce nu caracterizează în mod intrinsec fapta imputabilă.

În a treia opinie exprimată s-a apreciat că în conținutul art. 308 din Codul penal este descrisă o infracțiune autonomă.

În formularea acestei opinii a fost avută în vedere, în primul rând, denumirea marginală a art. 308 din Codul penal: „Infracțiuni de corupție și de serviciu comise de alte persoane”. Din această denumire marginală rezultă că legiuitorul a intenționat să reglementeze o infracțiune, și nu o formă atenuată sau o cauză de reducere a pedepsei. Această modalitate de redactare este diferită de cea din reglementarea corespunzătoare existentă în vechiul Codul penal – art. 258: „Fapte săvârșite de alți funcționari” și denotă intenția legiuitorului de a se îndepărta și de a clarifica reglementarea anterioară.

Așadar, din redactarea diferită a notelor marginale din noul și, respectiv, vechiul Codul penal rezultă că legiuitorul a intenționat să reglementeze în art. 308 din Codul penal o infracțiune autonomă.

În al doilea rând, s-a avut în vedere că, potrivit teoriei generale a infracțiunii, condițiile referitoare la subiecții infracțiunii (în speță, subiectul activ) fac parte din însuși conținutul infracțiunii, nefiind doar elemente de atenuare/agravare a răspunderii penale. Condițiile referitoare la subiecții infracțiunii (în speță, subiectul activ) sunt necesare tocmai pentru ca fapta să constituie infracțiune, iar în lipsa lor răspunderea penală nu va fi atenuată/agravată, ci nu va putea fi atrasă, față de principiul legalității incriminării [art. 1 alin. (2) din Codul penal].

Or, în cazul formelor atenuate ale infracțiunii sau în situația cauzelor de reducere a pedepsei, răspunderea penală este atrasă, însă va fi atenuată. De aceea, reglementarea din art. 308 din Codul penal instituie o infracțiune, și nu o formă atenuată sau o cauză de reducere a pedepsei. Pe de altă parte, au fost avute rezerve față de sintagma „infracțiune autonomă” utilizată în încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Această sintagmă s-a apreciat că nu are o consacrare legală, fiind definită în mod diferit în doctrina juridică (a se vedea critica din F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală.vol.I, Editura C.H. Beck, 2008, p. 145), și poate crea dificultăți de înțelegere și aplicare, în măsura în care s-ar susține că în aplicarea art. 308 din Codul penal nu trebuie avute în vedere art. 289-292, 295, 297-301, 304 (de exemplu, s-ar putea ajunge la concluzia că luarea de mită săvârșită de o persoană ce exercită temporar, cu sau fără remunerație, o însărcinare în cadrul oricărei persoane juridice – art. 308 din Codul penal – nu este de competența materială a tribunalului, așa cum este infracțiunea din art. 289 din Codul penal – concluzie care, în mod evident, nu poate fi primită).

De aceea se apreciază că art.308 din Codul penal reglementează o infracțiune (nu o formă atenuată sau o cauză de reducere a pedepsei), nefiind necesară sintagma „infracțiune autonomă”.

Într-o altă ordine de idei, s-a arătat că dispozițiile art. 308 din Codul penal nu constituie o cauză de reducere a pedepsei, ci aceste dispoziții legale reglementează o infracțiune de sine stătătoare, al cărei subiect activ calificat este un funcționar care nu face parte din categoria limitativ enumerată de dispozițiile art. 175 din Codul penal, în sensul că nu este un funcționar public.

S-a argumentat că, întrucât singura condiție prevăzută de art. 308 din noul Codul penal a cărei îndeplinire determină reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 295 din noul Cod penal vizează o anumită calitate a subiectului activ al infracțiunii de delapidare care astfel devine un subiect activ calificat, așa cum se cere în norma de bază, respectiv în art. 295 din Codul penal, concluzia de mai sus este evidentă.

Drept urmare, s-a subliniat că acest text de lege reglementează o infracțiune de sine stătătoare, și anume delapidarea săvârșită de un funcționar care nu este funcționar public, și nu reprezintă o cauză de reducere a pedepsei care să determine, conform art. 187 din noul Codul penal, calculul termenului de prescripție a răspunderii penale prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de art. 295 din noul Codul penal.

Pe de altă parte, s-a observat că textul art. 187 din Codul penal preia întocmai textul art. 141^1 din vechiul Codul penal, în ceea ce privește stabilirea înțelesului expresiei de „pedeapsă prevăzută de lege”.

De asemenea, s-a precizat că o astfel de argumentație este susținută și de principiul legalității sancțiunilor de drept penal, astfel cum este reglementat în art. 2 alin. (1) din noul Codul penal, potrivit căruia pedepsele aplicabile persoanelor care au săvârșit infracțiuni sunt cele prevăzute de legea penală. Or, după cum s-a menționat, legea penală, conform art. 308 alin. (2) din noul Codul penal, prevede explicit că, în cazul prevăzut de art. 308 alin. (1) din noul Codul penal, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.

Atât timp cât textul art. 308 din Codul penal instituie o condiție referitoare la conținutul constitutiv al infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal, care nu se regăsește în norma de bază menționată, respectiv instituie o condiție vizând latura subiectivă a acestei infracțiuni în ceea ce privește calitatea subiectului activ, de funcționar, este evident că nu se poate aprecia că acest text reprezintă o cauză de reducere a pedepsei, raportul dintre cele două dispoziții legale, art. 295 din Codul penal și art. 308 din Codul penal, fiind cel de la gen la specie.

Cu privire la a doua problemă de drept supusă dezlegării, într-o opinie majoritară, s-a apreciat că pentru infracțiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse și cuprinse între 1 an și 4 luni închisoare și 4 ani și 8 luni închisoare.

În sprijinul acestei păreri, într-o primă ipoteză, s-a arătat că stabilirea termenului de prescripție pentru această infracțiune este în strânsă legătură cu dezlegarea de drept privind interpretarea dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal coroborate cu ale art. 295 alin. 1 din Codul penal. Or, în art.308 alin. (1) din Codul penal coroborat cu art. 295 alin. (1) din Codul penal este incriminată delapidarea într-o variantă atenuată, ale cărei limite speciale ale pedepsei prevăzute la varianta-tip consacrată în art. 295 alin. (1) din Codul penal se reduc cu o treime. Prin urmare, limitele speciale ale pedepsei pentru infracțiunea de delapidare varianta-tip prevăzută în art.308 alin. (1) din Codul penal coroborat cu art. 295 alin. (1) din Codul penal sunt 1 an și 4 luni și 4 ani și 8 luni închisoare.

Termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 308 alin. (1) din Codul penal coroborat cu art. 295 alin. (1) din Codul penal se calculează potrivit art. 154 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 187 din Codul penal în funcție de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, fără a lua în calcul cauzele de reducere sau majorare a pedepsei.

Cauzele avute în vedere în această ipoteză sunt însă cele prevăzute de art.79 alin. (1) și (2) din Codul penal (tentativă, circumstanțe atenuante și cauze specială de reducere a pedepsei, respectiv circumstanțe agravante, infracțiune continuată, concurs sau recidivă), iar nu variantele atenuate sau agravate ale unei infracțiuni pentru care legea însăși prevede limite speciale de pedeapsă.

În concluzie, s-a arătat că termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 308 alin. (1) din Codul penal coroborat cu art. 295 alin. (1) din Codul penal este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse și cuprinse între 1 an 4 luni închisoare și 4 ani 8 luni închisoare.

Într-o a doua ipoteză, și în cazul instanțelor care au opinat că infracțiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal nu constituie o formă atenuată a infracțiunii de delapidare, fiind de părere fie că reprezintă o infracțiune autonomă, fie că reprezintă o cauză de reducere, s-a apreciat că termenul de prescripție se calculează, de asemenea, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) Codul penal, prin raportare la limitele speciale de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunile de delapidare, reduse prin voința legiuitorului, în raport cu calitatea persoanei, cu o treime.

În opinie minoritară, s-a considerat că pentru infracțiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani și 7 ani închisoare.

În sensul celor susținute, s-a avut în vedere că limitele de pedeapsă sunt cele prevăzute de art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal, astfel că, în cazul termenului de prescripție a răspunderii penale, se ține cont de pedeapsa prevăzută de lege fără a se lua în calcul cauzele de reducere, așa cum prevede în mod expres și art. 187 din Codul penal.

În considerarea opiniei că art. 308 din Codul penal constituie o variantă atenuată a infracțiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal, s-a menționat că termenele de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunii prevăzute de art. 308 din Codul penal se vor raporta la infracțiunea de bază, respectiv la cea prevăzută de art. 295 din Codul penal, respectiv la limitele de pedeapsă cuprinse între 2 ani și 7 ani închisoare.

S-a mai precizat că aceeași concluzie se desprinde și din faptul că, pe de o parte, art. 154 din Codul penal face referire la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, iar art. 187 din Codul penal prevede că prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei, iar, pe de altă parte, art. 308 alin. (2) din Codul penal privind limitele de pedeapsă, făcând trimitere la infracțiunea de bază prevăzută de art. 295 din Codul penal și nestabilind limite de pedeapsă distincte, reglementează astfel doar o cauză de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea de bază, determinată de calitatea specială a subiectului activ.

Prin urmare, s-a concluzionat că infracțiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal, fiind o formă atenuată a infracțiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal, termenul de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani și 7 ani închisoare.

Totodată, s-a mai arătat că la calcularea termenului de prescripție a răspunderii penale ar trebui să se ia în calcul limitele de pedeapsă ale infracțiunii imputabile, fără a se lua în calcul limitele reduse conform art. 308 din Codul penal, tocmai în considerarea faptului că acest articol de lege instituie doar o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă. S-a considerat așadar că în acest fel s-ar da satisfacție dispozițiilor art. 187 din Codul penal, dar și unei jurisprudențe stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție, indicându-se deciziile pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 7 din 26 mai 2014, nr. 8 din 26 mai 2014 și nr. 14 din 16 iunie 2014.

Pe de altă parte, tot cu privire la modalitatea de calcul al termenului de prescripție a răspunderii penale, în cuprinsul punctelor de vedere transmise, s-a invocat Decizia pronunțată în urma soluționării recursului în interesul legii de către instanța supremă nr. XXVIII din 18 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2007.

VII. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art.476 alin. (1) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia specialiștilor în drept penal asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Institutul de Cercetări Juridice „Andrei Rădulescu” a comunicat că, în opinia sa, în alineatul (1) al art. 308 din Codul penal este prevăzută o variantă atenuată a infracțiunii de delapidare, imprimându-se acesteia o gravitate în abstract mai redusă datorită faptului că subiectul activ nemijlocit este un particular, și nu un funcționar public.

În ceea ce privește a doua problemă de drept supusă dezlegării, s-a precizat că termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 308 alin. (1) din Codul penal coroborat cu art. 295 alin. (1) din Codul penal este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse și cuprinse între 1 an și 4 luni închisoare și 4 ani și 8 luni închisoare.

VIII. Jurisprudența națională în materie

Au fost identificate hotărâri judecătorești în această materie la Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, Curtea de Apel Galați și la Judecătoria Sfântu Gheorghe (Curtea de Apel Brașov).

Astfel, prin Sentința penală nr. 141 din 28 octombrie 2014, pronunțată de Judecătoria Sfântu Gheorghe în Dosarul nr. 34/119/2014, s-a dispus, printre altele, schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatei V. A. din infracțiunea de delapidare prevăzută de art.215^1 alin. 1 și 2 din Codul penal din 1968 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1968 în infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 308 din Codul penal cu aplicarea art. 35 din Codul penal și art. 5 din Codul penal.

În baza art.396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 308 din Codul penal cu aplicarea art. 35 din Codul penal și art. 5 din Codul penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Din considerentele hotărârii rezultă că la calcularea termenului de prescripție instanța a avut în vedere pedeapsa prevăzută în art. 295 din Codul penal redusă ca efect al aplicării dispozițiilor art. 308 alin. (2) din Codul penal.

Prin Decizia penală nr. 787 din 18 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 13.831/4/2013, Curtea de Apel București – Secția a II-a penală a admis apelul declarat de partea civilă S.C. M.C. – S.R.L. împotriva Sentinței penale nr. 1.412 din 15 aprilie 2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în Dosarul nr. 13.831/4/2013, și, printre altele, a dispus desființarea, în parte, a sentinței penale apelate și, rejudecând, condamnarea inculpatei B.N. la pedeapsa de 2 ani închisoare, în baza art. 295 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 308 din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal și art. 5 din Codul penal.

Din considerentele hotărârii rezultă că limitele de pedeapsă care se iau în considerare la calculul termenului de prescripție a răspunderii penale sunt cele prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal, fără a se ține seama de reducerea cu o treime la care face referire art. 308 din Codul penal, întrucât, potrivit art. 187 din Codul penal, prin pedeapsa prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau majorarea a pedepsei.

Prin Decizia penală nr. 468/A din 20 mai 2014, pronunțată în Dosarul nr. 187/44/2014, Curtea de Apel Galați – Secția penală și pentru cauze cu minori și familie a admis contestațiile în anulare formulate de contestatorii Ș.T. și D.N. împotriva Deciziei penale nr. 87/A din 19 februarie 2014 a Curții de Apel Galați, a desființat decizia și, în rejudecare, a admis apelurile declarate de contestatorii Ș.T. și D.N. și a dispus, printre altele, schimbarea încadrării juridice a faptelor deduse judecății din infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 215^1 alin. 1 și 2 din Codul penal din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1968, în infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 308 din Codul penal, cu aplicarea art. 35 din Codul penal și art. 5 din Codul penal, pentru inculpatul Ș.T., și din infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 215^1 alin.1 din Codul penal din 1968, cu aplicarea art.41 alin. 2 din Codul penal din 1968, în infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 308 din Codul penal, cu aplicarea art. 35 din Codul penal și art. 5 din Codul penal pentru inculpata D.N.

În baza art.396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din Codul de procedură penală, art. 122 alin. 1 lit. d) și art. 124 din Codul penal din 1968 s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaților Ș.T. și D.N. pentru săvârșirea infracțiunilor de delapidare.

Din considerentele hotărârii rezultă că instanța care a rejudecat apelul a avut în vedere la calcularea termenului de prescripție pedeapsa prevăzută în art. 295 din Codul penal redusă ca efect al aplicării dispozițiilor art. 308 alin. (2) din Codul penal.

IX. În jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

X. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a propus următoarea soluție cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării:

Dispozițiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal.

Termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 295 din Codul penal coroborat cu art. 308 din același cod va fi de 5 ani, conform dispozițiilor art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse cuprinse între 1 an și 4 luni și 4 ani și 8 luni închisoare.

XI. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Referitor la chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că dispozițiile art.308 alin. (1) din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal și că termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 din Codul penal este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă, astfel cum au fost reduse cu o treime, cuprinse între 1 an și 4 luni și 4 ani și 8 luni închisoare.

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele:

Reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea Înaltei Curți, a curții de apel și a tribunalului, învestite cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Astfel, sesizarea completului competent să pronunțe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerințe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanță pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei, iar problema de drept să nu fi fost dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

În cauză, Curtea de Apel Oradea a fost învestită cu soluționarea unei pricini în ultimă instanță, respectiv recursurile declarate de inculpații M.G., T.G., C.I. și de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Deciziei penale nr. 5/A/8.11.2013, pronunțată de Tribunalul Bihor.

Obiectul sesizării vizează o chestiune de drept de care depinde soluționarea în recurs a cauzei, astfel că interpretarea textelor legale are efect direct cu privire la termenul de prescripție a răspunderii penale.

Prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.

De asemenea, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanța supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face, în prezent, obiectul unui recurs în interesul legii.

Pe fondul chestiunilor de drept a căror dezlegare se solicită, s-a concluzionat că dispozițiile art.308 alin. (1) din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal și că termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 din Codul penal este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă, astfel cum au fost reduse cu o treime, cuprinse între 1 an și 4 luni și 4 ani și 8 luni închisoare.

Aceste opinii se fundamentează pe următoarele argumente:

În procesul de incriminare a unui act de conduită, legiuitorul elaborează conceptul faptei, care reprezintă dispoziția din norma de incriminare și prevede sancțiunea, respectiv pedepsele aplicabile faptului incriminat.

Așadar, o normă penală completă se compune dintr-o dispoziție care descrie faptul incriminat și o sancțiune care caracterizează ilicitul ca fiind de natură penală prin prevederea unei pedepse.

Din această perspectivă, norma prevăzută în art. 295 din Codul penal care incriminează delapidarea este o normă completă, în structura sa regăsindu-se atât dispoziția (însușirea, folosirea, traficarea), cât și sancțiunea (pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică).

Totodată, reprezintă norma de incriminare a variantei-tip a faptei de delapidare conținând condițiile obiective și subiective care se cer îndeplinite cumulativ pentru ca fapta să constituie infracțiune, inclusiv condiția privind calitatea de funcționar a subiectului activ.

Spre deosebire de dispozițiile art. 295 din Codul penal, textul art. 308 alin. (1) din Codul penal conține o enumerare a infracțiunilor pentru a căror comitere nu este necesară calitatea de funcționar public a subiectului activ, inclusiv a infracțiunii de delapidare, cu precizarea că dispozițiile acestor norme de incriminare se aplică și altei categorii de persoane, respectiv acelora care „exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice”.

Alineatul (2) al aceluiași articol face trimitere la limitele speciale ale pedepsei pentru infracțiunile enumerate, care se reduc cu o treime.

Art. 308 din Codul penal nu este o reglementare nouă, una asemănătoare a existat în Codul penal anterior.

Astfel, potrivit art.258 alin.1 din Codul penal anterior, „art.246-250 privitoare la funcționari publici se aplică și celorlalți funcționari, în acest caz maximul pedepsei reducându-se cu o treime.”

Prin modalitatea de reglementare, dispozițiile art. 308 din Codul penal nu definesc o infracțiune-tip, de sine stătătoare, întrucât în structura normei nu este descrisă o faptă distinctă, cu o configurație proprie, ci se face trimitere la dispozițiile și pedepsele cuprinse în alte norme de incriminare, printre care și cele prevăzute în art. 295 din Codul penal.

Ca atare, norma juridică din art. 308 din Codul penal nu are aptitudinea de a funcționa independent, ca infracțiune-tip, ci doar în strânsă legătură cu normele de incriminare pe care le enumeră.

De altfel, chiar denumirea marginală a textului, „Infracțiuni de corupție și serviciu comise de alte persoane”, conduce la o asemenea concluzie.

Trimiterea din conținutul art. 308 din Codul penal la dispoziția și pedeapsa din norma prevăzută în art. 295 din același cod constituie un procedeu de tehnică legislativă.

De regulă, trimiterea din conținutul unei dispoziții legale la alte norme poate avea funcție complinitoare, de extensiune sau de excludere*1).

──────────

*1) Ion Petcu, Folosirea normelor de trimitere în tehnica elaborării actelor normative, RRD nr. 10/1972, p. 42-52.

──────────

În cazul în care îndeplinește o funcție complinitoare, norma la care se face trimitere întregește conținutul normei de trimitere, în care nu s-a voit să se repete situații anterior reglementate (dispoziția ori sancțiunea). În acest caz, norma de trimitere este incompletă având caracterul unei norme de trimitere sau de referire care însă prin acest procedeu dobândește toate caracteristicile unei norme de incriminare tip.

Același procedeu, al trimiterii la alte norme de incriminare, poate fi utilizat și în sens contrar, și anume cu funcție de excludere, în scopul eliminării din conținutul normei a unor raporturi.

Spre deosebire de situațiile anterior prezentate, în cazul dispoziției legale analizate, respectiv art. 308 din Codul penal, trimiterea pe care textul o face la dispoziția din art. 295 din Codul penal are rolul de a extinde cadrul juridic al acestei ultime reglementări, astfel încât să devină aplicabilă nu doar funcționarilor publici, ci și „persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice”.

Așadar, reglementarea din art. 308 din Codul penal funcționează pe structura normei de incriminare prevăzute de art. 295 din Codul penal, pe care o extinde în ceea ce privește calitatea subiectului activ, și, ca o consecință a acestei modificări, legiuitorul a adaptat limitele de pedeapsă la gradul de pericol social abstract rezultat din schimbarea intervenită cu privire la acest termen al infracțiunii.

De altfel, doctrina anterioară modificărilor intervenite prin intrarea în vigoare a noului Cod penal reținea, cu privire la art.258 din Codul penal anterior, că îndeplinește funcția de extensiune în scopul lărgirii cadrului juridic al reglementării, astfel încât să devină aplicabilă și altor raporturi*2).

──────────

*2) Ion Petcu, op. cit.

──────────

Este adevărat însă că, prin tehnica trimiterii, între cele două norme juridice se creează o legătură în plan normativ, una devenind suportul juridic al celeilalte.

Legătura în plan normativ dintre cele două reglementări, art. 295 și art. 308 din Codul penal, a apărut din necesitatea construirii prin derivație, pornind de la conceptul faptei prevăzute în art. 295 din Codul penal, a unei variante a aceleiași infracțiuni.

Doctrina numește variante ale infracțiunii „acele variațiuni pe care le prezintă infracțiunea în raport cu forma sa tipică, variațiuni determinate de legiuitor cu ocazia incriminării faptei și în raport cu variațiunile pe care le prezintă gradul de pericol social generic al acestora.”*3)

──────────

*3) Constantin Bulai, Drept penal român, Partea generală, vol.I, Casa de Editură și Presă „Șansa” – S.R.L., București, 1992, p. 181.

──────────

De regulă, infracțiunile-tip împreună cu variantele acestora sunt cuprinse în același articol, cum ar fi, spre exemplu, infracțiunea de înșelăciune care este prevăzută în varianta-tip în alin. (1) al art. 244 din Codul penal și o variantă agravată în alin. (2) al aceluiași articol.

Uneori, din rațiuni de tehnică legislativă, variantele se pot construi prin deviație pe orizontală și astfel au fost reglementate separat variantele calificate ale infracțiunii de bază, de la care s-a păstrat chiar denumirea marginală, cum ar fi, spre exemplu, omorul calificat, furtul calificat ori tâlhăria calificată, precum și variantele atenuate și agravate, cum ar fi, spre exemplu, dispozițiile art. 308 din Codul penal cu denumirea marginală „Infracțiuni de corupție și de serviciu comise de alte persoane” și art. 309 din Codul penal cu denumirea marginală „Faptele care au produs consecințe deosebit de grave”.

Indiferent de modul cum sunt reglementate, variantele atenuate ori agravate ale unei infracțiuni au trăsăturile constitutive ale infracțiunii de bază la care se adaugă trăsături agravante sau atenuante, de natură a determina un tratament juridic diferit de cel al infracțiunii-tip.

Din materialul înaintat de Institutul de Cercetări Juridice rezultă că varianta agravată sau atenuată a unei infracțiuni presupune mai întâi condițiile conținutului variantei-tip, la care se adaugă anumite elemente circumstanțiale care pot să se refere la aspectul material sau moral al faptei, la obiectul sau subiecții faptei or la locul și timpul săvârșirii faptei, imprimându-i acesteia, în abstract, o gravitate mai ridicată sau mai redusă.

Așadar, aceeași faptă poate fi deci incriminată, pe lângă forma tipică, în una ori mai multe variante, agravate sau atenuante, care corespund conceptului faptei prevăzute de legea penală în configurația tipică, deosebindu-se de aceasta prin anumite elemente circumstanțiale.

Astfel, infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 295 din Codul penal constituie infracțiunea-tip, reprezentând forma de bază, în raport cu dispozițiile art. 308 din Codul penal care, în mod evident, ca urmare a extinderii vizând subiectul activ al infracțiunii-tip la „persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice”, reprezintă o variantă atenuată a acesteia.

Ca atare, art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal, prezentând un grad de pericol social generic mai redus, în raport cu cel al infracțiunii-tip, în contextul în care fapta nu ar mai fi săvârșită de funcționarul public.

În ceea ce privește necesitatea reglementării ce face obiectul art. 308 din Codul penal, se constată că extinderea în ceea ce privește calitatea subiectului activ viza cea mai mare parte a infracțiunilor de corupție și serviciu comise de alte persoane în legătură cu serviciul, astfel că trimiterea la dispozițiile și pedepsele prevăzute de infracțiuni-tip enumerate s-a realizat pentru a se evita paralelismele.

Astfel, potrivit <LLNK 12000 24 11 212 16 39>art.16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative, astfel că pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.

Prin urmare, pentru a evita reluarea în cadrul fiecăreia dintre infracțiunile de bază a variantei atenuate s-a utilizat norma de trimitere.

Cu privire la opinia potrivit căreia dispozițiile art.308 ar constitui o cauză de reducere a pedepsei, se constată că o asemenea concluzie nu poate fi generată decât de confuzia dintre cauzele de reducere a pedepsei și elementele circumstanțiale atenuante.

Analizând conținutul incriminării formei de bază prevăzute de art. 295 din Codul penal, se constată că structura infracțiunii de delapidare este formată din condiții intrinseci (latura obiectivă și latura subiectivă) și condiții extrinseci, preexistente, care completează condițiile în care faptul este incriminat (calitatea de funcționar public a subiectului activ).

Astfel, cerința din norma incriminatoare ca subiectul activ, termen al infracțiunii, să aibă o anumită calitate determină ca această calitate să devină o condiție pentru existența infracțiunii, un element circumstanțial al incriminării.

Tot astfel, pentru varianta atenuată care extinde sfera subiectului activ la persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice nu se modifică natura elementului circumstanțial, respectiv calitatea subiectului activ, care este o condiție de existență a infracțiunii în varianta atenuată.

Este adevărat că atât elementele circumstanțiale, atenuante, cât și cauzele de reducere a pedepsei se referă la anumite împrejurări, stări, situații, întâmplări, calități sau alte date care au legătură cu fapta sau cu persoana inculpatului, ceea ce poate crea confuzie din perspectiva efectelor acestora*4).

──────────

*4) Ștefan Daneș, Vasile Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, p. 111.

──────────

Deosebirea dintre ele rezidă în faptul că, în timp ce condițiile privind existența infracțiunii, deși extrinseci activității incriminate, fac parte din conținutul incriminării, cauzele de reducere sunt exterioare conținutului infracțiunii și au efecte doar în ceea ce privește gradul de pericol social al faptei, fiind criterii de individualizare a pedepsei*5).

──────────

*5) Ștefan Daneș, Vasile Papadopol, op. cit, p. 112.

──────────

Revenind la chestiunea de drept pusă în discuție, se constată că dispozițiile art. 308 din Codul penal nu constituie o cauză de reducere a pedepsei, întrucât prin voința legiuitorului o anume calitate a subiectului activ al infracțiunii de delapidare (element circumstanțial de realizarea căruia depinde existența infracțiunii) a determinat crearea unei variante atenuate, care reflectă prin intermediul limitelor de pedeapsă proprii gradul de pericol social abstract specific infracțiunii în varianta atenuată.

Ca o consecință a argumentelor prezentate anterior și care exclud calificarea normei prevăzute în art. 308 din Codul penal ca fiind cauză de reducere a pedepsei, pentru calcularea termenului de prescripție în cazul săvârșirii infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal, în varianta atenuată prevăzută de art. 308 din Codul penal, nu pot fi avute în vedere dispozițiile art. 187 din Codul penal, astfel că se va ține seama de pedeapsa prevăzută de art. 295 din Codul penal, redusă cu o treime.

Pentru considerentele expuse, se va admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Oradea – Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.819/271/2009*, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept, respectiv: dacă infracțiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal este o infracțiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracțiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal și dacă pentru infracțiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse și cuprinse între 1 an și 4 luni închisoare și 4 ani și 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din același cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani și 7 ani închisoare.

Va stabili că dispozițiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal, iar la calcularea termenului de prescripție a răspunderii penale se va ține seama de pedeapsa prevăzută de art. 295 din Codul penal raportat la art. 308 alin. (2) din Codul penal.

Pentru motivele arătate, în temeiul art.475 și art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Oradea – Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.819/271/2009*, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept, respectiv: dacă infracțiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal este o infracțiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracțiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal și dacă pentru infracțiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse și cuprinse între 1 an 4 luni închisoare și 4 ani 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din același cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani și 7 ani închisoare.

Stabilește că dispozițiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal.

La calcularea termenului de prescripție a răspunderii penale se ține seama de pedeapsa prevăzută de art. 295 din Codul penal raportat la art. 308 alin. (2) din Codul penal.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art.477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2015.

………………………………..

REGULAMENT 1.188 din 10 martie 1906

asupra organisarei și administrațiunei Casei de ajutor și pensiuni al corpului jandarmeriei rurale

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 276 din 15 martie 1906

Data intrarii in vigoare : 15 martie 1906

CAP. 5

Încetarea pensiunilor

1. Casurile de încetare

Art. 38. Pensiunile se sting:

1) Prin morte pentru toți pensionării;

2) Prin căsătorie pentru vaduve, orfani și orfane;

3) Prin împlinirea etatei de 21 ani, pentru orfani și orfane.

Art. 39. Pensiunile, precum și însuși dreptul de pensiune se perd:

1) Prin perderea calitatei de roman, în casurile prevedute de lege;

2) Prin condamnarea pentru crime sau pentru delicte cari, după codul penal, atrag perderea dreptului la pensiune;

3) Prin condamnarea la inchisore pentru furt, escrocherie sau înșelăciune, abuz de încredere, fals și delapidare de bani publici.

Pensiunea se perde de drept chiar dacă hotărîrea condamnatore n'ar prevede acesta decădere.

LEGE din 27 ianuarie 1912

pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești – LEGEA NENIȚESCU

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 236 din 27 ianuarie 1912

Data intrarii in vigoare : 27 ianuarie 1912

Măsuri generale disciplinare și pedepse

230. Dacă se vor descoperi neorânduieli sau abuzuri în administrați unea vreunei bresle, corporații sau federale, casă de boală, Asociația patronală, Casa centrală va putea să depărteze imediat pe administratorii vinovați, luând măsuri pentru asigurarea averii lor, chiar înainte de numirea noilor administratori.

În acest caz, administratorii înlăturați nu vor mai putea fi realeși sau numiți din nou doi ani dela data îndepărtării lor.

Administratorii, censorii, funcționarii, prepușii breslelor, corporațiilor, federalelor, caselor de boală, Asociațiilor patronale, Casei centrale, cari vor sutrage numerariul sau valorile încredințate mânuirii lor, se vor pedepsi ca delapidatori de bani publici, conform art. 140 din codul penal și conform. art. 123 din acelaș cod, dacă vor fi comis falșuri; iar cei ce se vor dovedi că au cerut sau au primit mită, sub orice formă, în îndeplinirea datoriilor lor, vor fi pedepsiți cu închisoarea dela o lună la trei luni.

Metoda cea mai bună de control a fost transferarea funcționarilor dintr-o secție în alta. În felul acesta angajații se controlau reciproc și interesul fiecăruia era ca atunci când primea postul altuia să se clarifice asupra stării afacerilor acestuia și să aducă imediat la cunoștința direcțiunii neregulile constatate.2 Postul de director executiv a fost, fără îndoială, cel mai important din conducerea băncilor românești. Înaintea alcătuirii Legii comerciale ungare din 1875, afacerile societăților pe acțiuni erau conduse de un consiliu de administrație care delega din sânul său o comisie executivă și pe 1 „Revista economică” (Sibiu), III, 1901, nr. 35, p. 338. 2 Idem, V, 1903, nr. 48, p. 398-399.

prima bancă din Ungaria și Transilvania cu un serviciu juridic propriu, condus de un avocat salariat.1 La Banca „Victoria”, printre clienții săi se aflau, ca și la celelalte bănci românești, debitori maghiari. Dacă aceștia nu își achitau ratele la timp, uneori chiar în urma unor amânări pe care banca le-a acordat, se proceda la împrocesuarea lor. Nu se făcea de fapt nici o deosebire între naționalitatea diverșilor debitori. Avocații băncii2, numai între 10 martie 1891 și 13 mai 1898 date scadente, aveau pe rol 71 de procese. Avocații „Victoriei” și-au făcut datoria cu profesionalism și corectitudine. Excepție a făcut avocatul George Lazăr care a prejudiciat banca în cursul anului 1900 cu suma de 2022, 48 K pe care și-a însușit-o, folosindu-se de participarea la diverse licitații, în scopul validării intereselor băncii.3 Astfel, la 6 octombrie 1900 a avut loc o operațiune de verificare a casei și a administrării afacerilor de proces din cancelaria avocațială, realizată de George Vuia, Mihai Veliciu, Nicolae Oncu și Sava Raicu, de față fiind și avocatul George Lazăr. S-a constatat că sumele primite de acesta anticipat pentru purtarea proceselor nu le-a păstrat în casa de bani, ci le purta împreună cu banii proprii. De asemenea, din sumele în numerar primite, George Lazăr a înscris la casa institutului valori mai mici decât cele reale, sub diverse motive: efectuarea unor contracte de vânzare-cumpărare; atribuirea de diurne pentru execuții la care de fapt nu a participat ci l-a delegat pe secretarul său; în numeroase cazuri s-a folosit de o singură plenipotență, dar și-a însușit taxa de timbru care trebuia aplicată celorlalte. Avocatul a fost obligat să restituie sumele delapidate. În august 1901 el a comunicat direcțiunii că cele 40 de acțiuni pe care le deținea la „Victoria” dorește să le vândă, motivând că nu mai poate fi interesat de institutul în fruntea căruia „stă omul care fără nici un scrupul de conștiință și numai din răzbunare a atentat la onoarea mea” (aluzie la directorul executiv Nicolae Oncu).4 La Banca „Timișana” în 1896 au fost împrocesuate 83 de persoane, ca restanțieri la creditele cambiale.5 În 1899, în această situație se aflau 76 de 1 Cf. Mihai D. Drecin, Din activitatea financiar-bancară a bihoreanului Partenie Cosma…, p. 165-166. 2 AN-D.J.AR, FBV, d. 3, 1898: Raportul avocatului Dr. Ioan Németh cu privire la cauzele institutului „Victoria” în curs de rezolvare; idem, d. 1, 1899: Rapoartele avocatului „Victoriei”, Dr. Sever Ispravnic, cu privire la cauzele împrocesuate și tablouri nominale despre debitorii împrocesuați, f. 1-37. 3 Idem, d. 2, 1898, f. 31-37. 4 Ibidem, f. 45. 5 AN-DJT, FBT, d. 1, 1895, f. 85-86.

La Iași, titularul catedrei era Andrei Vizanti (n. 1844), însă acesta nu-și ținea cursurile, aflându-se mereu la București pentru activitatea politică și parlamentară. De altfel, Vizanti, ca președinte al Comitetului teatral, a delapidat câteva mii de lei, motiv pentru care a fugit în Statele Unite, pentru a scăpa de o condamnare.