Scurt Istoric Despre Stiinta Finantelor

CUPRINS

ARGUMENTARE,

I. CONSIDERENTE GENERALE,

I.1. Scurt istoric despre știința finanțelor,

I.2. RESURSELE FINANCIARE. DEFINIȚIE, STUCTURĂ,

I.3. VENITURILE FISCALE,

I.3.1. Veniturile sectorului public,

I.3.2. Principiile impunerii,

I.3.3. Rata fiscalității,

I.4. ELEMENTELE IMPOZITULUI,

I.4.1. Elementele impozitului; mod de aplicare,

I.4.2. Așezarea și perceperea impozitelor

I.4.3. Deosebirea dintre impozite și taxe,

II . SISTEMUL FISCAL ÎN ETAPA ACTUALĂ,

II.1. SISTEME FISCALE ȘI EVOLUȚIA LOR,

II.1.1. Aspecte generale privind sistemul fiscal,

II.1.2. Conceptul de sistem fiscal

II.1.3. Evoluția sistemelor fiscale

II.1.4. Clasificarea sistemelor fiscale,

II.2. SISTEMUL FISCAL ÎN ROMÂNIA,

II.2.1. Rolul veniturilor provenite din impozite în etapa actuală,

II.2.2. Sistemul fiscal din românia în perioada de tranziție,

II.2.3. Etapele reformării politicilor fiscale și bugetare

II.3. SISTEMUL FISCAL ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

II.4. NECESITATEA ADOPTĂRII UNUI SISTEM FISCAL OPTIM,

III. ECONOMIA POLITICĂ A REFORMEI FISCALE DIN ROMÂNIA

III.1. POZIȚIA FMI FAȚĂ DE POLITICA FISCALĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA ACTUALĂ, III.2. NECESITATEA UNEI REFORME A SISTEMULUI FISCAL DE TAXE ȘI IMPOZITE,

III.3. POLITICA FISCAL BUGETARĂ ÎN ANUL 2014 ȘI PERSPECTIVE DE EVOLUȚIE ÎN VIITOR, III.3.1. Obiectivele politicii fiscale și bugetare

III.3.2. Politica fiscal – bugetară în anul 2014 și perspective 2015-2017

III.3.3. Noul Cod Fiscal – între acțiune politică și eficiență economică, IV. METODICA PREDĂRII ȘI EDUCAȚIEI PROFESIONALE,

IV.1. STUDIUL DISCIPLINELOR ECONOMICE,

IV.2. ROLUL DISCIPLINELOR ECONOMICE ÎN PREGĂTIREA VIITORILOR SPECIALIȘTI,

IV.3. IMPORTANȚA CUNOȘTINȚELOR REFERITOARE LA VENITURILE PROVENITE DIN IMPOZITE, TAXE ȘI CONTRIBUȚII PENTRU EDUCAȚIA ECONOMICĂ A ELEVILOR, IV.4. PROIECTAREA ACTIVITĂȚII DIDACTICEIV.4.1. Competențele și conținuturile Modul V: „Finanțe și fiscalitate”,

IV.4.2. Locul Modulului V: „Finanțe și fiscalitate” în cadrul planului de învățământ,

IV.4.3. Unitățile de competență relevante pentru Modulul V: „Finanțe și fiscalitate”,

IV.4.4. Corelarea competențelor cu conținuturile în cadrul Modulului V: „Finanțe și fiscalitate”,

IV.4.5. Proiectarea pedagogică a temei „Rolul și importanța veniturilor provenite din impozite, taxe și contribuții în etapa actuală de funcționare a economiei naționale”,

IV.4.6. Planificarea calendaristică a temelor Modulului V: „Finanțe și fiscalitate”,

IV.4.8. Proiectarea unităților de învățare a temei „Rolul și importanța veniturilor provenite din impozite, taxe și contribuții în etapa actuală de funcționare a economiei naționale”,

IV.4.9. Prezentarea sistemului de lecții al temei „Rolul și importanța veniturilor provenite din impozite, taxe și contribuții în etapa actuală de funcționare a economiei naționale”,

IV.4.10. Exemple proiecte de tehnologie didactica: L6, L8,

IV.4.11. Proiectarea activității de evaluare a sistemului de lecții al temei „Rolul și importanța veniturilor provenite din impozite, taxe și contribuții în etapa actuală de funcționare a economiei naționale”,

IV.4.12. Exemple proiecte de tehnologie didactica: L10,

CONCLUZII,

BIBLIOGRAFIE,

ARGUMENTARE

Tema lucrării: „Rolul și importanța veniturilor provenite din impozite, taxe și contribuții în etapa actuală de funcționare a economiei naționale” dezvoltă o problemă concretă de studiu pentru realizarea funcțiilor aplicative și cognitiv – formative ale lecțiilor de finanțe, în vederea dezvoltării aptitudinilor și deprinderilor teoretice și practice ale elevilor.

Odată cu apariția impozitelor, de-a lungul istoriei naționale, asemeni tendinței generale din Europa, domnitorii și mai apoi statul au mărit baza de impozitare și tipul impozitelor. Gradual s-au impus tot mai multe taxe pe activitățile comerciale, apoi de producție, iar pentru populație a aparut taxa pe venit (1891, în procent de 9%), apoi impozitul pe venitul global (1921), mai vechile impozite indirecte (pe circulația mărfurilor, taxe vamale, etc.) și pe consum.

În timpul perioadei comuniste, sistemul de taxe și impozite s-a reformat din temelii. Ulterior, după 1989, s-a revenit la vechiul sistem de impozitare și taxare, care s-a adaptat după modelul european, introducându-se impozitul pe venitul global și TVA-ul. Deși am devenit campioni europeni la numărul de taxe și impozite, la un moment dat s-au redus și s-au comasat mai mult de o sută de taxe.

Pe plan economic, rolul impozitelor, taxelor și contribuțiilor se manifestă prin intermediul măsurilor pe care statul le ia pentru a interveni în activitățile economice. Impozitele, taxele și contribuțiile pot fi folosite ca un instrument de schimbare sau frânare a unei activități economice, de creștere sau reducere a producției sau a consumului unui anumit produs, de stimulare sau îngrădire a comerțului exterior, etc..

Ca urmare elevul trebuie să știe că, un rol foarte important în dezvoltarea și asigurarea viitorului economic, în dezvoltarea și stabilitatea economică a statului, este reprezentat de o construcție bugetară sănătoasă.

În învățământul modern, se urmărește, pe lângă acumularea de cunoștințe teoretice privind finanțele, punerea la dispoziția elevilor de concepte, metode, instrumente și mecanisme care să contribuie la dezvoltarea capacității intelectuale și acumularea cunoștințelor de specialitate ca premise esențiale ale formării de viitori specialiști în finanțe. În același timp se dorește responsabilizarea elevului pe viitor, ca cetățean responsabil, în ceea ce reprezintă importanța și plata impozitelor în dezvoltarea statului.

I. CONSIDERENTE GENERALE

I.1. SCURT ISTORIC DESPRE ȘTIINȚA FINANȚELOR

Existența finanțelor este legată de existența statului, de folosirea banilor și a formelor valorice în repartizarea produsului intern brut. De la apariția primelor elemente de finanțe – trecerea de la orânduirea comunei primitive la orânduirea sclavagistă – și până în prezent, finanțele au reprezentat o componentă a sistemului relațiilor economice.

Condițiile care au făcut posibilă și necesară apariția și dezvoltarea finanțelor constau în:

a) apariția si dezvoltarea relațiilor marfă-bani, care a permis formarea și utilizarea resurselor statului în formă bănească;

b) apariția statului, care avea nevoie de resurse pentru îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor sale, care nu puteau fi procurate în cadrul relațiilor anterioare.

Finanțele publice sunt, ca instituție și funcționalitate, rezultatul diviziunii sociale a muncii și au apărut odată cu statul și sunt legate fundamental de funcționarea statului. Stratificarea societății pe clase sociale, pe interese diferite au determinat, odată cu apariția statului, apariția unor instituții sub coordonarea acestuia: armata, poliția, justiția, Parlamentul, instituții sociale ca învățământul și sănătatea, etc..

Separarea statului de societate în aria relațiilor economice, a obligat statul să asigure veniturile, cheltuielile și împrumuturile sale proprii. Procurarea resurselor statul o face pe calea constrângerii ( legislativ) pe care o exercită asupra membrilor din societate ce realizează venituri.

În istorie au existat diferite modalități de abordare a subiectului finanțelor. Finanțele publice actuale în viața economică reprezintă trecerea de la finanțele așa numite "clasice" ale perioadei liberale (sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea – abordarea clasică), la finanțele perioadei interbelice și apoi la finanțele statului "agent economic" – abordarea modernă – a doua jumătate a sec. al XX-lea.

Perioada liberală (sec. al XIX-lea, până la primul război mondial) s-a caracterizat prin intervențiile statului asupra activității economice. Acesta nu limita libertatea de acțiune a forțelor pieței. Statul lăsa să acționeze libera concurență și mecanismele pieței, era departe de activitatea economică și acțiunea era neutră. Statul avea rolul de a crea cadrul legislativ dar, mai ales, pentru votarea și respectarea legilor, și furniza serviciile care aveau relevanță pentru competențele sale tradiționale.

Ideea de bază din perioada liberală era aceea de neutralitate a finanțelor publice. Principiile care au stat la baza politicilor fiscale în această perioadă au fost:

– limitarea a cheltuielilor publice la maximum;

– respectarea echilibrului bugetar anual;

– neutralitatea impozitului;

– limitarea împrumutului la circumstanțe de forță majoră.

Finanțele publice în perioada interbelică sunt caracterizate prin creșterea rolului acestora în viața economică datorită consecințelor războiului și situației generate de criza din perioada 1929-1933.

Urmările primului război mondial lăsate în economie au făcut să dezvolte concepțiile despre rolul statului. Cheltuielile publice ajung la o pondere de 30% din PIB, iar statul finanțează în forță ramuri ca industria, construcțiile de locuințe, transporturile, etc.. Datorită presiunii evenimentelor s-au dezvoltat concepțiile despre rolul statului astfel că acesta putea să lărgească aria misiunilor tradiționale, să intervină deliberat în domeniul economic și social.

În această perioadă a apărut Postulatul lui Keynes care constă în aceea că ”puterile publice pot, din punct de vedere tehnic, și trebuie, din punct de vedere politic, să utilizeze finanțele publice pentru a asigura echilibrul țării”. Echilibrul economic reglează conjunctura prin politica bugetară și dezvoltă infrastructurile prin investiții. Echilibrul social este necesar pentru că fiscalitatea și cheltuielile de transfer dau posibilitatea luptei contra inegalităților și pot atenua efectele șomajului.

După anul 1945 statul a devenit un veritabil agent economic, în special sub impulsul teoriei keynesiste, fapt care va face să se vorbească despre finanțele publice ale statului-agent economic.

După al doilea război mondial statul a ieșit din funcțiile sale tradiționale, constant și sistematic, pentru a exercita un adevărat rol economic și social. Aceasta s-a datorat transpunerii în practică a ideilor keynesiste care au fost apoi reluate și dezvoltate de numeroși autori. Această schimbare a avut rolul de a justifica măsurile de redistribuire a veniturilor și, în mod particular, sistemele de asigurări sociale care au luat amploare în cea mai mare parte a țărilor din Europa după 1945. Prin reașezarea veniturilor în favoarea categoriilor sociale defavorizate (pensionari, șomeri, familii cu mulți copii etc.), se reduc inegalitățile de ordin social și se influențează cererea globală.

După criza economică a anilor '70 apare o restabilire foarte sensibilă a unei concepții neoliberale, venită, în special, de la gândirea lui Friederich von Hayek (1899-1992) și în principal, pusă în practică pe plan guvernamental prin Ronald Reagan în Statele Unite ale Americii (1981-1989) și Margaret Thatcher în Marea Britanie (1979-1990). Această concepție constă în aceea că puterile publice, prin intervențiile lor, nu mai pot să regleze activitatea economică și socială, ci împiedică soluționarea concomitentă a crizelor, ajutând astfel la dezvoltarea economică și a libertăților.

Se preconiza astfel o reglare a activității, nu numai cu ajutorul statului, ci și cu ajutorul pieții, presupunând o reducere a rolului finanțelor publice și o privatizare a întreprinderilor publice, în speță a prelevărilor obligatorii și a politicii bugetare.

         Acestea sunt concepțiile care, în prezent, inspiră majoritatea guvernelor, dar cu unele diferențe; în particular, dacă privatizarea a cunoscut progrese sensibile, finanțele publice au conservat și un rol (pozitiv sau negativ) considerabil.

În concluzie, statul, pentru îndeplinirea funcțiilor si sarcinilor sale, mobilizează la dispoziția sa o parte din PIB. În procesul mobilizării, utilizării și repartizării fondurilor bănești ale statului, apar relații sociale de repartiție între stat și diferite categorii sociale.

I.2. RESURSELE FINANCIARE. DEFINIȚIE, STUCTURĂ.

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, prin resurse se înțelege „rezerve sau mijloace susceptibile de a fi valorificate într-o împrejurare dată”. Într-o altă viziune resursele reprezintă „totalitatea mijloacelor care participă la realizarea unei acțiuni complexe și care, pentru a asigura eficiența acțiunii (programului), trebuie să fie corect dimensionate, să se dispună de ele la timpul oportun și să fie utilizate cât mai rațional”. O altă definiție, apreciază resursele ca fiind „elemente ale bogăției unei națiuni”.

În ceea ce privește izvoarele resurselor financiare, în literatura românească de specialitate există o convergență de opinii, potrivit căreia, acestea sunt:

● PIB;

● avuția națională;

● transferurile primite din străinătate.

Indiferent de tipologia lor, ansamblul resurselor unei țări este utilizat pentru consum, pentru investiții și pentru export. O importanță majoră pentru satisfacerea nevoilor cu caracter public și/sau privat, o au resursele financiare.

Definiție: ”Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor bănești necesare realizării obiectivelor economice și sociale într-un interval de timp determinat.”

La nivel național resursele financiare reprezintă un sistem complex, care are următoarele subsisteme componente:

resurse financiare ale sectorului public;

resurse financiare ale sectorului privat;

resurse financiare ale sectorului mixt;

resurse financiare ale populației.

Dimensiunea valorică a sistemului depinde de mărimea PIB-ului și, pe cale de consecință, de mărimea transferurilor primite din străinătate (ajutoare nerambursabile, credite, donații, etc.).

Factorii care influențează substanțial nivelul resurselor financiare ale societății sunt:

volumul și structura producției;

nivelul prețurilor;

raportul dintre formarea brută de capital și consum

Având în vedere diferența dintre finanțele publice și finanțele private, este necesar de analizat raportul dintre resursele financiare ale societății și cele publice. Acesta este un raport ca cel de la întreg la parte, pentru că resursele financiare ale societății au o arie de cuprindere mult mai largă.

Resursele financiare publice au în componență:

a) resursele administrației de stat centrale, în care intră impozitele și taxele, veniturile nefiscale și alte resurse ce au caracter întâmplător;

b) resursele administrației de stat, administrației locale și ale altor autorități publice cu autonomie financiară, unde cheltuielile sunt acoperite prin intermediul unor resurse variate, cum ar fi: impozitele, taxele cu caracter local, veniturile nefiscale, transferurile primite de la administrația de stat, împrumuturile și alte resurse financiare;

c) resursele întreprinderilor publice cu caracter comercial, industrial sau de altă natură, care obțin venituri din vânzarea produselor, prestarea de servicii sau efectuarea de lucrări. În anumite împrejurări resursele proprii ale întreprinderilor sunt completate cu resursele primite de la buget sau procurate de pe piața capitatului de împrumut;

d) resursele asigurărilor sociale de stat, provenind în principal din acele cotizații pentru asigurările sociale.

În stabilirea nivelului resurselor financiare publice se pornește, în primul rând, de la nivelul cheltuielilor publice. Deciziile care privesc nivelul resurselor financiare publice sunt influențate și de condiții conjuncturale.

Dacă aceste cheltuieli publice cresc în limite rezonabile, este probabil să nu apară necesitatea apelării la noi resurse publice sau sporirea fiscalității.

Rolul resurselor financiare publice este scos în evidență de funcțiile pe care le îndeplinesc. Este vorba, în primul rând, de funcția de finanțare a cheltuielilor, chiar dacă sunt publice sau private, și implicit de satisfacere a nevoilor membrilor societății, generale sau individuale. Această realitate este chiar scopul procesului de mobilizare a resurselor financiare pentru diferite fonduri publice și/sau private. Și ca un efect direct a acestei prime funcții a resurselor financiare,acestea îndeplinesc și o funcție economică precum și una socială, care devin accentuate de caracterul subiectiv al procesului de distribuire a resurselor financiare. Subiectivismul repartiției resurselor financiare, în special publice, este scos în evidență de orientarea politicii guvernamentale a grupării de forțe aflate la putere, de capacitatea autorităților de a identifica, ierarhiza și evalua nevoile sociale dar și de nivelul de dezvoltare economico-socială a țării.

În istoria imediată, decalajul nevoi-resurse în favoarea celor dintâi, se resimte puternic în toate țările lumii, lipsa de resurse financiare în raport cu nevoile de finanțat fiind un adevăr axiomatic.

Tocmai de aceea este nevoie de cunoașterea factorilor care pot influența volumul valoric al resurselor financiare publice, numai așa statul reușind să acționeze, prin intermediul lor, în direcția cerută de obiectivele sale de etapă:

factori economici, care direcționează o anumită evoluție a produsului intern brut, poate să determine sporirea veniturilor impozabile;

factori monetari (dobândă, masă monetară, credit), care își transmit influența prin preț. Creșterea nivelului prețurilor, accentuarea fenomenelor inflaționiste poate genera sporirea resurselor provenite din impozite și taxe;

factori sociali, care înseamnă redistribuirea resurselor având scopul asigurării nevoilor de educație, și asigurări sociale, sănătate etc;

factori demografici, care în anumite condiții pot să influențeze numărul populației active și poate spori numărul contribuabililor;

factori politici și militari, care pot avea ca efect sporirea producției și a veniturilor, sporirea fiscalității, creșterea contribuțiilor pentru asigurările sociale, punerea presiunii asupra bugetului general consolidat, influențând, totuși, nivelul resurselor financiare publice, prin măsurile de politică economică, socială sau financiară pe care le implică;

factori de natură financiară, ce sintetizează influența tuturor celorlalți factori prin dimensiunea cheltuielilor publice. De asemenea, volumul cheltuielilor sunt influențate de gradul deficitului bugetar, a cărui acoperire are nevoie resurse publice suplimentare.

I.3. VENITURILE FISCALE.

I.3.1. Veniturile sectorului public

Veniturile bugetare sunt acele mijloace necesare formării fondurilor bănești din care se efectuează cheltuielile bugetare. Alți autori definesc altfel veniturile bugetare. Consideră că veniturile publice sunt ”acele încasări ale unităților administrativ teritoriale care sunt utilizate pentru acoperirea cheltuielilor publice și care participă în mod direct sau indirect la realizarea diferitelor politici economice, influențând comportamentele persoanelor fizice și juridice”. Pe de altă parte veniturile publice, sunt considerate mijloace constituite ca efect al unor relații economice, de la persoane fizice și juridice, în virtutea suveranității fiscale a comunității locale. O altă definiție arată că veniturile publice sunt “prelevări de bogăție utilizate pentru acoperirea cheltuielilor publice”. Resursele financiare publice sunt acele resurse bănești pe care le procură o autoritate publică pentru exercitarea atribuțiilor sale.

În prezent, în condițiile în care statul nostru a aderat la Carta europeană de autonomie locală, pentru reglementarea juridică și pentru stabilirea veniturilor bugetelor locale, concepțiile referitoare la resursele colectivităților locale cuprinse în această cartă au însemnătate operativă, chiar oficială. Din cuprinsul acesteia și în special din articolul intitulat “resursele financiare ale colectivităților locale” se remarcă concepțiile următoare, referitor la veniturile bugetelor locale:

”dreptul colectivităților locale la resursele proprii, de care să poată dispune liber, în exercitarea atribuțiilor lor;

cel puțin o parte din resursele financiare ale colectivităților locale să poată să provină din redevențe și impozite locale ale căror procente să fie stabilite de ele în limitele legal admise;

consultarea colectivităților locale asupra procedurilor de redistribuire ale unor resurse, redistribuiri care să protejeze colectivitățile locale mai slabe din punct de vedere financiar, promovând o ajustare financiară care să corecteze efectul inegalității surselor potențiale de finanțare, fără a reduce libertatea de opțiune legală a colectivității” (conform art. 9 punctele 1-6 din Carta europeană de autonomie locală).

Aceste concepte sunt cuprinse în ”Carta europeană privind autonomia locală și exercițiul autonom al puterii locale” și se regăsesc în actele normative privind veniturile bugetelor locale care au fost adoptate în ultimii ani în România, în special după apariția Legii finanțelor publice locale.

Datorită creșterii nevoilor sociale, în ultimul timp se remarcă și o creștere a nevoilor de resurse la bugetul statului. Nevoia de creștere a veniturilor bugetului de stat în fiecare an este influențată de dinamica și structura cheltuielilor bugetare. Factorii care influențează dinamica cererii de resurse la bugetul de stat pot fi de natură economică, demografică, socială sau financiară.

Factorii de natură economică ce pot influența mărimea veniturilor la bugetul de stat pot determina o anumită evoluție a PIB, ceea ce poate duce la sporirea veniturilor impozabile.

Factorii de natură monetară care influențează prin creșterea prețurilor pot duce la creșterea veniturilor din impozite și taxe.

Politicile de protecție socială și de sănătate duc la redistribuirea de resurse importante la bugetul statului.

Probabil cel mai important motor al creșterii nevoii de resurse la bugetul de stat îl reprezintă dimensiunea cheltuielilor publice, cheltuieli care influențează mărimea deficitului bugetar pentru acoperirea căruia necesită resurse publice suplimentare.

În privința clasificării veniturilor bugetare acestea pot fi:

În funcție de regularitatea mobilizării lor la bugetul public

ordinare

extraordinare

Din punct de vedere al provenienței

interne

externe

Din punct de vedere al conținutului economic

curente

din capital

sume defalcate și transferuri

În funcție de natura lor, veniturile curente se divid în: venituri fiscale și nefiscale.

Veniturile fiscale înseamnă impozitele, taxele și contribuțiile percepute la buget, fiind cu caracter obligatoriu nerestituibil. În cadrul veniturilor fiscale se percep:

■ impozite, taxe și contribuții directe, în cazul cărora suportatorul real este considerat a fi însuși subiectul lor;

■ impozite și taxe indirecte, în cazul cărora suportatorul real nu coincide cu subiectul plătitor.

Veniturile nefiscale sunt acelea care revin statului în calitatea sa de proprietar de capitaluri avansate în procesul reproducției economice, cele mobilizate de la regiile publice autonome și de la instituțiile publice și diverse alte venituri.

Veniturile fiscale reprezintă partea cea mai mare a resurselor bugetului statului. Faptul că nivelul veniturilor fiscale este limitat și mai puțin flexibil face ca acestea să nu poată constitui un instrument eficace de influențare a mărimii resurselor statului prin creșterea lor, atunci când bugetul o cere. Încasările din impozite nu pot spori rapid pentru că măsurile de creștere a nivelului resurselor fiscale se bazează pe modificări ale sistemului fiscal, iar creșterea cotelor de impunere necesită aprobarea legislativului, lucru ce determină executivul să apeleze la alte categorii de resurse pentru a acoperi nevoia de venituri de la un moment dat. Politica veniturilor fiscale este asimilată cu politica fiscală, iar cele mai importante aspecte legate de aceasta vor fi tratate în cele ce urmează.

Politica fiscală reprezintă ansamblul deciziilor de natură fiscală pe care statul le ia în vederea asigurării resurselor financiare necesare pentru realizarea atribuțiilor sale. Vorbind de politica fiscală Dan Grosu Șaguna spunea că “cea mai mare și mai prudentă știință a fiscalității promovată de guvern este de a ști să asigure veniturile statului, ale societății, fără ca aceasta să însemne o povară sau o vătămare gravă a intereselor private și a patrimoniului individual ale persoanelor fizice și juridice”. Politica fiscală are ca și pârghii impozitele și taxele. Când este necesară relansarea economică se procedează la reducerea impozitelor și taxelor, acestea ducând la creșterea veniturilor agenților economici, încurajând consumul și investițiile. În situația inversă se procedează la creșterea impozitelor și taxelor.

Prelevarea la buget a unor sume de bani a devenit odată cu creșterea intervenției statului în economie, o pârghie economică, un mijloc de reglare și echilibrare a raportului cerere ofertă pentru asigurarea unei creșteri economice relativ stabile. Politica fiscală reprezintă un instrument important în reglarea activității economice interne și influențarea relațiilor economice externe. În ceea ce privește rolul statului în economie pot fi amintite două mari abordări fiscale: menținerea rolului redus al statului în economie prin adoptarea unei fiscalități reduse prin care se consideră că orice formă suplimentară de impunere înseamnă reducerea capacității private de decizie pentru investiție și consum. Această teorie a fost dezvoltată în perioada neoclasicismului economic reprezentat în principal de Milton Friedman. O altă abordare se referă la sporirea intervenției statului în economie. Politicile fiscale care acordă un rol important sporirii intervenției statului atât în plan economic cât și în redistribuirea veniturilor au avut în anumite perioade efecte favorabile: acestea sunt în general bine primite de organismul social și chiar atenuează unele dezechilibre în structura consumului dacă sunt aplicate pe perioade limitate de timp și urmează unei perioade mai lungi de aplicare a unor politici fiscale liberale. Rolul economic al statului este important în special în ceea ce privește realizarea investițiilor de infrastructură (prin finanțare parțială sau totală de la buget) și a acelor proiecte care necesită volum mare de investiții și cu efect economic multiplicator indirect (care se resimte asupra altor activități economice și nu asupra investiției ca atare). Cele două teorii referitoare la rolul statului în economie au fost criticate de literatura de specialitate atât din punct de vedere al efectelor lor cât și cu privire la modalitatea de aplicare a acestora.

Odată cu reformele fiscale ce au avut loc în majoritatea statelor europene au apărut și primele comentarii legate de neajunsurile abordării neoclasice. Acestea se axau în principal pe efectul reducerii fiscalității concretizat în reducerea veniturilor din impozite asupra deficitelor bugetare în sensul creșterii deficitului bugetar în condițiile în care reducerea fiscalității nu putea fi corelată cu reducerea cheltuielilor bugetare. Astfel creșterea deficitelor bugetare au un impact negativ pe plan monetar, financiar și valutar.

Particularitățile economiilor în tranziție impun o abordare mai radicală a opțiunilor de politică a veniturilor. Faptul că economiile în tranziție nu se află în situația de a fi acumulat într-o perioadă anterioară resurse financiare reale, care să poată face obiectul unor politici de redistribuire cu accent social, a condus la apariția unei arii de opțiuni deosebit de restrânse: fie se optează pentru stimularea dezvoltării economice cu sacrificarea temporară a socialului, până la obținerea resurselor necesare pentru abordarea și a acestor aspecte, fie se optează pentru menținerea unor sisteme de protecție socială extensive, cu prețul reducerii vitezei economiei și cu efecte directe în timp inclusiv a posibilităților de a susține sistemele de protecție socială.

În cazul unei economii aflate în recesiune și confruntate cu dezechilibre la nivelul principalelor indicatori macroeconomici, rolul politicilor fiscale, în condițiile în care menținerea unor deficite la niveluri finanțabile neinflaționiste, este acela de a fi un factor de stimulare a dezvoltării și nu de a fi un mod de distribuire a veniturilor bugetului.

Dimensionarea bazei impozabile și implicațiile acesteia asupra repartizării sarcinii fiscale asupra subiecților impozabili din economie are o importanță majoră asupra modului de constituire a veniturilor statului și implicit asupra posibilităților de a cheltui în economiile de tranziție. Inexistența unor infrastructuri moderne aflate la dispoziția autorităților fiscale a făcut ca adoptarea unor sisteme fiscale moderne, flexibile și care să permită lărgirea bazei de impozitare să treneze mulți ani, în unele cazuri contribuind la adoptarea unei legislații fiscale fragmentare, cu consecințe nefavorabile asupra creării unor sisteme fiscale neunitare, în cadrul cărora pârghiile fiscale de influențare a comportamentului economic nu puteau fi adesea folosite la capacitatea lor reală.

Întârzierea adoptării unor sisteme fiscale care să permită lărgirea bazei fiscale a condus în cazul multora din economiile în tranziție la apariția unor sisteme fiscale în care sarcina fiscală era repartizată neuniform, greutatea specifică a acesteia apăsând în principal asupra întreprinderilor și asupra populației salariate, cu consecințe drastice asupra reducerii posibilităților de capitalizare și investiție internă, a reducerii consumului individual și în final a nestimulării muncii creatoare și a blocării proceselor de dezvoltare economică. În plus utilizarea unor asemenea sisteme fiscale, a condus în condițiile în care multe țări aflate în tranziție se promovau politici sociale declarativ redistributive, la imposibilitatea creării unei clase de mijloc consistente ca număr și la adâncirea decalajelor între venituri, cu crearea unei categorii sociale puțin numeroase cu venituri foarte mari și a unei majorități (în primul rând categoriile salariale) cu o capacitate de consum redusă la acoperirea necesităților vitale.

Acesta a fost motivul pentru care mai multe țări cu o economie în tranziție și-au axat eforturile pentru a putea genera sisteme fiscale cu grade de acoperire a bazei impozabile cât mai mari. Necesitatea creării unei baze de capital interne ca motor al investițiilor și al dezvoltării, necesitatea stimulării consumului individual de masă au fost considerate condiții esențiale pentru stimularea ieșirii din criză economică specifică începutului de tranziție. Acestea cereau însă o reducere în termeni reali a sarcinii fiscale asupra întreprinderilor și asupra categoriilor salariale cu venituri medii considerate atât din punct de vedere teoretic cât și practic motoarele oricărui proces de dezvoltare economică echilibrată.

Faptul că în paralel cu reducerea procentuală a impozitelor aplicate întreprinderilor și categoriilor salariale, statul nu avea posibilitatea unei reduceri proporționale a cheltuielilor bugetare (acestea nu puteau fi reduse peste nivelul la care organismul administrativ și social înceta să mai funcționeze în parametrii normali) și că deficitele nu puteau depăși totuși limitele finanțabile în mod neinflaționist, a condus la concentrarea eforturilor spre crearea infrastructurilor necesare pentru lărgirea bazei de impozitare, care să compenseze pe partea de venituri a bugetelor scăderile realizate prin reducerea sarcinii fiscale în seama subiecților care reprezentau motorul dezvoltării economice.

Țările în tranziție care au întârziat adoptarea de sisteme fiscale care să permită lărgirea bazei de impozitare (Bulgaria, România, majoritatea statelor foste comuniste) au fost obligate pe de o parte să practice o politică fiscală axată pe creșterea puternică a fiscalității întreprinderilor și populației salariate.

De-a lungul timpului, din practică s-a demonstrat că impozitele indirecte constituie cea mai sigură sursă de venituri pentru bugetul de stat, fiind foarte greu de evitat în comparație cu impozitele directe.

O astfel de politică fiscală a fost aplicată în România la începutul anilor 1998, când mediul economic din România era caracterizat prin lipsa aplicării unor programe de restructurare economică, producție și consum intern în declin. Noua politică fiscală a avut ca efect scăderea încasărilor bugetare pe de o parte, iar pe de altă parte intrarea într-un cerc vicios în care problemele bugetului au stimulat accentuarea declinului producției și consumului, iar acestea din urmă au condus la reducerea în continuare a încasărilor bugetare.

Situația menționată mai sus a fost parțial rezolvată prin introducerea cotei unice. Relaxarea fiscală adusă de cota unică a rezolvat în parte una din cele mai mari probleme ale României de după 1989 și anume economia subterană. România trebuie să favorizeze dezvoltarea capitalului uman, a infrastructurii, a unui sistem financiar bancar puternic, structuri de gestiune a întreprinderii orientate spre performanțe economice.

Veniturile nefiscale trebuie considerate importante întrucât în condițiile în care veniturile fiscale sunt limitate, se pot obține venituri suplimentare.

I.3.2. Principiile impunerii

Principiile impunerii reprezintă un subiect disputat și controversat, pentru că de la o perioadă la alta, de la o școală economică la alta, de la un autor la altul, termenii cheie și obiectivele sunt interpretate diferit. Astfel, impunerea are deopotrivă atât o latura de natura de politică economică, cât și una de ordin tehnic ce privește metode și tehnici utilizate pentru stabilirea mărimii obiectului impozabil și a cuantumului impozitului.

Din punct de vedere al politicii economice, actualmente, prin impunere se urmărește ca fiecare impozit nou introdus, sau existent în practica fiscală, să răspundă cerințelor mai multor principii:

– principii de echitate;

– principii de politică financiara;

– principii de politică economică;

– principii social-politice.

Principiul echității fiscale

Ideea justiției în materie de impunere a fost întotdeauna acceptată. În timp însă, noțiunea a primit interpretări diferite (chiar divergente), iar practic oricât s-a perfecționat politica fiscala, impozitele n-au reușit să fie absolut echitabile.

Considerându-se că impunerea trebuie să fie universală, toți contribuabilii trebuie să plătească impozit și toți să fie tratați fiscal la fel – deci se pretindea o așa-zisa egalitate în față impozitelor. Egalitatea în față impozitelor pornește de la ideea mai veche, că serviciile publice sunt în folosul tuturor și de aceea plata lor ar trebui să fie egală pentru toți cetățenii.

Egalitatea în față impozitului a fost înlocuită cu egalitatea prin impozite. Acestea din urmă presupune un tratament fiscal diferențiat în funcție de mărimea venitului și averii, de proveniența lor, în raport cu starea socială, cu situația personală a fiecărui plătitor.

Echitatea fiscala ne este înfățișata și ca echitate pe orizontală respectiv echitate pe verticală. Echitatea orizontală presupune compararea sarcinii fiscale pentru doi contribuabili ce realizează aceeași mărime de venit, dar din surse diferite. Spre deosebire de varianta precedentă echitatea pe verticală presupune compararea impozitelor datorate de două persoane ce realizează venituri de mărime diferită, dar din aceeași sursă.

Principii de politică financiară

În cadrul principiilor de politică financiară se urmărește ca sistemul fiscal să se caracterizeze prin: randament fiscal ridicat, să fie stabil și elastic, tip și număr de impozite.

Randamentul fiscal, ca orice randament presupune raportarea rezultatelor la efort (sau invers), în cazul nostru raportarea sumelor atrase printr-un impozit la cheltuielile ocazionate.

Un impozit poate fi apreciat ca fiind stabil, dacă nu este influențat, într-un sens sau altul, de mutațiile de ordin conjunctural ale economiei – să nu crească în perioadele de prosperitate, respectiv să nu scadă în perioadele de recesiune.

În ceea ce privește elasticitatea impozitului, aceasta presupune ca impozitul să poată fi adaptat în permanență necesităților de venituri ale bugetului de stat. Un impozit este elastic dacă el poate să fie mărit sau micșorat în funcție de evoluția cheltuielilor statului sau altfel spus, dacă se înregistrează o creștere a cheltuielilor bugetare este necesar ca impozitele să poată fi majorate corespunzător și invers.

Legat de tipul și numărul impozitelor, se poate spune că, teoretic, s-ar putea folosi unul sau mai multe impozite.

Principii de politică economică

De foarte multă vreme impozitul a devenit o veritabilă pârghie economică și de aceea prin introducerea unui nou impozit, statul urmărește deseori nu numai procurarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice, ci și exercitarea unei anumite influențe în ceea ce privește impulsionarea dezvoltării unor ramuri sau subramuri economice, stimularea ori reducerea producției sau consumului unor mărfuri, extinderea sau dimpotrivă, restrângerea relațiilor comerciale cu străinătatea.

Principii social – politice

Politica fiscală promovată de stat vizează, în mod frecvent, și realizarea unor obiective social-politice. Aceste principii cer ca în impunere să se țină seama de situația personală – socială – a plătitorului.

Impozitele sunt folosite, de asemenea, pentru limitarea consumului unor produse care au consecințe dăunătoare asupra sănătății (tutun, băuturi alcoolice). Există și țări în care, pentru a se influența creșterea natalității se practică un impozit special asupra celibatarilor și persoanelor căsătorite fără copii.

I.3.3. Rata fiscalității

În primul rând, pentru a înțelege semnificația ratei fiscalității trebuie să asimilăm noțiunea de fiscalitate, ceea ce reprezintă un sistem de percepere a impozitelor și taxelor prin fisc, sau totalitatea obligațiilor fiscale ale cuiva. Însă fiscalitatea nu se referă strict la impozite ci și la toate contribuțiile obligatorii chiar dacă ele presupun existența, eventual aleatorie, a unei contraprestații viitoare.

Din punct de vedere economic, financiar și social este foarte important a se cunoaște, în fiecare țară, care este partea din PIB preluată la dispoziția statului prin intermediul impozitelor, respectiv care este nivelul fiscalității sau gradul de fiscalitate.

PIB (PIB) reprezintă valoarea tuturor bunurilor finale și a serviciilor realizate în cursul unui an calendaristic. Metaforic vorbind, PIB reprezintă “salariul unei țări“, sau “venitul global“ al acesteia.

Rata fiscalității (Rf) se calculează ca un raport între totalul veniturilor fiscale (Vf) și PIB (PIB), după următoarea formulă:

Vf

Rf = –––– x 100,

PIB

în care :

Rf = rata fiscalității, care arată cât la sută din PIB este preluată la bugetul public național (bugetul consolidat) cu ajutorul impozitelor, taxelor și contribuțiilor;

Vf = totalul veniturilor fiscale, respectiv totalul încasărilor realizate într-un an din impozite, taxe și contribuții;

PIB = PIB realizat într-un an.

Nivelul ratei fiscalității dintr-o anumită țară și pentru o anumită perioadă de timp este influențat de:

– factori externi sistemului de impozite, cum ar fi: nivelul produsului intern brut mediu pe locuitor, destinația resurselor financiare publice, natura instituțiilor politice (având în vedere o analiza comparativă a regimurilor democratice și a celor totalitare) etc;

– factori proprii ai sistemului de impozitare, cum ar fi: progresivitatea cotelor de impunere și modul de determinare al materiei impozabile (urmărind, în primul rând, regimul deducerilor fiscale permise de reglementările legale).

Comparabilitatea nivelului ratei fiscalității între diferite țări este o problemă pe cât de importantă, pe atât de dificilă.

Dificultatea acestei comparabilități între diferite țări este dată de faptul că determinarea ratei fiscalității nu se face pe baza unor elemente cu același conținut fiscal.

În unele țări, în totalul veniturilor fiscale (Vf) sunt incluse și contribuțiile pentru securitate socială (sau – la noi – CAS + fondul de șomaj), care au o destinație precisă, se regăsesc într-un buget distinct și care – efectiv – nu sunt venituri de natură fiscală. În țara noastră, nu numai că se întocmește distinct bugetul asigurărilor sociale de stat, dar în cadrul acestuia se evidențiază distinct contribuția la fondul pentru plata ajutorului de șomaj.

I.4. ELEMENTELE IMPOZITULUI

I.4.1. Elementele impozitului; mod de aplicare

Pentru ca prin impozite să se poată realiza obiectivele financiare, economice și sociale urmărite de către stat la introducerea lor, este necesar ca reglementările fiscale să fie cunoscute și respectate atât de organele fiscale, cât și de contribuabili. Drept urmare, în legile prin care se instituie impozite se precizează persoanele în sarcina cărora cade plata impozitelor, materia supusă impunerii, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancțiunile ce se aplică persoanelor fizice și/sau juridice care nu-și onorează obligațiile fiscale la termenele stabilite, sustrag materia impozabilă de la impunere și încalcă alte dispoziții ale reglementarilor fiscale.

Printre elementele impozitului se numără: subiectul (plătitorul), suportătorul, obiectul impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota (cotele) impozitului, asieta, termenele de plată ș.a.

Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia. Astfel, de exemplu, la impozitul pe veniturile salariale, subiect al impozitului este muncitorul sau funcționarul, la impozitul pe profit – agentul economic, la impozitul pe succesiuni – moștenitorul (moștenitorii) etc. În reglementările fiscale, ca și în vorbirea curentă, subiectul impozitului este denumit contribuabil.

Uneori impozitul datorat de o persoană este vărsat la buget de către o altă persoană; de exemplu impozitul pe venitul din salarii, datorat statului de un muncitor sau funcționar, este reținut de către persoana care îi plătește drepturile salariale și apoi este vărsat la buget; la fel procedează o bancă, o editură, o publicație sau o altă persoană care, din venitul cuvenit unui contribuabil (dobândă, drept de autor, colaborare etc.), reține impozitul datorat statului și-l varsă la buget. În aceste cazuri, subiect al impozitului este salariatul, beneficiarul dobânzii, al dreptului de autor sau al colaborării, iar nu cel care a reținut de la acesta impozitul datorat statului și l-a vărsat efectiv la buget, prin plata în numerar sau prin virament.

Suportătorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul; în mod normal, subiectul impozitului ar trebui să fie și suportătorul real al acestuia. În realitate, sunt frecvente cazurile în care suportătorul impozitului este o altă persoană decât subiectului. Acest lucru este posibil, pentru că sunt diverse căi și mijloace pentru a transpune, într-o măsură mai mare sau mai mică, impozitele plătite de unele persoane fizice sau juridice în sarcina altora. În aceste condiții se ajunge in situația ca în final contribuabilul care suportă efectiv impozitul să nu fie întotdeauna cel desemnat oficial prin legea de instituire a impozitului.

Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe, obiect al impunerii poate fi, după caz, venitul (profitul) sau averea (patrimoniul net sau capitalul). Astfel, în cazul impozitului pe profit, obiectul impunerii îl constituie profitul, la impozitul pe veniturile din salarii – salariul și alte drepturi de personal, la impozitul pe donațiuni – bunurile mobile și imobile care fac obiectul donației, deci, cu alte cuvinte, averea donată etc. În cazul impozitelor indirecte, materia supusă impunerii poate fi produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat sau uneori cel exportat etc.

Sursa impozitului arată din ce anume se plătește impozitul: din venit sau din avere. În cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa, în schimb, la impozitele pe avere, nu întotdeauna există o asemenea coincidență, pentru că, de regulă, impozitul se plătește din venitul realizat de pe urma averii respective și numai rareori acesta diminuează substanța averii propriu-zise.

Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se folosește o anumită unitate de măsură, care poartă denumirea de unitate de impunere. Drept unitate de impunere putem întâlni: unitatea monetară în cazul impozitului pe venit, metrul pătrat la impozitul pe clădiri, hectarul de teren la impozitul funciar, bucata, kg, litrul etc. la unele taxe de consumație.

Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unități de impunere. Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporționale, progresive sau regresive).

Prin asietă (mod de așezare a impozitului) se înțelege totalitatea măsurilor permise de lege pe care le iau organele fiscale în legătura cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile și determinarea impozitului datorat statului.

Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. Acesta poate fi sub forma unei date fixe sau ca un interval de timp. Neachitarea impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage după sine obligația contribuabilului de a plăti dobânzi și penalități de întârziere. De altfel, prin lege sunt prevăzute și alte sancțiuni care se aplică contribuabililor rău platnici, cum sunt: popriri (de exemplu, pe salarii), sechestrarea unor bunuri de valoare identică cu suma impozitului neachitat la termen, etc.

I.4.2. Așezarea și perceperea impozitelor se referă la un ansamblu de operațiuni succesive privind identificarea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului și perceperea (încasarea) impozitului aferent.

Identificarea mărimii obiectului impozabil – are drept scop constatarea și evaluarea materiei impozabile. Evaluarea materiei impozabile urmărește dimensionarea acesteia, utilizând următoarele metode:

metoda evaluării indirecte, care, la rândul ei, cunoaște următoarele trei variante de realizare:

evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil – permite stabilirea doar cu aproximație a mărimii obiectului impozabil, fără a cuantifica mărimea acestuia cu certitudine, dar prezentând avantajul ca este simpla si puțin costisitoare. Pe baza acestor considerente, aceasta este utilizată, cu precădere, în cazul impozitelor de tip real;

evaluarea forfetară – constă în faptul că organele fiscale atribuie o anumită valoare obiectului impozabil, cu acordul și consultarea subiectului impozabil;

evaluarea administrativă – constă în faptul ca organele fiscale atribuie o anumită valoare obiectului impozabil în baza unor elemente pe care nu le au la dispoziție (de unde rezultă caracterul oarecum arbitrar al acestei metode), fără acordul și consultarea subiectului impozabil, care poate contesta evaluarea făcută de organele fiscale, cu prezentarea argumentelor sale în acest sens;

– metoda evaluării directe – care, la rândul ei, cunoaște următoarele două variante de realizare:

evaluarea pe baza declarației unei terțe persoane – constă în stabilirea mărimii obiectului impozabil pe baza declarației scrise date de o terță persoană, care cunoaște această mărime și care este obligată prin lege să o depună la organele fiscale (spre exemplu, în cazul impozitului pe salariu). Dezavantajul acestei metode rezidă în caracterul limitativ al utilizării sale, prezentând însă drept avantaj limitarea posibilităților de sustragere de la impunere a unei părți din materia impozabilă;

evaluarea pe baza declarației contribuabilului – constă în stabilirea mărimii obiectului impozabil prin participarea directă și activă a subiectului impozitului, în sensul că organele fiscale stabilesc mărimea obiectului impozabil în baza unor declarații ale contribuabilului. Această metodă se structurează pe principiul declarativ al contribuabilului și, din acest motiv, prezintă dezavantajul unei posibile existențe a incitației către sustragere de la plata obligațiilor fiscale.

Determinarea cuantumului impozitului – se referă la calculul nivelului impozitului datorat, ca o etapă ulterioară stabilirii mărimii obiectului impozabil. În prezent, în funcție de modul de stabilire, distingem existența impozitelor de cotitate – care se stabilesc în funcție de mărimea obiectului impozabil și de situația personală a plătitorului impozitului, prin aplicarea unor cote procentuale (proporționale sau progresive) asupra dimensiunilor obiectului impozabil stabilit pentru fiecare plătitor în parte.

Perceperea impozitelor – în condițiile actuale ale existenței unui aparat fiscal organizat, perceperea impozitelor se realizează prin următoarele metode:

încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori care se poate realiza prin două variante:

plătitorul este obligat sa se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru a achita impozitul datorat (teoria impozitului portabil);

când organul fiscal are obligația de a se deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le solicita să achite impozitul datorat (teoria impozitului cherabil).

Eficienta acțiunilor de colectare a obligațiilor fiscale este exemplificată de o rată cât mai redusă a evaziunii fiscale și de un grad cat mai ridicat de colectare a impozitelor și taxelor datorate de contribuabili. Gradul de colectare a obligațiilor fiscale se exprimă în mărime procentuală ca un raport între nivelul efectiv încasat al acestora și nivelul prevăzut în bugetul de stat aprobat a se încasa.

Stopajul la sursa – aceasta metodă de percepere a impozitelor se referă la faptul că impozitul se reține și se varsă la stat de către o terță persoană (spre exemplu, impozitul pe salariu, pe dobânzile bancare, etc.)

Aplicarea de timbre fiscale mobile – se practică în cazul taxelor datorate statului pentru acțiunile în justiție, precum și pentru taxele privind actele, certificatele și diferitele documente eliberate de organele administrației de stat.

I.4.3. Deosebirea dintre impozite și taxe

Între “impozit“ și “taxă“ există deosebiri esențiale, de neconfundat, atât din punct de vedere semantic (al sensului cuvintelor) cât și din punctul de vedere al conținutului lor economic, al interpretării fiscale.

Din punct de vedere semantic, deosebirea dintre impozit și taxă este pusă în evidență prin Dictionarul Explicativ al limbii române, în care se arată:

– impozitul reprezintă “plata obligatorie stabilită prin lege pe care instituțiile, cetățenii , etc. o varsa din veniturile lor la bugetul statului; dare“;

– taxa constituie “plata efectuata în favoarea bugetului de stat de către diferite persoane fizice sau juridice, în cazul când acestea se bucură de anumite servicii sau drepturi; suma de bani care se plătește unor instituții în schimbul unor servicii prestate sau al unor drepturi“.

De menționat că aceste definiții prezentate în DEx (ediția 1996) au fost – în accepțiunea legii – valabile până la data de 1 ianuarie 2003, când a fost promulgată Legea finanțelor publice care redefinește noțiunile de impozit, respectiv taxă (art. 2 din lege), preluate și de Codul Fiscal în vigoare:

– impozit – prelevare obligatorie, fără contraprestație și nerambursabilă, efectuată către administrația publică pentru satisfacerea necesităților de interes general;

– taxa – suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție sau un serviciu public.

Dincolo de redefinirea acestor noțiuni, esențial de reținut este că sensul semantic nu s-a schimbat radical, căci impozitul este obligatoriu și nu presupune contraprestație, dar taxa presupune, de regulă, contraprestație sau se materializează printr-un drept. Discuțiile în plan semantic pot fi continuate pe “teren jurisdicțional“, ceea ce nu face obiectul prezentului material.

Din punct de vedere fiscal (al conținutului economic), în cazul taxelor, regula generală este ca o persoană juridică sau fizică, pentru orice taxă plătită să beneficieze de un serviciu sau de un drept din partea statului (administrației publice), reprezentat de o instituție publică sau de un agent economic. Nivelul taxei depinde de felul și de costul serviciului prestat, respectiv de cheltuielile pe care le suportă statul pentru efectuarea serviciului respectiv. Taxele mai reprezintă și “prețul“ dreptului de folosință acordat de stat unor persoane juridice/fizice pentru utilizarea unor bunuri ale sale.

În cazul impozitelor, prelevarea este obligatorie, nerambursabilă și nu presupune contraprestație sau echivalent, nici direct și imediat, nici indirect sau ulterior.

Deci, în cazul taxelor, uzul serviciilor/drepturilor este opțional, prin urmare plata taxelor este benevolă (dacă persoana fizică/juridică are nevoie sau nu, dacă dorește sau nu serviciul/dreptul respectiv), pe când în cazul impozitelor, plata acestora nu este numai obligatorie, dar și stabilită prin lege sub aspectul cuantumului, termenelor de plată, sancțiunilor în caz de neplată, executare silită, etc.

Pentru taxe, avem de-a face cu plătitori, cu persoane fizice sau juridice care își achită contravaloarea unor servicii prestate de stat, pe când în cazul impozitelor avem de-a face cu contribuabili, respectiv cu persoane fizice/juridice obligate prin lege să plătească impozite.

Trecerea la economia de piață și la autonomia economico-financiară a autorităților publice locale impune, tot mai mult, existenta unei corelații permanente între cheltuielile făcute de stat și nivelul impozitelor și taxelor plătite de contribuabili/plătitori pentru serviciile de care beneficiază. Cuantumul impozitului se determină fie în funcție de volumul venitului impozabil, fie in funcție de mărimea materiei impozabile pentru care statul urmărește limitarea sau reducerea cât mai mult a acesteia. Astfel, în cazul impozitului, prestarea unui serviciu direct și imediat din partea statului lipsește cu totul, pe când pentru taxe se prestează de către stat un serviciu direct și pe cât posibil imediat.

La impozite, termenele de plată se stabilesc în prealabil, în timp ce termenele de plată ale taxelor se stabilesc, de regulă, în momentul solicitării sau chiar după prestarea serviciilor (imediat sau intr-un anumit termen, precis stabilit prin lege).

II . SISTEMUL FISCAL ÎN ETAPA ACTUALĂ

II.1. SISTEME FISCALE ȘI EVOLUȚIA LOR

În conformitate cu Dicționarul explicativ al limbii române, noțiunea de sistem se explicitează ca fiind „ansamblu de elemente (principii, reguli, forțe etc.) dependente între ele și formând un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de științe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit”.

Un sistem se comportă ca un întreg și este alcătuit din subsisteme, formate la rândul lor din structuri rezultate din asamblarea mai multor elemente. În cadrul său, elementele sunt structurate într-o ordine ierarhică, respectându-se principiul centralizării progresive. Sistemul are o desfășurare în timp și spațiu în funcție directă de numărul elementelor, felul acestora și relațiile dintre ele. Variația unui element antrenează modificări ale celorlalte elemente și în final ale întregului.

Sistemul resurselor financiare cuprinde un ansamblu de principii, metode, tehnici, procedee, care privesc o mulțime de elemente (mijloace bănești, metode de mobilizare, contribuabili), ce sunt operaționale în interiorul unui cadru legal, bine definit și care interacționează în scopul realizării obiectivelor programate ale sistemului.

Pentru realizarea oricărui gen de obiectiv al politicii statului acesta trebuie să dispună de mijloacele necesare, în speță de resurse. Din păcate, însă, economia zilelor noastre are drept caracteristică fundamentală „fenomenul creșterii mai rapide a necesarului de resurse decât a posibilităților de procurare a acestora. Resursele au caracter limitat, în timp ce cererea de resurse prezintă o accentuată tendință de creștere”.

”Sistemul fiscal este expresia voinței politice a unei comunități umane organizate, fixată pe un teritoriu determinat și dispunând de o autonomie suficientă pentru a putea, prin intermediul organelor pe care le reprezintă, să se doteze cu o întreagă serie de reguli juridice și, în special, fiscale”.

”Sistemul fiscal, alături de alte sisteme (monetar sau bănesc, de credit și financiar), urmărește realizarea obiectivelor politicii economice și sociale a statului. Luarea în discuție a sistemului fiscal este importantă și necesară, întrucât din modul în care acesta este construit și funcționează se pot desprinde concluzii referitoare la presiunea fiscală, politica fiscală și eficiența implicării puterii publice în viața economică și socială a unei țări”.

II.1.1. Aspecte generale privind sistemul fiscal

Sistemul fiscal reprezintă un sistem complex, alcătuit dintr-o diversitate de elemente, care interacționează și care influențează structura și comportamentul sistemului, contribuind la realizarea obiectivelor sale.

II.1.2. Conceptul de sistem fiscal

Există cel puțin două abordări ale conceptului de sistem fiscal, iar în cadrul fiecăreia se încadrează mai multe definiții aparținând unor autori diverși, economiști sau juriști. Corespunzător primei abordări (mai restrânsă), sistemul fiscal este văzut ca t otalitatea impozitelor dintr-un stat. Cea de-a doua abordare (extinsă) îl definește prin prisma elementelor componente și a relațiilor dintre elementele care formează acest sistem. Conform celei de a doua abordări, sistemul fiscal se definește ca ansamblul de concepte, principii, metode, procese cu privire la o mulțime de elemente (materie impozabilă, cote, subiecți fiscali), între care se manifestă relații care apar ca urmare a proiectării, legiferării, așezării și perceperii impozitelor și care sunt gestionate conform legislației fiscale în scopul realizării obiectivelor sistemului.

În literatura economică se întâlnesc și alte definiții ale sistemului fiscal, dintre care mai redăm: „Ansamblul de principii, tehnici și proceduri circumscrise unei abordări conceptuale unitare și vizând o diversitate de elemente (materie impozabilă, cote, subiecți fiscali etc.) între care se manifestă relații generate în procesul elaborării, legiferării, așezării și perceperii impozitelor și care sunt gestionate conform legislației fiscale în scopul realizării obiectivelor sistemului, obiective derivate din finalitățile funcționării statelor, a economiei publice în ansamblu”.

Indiferent de natura lor (economică, socială, tehnică), elementele sistemului fiscal sunt reglementate juridic, facilitând folosirea legiferată a unor părți din PIB, de către stat, în vederea redistribuirii și consumului.

Statele și-au adoptat fiecare propriul sistem fiscal, în funcție de gradul de dezvoltare economică, socială și militară. Dacă statul suveran din punct de vedere politic își poate exercita o putere fiscală absolută pe teritoriul său, putem vorbi despre suveranitate fiscală. Pentru ca un sistem fiscal să dispună de autonomie fiscală completă (suveranitate fiscală), este necesar ca acesta să întrunească următoarele cerințe:

exclusivitatea aplicării (o expresie a principiului teritorialității), care presupune faptul că se aplică într-un teritoriu geografic determinat, fiind unicul colector al resurselor fiscale pentru un buget sau sistem unitar de bugete;

autonomia tehnică se referă la necesitatea ca sistemul fiscal să fie complet, adică să conțină toate regulile de așezare, lichidare și încasare a impozitelor, astfel încât să fie posibilă punerea sa în aplicare.

Astfel, suveranitatea fiscală înseamnă ca fiecare stat suveran să aibă libertatea deplină în alegerea sistemului fiscal pe care să-l promoveze, în definirea impozitelor care îl compun, în stabilirea contribuabililor, în stabilirea ariei masei impozabile, în dimensionarea cotei de impunere, în fixarea termenelor de plată, în acordarea de facilități fiscale, în sancționarea abaterilor de la prevederile legilor fiscale, în soluționarea litigiilor dintre administrația fiscală și contribuabili etc. Totodată, suveranitatea fiscală implică faptul că niciun alt stat, nicio organizație sau niciun organism internațional nu are dreptul de a emite reglementări fiscale sau de a institui impozite în interiorul statului în cauză.

II.1.3. Evoluția sistemelor fiscale

Evoluția și caracteristicile sistemelor fiscale reprezintă o reflectare a structurilor social-economice, a curentelor ideologice și politice, precum și a avansării în cunoaștere prin cercetarea științifică economică. Delimitarea unor etape în evoluția sistemelor fiscale reprezintă un demers destul de dificil, având în vedere, pe de o parte, vechimea perceperii impozitelor, iar pe de altă parte, lipsa unor informații coerente și ancorate în perioade mai vechi. Cunoașterea etapelor parcurse de evoluția sistemelor fiscale permite înțelegerea prezentului, prefigurarea viitorului și, mai ales, ocolirea erorilor trecutului.

De-a lungul istoriei, sistemele fiscale au urmărit, în principal, obiective ca:

acoperirea necesarului în creștere de resurse financiare publice ale statului;

simplificarea și înlesnirea muncii de colectare și evidență a impozitelor;

consimțirea la plata impozitelor.

Evoluția sistemelor fiscale este prezentată etapizat în literatura de specialitate, astfel:

Etapa antică – în care se formează sistemele fiscale, prin apariția treptată a diferitelor impozite. Principalele caracteristici ale sistemelor fiscale în acea perioadă erau:

stabilirea și repartizarea obligațiilor fiscale într-un mod arbitrar în funcție de specificul fiecărei organizații;

preponderența impozitelor de repartiție;

neregularitatea perceperii impozitelor;

inegalitatea cetățenilor în fața impozitelor.

Etapa Evului Mediu – până la sfârșitul secolului al XVI-lea, nu înregistrează evoluții deosebite ale sistemelor fiscale. Principalele caracteristici erau:

trecerea la impozitele de tip real, stabilite după criterii minimale;

încercarea impunerii la nivelul societății în mod generalizat, fiind stabilite prin lege;

menținerea pentru bogați a unor privilegii fiscale.

Etapa liberală – secolul al XVI-lea și secolul al XIX-lea, este aceea în care sistemele fiscale se modifică sub amprenta relațiilor de tip capitalist. Caracteristicile acestora erau:

Resursele statului se realizau fără să fie afectate procesele de acumulare și consolidare de capital;

stabilirea unei echități fiscale avănd la bază cetățeanul indiferent de poziția socială sau economică.

Aceasta este etapa în care Adam Smith formulează principiile (clasice) ale impozitării:

echitatea fiscală – așezarea impozitelor conform capacității de plată a contribuabilului;

certitudinea impunerii – termenul de plată a impozitelor să fie cert, pentru ca atât plătitorul să cunoască dinainte obligația sa fiscală, cât și guvernul să știe pe ce venituri poate conta;

randamentul impozitului – costurile de administrare a impozitelor să fie cât mai reduse, comparativ cu venitul fiscal procurat;

comoditatea perceperii – mijloacele, termenele și locul de plată să-i convină plătitorului.

Etapa modernă apare după anul 1870, odată cu revoluția industrială, continuându-se modernizarea sistemelor fiscale, astfel:

stabilirea clară de procedee pentru calculul impozitelor;

creșterea randamentului fiscal;

trecerea de la impozite analitice la impozite sintetice.

II.1.4. Clasificarea sistemelor fiscale

Sistemele fiscale se clasifică în patru categorii:

sisteme fiscale ale țărilor cu economie subdezvoltată – care se caracterizează prin contribuții reduse, majoritatea impozitelor fiind indirecte și posibilitatea de administrare a impozitelor, redusă;

sisteme fiscale ale economiilor dezvoltate – se caracterizează prin colectarea majoră de la contribuabilii mijlocii, multiplicarea sursei de venituri, distribuția corectă a sarcinii fiscale și creșterea impozitelor pe venituri;

sisteme fiscale ale țărilor superdezvoltate – caracteristica puterea contributivă mare datorate creșterii veniturilor, stabilirea precisă pe categirii a impozitelor, creșterea randamentului fiscal;

sisteme fiscale ale economiilor în tranziție – caracterizate prin stabilirea internă sau externă a unor constrângeri, (apariția și/sau creșterea evaziunii fiscale, adoptarea unor măsuri repetate de reformă fiscală, criză economică, etc.)

La evaluarea calității și performanțelor sistemelor fiscale, acestea trebuie analizate prin prisma îndeplinirii unor cerințe, cum sunt:

distribuția echitabilă a sarcinii fiscale;

alegerea impozitelor să perturbe cât mai puțin posibil mecanismul de luare a deciziilor economice;

asigurarea stabilității sistemului fiscal, în ceea ce privește structura și nivelul impozitelor;

utilizarea instrumentelor fiscale în scopuri economice să nu producă inechități ale sistemului fiscal;

costurile de administrare a impozitelor să fie la un nivel care să nu afecteze realizarea obiectivelor de politică fiscală;

structura impozitelor să permită utilizarea politicii fiscale pentru obiectivele stabilizării și creșterii economice;

asigurarea transparenței fiscale, pentru a permite adoptarea deciziilor de politică fiscală adecvate și a facilita dezbaterile pe acest subiect etc.

II.2. SISTEMUL FISCAL ÎN ROMÂNIA

II.2.1. Rolul veniturilor provenite din impozite în etapa actuală

Această temă este importantă și devine contradictorie, pentru că toți știu că trebuie să contribuie cu ”un ceva” , cu o parte din venitul sau averea sa la bugetul statului, dar nu știe exact cât anume ar trebui să reprezinte acest "un ceva" și nici dacă ceea ce se solicită este just și bine fundamentat.

Dacă plătitorii de impozite, cei care contribuie cu un procent din venitul lor la buget, doresc ca acea contribuție să fie cât mai mică și avantajele obținute să fie cât mai mari, în schimb, statul, sub presiunea cheltuielilor generale mereu în creștere, dorește ca această contribuție să fie cât mai mare, deoarece va asigura astfel un nivel superior de acoperire a cheltuielilor amintite.

Impozitele mai mari aduc și venituri bugetare mai mari dar micșorând veniturile private acestea generează, la contribuabili, o atitudine de nemulțumire și astfel, se recurge la evaziunea fiscală ori se dezvoltă economia subterană, pe de o parte, și scad veniturile destinate pieței prin puterea de cumpărare activă, pe de altă parte. În schimb, impozitele micșorate stimulează economia reală dar afectează veniturile bugetare.

În funcție de ceea ce vrea legiuitorul, impozitele se pot folosi ca instrument de stimulare sau frânare a activităților de producție sau consumului mai mare sau mai mic al unui anumit produs. Ele servesc ca metode de intervenție cu caracter conjunctural sau structural, privind corectarea evoluției, pentru echilibrarea și stabilizarea creșterii economice.

Pe plan social, rolul impozitelor constă în faptul că prin intermediul acestora statul redistribuie o importantă parte din PIB între grupuri și clase sociale pe de o parte, și între persoane fizice și persoane juridice pe de altă parte. În felul acesta are loc o anumită rectificare a diferențelor dintre nivelurile veniturilor.

Modalitățile de intervenție sunt numeroase:

* Practicarea unor nivele minime de venit neimpozabil;

* Acordarea de diverse înlesniri fiscale categoriilor defavorizate;

* Reducerea impozitelor pentru diverse bunuri de primă necesitate;

• Majorarea impozitelor pentru bunurile al căror consum este nevoie să fie ținut sub control (alcool, bunuri de lux, tutun).

În cazul consumului, dacă se vrea stimularea cererii se acționează prin reduceri ale cuantumului impozitului și prin micșorarea numărului impozitelor și dacă se vrea diminuarea cererii se va proceda în sens invers, adică la o majorare a impozitului pe bunurile și serviciile respective și la o creștere a numărului de impozite.

Folosirea impozitelor pentru planul social urmărește asigurarea bunăstării, justiției și securității sociale. Pe plan social, rolul impozitelor se manifestă prin folosirea lor ca instrument al redistribuirii unei părți importante din PIB. Această redistribuire se evidențiază în procesul aducerii la buget a tuturor impozitelor directe și indirecte și dovedește o influență mai mare sau mai mică asupra modului de comportare economic al categoriilor de contribuabili.

Totodată, efectele negative se restrâng și în domeniul sănătății și, în ultimul rând, al asigurării unui nivel de trai acceptabil pentru populație.

Efectul capital al rolului impozitelor pe plan social îl reprezintă creșterea presiunii fiscale globale în marea majoritate a țărilor cu economie de piață, concurențială și consolidate.

În procesul creșterii economice factorul uman intervine prin sporirea volumului muncii prestate la nivel macroeconomic, precum și a calității acesteia, exprimată sintetic prin productivitatea muncii. Ocuparea populației active disponibile are un rol important în acțiunea pe care o exercită factorul uman în procesul creșterii economice. Deși creșterea cererii de muncă se asociază cu creșterea economică, printre specialiti există o multitudine de opinii în ceea ce privește natura și sensul acestei dependențe. Cu toate că din punct de vedere teoretic sporirea ratei ocupării prin crearea de noi locuri de munca, favorizează creșterea economică, există opinii conform cărora extinderea ocupării este o consecință, și nu o premisă, a procesului creșterii economice și se datorează efectului de antrenare pe care sporirea Produsului Național Brut ar avea-o asupra investițiilor.

Impozitul și utilizarea timpului

Impozitele constituie “un rău” pentru cei care le suportă și un “necesar” pentru alimentarea bugetului public, fiind cea mai importantă sursă în acest sens. Contribuabilul cinstit consimte la plata impozitului și se supune de bunăvoie acestei poveri, dar la un moment dat, când impozitele depășesc anumite limite ale suportabilității, se produc fenomene care aduc grave deservicii capacității statului de a colecta aceste venituri. Comportamentul contribuabilului devine anormal, el încercând pe orice cale să se sustragă impozitului sperând la o diminuare a presiunii fiscale ce devine uneori sufocantă. Creșterea sau descreșterea presiunii fiscale pe o anumită perioadă este legată cu certitudine de rolul ecomomic și social al statului, de intervenția acestuia în scopul asigurării sursei de acoperire a cheltuielilor publice.

Analizând contribuabilul, persoană fizică, economistul american Arthur Laffer acordă prioritate individului și caută să găsească soluții în vederea elaborării unei politici capabile să rezolve mai bine problemele cu care se confruntă economiile contemporane.

Venitul realizat de factorul uman este diminuat de două ori, respectiv în momentul recompensării muncii și ulterior în momentul utilizării venitului (fie în momentul consumului imediat, fie în momentul consumului viitor), astfel încât fluctuațiile presiunii fiscale vor influența cu siguranță deciziile contribuabililor cu privire la utilizarea venitului. Nivelurile ridicate ale ratelor de impozitare sunt considerate că favorizează timpul liber în detrimentul muncii și consumul în detrimentul economisirii, deoarece modifică comportamentul subiecților din economie.

De ce muncă sau timp liber? Teoria ofertei susține că progresivitatea impozitului pe venit penalizează recompensarea efortului de a muncii și determină creșterea costului muncii comparativ cu costul timpului liber (evaluat în termeni de venit net necâștigat) care este mai redus. Creșterea efortului productiv generează sporirea recompensării muncii dar și penalizarea venitului din muncă, datorită progresivității venitului. În consecință creșterea fiscalității determină reducerea ofertei de muncă și scăderea încasărilor fiscale deoarece stimularea de a muncii este paralizată.

De ce consum sau economisire? Contribuabilii alocă venitul din muncă pentru consumul imediat și pentru economisire (care reprezintă un consum viitor). Impozitul pe venit crește costul consumului viitor în raport cu costul consumului imediat. Efectul este creșterea consumului imediat în detrimentul consumului viitor, adică a economisirii și, în consecință, evoluția investițiilor va fi grav afectată. În concluzie, creșterea presiunii fiscale descurajează economisirea și investițiile, întrucât impozitul pe venit lovește suma totală economisită și venitul viitor rezultat din utilizarea economisirii.

Efectul venit și efectul substituire

Sunt situații în care măsuri de politică economică (impozite și taxe, subvenții pe produs, contingentări, etc.) influențează nivelul prețurilor și modifică satisfacția consumatorilor.

Teoria neoclasică pleacă de la ipoteza că tot venitul câștigat pe piața muncii este cheltuit pe bunuri de pe piață și că timpul care nu este dedicat pieței este petrecut pentru producerea bunurilor și serviciilor. Astfel, ar exista o anumită balanță între bunurile de pe piață și timpul de pe non-piață.

Dacă valoarea de timp din non piață și valoarea de timp petrecut pe piața muncii sunt interdependente, creșterea câștigurilor și a venitului unei persoane crește valoarea pe care acest individ o dă timpului din non piață. Rezultatul va fi deci că se va petrece mai puțin timp pe piața muncii și mai mult timp acasă și pentru cumpărarea bunurilor de pe piață. Cele descrise mai sus sunt numite în economie efectul venit.

Efectul substituire are ca o consecință imediată creșterea timpului petrecut pentru activități de pe non-piață ca urmare a creșterii ratei salariului existent pe piață. Deci, când salariul obținut pe piața muncii crește, efectul venit duce la reducerea programului de lucru oferit iar efectul substituire duce la creșterea acestuia.

Dacă importanța efectului substituire o depășește pe cea a efectului venit, programul de lucru va crește, altfel, numărul de ore prestate pe piața muncii va scădea. Pentru bărbați, este mai decisiv efectul venit, pentru că în principiu aceștia deja lucrează și câștigă mai mult decât femeile, și deci o creștere a ratei salariilor care creează o creștere a venitului duce la creșterea valorii timpului petrecut acasă; prin urmare aceștia vor dedica mai puțin timp pieței muncii. Pentru femei în schimb este mai puternic efectul substituire, pentru că participarea acestora pe piața muncii tinde să fie mai mică și mai discontinuă față de cea a bărbaților, de aceea o creștere a ratei salariilor duce la creșterea numărului de ore dedicate pieței și la scăderea numărului de ore petrecute acasă, întrucât crește substanțial valoarea timpului pentru piața muncii.

O altă abordare a efectului venit și efectului substituire se referă la valoarea bunurilor. Echilibrul consumatorului nu are caracter rigid. Acesta se modifică dacă prețurile bunurilor cumpărate se schimbă, sau dacă venitul destinat consumului capătă altă dimensiune. Astfel:

–     dacă prețul unui bun crește sau prețurile ambelor mărfuri care fac obiectul cumpărării cresc, indiferent de proporția dintre aceste majorări, nivelul optim al consumatorului se reduce; aceasta, deoarece scumpirea unui bun sau a ambelor produse generează scăderea cantității de mărfuri ce poate fi achizitionată cu același venit. Același efect îl manifestă și reducerea venitului de consum;

–     invers, scăderea prețului unui bun, sau a ambelor prețuri determină creșterea nivelului optim al satisfacției, deoarece ieftinirea mărfurilor oferă posibilitatea cumpărării de către consumator a unor cantități suplimentare de mărfuri. Același efect îl generează și creșterea veniturilor disponibile pentru consum.

Față de variațiile celor doi factori (bugetul și prețurile), variații care pot fi generate de modificarea impozitelor și taxerlor, consumatorul manifestă un anumit comportament, adică răspunde la modificările de venit sau de prețuri.

Alegerea de echilibru a consumatorului la variația prețului unui bun cumpărat generează două efecte:

–     efectul de substituție;

–     efectul de venit.

Efectul de substituție al variației prețului unui bun cumpărat se manifestă prin substituirea bunurilor de către consumator, astfel: la creșterea prețului unui bun, consumatorul alege mărfurile care îl substituie pe acesta, dacă prețurile noilor produse nu s-au modificat. La scăderea prețului unui bun, consumatorul îl alege pe acesta și renunță la mărfurile care îl substituie, dacă prețurile acestora din urmă nu s-au modificat.

Efectul de venit al variației prețului unui bun cumpărat se concretizează în dinamica venitului real al consumatorului, respectiv a puterii de cumparare reale a acestuia, astfel: la creșterea prețului unui bun, venitul real se micșorează, dacă bugetul de consum nu se modifică. La scăderea prețului unui bun, venitul real crește, dacă bugetul de consum nu se modifică.

Dezvoltarea economiei paralele

Dorința contribuabililor de a-și asigura veniturile realizate înainte de creșterea presiunii fiscale, fără un efort suplimentar, contribuie la dezvoltarea economiei paralele care, treptat, înlocuiește activitățile din economia reală-oficială, făcând loc apariției economiei paralele (economia subterană). Consecințele acestui fapt sunt scăderea numărului de contribuabili, scăderea materiei și a bazei impozabile și ineficiența politicilor macroeconomice în domeniu. Economistul american Laffer evidențiază prin intermediul unei curbe legătura dintre rata presiunii fiscale și fluxul încasărilor fiscale.

Legătura dintre venitul fiscal și rata de impozitare este reprezentată prin funcția:

VF=Rf * Baza imp.

unde VF= venituri fiscale; Rf= rata fiscalității; Baza imp.= baza impozabilă.

A. Smith exprima teoria conform căreia rate ale fiscalității prea ridicate distrug baza de impozitare. Acest concept este formulat concret de economistul Laffer folosindu-se de o “curbă” ce va pune în relație rata fiscalității (presiunea fiscală) și volumul veniturilor fiscale.

Ideea de bază de la care a pornit Laffer a fost aceea conform căreia modificările ratei de fiscalitate pot avea două efecte asupra veniturilor fiscale:

− efectul aritmetic;

− efectul economic.

Efectul aritmetic se referă la faptul că atunci când rata fiscalității scade și veniturile fiscale (exprimate pe unitate de venit impozabil) vor scădea. În caz contrar, când rata fiscalității crește, efectul aritmetic va face ca veniturile fiscale colectate pe unitate de venit impozabil să crească. Efectul economic, însă, conduce la un impact pozitiv al scăderii ratei de fiscalitate asupra muncii și producției și, deci și asupra bazei de impozitare. În schimb creșterea ratei fiscalității va avea un efect economic invers, de penalizare a participării la activitățile impozabile. Astfel, efectul aritmetic va acționa întotdeauna invers față de efectul economic. În momentul combinării celor două tipuri de efecte, consecințele modificării ratei de fiscalitate asupra veniturilor fiscale nu mai sunt atât de evidente. Conceptul de curba Laffer se reprezintă grafic în Figura 1.

Astfel, la o rată a fiscalității de 0%, datorită efectului aritmetic veniturile fiscale vor fi zero. La o rată a fiscalității de 100%, datorită efectului economic veniturile fiscale vor fi tot zero. Putem spune că pentru a atrage același nivel de venituri fiscale putem utiliza două rate ale fiscalității: o rata de fiscalitate mare aplicată la o bază impozabilă mică (în zona B) sau o rată de fiscalitate mică aplicată la o bază impozabilă mare (zona A). Ca urmare, dacă ne situăm în zona A, orice creștere a ratei fiscalității până la Rf optim va genera creșterea veniturilor fiscale (efectul aritmetic fiind deci mai puternic decât cel economic), dacă ne situăm în zona B orice creștere a ratei fiscalității va genera scăderea veniturilor fiscale (în acest caz efectul economic fiind mai puternic decât efectul aritmetic). De aceea considerăm zona A ca find zona tolerabilă sau admisibilă a curbei Laffer iar zona B ca fiind zona intolerabilă sau inadmisibilă.

Zona A sau admisibilă este zona în care subiecții economici “acceptă” creșterea presiunii fiscale, deoarece doresc o cantitate superioară de utilități publice. Încasările fiscale cresc deși se produce o reducere treptată a materiei impozabile.

Zona B sau inadmisibilă este zona în care o parte tot mai importantă din veniturile factorilor este preluată de stat. În consecință, subiecții din economie își restrâng activitățile impozabile și în mod direct materia impozabilă se reduce.

Plata impozitelor și presiunea fiscală suferită este, pentru contribuabilii la bugetul de stat, de multe ori sufocantă. Contribuabilul consimte la plata impozitului și se supune de bunăvoie acestei poveri, dar la un moment dat, când impozitele depășesc anumite limite ale suportabilității, se produc fenomene care aduc grave deservicii capacității statului de a colecta aceste venituri. Dorința contribuabililor de a-și asigura veniturile realizate înainte de creșterea presiunii fiscale, fără un efort suplimentar, contribuie la dezvoltarea economiei paralele care, treptat, înlocuiește activitățile din economia reală, făcând loc apariției economiei paralele (economia subterană). Consecințele acestui fapt sunt scăderea numărului de contribuabili, scăderea materiei și a bazei impozabile și ineficiența politicilor macroeconomice în domeniu.

Considerăm că o scădere a gradului de fiscalitate în țara noastră este condiționată de dezvoltarea economiei reale, de creșterea produsului intern brut care să poată susțină sporirea veniturilor din impozite care, altfel, s-ar realiza prin majorarea cotelor de impozitare existente sau prin introducerea unor impozite noi.

Efecte asupra economisirii si investitiilor

Efectul de stabilizator al cheltuielilor de consum se realizează numai în cazul în care impozitele pe veniturile persoanelor fizice sunt progresive. În acest caz efectul generat, este cel pe care-l realizează toate impozitele progresive pe venituri – efecte arătate în secțiunea consacrată “mecanismelor integrate ale elasticității”. În plus, veniturile nete ale persoanelor fizice (după deducerea impozitului) sunt afectate și de înclinația marginală spre consum. Cele două mecanisme combinate, vor face ca veniturile persoanelor fizice destinate consumurilor, să scadă progresiv față de creșterea proporțională a veniturilor brute (înainte de impozitare). Prin acest efect se va diminua presiunea exercitată asupra pieții, de creșterea “abruptă” a veniturilor populației. Efectul invers, nedorit este că reducerea creșterii cererii populației odată cu creșterea veniturilor brute va determina reducerea stimulentelor agenților economici pentru a investi. La cele arătate, mai trebuie adăugat că în direcția arătata, impozitul pe veniturile persoanelor fizice exercită efectele arătate și dacă prin intermediul lui se redistribuie venituri, dacă impozitul este diferențiat și după criterii sociale – nu doar după mărimea veniturilor. Mecanismul arătat are însă și o strânsă legătură și cu cel de-al doilea efect, cu implicațiile asupra economiilor populației.

Economiile bănești ale populației au o legătură directă cu impozitul pe veniturile persoanelor fizice. Economiile se formează ca diferență între venitul brut total și impozitul pe venit și cheltuielile de consum. În general, veniturile obținute de persoanele fizice din diferite forme de economisire, nu sunt supuse impozitării, considerându-se că sumele respective provin din venituri care au fost deja impozitate. Astfel, în majoritatea cazurilor, impozitul individual este așezat asupra venitului total, indiferent în ce proporție este cheltuit sau economisit. Ne exprimăm opinia că este o soluție corectă, pentru că altfel s-ar ajunge la o dublă impozitare: odată a veniturilor când acestea sunt obținute și a doua oară atunci când acestea sunt economisite. O soluție alternativă este ca la impozitarea veniturilor brute obținute să se țină cont de sumele economisite, care să fie detaxate, urmând ca aceste sume să fie impozitate împreună cu câștigurile obținute din economisire atunci când ele sunt retrase, cheltuite. Desigur, din necesitatea de a stopa fenomenele de fraudă și evaziune fiscală, ar trebui impusă restricția ca economisirea să fie instituționalizată, eventual chiar selectarea formelor de economisire. Ideea de a deduce din venitul total, partea ce se va economisi, s-ar putea să nu fie convenabilă statului, pentru că înseamnă renunțarea, cel puțin parțială și pe moment, la o parte din veniturile bugetare. Soluția de compromis ar putea fi aceea a deducerii parțiale a economiilor din venitul total.

Deducerea economiilor din venitul total realizat ar putea fi necesară nu numai din motive de echitate, ci poate mai mult, pentru că economisirea realizată de persoanele fizice are implicații majore asupra vieții economice în ansamblul ei. Stimularea economisirii creează în economie resurse de capital disponibil care vor putea fi canalizate spre finanțarea agenților economici, cu condiția ca aceștia să aibă nevoie de asemenea resurse exogene – atunci când economia se află într-o fază de declin sau expansiune moderată. De multe ori, impozitul pe venitul persoanelor fizice se pune în opoziție cu impozitele indirecte (pe cheltuirea veniturilor) pentru că amândouă reprezintă metode de impunere a populației, a veniturilor ei. Dacă legăm impozitul pe venitul persoanelor fizice de ideea controlării consumurilor, atunci ar fi preferabilă alternativa impozitelor pe consum, pentru că acestea urmăresc chiar acest obiectiv și de aceea îl ating, probabil cel mai bine; dacă impozitele pe venitul persoanelor fizice afectează indirect consumul influențând veniturile nete, impozitele pe consum sunt așezate chiar asupra cumpărărilor de bunuri și servicii. În plus, în cazul impozitului pe venituri apare și problema economisirii, care în cazul impozitelor pe consum devine transparentă. Stimularea muncii și a investițiilor este un alt domeniu major în care impozitele asupra veniturilor își fac simțită influența. Într-un anume fel despre influența impozitului pe venit asupra investițiilor ne-am referit deja când am vorbit despre problema economisirilor, care reprezintă una din sursele de finanțare a investițiilor. Consideram că nu este cazul să insistăm asupra necesității ca statul, societatea umană în general, să stimuleze dorința cetățenilor, a contribuabililor de-a munci și de a câștiga deci cât mai mult. La urma urmei, munca este una din principalele virtuți și calități ale ființei umane. Există și situații oarecum contrare tendinței subliniate anterior. Este cazul, unor țări dezvoltate când se dorește, oarecum, “stoparea” cetățenilor de a munci, pentru ca astfel să se asigure mai multe locuri de muncă pentru cât mai mulți cetățeni. De fapt această opțiune s-ar putea formula în felul următor: să stimulăm oamenii să muncească astfel să ocupe cât mai multe locuri de muncă și să acordăm ajutoare de șomaj celor care astfel nu-și găsesc loc de muncă sau să inhibăm (într-o anumită măsură) dorința de a munci pentru a păstra locuri de muncă pentru cât mai mulți cetățeni și de-a diminua ajutoarele de șomaj. Alegerea unei opțiuni este foarte greu de realizat și trebuie atent cântărită ținând cont de gradul de dezvoltare al economiei și de problemele sociale.

Politica  fiscală  și  economia  ofertei

Una din componentele principale a politicii financiare o reprezintă politica fiscală, ce poate fi promovată numai de către stat sau autorități publice și care cuprinde, atât deciziile privind stabilirea și perceperea impozitelor și taxelor, concretizând opțiunile în materie de impozite și taxe, cât și pe cele referitoare la cheltuielile publice ce se finanțează. Componentele sale trebuie stabilite cu cele de politică bugetară sau monetară, respectiv cu politica prețurilor și cu cea a ocupării forței de muncă etc., pentru a se integra în politica generală.

Conceptul de politică fiscală este prezentat adesea cu nuanțe diferite, accentuându-se asupra unei laturi a problematicii sale, cea referitoare la sistemul de impozite promovat de un stat sau altul. De fapt, politica fiscală nu poate fi concepută decât ca un mixaj între modalitățile de procurare a resurselor la dispoziția autorităților publice și cele privind destinațiile ce se dau acestor resurse, în îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor ce revin acestora.

Politica fiscală se definește prin totalitatea metodelor, mijloacelor, formelor, instrumentelor și instituțiilor folosite de stat și celelalte autorități publice pentru procurarea resurselor financiare fiscale și utilizarea lor în finanțarea obiectivelor sau acțiunilor de interes public, inclusiv pentru influențarea vieții economice și sociale.

În opinia lui Paul Samuelson, politica fiscală are în vedere atenuarea oscilațiilor caracteristice ciclurilor economice sau de a favoriza menținerea unei economii progresive, care să asigure un grad ridicat de ocupare a forței de muncă. În abordarea sa modernă, se consideră că politica fiscală presupune folosirea conștientă a veniturilor și cheltuielilor bugetului de stat pentru a influența viața economică și socială. Conținutul său face autoritară utilizarea adecvată a ansamblului de instrumente și procedee cu caracter fiscal prin a stabili, corespunzător obiectivelor urmărite, nivelul și structura prelevărilor obligatorii; operațiile, activitățile și veniturile impozabile; regimul exonerărilor și reducerilor de impozite sau cel al subvenționărilor.

Politica fiscală poate marca profund, influențând asupra desfășurării proceselor economico-financiare și implicit a evoluției întregii societăți. La rândul său, politica fiscală depinde de mediul economic, printr-o serie de factori, dintre care se disting: starea economiei, raportul dintre sectorul economiei și cel privat, nivelul veniturilor cetățenilor, etc.

Originea teoriei economiei ofertei se află în doctrina fiziocraților, continuată de cea a clasicilor și ulterior de școala marginalistă. S-a dezvoltat și a apărut ca urmare a respingerii politicilor de orientare keynesistă, fiind bazată pe necesitatea reconsiderării acestei teorii.

  Teoria economiei ofertei și-a propus să găsească soluții pentru rezolvarea problemelor actuale ale economiei (adaptarea teoriilor la cerințele actuale ale economiei).

Susține eliminarea din politica fiscală și bugetară a factorilor care frânează oferta, cum ar fi de exemplu:

presiunea fiscală excesivă – redată în gradul ridicat al cotelor de impunere;

dimensiunea transformărilor sociale;

creșterea deficitelor bugetare (factor negativ);

subvențiile și nivelul lor ridicat;

costul reglementarilor statului.

Efectele negative ale unor politici fiscal-bugetare care nu elimină asemenea factori pot fi:

descurajarea efortului productiv;

frauda fiscală;

descurajarea unor consumuri;

restrângerea materiei impozabile și reducerea încasărilor fiscale;

efectul de restrângere / descurajare a investițiilor private;

subvențiile cu nivel ridicat care reprezintă o componentă a costurilor sociale (costuri suportate de întreaga societate);

costurile ridicate ale adaptării reglementarilor la noi condiții (la modificarea cond. economice, etc).

Susținătorii teoriei economiei ofertei promovează o politică de relaxare fiscală pentru stimularea creșterii economice, pentru stimularea competitivității, a efortului de a munci, a deciziilor de economisire și investire.

Susținătorul acestei teorii este Arthur Laffer care a dezvoltat “Teoria/legea/curba lui Laffer”. ( I / K – încasarea fiscală marginală).

I

––– = încasarea fiscală marginală;    M – punctul optim;

K

Pentru:           

( I / K) = 0 – încasarea fiscală este maximă;

( I / K) > 0 – politică fiscală admisibilă;  

( I / K) < 0 – politică fiscală inadmisibilă.

Cotele moderate asigură încasări fiscale mari ale statului.

În zona de admisibilitate – permite creșterea încasărilor fiscale până la atingerea punctului optim, unde încasările (segmentul AM) au nivel maxim.

În zona de inadmisibilitate – pe masură ce cotele cresc de la A la B, încasările au un trend descrescător.

Aceleași realizări de încasări fiscale se obțin în punctele E și F, fiind asigurate în zona de admisibilitate de un nivel redus al cotei de impunere (X) și de un nivel ridicat al acesteia (Y), în zona de inadmisibilitate (Y cota de impunere corespunzătoare încasărilor fiscale din pct. F).

Pe seama acestei teorii, Laffer a propus reducerea presiunii fiscale exercitate asupra veniturilor (persoanelor fizice) și – în contrapondere – impozitarea pe societate (persoane juridice).

Implicatii ale teoriei:

(a)         reducerea presiunii fiscale și parafiscale, prin extindere la toate categoriile de impozite (parafiscal = tot ce are detinație socială, respectiv contribuțiile pentru somaj, asigurări sociale, etc.; au caracter de impozit, dar nu sunt impozite).

        Implică efecte cumulative care se urmăresc a fi obținute, cum ar fi:

Ø      creșterea veniturilor tuturor subiectilor economici, ceea ce stimulează economisirea, investițiile și cererea globală;

Ø      creșterea ofertei de muncă îinlocuirea timpului liber cu munca);

Ø      reducerea muncii “la negru” prin restrângerea activităților economice din economia paralelă, în favoarea activităților economice oficiale;

(b)        scaderea cheltuielilor publiceșsi reîntoarcerea la echilibrul bugetar. Unul dintre susținătorii teoriei, Milton Friedman, sublinia: “reducerea presiunii fiscale trebuie să se producă în același timp cu reducerea cheltuielilor publice, pentru asigurarea eficienței politicii de destindere fiscală”. Aceasta implică o analiză atentă a cheltuielilor publice (pentru servicii sau utilități publice), urmărindu-se în special prioritățile și eficiența cheltuielilor. Efectul imediat va fi restrângerea economiei publice în favoarea celei de schimb, considerată economie reală.

În privința echilibrului bugetar, se propune promovarea unei politici de întoarcere la echilibru bugetar (deficit = 0). În acest fel, deficitul bugetar încetează să mai fie un instrument de politică economică.

(c)         reglementări publice privind stimularea ofertei – se susține reducerea reglementărilor publice sau dereglementarea.

Justificare: reglementarea perturbă buna funcționare a mecanismelor concurențiale, implicând costuri atât la nivelul administrației publice, cât și la nivelul agenților economici.

De exemplu: subvențiile sunt sumele alocate pentru acoperirea prețurilor situate sub cost, prin care se asigură protecția socială. Ele sunt însă suportate de către membrii activi ai societății. În plus, subvențiile descurajează preocuparea pentru creșterea eficienței economice. Subvențiile pot reprezenta o barieră, organizată legal, pentru intrarea altor societăți pe piață, distorsionând astfel concurența. Din aceste motive, subvențiile sunt considerate un cost care se întoarce ca un bumerang asupra majorității membrilor societății. Similar, costul managementului defectuos al societăților (sectoarelor) publice de stat, caracterizate prin pierderi și care presupune o finanțare de la bugetul de stat.  

Presiunea fiscală. Reducerea presiunii fiscale

Indiferent de termenul utilizat: povară fiscală, presiune fiscală, coeficient fiscal, rata prelevărilor obligatorii, ideea generală este aceea a obligației fata de stat de diminuare a veniturilor particulare. Rata presiunii sau rata prelevărilor obligatorii, în sens larg, este raportul dintre totalul impozitelor și contribuțiilor sociale efectiv încasate de administrația publică și produsul intern brut. Contribuabilul onest și cu spirit civic vede în impozit “un rău necesar” și consimte la plata acestuia.Când însă, impozitele depășesc anumite limite, iar contribuabilii resimt din plin povara fiscală care îi apasă, comportamentul normal, în economie și societate, este paralizat, conducand la inhibarea inițiativei particualre, a motivației de a munci sau, mai grav, la adevarate revolte fiscale.

Stabilirea unor limite ale presiunii fiscale este o problemă încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când economiștii și juriștii afirmau că fiscalitatea trebuie să fie cât mai lejeră. Creșterea presiunii fiscale în ultimile două secole, are la bază extinderea rolului economic și social al statului. De asemenea, având în vedere că prevederile obligatorii sunt sursa de acoperire a cheltuielilor publice, impozitele și presiunea fiscală înregistrează, în consecință, aceeași tendință de creștere pe care o manifestă cu pregnanță cheltuielile publice. Autoritățile publice percep impozite, deoarece guvernele au nevoie de resurse.

Având în vedere faptul că impozitul este perceput de contribuabil ca o amputare a veniturilor sale de către autoritatea publică, trebuie să admitem și necesitatea cuantificării acesteia la diferite niveluri.

Presiunea fiscal națională

În general, presiunea fiscal este data de rata fiscalității, care se calculează ca raport între suma totală a încăsărilor fiscale percepute pe o anumită perioadă și mărimea procesului intern brut realizat în aceeași perioadă, de obicei un an.

Presiunea fiscală la nivelul agentului economic

Pentru contribuabilii agenți economici, impozitele pe care le plătesc statului sunt percepute ca elemente de presiune fiscală, cu atât mai accentuate cu cât ponderea lor in valoare adaugată realizată este mai mare.

Cu cât impozitele cuantificate la numărător se calculează conform unor cote mai mari, cu atât suma totală a impozitelor va fi mai ridicată, ceea ce se va repercuta în marimea pronunțată a ratei fiscalității la nivelul agentului economic.

Presiunea fiscal individuală

Pe lângă presiunea fiscală măsurată la nivel național și al agentului economic, se poate cuantifica și presiunea fiscală individuală, resimțită sub aspect psihologic și care măsoară pragul toleranței la impozite. Aceasta se calculează ca raport între prelevările totale fiscale suportate de contribuabil și suma veniturilor brute obținute de acesta.

La acest nivel, presiunea fiscală este foarte dificil de cuantificat atâta timp cât ea rămâne tributară unor elemente aleatorii, cum sunt: diversitatea prelevărilor, caracterul adesea ocult al încorporării impozitelor în prețuri, volumul serviciilor publice de care contribuabilul beneficiază, acțiunea progresivității impozitelor.

Totodată, dincolo de aceste estimări matematice, presiunea fiscală individuală trebuia analizată în raport cu puterea de cumpărare a veniturilor nete, pentru a se vedea în ce masură veniturile rămase după impozitare reușesc să satisfacă nevoile de subzisență, de economisire și petrecere a timpului liber.

Factorii de influență a presiunii fiscale:

Mărimea ratei presiunii fiscale este influențată de numeroși factori dintre care menționăm:

1. performanțele economice;

2. structura și formele proprietății;

3.necesitățile publice stabilite de politica guvernamentală prin nivelul cheltuielilor publice;

4. eficiența cu care se utilizează cheltuielile publice finanțate prin impozite;

5. gradul de adeziune a populației la politica guvernului și de consimțire la plata impozitelor;

6. mărimea datoriei publice;

7. stadiul democrației.

Efecte provocate de creșterea presiunii fiscale

În situațiile de depăsire a pragului admisibil al presiunii fiscale, în anumite condiții socio-economice existente, apar unele fenomene negative, dintre care menționăm: slăbirea efortului productiv, frauda și evaziunea fiscală, precum și apariția economiei subterane, riscul inflației prin fiscalitate, reducerea competivității pe plan internațional.

1. Scăderea efortului productiv. Economiștii liberali au remarcat efectele descurajante pe care nivelurile înalte ale impozitelor le au asupra muncii, economisirii și investitiei. Astfel, din punct de vedere al incitării la muncă, sporirea presiunii fiscale conduce la două tipuri de efecte adverse:

a. efectul de substituție -diminuarea timpului de lucru al angajatului, ca urmare a amputării salariului prin impozitare;

b. efectul de venit -depunerea unei munci suplimentare în scopul compensării pierderii de venit net datorită creșterii impozitelor.

2. Riscul de inflație prin fiscalitate provine din faptul că orice creștere a impozitelor și a cotizațiilor sociale are tendința de a se repercuta asupra procesului de cuantificare a prețurilor și salariilor, alimentând în acest mod inflația. Explicația constă în încercarea, pe de o parte, a întreprinderilor de a cuprinde în prețul lor de vânzare plusul de impozite și contribuții sociale pe care le suportă și, pe de altă parte, a salariaților de a recupera, sub forma salariilor mai mari, scăderea puterii de cumpărare cauzată de impozite.

3. Economia subterană reprezintă un fenomen prin care diverse forme de activitate au drept caracteristică sustragerea de la plata fiscalității, fiind un aspect particular al fraudei și evaziunii fiscale. Astfel, practicarea muncii la negru permite angajatului să obțină venituri nedeclarate, iar patronului să se sustragă de la plata impozitelor și taxelor (aferente muncii la negru).

4. Reducerea competitivității pe planul international. Orice creștere a preluărilor obligațiilor suportată de agenții economici, se repercutează în nivelul prețului practicat la produsele lor, ceea ce se reflectă în mod negativ asupra competitivității întreprinderii respective în relațiile cu exteriorul. Sporirea presiunii fiscale dincolo de pragul considerat admisibil, riscă, pe de o parte, să se confrunte cu rezistențe din ce în ce mai puternice, iar pe de altă parte, să creeze un mare handicap agenților economici autohtoni în fața unei concurențe internaționale din ce în ce mai active, mai agresive.

Presiunea fiscală, puterea de cumpărare și protecția socială

Presiunea fiscală exprimă intensitatea cu care sunt prelevate venituri de la persoane fizice sau juridice ori la nivelul întregii societăți, prin intermediul impozitării. Un alt termen care poate fi utilizat pentru a exprima presiunea fiscală este cel de grad de fiscalitate.

Comparativ cu câteva dintre țările cu o economie dezvoltată (vezi tabelul nr.1). României îi este caracteristic un nivel mediu de fiscalitate. În conformitate cu Raportul anual pe 1996 al B.N.R., tendința de scădere a gradului de fiscalitate în România din ultimii ani nu s-a datorat înlesnirilor legale, ci indisciplinei “financiare care s-a accentuat și a îngreunat colectarea veniturilor cuvenite statului”.

Presiunea fiscală are o mare relevanță economică, deoarece indică măsura în care veniturile nominale ale populației sunt ajustate prin intermediul impozitării și, în același timp, arată măsura sau gradul în care bugetul de stat își procură veniturile pe calea prelevării de impozite.

Presiunea fiscală poate fi analizată atât pentru impozitele directe (modalitatea cea mai utilizată), cât și pentru totalitatea prelevărilor la buget efectuate în societate prin intermediul impozitării. De asemenea, presiunea fiscală poate fi cercetată atât ca o mărime medie, cât și ca una marginală, atât ca o mărime absolută, cât și ca indice sau rată de creștere.

Interpretarea presiunii fiscale și efectele acesteia

Presiunea fiscală poate fi interpretată:

1. din perspectiva plătitorului de impozite

Presiunea fiscală exprimă gradul de supunere a contribuabilului la suportarea sarcinii fiscale stabilite de lege. Chiar denumirea de presiunea fiscală este de natură să sugereze că ea semnifică pentru plătitor o sarcină, o obligație. De aceea, mărimea presiunii fiscale arată ce parte procentuală din venitul care constituie materia impozabilă va fi sustrasă pentru nevoile generale ale societății. Creșterea coeficientului presiunii fiscale indică o creștere a prelevării relative la bugetul statului, adică o reducere relativă a venitului disponibil, în timp ce o reducere a sa semnifică păstrarea unei mai mari părți din venitul câștigat de către individ la dispoziția acestuia. Modificarea ratei marginale a impozitării sau a presiunii fiscale semnifică, în cazul creșterii, o penalizare (descurajare) a efortului de mărire a venitului, iar, în cazul scăderii, o premiere (încurajare) a acestui efort de mărire a venitului.

2. din perspectiva statului încasator de impozite

Mărimea presiunii fiscale indică ce parte din venitul național creat de către agenții economici urmează să se constituie ca venituri bugetare pe calea impozitării. Pentru stat, creșterea presiunii fiscale indică o relaxare a mecanismului de finanțare a cheltuielilor bugetare (a deficitului bugetar), în timp ce o scădere a lui atenționează asupra tensionării acoperirii deficitului bugetar. Din perspectiva statului, este importantă și semnificația legată de politica economică, în speță de politica fiscală. Astfel, în perioadele de inflație, când este necesară reducerea masei monetare aflate în circulație, statul procedează la o creștere a presiunii fiscale, în timp ce în perioada de recesiune, când trebuie stimulată cererea, statul reduce presiunea fiscală, lăsând mai multe venituri la dispoziția consumatorilor. În ceea ce privește valoarea ratei marginale a presiunii, o creștere a ei va fi rezultatul unei politici restrictive (de descurajare a cererii), iar o diminuare a ei va fi semnalul unei politici expansive a cererii.

3. din perspectiva teoriei economice și a teoriei finanțelor publice

Deși mărimea absolută a coeficientului presiunii fiscale este destul de sugestivă, indicând raportul în care venitul național se împarte între consumul de bunuri private și consumul de bunuri publice, mult mai relevant este să se analizeze dinamica acestui coeficient. Mai mult decât atât, este interesant de analizat modul în care cei doi factori implicați în definirea conceptului de presiune fiscală – mărimea impozitului, legată de mărimea și structura ratelor individuale de impozitare, pe de o parte și mărimea materiei impozabile, pe de altă parte – contribuie la variația coeficientului de presiune fiscală. Astfel, dacă se constată o creștere a coeficientului de presiune fiscală în timp ce materia impozabilă s-a menținut la nivelul anterior, înseamnă că s-a produs o modificare de structură a ratelor individuale de impozitare (de exemplu, pe tranșe de venituri sau pe categorii de venituri), care descurajează activitatea economică. Dacă, dimpotrivă, se constată o scădere sau menținere a coeficientului de presiune fiscală în timp ce volumul materiei impozabile a crescut, atunci înseamnă că structura ratelor de impozitare este stimulativă pentru agenții economici.

În ceea ce privește efectele presiunii fiscale există două categorii de efecte ale presiunii fiscale: efecte economice și efecte sociale. Cele două categorii de efecte se intercondiționează în formarea și modificarea comportamentului agenților economici sub impactul presiunii fiscale.

Efectele economice apar la nivelul modificării cererii agregate la nivelul societății, precum și la nivel individual. La nivel agregat, creșterea presiunii fiscale conduce la reducerea cererii globale prin preluarea unei părți mai mari din venitul nominal la dispoziția statului. Scăderea cererii agregate pentru consumul privat este, într-o oarecare măsură, compensată prin creșterea cheltuielilor publice, adică prin creșterea consumului de bunuri publice. Dimpotrivă, scăderea presiunii fiscale are ca urmare creșterea părții venitul nominal lăsat la dispoziția agenților economici, ceea ce mărește cererea de bunuri private. Aceste efecte sunt avute în vedere la nivelul politicii fiscale astfel: pentru relansarea economică se va reduce presiunea fiscală, iar pentru stoparea fenomenelor inflaționiste se va spori presiunea fiscală.

Trebuie avut în vedere și faptul că manevrarea presiunii fiscale din perspectiva necesităților de finanțare a deficitului bugetar are unele restricții descrise de curba Laffer și anume: există un grad optim al presiunii fiscale, la care veniturile bugetare sunt maxime. Creșterea presiunii fiscale peste acest prag are ca efect nu creșterea veniturilor bugetare, ci scăderea lor, ca urmare a descurajării muncii și a afacerilor care sunt penalizate suplimentar prin valoarea mai mare a prelevărilor la buget a veniturilor obținute.

Efectele economice se manifestă nu numai la nivel global, ci și la nivelul structurii cererii agregate. Astfel, în funcție și de tipul de impozitare, veniturile mai mari sunt, de regulă, impozitate mai mult decât cele mai mici, în timp ce agenții economici cu venituri mici primesc mai mult din resursele bugetare decât cei cu venituri mari, ceea ce arată ca efect modificarea comportamentelor de consum, de acumulare și de investiții la nivelul societății.

Efectele sociale se manifestă în forma scăderii capacității de cumpărare la nivelul venitului real (deci prin scăderea venitului nominal, nu prin creșterea prețurilor). Totuși, acest efect este contradictoriu, întrucât cei cu venituri mici sunt compensați prin politica de protecție socială asigurată prin intermediul bugetului de stat.

Presiunea fiscală are efect direct asupra muncii pentru că variația impozitului pe salariu, care este un impozit direct, se repercutează asupra acesteia. Efectul creșterii impozitului asupra veniturilor salariale este reducerea venitului disponibil. Dacă impozitarea salariului este proporțională omogenă (nu se defalcă pe tranșe de venit), creșterea impozitării va reduce venitul nominal al salariaților. Acest fapt descurajează munca, pentru că dacă venitul brut obținut este mai mare și impozitul plătit către stat este mai mare. Pentru a lua măsuri eficiente este necesară o aprofundare a situației, având în vedere rata marginală de impozitare. Aceasta arată cât crește impozitul atunci când venitul crește cu o unitate.

Comportamentul de muncă al agenților economici în raport cu variația presiunii fiscale asupra salariilor va fi următorul: atâta timp cât rata marginală a venitului disponibil este pozitivă, munca nu va fi descurajată de variația presiunii fiscale, această descurajare începând să acționeze din momentul în care rata marginală a venitului disponibil devine negativă.

Efectele microeconomice ale politicii fiscale a statului.

Politica fiscală, utilizând impozitele, generează efecte de natură psihologică, financiară, economică și socială asupra mediului economico-social. Puterea publică care își dă seama de realitatea consecințelor acțiunii impozitelor adoptă ca soluție modificări ale structurii sistemului fiscal, în scopul modulării efectelor în concordanță cu finalitățile dorite. În consecință, amploarea finalităților urmărite influențează asupra caracteristicilor tehnice ale impozitelor, iar acestea asupra efectelor micro și macroeconomice.

Efecte asupra structurii juridice a societății economice.

În toate țările în care există regimul dual de impunere (generalizat în țările dezvoltate) a beneficiilor realizate prin producerea de bunuri și servicii economice, acestea influențează asupra alegerii structurii juridice a viitoarei societăți. Concret este vorba de regimul fiscal aplicat societăților de capital comparativ cu societățile de persoane și de costurile fiscale privitoare la înființarea societăților. Intrând sub incidența impozitului pe societate, societățile de capital sunt avantajate, întrucât elasticitatea bazei impozabile este influențată de regimul de amortizare și provizioanele deductibile fiscal, dar și de activul fiscal deductibil din impozitul pe venit. Rezultatele scontate prin acțiunile politicilor de stimulare a investițiilor prin diverse procedee tehnice, alături de proporționalitatea cotei impozitului constituie avantaje suplimentare.

În cazul societăților de persoane progresivitatea impozitului pe venit, alături de existența sau lipsa abaterilor și reducerilor cheltuielilor de înființare, transformare juridică și modernizare influențează prin cuantumul acestora asupra elasticității bazei impozabile și implicit asupra presiunii fiscale exercitate. Pentru a activa relațiile concurențiale pe piață, dar și pe considerente de ordin social, costurile fiscale legate de înființarea unei societăți de persoane sunt mai reduse decât cele la care sunt obligate societățile de capital. Dar acestea pot crește, dacă sunt stabilite costuri suplimentare asupra transformării structurii juridice a unei societăți de persoane într-o societate de capital.

Avantajele opuse ale unui regim dual de impunere a beneficiilor realizate și costurile fiscale de înființare, influențează asupra deciziei economice a viitorilor fondatori, și în final asupra structurii juridice a societăților existente în economie. Pe termen lung structura juridică va influența asupra diversificării surselor de finanțare și a accesului limitat (în cazul societăților de persoane) sau nelimitat (în cazul societăților de capital) a societăților pe toate piețele financiare.

Efecte asupra numărului societăților și repartiției teritoriale a acestora.

În vederea realizării unor obiective de politică macroeconomică, dar și a satisfacerii unor cerințe care provin de la nivel microeconomic, se poate stimula, apariția de noi agenți economici prin acordarea unor facilități fiscale. Prin scutirea parțială sau integrală a profiturilor realizate pe o perioadă delimitată de timp sau în funcție de poziția geografică, se realizează intensificarea numărului agenților economici, inserarea acestora în zone situate pe teritoriul național în care există un excedent de resurse umane și materiale.

Efectul primar va genera rezultate secundare constând în creșterea gradului de utilizare a factorilor, calmarea unor tensiuni sociale prin reducerea șomajului cu efecte pozitive asupra reducerii transferurilor sociale. Impulsul primar asupra stimulării ofertei globale și secundar asupra creșterii consumului va determina un nivel mai ridicat de echilibru al venitului național.

Pe termen mediu expansiunea materiei impozabile va influența prin intermediul noilor venituri fiscale asupra nivelului și naturii soldurilor bugetare. În funcție de existența altor factori exogeni, caracteristicile stării de echilibru sau cvasi-echilibru financiar va produce efecte asupra ehilibrului monetar, care se vor reîntoarce asupra agenților economici.

Așadar, prin multiplicarea efectelor primare inițiale, decidentul public poate urmări obținerea unor rezultate cu caracter nuanțat, în funcție de structura economiei naționale, asigurarea unor raporturi optimale între structurile sectoriale din economie pentru a imprima o dinamică echilibrată a creșterii economice. Alături de elementele expuse inițial exonerările pot fi acordate fie în funcție de natura activităților, fie de dimensiunea capitalului, fie de numărul noilor locuri de muncă, fie de caracteristicile forței de muncă (proaspeți absolvenți, șomeri, persoane handicapate). Combinarea în anumite proporții a criteriilor enumerate cu criteriul spațial și cel temporal, va influența în final asupra numărului noilor agenți economici și repartiției teritoriale.

Temporalitatea scutirilor este deosebit de importantă întrucât poate determina o falsă creștere numerică a societăților din economie, fenomenul care s-ar produce purtând denumirea de evaziune fiscală legală.. Noi societăți pot fi înființate doar pentru a beneficia de avantajele fiscale acordate, prin neîntreruperea activității inițiale în cadrul unor noi structuri juridice.

Aparent decidentul public constată creșterea numărului societăților înființate, dar și un ritm inferior de creștere sau uneori chiar de scădere a veniturilor fiscale (dacă activitățile transferate erau impozitate) care va influența asupra echilibrului bugetar și de aici vor răspândi în economie. Prin urmare exonerările trebuie să fie acordate pe perioade scurte, iar criteriile alese cu grijă. Atunci când de reducerile acordate nu beneficiază în aceeași măsură toate societățile nou înființate apar abateri ale relațiilor între concurenți.

Pe de altă parte, prin regimul de impunere a beneficiului realizat se poate stimula pătrunderea agenților economici pe piața internațională prin înființarea de filiale. În acest caz apare un cumul de efecte primare. Primul dintre acestea, efectul teritorial, va influența la rândul său asupra agenților economici existenți pe teritoriul național și asupra forței de muncă angajate de aceștia, prin cererea suplimentară de bunuri și servicii. Al doilea efect primar se va produce asupra structurii organizatorice și gestiunii societății-grup care va fi analizat.

Efecte asupra dimensiunii societăților economice.

Atunci când în economie există un număr marcant de societăți mici, consolidarea poziției și sporirea competitivității pe piață prin introducerea progresului tehnic, necesită creșterea puterii financiare a acestora prin acumularea activităților. Regimul de impunere poate stimula sau descuraja concentrarea societăților.

Dacă ne raportăm la operațiunile de fuziune, în momentul preluării activelor nete pot să apară plusvalori, beneficii sau pierderi la nivelul societății absorbite. Astfel stimularea concentrării se realizează prin intermediul regimului fiscal aplicat plusvalorilor și deficitelor de fuziune, întrucât beneficiile realizate sunt lovite prin impozitul pe societate la nivelul societății absorbite. Dacă se pune problema că societatea absorbantă deține acțiuni la societatea absorbită, atunci plusvalorile rezultate din anularea acestora trebuiesc exonerate. În caz contrar va apare un efect de descurajare. Deducerea pierderilor societății absorbite din beneficiile societății absorbante constituie un factor stimulator, însă această deducere poate să nu fie acordată atunci când conjuctura economică nu permite suportarea de către buget a reducerii încasărilor fiscale.

Existența unui impozit distinct și mai mult decât atât practicarea unei cote reduse pe plusvaloarea realizată la nivelul societății absorbite are un efect stimulator. În situația opusă, dacă impozitul plătit nu face obiectul unei reduceri integrale sau parțiale din prelevarea fiscală brută a impozitului pe venit, prezența unui impozit distinct poate să genereze un efect de descurajare. În lipsa acordării unor reduceri, se obține un efect inferior ca intensitate, dacă se acordă dreptul de deducere din baza impozabilă a impozitului pe venit a unei fracțiuni din plusvaloarea realizată. O parte din plusvaloare va fi supusă de două ori, mai întâi printr-un impozit proporțional și ulterior printr-un impozit progresiv.

În schimb dacă nu există un impozit distinct, impunerea plusvalorilor în cadrul impozitului pe venit datorită progresivității descurajează procesul de concentrare. Efectul poate să fie ușor ameliorat dacă se acordă dreptul de a beneficia de abateri deductibile din baza impozabilă.

Mai mult decât atât, dacă plusvalorile de fuziune trebuiesc reintegrate în veniturile impozabile ale societății absorbante, efectul asupra concentrării depinde de influența reevaluării imobilizărilor corporale amortizabile, și de existența sau lipsa dreptului de a le repartiza în vederea impozitării pe o perioadă de mai mulți ani.

În consecință, stimularea sau descurajarea concentrării depinde de caracteristicile metodelor și tehnicilor de impunere care influențează prin nivelul cotelor de impunere, și prin impozitele proporționale sau progresive, de tehnicile prin care se asigură eliminarea sau limitarea impunerilor multiple și de alte elemente (regimul provizioanelor din fuziune și influența amortizării ca urmare a reevaluărilor la valoarea de aport sau la valoarea contabilă).

Unele impozite indirecte stimulează creșterea dimensiunii societăților prin concentrare. Impunerea venitului consumat, în stadiul producției sau comerțului cu ridicata stimulează concentrarea pe verticală, mai ales când circuitele de producție și distribuție sunt lungi. Prin aceasta societățile urmăresc reducerea ponderii obligațiilor fiscale în prețul bunului economic fiscal. Concentrarea verticală descurajează specializarea, distorsionează deciziile legate de alegerea factorilor de producție și relațiile concurențiale. Aceste efecte negative sunt eliminate în cazul aplicării taxei pe valoarea adăugată, care este neutră în ceea ce privește concentrarea activităților.

Când în urma sciziunii apar noi întreprinderi aceasta contribuie la multiplicarea agenților economici. Repartizarea plusvalorilor pe mai mulți ani în vederea impunerii, dreptul la un activ fiscal asupra beneficiilor din lichidare (soldul activului net social după scăderea aporturilor și plata impozitului pe societate), stimulează reducerea dimensiunii societăților din sciziune.

Din cele expuse rezultă, că tehnicile de impunere actuale acționează cu prioritate în direcția creării unor societăți puternice, competitive, preferându-se creșterea numărului de societăți prin crearea unora noi, decât prin stimularea apariției acestora în urma unor operații de sciziune a societăților existente.

Efecte asupra structurilor organizatorice și gestiunii societăților-grup.

Integrarea economică internațională are impact asupra dezvoltării structurilor de grup, în care puterea decizională revine societății-grup, în condițiile în care activitățile sunt desfășurate în țări diferite printr-o rețea de filiale autonome. Societățile-grup se confruntă cu sisteme fiscale independente și distincte. Acestea pot genera, în lipsa unor acorduri internaționale și a unei legislații fiscale naționale favorabile dobândirii caracterului internațional al activităților economice, apariția riscului multiplelor impuneri pentru aceleași operațiuni și fluxuri de venit.

În consecință, politicile fiscale variate și variabile produc efecte asupra strategiei de gestionare a societății-mamă și asupra gestiunii fiecărei societăți componente a grupului.

Pentru a optimiza efectele variabilei fiscale, societatea-grup își dezvoltă, alături de sistemul de reporting care îi asigură informații privind operațiunile fiecărei filiale și de sistemul netting prin care efectuează compensări bilaterale sau multilaterale periodice, o structură specifică. Efectul variabilei fiscale asupra structurii organizatorice a societății constă în crearea unui centru de factoring și un centru de refacturation. Centrul de factoring constituie un organism de finanțare a cărui scop este eliminarea riscului de schimb. Centrul de refacturation este un intermediar juridic și financiar.

Atunci când aceste două centre sunt situate în state cu fiscalitate avantajoasă, administrația fiscală din țara societății-mamă intervine. Obiecțiile sale sunt legate de costul administrativ, financiar și de garantare a operațiunilor desfășurate prin centrul de factoring. Alte divergențe pot să fie legate de prețurile de transfer a operațiunilor desfășurate prin centrul de refacturation.

Structura societății-grup poate fi reorganizată sub forma unui holding care deține acțiunile societății-grup și filialelor. Acesta administrează participațiile grupului (în contul acestuia), a cărui proprietar devine din punct de vedere juridic.

Riscurile fiscale apar atunci când holding-ul este stabilit în țări cu regim fiscal avantajos. Acestea sunt legate de reacția administrației fiscale cu privire la impunerea capitalului, dividendelor distribuite persoanelor nerezidente, dividende primite de rezidenți și modalitatea plusvalorilor rezultate din transferarea titlurilor financiare. Acestea apar ca urmare a reglementărilor fiscale din țările în care își desfășoară activitatea filialele.

Efectele fiscale sunt diferențiate după următoarele criterii, cum ar fi: natura transferurilor operate și natura relațiilor juridice dintre societăți, abandonarea creanțelor consimțite între filiale, regimul creșterilor și reducerilor de capital, al reevaluării activelor și al deficitelor fiscale. Structurile organizatorice urmăresc diminuarea acestor efecte fiscale și monetare ale societății-grup.

Interesul statelor în introducerea TVA și efortul țărilor din Uniunea Europeană de armonizare a sistemelor fiscale, dar și de introducere a unei monede unice se explică prin existența anumitor nereguli. Printre aceste aspecte se numără fraudele fiscale determinate de diversitatea metodelor și tehnicilor de impunere care influențează asupra deciziilor de localizare a investițiilor și astfel apar dezacorduri cu administrația fiscală. Aplicarea unor tehnici diferite de impunere a bunurilor și serviciilor economice care fac obiectul schimburilor internaționale, nu asigură comparabilitatea costurilor, generează creșterea prețurilor bunurilor și deformează artificial concurența pe piață.

Efecte asupra gestiunii rezultatelor.

Regimul deducerilor fiscale influențează asupra beneficiilor impozabile. Din momentul determinării rezultatului contabil, obligațiile deductibile fiscal influențează asupra elasticității bazei impozabile a impozitului pe societate.

Metodele fiscale de determinare a bazei impozabile generează diferențe permanente sau temporare între rezultatul contabil și cel fiscal care alături de cota impozitului pe societate, influențează asupra beneficiului net. Diferențele permanente apar în special datorită amortizării și provizioanelor deductibile fiscal, dar și a cheltuielilor nedeductibile fiscal reprezentate de amenzi, penalizări, cheltuieli de lux, depășirea limitei deductibile fiscal a cheltuielilor reprezentând sponsorizări, donații, reclamă și publicitate, etc. Diferențele temporare sunt generate de regimul fiscal al rezultatelor deficitare, și orice alte venituri sau obligații care sunt incluse în baza impozabilă într-un exercițiu, în mod distinct față de cel în care au fost înregistrate în contabilitate.

Capacitatea de autofinanțare a societăților este stimulată prin diminuarea rezultatelor impozabile cu caracter mai pronunțat, într-un mediu economic inflaționist. Constituirea unor provizioane deductibile fiscal pentru obligații, riscuri și pierderi care sunt numai eventuale și nu probabile, produce efecte în momentul reducerii și ulterior în momentul reintegrării în baza impozabilă, atunci când evenimentul economic pentru care s-a constituit nu s-a produs. Dacă însă evenimentul economic se produce, utilizarea acestora integrală sau parțială ramifică efectele deciziei fiscale.

Societățile economice își pot încheia activitatea cu beneficii dar și cu pierderi. Regimul fiscal al pierderilor înregistrate influențează asupra bazei impozabile. Apariția unor pierderi poate să nu se datoreze gestionării defectuoase a activităților. Acestea pot să fie determinate de asumarea unor riscuri investiționale. Prezintă importanță dacă deducerea pierderilor înregistrate din beneficiile anterioare sau posterioare este prevăzută de lege și în caz afirmativ dacă aceasta este sau nu condiționată de îndeplinirea anumitor condiții.

Acordarea dreptului de a deduce pierderile înregistrate în anumite condiții se impune pentru a descuraja gestionarea defectuoasă și pentru a da un impuls studiilor de cercetare destinate îmbunătățirii tehnologiilor existente, creării de noi produse și tehnologii care presupun întotdeauna un risc.

Intensitatea efectelor asupra gestionării rezultatelor și prin aceasta asupra stimulării activității societății depinde de tehnica de deducere a pierderilor. Se consideră că, dreptul de a repartiza rezultatele deficitare contabilizate asupra exercițiilor viitoare, fără limitarea intervalului maxim de timp, produce un efect puternic asupra actvității societății..

În consecință, acordarea dreptului de a repartiza deficitele, tehnica de realizare stabilită și condițiile restrictive impuse influențează asupra rezultatelor, dar și asupra efectelor produse de impozitul pe societate asupra deciziilor de asumare a riscurilor. Acordarea dreptului de deducere a unor rezultate deficitare este justificabilă sub aspect economic, dar generează temporar o reducere a prelevărilor fiscale.

Acționarii pot să prefere în lipsa unor stimulări, să renunțe la investiții riscante sau să prefere repartizarea integrală a beneficiilor nete în scopul reinvestirii neproductive sub formă de colecții, opere de artă, bijuterii, imobile, terenuri. Întrucât impozitul pe societate reduce randamentul net al investițiilor riscante comparativ cu a celor obișnuite influențează rezultatul net obținut care poate să fie reinvestit sau repartizat în anumite proporții care sunt influențate și de consecințele producerii unui risc acceptat.

Atunci când presiunea fiscală este excesivă pot să apară decizii lipsite de fundament economic, concretizate în cumpărarea de imobilizări corporale care nu au nimic comun cu creșterea rentabilității societății, pentru a reduce impozitul pe societate, în scopul transferării unei părți a costului prin intermediul amortizării deductibile fiscal asupra bugetului. Creșterea valorii acestora în timp și valorificarea ulterioară aparent sub prețul pieței sunt motivații suplimentare. În consecință se impune ca prin amortizarea fiscală să se descurajeze asemenea practici, datorită efectelor economice și financiare induse asupra mediului economico-financiar.

Efecte asupra finanțării investițiilor

Fiscalitatea produce efecte asupra surselor de finanțare din interiorul, dar și din exteriorul societăților. Sursa de finanțare din interiorul societății, autofinanțarea sau finanțarea internă se realizează pe seama amortizării și a beneficiilor nedistribuite.

Sub influența inflației valoarea imobilizărilor corporale înregistrate în bilanț generează subevaluarea amortizării, producând efecte nefavorabile asupra finanțării investițiilor. Atunci când amortizarea contabilă corespunde cu amortizarea deductibilă fiscal apare o mărime artificială a beneficiului impozabil și a fluxului fiscal generat de impozitul pe societate.

Reevaluarea activelor imobilizate și impunerea distinctă a plusvalorii rezultate nu elimină complet efectele negative, întrucât nu asigură corectarea efectelor nefavorabile ale amortizării insuficiente.

În schimb, amortizarea deductibilă fiscal de tip degresiv sau accelerat contribuie la stimularea autofinanțării, prn reducerea obligației fiscale către buget. Efectul final este influențat de politica de distribuție a dividendelor.

Scutirea parțială sau totală a beneficiului reinvestit, aplicată de țările europene dar la care s-a renunțat în Statele Unite ale Americii are un efect stimulator asupra procesului investițional. Creșterea numărului de agenți economici noi în economie și creșterea capitalului propriu (în mod direct și indirect) este determinată de dividendele aferente unei societăți nou înființate sau aferente creșterilor de capital deduse din rezultatul impozabil, total sau parțial. Capacitatea de autofinanțare este stimulată. Efectul depinde de perioada temporală și de condițiile în care se poate beneficia de această facilitate fiscală.

Procesul investițional este susținut de aplicarea unei cote egale sau diferite comparativ cu cota impozitului pe societate asupra valorilor activelor imobilizate cumpărate și deducerea sumei obținute din valoarea impozitului pe societate sau din taxa pe valoarea adăugată datorată bugetului.. Aplicarea taxei pe valoarea adăugată produce efecte stimulatoare asupra investițiilor, întrucât dispare dubla impunere existentă în cadrul impunerii unui singur stadiu, respectiv în momentul cumpărării bunurilor durabile și apoi, cu ocazia vânzării bunurilor produse cu ajutorul acestora.

Un stimulent important îl reprezintă constituirea unui provizion pentru reînnoirea imobilizărilor corporale, întrucât asigură societății resurse definitive, comparativ cu alte provizioane constituite care produc un efect limitat temporal la decalajul de timp dintre momentul constituirii și cel al reintegrării părții neutralizate.

Creșterea capacității de autofinanțare a societăților depinde de ansamblul deducerilor fiscale care diminuează baza impozabilă, de practicarea unei cote unice, de nivelul acesteia și de existența reducerilor fiscale, întrucât influențează asupra beneficiului net. Politica de distribuție a dividendelor și practicarea unei politici de cointeresare a salariaților prin participarea acestora la rezultatul societății, vor influența în final asupra beneficiilor nete nerepartizate.

Fiscalitatea produce efecte și în cadrul surselor de finanțare externă. Finanțarea externă se poate realiza fie pe seama capitalului adus de acționarii sau asociații societății, fie pe seama capitalului împrumutat de pe piața monetară a creditului, fie pe seama capitalului obținut de pe piețele de capital. Efectele fiscalității asupra acestor resurse de finanțare pot să creeze distorsiuni.

Plata dobânzilor aferente capitalului împrumutat reprezintă cheltuieli financiare deductibile fiscal. Raportându-ne la proveniența capitalului împrumutat poate să apară totuși un efect de discriminare fiscală și anume producerea și intensitatea acestuia este generată de eliminarea sau limitarea dreptului de a deduce dobânzile plătite acționarilor sau asociaților care împrumută societatea; se consideră că acestea pot fi modalități mascate de distribuire a beneficiilor. În același timp se urmărește descurajarea acționarilor sau asociaților de a finanța societatea, prin acordarea de împrumuturi în locul creșterii capitalului propriu. Se consideră că asumarea riscurilor contribuie la o gestionare mai eficientă a activității societății. Totuși pentru a nu descuraja finanțarea prin împrumuturi acordate de acționari, se poate acorda dreptul de deducere a dobânzii în condițiile impunerii distincte, cu condiția încorporării dobânzilor în capitalul social al societății. Prin creșterea capitalului social capacitatea de autofinanțare este stimulată.

Sub aspect fiscal dobânda aferentă capitalului obținut de pe piața monetară a creditului și de pe piața obligatară este deductibilă fiscal, în timp ce pentru capitalul obținut de pe piața acțiunilor societatea trebuie să plătească dividende.

Stimularea finanțării prin îndatorare influențează asupra costului îndatorării. Acesta se transmite prin prețuri putând stimula o inflație prin credit. Apare o amplificare falsă a consumului generată de creșterea prețurilor care poate să genereze o contracție ulterioară a cererii. În economie apar efecte diseminate cauzate de un impuls inițial de origine fiscală.

Efectul costului financiar legat de plata dobânzii comparativ cu a dividendelor nu se limitează numai asupra efectului rezultatului impozabil a capitalului împrumutat comparativ cu cel propriu, asupra capacității de autofinanțare și prețurilor.

Să considerăm că ambele costuri de finanțare sunt egale. Costul plății dobânzii, deși transmis integral prin preț este redus, datorită economiei care apare ca urmare a reducerii impozitului pe societate. În schimb pentru aceeași sumă plătită ca dividend plata efectuată este majorată și compusă din dividend, activ fiscal și impozit pe societate. Deducerea ulterioară a activului fiscal din impozitul pe venit produce efecte asupra acționarilor și nu asupra gestiunii financiare a societății.

Stimularea deciziei de a economisi și investi în titluri obligatare influențează asupra reducerii costului îndatorării de pe piața obligatară. În acest scop se poate acorda subscriitorilor în titluri obligatare, dreptul de a beneficia fie de deducerea parțială a dobânzii primite din baza impozitului pe venit, fie o reducere de impozit proporțională cu dobânda primită, fie de impunerea separată a dobânzii printr-o cotă stimulativă. Efectul depinde de opțiunea decidentului public, fiind influențat de efectul produs de o cotă stimulativă, comparativ cu cel produs de nivelul ratei marginale de impunere a venitului.

Analiza efectelor produse de fiscalitate asupra finanțării investițiilor a permis și a necesitat extinderea analizei pentru a scoate în evidență efectele diseminate care apar, întrucât acestea influențează fluxurile monetare și financiare din economie și se reîntorc asupra societăților economice.

Efecte asupra deciziei de a cumpăra sau de închiria imobilizări corporale.

Cumpărarea și respectiv luarea cu chirie a unei imobilizări corporale produc efecte diferite asupra societăților datorită influenței regimului fiscal asupra cheltuielilor de investiții, chiriei și amortizării. În consecință deciziile economice vor fi influențate de resursele proprii, structura de îndatorare dar și de variabila fiscală.

Decizia de a cumpăra generează cheltuieli de investiții care nu sunt deductibile fiscal. În schimb, dacă imobilizările corporale sunt supuse amortizării, atunci pe întreaga perioadă de timp prevăzută de lege cheltuielile de amortizare sunt deductibile. La cumpărător, asupra reducerii bazei impozabile a impozitului pe societate influențează alături de decalarea în timp a amortizării, metoda de amortizare fiscală stabilită în mod general sau în raport de anumiți parametri economici, dar și regimul fiscal al resurselor proprii sau/și împrumutate utilizate pentru finanțarea unor imobilizări corporale.

Decizia de a lua cu chirie o imobilizare corporală printr-un contract de leasing (închiriere urmată de vânzare), conferă societății care a luat în locație (locatar), dreptul să deducă imediat chiria, respectiv în timpul exercițiului financiar când are loc plata acesteia.

Dacă locatarul înregistrează un rezultat deficitar datorită plății chiriei, acesta, de regulă este reportat pe un interval limitat de timp, pe când la cumpărător se menține influența decalării în timp a amortizării, reportarea rezultatelor deficitare și fie condiționarea, fie lipsa dreptului de deducere a dobânzii aferente împrumuturilor acordate de acționarii sau asociații societății.

Întrucât închirierea este finanțată pe seama veniturilor din exploatare, în timp ce cumpărarea presupune de regulă recurgerea la o gamă mai variată de resurse, efectele produse de fiscalitate în al doilea caz sunt mult mai complexe și se produc pe o perioadă mai mare de timp.

La nivelul societății care dă cu chirie (locatorului) apar efecte generate de existența dar și de interdependența dintre amortizare și venituri din cesiune. Amortizarea imobilizărilor corporale continuă să diminueze baza impozabilă a impozitului pe societate. În schimb veniturile rezultate din operațiunile din cesiune, urmează regimul fiscal al veniturilor excepționale. De regulă acestea sunt lovite prin două cote diferite de impozitare. Pentru o parte din plusvaloare egală cu amortizarea imobilizărilor corporale cesionate se aplică cota impozitului pe societate, în timp ce diferența se repartizează de regulă pe mai multi ani, și se lovește cu o cotă mai redusă.

Apar prin urmare efecte compensatorii: reducerea obligației fiscale datorită amortizării și compensarea acestui efect de reducere a plusvalorii rezultate datorită acțiunii impozitului. Compensarea este însă parțială și decalată în timp, întrucât pentru o fracțiune a plusvalorii se aplică cota impozitului pe societate, iar pentru restul o cotă mai redusă. În consecință efectul provine de la decalajul de timp și de la cotă.

Decizia de a produce la un contract lease-back (o vânzare urmată de locația imediată a imoblizării corporale vândute), generează în momentul vânzării o intrare de resurse care pot fi ulterior utilizate pentru închiriere. Sub aspect fiscal resursele obținute urmează regimul de impunere a plusvalorilor, iar plata chiriei produce efectele anterior expuse pentru locatar. Opțiunea între a închiria sau a cumpăra este influențată alături de regimul fiscal de existența unei constrângeri financiare.

Efecte asupra trezoreriei societăților economice.

Alături de restul fluxurilor de trezorerie, prelevările fiscale, posibilitatea recurgerii la credite bancare, condițiile de acordare și de rambursare a acestora influențează asupra echilibrului pe termen scurt al Bugetului de Trezorerie. Intensitatea efectelor produse de prelevările fiscale asupra fluxurilor de trezorerie este accentuată de sensibilitatea materiei impozabile, regimul deducerilor și reducerilor fiscale, nivelul cotelor, data exigibilității financiare a impozitelor, costurile fiscale ale amenzilor și penalităților aplicate de organele de control și instabilitatea legislației fiscale. Datorită ponderei deținute și influenței exercitate în totalul fluxurilor fiscale, o parte dintre acestea necesită a fi analizate, pentru a reflecta modul de apariție a efectelor asupra trezoreriei.

Fluxul fiscal reprezentat de plata impozitului pe societate influențează asupra trezoreriei prin intermediul bazei impozabile, cotei de impozitare și datei exigibilității financiare. Atunci când prin legislația fiscală se acordă dreptul de deducere a unor provizioane fiscale (pentru studii de cercetare, creșteri de prețuri, crearea unor filiale, litigii, etc.) influența este dublă. Aceasta apare mai întâi în momentul constituirii provizionului și ulterior în momentul reintegrării. Dimensiunea provizionului constituit și a părții neutilizate, evoluția inflației în intervalul de timp după care are loc reîntregirea, precum și situația financiară a societății în momentul reîntregirii constituie factori care influențează asupra dimensiunii efectului asupra trezoreriei. Amortizarea fiscală de tip degresiv și accelerat, reportarea rezultatelor deficitare prin economiile temporare de impozit produce efecte pozitive asupra trezoreriei.

Deși taxa pe valoarea adăugată are incidență asupra consumatorilor, abaterea netă a fluxurilor taxei, respectiv diferența dintre taxa pe valoarea adăugată colectată asupra vânzărilor și taxa pe valoarea adăugată deductibilă asupra cumpărărilor, produce efecte asupra trezoreriei.

Taxa pe valoarea adăugată exercită atât influență negativă căt și pozitivă asupra trezoreriei. Influența negativă apare în situația în care încasarea facturilor de la clienți și a taxei pe valoarea adăugată corespunzătoare mărfurilor vândute are loc după exercitarea dreptului de deducere și plata sumei datorată către buget. În schimb, atunci când plata facturilor către furnizori are loc după exercitarea dreptului de deducere de către societatea cumpărătoare, taxa pe valoarea adăugată exercită o influență pozitivă asupra trezoreriei.

În ambele situații intensitatea efectelor depinde de ponderea valorică a facturilor neîncasate în totalul valoric a facturilor emise și respectiv de ponderea valorică a facturilor restante la plată în totalul valoric al bunurilor și serviciilor cumpărate, în cadrul intervalului de timp legal prevăzut pentru întocmirea decontului de TVA.

Taxa pe valoarea adăugată descurajează recurgerea la creditul comecial datorită influenței asupra trezoreriei. Taxa pe valoarea adăugată aferentă avansurilor plătite furnizorilor pentru mărfurile care urmează a fi primite, devine deductibilă la plătitorii avansurilor, numai din momentul întocmirii facturii de către furnizori. În consecință taxa pe valoarea adăugată alături de sumele plătite ca avansuri diminuează lichiditățile trezoreriei. Taxa pe valoarea adăugată aferentă aconturilor primite de la clienți în contul mărfurilor care urmează a fi livrate majorează suma totală a taxei pe valoarea adăugată colectate în momentul primirii acontului. Dacă întocmirea facturii de beneficiarii aconturilor intervine după întocmirea decontului de TVA influența negativă a fluxului de taxă pe valoarea adăugată aferentă aconturilor primite se suprapune cu influența parțial pozitivă a sumelor (diminuare cu valoarea taxei pe valoarea adăugată) primite ca aconturi. Efectul final depinde de ansamblul operațiunilor desfășurate.

Prin urmare, intervalele de timp în care au loc plăți către furnizori ca urmare a achitării unor facturi fie în avans, fie în momentul, fie după transmiterea dreptului de proprietate, la care se adaugă influența datorată intervalelor de timp la care au loc încasări de la clienți, fie sub formă de aconturi, fie în momentul, fie după transmiterea dreptului de proprietate, în raport cu intervalul de timp în care are loc exercitarea dreptului de deducere și stabilirea taxei pe valoarea adăugată dedusă (sau de încasat), generează efecte pozitive, dar și negative asupra trezoreriei.

Efectul final depinde de ponderea efectului dominat asupra lichidității trezoreriei.

Când taxa pe valoarea adăugată deductibilă este mai mare decât taxa pe valoarea adăugată colectată, atunci pentru taxa pe valoarea adăugată dedusă societatea are un drept de creanță asupra bugetului statului. Creșterea intervalului de timp prevăzut de legislația fiscală în care societatea își poate recupera dreptul său de creanță influențează negativ asupra trezoreriei societății. Evident că, pentru bugetul societății aceasta constituie o finanțare temporară care nu este purtătoare de dobândă. Rambursarea de către bugetul statului lunar a taxei pe valoarea adăugată aferentă operațiunilor de export, alături de stimularea acestuia contribuie la îmbunătățirea lichidității trezoreriei. Acest efect pozitiv este parțial diminuat atunci când societatea trebuie să plătească o cauțiune pentru eventualele sume incorect rambursate.

Din cele expuse rezultă că, același impozit produce o sumă de efecte asupra subiecților din economie; până la incidența sa finală apar efecte datorate impactului și repercusiunii impozitului.

Efecte asupra bugetelor de familie.

Efectele sociale depind de caracteristicile structurale ale sistemului fiscal și influențează la rândul lor atât calitatea vieții cât și activitățile economice productive.

Un sistem fiscal al cărui randament este bazat în general pe impozite directe, are o influență mai puternică asupra veniturilor disponibile a bugetelor de familie din cadrul sectorului gospodării, în timp ce influența asupra consumului prin intermediul prețurilor este mai redusă. În schimb, atunci când randamentul sistemului fiscal este bazat pe impozite indirecte, influența consumului prin preț este mai puternică.

Intensitatea efectelor de venit asupra bugetelor de familie diferă în funcție de veniturile realizate de categoriile sociale existente în societate, respectiv de repartiția primară a veniturilor, dar și de politica fiscală promovată de decidentul public. Acesta poate amplifica sau reduce anumite efecte acționând asupra bazelor și cotelor de impozitare prin intermediul deducerilor, abaterilor și reducerilor. Modificările decise au în vedere proveniența și utilizarea venitului, putând fi de scurtă sau lungă durată și sunt subordonate corectării dezechilibrelor din economie, absorbției șomajului și prevenirii tensiunilor inflaționiste dar și sociale.

În consecință efectele asupra bugetelor de familie ale diferitelor categorii sociale vor fi extrem de diverse întrucât raportul dintre ponderea impozitelor directe comparativ cu cele indirecte diferă în cadrul fiecărui buget, în funcția de proveniența și utilizarea veniturilor asupra cărora impozitele acționează. Efectele vor fi de intensitate directă asupra persoanelor cu venituri reduse comparativ cu cele cu venituri medii și a acestora comparativ cu persoanele cu venituri ridicate. Obligațiile familiale vor influența la rândul lor, amploarea efectelor produse de impozite asupra fiecărui membru a societății.

O politică fiscală care urmărește o mai mare neutralitate a impozitelor, stimularea economisirii și plasamente pe diverse piețe, determină creșterea veniturilor disponibile ale categoriilor sociale cu venituri ridicate comparativ cu cele ale categoriilor sociale cu venituri medii, în timp ce restul membrilor societății nu beneficiază de facilitățile fiscale acordate.

Efectele asupra creșterii venitului disponibil se va transmite mai departe în funcție de deciziile psihologice individuale, aversiunea față de risc, înclinația marginală spre consum și respectiv spre economisire, care este diferită de la o categorie socială la alta și chiar în cadrul fiecărei categorii.

Astfel reducerea impozitului pe venit cu dobânda aferentă împrumutului contractat pentru construirea de locuințe, deducerea din baza impozabilă a cheltuielilor cu reparațiile locuințelor și alte cheltuieli legate de îmbunătățirea stării acestora va genera extinderea proprietății imobiliare deținute de membrii societății și va stimula plasamentele imobiliare.

Asupra creșterii venitului disponibil, stimulării economisirii și plasamentelor acționează exonerările și deducerile pentru depunerile la casele de economii, în conturi fie pentru dezvoltarea industriei, fie pentru construcții de locuințe, primele pentru asigurări de viață, etc. Asupra stimulării economisirii și plasamentelor financiare ale populației acționează exonerarea de impozit a dobânzilor aferente titlurilor obligatare publice, impunerea printr-o cotă redusă a dobânzii unor titluri obligatare și eliminarea acestora din baza impozabilă a impozitului pe venit sau reducerea prelevării fiscale brute a acestuia cu contravaloarea integrală sau parțială a impozitului aferent dobânzilor plătite, etc.

În condițiile în care tehnicile fiscale de stimulare a deciziilor psihologice în direcția economisirii și a plasamentelor pe piețele financiare sunt diverse, efectele de venit diferă în funcție de dimensiunea plasamentelor. Extinderea acestor efecte este facilitată de prezența fondurilor și a societăților de investiții care asigură accesul pe piață și a categoriilor sociale cu venituri mai reduse. Evident că, alături de efectele sociale directe se urmărește susținerea și stimularea creșterii economice.

Mai mult decât atât, promovarea unei politici fiscale de atenuare a decalajelor sociale, printr-o accentuată redistribuire a veniturilor va avea ca efect stimularea consumului categoriilor sociale cu venituri reduse. În timp ce efectul asupra categoriilor sociale cu venituri medii este relativ redus, veniturile ridicate ale persoanelor vor fi amputate, iar deciziile acestora de a economisi și investi în scop productiv se vor reduce.

Practicarea unor cote diferențiate asupra bunurilor generează schimbări în structura bunurilor și serviciilor consumate, datorită apariției procesului de substituibilitate. Consumul bunurilor durabile și a celor de lux va avea o tendință descrescătoare. Aceasta este mai puternică la categoriile sociale cu venituri scăzute, în timp ce influența este redusă la categoriile sociale cu venituri medii și inexistentă la categoriile sociale cu venituri ridicate.

Lovirea prin cote ridicate a bunurilor considerate ca fiind fie de lux, fie dăunătoare sănătății pe motive de justiție socială și respectiv de protejare a sănătății constituie o iluzie. Modificarea obiceiurilor și preferințelor individuale trebuie respinsă, întrucât influențează asupra limitării accesului la o piață de bunuri de calitate.

Utilizarea unei cote unice pentru taxa pe valoarea adăugată contribuie la asigurarea unei neutralități sociale a impozitului și eliminarea distorsiunilor provocate de cotele multiple asupra opțiunilor consumatorilor. Temperarea utilizării accizelor trebuie să evite limitarea sau imposibilitatea accesului unor categorii de consumatori pe piețele bunurilor și serviciilor de calitate superioară.

Deși efectele sociale ale impozitelor nu pot fi delimitate, unica protecție socială reală, constă în asigurarea unei creșteri prudente și constante a economiei, fără intervenții majore asupra deciziilor psiho-economice ale membrilor societății.

Efecte asupra inflației

Legăturile dintre impozite și inflație au un dublu sens – inflația generează creșterea randamentului sistemului fiscal. Teoria cererii susține că unele impozite pot fi utilizate în cadrul unei politici antiinflaționiste în scopul reducerii cererii excedentare. Totuși impozitele sunt ineficiente în cazul unei inflații prin costuri și a unei inflații structurale. În stagflație și slumflație singura soluție viabilă rămâne politica monetară.

Creșterea presiunii fiscale exercitate pe impozitul pe venit, prin reducerea venitului disponibil a sectorului gospodării urmărește diminuarea presiunii cererii asupra prețurilor. Scopul îl constituie obținerea unui efect primar de stabilizare și inducerea unei tendințe de scădere a prețurilor. O asemenea decizie nu este lipsită de riscuri. Atunci când decalajul valoric și structural între cererea excedentară și oferta deficitară este mare, pot să apară efecte contrarii.

Utilizarea impozitelor existente indiferent de direcția aleasă comportă riscuri dificil de prevenit și a căror producere necesită intervenția rapidă a politicii monetare. Ca urmare a repercusiunii și incidenței, impozitele indirecte se transmit prin intermediul prețurilor și acționează asupra consumului final de bunuri și servicii economice.

Modificarea nivelului cotelor produce în principiu efecte asupra nivelului prețurilor. Practicarea unor cote diferite și existența bunurilor substituibile generează modificarea structurii consumului și atenuarea reducerii acestuia. Efectele se vor transmite asupra agenților economici. În funcție de capacitățile de producție disponibile și de flexibilitatea ofertei se poate ajunge fie la atenuarea, fie la accentuarea dezechilibrelor existente.

Reducerea cotelor impozitelor în scopul scăderii prețurilor, în condițiile exercitării unui control asupra salariilor și prețurilor, urmărește imprimarea unei tendințe descendente a acestora. Datorită dificultății gestionării unei asemenea decizii riscurile nu lipsesc. Societățile comerciale pot fi tentate să mențină un nivel al prețurilor (constant sau ușor diminuat) care să le asigure creșterea marjei profitului pe seama reducerii cotei impozitului. Constituie o iluzie a considera că, consumatorii avizați vor exercita o presiune și vor reuși să obțină o scădere a prețurilor. Consumatorii vor continua să ceară, agenții economici vor continua să ofere, iar administrația va continua să spere în raționalitatea subiecților, acționând cât va putea în direcția controlării modului de aplicare a măsurilor stabilite.

Efecte antiinflaționiste fără a pune în pericol creșterea economică se pot obține, prin promovarea unor măsuri selective de politică fiscală concomitent cu utilizarea politicii monetare. În condițiile unei cereri excedentare inflaționiste scopul acțiunilor selective este de a asigura o creștere economică limitată și rațională a societăților economice, dar în condițiile în care acestea sunt descurajate să crească prețurile. Momentul și durata intervenției trebuiesc bine delimitate și influențează asupra efectelor produse.

O politică fiscală selectivă în scop antiinflaționist constrânge societățile economice, a căror rată de creștere a marjei brute a profitului depășește rata de creștere prognozată a produsului intern brut, să plătească pentru beneficiile suplimentare obținute un impozit într-un cont blocat . La sfârșitul perioadei inflaționiste acesta urmează a fi rambursat întrucât creșterea marjei brute a profitului poate să fie generată fie de reducerea salariilor plătite, fie de creșterea profiturilor, fie de ambele în același timp.

La rândul său inflația, în absența intervenției decidentului public, generează creșterea încasărilor fiscale. Orice decizie de creștere a cotelor se adaugă efectului generat de sensibilitatea materiei impozabile și contribuie la creșterea presiunii fiscale, amplificând efectele analizate. Efectele reducerii cotelor și corelarea acestora cu bazele impozabile sunt influențate de sensibilitatea materiei impozabile.

Efectele generate de interdependența dintre impozite și inflație necesită revederea cotelor pentru a se evita creșterea presiunii fiscale. În concluzie, politica fiscală este puțin adaptată pentru a lupta împotriva inflației contemporane, comparativ cu politca monetară. Armonizarea direcțiilor de acțiune a decidentului monetar, susținut de decidentul public, rămâne singura alternativă eficientă de luptă împotriva inflației.

Efecte ale potejării mediului

Decidenții publici din țările dezvoltate au decurs după anii șaptezeci la utilizarea impozitelor în scopul înlocuirii costurilor poluării prin costuri fiscale ale luptei împotriva poluării. Impozitele utilizate în scopul protejării mediului sunt considerate impozite ecologice sau taxe fiscale ecologice.

Câteva exemple sunt revelatoare: taxa pe valoarea adăugată pe produse poluante, acciza pe emisiile de bioxid de carbon, acciza pe cărbune, acciza asupra carburanților, acciza pe vehicule cu motor, taxele pe combustibili fosili, taxele pe îngrășăminte chimice, taxele pe deversările fluidelor poluante, taxele pe produsele poluante în stadiul fabricării sau utilizării.

Impozite ecologice aplicate asupra materiilor prime poluante utilizate în procesul de producție și asupra emisiilor poluante, generează la nivelul agenților economici, apariția unui efect de substituție a unor substanțe poluante cu altele mai puțin poluante. Utilizarea în continuare, de-a lungul circuitului economic a unor substanțe poluante generează creșterea costurilor și a prețurilor produselor finale. Atunci când materiile prime ecologice sunt mai scumpe apare din nou un efect de creștere a prețurilor. Pentru atingerea finalității dorite apare necesitatea reducerii sau eliminării impozitelor aplicate asupra materiilor prime și produselor ecologice.

Aplicarea unor impozite ecologice proporționale cu emisia de substanțe poluante diminuează emisiile de substanțe poluante accidentale sau temporare care pot cauza pericole deosebit de mari.

Facilitățile fiscale destinate stimulării investițiilor pentru restructurări tehnologice în scop ecologic generează efecte diverse. Schimbarea vechilor tehnologii de producție generează schimbări ale competitivității pe piață a societăților, dar și apariția unor produse noi. Concomitent se produc schimbări ale structurii profesionale și a ponderii forței de muncă angajate. În timp ce restructurările tehnologice în industriile poluante generează șomaj, în sectoarele producătoare de echipamente antipoluante apar noi locuri de muncă.

În consecință, efectele asupra creșterii economice converg în direcția temperării activităților economice poluante și stimulării investițiilor în tehnologii ecologice. Aceste vor influența creșterea anumitor sectoare de activitate, dar în final întregul sistem economic va fi influențat.

Aplicarea impozitelor ecologice generează creșterea costurilor administrației publice legate de perceperea acestora. Costurile administrării nu au un caracter generalizat întrucât acestea cresc în zonele în care capacitățile de producție sunt vechi sau în care există industrii poluante. Deci se poate vorbi de un efect regional al creșterii costurilor administrării impozitelor ecologice.

În măsura în care sunt transmise prin prețuri asupra consumatorilor, impozitele ecologice generează efecte redistributive în economie. Practic costurile fiscale antipoluante incluse în prețul produselor realizate de industriile poluante ca urmare a fenomenului de repercusiune generează un efect de substituție. În lipsa acestuia, efectele de redistribuire a veniturilor nu s-ar produce asupra consumatorilor și ar apare un efect de venit la nivelul acționarilor societății poluante.

Transferul costului fiscal al luptei împotriva poluării, de la producătorii poluanți către consumatorii produselor acestora, diminuează efectele constrângerii fiscale. Efectele finale asupra producătorilor poluanți depinde de costurile și prețurile produselor acestora comparativ cu cele ale societăților ecologice, dar și de existența pe piață a unor bunuri substituibile.

Aplicarea unor impozite ecologice asupra tuturor societăților care activează într-un sector poluant trebuie respinsă. Se impune a se avea în vedere contribuțiile diferite ale acestora la poluarea mediului natural.

În același timp se impune armonizarea politicilor de protecție a mediului înconjurător cu politicile fiscale ecologice, atât la nivel național cât și internațional, întrucât existența în unele țări influențează asupra poziției pe piața internațională a societăților poluante. Deasemenea diminuarea competitivității pe piața internațională influențează asupra ratei de schimb și a balanței de plăți. Armonizarea ar putea produce efectul asupra locului de implantare internațională a industriilor poluante, iar acestea asupra producției și utilizării forței de muncă din fiecare țară.

Costurile poluării sunt cele pe care activitățile poluante le impun membrilor societății, fiind reprezentate de cheltuielile individuale, de cele suportate de sistemul de asigurări private și de stat pentru corectarea consecințelor poluării asupra individului și mediului natural.

În concluzie se impune analizarea tehnicilor de impunere, standardizarea fiscală a procedeelor de stimulare a agenților economici în direcția eliminării poluării folosind tehnicile actuale de impunere și nu crearea unor noi impozite. Standardizarea ar trebui să asigure în același timp diminuarea presiunii fiscale actuale (exercitate de impozitele tradiționale și de noile impozite). Acceptarea instituirii unor impozite specifice se poate admite doar în situații cu totul speciale.

Întrucât tehnicile actuale de impunere permit ca prin utilizarea cotelor, deducerilor, reducerilor și majorărilor să se obțină finalitățile dorite, în condițiile evitării distorsionării deciziilor psihologice ale tuturor membrilor societății și reducerii costurilor actuale ale administrației fiscale. Ideea este de a realiza și maximiza finalitățile dorite, în condițiile reducerii pe cât este posibil a efectelor nedorite asupra tuturor membrilor societății, relațiilor concurențiale și deciziilor psihologice individuale.

II.2.2. Sistemul fiscal din România în perioada de tranziție

Sistemul fiscal de până în 2004, un sistem progresiv, redistributiv, social

În 2004, sistemul fiscal era de tip progresiv, cu cote diferențiate pentru impozitul aplicat pe venitul persoanelor fizice. Cei care realizau venituri de până la 28 milioane ROL, aveau de plătit 18% ca impozit pe venit, pentru cei cu venituri cuprinse între 28 milioane ROL și 69,6 milioane ROL cota era de 23% și impozitul putea ajunge până la 40% în condițiile în care venitul depășea suma de 156 milioane ROL. Impozitul aplicat asupra profitului impozabil al companiilor era de 25%. Dobânzile erau impozitate cu 1%, iar dividendele cu un procent de 5%. Microîntreprinderile plăteau un impozit pe venit de 1,5%.

În 2004, sistemul fiscal din România era considerat de către Fondul Monetar Internațional ca fiind unul sustenabil, care nu creează dezechilibre macroeconomice pe termen mediu și lung. Balanța economii-investiții îmbunătățită, arierate într-o scădere rapidă, menținerea salariilor în limita bugetelor aprobate și ratele ridicate de colectare de 95-98% la principalele utilități fundamentau analiza pozitivă a specialiștilor FMI: „Politica bugetară în anul 2004 va susține obiectivele de dezinflație și limitarea deficitului de cont curent extern, creând în același timp condiții pentru creșterea în continuare a investițiilor sectorului privat”.

Ce urma să se întâmple cu sistemul fiscal în 2005, dacă guvernarea de atunci continua? Guvernul convenise deja cu FMI, din luna iulie 2004, un program de reformă fiscală care ar fi intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005. Principalii piloni ai acestui program prevedeau o reducere a impozitului pe profit de la 25% la 19%; o reducere a impozitului pe venit pentru cea mai mică tranșă de impunere de la 19% la 14%, compensate parțial prin înghețarea deducerilor personale la nivelul din 2004 și o reducere a ratei contribuțiilor pentru asigurările sociale cu 1,25%. Pentru a compensa o parte din pierderea de venituri, autoritățile doreau să introducă simultan un impozit pe teren, să crească impozitul pe dividende și accizele, cu începere de la 1 iulie 2005. Pierderea netă de venit asociată reformei s-ar fi ridicat la 0,25% din PIB față de referința de bază, datorită efectului pe parcursul întregului an al eliminării ratei reduse de impunere la impozitul pe profit pentru activitățile de export, efectului reportat al creșterii accizelor din iulie 2004 și al unor îmbunătățiri în colectare datorită reformei administrației fiscale și a unei reduceri a evaziunii fiscale.

Obiectivele reformei propuse de guvernul din 2004 erau legate de sprijinirea distribuției echitabile a câștigurilor de pe urma creșterii economice ridicate, îmbunătățirea climatului de afaceri și întărirea poziției competitive a României. În plus, reforma fiscală dorea să răspundă și așteptărilor oamenilor de afaceri, legate de creșterea predictibilității în domeniul fiscal, reducerea costurilor administrative legate de impozite și reducerea presiunilor legate de impozitarea muncii.

Sistemul fiscal începând cu 2005: stimulativ pentru afacerile mari și consum

Deși sondajele efectuate în rândul oamenilor de afaceri arată că nivelul fiscalității este una dintre preocupările secundare ale managementului companiilor (mult mai puțin importantă decât, de exemplu, predictibilitatea fiscală), reforma fiscală din 2005 a țintit încurajarea afacerilor mari, a companiilor cu forță financiară ridicată, mizându-se pe efectele de antrenare ale investițiilor masive realizate de acești investitori.

De la 1 ianuarie 2007, au intrat în vigoare amendamentele, îndelung disputate, aduse Codului Fiscal. Amendamentele nu au avut în vedere modificarea elementelor esențiale ale sistemului fiscal românesc, construit, în principal, pe baza cotei unice de 16% aplicate veniturilor și a unei taxe pe valoarea adăugată de 19%.

Impozitul pe dividende, plătit de către acționarii persoane juridice, este de 10% în condițiile în care nu dețin participații de minimum 15% până la 1 ianuarie 2009, respectiv 10% după această dată pentru o perioadă de minimum doi ani înainte de data plății. Excepția de la regula de impozitare a societăților comerciale este, în continuare, dată de impozitarea venitului microîntreprinderilor, cu condiția ca acestea să realizeze minimum 50% din venituri din alte activități decât cele de consultanță pentru management și afaceri. Prevederea se dorește o soluție în sensul eliminării folosirii microîntreprinderilor pentru încasarea salariilor de către unii angajați. Cota de impozitare a veniturilor este, în cazul microîntreprinderilor, de 2% în anul 2007, 2,5% în anul 2008 și 3% în anul 2009.

Pentru câștigurile obținute din răscumpărarea titlurilor la fondurile deschise de investiții se aplică o rată de impozitare diferențiată în funcție de durata de deținere a acestor titluri după cum urmează: dacă sunt deținute o perioadă mai mică de 365 de zile, se aplică rata de impozitare generală de 16%; dacă sunt deținute o perioadă mai mare de 365 de zile, se aplică o rată de impozitare de 1% pe câștigul net obținut.

Pentru titlurile de valoare, valori mobiliare, cumpărate și răscumpărate se aplică un impozit de 16% pe câștigul net obținut din operațiunile de vânzare – cumpărare din cursul exercițiului fiscal. Dividendele, inclusiv sumele primite ca urmare a deținerilor de titluri la fondurile închise de investiții, obținute de către persoanele fizice, se impozitează cu o cotă de 16% din valoarea dividendelor brute cuvenite.

Sistemul fiscal intrat în vigoare în 2005 și ajustat în 2007, și-a stabilit ca obiectiv asigurarea unor venituri disponibile mai mari, potențiala expansiune a afacerilor, creșterea investițiilor directe, reducerea ponderii economiei subterane, o creștere economică sustenabilă, mai multe locuri de muncă, creșterea economisirii și a investițiilor. Dintre aceste ținte, analiștii consideră că au fost atinse creșterea investițiilor străine (un record în perioada postdecembristă, 9,1 miliarde de euro în 2006), o creștere economică ridicată (7,7% în 2006, chiar dacă în mare parte bazată pe consum) și expansiunea afacerilor desfășurate de firmele mari, puternice din punct de vedere financiar. Ce nu a reușit să obțină reforma sistemului fiscal promovată de guvernarea de după 2005 au fost creșterea ponderii veniturilor bugetare în PIB, creșterea economisirii iar ceea ce a înrăutățit este accentuarea deficitului de cont curent. Veniturile disponibile mai mari au însemnat un consum mai mare (mai ales de bunuri din import) și implicit, adâncirea deficitului balanței comerciale.

Evoluția realităților economice, sociale și politice în perioada 2003 – 2014, contextul creat de criza economico-financiară internațională și, nu în ultimul rând, aderarea României la Uniunea Europeană au determinat modificarea și completarea în repetate rânduri a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Codul fiscal a cunoscut, de la data adoptării sale, decembrie 2003, și până în prezent, numeroase modificări și completări, cele mai importante fiind introduse prin Legea nr.343/2006, act normativ care a asigurat transpunerea în legislația națională a dispozițiilor acquis-ului comunitar privitor la domeniul fiscal, ca cerință majoră a aderării României la Uniunea Europeană.

Cu toată preocuparea continuă de îmbunătățire și simplificare a prevederilor Codului fiscal, acesta este perceput de mediul economic și social ca fiind dificil de aplicat și supus permanent riscului de interpretare neunitară a prevederilor sale. Modificările legislative frecvente aferente acestui act normativ, necesare pentru funcționarea sistemului de impozite și taxe din România, au generat unele dificultăți în interpretarea și în aplicarea anumitor prevederi legale incidente în domeniul fiscal.

Dezvoltarea dinamică a mediului de afaceri și implicit a legislației conexe, obligația de transpunere în legislația națională a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și a modificărilor/completărilor aduse regulamentelor, directivelor sau altor acte comunitare, reprezintă câțiva din factorii determinanți care impun permanent modificarea și completarea legislației fiscale naționale.

De asemenea, este de menționat procesul de preluare în Codul fiscal, a unor prevederi cu implicații fiscale, promovate inițial prin actele normative de reglementare a anumitor domenii de activitate, măsuri care nu au ținut seama de prevalența prevederilor Codului fiscal asupra oricăror prevederi de natură fiscală.

Totodată, numeroasele modificări și completări succesive aduse Codului fiscal de la data adoptării până în prezent, prin ordonanțe și ordonanțe de urgență, aprobate prin lege sau care sunt încă în proces legislativ parlamentar, acte normative în conținutul cărora se fac trimiteri de la un articol la altul, au făcut ca republicarea acestuia de către Monitorul Oficial să devină un proces dificil de gestionat.

II.2.3. Etapele reformării politicilor fiscale și bugetare

Reforma fiscală vizează schimbarea sistemului de venituri în vistieria statului, ceea ce presupune, la rândul său, reforma întregului sistem de relații dintre autoritatea publică și persoanele fizice și juridice din economie, pentru o mai judicioasă redistribuire a veniturilor acestora.

Prima și cea mai importantă reformă financiară a avut ca obiect debugetizarea întreprinderilor de stat, adică schimbarea raporturilor dintre stat și întreprinderile sale, privind distribuirea veniturilor acestora.

Reforma debugetizării întreprinderilor de stat a urmat un drum șerpuit, trecând prin mai multe etape, de fiecare dată venindu-se cu noi măsuri, fie de înlăturare a unor prevederi de abia stabilite anterior, fie de adăugare de noi precizări la cele deja existente.

În prima etapă s-au pus bazele fundamentării ideilor principale ale noului mecanism fiscal:

• Debugetizarea întreprinderilor de stat și legarea participării lor la veniturile bugetare, de gradul de rentabilitate, nu de nevoile de investiții;

• Diferențierea regimului fiscal între unitățile economice similare în funcție de forma lor de proprietate;

* Acordarea de facilități fiscale pentru stimularea investițiilor și creșterea producției.

Reforma fiscală aplicată după anul 2000 a constat în măsuri venite de la Fondui Monetar Internațional pentru a spori veniturile bugetare și a diminua deficitul. Astfel a fost indusă o relaxare a fiscalității pentru a încuraja investițiile și creșterea economică dar nu pentru a contracara tendințele de evaziune și fraudă fiscală. Relaxarea fiscalității a fost benefică pentru economia reală și pentru relansarea creșterii economice, pentru echilibrul bugetar și pentru finanțarea nevoilor social-economice.

Specificul României față de țările UE27 constă în structura veniturilor încasate la bugetul de stat. În România, veniturile fiscale și bugetare sunt dependente de veniturile din taxele și Impozitele indirecte (TVA, accize, taxe vamale etc.), în timp ce, în Uniunea Europeană, contribuțiile celor trei mari categorii de impozite și taxe (impozite directe, indirecte și contribuțiile sociale) la formarea veniturilor sunt relativ apropiate. În acest context, putem observa că fiscalitatea din România este una medie față de țările Uniunea Europeană, situându-se la un nivel relativ apropiat de Irlanda sau Slovacia (unde se aplică o cotă unică de 19% atât pentru venituri, cât și pentru TVA) și mult mai redusă atât față de cea din țările UE15, de exemplu, Suedia, Franța sau Danemarca, cât și în comparație cu unele dintre țările nou-venite în UE în anul 2004, precum Cehia sau Ungaria.

În prezent, România are una dintre cele mai reduse cote din UE27 la impozitul pe venitul persoanelor fizice. Cu o rată de impozitare de 16%, România se află între Serbia (cu venituri impozitate progresiv, cu o rată minimă de 10% și una maximă de 14%) și țările dezvoltate din UE, în care predomină, la fel, sistemul progresiv. Cele mai mari rate de impozitare a veniturilor sunt în Danemarca (38%-59%), Suedia (30%-55%), Finlanda (29%-53,5%), Olanda (34,2%-52%) și Norvegia (28%-51,3%). Dintre cele 12 țări noi membre ale UE (zece care au aderat în mai 2004 și două în ianuarie 2007), majoritatea au cote de impozitare mai ridicate decât România. Astfel, Ungaria are cote cuprinse între 18% și 36%, Cehia 12%-32%, Polonia 19%-40% iar Bulgaria între 10% și 24%.

În ceea ce privește impozitul pe profitul companiilor, România are printre cele mai scăzute cote dintre țările din UE27. Pentru persoanele fizice, rata de impozitare a dividendelor este de 16%, astfel că profiturile unei societăți comerciale sunt impozitate cu 29,44%, în cazul acționarilor persoane fizice și cu 24,4%, în cazul persoanelor juridice. Bulgaria impune o cotă de impozitare pe profitul companiilor de 10%, Ungaria 16% iar Estonia 22% (trebuie menționat că Bulgaria și Estonia nu impozitează veniturile din dividende). Dacă avem în vedere rata de impozitare combinată (impozit pe profit + impozit pe dividende), observăm că țările dezvoltate din UE au un regim de impozitare mult mai restrictiv decât al României. Astfel, dacă impozitul final combinat este de 19% în Slovacia, în Irlanda acesta este de 26%, mai mic decât în Polonia (34,4%), Franța (55,9%), Germania (52,4%), Cehia (35,4%) și aproximativ egal cu cel din Grecia (29%).

Comparativ cu ratele practicate de statele membre UE, cota TVA aplicată în România se situează la un nivel relativ mediu. Aceeași rată, 19%, este întâlnită în Slovacia (unde se practică principiul cotei unice extins și la TVA), Germania, Cehia etc. Cea mai mare rată a TVA este înregistrată în Suedia, Norvegia și Danemarca (25%). Rata utilizată în România este mai mare decât cea practicată de alte state, cum ar fi, de exemplu, Luxemburg și Cipru cu 15% sau Marea Britanie 17%. Altfel, legat și de taxa de primă înmatriculare, nou introdusă în Codul Fiscal și atât de contestată, trebuie menționat că, în România, taxele pe mediu sunt de 10 ori mai mici în comparație cu Uniunea Europeană.

Reforma sistemului fiscal naște în continuare multe controverse în România. Succesul sau eșecul ei depinde de momentul în care este aplicată, mediul economic în care este implementată și măsurile acompaniatoare – reducerea cheltuielilor publice, impunerea de constrângeri tari răuplatnicilor, flexibilizarea Codului Muncii, etc. În România, opiniile pro cota unică vorbesc despre creșteri de venituri la buget, „magnet” pentru investițiile străine, crearea de locuri de muncă etc. Părerile contra recunosc cotei unice de impozitare doar avantajul reducerii birocrației fiscale (simplitatea ei administrativă), imputându-i lipsa de echitate. Se argumentează că veniturile la buget s-au mărit prin creșterea încasărilor din TVA, generate de expansiunea consumului datorată transferurilor bănești de la românii plecați în străinătate și măririi cererii celor cu venituri mari, care au câștigat mai mult ca urmare a aplicării cotei unice. În mod cert, consensul minim privind consolidarea unei strategii fiscale predictibile în România este necesar deoarece concurența fiscală între țările UE este din ce în ce mai puternică.

II.3. SISTEMUL FISCAL ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Politica fiscală este o pârghie esențială în promovarea politicilor economice prin care se influențează ansamblul activităților economice (cererea și oferta de agregate, consumul și investițiile, nivelul costurilor și al competitivității) atât în fiecare țară membră cât și la nivelul Uniunii Europene. Deși scopul principal, imediat și direct al politicii fiscale este acela de a asigura resursele financiare pentru finanțarea cheltuielilor bugetare, acestui scop i se atașează și alte obiective complementare: de redistribuire a veniturilor, de influențare a motivațiilor de a economisi, de a investi și de a munci, de influențare a funcționării economiei reale, etc. De aceea, politica în domeniul impozitării este esențială pentru toate statele membre, iar acțiunile unei țări au impact atât în acea țară, cât și în țările învecinate. Din aceste motive, pentru realizarea integrării și funcționarea normală a piețe unice a Uniunii Europene, țările membre cooperează în domeniul politicii fiscale și, mai mult, trebuie să prevină acțiuni care s-ar încadra în mecanismele de concurență sau dumping fiscal.

Problema politicii fiscale comune în Uniunea Europeană, este legată de unul din țelurile fundamentale care au stat la baza constituirii acestei organizații integraționiste, și anume, reducerea, până la eliminare, a barierelor, restricțiilor și discriminărilor care stau în calea realizării celor patru libertăți fundamentale: libera circulație a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor și a capitalurilor, libertăți pe baza cărora să se realizeze adevăratul spațiu comun. Aceste bariere sunt extrem de diferite: unele sunt de ordin fiscal, altele comerciai, tehnic, cultural, ținând de mentalități religioase și de nivelul de dezvoltare. Se constată, însă, că în ansamblul barierelor, cele fiscale influențează în modul cel mai direct mediul economic, capacitatea concurențială, dar și forța de atracție sau respingere a factorilor de producție și a mărfurilor spre o țară sau alta.

Din contradicțiile care pot să apară între necesitatea reducerii sau eliminării barierelor de ordin fiscal, pe de o parte, și dorința statelor de a-și păstra elementele de independență și suveranitate, pe de altă parte, se observă că în Uniunea Europeană s-a adoptat o atitudine diferită în ceea ce privește fiscalitatea directă, și respectiv cea indirectă.

Fiscalitatea indirectă a fost armonizată pentru că ea afectează în cel mai înalt grad circulația mărfurilor și gradul de competitivitate al acestora. Primul obiectiv al Uniunii Europene a fost să realizeze libera circulație a mărfurilor. Având nivele de dezvoltare comparabile, fiecare din statele membre a realizat câștiguri, sau cel puțin a sperat acest lucru, de pe urma unui comerț intra om unitar liber.

Fiscalitatea directă are o încărcătură politică mai ridicată și afectează într-o măsură mai mare interesele diferitelor grupuri sociale, de aceea în elaborarea ei la nivelul Uniunii Europene s-a aplicat regula unanimității, iar Uniunea Europeană și fiecare stat membru promovează politici de monitorizare.

Aceste considerații sunt sintetizate în obiectivele politicii fiscale comune în Uniunea Europeană:

* prevenirea distorsionării concurenței în interiorul Pieței Unice prin existența diferențelor dintre cotele impozitelor și dintre sistemele de impozitare propriu-zise,

• eliminarea ambiguităților legislative din domeniul impozitelor directe, care permit evaziunea fiscală și evitarea dublei impuneri;

• prevenirea efectelor negative ale concurenței fiscale.

Modalitatea prin care Uniunea Europeană influențează politicile fiscale ale statelor membre astfel încât acestea să contribuie la înfăptuirea țelurilor Uniunii Europene, este coordonarea fiscală (armonizarea fiscală), respectiv asumarea de către statele membre a unor poziții comune în raport cu anumite măsuri și strategii fiscale.

Armonizarea fiscală în Uniunea Europeană nu înseamnă uniformizarea ei.

Coordonarea fiscală se realizează cu respectarea celor doua principii ale integrării europene:

• principiul acceptării politicilor fiscale naționale în măsura în care acestea nu au caracter discriminatoriu și nu contravin obiectivelor și politicilor Uniunii Europene, principiul subsidiarității – competențele de politică fiscală între Uniunea Europeană și statele membre să fie lăsate la nivelul statelor membre, dacă nu se poate demonstra că aceste competențe pot fi îndeplinite mai eficient la nivelul Uniunii Europene.

Taxele actuale ale Uniunii Europene sunt:

• taxele pe venitul personal:

pe economiile personale

taxe pe pensii

taxe pe dividende

taxe pe veniturile lucrărilor “transfrontalieri “,respectiv convenții de evitare a dublei

taxări.

• taxarea firmelor include:

– taxe în statul de origine

– taxe pe transferul prețurilor

– prevenirea taxării dăunătoare

• taxarea dobănzilor și drepturilor de autor:

– prevenirea dublei taxări

– accize și obligații pentru alcool, tutun și energie

• taxe pe băuturile alcoolice

• taxe pe tutun și tabac

• taxe pe produsele energetice

• alte taxe

• taxarea vehiculelor de pasageri

• contribuții la biletele de avion

• taxe de andocare

• taxa pe valoarea adăugată

• taxa pe serviciile ce includ munca intensivă

• taxa pe bunurile folosite

• taxe pentru vânzarea la distanță

• servicii electronice

• comerț electronic pe internet

• comerț între țările membre

• cumpărarea de vehicule cu motor

• cumpărarea la distanță prin poștă

• taxe vamale

• accize și obligații vamale

Uniunea Europeană fiind în plină evoluție, ca urmare și sistemul de taxe suferă analize structurale periodice, în vederea îmbunătățirii și adaptării la condițiile în continuă schimbare în acord cu obiectivele și politicile recente și pentru a include noi posibilități.

Caracteristicile taxelor în Uniunea Europeană:

• Bugetare:

Taxele sunt menite a aduce fonduri la bugetul U.E., astfel încât să confere, la timp și predictibil, toate resursele necesare funcționării și trebuie să îndeplinească următoarele condiții față de care sunt evaluate:

Suficiența = veniturile din taxe să fie suficiente Uniunii pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare;

Stabilitate = taxele să aducă venituri stabile la bugetul U.E.

• Eficiența

Se referă la faptul că aceste costuri de administrare a taxelor trebuie să reprezinte o valoare rezonabilă din totalul taxelor preluate, reprezentând un optim socioeconomic.

Vizibilitate = prin vizibilitate se înțelege creșterea informării plătitorilor referitor la valoarea taxelor colectate și destinația finală a acestor taxe;

Costuri de operare reduse = taxele în UE trebuie să fie simplu de administrat și să aibă costuri reduse de îndeplinire; această condiție este parte componentă a eficienței. .

• Alocarea eficientă a resurselor

Taxele UE trebuie să faciliteze o alocare eficientă a resurselor pe două niveluri:

* să asigure potențial o relaxare pentru acțiunile comunității și să ajute politicile Uniunii în domeniile unde apar externalități de frontieră și coordonare limitată între statele membre;

* să conducă la o armonizare a unor taxe cu beneficii potențiale pentru piața internă.

Echitate = reprezintă un concept complex, adesea greu de îndeplinit din cauza conținutului său variabil în timp și dependent de politica forțelor dominante;

Orizontal = taxa U.E. trebuie să aibă un impact echivalent asupra plătitorilor din toată U.E.;

Vertical = să realizeze o redistribuire a venitului în întreaga structură a societății; Contribuții corecte = taxele U.E. vor colecta venituri în statele membre cu dezvoltarea lor economică.

• TVA modulară

Ca element pozitiv, taxa modulară va aduce venituri suficiente la bugetul U.E., va fi vizibilă cetățenilor Uniunii și va fi echitabilă orizontal. Este bazată pe o taxă deja în funcțiune în statele europene și finanțarea Uniunii, fără a avea efecte negative asupra eficienței și echității.

Un mecanism de egalizare între statele membre va trebui dezvoltat pentru a compensa variația veniturilor colectate de la fiecare stat. De asemenea, va trebui făcută o armonizare între statele membre, cu privire la bunurile și serviciile scutite de taxe.

• Taxarea pe venitul firmelor

Venitul firmelor din Uniunea Europeană poate oferi beneficii semnificative în termenii eficienței în piața internă și poate facilita acțiunile peste frontiere prin eficientizarea investițiilor. Dificultăți serioase de operare pot apărea din modul cum va fi definită taxa și va primi aprobarea

unanimă în scopul armonizării interstatale.

Principalele taxe și impozite supuse analizei în spațiul UE sunt:

a) taxa pe energie este o taxă orientată spre combustibilii utilizați în transport, și poate permite o alocare eficientă a resurselor, aducând venituri importante la buget, este relativ ușor de proiectat si implementat, dar are probleme de echitate verticală,

b) accizele pe tutun și alcool sunt taxe deja armonizate în U.E. și pot fi relativ ușor modificate prin impunerea baremurilor minime de taxare a acestor bunuri; are însă probleme de distribuție inegală a bazei de taxare între statele membre și va necesita dezvoltarea unui mecanism de egalizare, ridicând, de asemenea, probleme de redistribuire a veniturilor;

c) transferul de venituri de proprietate este ușor de realizat, oferind avantaje practice și costuri reduse de îndeplinire și administrare; nu are însă vizibilitate bună și afectează responsabilitatea bugetelor Uniunii Europene, deși uneori acesta este un avantaj la nivel politic, iar veniturile pot acoperi o cotă mică din cheltuielile Uniunii, principalele probleme legate de transferul de venituri pe proprietăți sunt de ordin practic, dat de relația dintre băncile centrale, care pot înregistra deficite după introducerea taxei, creând probleme pe termen lung;

d) taxa pe comunicații ar putea avea câteva avantaje dacă ar fi alcătuită din câteva componente, fiind vizibilă, echitabilă, dar ar prezenta dificultăți practice de introducere ca taxă nouă și ar avea

limitări bugetare;

e) taxa pe venitul personal este o taxă armonizată pe venitul personal și poate crește responsabilitatea U.E., dându-i acces la resurse bugetare importante într-un mod echitabil: vor fi necesare însă discuții politice dificile pentru a determina o abordare acceptabilă pentru baza de taxare, valoarea taxei, implementarea taxei și a altor prevederi, iar funcționarea ei va produce un mod sensibil de finanțare a Uniunii; principalul dezavantaj este prezentat de costurile mari de aplicare și administrare și de confuziile cu taxele naționale pe venit;

f) taxa pe tranzacțiile financiare este relativ ușor de implementat și este echitabilă, dar totuși va perturba localizarea capitalului și investițiile financiare în U.E.; taxa ar trebui să fie proiectată astfel încât să evite această problemă, fiind mică, dar atunci nu va produce venituri suficiente, și mai mult, veniturile vor fi afectate de instabilitate și incertitudine;

g) taxa pe modificarea climatică aplicată aviației este relativ ușor de implementat dar nu va aduce venituri suficiente și stabile la bugetul U.E..

II.4. NECESITATEA ADOPTĂRII UNUI SISTEM FISCAL OPTIM

România se situează pe locul 16 din 26 de economii de pe continentul european la nivelul fiscalității, cu un indice relativ de 119,5%, potrivit unui studiu al Forbes.

Ea este devansată de Franța, Belgia, Suedia, Italia, Austria, Norvegia, Grecia, Spania, Slovenia, Olanda, Cehia, Finlanda, Ungaria, Danemarca, Portugalia și se plasa înaintea altor 11 țări: Polonia, Germania, Marea Britanie, Luxemburg, Slovacia, Elveția, Lituania, Letonia, Rusia, Irlanda.

Țara noastră are una dintre cele mai reduse cote din Europa la impozitul pe venitul persoanelor fizice. Cu o rată de impozitare de 16%, se află mult sub țările occidentale dezvoltate precum Danemarca (38% – 59%), Suedia (30% – 55%), Finlanda (29% – 53,5%) sau Olanda (34,2% – 52%).

De altfel, majoritatea noilor membre UE au cote de impozitare mai ridicate decât România. Astfel, Polonia are cote cuprinse între 19% și 40%, Ungaria între 18% si 36%, Cehia între 12% și 32% iar Bulgaria între 10% și 24%.

La impozitul total pe profitul companiilor, România are o cotă situată sub media europeană. Pentru persoanele fizice, profiturile unei societăți comerciale la care sunt acționare sunt impozitate cu cota standard de 29,44% ( rezultat din impozitarea succesivă cu câte 16%). În cazul acționarilor persoane juridice, cota este de 24,4% ( 16% și, apoi, 10%).

Pentru referință, menționăm că Bulgaria aplica o cota de impozitare pe profitul companiilor de 10%, Slovacia de 19% iar Estonia de 22%, cote definitive pentru că ele nu mai impozitează venitul din dividende.

Impozitul final combinat este apropiat de cel de la noi în Irlanda (26%) și Grecia (29%), dar superior în Polonia (34,4%), Cehia (35,4%), Germania (52,4%) sau Franța (55,9%).

În România, veniturile fiscale și bugetare sunt dependente de veniturile din taxele si impozitele indirecte (TVA, accize, taxe vamale etc.), în timp ce, în Uniunea Europeană, contribuțiile celor trei mari categorii de impozite si taxe (impozite directe, indirecte si contribuțiile sociale) la formarea veniturilor sunt relativ apropiate.

Reforma sistemului fiscal este necesară pentru echilibrarea bugetară în limitele europene de venituri și cheltuieli prin raportare la PIB.

Impunerea de constrângeri tari rău-platnicilor și diminuarea nivelului nominal al impozitelor pe partea de venituri ar trebui să aducă lărgirea bazei de aplicare și creșterea eficienței în colectare.

Pe partea de cheltuieli, ar trebui să primeze creșterea eficienței în alocarea fondurilor, și nu tăierea oarbă a sumelor fără modificarea structurii de utilizare.

Dezvoltarea și implementarea unei strategii fiscale moderne și predictibile pe termen mediu și lung ar fi esențială în contextul concurenței ce se manifestă între statele europene pentru atragerea de noi investiții și crearea de noi locuri de muncă.

Nu în ultimul rând, este obligatorie negocierea unui consens minim la nivel politic privind principiile de echitate și solidaritate socială ce vor trebui respectate, pentru a avea susținerea parlamentară și populară strict necesare implementării oricăror schimbări în fiscalitate.

III. ECONOMIA POLITICĂ A REFORMEI FISCALE DIN ROMÂNIA

Politica bugetară împreună cu politica fiscală alcătuiesc ansamblul instrumentelor (norme și reglementări legale) la dispoziția statului, prin intermediul cărora sunt puse în aplicare obiectivele de intervenție a acestuia, în mediul economic și social, într-o perioadă determinată.

Politica bugetară exprimă opțiunile bugetare ale unui centru de decizie politică (autoritate guvernamentală, autorități locale, autorități supranaționale), care vizează finalitățile obiectivelor în plan economic și social. Într-una din lucrările sale, Gheorge Manolescu “disociază” politica bugetară în 3 componente, și anume:

Politica fiscală, generată de instrumentarea elementelor de impozite și taxe;

Politica alocativă, sau politica bugetară în sens restrâns, generată prin instrumentarea elementelor de cheltuieli bugetare;

Politica soldului bugetar, care privește finanțarea deficitului și valorificarea excedentului bugetar.

După cum se observă, economistul prezintă politica fiscală ca parte a politicii bugetare în sens larg și denumește politica bugetară restrictivă “politică alocativă”. Alți autori consideră că politica bugetară a grupat de-a lungul timpului esența politicii financiare, în condițiile în care, peste o sută de ani, echilibrul bugetar a fost regula esențială.

O altă interpretare, dar care anticipează o abordare mult mai amplă și mai completă este evidențiată în următoarele rânduri: ”politica bugetară, operează în primul rând cu creșterea și reducerea ratei fiscale și creșterea sau reducerea cheltuielilor publice în scopul controlării dimensiunii deficitului sau excedentului bugetar”.

Obiectivul politicii bugetare îl constituie utilizarea cheltuielilor și veniturilor publice pentru a modifica echilibrul macroeconomic global în vederea asigurării dezvoltării economice în condiții de stabilitate.

Instrumentele politicii bugetare sunt cheltuielile publice. Acestea ajută la achiziționarea de bunuri și servicii necesare instituțiilor publice, susținerea financiară a dezvoltării unor domenii de activitate și asigurarea de resurse bănești pentru unele categorii sociale.

Politica de cheltuieli promovată pentru perioada 2012-2014 este o politică de cheltuieli prudentă și echilibrată construită pe principiul managementului financiar solid, având în vedere turbulențele și incertitudinile de pe piețele internaționale, dar și constrângerile interne. Aceasta acomodează nevoile procesului de ajustare cu resursele limitate disponibile lăsând însă spațiu pentru o majorare ulterioară a acestora în cazul în care situația economică o va permite.

Politicile bugetare contribuie la asigurarea premiselor privind creșterea economică, diminuarea inflației și a altor factori de dezechilibru și prin intermediul politicilor bugetare care vor avea implicații directe asupra creșterii economice, asigurând realizarea obiectivelor de stimulare a activităților economice, de protecție socială, creșterea nivelului de trai și reducerea sărăciei.

Viziunea Guvernului României în domeniul politicii fiscale este centrată pe asigurarea unui rol stimulativ și orientativ al impozitelor și taxelor, în scopul creșterii și dezvoltării economice, al consolidării fiscale și al dezvoltării și întăririi clasei de mijloc. Viziunea Guvernului României în domeniul bugetar se caracterizează prin eficiența alocărilor bugetare pe bază de priorități, pe transparența cheltuielilor publice, pe asigurarea efectului multiplicator al cheltuielii publice asupra economiei reale. Politica fiscală a Guvernului va funcționa mai degrabă în serviciul producătorilor de impozite decât în serviciul culegătorilor de impozite și se va baza pe un parteneriat real între stat și contribuabil.

Eficiența fiscalității se observă atât în modul în care impozitele și taxele colectate la bugetul de stat se reîntorc sub forma calității serviciilor publice cât și în modul în care el asigură, în mod sustenabil, menținerea și extinderea bazelor de impozitare. Reforma legislației fiscale impune reducerea continuă a scutirilor și exceptărilor acordate la plata impozitelor și a taxelor, cu scopul creșterii transparenței mediului de afaceri, îmbunătățirii competiției și lărgirii bazei de impozitare. Funcția de bază a politicilor fiscale este de a susține dezvoltarea economică stabilă prin stabilirea veniturilor și costurilor publice precum și a raportului dintre acestea.

III.1. POZIȚIA FMI FAȚĂ DE POLITICA FISCALĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA ACTUALĂ

Poziția FMI față de politicile monetare și financiare ale României:

”Programul nu a inclus nici o condiționalitate privind îmbunătățirea funcționării cadrului BNR de țintire a inflației.”.

Discuțiile convenționale pe tema prezenței FMI în România prezintă guvernul ca fiind partenerul (adesea reticent) de negociere prin excelență. În momentul în care economia intră într-o criză a balanței de plăți, așa cum s-a întâmplat de multe ori după 1989, FMI se așază la masa negocierilor pentru a elabora un program de reformă structurală și stabilitate macroeconomică prin care să îi convingă pe politicieni să adopte, dacă este absolut necesar, măsuri nepopulare de ajustare fiscală și privatizare.

Astfel au definit rapoartele de țară ale FMI provocările din România la nivelul politicilor atât înaintea crizei, cât și după aceasta. Discursul ținut de Christine Lagarde la București în iulie 2013 evidenția în mod elocvent reformele structurale (privatizare și liberalizare) și fiscale necesare pentru intrarea, după cum s-a exprimat Lagarde, în familia europeană.

Principalele motive de îngrijorare exprimate în rapoartele de țară ale FMI față de politicile de stabilitate monetară și financiară ale BNR sunt grupate pe trei teme distincte:

– Regimul de țintire a inflației: cât de eficace sunt instrumentele de politici?

– Managementul lichidității: sunt intervențiile băncii centrale pe piața monetară și cea valutară în acord cu regimul de țintire a inflației?

Stabilitatea financiară: cum ar trebui regândite după criză paradigma bancară transfrontalieră și importanța tot mai mare a intrărilor de portofoliu (managementului balanței operațiunilor de capital)

Mai întâi, nu există o corespondență perfectă între îngrijorările teoretice exprimate de FMI în rapoartele sale de țară și consilierea acordată de acesta pe tema politicilor. Mai există și un al doilea punct de divergență între consilierea FMI și deciziile BNR privind politicile.

Deși mediul academic și discursul public din România se concentrează de regulă asupra politicii dezacordului dintre guvern și FMI, BNR a adoptat la nivelul politicilor sale decizii contrare recomandărilor FMI. Raportul trece în revistă aceste contradicții și reflectă asupra motivelor pentru care este posibil ca BNR să beneficieze mai ușor decât guvernul de autonomie în elaborarea politicilor pe perioada acordurilor cu FMI.

Se formulează astfel trei argumente:

– BNR și FMI au creat și continuă să perpetueze împreună mitul că banca centrală controlează condițiile monetare din economie (și, în oarecare măsură, pe cele financiare) prin regimul său de țintire a inflației.

– BNR folosește instrumentele de management al lichidității (facilități permanente, operațiuni pe piața monetară) în scopul gestionării balanței operațiunilor de capital (fluxurilor de capital), și nu pentru țintirea inflației, așa cum îi recomandă FMI.

– BNR și FMI împărtășesc opinia – înscrisă în Inițiativa de la Viena – că tranziția treptată și ordonată către un model bancar local constituie răspunsul la riscurile sistemice generate de activitățile bancare transnaționale.

În ultimii 10 ani, FMI s-a străduit din răsputeri să își schimbe imaginea. Amintim trei schimbări importante de direcție. La mijlocul anilor 2000, a adoptat țintirea inflației ca nou regim de politică pentru structurarea dialogului pe tema condiționalității și politicilor. În 2010, recunoștea, că finanțele trebuie plasate în centrul macroeconomiei sale teoretice și, în același an, a avizat utilizarea mijloacelor de control al capitalului în țările expuse unor fluxuri de capital mari și volatile.

III.2. NECESITATEA UNEI REFORME A SISTEMULUI FISCAL DE TAXE ȘI IMPOZITE

Reformarea sistemului fiscal din România trebuie făcută ținând cont de câteva principii: simplificare, echitabilitate, predictibilitate.

Cinci dintre motivele pentru care România nu are un sistem fiscal competitiv și corect:

1. Funcționarul public nu are competentele necesare pentru a interacționa corect cu contribuabilul. Atitudinea arogantă, lipsa de profesionalism și de transparență sunt cauzele proastei funcționări a relației contribuabil – funcționar public. Administrațiile financiare sunt ineficiente, se încurcă în proceduri și nu comunică între ele. Problema ar putea fi ameliorată prin reducerea interacțiunii contribuabil – funcționar public. Aceasta se poate face numai prin informatizarea totală a sistemelor de raportare fiscală și a cererilor făcute către ANAF, chiar dacă asta presupune micșorarea numărului de funcționari publici. Dispunem de semnătura electronică extinsă care poate fi folosită pentru a reduce la minim interacțiunea la ghișeu, cel puțin pentru persoanele juridice. Putem solicita certificat fiscal, putem face cereri de mutare a sediului, toate online. Avem un exemplu foarte bun în Registrul Comerțului. Procedurile de înființare ale unei firme pot fi făcute online, pe baza semnăturii electronice.

2. Birocrația excesivă este una dintre problemele grave ale României și se manifestă atât în raportările fiscale care de multe ori sunt redundante, cât și în numărul mare de ore necesar pentru ca o firmă să-și poată plăti taxele – 200 de ore și 39 de operațiuni diferite, conform raportului Doing Business 2013-2014. Simplificarea legislației și a raportărilor fiscale, implementarea unui mod de calcul simplu și ușor de înțeles atât pentru contribuțiile sociale, cât și pentru impozite și taxe ar reduce aceste probleme. Este utilă și comasarea informațiilor din declarațiile fiscale legate de TVA într-una singură (declarațiile 300, 301, 306, 307, 390, 394) și toate declarațiile fiscale să se poată depună online, în baza semnăturii electronice.

3. Numărul mare de taxe fiscale și parafiscale. Suntem campioni în Uniunea Europeană la numărul de taxe. Unele dintre aceste taxe au un cost ridicat de administrare, cost care depășește de multe ori nivelul taxei. Pentru a rezolva aceste probleme sunt necesare analiza și revizuirea sistemului de taxe. Reducerea numărului taxelor (în special a celor care generează deficit în încasare) va duce la scăderea costurilor de administrare, ceea ce înseamnă economii la buget.

4. Nivelul mare al taxelor. Avem cel mai ridicat nivel al taxelor pe muncă, dar și al impozitului pe profit. Profitul brut este taxat cu 16%, apoi dividendele din profitul net se impozitează cu 16%. La dividendele nete se aplică și contribuția socială de sănătate de 5,5%. Costul mare al taxelor pe muncă, aproximativ 38%, excepțiile de la regulă și modul de calcul diferit pentru tipuri de venituri sunt motivele pentru care munca la negru este încă un fenomen masiv în România. Scăderea TVA la 19%, scăderea cotei contribuțiilor sociale (CAS) angajat și angajator la 8%, respectiv la 15,5%, pentru condiții normale de muncă, scăderea impozitului pe dividende la 5% sunt câteva din măsurile care ar putea rezolva aceste deficiențe.

5. Evaziunea fiscală. Potrivit Consiliului Fiscal evaziunea fiscală este foarte ridicată în România, reprezentând 13,8% din PIB în anul 2012 și 16% în 2013. Aproximativ 60% din evaziunea fiscală a fost generată de TVA, în timp ce contribuțiile sociale produc circa 24% din evaziunea fiscală totală. Măsuri de combatere a evaziunii ar putea fi reducerea TVA și a contribuțiilor sociale, coroborate cu un sistem de raportare a tuturor facturilor emise și primite, bine pus la punct, eliminarea excepțiilor din legislația fiscală, creșterea gradului de colectare la Bugetul statului prin metode de cointeresare a contribuabilului. (reducerea impozitului cu un anumit procent dacă plata se face într-un termen optim).

III.3. POLITICA FISCAL BUGETARĂ ÎN ANUL 2014 ȘI PERSPECTIVE DE EVOLUȚIE ÎN VIITOR

III.3.1. Obiectivele politicii fiscale și bugetare

Principalele obiective – sinteză

1. Asigurarea resurselor pentru dezvoltarea economică sustenabilă prin creșterea cheltuielilor bugetului general consolidat în următorii ani.

2. Continuarea procesului de consolidare fiscală prin măsuri care să stimuleze creșterea economică și crearea de noi locuri de muncă, creșterea veniturilor într-un ritm mai rapid decât creșterea cheltuielilor, crearea unui sistem fiscal mai eficient și echitabil, dar și o mai bună administrare a veniturilor bugetare;

3. Întărirea disciplinei bugetare prin plata arieratelor bugetului de stat, ale autorităților locale și întreprinderilor de stat precum și măsuri pentru prevenirea formării de noi arierate;

4. Creșterea eficienței alocărilor bugetare prin reforma investițiilor publice, orientarea substanțială a fondurilor pentru cofinanțarea proiectelor europene și finanțarea cu prioritate, din resurse proprii, doar a acelor investiții care au grad ridicat de execuție și care pot fi finalizate într-un orizont mediu de timp (3-5 ani).

5. Consolidarea cadrelor bugetare naționale, a instituțiilor fiscale în concordanță cu angajamentele asumate prin Pactul Fiscal.

6. Transparență în utilizarea banului public și bune practici de raportare bugetară.

7. Managementul adecvat al datoriei publice.

III.3.2. Politica fiscal – bugetară în anul 2014 și perspective 2015-2017

(RAPORT PRIVIND SITUAȚIA MACROECONOMICĂ PE ANUL 2015 ȘI PROIECȚIA ACESTEIA PE ANII 2016-2018)

Cadru economic intern – principalele realizări 2013-2014

Cadrul general intern este caracterizat de relansarea economiei, o încredere mai mare a investitorilor, disciplină bugetară și reducere a risipei, fiind înregistrate progrese pe linia realizării unui echilibru corect între consolidarea fiscală sustenabilă și relansarea economică, asigurarea credibilității și predictibilității politicii economice a Guvernului și finanțarea la costuri rezonabile a deficitului bugetar și a celui extern, premise pentru realizarea unor finanțe publice sănătoase.

Sursa: AMECO, Consiliul Fiscal

Pe parcursul anilor 2013-2014, România a avut în continuare o politică bugetară caracterizată de un management prudent al cheltuielilor publice și de o îmbunătățire semnificativă a managementului datoriei publice. În ceea ce privește realizarea obiectivelor politicii fiscal bugetare în perioada 2013-2014, menționăm:

Deficitul bugetar calculat conform metodologiei europene s-a redus cu 3,3 puncte procentuale în perioada 2011-2013, respectiv de la 5,5% în anul 2011, la 3% din PIB în anul 2012 și la 2,2% din PIB în anul 2013, în condițiile în care creșterea economică a fost relativ modestă comparativ cu ratele de creștere de dinaintea crizei. Începând cu anul 2013 România a ieșit de sub procedura de deficit excesiv a Uniunii Europene.

După cum se observă din graficul de mai sus deficitele bugetare ESA în anul 2012 și 2013 în România sunt mai mici ca cele din zona Euro și UE.

Continuarea consolidării fiscale

✓ Reducerea deficitului bugetar ESA de la 5,5% în 2011 la 2,2% în 2013 și 2,0 % în anul 2014; ✓ Ieșirea României din procedura de deficit excesiv în anul 2013;

✓ Deficitele bugetare ESA în anul 2012 și 2013 mai mici ca cele din zona Euro și UE;

✓ Reducerea deficitului structural de la 3,8% în anul 2011 la 1,7% în anul 2013;

✓ Diminuarea plăților restante ale întreprinderilor publice din administrația publică centrală care au fost active cu aprox. 6 miliarde lei în anul 2013 față de anul 2012

Stimularea creșterii economice

✓ Stimularea mediului de afaceri prin schemele de ajutoare de stat;

✓ Alocarea substanțială de fonduri din partea Uniunii Europene (cca. 34,6 miliarde Euro) pentru cadrul financiar multianual (CFM) 2007-2013 – o resursă cheie pentru dezvoltarea pe termen mediu și lung a economiei.

Reforma investițiilor publice

✓ Aprobarea și publicarea listei investițiilor publice prioritizate (din rândul investițiilor semnificative, peste 100 milioane lei). Această listă facilitează procesul de direcționare de către ordonatorii principali de credite a alocațiilor bugetare către investițiile cu cele mai mari beneficii economice și sociale, respectiv cele cu efect multiplicator în economie. Se urmărește creșterea transparenței și eficienței în decizia de alocare a cheltuielilor de investiții, precum și o monitorizare mai atentă a implementării acestor proiecte de investiții publice, inclusiv prin introducerea obligativității raportării lunare a indicatorilor de progres/rezultat în unități fizice/valorice

✓ În vederea prioritizării investițiilor publice a fost aprobată Ordonanța de urgență nr.88/2013, iar în data de 26 martie 2014 a fost adoptată de către Guvern HG nr.225/2014 pentru aprobarea normelor metodologice privind prioritizarea investițiilor publice.

Măsuri de politică fiscal bugetară cu efect asupra asigurării protecției sociale pentru categoriile de populație cu venituri reduse și asupra stimulării mediului de afaceri

✓ Creșterea salariului minim de la 800 lei/lună la 850 lei/lună începând cu 1 ianuarie 2014 și 900 lei/lună îincepând cu 1 iulie 2014;

✓ Indexarea pensiilor cu 3,75%;

✓ Creșterea venitului minim garantat cu 4,5%;

✓ Aplicarea legii salarizării unitare în sensul majorării salariilor categoriilor de salariați tineri cu venituri mai mici;

✓ Introducerea impozitului pe construcții, altele decât clădirile;

✓ Scutirea impozitului pe profitul reinvestit în echipamentele tehnologice mașini, utilaje și instalații ;

✓ Promovarea măsurii de reducere a cotei de contribuție de asigurări sociale datorată de angajator cu cinci puncte procentuale.

Managementul adecvat al datoriei publice

Statul s-a imprumutat mai ieftin în 2014, dar scaderea randamentelor s-a temperat. Randamentele la titlurile de stat au scazut și in primele 2 luni din trimestrul IV, continuand trendul descendent pe care s-au inscris in prima jumatate a anului, evolutia fiind influentata de inflatia redusa, imbunatatirea perceptiei de risc fata de Romania si reducerea dobanzii-cheie. Astfel, în luna noiembrie, randamentele pentru titlurile cu scadenta la sase luni s-au mentinut in jur de 2%, iar pentru obligatiunile de stat pe termen mediu (5 ani), respectiv termen lung (10 ani), randamentele s-au situat în jur de 2,7%, respectiv 3,7%.

Încasările din impozitul pe venit au crescut ca urmare a majorării numărului de salariați și a câștigului salarial mediu brut, a creșterii salariului minim.

Veniturile din accize au înregistrat creștere ca urmare a majorării nivelului accizelor la motorină, la țigarete, precum și majorării cursului de schimb.

Încasările în cazul veniturilor din alte impozite și taxe pe bunuri și servicii au înregistrat o diminuare față de încasările anului anterior.

Încasările din contribuțiile de asigurări, deși au crescut în termeni nominali cu 5,7%, datorită creșterii veniturilor salariale, ca urmare a reîntregirii salariilor personalului bugetar și a majorării salariului minim de la 1 februarie 2013 și respectiv 1 iulie 2013. Încasările din contribuțiile de asigurări au fost afectate de obligația de restituire a contribuțiilor de asigurări sociale de sănătate către pensionari dar și de creșterea în anul 2013 cu 0,5 puncte procentuale a cotei de contribuții aferentă fondurilor de pensii administrate privat de la 3,5% la 4%.

Sumele primite de la Uniunea Europeană în contul plăților efectuate au fost în cuantum de 9,2 miliarde lei și au reprezentat 1,4% din PIB.

Execuția bugetară pe anul 2014

Execuția bugetară aferentă primelor 10 luni ale anului 2014 s-a încheiat cu un excedent de 0,29% din PIB. Rezultatul înregistrat indică o situație favorabilă din perspectiva încadrării în ținta de deficit pe ansamblul anului 2014, de 2,2% din PIB, fiind influențat de încasarea veniturilor din certificatele pentru emisii de gaze cu efect de seră emise de Ministerul Economiei, în suma de 452 milioane lei precum și tranșa a doua din impozitul pe construcții în sumă de 693,7 milioane lei. Veniturile bugetului general consolidat, în sumă de 177,5 miliarde lei, reprezentând 26,3% din PIB, au fost cu 6,5% mai mari în termeni nominali față de aceeași perioadă a anului precedent.

S-au înregistrat creșteri față de aceeași perioadă a anului precedent la încasările din: contribuțiile de asigurări sociale (+2.781 mil. lei), accize (+2.291 mil. lei), impozite ți taxe pe proprietate (+1.765 mil. lei), impozitul pe profit (+1.235 mil. lei), impozit pe salarii (+473mil.lei), TVA (+271mil.lei).

Veniturile din taxa pe utilizarea bunurilor s-au redus cu 41,6% ca urmare a faptului că în anul precedent s-au încasat taxe de licență pentru acordarea drepturilor de utilizare a frecvențelor radio în sumă de +2,0 miliarde lei.

La nivelul administrațiilor locale s-au înregistrat, de asemenea, creșteri față de anul precedent la impozite și taxe pe proprietate cu 4,2%, taxa pe utilizarea bunurilor cu 2,5% și venituri nefiscale cu 1,1%.

Sumele primite de la Uniunea Europeană în contul plăților efectuate au fost de 6,8 miliarde lei, cu 0,9 miliarde lei mai mari față de aceeași perioadă a anului precedent.

Veniturile fiscale au fost în sumă de 106,1 miliarde lei (15,7% din PIB), în creștere cu 5,42% comparativ cu perioada similară din anul precedent.

În structură veniturile avut următoarea evoluție :

Încasările din impozitul pe profit au înregistrat o creștere de 11,7% comparativ cu anul anterior, determinată de evoluția pozitivă atât a încasărilor de la agenții economici cât și a celor de la băncile comerciale;

Încasările din impozitul pe venit s-au realizat în sumă de 19,3 miliarde lei ceea ce a reprezentat o creștere cu 2,5% comparativ cu aceeași perioadă a anului precedent fiind influențate de creșterea câștigului salarial mediu brut pe economie, creșterea valorii punctului de pensie, creșterea efectivului de salariați din economie;

Încasările din impozitele și taxele pe proprietate au crescut cu 44,4% comparativ cu încasările din perioada similară a anului 2013 pe fondul creșterii semnificative a încasărilor la bugetul de stat ca urmare a introducerii impozitului pe construcții conform OUG nr.102/2013;

Încasările din taxa pe valoarea adăugată au totalizat 42,9 miliarde lei (6,4% din PIB), înregistrând o crestere cu 0,6% comparativ cu aceeași perioadă a anului precedent, Pe structura, detaliat, sumele colectate din TVA au fost mai mari pentru operatiunile interne cu 3,2 % si cu 3,0% la importul de bunuri. O influență negativă asupra încasărilor a avut-o creșterea rambursărilor de TVA cu 10,1%.

– Încasările din accize au înregistrat o creștere cu 13,0% comparativ cu cele zece luni ale anului precedent, determinată în principal de majorarea cuantumului accizelor la unele categorii de produse precum si de modificarea modului de calcul al valorii accizelor în lei, cât și a îmbunătățirii activității de colectare.

– Încasările din impozitul pe comerțul exterior și tranzacțiile internaționale au crescut cu 2,1% comparativ aceeași perioadă a anului precedent;

– Încasările din taxa pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfășurarea de activități au înregistrat o diminuare semnificativă (-41,6%) comparativ cu perioada similară a anului precedent în condițiile în care în anul 2013 au fost încasate în luna iunie taxele de licență pentru acordarea drepturilor de utilizare a frecvențelor radio, potrivit prevederilor H.G. nr. 605/2012, în sumă de aproximativ 2 miliarde lei.

– Contribuțiile de asigurări colectate la bugetul general consolidat în cele zece luni ale anului 2014 au fost în sumă de 47,8 miliarde lei, în creștere cu 6,2% față de aceeași perioadă a anului precedent.

Cheltuielile bugetului general consolidat, în sumă de 175,6 miliarde lei, au crescut în termeni nominali, cu 0,7% față de aceeași perioadă din anul precedent, dar s-au redus cu 1,3 puncte procentuale ca pondere în PIB.

S-au înregistrat creșteri față de aceeasi perioada a anului 2013 la cheltuielile de personal (+4,0%), asistența socială (+3,6%), cheltuielilor cu subvențiile (+6,9%). Reduceri de cheltuieli s-au înregistrat în cazul cheltuielilor cu bunuri și servicii (-0,1%), dobânzi (-0,5%), cheltuieli de capital (-13,4%) si proiecte cu finanțare din fonduri externe nerambursabile (-8,1%).

Cheltuielile de personal au crescut cu 4,0% față de aceeași perioadă a anului precedent, ca urmare a creșterii salariului minim brut la 850 lei de la 1 ianuarie 2014 și la 900 lei de la 1 iulie 2014, precum și a plății drepturilor stabilite prin hotărâri judecătoresti.

Față de anul precedent, s-a înregistrat reducerea cheltuielilor cu dobânzi cu 0,5% datorită scăderii randamentelor la licitațiile emisiunilor de obligațiuni de tip benchmark, precum și a cheltuielilor cu bunuri și servicii cu 0,1%.

Cheltuielile cu asistența socială au înregistrat o creștere de 3,6% comparativ cu aceeasi perioada a anului trecut fiind influențate de creșterea venitului minim garantat precum și de creșterea valorii punctului de pensie.

Prognoze macroeconomice pe termen mediu ( 2015-2017)

Având în vedere evoluția potențialului de creștere economică, pentru perioada 2015-2017 se estimează că economia românească își va relua creșterea mai susținută, fiind posibilă o creștere a produsului intern brut, în medie, cu 2,9% anual.

Cadrul fiscal-bugetar pe orizontul 2015-2017 – Politica fiscală și bugetară

Realizările anilor 2013 si 2014 față de măsurile asumate prin Strategia fiscal-bugetară din perioada2014-2016:

În domeniul impozitului pe profit și impozitului pe veniturile microîntreprinderilor:

Măsuri adoptate în cursul anului 2013 – 2014 în domeniul impozitului pe profit:

– majorarea nivelului stabilit pentru deducerea suplimentară a cheltuielilor eligibile pentru activitățile de cercetare-dezvoltare de la 20% la 50% ( începând cu data de 1 februarie 2013);

– limitarea deducerii cheltuielilor cu amortizarea mijloacelor de transport persoane care au cel mult 9 scaune de pasageri, la nivelul de 1.500 lei/lună (respectiv 18.000lei/an) cu sectoare exceptate;

– măsuri fiscale de încurajare a înființării societăților de tip holding prin neimpunerea veniturilor din dividende, câștiguri de capital și lichidarea persoanelor juridice, cu respectarea anumitor condiții de deținere;

– acordarea creditului fiscal sediilor permanente aparținând persoanelor juridice străine stabilite în România;

– schimbarea anului fiscal pentru contribuabilii care solicită modificarea exercițiului financiar, potrivit prevederilor art.27 din Legea contabilității nr.82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare;

– revizuirea regimului fiscal aplicabil cheltuielilor cu sponsorizarea, în sensul reportării sumelor care rămân nededuse în anul fiscal întrucât depășesc limita minimă care se scade din impozitul pe profit (3 la mie din cifra de afaceri și nu mai mult de 20% din impozitul pe profit), în următorii 7 ani consecutivi;

– scutirea de profit investit în producția și/sau achiziția de echipamente tehnologice – mașini, utilaje și instalații de lucru – astfel cum sunt prevăzute în subgrupa 2.1 din Catalogul privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe (începând cu 1 iulie 2014).

Măsuri adoptate în cursul anului 2013 – 2014 în domeniul impozitului pe veniturile microîntreprinderilor:

– instituirea începând cu 1 februarie 2013 a sistemului de plata obligatoriu a impozitului pe veniturile microîntreprinderilor pentru persoanele juridice române care la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent au cifra de afaceri mai mică de 65.000 de euro;

– introducerea în sistemul de plată pe veniturile microîntreprinderilor a contribuabililor care realizează venituri de până la 20% din consultanță și management;

– eliminarea din baza de impozitare a diferențelor de curs valutar și a reducerilor comerciale acordate.

Alte măsuri fiscale:

Instituirea impozitului în cotă 0,5% pe veniturile din activitățile de exploatare a resurselor naturale, altele decât gazele naturale (01 feb. 2013 – 31 dec. 2014);

Introducerea impozitului asupra veniturilor suplimentare obținute ca urmare a dereglementării prețurilor din sectorul gazelor naturale (01 feb. 2013 – 31 dec. 2014);

Instituirea „impozitului pe construcții” ca măsură specială de extindere a bazei de impozitare asupra construcțiilor;

În domeniile impozitului pe venit și contribuțiilor sociale obligatorii, din punct de vedere al impozitului pe venit și al contribuțiilor sociale obligatorii, măsurile realizate în anii 2013-2014 și asumate pentru perioada 2014-2016 sunt:

– revizuirea bazei de impunere a veniturilor din activități agricole prin stabilirea unor norme de venit – menținerea cotei unice pentru veniturile obținute de persoanele fizice;

– impozitarea indemnizațiilor (diurnelor) primite de angajați pe perioada delegării și detașării în altă țară și în străinătate, pentru partea care depășește limita a de 2,5 ori nivelul stabilit prin hotărâre de guvern pentru instituțiile publice;

– asigurarea respectării pricipiului echității în aplicarea principiului contributivității privind finanțarea sistemului public de sănătate în sensul adoptării măsurii de cuprindere în baza de calcul a contribuției de asigurări sociale de sănătate a veniturilor din cedarea folosinței bunurilor;

– includerea în baza de calcul a contribuțiilor sociale obligatorii a indemnizațiilor (diurnelor) primite pe perioada delegării și detașării în altă țară și în străinătate, pentru partea care depășește limita a de 2,5 ori nivelul stabilit prin hotărâre de guvern pentru instituțiile publice;

– introducerea măsurii privind deducerea specială pentru creditele restructurate.

În domeniul TVA, principalele măsuri introduse în perioada 2013-2014 sunt:

– reducerea cotei de TVA de la 24% la 9% pentru livrările de pâine și produse de panificație, pe întreg lanțul de comercializare, începand cu data de 1 septembrie 2013, ca parte a unei directii de actiune mentionata in Programul de Guvernare 2013-2016;

– instituirea caracterului opțional pentru sistemul TVA la încasare începând cu data de 1 ianuarie 2014 pentru persoanele eligibile, respectiv pentru persoanele impozabile cu o cifra de afaceri anuala inferioară plafonului de 2.250.000 lei (echivalentul a 500.000 euro);

– transpunerea in legislatia nationala a prevederilor art. 5 ale Directivei 2008/8/CE a Consiliului de modificare a Directivei 2006/112/CE in ceea ce priveste locul de prestare a serviciilor. Începând cu data de 1 ianuarie 2015, locul prestarii pentru serviciile electronice, de telecomunicații, radiodifuziune și televiziune prestate către persoane neimpozabile stabilite in Uniunea Europeana, se considera a fi în statul membru in care este stabilit beneficiarul.

În domeniul accizelor, precizăm că au fost respectate obiectivele înaintate anterior, respectiv:

· respectarea calendarului de creștere graduală a accizelor pentru țigarete prevăzut în anexa nr. 6 de la titlul VII din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în conformitate cu cerințele Directivei 2011/64/UE privind structura și ratele accizelor aplicate tutunului prelucrat;

· respectarea angajamentelor asumate de România cu alte instituții finaciare internaționale;

· transpunerea în legislația națională a directivelor ce se adoptă de Comisia Europeană în domeniul accizelor, în termenele prevăzute de respectivele directive În plus, pentru perioada 4 aprilie 2014 – 31 martie 2019 a fost introdusă o schemă de ajutor de stat pentru transportatorii de mărfuri și persoane în cazul utilizării motorinei drept combustibil pentru motor care constă în restituirea de accize în cuantum de 40 euro/1.000 litri, pentru:

· transportul rutier de mărfuri în cont propriu sau pentru alte persoane, cu autovehicule sau ansambluri de vehicule articulate destinate exclusiv transportului rutier de mărfuri și cu o greutate brută maximă autorizată de cel puțin 7,5 tone;

· transportul de persoane, regulat sau ocazional, exclusiv transportul public local de persoane, cu un autovehicul din categoria M2 sau M3, definit în Directiva 2007/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 septembrie 2007 de stabilire a unui cadru pentru omologarea autovehiculelor și a remorcilor acestora, precum și a sistemelor, componentelor și unităților tehnice separate destinate vehiculelor respective.

Scurta caracterizare a politicii fiscale pe perioada 2015-2017, principalele obiective pe termen mediu

Obiectivele fundamentale privind fiscalitatea sunt reprezentate de simplificarea acesteia și de crearea predictibilității într-un cadru fiscal – bugetar stimulativ pentru dezvoltarea mediului economic privat și public, mentionate de altfel si in cuprinsul Strategiei fiscal-bugetare pentru perioada 2014-2016.

De asemenea, in perioada 2015-2017, politica fiscala isi mentine aceleasi caracteristici principale ca si cele mentionate in strategia anterioara, respectiv:

· fiscalitatea trebuie subordonată obiectivului fundamental al dezvoltării economice;

· viziunea fiscală trebuie să fie una calitativă, să stimuleze mediul economic, investițiile și inițiativa antreprenorială;

· eficienta cheltuirii banilor publici si promovarea investitiilor.

Totodata, pe termen mediu, Guvernul si-a propus printre elementele de consolidare a politicii fiscalbugetare, continuarea măsurilor de creștere a eficienței sistemului fiscal prin rescrierea Codului fiscal și Codului de procedură fiscală.

Obiectivul privind reducerea poverii fiscale pentru forța de muncă cu venituri mici prin implementarea unui nou sistem al contribuțiilor sociale obligatorii, prin extinderea bazei de calcul a acestora asupra tuturor veniturilor realizate de persoanele fizice care desfășoară activități independente, indiferent dacă acestea mai realizează sau nu și alte venituri.

Din punct de vedere al accizelor reiterăm principalele obiective pe termen mediu:

· transpunerea în legislația națională a directivelor ce se adoptă de Comisia Europeană în domeniul accizelor, în termenele prevăzute de respectivele directive.

· exprimarea în lei a nivelului accizelor. Astfel, începând cu 1 ianuarie 2015 nivelul accizelor va fi exprimat în lei pe unitatea de măsură utilizând nivelul în lei practicat în anul 2014. Începând cu anul 2016, nivelul astfel obținut se actualizează anual cu creșterea prețurilor de consum, din ultimele 12 luni, calculată în luna septembrie a anului anterior celui de aplicare, comunicată oficial de Institutul Național de Statistică până la data de 15 octombrie.Totodată, pentru unitate de tratament, nivelul impozitului datorat pentru țiței precum și accizele datorate pentru alte produse decât cele pentru care se datorează accize armonizate cu directivele europene, va fi exprimat tot în lei pe unitatea de măsură.

III.3.2. Noul Cod Fiscal – între acțiune politică și eficiență economică

(Ionut Dumitru, Presedinte Consiliul Fiscal si economist sef Raiffeisen Bank)

Noul cod fiscal a fost aprobat in data de 24 iunie 2015 cu un vot aproape unanim in Parlament. Sunt doua aspecte importante care merita comentate in privinta implicatiilor economice ale noului cod fiscal. Un prim aspect este legat de implicatiile bugetare si al doilea priveste substanta economica a acestuia. In privinta impactului bugetar, propunerea trimisa initial de catre Guvern in Parlament presupunea un pachet de stimulare fiscala pe perioada 2016-2019 foarte agresiv si fara precedent probabil in istoria recenta a Europei. Acesta cuprindea reducerea tuturor taxelor principale. In cazul cotei de TVA standard, reducerea prevazuta era una de la o extrema la cealalta.

Romania are in momentul de fata a 3-a cea mai mare cota standard de TVA la nivel european, dupa Ungaria cu 27%, Suedia, Danemarca si Croatia cu 25%, si Finlanda cu 24%, iar 18% cat era prevazut a se atinge in 2018 ar fi fost a doua cea mai mica la nivel european, dupa Luxemburg cu 17% si Malta cu 18%. In cazul cotei unice reducerea prevazuta initial si programata pentru 2019 de la 16% la 14% era o supralicitare intr-un domeniu in care impozitarea este printre cele mai mici din Europa. In plus, propunerea initiala prevedea si o reducere a CAS de peste 5 pp in 2018, o reducere semnificativa a accizelor in 2016 si o reducere a impozitului pe dividende de la 16% la 0% in 2016.

Fata de propunerea trimisa initial de catre Guvern Parlamentului, votul final a consimtit cateva modificari, cele mai importante fiind legate de renuntarea la masurile de relaxare fiscala prevazute pentru anii 2017-2019 (cea mai importanta fiind reducerea CAS, reducerea de cota unica fiind probabil neluata in serios de nimeni de la bun inceput, dat fiind nivelul curent foarte redus al acesteia), reducerea mai rapida a cotei de TVA standard (de la 24% la 19% in 2016) si reducerea la 5% in loc de 0% a impozitului pe dividende. In plus, intre timp a fost scazuta cota de TVA la alimente la 9% si au fost dublate alocatiile pentru copii. Trebuie mentionat ca prin reducerea cotei de TVA la alimente si la alte bunuri si servicii la doar 9%, cota medie legala de TVA va fi dupa 1 ianuarie 2016 in jurul lui 15%, scaderea TVA mediu fiind astfel in fapt mult mai ampla (peste 7 pp).

Cele mai importante modificări ale codului fiscal

Impozitul pe profit

1. Se exclud din categoria contribuabililor obligați la plata impozitului pe profit a următoarelor persoane juridice :

– Academia Română;

– fundația înființată de Academia Română în calitate de fondator unic;

– entitatea transparentă fiscal cu personalitate juridică;

– completarea categoriei de persoane juridice scutite de la plata impozitului pe profit, pentru anumite venituri, cu Societatea Națională de Cruce Roșie din România.

2. Se revizuieste regimul veniturilor din dividende primite de la persoane juridice române și se introduc noi tipuri de venituri neimpozabile, astfel:

– dividendele primite de la firmele romanesti sunt venituri neimpozabile, indiferent de condițiile de deținere a titlurilor de participare;

– Banii colectati de organizațiile colective autorizate, cât și de producători, pentru îndeplinirea resposabilităților de finanțare a gestionării deșeurilor;

– veniturile din despăgubiri primite în baza hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului;

– veniturile reprezentând echivalentul unor despăgubiri primite potrivit Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, prevedere care a fost preluată din această lege specială.

3. Incepând cu data de 1 ianuarie 2019, cota de impozit pe profit se reduce la 14%.

4. Se elimina limitele fiscale pentru: a)cheltuielile efectuate în numele unui angajat, la schemele de pensii facultative, în limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a 400 euro/an/ participant; b) cheltuielile cu primele de asigurare voluntară de sănătate, în limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a 250 de euro/an/ participant. Aceste contribuții ale angajatorului la schemele de pensii facultative, respectiv pentru primele de asigurare voluntară de sănătate, se includ în venitul salarial al angajatului, în vederea impozitării, pentru partea care depășește 650 euro, pentru aceste cheltuieli însumate.

5. În vederea determinarii deducerii fiscale pentru cheltuielile de protocol, se propune ca bază de calcul profitul contabil, înainte de determinarea impozitului pe profit.

6. Pentru încurajarea în susținerea sponsorizarii se majorareza limita minima legată de cifra de afaceri de la 0,3% la 0,5%, în condițiile în care minim 30% din cheltuielile cu sponsorizarea/mecenat/acordarea de burse private sunt efectuate către federațiile sportive naționale definite potrivit Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000.

7. Reglementarea regimului fiscal al pierderilor din creanțe, deductibile la calculul profitului impozabil, dacă sunt acoperite de contracte de asigurare.

8. Revizuirea modalității de determinare a nivelului de deducere, la calculul profitului impozabil, pentru cheltuielile aferente vehiculelor rutiere motorizate, generate de diferențele de curs valutar înregistrate ca urmare a derulării unui contract de leasing, în sensul că limita fiscală de 50% se aplică asupra valorii pierderii nete din diferențe de curs valutar înregistrată în perioada fiscală pentru care se efectuează calculul impozitului pe profit.

9. Se elimina prevederile referitoare la reținerea la sursă a impozitului datorat în cazul în care vânzarea unui imobil se efectuează către o persoană juridică română. Astfel, persoana juridică străină care realizează venitul va avea obligația de a plăti impozit pe profit și de a depune declarații de impozit pe profit, direct sau prin împuternicit, indiferent de persoana căreia îi vinde proprietățile imobiliare situate în România, respectiv titlurile de participare.

10. Modificarea termenelor pentru efectuarea plăților anticipate, pentru contribuabilii care aplică sistemul anual de declarare și plată a impozitului pe profit. Se modifica termenele de efectuare a plăților anticipate, astfel:

– pentru situațiile în care plățile anticipate se efectuează la nivelul sumei de o pătrime din impozitul pe profit datorat pentru anul precedent, plățile anticipate se efectuează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se efectuează plata, cu excepția plății anticipate aferentă trimestrului IV care se declară și plătește până la data de 25 decembrie a trimestrului respectiv;

– pentru situațiile în care plățile anticipate se efectuează la nivelul sumei rezultate din aplicarea cotei de impozit asupra profitului contabil al perioadei pentru care se efectuează plata anticipată, plățile anticipate se declară și se plătesc până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se efectuează plata anticipată, pentru trimestrele I-III. Definitivarea și plata impozitului pe profit aferent anului fiscal respectiv se efectuează până la termenul de depunere a declarației privind impozitul pe profit.

Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor

11. Se modifică una din condițiile de încadrare în categoria fiscala de ”microîntreprindere”, respectiv cea referitoare la nivelul veniturilor realizate în anul precedent, după cum urmează:

a) 75.000 euro, pentru încadrarea în categoria microîntreprinderilor în anul 2017;

b) 85.000 euro, pentru încadrarea în categoria microîntreprinderilor în anul 2018;

c) 100.000 euro, pentru încadrarea în categoria microîntreprinderilor începând cu anul 2019.

În condițiile în care același nivel al veniturilor realizate este folosit și pentru menținerea/ieșirea, în cursul anului, în/din sistemul de impozitare pe veniturile microîntreprinderilor, se modifică în mod corelat și limita fiscală din cursul anului, utilizată pentru stabilirea naturii obligației fiscale datorate: impozit pe veniturile microîntreprinderilor sau impozit pe profit, după caz.

12. Se modifică prevederile fiscale referitoare la baza impozabilă pentru microîntreprinderi, aceasta urmand sa se ajusteze numai cu valoarea reducerilor comerciale acordate/primite ulterior facturării care sunt înregistrate în contul 709 "Reduceri comerciale acordate", respectiv în contul 609 "Reduceri comerciale primite". Baza impozabilă nu se ajustează cu reducerile comerciale primite ulterior facturării care, potrivit reglementărilor contabile, corectează costul stocurilor la care se referă.

13. Se introduce un sistem diferențiat de cote de impozitare, între 1% și 3%. În cazul microîntreprinderilor fără salariați, sarcina fiscală se majorează cu o sumă fixă trimestrială, stabilită și actualizată, în funcție de evoluția veniturilor fiscale care s-ar fi încasat la un salariu de bază minim brut pe economie. Astfel, cotele de impozitare pe veniturile microîntreprinderilor sunt:

a) 1% pentru microîntreprinderile care au peste 2 salariați, inclusiv;

b) 3% pentru microîntreprinderile care au un salariat;

c) 3% + 1.530 lei pentru fiecare trimestru pentru care se datorează impozit, pentru microîntreprinderile care nu au salariați.

d) 3% pentru microîntreprinderile care nu se încadrează în prevederile lit.a) sau lit.b

De asemenea, cota de impozitare reglementată este de 1%, necondiționată de angajarea de salariați, în primii doi ani de existență a persoanei juridice respective

Impozitul pe venit

14. Se diminueaza cota de impozit pe venit de la 16%, la 14%, aplicată asupra venitului impozabil realizat începând cu data de 1 ianuarie 2019, pentru determinarea impozitului corespunzător fiecărei surse din următoarele categorii de venituri: activități independente, salarii și asimilate salariilor, cedarea folosinței bunurilor, investiții, pensii, activități agricole, silvicultură și piscicultură, premii și alte surse.

15. Se propune extinderea veniturilor neimpozabile reprezentând:

– premii obținute de sportivii medaliați la jocurile paralimpice;

– premii, prime și indemnizații sportive acordate sportivilor, antrenorilor, tehnicienilor și altor specialiști, prevăzuți în legislația în materie, în vederea realizării obiectivelor de înaltă performanță: clasarea pe locurile 4-6 la campionatele europene, campionatele mondiale și jocurile olimpice/paralimpice, precum și calificarea și participarea la turneele finale ale campionatelor mondiale și europene, prima grupă valorică, precum și la jocurile olimpice/paralimpice, în cazul jocurilor sportive.

Venituri din activități independente

16. Neimpozitarea cadourilor în cazul în care nu este depășită limita a 150 lei cu ocazia unor evenimente (anumite sărbători religioase, 8 martie, 1 iunie, etc.). De asemenea, se propune aplicarea aceluiași regim fiscal pentru cadourile și tichetele cadou oferite tuturor salariaților, în cazul în care acestea sunt acordate pentru evenimentele și în limita respectivă.

17. Neimpozitarea la nivelul angajaților a hranei acordate de angajator în baza normelor tehnice sau igienice reglementate pentru anumite sectoare de activitate care interzic introducerea alimentelor în incinta unității.

18. La funcția de bază a fost majorat nivelul deducerilor personale acordate în funcție de numărul persoanelor aflate în întreținere, cuprinse în prezent între 250 lei/lunar și 650 lei /lunar, pentru un venit lunar brut de până la 1.000 lei inclusiv, ajungându-se la deduceri personale cuprinse între 300 lei/lunar și 800 lei/lunar, pentru un venit lunar brut de până la 1.500 lei /lunar, inclusiv.

Venituri din cedarea folosinței bunurilor

19. Se propune eliminarea din sfera cheltuielilor deductibile a celor reprezentând contribuții de asigurări sociale de sănătate prevăzute la titlul V – "Contribuții sociale obligatorii", pentru contribuabili, indiferent dacă determinarea venitului net se efectuează în sistem real, pe baza normelor de venit sau prin utilizarea cotelor forfetare de cheltuieli.

Se propune ca pentru stabilirea venitului net anual realizat de persoanele fizice din cedarea folosinței bunurilor, inclusiv din arendă, să se acorde o cheltuială deductibilă egală cu 40% din venitul brut.

Venituri din pensii

20. Asimilarea cu veniturile din pensii a diferențelor de venituri din pensii și a sumelor reprezentând actualizarea acestora cu indicele de inflație, acordate în baza hotărârilor judecătorești rămase definitive și irevocabile/hotărârilor judecătorești definitive și executorii, precum și stabilirea regimului fiscal aplicabil acestora.

21. Au fost revizuite prevederile referitoare la condițiile de acordare a deducerii speciale pentru creditele rescadențate, pentru persoanele fizice care obțin venituri din pensii, titulari ai unor contracte de credite supuse rescadențării, în colaborare cu reprezentanții B.N.R. și A.R.B pentru a răspunde problemelor sistemului bancar.

22. Majorarea sumei neimpozabile lunare luată în calcul la stabilirea venitului impozabil lunar din pensii la 1050 lei, începând cu drepturile aferente lunii ianuarie 2016. Plafonul neimpozabil lunar de 1.050 lei acordat în anul fiscal 2016 va fi majorat cu 50 lei, în fiecare an fiscal, începând cu drepturile aferente luni ianuarie, până ce plafonul de venit neimpozabil va ajunge la valoarea de 1.200 lei /lunar.

Contribuții sociale obligatorii

23. Începând cu data de 1 ianuarie 2018, cotele pentru contribuția de asigurări sociale datorată bugetului asigurărilor sociale de stat, în funcție de condițiile de muncă, sunt următoarele:

– cota integrala pentru condiții normale de muncă 21%, din care 7,5% cota pentru contribuția individuală și 13,5% pentru contribuția datorată de angajator;

– cota integrala pentru condiții deosebite de muncă 26%, din care 7,5% cota pentru contribuția individuală și 18,5% pentru contribuția datorată de angajator;

– cota integrala pentru condiții speciale de muncă și pentru alte condiții de muncă astfel cum sunt prevăzute în Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice cu modificările și completările ulterioare, 31%, din care 7,5% cota pentru contribuția individuală și 23,5% pentru contribuția datorată de angajator.

24. Se elimină excepția care stabilește că persoanele fizice care realizează venituri din desfășurarea activităților independente nu datorează contribuție pentru aceste venituri dacă mai realizează și venituri din salarii.

25. Se elimină posibilitatea de alegere a venitului asigurat la sistemul public de pensii, de către persoanele fizice care realizează venituri din desfășurarea unei activități independente, care în prezent permite asigurarea în sistem la venitul minim, reprezentând 35% din câștigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat (pentru anul 2015: 2.415 lei x 35%= 845 lei ).

26. În cazul persoanelor care realizează venituri din activitățile independente peste nivelul plafonului minim lunar, obligațiile de plată a contribuției de asigurări sociale se stabilesc la nivelul venitului realizat, care nu poate fi mai mic decât echivalentul reprezentând 35% din câștigul salarial mediu brut, în vigoare în anul pentru care se efectuează definitivarea contribuției și nici mai mare decât echivalentul a de 5 ori acest câștig. În acest caz, anual, ca urmare a efectuării regularizării venitului bază de calcul, se stabilesc diferențe de contribuție față de plățile anticipate, care se determină prin aplicarea cotei de contribuție asupra echivalentului reprezentând 35% din câștigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat în vigoare în anul pentru care se stabilesc plățile anticipate. Aceste diferențe se distribuie în mod egal pe lunile în care s-a desfășurat activitatea în anul pentru care se face regularizarea.

Contribuția de asigurări sociale de sănătate

27. Se elimină excepția prin care se stabilește că persoanele fizice care realizează venituri din drepturi de proprietate intelectuală, investiții, precum și din alte surse, nu datorează contribuție pentru aceste venituri dacă mai realizează și venituri din salarii, pensii sau venituri din activități independente. Se introduce plafonul maxim al bazei lunare de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale de sănătate, respectiv, baza lunară de calcul asupra căreia se aplică cota individuală de contribuție nu poate fi mai mare decât echivalentul a de 5 ori câștigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului de asigurări sociale de stat.

28. Se efectuează regularizarea anuală a CASS pentru toate veniturile menționate la pct. 3.2 în sensul că, în anul următor celui de realizare a veniturilor, organul fiscal stabilește baza anuală de calcul, ca sumă de baze anuale de calcul asupra cărora se datorează contribuția și încadrează această bază în plafonul anual maxim reprezentând valoarea a de 5 ori câștigul salarial mediu brut înmulțit cu 12 luni (plafon anual pentru anul 2015: 144.900 lei) și în plafonul anual minim reprezentând valoarea a 12 salarii de bază minime brute pe țară.

29. Se elimină deducerea de la calculul impozitului pe venit a contribuției de asigurări sociale de sănătate în cazul veniturilor asupra cărora se datorează această contribuție, respectiv, veniturile de la pct. 3.2, întrucât prin regularizarea anuală a contribuției rezultă sume de restituit, fapt ce implică recalcularea venitului impozabil care nu se poare realiza decât în condițiile unei globalizări a veniturilor impozabile.

Taxa pe valoarea adăugată (TVA)

30. Se propune reducerea cotei standard de TVA de la 24% la 20%, începând cu data de 1 ianuarie 2016. De asemenea, se propune reducerea cotei standard de TVA la 18% începând cu 1 ianuarie 2018.

Totodată, se propune extinderea aplicării cotei reduse de TVA de 9%, începând cu data de 1 ianuarie 2016, pentru livrarea următoarelor bunuri:

– animale vii și păsări vii, din specii domestice, care se încadrează la codurile NC 0101-0105, 0106 14 10, 0106 33 00;

– carne, inclusiv organe comestibile și preparate din carne, care se încadrează la codurile NC 0201-0210 și 1601-1603;

– pește și preparate din pește, care se încadrează la codurile NC 0301 – 0305 și 1604, cu excepția peștilor ornamentali;

– lapte, produse și subproduse lactate, care se încadrează la codurile NC 0401-0406;

– ouă de păsări, care se încadrează la codurile NC 0407-0408;

– legume, plante, rădăcini și tuberculi, alimentare, fructe comestibile și preparate din acestea, care se încadrează la codurile NC 0701-0714, 0801-0813 și 2001-2009.

31. Se va trece la implementarea taxării inverse pentru livrarea de clădiri, părți de clădire și terenuri de orice fel, pentru a căror livrare se aplică regimul de taxare.

Accize

32. Diminuarea nivelului accizelor:

– la motorină de la 1897,08 lei/1000 litri la 1518,04 lei/1000 litri, ca urmare a scăderii consumului de carburant și în special pentru a contracara fenomenul de alimentare cu combustibil de către transportatori în alte state membre cum ar fi Ungaria și Slovenia – unde se restituie o parte din accize sau Bulgaria care are un nivel redus de taxare;

– la benzina fără plumb nivelul accizelor s-a diminuat de la 2035,40 lei/1000 litri la 1656,36 lei/1000 litri;

– la benzina cu plumb de la 2327,27 lei/1000 litri la 1948,23 lei/1000 litri.

33. Eliminarea nivelului redus al accizelor pentru motorina utilizată de transportatorii de mărfuri și persoane, având în vedere reducerea semnificativă a nivelului standard;

34. Reașezarea nivelurilor de accize pentru alcool și băuturile alcoolice, după cum urmează:

– scăderea nivelului accizelor pentru bere de la 3,9 lei/hl/1grad Plato la 3,3 lei/hl/1grad Plato, iar pentru berea produsă de producătorii independenți a căror producție anuală nu depășește 200 mii hl, de la 2,24 lei/hl/1grad Plato la 1,82 lei/hl/1grad Plato; măsura este impusă de scăderea consumului din 2012 și până în prezent cu 1,9 mil hl bere, cu influențe negative asupra veniturilor la bugetul de stat aferente altor impozite;

– scăderea nivelului la vinuri spumoase de la 161,33 lei/hl produs la 47,38 lei/hl produs și la băuturi fermentate spumoase de la 213,21 lei/hl produs la 47,38 lei/hl produs. Măsura este impusă de faptul că 75% din consum de astfel de produse spumoase este asigurat din producția națională;

– creșterea nivelului de impozitare pentru băuturile fermentate liniștite de la 47,38 lei/hl produs la 396,84 lei/hl produs; în acest fel se încurajează producția de băuturi fermentate liniștite din mere, pere și miere în detrimentul celor obținute din diferite siropuri fermentescibile, arome și coloranți;

– stabilirea unui nivel al accizelor pentru produsele intermediare de 396,84 lei/hl produs; schimbarea modului de taxare nu va mai permite migrarea băuturilor fermentate în produse intermediare și invers în funcție de nivelul de impozitare;

– scăderea nivelului accizelor pentru alcool etilic de la 4.738,01lei/hl alcool pur la 3.306,98 lei/hl pe alcool pur, iar pentru alcoolul etilic produs de micile distilerii de la 2.250,56 lei/hl alcool pur la 1.653,49 lei/hl alcool pur; măsura este impusă de scăderea consumului din 2013 și până în prezent, cu influențe negative asupra veniturilor la bugetul de stat aferente altor impozite;

Impozite și taxe locale

35. Impozitul pe clădiri va fi stabilit în funcție de destinația proprietății – clădiri – rezidențiale și clădiri nerezidențiale. Cota impozitului pe clădiri rezidențiale va fi cuprinsă între 0,08 %- 0.2%. În cazul persoanelor fizice baza de calcul va fi valoarea impozabilă a clădirii, determinată tabelar, iar în cazul persoanelor juridice valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare.

Cota impozitului pe clădiri nerezidențiale va fi cuprinsă între 0,2%-1,3%. Baza impozabilă va fi valoarea impozabilă. În cazul persoanelor fizice, autoritățile publice locale sunt obligate să-și stabilească valorile impozabile pe tipuri de clădiri și pe zone în cadrul localității, urmare a evaluărilor rezultate dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat și aprobate prin hotărâre a consiliului local. În cazul persoanelor juridice, valoarea impozabilă este cea rezultată dintr-un raport de evaluare, întocmit de un evaluator autorizat. În situația în care la adresa clădirii, o persoană fizică are inregistrată o companie, aceasta va avea regimul fiscal nerezidențial numai în situația când se deduc cheltuielile cu utilitățile.

Impozitul pe teren

36. Pentru terenurile situate în intravilan au fost introduse limite minime și maxime, pe ranguri de localități și zone. Astfel, limita minimă a fost determinată prin reducerea cu 20% a actualului nivel, iar limita maximă este dublu actualului nivel.

Impozitul pe mijloacele de transport

37. S–a introdus prevederea de scutire de la plata acestui impozit pentru mijloacele de transport folosite exclusiv pentru transportul stupilor în pastoral și a mijloacele de transport folosite exclusiv pentru intervenții în situații de urgență, precum și reducerea impozitului cu 95% pentru mijloacele de transport hibride.

38. S-a abrogat capitolul VIII privind taxa hotelieră.

Majorarea impozitelor și taxelor locale-ale autorităților locale

39. Se acordă competențe consiliilor locale de a stabili cote adiționale impozitelor și taxelor locale de până la 50% față de nivelul actual de până la 20%.

Hotărâri ale consiliilor locale

40. Începând cu 1 ianuarie 2017, s-a acordat competență consiliilor locale de a putea majora, pentru clădirile și terenurile neîngrijite situate în intravilan, impozitul pe clădiri și impozitul pe teren cu până la 500%, în condițiile stabilite prin hotărâre a consiliului local. Începând cu 1 ianuarie 2018, impozitul pe teren poate fi majorat cu până la 500% pentru terenurile situate în intravilan, pentru care suprafața ocupată de clădiri este mai mică de 20% din suprafața totală a terenului și nu depășește 40 m2, în condițiile stabilite prin hotărâre a consiliului local.

Pentru terenul agricol din extravilan nelucrat timp de doi ani consecutiv, consiliul local poate majora impozitul pe teren cu până la 500% începând cu al treilea an, în condițiile stabilite prin hotărâre a consiliului local.

Indexarea impozitelor și taxelor locale

În cazul oricărui impozit sau oricărei taxe locale, care constă într-o anumită sumă în lei sau care este stabilită pe baza unei anumite sume în lei, sumele respective se indexează anual, până la data de 30 aprilie, de către consiliile locale, ținînd cont de rata inflației pentru anul fiscal anterior, comunicată pe site-ul oficial al Ministerului Finanțelor Publice și Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice.

IV. METODICA PREDĂRII ȘI EDUCAȚIEI PROFESIONALE

IV.1. STUDIUL DISCIPLINELOR ECONOMICE

În condițiile actuale, lumea economică trebuie înțeleasă în complexitatea sa, ceea ce presupune necesitatea cunoașterii efective a realităților și a practicilor economice și sociale. Aceasta aduce după sine și necesitatea restructurării mentalităților de gândire, situație ce include implicit și sistemul de învățământ.

Structura sistemului de cunoștințe și deprinderi economico-sociale trebuie să țină seama de marea configurație a activității economice, care poate fi considerată pe ramuri (industrie, agricultură, construcții, transporturi, comerț, finanțe-bănci) sau pe o verticală organizatorică (microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie, economie sau activitate economică la nivel central și în plan local, administrativ). Mecanisme economico-sociale există și în cadrul diferitelor organisme internaționale (monetare, bancare, comerciale, agricole etc.). înțelegerea modului de funcționare a acestora devine o prioritate pentru învățământul românesc, cu atât mai mult cu cât în istoria economiei naționale au existai disfuncționalități majore în administrarea eficientă a mecanismelor economico-sociale.

Însușirea cunoștințelor economice este esențială pentru absolvenții învățământului liceal. Economia de piață este o formă superioară a economiei de schimb în cadrul căreia se produc mutații esențiale la care sunt solicitați să participe practic toți cei angajați în activități economice. De aceea, însușirea disciplinelor economice trebuie să se realizeze în mod activ. Aceasta înseamnă că în procesul învățării, elevii vor putea să pună probleme, să formuleze întrebări cu privire la problemele studiate, să caute răspunsuri și soluții la problematica studiată, fie bazându-se pe cunoștințe deja acumulate, fie însușindu-și noi cunoștințe.

De asemenea, are loc o evidentă regândire a studiului disciplinelor economice în ideea promovării interdisciplinarității, cunoștințele acestora îmbinându-se cu cele ale științelor naturii, științelor tehnice etc.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că trebuie realizată o corespondență între conținutul disciplinelor economice și realitate, aceasta pentru că, de multe ori. unitățile de conținut fac referire la economia de piață dezvoltată și nu la realitatea noastră economică.

Reforma curriculară din învățământul preuniversitar presupune adaptarea disciplinelor economice la cerințele și condițiile specifice economiei de piață, precum și la standardele europene de exigență.

Transformarea mecanismelor economice, ca și restructurările profunde ale întregii vieți economico-sociale, impun noi exigențe în abordarea metodicii disciplinelor economice si sociale.

Disciplinele cu caracter economic din învățământul preuniversitar sunt predate de persoane care au urmat un învățământ superior specializat în acest domeniu. Ca atare, abordarea acestor discipline în învățământul liceal cât trebuie să aibă în vedere mai multe coordonate:

– să țină seama de necesitățile științifice și practice ale economiei și societății românești;

– să prezinte în mod corect conceptele, mecanismele, legile și teoriile economice, precum și metodele de evaluare a corectitudinii gândirii economice;

– să înfățișeze varietatea ideilor și problematicii economice, mecanismele acestora, cu laturile lor bune și aspectele lor negative, fără nici un fel de concepții preconcepute;

Profesorii care predau aceste discipline trebuie să-și formeze capacitatea de a explica într-un limbaj adecvat noțiunile și conceptele economice și să folosească în expunere un instrumentar analitic cât mai adecvat și sugestiv. Reușita în această direcție va fi determinată atât de calitățile pedagogice cât și de gradul de documentare și pregătire profesională. Utilizarea metodelor active, antrenante, va contribui la realizarea unui învățământ formativ, depășindu-se astfel faza învățământului informativ. Numai astfel fiecare clasă sau sală de curs va deveni locul de formare a unor adevărați specialiști.

IV.2. ROLUL DISCIPLINELOR ECONOMICE ÎN PREGĂTIREA VIITORILOR SPECIALIȘTI

Particularitățile aparatului noțional al disciplinelor economice, în general impun respectarea anumitor exigențe metodologice și metodice în procesul instruirii.

1. În primul rând, disciplinele economice operează cu noțiuni care au un înalt grad de abstractizare, atingând uneori nivelul categorial. De aceea, discursul profesorului trebuie să facă permanent trecerea de la cunoașterea fenomenului la esență și invers, de la abstract la concret, să conțină date, observații, experiențe din viața economică, elemente care să-l pună pe elev în fața diversității de manifestări ale proceselor economice. Profesorii trebuie să aibă în vedere eliminarea riscului de a se menține la un nivel constant de abstractizare fie prea înalt, fie prea scăzut.

2. Noțiunile economice reflectă o anumită realitate economico-socială, internă și internațională. Această caracteristică impune ca în procesul de predare, profesorul să recurgă la o analiză multilaterală și comparativă a diverselor fenomene și procese economice, să evidențieze – argumentat – intercondiționarea dintre economic și politic în funcționarea unui anumit mecanism economic. De fapt, sunt teme care impun, în mod expres, o asemenea abordare, ca de pildă, reforma economică din România sau globalizarea problemelor omenirii.

3. Noțiunile economice, tocmai pentru că reflectă o anumită realitate economică, cu caracter istoric. Aceasta înseamnă că, pe măsura schimbărilor intervenite în realitate, survin modificări în conținutul și sfera noțiunilor ce o descriu. Această situație îl obligă pe profesor să-și construiască un asemenea discurs și să utilizeze acele metode și procedee prin care expunerea noțiunilor să se facă în fluxul succesiunii lor, să se aibă în vedere trecerea de la simplu la complex și examinarea proceselor economice în contextul general al dezvoltării sociale. Spre exemplu, prin analiza raportului dintre economia naturală și economia de schimb în cursul istoriei, și în prezent, elevii vor putea descifra și înțelege mai ușor caracteristicile, nevoile și resursele reformei de înfăptuit astăzi în România, raporturile cu structurile economice europene, ș.a. În același context, un element deosebit de important și care, de aceea, nu trebuie subapreciat în procesul de instruire îl constituie valorificarea experienței sociale și de viață a elevilor. Ni s-ar putea replica că aceasta (experiența elevului) este redusă și, prin urmare, nesemnificativă. Da! Dar ea există, mai ales într-o societate zbuciumată cum este cea românească. Apelul la ea poate evidenția, pe de o parte, multiplele aspecte ale relației dintre teorie și practică și, pe de altă parte, poate stimula motivația pentru studiul disciplinelor economice, facilitând astfel formarea unui comportament economic rational.

4. Noțiunile economice se structurează, indeosebi, sub forma notiunilor concordante ale căror sfere coincid parțial (raport de ordinare) sau total (raport de identitate). Ca urmare, noțiunile aflate în raport de ordinare sunt noțiunile gene, supraordinate: nevoi, resurse, bani, capital, cost, productivitate, piață, șomaj, inflație, etc., și noțiunile subordonate: nevoi biologico-materiale, nevoi sociale, nevoi elementare, nevoi complexe; cost material, salarial, fix, variabil, marginal, etc. exemple de noțiuni economice aflate în raport de identitate: nevoi – trebuințe, profit – beneficiu; profit de monopol – supraprofit, raționalitate economică – eficiență economică, etc.

5. Caracterul cuantificabil al nivelului unor fenomene economice sub forma indicatorilor economici: masa dobānzii, salariul nominal si real, masa si rata profitului, etc. 6. Pe lângă aceste particularități epistemologice și metodologice ale noțiunilor economice, asimilarea acestora prin procesul de învățământ cunoaște un anumit specific didactic determinat de:

* Lipsa suporților cognitivi din anii anteriori în asimilarea unor noțiuni economice;

* Ofertă de interdiciplinaritate redusă din partea altor discipline de învățământ studiate în clasele V — VIII.

IV.3. IMPORTANȚA CUNOȘTINȚELOR REFERITOARE LA VENITURILE PROVENITE DIN IMPOZITE, TAXE ȘI CONTRIBUȚII PENTRU EDUCAȚIA ECONOMICĂ A ELEVILOR

Într-o lume în care avem percepția că economia este determinantul vieții, am pierdut consensul și sensul adevăratei economii. Trăim într-un mediu economic în care se pare celelalte medii sunt subordonate acestuia.

Economia este o știință frumoasă și ușoară. Ea este știința liberei inițiative, a simțului proprietății, a cumpătării și a dăruirii. Aceste valențe fundamentale ale economiei le găsim în stare pură la elevii noștri. Educația pentru viață va contribui la șlefuirea calităților economice native ale copilului. Bunul gospodar din abordarea clasică reprezintă în simplitatea termenului, structura unui om puternic, înțelept, priceput și cumpătat. Fiind cunoscută ca "arta bogăției" educația economică va corela talentele și înzestrările altor domenii cu filosofia economică de viață.

Elevii vor ști să-și facă și să prioritizeze propriul coș de consum, vor învăța să economisească înțelegând utilitatea și calitatea unui lucru, nu doar dorința de a-l avea.

Relația dorință — plăcere — necesitate va fi intens discutată prin exemple de bunuri și servicii specifice oamenilor. Elevii claselor terminale de liceu vor învăța să–și prioritizeze cheltuielile pentru bunuri de folosință îndelungată, activități sportive, vacanțe, cum să cheltuiască și cum să nu cheltuiască într-o vacanță. În funcție de talentul, vocația sau meseria dorită, fiecare elev își va folosi cunoașterea și cunoștiințele economice prin liberă inițiativă în inițierea și dezvoltarea unei afaceri. Elevii vor alege inteligent bunurile și serviciile dorite fără să fie influențați doar de reclama comercială.

Principalele instrumente economice vor fi însușite și folosite în aplicații.

IV.4. PROIECTAREA ACTIVITĂȚII DIDACTICE

IV.4.1. Competențele și conținuturile modulului V: „Finanțe și fiscalitate”

Conform Anexei nr. 2 la OMEdC nr. 3172/30.01.2006, Curriculumul pentru clasa a XII-a, liceu tehnologic, aria curriculară tehnologii, calificarea tehnician în activități economice urmărește specializarea tehnicianului în activități economice prin formarea de competențe profesionale conform standardelor de pregătire profesională.

Adaptarea la noile cerințe ale economiei de piață, presupune însușirea acelor competențe care să dezvolte în rândul elevilor înaltul profesionalism, inițiativa, perspicacitatea, abilitatea de a opera eficace într-un mediu economic dinamic și concurențial.

Modulele de pregătire pentru calificarea de nivel 3 „Tehnician în activități economice” urmăresc formarea la viitorii absolvenți a unor abilități legate de:

identificarea oportunităților de piață;

realizarea unei oferte de mărfuri conform nevoilor și cerințelor consumatorilor;

identificarea celor mai bune surse de finanțare pentru desfășurarea activității;

utilizarea bilanțului contabil pentru informarea, analiza și previzionarea activităților prin calculul principalilor indicatori economico-financiari.

Pe lângă activitățile specifice, „Tehnician în activități economice”, își va dezvolta competențe cheie importante pentru viitoarele activități de la locul de muncă: competențe de comunicare, de utilizare a softurilor specifice, va aplica continuu tehnici de îmbunătățire a calității la locul de muncă.

Locurile de muncă vizate pot fi: funcționar în activități comerciale, administrative și prețuri, funcționar economic, inspector taxe si impozite, agent de asigurare, agent comercial, calculator devize, operator devize, calculator preț, cost casier, referent, contabil, etc.

Operaționalizarea cunoștințelor teoretice constituie elemente de lucru pentru profesorul de specialitate în scopul realizării următoarelor obiective:

realizarea predării – învățării în perspectivă interdisciplinară, valorificând informațiile și cunoștințele însușite de către elevi în clasa a XI-a la modulele „Marketingul afacerii”, ’’Planificarea operațională”, ”Organizarea resurselor umane”, ”Contabilitatea evenimentelor și tranzacțiilor”, etc.;

reliefarea principalelor elemente teoretico-metodologice, aplicabile cu prioritate la agentul economic de profil;

punerea la dispoziția elevilor a unor studii de caz la fiecare modul;

perfecționarea profesională datorită schimbărilor rapide în ceea ce privește satisfacerea exigențelor tot mai ridicate ale clienților.

Curriculumul pentru modulul „Finanțe și fiscalitate” a fost elaborat astfel încât la finalul liceului absolvenții să dobândească o bună pregătire profesională în domeniul financiar având în vedere cerințele angajatorilor din domeniul economic.

IV.4.2. Locul Modulului V: „Finanțe și fiscalitate” în cadrul planului de învățământ

Conform Anexei 2 la OMECI nr. 3423/18.03.2009, planul de învățământ pentru clasa a XII-a, liceu tehnologic, aria curriculară tehnologii, calificarea tehnician în activități economice are următoarea structură conformă cu tabelul nr. 4.2.1..

Tabelul nr. 4.2.1. – PLAN DE ÎNVĂȚĂMÂNT, LICEU TEHNOLOGIC –

RUTA DIRECTĂ, clasa a XII- a

Aria curriculară Tehnologii

Calificarea: Tehnician în activități economice

Cultură de specialitate și pregătire practică săptămânală 279 ore

Total ore/an: 9 ore/săptămână x 31 săptămâni = 279 ore

Stagii de pregătire practică 150 ore

Total ore/an: 30 ore/săptămână x 5 săptămâni/an = 150 ore

Curriculum în dezvoltare locală 62 ore

Total ore/an: 2 ore/săptămână x 31 săptămâni = 62 ore TOTAL 491 ore/an

Modulul V: Finanțe și fiscalitate

– Categoria de curriculum: curriculum diferențiat;

– Nr. de ore: 31h, pentru laboratorul tehnologic;

– Toate orele sunt desfășurate de profesorul de specialitate.

IV.4.3. Unitățile de competență relevante pentru Modulul V: „Finanțe și fiscalitate”

Competența relevantă pentru modul este: UC 18 Finanțe și fiscalitate în conformitate cu graficul prind alcătuirea modulelor din Curriculumul pentru clasa a XII-a, liceu tehnologic, aria curriculară tehnologii, calificarea tehnician în activități economice urmărește specializarea tehnicianului în activități economice Conform Anexei nr. 2 la OMEdC nr. 3172/30.01.2006 (vezi tabelul nr. 4.3.1.)

Tabelul nr. 4.3.1. – Alcătuirea modulelor – clasa a XII-a

LICEU TEHNOLOGIC – RUTA DIRECTĂ, clasa a XII- a

Aria curriculară: Tehnologii

Calificarea: Tehnician în activități economice

Modulul are la bază competențe specializate care contribuie la formarea profesională a elevilor, oferind posibilitatea ca după parcurgerea acestui modul să analizeze veniturile publice, să caracterizeze cheltuielile publice și să analizeze controlul financiar (respectiv C1: Analizează veniturile publice, C2: Caracterizează cheltuielile publice, C3: Analizează controlul financiar).

Competențele specializate sunt completate de competențele cheie prevăzute în Standardul de pregătire profesională care formează abilități de comunicare profesională și în limba străină în relațiile cu partenerii interni și externi firmei în care își desfășoară activitatea, de utilizare a calculatorului pentru determinarea impozitelor și taxelor, pentru rezolvarea unor probleme ce pot apărea pe parcursul calculării și achitării unor impozite și taxe sau a desfășurării controlului financiar. Aceste competențe cheie sunt transferabile asigurând mobilitate absolvenților pe piața muncii.

Curricululum-ul este astfel conceput, încât să permită profesorilor libertatea de a alege modul de organizare a activității de învățare în raport cu experiența, tactul pedagogic și mijloacele de învățământ de care dispun și particularitățile individuale și ale colectivului de elevi.

Alegerea tehnicilor de instruire revine profesorului, care are sarcina de a individualiza și de a adapta procesul didactic la particularitățile elevilor.

Finalitatea învățării acestui modul este aceea de a permite elevilor orientarea în domeniile de pregătire profesional-tehnologică oferite de curriculumul școlar și de a-i iniția în ramurile de cunoaștere socio-economică.

După terminarea liceului, absolvenții pot continua studiile în învățământul superior sau pot fi încadrați pe piața muncii pe un post corespunzător.

IV.4.4. Corelarea competențelor cu conținuturile în cadrul Modulului V: „Finanțe și fiscalitate”

Se recomandă parcurgerea conținuturilor în ordinea prezentată în tabelul de corelare, însă profesorul are libertatea de a alege ordinea de parcurgere a conținuturilor în funcție de particularitățile colectivului de elevi.

Toate orele sunt alocate pentru laboratorul tehnologic, și se recomandă efectuarea de lecții, vizită la agenții economici pentru cunoașterea modului de calcul a impozitelor și taxelor, precum și la Direcțiile finanțelor publice pentru analizarea controlului financiar, sau pentru întocmirea unor proiecte cu documentare la agenții economici.

Vom prezenta mai jos un exemplu de parcurgere a conținuturilor – vezi tabelul nr. 4.4.1..

Tabelul nr. 4.4.1..- Tabel de corelare a competențelor și conținuturilor

IV.4.5. Proiectarea pedagogică a temei „Rolul și importanța veniturilor provenite din impozite, taxe și contribuții în etapa actuală de funcționare a economiei naționale”

Proiectarea constă în prefigurarea cât mai precisă a activității didactice. Ea reprezintă un ansamblu de procese și operații de anticipare a activității conferindu-i un caracter sistematic rațional și în final o eficiență înaltă.

Proiectarea și realizarea optimă a activității instrucției educative depinde de felul cum se desfășoară, dimensionează și articulează componentele materiale, procedurale și organizatorice, care imprimă un anumit sens și o anumită eficiență programatică formării tineretului.

Planul de învățământ pentru pentru clasa a XII-a, liceu tehnologic – rută directă, aria curriculară tehnologii, calificarea tehnician în activități economice prevede în cadrul orelor de cultură de specialitate și pregătire practică săptămânală cinci module precum și trei module care trebuie parcurse în cadrul orelor de stagii de pregătire practică comasată. Astfel pentru modulul V: „Finanțe și fiscalitate” se precizează următoarele – vezi tabelul nr. 4.5.1.:

Tabelul nr. 4.5.1.

Tema aleasă: „Rolul și importanța veniturilor provenite din impozite, taxe și contribuții în etapa actuală de funcționare a economiei naționale” care face parte din Modulul V: „Finanțe și fiscalitate”, este programată a se desfășura în conformitate cu graficul privind alcătuirea modulelor din Curriculumul pentru clasa a XII-a, liceu tehnologic, aria curriculară tehnologii, calificarea tehnician în activități economice, urmărește specializarea tehnicianului în activități economice conform Anexei nr. 2 la OMEdC nr. 3172/30.01.2006, în semestrul I, săptămânile S1, S2, S3, S4, S7-S12.

Tema: „Rolul și importanța veniturilor provenite din impozite, taxe și contribuții în etapa actuală de funcționare a economiei naționale” cuprinde 10 lecții care se desfășoară pe parcursul a 10 ore cu elevii clasei a XII-a.

Datorită complexității activității am elaborat proiectarea pedagogică pe mai multe niveluri. Astfel că, am elaborat în continuare proiectarea calendaristică a temelor modulului V „Finanțe și fiscalitate, proiectarea, prezentarea și evaluarea sistemului de lecții al temei „Rolul și importanța veniturilor provenite din impozite, taxe și contribuții în etapa actuală de funcționare a economiei naționale”.

IV.4.6. Planificarea calendaristică a temelor Modulului V: „Finanțe și fiscalitate”

Planificarea calendaristică a temelor Modulului V: „Finanțe și fiscalitate” este prezentată în tabelul nr. 4.6.1.

Toate orele sunt alocate pentru laboratorul tehnologic, și se recomandă efectuarea de lecții, vizită la agenții economici pentru cunoașterea modului de calcul a impozitelor și taxelor, precum și la Direcțiile finanțelor publice pentru analizarea controlului financiar, sau pentru întocmirea unor proiecte cu documentare la agenții economici.

Tabelul nr. 4.6.1.

PLANIFICARE CALENDARISTICĂ

AN ȘCOLAR: 2014-2015

IV.4.8. Proiectarea unităților de învățare a temei „Rolul și importanța veniturilor provenite din impozite, taxe și contribuții în etapa actuală de funcționare a economiei naționale”

Importanța temei „Rolul și importanța veniturilor provenite din impozite, taxe și contribuții în etapa actuală de funcționare a economiei naționale” este evidențiată și pusă în valoare prin parcurgerea unității de învățare „Analizarea veniturilor publice” prezentată în tabelul nr. 4.6.1. și tabelul.nr. 4.6.2.

Proiectul de lecție – conceput ca document separat – este recunoscut ca o formalitate consumatoare de timp și energie. Proiectul unei unități de învățare conține suficiente elemente pentru a oferi o imagine asupra fiecărei ore. Ca urmare, în tabelul care sintetizează proiectarea unității de învățare „Analizarea veniturilor publice” – vezi tabelul nr. 4.6.1. și tabelul.nr. 4.6.2., oferă date referitoare la elementele de conținut și competențele vizate la care se raportează anumite activități de învățare; totodată sunt indicate resursele materiale, formele de organizare ale clasei, etc., pentru activitate precum și instrumentele de evaluare necesare la nivelul lecției (orei). În consecință, dacă proiectul unității de învățare este bine construit, nu mai este necesară detalierea la nivelul proiectului de lecție.

Tabelul.nr. 4.6.2. – Proiectarea unității de învățare „Analizarea veniturilor publice”

IV.4.9. Prezentarea sistemului de lecții al temei „Rolul și importanța veniturilor provenite din impozite, taxe și contribuții în etapa actuală de funcționare a economiei naționale”

Lecția este o unitate didactică fundamentală prin care o cantitate de informații este percepută și asimilată activ de elevi într-un timp determinat, provocând în sfera biopsihică a elevului o modificare în sensul formării dorite.

Mai mult, lecția poate fi considerată un program didactic care cuprinde obiective concrete (operaționale), cunoștințe și procedee de lucru care activează pe școlar.

Proiectarea este acțiunea de anticipare și pregătire a activităților didactice și educative pe baza unui sistem de operații, concretizat în programe de instruire diferențiate prin creșterea performanțelor.

Proiectarea pedagogică a procesului de învățământ reprezintă ansamblul acțiunilor și operațiilor angajate în cadrul activităților de educație, instrucție, conform finalităților asumate la nivel de sistem și de proces în vederea asigurării funcționalității sociale a acestuia în sens managerial global, optim, strategic.

Principalele elemente și variabile pe care le implică lecția ca entitate sau microsistem sunt:

obiective instructiv-educative;

conținutul informațional;

alegerea și folosirea unei strategii de instruire;

variabilele personalității profesorului și variabilele personalității elevilor;

organele colectivului de elevi.

Fiecare lecție include și elemente de conexiune inversă, destinate înregistrării și măsurării performanțelor obținute de către elevi.

Asemenea elemente sunt presărate pe tot parcursul lecției ca și la finele ei pentru consemnarea rezultatelor finale.

Procesul educativ este un proces complex în care trebuie să ținem seama de toți factorii implicați.

Atunci când un profesor se află în fața clasei, trebuie să știe ce tip de lecție se potrivește cel mai bine momentului, astfel încât scopul lecției să fie atins.

Din acest punct de vedere, lecțiile se pot clasifica în:

Tipul lecției mixte sau combinate

Caracteristica fundamentală a acestui tip este aceea că urmărește realizarea, aproximativ în aceeași măsură a mai multor sarcini didactice (comunicare, sistematizare, fixare, verificare etc.), fiecăreia dintre acestea fiindu-i rezervată o verigă sau un eveniment al instruirii. Sarcinile asupra cărora se concentrează activitatea profesorului și a elevului se află aproximativ pe același plan. Diferențierea unui număr mai mare de evenimente este mult mai pronunțată.

Principalele evenimente sau secțiuni de lucru ale acestui tip de lecție ar putea fi:

organizarea clasei pentru lecție și captarea atenției elevilor;

actualizarea elementelor învățate anterior;

pregătirea elevilor pentru asimilarea noilor cunoștințe;

comunicarea și asimilarea noilor cunoștințe;

fixarea cunoștințelor predate.

Tipul lecției de comunicare

Acest tip de lecție constă în concentrarea activității didactice în direcția dobândirii de către elev a unor cunoștințe și dezvoltări pe această bază, a proceselor și însușirilor psihice, a capacităților instrumentale și operaționale. Momentul comunicării deține ponderea hotărâtoare, rezervându-i-se cea mai mare parte din lecție.

De cele mai multe ori acest eveniment este divizat într-o serie de secvențe: pregătirea elevilor în vederea asimilării noilor cunoștințe, anunțarea subiectului și obiectivelor ce urmează a fi realizate.

Variante posibile ale acestui tip de lecție pot fi:

lecții de descoperire pe cale inductivă;

lecții de descoperire pe cale deductivă;

lecții introductive;

lecții seminar;

lecții dezbatere, etc.

Tipul lecției de formare a priceperilor și deprinderilor

Specific pentru acest tip de lecție este ponderea pe care o ocupă activitatea independentă a elevilor consacrată rezolvării sarcinilor de învățare în vederea elaborării unor componente acționale (priceperi, deprinderi, algoritmi).

Ca structură acest tip de lecție presupune anunțarea subiectului și obiectivelor lecției, demonstrarea modului de execuție, reactualizarea cunoștințelor teoretice, activități independente ale elevilor, analiza rezultatelor.

Variante ale acestui tip de lecție:

lecții pe bază de exerciții aplicative;

lecții practice în atelierul școlar;

lecții de creație;

lecții de muncă independentă cu ajutorul textului programat;

lecții de muncă independentă pe baza lucrărilor de laborator.

D. Tipul lecției de recapitulare și sistematizare

Obiectivul fundamental urmărit este fixarea și consolidarea cunoștințelor prin stabilirea de noi corelații între cunoștințe, prin elaborarea unor generalizări mai largi, prin relevarea unor structuri logice între diverse cunoștințe, toate acestea stimulând mecanismul transferului cu cele două forme ale sale, specific și nespecific. Anumite idei generale o dată învățate vor putea fi folosite în vederea rezolvării sarcinilor interioare, asigurându-se astfel nu numai corelații între cunoștințe, ci și aprofundarea lor.

Variante ale acestui tip de lecție:

lecții de sinteză – la final de capitol, semestru, an școlar;

lecții de recapitulare cu ajutorul textului programat;

lecții de recapitulare și sistematizare cu ajutorul fișelor;

lecții de recapitulare și sistematizare pe bază de referat.

Tipul lecției de recapitulare și apreciere

Scopul fundamental urmărit este acela al controlului și evaluării randamentului școlar. Prin astfel de lecții se urmărește, pe de o parte, verificarea bagajului de informații asimilate concomitent cu capacitatea de aprofundare, înțelegere și operare cu aceste informații, iar pe de altă parte să măsurăm și să evaluăm cele constatate.

Lecțiile destinate special verificării și evaluării se realizează la intervale mai mari de timp.

Printre variantele acestui tip de lecție enumerăm:

lecții de verificare prin chestionare orală;

lecții de verificare prin teme scrise;

lecții de verificare și evaluare prin lucrări practice;

lecții de verificare și evaluare cu ajutorul fișelor.

Alegerea tipului de lecție se face în mod diferențiat, în funcție de nivelul elevilor, mijloacelor de învățământ, condițiilor de lucru, momentului din anul școlar.

Oricât de minuțios ar fi elaborat, proiectul nu poate anticipa toate fenomenele lecției în virtutea legității dinamice el surprinde legăturile esențiale și necesare între obiectivele formulate și tehnologia propusă pentru atingerea lor. Asemenea legături, anticipate teoretic, se înfăptuiesc, însă, pe fondul unor evenimente întâmplătoare și imprevizibile, cărora profesorul trebuie să le vină în intâmpinare cu metode și procedee adecvate. Tocmai în aceasta constă măiestria sa pedagogică. Proiectul conferă activității didactice un suport științific și imprimă procesului de predare-învățare un caracter normativ și tehnic. Realizarea lui într-o situație concretă este opera profesorului, respectiv rezultatul artei sale didactice. Așa că, gândit mintal sau elaborat scris, proiectul constituie o fundamentare științifică a măiestriei pedagogice, a artei didactice.

Am folosit pentru predarea lecțiilor temei „Rolul și importanța veniturilor provenite din impozite, taxe și contribuții în etapa actuală de funcționare a economiei naționale” toate aceste tipuri de lecții.

Lecția este înțeleasă ca o componentă operațională (Cum?) pe termen scurt a unității de învățare. Dacă unitatea de învățare oferă înțelegerea procesului din perspectiva strategică, lecția oferă înțelegerea procesului din perspectiva operativă, tactică. Proiectul unității de învățare trebuie să ofere o derivare simplă a lecțiilor componente. Ca urmare, trecerea de la unitatea de învățare – o entitate supraordonată – la o lecție componentă trebuie să permită o „replicare” în același timp funcțională (De ce?), structurală (Cu ce?) și operațională (Cum?) a unității de învățare, la o scară temporală mai mică și într-un mod subordonat. Acest mod de tratare orientat către scopuri precise, caracterizează organizarea atât a unității de învățare cât și a lecției.

În continuare am prezentat proiecte de tehnologie didactică pentru lecțiile L6,.L8 din cadrul unității de învățare „Analizarea veniturilor publice”, urmărind ca acestea să se adecveze situațiilor concrete de învățare și să conducă la rezultate satisfăcătoare.

IV.4.10. Exemple proiecte de tehnologie didactica: L6, L8.

Proiect de tehnologie didactică – L6

Data:

Școala: Colegiul Economic Călărași

Clasa: a XII-a

Cadrul didactic: Pațurcă Roxana Natalia

Modulul V: Finanțe și fiscalitate

Tema: Impozitele directe

Lecția: Impozitul pe profit

Durata lecției: 50 min

Tipul lecției: lecția de predare

Locul de desfășurare: sala de clasă

Competențe:

Competențe generale:

Utilizarea unor noțiuni, norme și principii specifice domeniului financiar;

Dezvoltarea și perfecționarea limbajului și gândirii cu privire la disciplina studiată;

Dezvoltarea spiritului de observație din punct de vedere economic, financiar-contabil.

Competente specifice:

La finalul clasei a XII-a, în urma parcurgerii modulului, elevii vor fi capabili de:

Identificarea modului de organizare, constituire și alocare a finanțelor publice;

Identificarea, prezentarea și determinarea impozitelor și taxelor;

Calcularea impozitelor directe, indirecte și a impozitului pe venitul global;

Identificarea impozitelor directe și indirecte;

Analiza caracteristicilor impozitelor directe și indirecte;

Identificarea, prezentarea și determinarea cheltuielilor publice;

Identificarea și caracterizarea formelor și procedeelor de control financiar;

Întocmirea și completarea documentelor financiar-contabile cu respectarea regulilor și uzanțelor.

Competente derivate:

La sfârșitul lecției elevii trebuie:

C1: Să definească impozitul pe profit;

C2: Să numească subiectul impozitului pe profit;

C3: Să identifice veniturile neimpozabile;

C4: Să recunoască cheltuielile nedeductibile;

C5: Să aplice formula de calcul a profitului.

Mijloace și metode de învățare

Mijloace de învățare:

Legi, norme privind finanțele publice;

Proiectul de buget anual;

Documente contabile;

Caiete notițe;

Tablă;

Codul fiscal – norme metodologice de aplicare.

Metode de învățare:

Conversația euristică;

Conversația catehetică;

Exercițiul;

Floare de lotus;

Explicația;

Studiul de caz;

Exemplificarea;

Problematizarea.

Modalități de organizare:

Individual;

Frontal.

Desfășurarea lecției:

Diagrama nr. 1

Floarea de lotus

Fișa de lucru nr. 1 – tema pentru acasă

Exercițiu:

Se cunosc următoarele date referitoare la situația S.C. „ALFA” S.R.L., la sfârșitul trimestrului I al anului 2013:

total venituri 10000 lei;

total cheltuieli 7500 lei;

dividende primite de la alte societăți 600 lei;

amenzi 500 lei;

impozit pe profit datorat la buget până la sfârșitul lunii februarie 160 lei;

cota impozitului pe profit 16%.

Să se determine:

profitul contabil;

profitul impozabil;

impozitul pe profit datorat la buget până la sfârșitul lunii martie;

impozitul pe profit datorat pentru luna martie.

Fișa de lucru nr. 1 – tema pentru acasă – rezolvare

Exercițiu: Rezolvare:

1. Pr cont. = Vt – Ct = 10000 lei – 7500 lei = 2500 lei

2.

Vt = 10000 lei;

Ct = 7500 lei;

Vneimp. = 600 lei;

Cneded. = 500 lei + 160 lei = 660 lei;

Pr imp = Vt – Ct – Vneimp. + Cneded. = 10000 lei – 7500 lei – 600 lei + 660 lei = 2560 lei.

3. Imp. profit până la sfârșitul lunii martie = 16% × 2560 lei = 409,6 lei

4. Imp. profit pe luna martie = 409,6 lei – 160 lei = 249,6 lei

Proiect de tehnologie didactică – L8

Data:

Școala: Colegiul Economic Călărași

Clasa: a XII-a

Cadrul didactic: Pațurcă Roxana Natalia

Modulul V: Finanțe și fiscalitate

Tema: Impozitele directe

Lecția: Impozitul pe salarii

Durata lecției: 50 min

Tipul lecției: lecția de formare de priceperi și deprinderi

Locul de desfășurare: sala de clasă

Competențe:

Competențe generale:

Utilizarea unor noțiuni, norme și principii specifice domeniului financiar;

Dezvoltarea și perfecționarea limbajului și gândirii cu privire la disciplina studiată;

Dezvoltarea spiritului de observație din punct de vedere economic, financiar-contabil.

Competențe specifice:

La finalul clasei a XII-a, în urma parcurgerii modulului, elevii vor fi capabili de:

Identificarea modului de organizare, constituire și alocare a finanțelor publice;

Identificarea, prezentarea și determinarea impozitelor și taxelor;

Calcularea impozitelor directe, indirecte și a impozitului pe venitul global;

Identificarea impozitelor directe și indirecte;

Analiza caracteristicilor impozitelor directe și indirecte;

Identificarea, prezentarea și determinarea cheltuielilor publice;

Identificarea și caracterizarea formelor și procedeelor de control financiar;

Întocmirea și completarea documentelor financiar-contabile cu respectarea regulilor și uzanțelor.

Competențe derivate:

La sfârșitul lecției elevii trebuie:

C1: Să definească corect impozitul pe salarii;

C2: Să identifice elementele impozitului pe salarii;

C3: Să denumească și prezinte reținerile din salarii;

C4: Să definească și identifice deducerea personală;

C5: Să determine impozitul pe salarii.

Mijloace și metode de învățare

Mijloace de învățare:

Legi, norme privind finanțele publice;

Proiectul de buget anual;

Documente contabile;

Fișe de lucru;

Fișe de documentare;

Calculatorul;

Caiete notițe;

Tablă;

Codul fiscal – norme metodologice de aplicare;

Metode de învățare:

Conversația euristică;

Expunerea;

Exercițiul

Explicația;

Studiul de caz;

Prezentare Power Point;

Repetiția;

Exemplificarea;

Problematizarea.

Modalități de organizare:

Individual;

Frontal.

Desfășurarea lecției:

Fișa de lucru nr. 1 – tema pentru acasă din lecția anterioară

Exercițiu:

Se cunosc următoarele date referitoare la situația S.C. „ALFA” S.R.L., la sfârșitul trimestrului I al anului 2014:

total venituri 10000 lei;

total cheltuieli 7500 lei;

dividende primite de la alte societăți 600 lei;

amenzi 500 lei;

impozitul pe profit datorat la buget până la sfârșitul lunii februarie 160 lei;

cota impozitului pe profit 16%.

Să se determine:

1. profitul contabil;

2. profitul impozabil;

3. impozitul pe profit datorat la buget până la sfârșitul lunii martie;

4. impozitul pe profit datorat pentru luna martie.

Fișa de lucru nr. 1 – tema pentru acasă din lecția anterioară – rezolvare

Exercițiu: Rezolvare:

1. Pr cont. = Vt – Ct = 10000 lei – 7500 lei = 2500 lei

2.

Vt = 10000 lei;

Ct = 7500 lei;

Vneimp. = 600 lei;

Cneded. = 500 lei + 160 lei = 660 lei;

Pr imp. = Vt – Ct – Vneimp. + Cneded. = 10000 lei – 7500 lei – 600 lei + 660 lei = 2560 lei

3. Imp. profit până la sfârșitul lunii martie = 16% × 2560 lei = 409,6 lei

4. Imp. profit pe luna martie = 409,6 lei – 160 lei = 249,6 lei

Fișa de lucru nr. 2

Aplicația nr. 1: Asociați elementele din coloana A cu elementele din coloana B.

Aplicatia nr. 2: Determinați salariul net pentru un salariu brut de 1800 lei a unui angajat ce are în întreținere două persoane având în vedere completarea următorului tabel ca element ajutător în rezolvarea cerinței.

Fișa de lucru nr. 2 – rezolvare

Aplicația nr. 1:

a)-2; b)-3; c)-6; d)-1; e)-7; f)-4; g)-5.

Aplicația nr. 2:

Fișa de documentare nr. 1 – Tema: Impozitul pe salariu

Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură, obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor sau de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă.

Venitul brut din salarii se determină prin însumarea veniturilor din salarii cu sporurile, adaosurile, indemnizațiile etc.

Salariu Brut (venitul brut din salarii) = Salariu de bază + Sporuri + Prime + alte sume asimilate veniturilor salariale

Venitul net din salarii al unui contribuabil se stabilește prin deducerea din venitul salarial brut a următoarelor contribuții:

– contribuția pentru constituirea fondului pentru ajutorul de șomaj:

CFS = 0,5% × venitul brut din salarii

– contribuția pentru asigurările sociale:

CAS = 10,5% × venitul brut din salarii

– contribuția pentru asigurările sociale de sănătate:

CASS = 5,5 % × venitul brut din salarii

Venitul Net din salarii = Venitul Brut din salarii – Contribuții salariale

Salariul Impozabil = Venitul Net din salarii – Deduceri

•Deducerea personală este acordată în funcție de mărimea venitului brut și de numărul de persoane aflate în întreținerea angajatului, astfel:

– în cazul în care venitul brut lunar nu depășește 1000 lei, deducerea personală este:

•250 lei, dacă angajatul nu are în întreținere nici o persoană;

•350 lei, dacă angajatul are în întreținere o persoană;

•450 lei, dacă angajatul are în întreținere două persoane;

•550 lei, dacă angajatul are în întreținere trei persoane;

•650 lei, dacă angajatul are în întreținere patru sau mai multe persoane.

– în cazul în care venitul brut este cuprins între 1001 lei și 3000 lei, deducerea personală este:

•250 × [1- (VBL-1000)/2000], dacă angajatul nu are în întreținere nici o persoană;

•350 × [1- (VBL-1000)/2000], dacă angajatul are în întreținere o persoană;

•450 × [1- (VBL-1000)/2000], dacă angajatul are în întreținere două persoane;

•550 × [1- (VBL-1000)/2000], dacă angajatul are în întreținere trei persoane;

•650 × [1- (VBL-1000)/2000], dacă angajatul are în întreținere patru sau mai multe persoane.

– în cazul în care venitul brut este mai mare de 3001 lei, deducerea personală este 0 lei.

Impozitul pe Salariu = Salariul Impozabil × 16%

Salariul Net = Salariu Brut – Contribuții – Impozitul pe Salariu

Sume care nu sunt considerate venituri salariale și nu sunt impozabile:

– ajutoarele de înmormântare, ajutoarele pentru pierderile din gospodăriile proprii ca urmare a calamităților naturale, ajutoarele pentru boli grave și incurabile, ajutoarele pentru nașteri;

– cadourile oferite de angajatori pentru copii minori ai angajaților cu ocazia zilei de 1 iunie, Paștelui, Crăciunului și a sărbătorilor similare ale altor culte religioase, cadourile oferite angajatelor cu ocazia zilei de 8 martie, cu condiția ca valoarea cadoului oferit să nu depășească 150 lei;

– tichetele de masă și drepturile de hrană acordate de angajatori angajaților;

– contravaloarea echipamentelor tehnice, a echipamentului individual de protecție de lucru, a alimentației de protecție, a medicamentelor și materialelor igienico-sanitare, a altor drepturi de protecție a muncii, etc.

Elementele impozitului:

Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia. De exemplu, la impozitul pe salariu, subiect al impozitului este muncitorul sau funcționarul.

Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul mai exact angajatul. Subiectul impozitului este și suportatorul real al acestuia.

Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitul pe salariu, obiectul impunerii este venitul din salarii.

Sursa impozitului arată din ce anume se plătește impozitul. În cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa.

Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. De la 1 ianuarie 2008, impozitul aferent veniturilor din salarii se plătește trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului. Neachitarea impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage dupa sine obligația contribuabililui de a plăti și majorări de întârziere.

Fișa de lucru nr. 3 – tema pentru acasă

Exercițiu:

Popescu Ionuț are salariul brut de 4000 lei și două persoane în întreținere iar Ionescu Adrian are un salariu brut de 1500 lei și o persoană în întreținere. Determinați impozitul pe salariu și salariul net pentru cei doi angajați.

Fișa de lucru nr. 3 – tema pentru acasă – rezolvare

Exercițiu:

A. Calculul explicit al salariului net pentru Popescu Ionuț:

B. Calculul explicit al salariului net pentru Ionescu Adrian

IV.4.11. Proiectarea activității de evaluare a sistemului de lecții al temei „Rolul și importanța veniturilor provenite din impozite, taxe și contribuții în etapa actuală de funcționare a economiei naționale”

Ca și în cazul altor noțiuni care aparțin didacticii, și conceptul de evaluare „beneficiază” de o multitudine de accepții, mai mult sau mai puțin apropiate de esența procesului atât din partea teoreticienilor, cât și din cea a practicienilor. Majoritatea celor din urmă, mai ales, reduc evaluarea elevilor la notarea acestora, la „utilizarea creionului roșu” pentru a semnala greșeli, erori, etc..

Din nenumăratele definiții date evaluării reținem ca fiind esențiale, următoarele precizări:

evaluarea este un proces;

ea nu se reduce la notarea elevilor;

evaluarea implică un șir de măsurări, comparații, judecăți de valoare pe baza cărora se pot adopta decizii menite să optimizeze activitatea profesorului și a fiecărui elev;

evaluarea este parte integrantă a procesului de instruire.

De aceea, profesorul trebuie să posede o strategie a evaluării, adică să știe când evaluează, sub ce formă, cu ce metode și mijloace, cum valorifică rezultatele obținute.

Proiectarea activității de evaluare se realizează concomitent cu proiectarea demersului de predare – învățare și în deplină concordanță cu acesta. Câteva întrebări utile în proiectarea instrumentelor de evaluare sunt următoarele:

Care sunt competențele generale, specifice și derivate ale programei scolare, pe care trebuie să le realizeze elevii?

Care sunt performanțele minime, medii și superioare pe care le pot atinge elevii, pentru a demonstra că au atins aceste competențe?

Care este specificul colectivului de elevi pentru care îmi propun evaluarea?

Când și în ce scop evaluez?

Pentru ce tipuri de evaluare optez?

Cu ce instrumente voi realiza evaluarea?

Cum voi proceda pentru ca fiecare elev să fie evaluat prin tipuri de probe cât mai variate, astfel încât evaluarea să fie cât mai obiectivă?

Cum voi folosi datele oferite de instrumentele de evaluare administrate, pentru a elimina eventualele blocaje constatate în formarea elevilor și pentru a asigura progresul școlar al fiecăruia dintre ei?

Focalizată pe unitatea de învățare, evaluarea ar trebui să asigure evidențierea progresului înregistrat de elev în raport cu sine însuși pe drumul atingerii obiectivelor prevăzute în programă. Este important să fie evaluată nu numai cantitatea de informații de care dispune elevul, ci, mai ales, ceea ce poate el să facă utilizând ceea ce știe sau ceea ce intuiește.

În acest sens, câteva aspecte pot fi avute în vedere:

modificarea raportului dintre evaluarea sumativă, care inventariază, selectează și ierarhizează prin notă (tradițional, cu pondere mare) și evaluarea formativă, ce are drept scop valorificarea potențialului de care dispun elevii și conduce la perfecționarea continuă a stilului și a metodelor proprii de învățare;

realizarea unui echilibru dinamic între evaluarea scrisă și evaluarea orală: aceasta din urmă, deși presupune un volum mare de timp pentru aprecierea tuturor elevilor și blocaje datorate emoției sau timidității, prezintă avantaje deosebite ca: realizarea interacțiunii elev – profesor, demonstrarea stadiului de formare a unor competențe prin intervenția cu întrebări ajutătoare, demonstrarea comportamentului comunicativ și de interrelaționare al elevului, etc.;

folosirea cu o mai mare frecvență a metodelor de autoevaluare și de evaluare prin consultare, în grupuri mici, vizând verificarea modului în care elevii își exprimă liber opinii proprii sau acceptă cu toleranță opiniile celorlalți, capacitatea de a-și susține și motiva propunerile, etc..

Având în vedere aspectele amintite anterior se va acorda o atenție deosebită evaluării, iar probele de evaluare trebuie să corespundă cu cele prevăzute în Standardul de Pregătire Profesională.

Exemplu:

UC 18 Finanțe și fiscalitate

Competența 1 Analizează veniturile publice

EVALUARE:

1a. Identificarea veniturilor publice

Evaluatorul va prezenta o fișă pentru veniturile publice, cerându-le elevilor să le identifice.

Verificați dacă respectivul candidat a efectuat cu succes activitatea de mai sus și specificați data pe document.

1.b. Prezentarea elementelor impozitelor.

Evaluatorul va prezenta elevilor o fișă în care aceștia să completeze elementele impozitelor.

1.c. Determinarea impozitelor și taxelor.

Evaluatorul cere elevilor să stabilească valoarea impozitelor utilizând cotele de impunere din următoarea fișă de evaluare:

Verificați dacă respectivul candidat a efectuat cu succes activitatea de mai sus și specificați data pe document.

În raport cu momentele realizării evaluării, în planificarea unității de învățare „Analizarea veniturilor publice”, în cuprinsul spațiului delimitat pentru o oră apar specificații de evaluare inițială, formativă sau sumativă, iar la finalul unității de învățare este prevăzută o oră de evaluare sumativă – vezi exemplul de evaluare sumativă din cadrul proiectului de tehnologie didactică – L10

IV.4.12. Exemple proiecte de tehnologie didactica: L10

Proiect de tehnologie didactică – L10

Data:

Școala: Colegiul Economic Călărași

Clasa: a XII-a

Cadrul didactic: Pațurcă Roxana Natalia

Modulul V: Finanțe și fiscalitate

Tema: Impozitele directe

Lecția: Impozitele directe

Durata lecției: 50 min

Tipul lectiei: lecția de verificare și apreciere a cunoștințelor

Locul de desfășurare: sala de clasă

Competențe:

Competențe generale:

Utilizarea unor noțiuni, norme și principii specifice domeniului financiar;

Dezvoltarea și perfecționarea limbajului și gândirii cu privire la disciplina studiată;

Dezvoltarea spiritului de observație d.p.d.v. economic, financiar-contabil.

Competențe specifice:

La finalul clasei a XII-a, în urma parcurgerii modulului, elevii vor fi capabili de:

Identificarea modului de organizare, constituire și alocare a finanțelor publice;

Identificarea, prezentarea și determinarea impozitelor și taxelor;

Calcularea impozitelor directe, indirecte și a impozitului pe venitul global;

Identificarea impozitelor directe și indirecte;

Analiza caracteristicilor impozitelor directe și indirecte;

Identificarea, prezentarea și determinarea cheltuielilor publice;

Identificarea și caracterizarea formelor și procedeelor de control financiar;

Întocmirea și completarea documentelor financiar-contabile cu respectarea regulilor și uzanțelor.

Competente derivate:

La sfârșitul lecției elevii trebuie:

C5: Să identifice și definească veniturile bugetare;

C6: Să identifice și definească veniturile proprii ale societăților ce aparțin statului;

C4: Să identifice, definească și prezinte elementele impozitelor;

C1: Să identifice, definească și caracterizeze impozitele directe;

C2: Să identifice, definească și caracterizeze impozitul pe profit/venit;

C3: Să identifice, definească și caracterizeze impozitul pe salarii;

C3: Să identifice, definească și caracterizeze impozitul pe dividende.

Organizarea conținutului

Ariile de conținut sunt:

1. Identificarea veniturilor publice:

1.1. Identificarea veniturilor bugetare: impozite, taxe, împrumuturi de stat, ajutoare și donații;

1.2. Identificarea veniturilor proprii ale societăților ce aparțin statului.

2. Prezentarea elementelor impozitelor: subiectul impozitului, suportatorul impozitului, obiectul impozitului, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota de impunere.

3. Determinarea impozitelor și taxelor:

3.1. Impozitele directe:

3.1.1. Impozitul pe profit/venit;

3.1.2. Impozitul pe salarii;

3.1.3. Impozitul pe dividende.

Mijloace și metode de învățare

Mijloace de învățare:

Legi, norme privind finanțele publice;

Proiectul de buget anual;

Planșe;

Documente contabile;

Codul fiscal – norme metodologice de aplicare;

Testul sumativ – cumulativ.

Metode de invatare:

Conversația euristică;

Explicația;

Exercițiul;

Studiul de caz;

Exemplificarea;

Problematizarea;

Autoevaluarea.

Modalitati de organizare:

Individual;

Frontal.

Desfășurarea lecției:

I. Momentul organizatoric: (2 min.)

Se efectuează prezența, se verifică ținuta elevilor și starea de igienă a clasei;

Se rezolvă unele probleme extradidactice apărute.

II. Captarea atenției elevilor: (2 min.)

Profesorul le va reaminti elevilor faptul că la sfârșitul lecției precedente, li s-a adus la cunoștință că, în cadrul următoarei ore, vor fi evaluați prin test din acumulările făcute din timpul lecțiilor de asimilare de cunoștințe, și anume: “Impozitele directe”

III. Desfășurarea testului: (42 min.)

Distribuirea testului docimologic. (2 min.)

Se distribuie individual fiecărui elev testul. Conținutul testului este același pentru toată clasa. Testul va fi apoi atașat în portofoliul elevului împreună cu fișa de autoevaluare completată de fiecare elev prin care își apreciază lucrarea conform baremului de notare.

Rezolvarea și predarea testului: (25 min.)

Elevii vor rezolva testul conform cerințelor și noțiunilor predate și însușite de ei din lecțiile anterioare. Elevii sunt rugați să predea lucrările profesorului.

Aducerea la cunoștință a răspunsurilor corecte și a baremelor: (10 min.)

Profesorul aduce la cunoștință elevilor răspunsurile corecte și baremele de notare.

Autoevaluarea testului: (5 min.)

Elevii sunt rugați ca în funcție de bareme și în funcție de răspunsurile date conform fișei de autoevaluare, să-și autoevalueze și să-și estimeze lucrarea cu nota corespunzatoare pe care mai apoi să o confrunte cu cea acordată de profesor în urma corectării lucrării.

IV. Realizarea feedback-ului: (2 min.)

Profesorul va solicita atenția elevilor aducând în discuție următoarea situație:

La problema din test, dacă firma înregistra și cheltuieli cu impozitul pe profit, unde le încadram, în cadrul elementelor deductibile sau nedeductibile fiscal?

Posibil răspuns: elemente nedeductibile fiscal.

V. Încheierea lecției: (2 min.)

Se fac aprecieri privind atenția acordată lecției dezbătute, corectitudinea unor răspunsuri, disciplina din timpul derulării lecției. Se evidențiază elevii care au elaborat răspunsuri.

Profesorul estimează că, în următoarea oră de curs, le va trece în catalog notele obținute în urma corectarii testului. Totodată profesorul va calcula și media notelor obținute de elevii clasei a XII-a. Elevii vor primi tema pentru acasă: exercițiul nr. 1/pag. 33 din manualul de “Finanțe și fiscalitate”.

Test de evaluare la Modulul V: Finanțe și fiscalitate

Profil: SERVICII

Clasa: a XII-a:

Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din oficiu.

Timpul efectiv de lucru este de 25 min.

NU este permisă utilizarea calculatorului în timpul desfășurarii probei.

SUBIECTUL I: TOTAL 15 puncte

Pentru fiecare din cerințele de mai jos (1-5), scrieți pe foaia de examen, litera corespunzătoare răspunsului corect

Cota pentru impozitul pe profit este:

16%;

24%;

9%. 3 puncte

Profitul impozabil:

se calculează scăzând din veniturile obținute cheltuielile efectuate de firma respectivă;

este influențat de cheltuielile nedeductibile

reprezintă profitul net care rămâne la dispoziția agentului economic.

3 puncte

Printre elementele impozitului nu se numără:

plătitorul;

asieta;

încasatorul. 3 puncte

Nu este unitate de impunere:

gradul alcoolic;

kilogramul;

leul. 3 puncte

Cotele progresive sunt cote:

fixe;

procentuale;

regresive. 3 puncte

SUBIECTUL II: TOTAL 15 puncte

Transcrieți pe foaia de examen, litera corespunzătoare fiecărui enunț (a,b,c,d,e) și notați în dreptul ei litera A, dacă apreciați că enunțul este adevărat sau litera F, dacă apreciați că răspunsul este fals:

Plătitorul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la efectuarea plății;

Sursa impozitului reprezintă venitul sau averea supusă impunerii;

Împrumuturile de stat au caracter parțial rambursabil;

Plasarea împrumuturilor de stat pe piață se poate face prin: subscripție publică, vânzare către bănci, vânzare la bursă;

Trezoreria statului nu este scutită de la plata impozitului pe profit.

SUBIECTUL III: TOTAL 20 puncte

Realizati conexiunile corecte între coloana A și coloana B din tabelul următor:

SUBIECTUL IV: TOTAL 40 puncte

Se cunosc următoarele date referitoare la situația S.C. „BETA” S.R.L., la sfârșitul trimestrului II al anului 2014:

total venituri 15000 lei;

total cheltuieli 10000 lei;

dividende primite de la alte societăți 800 lei;

amenzi 500 lei;

impozit pe profit datorat la buget până la sfârșitul lunii mai 200 lei;

cota impozitului pe profit 16%.

Să se determine:

profitul contabil;

profitul impozabil;

impozitul pe profit datorat la buget până la sfârșitul lunii iunie;

impozitul pe profit datorat pentru luna iunie.

Test de evaluare la Modulul V: Finanțe și fiscalitate

– BAREM DE CORECTARE ȘI NOTARE –

Profil: SERVICII

Clasa: a XII-a:

Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din oficiu.

SUBIECTUL I: (Total = 15 puncte)

(5 x 3 puncte) 1-a); 2-b); 3-c); 4-c); 5-b).

Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 3 puncte; pentru răspuns incorect sau lipsa acestuia 0 puncte.

SUBIECTUL II (Total = 15 puncte)

(5 x 3 puncte) a)-A; b)-F; c)-F; d)-A; e)-F.

Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 3 puncte; pentru răspuns incorect sau lipsa acestuia 0 puncte.

SUBIECTUL III (Total = 20 puncte)

(5 x 3 puncte) 1-b); 2-a); 3-c); 4-e); 5-d)

Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 4 puncte; pentru răspuns incorect sau lipsa acestuia 0 puncte.

Subiectul IV: (Total = 40 puncte)

1. 10 puncte

Pr cont. = Vt – Ct = 15000 lei – 10000 lei = 5000 lei

Pentru răspuns corect se acordă 10 puncte; pentru răspuns parțial corect se acordă 5 puncte; pentru răspuns incorect sau lipsa acestuia se acordă 0 puncte.

2. 15 puncte

Vt = 15000 lei;

Ct = 10000 lei;

5 puncte

Vneimp. = 800 lei;

Pentru răspuns corect se acordă 5 puncte; pentru răspuns parțial corect se acordă 2 puncte; pentru răspuns incorect sau lipsa acestuia se acordă 0 puncte.

5 puncte

Cneded. = 500 lei + 200 lei = 700 lei;

Pentru răspuns corect se acordă 5 puncte; pentru răspuns parțial corect se acordă 2 puncte; pentru răspuns incorect sau lipsa acestuia se acordă 0 puncte.

5 puncte

Pr imp. = Vt – Ct – Vneimp. + Cneded. = 15000 lei – 10000 lei – 800 lei + 700 lei = 4900 lei

Pentru răspuns corect se acordă 5 puncte; pentru răspuns parțial corect se acordă 2 puncte; pentru răspuns incorect sau lipsa acestuia se acordă 0 puncte.

3. 5 puncte

Imp. profit până la sfârșitul lunii martie = 16% × 4900 lei = 784 lei

Pentru răspuns corect se acordă 5 puncte; pentru răspuns parțial corect se acordă 2 puncte; pentru răspuns incorect sau lipsa acestuia se acordă 0 puncte.

4. 10 puncte

Imp. profit pe luna martie = 784 lei – 200 lei = 584 lei

Pentru răspuns corect se acordă 10 puncte; pentru răspuns parțial corect se acordă 5 puncte; pentru răspuns incorect sau lipsa acestuia se acordă 0 puncte.

Fiecare activitate de evaluare a rezultatelor școlare trebuie însoțită, în mod sistematic, de o autoevaluare a procesului pe care profesorul l-a desfășurat cu toți elevii și cu fiecare elev. Numai astfel poate fi descris nivelul de formare a competențelor fiecărui elev și pot fi stabilite modalitățile prin care poate fi reglată, de la o etapă la alta, activitatea de învățare – formare a elevilor în mod diferențiat.

Fișa de autoevaluare

NUMELE ȘI PRENUMELE ELEVULUI:

Autoevaluarea testului la disciplina M V: Finanțe și fiscalitate

Calcularea mediei clasei pentru testul sumativ și analiza rezultatelor testului final

Evaluarea școlară este deci, procesul prin care se delimitează, se obțin și se formează informații utile privind asimilarea de cunoștințe, priceperi și deprinderi, permițând luarea unor decizii ulterioare.

Încă din prima oră de predare a unității de învățare „Analizarea veniturilor publice” am observat și am aplicat evaluarea orală pentru a obține informații despre achizițiile anterioare ale elevilor și pentru a–mi direcționa activitatea în următoarele lecții, descoperind părțile neînțelese și neasimilate corect la elevi. Am urmărit de-asemenea, depistarea gradului de omogenitate a colectivului de elevi.

Competențele și obiectivele specifice temei „Rolul și importanța veniturilor provenite din impozite, taxe și contribuții în etapa actuală de funcționare a economiei naționale” reflectate prin parcurgerea unității de învățare „Analizarea veniturilor publice”, au fost evaluate pe parcursul procesului de instruire prin aprecierea răspunsurilor orale, prin observarea sistematică a activității și a comportamentului elevilor, prin răspunsurile scrise la fișele de lucru. Pentru a măsura, aprecia și evalua rezultatele obținute de elevi în anumite perioade de timp am considerat deosebit de eficient testul pedagogic în evaluarea cunoștințelor tehnice.

După parcurgerea unității de învățare „Analizarea veniturilor publice”, în finalul acesteia am programat un test sumativ, anunțat elevilor pentru accentuarea pregătirii lor.

Pentru testul final s-au folosit itemi obiectivi cu alegere multiplă, cu alegere duală, de tip pereche și itemi subiectivi de tip rezolvare de probleme. Itemii testului au corespuns unității de competențe UC 18 Finanțe și fiscalitate, respectiv competenței C1: Analizează veniturile publice din Curriculumul pentru clasa a XII-a, liceu tehnologic, aria curriculară tehnologii, calificarea tehnician în activități economice – vezi Anexa nr. 2 la OMEdC nr. 3172/30.01.2006.

Testul a fost aplicat elevilor clasei a XII-a, clasă formată din 24 elevi, prezenți 24.

În urma aplicării testului sumativ s-au obținut următoarele note grupate în tabelul – Statistica notelor elevilor clasei a XII-a – Modulul V: “Finanțe și fiscalitate”.

În același tabel am calculat și ponderea notelor de 6,50; 7,10; 7,30; 7,60; 8,30; 8,60; 8,80; 9,10; 9,40; 9,70; 10,00 în total număr de note, respectiv 24. Aceaste ponderi au fost reprezentate prin diagrama radială de mai jos. – vezi Diagrama – Statistica notelor elevilor clasei a XII-a – Modulul V: “Finanțe și fiscalitate” la testul de evaluare.

Media pe clasă a notelor elevilor clasei a XII-a în urma aplicării testului sumativ este 7,94. Se observă că 13 elevi, respectiv 54% din totalul de 24 elevi, au obținut note peste media clasei de 7,94, iar 11 elevi, respectiv 46% din total, au obținut performanțe sub această medie, dar totodată relativ bune, având în vedere media pe clasă destul de mare și cea mai mică notă obținută de elevi de 6,50, notă relativ bună. Din analiza informațiilor oferite de acest test și a celor culese pe parcursul instruirii se observă un progres evident, interes, dorința de a face noi achiziții de cunoștințe din partea elevilor precum și eficiența strategiilor aplicate. Se impune ca necesitate, orientarea spre sprijinirea elevilor cu performanțe sub medie, folosind momentele din lecție când elevii lucrează predominant independent. De-asemenea, pentru antrenarea acestor elevi îi voi solicita cu precădere în momentele de conexiune inversă.

De-asemenea, prin planul remedial prezentat se prezintă și activitățile posibile pentru focusare a intervenției remediale precum: dezvoltarea și perfecționarea unui limbaj științific corespunzător; dezvoltarea spiritului de observație din punct de vedere al disciplinei studiate; utilizarea unor noțiuni, norme și principii specifice; îmbunătățirea percepției; îmbunătățirea capacității de a realiza corelații; dezvoltarea abilităților de învățare; munca independentă.

La finalul unei evaluări trebuie să se schimbe ceva atât în activitatea profesorului, a elevului, cât și în procesul de instruire ca atare. Aceasta înseamnă că evaluarea poate fi înțeleasă și ca reprezentând explicarea rezultatelor obținute și predicția rezultatelor probabile în acțiunile viitoare.

În concluzie, combinând informațiile oferite de test și cele culese pe parcursul instruirii se pot depista punctele slabe – elevii cu note sub medie, punctele tari – elevii cu note peste medie care evidențiaza progresul școlar, și de-asemenea, se confirmă ipoteza cercetării, și anume că, prin utilizarea metodelor activ-participative evidențiate și prin intermediul proiectelor de tehnologie didactică prezentate anterior și folosite la predarea unității de învățare „Analizarea veniturilor publice” din cadrul temei „Rolul și importanța veniturilor provenite din impozite, taxe și contribuții în etapa actuală de funcționare a economiei naționale”, elevii vor obține rezultate școlare superioare față de cele obținute în condiții tradiționale.

– Statistica notelor elevilor clasei a XII-a – Modulul V: “Finanțe și fiscalitate”

Diagrama nr. 1 – Statistica notelor elevilor clasei a XII-a

– Modulul V: “Finanțe și fiscalitate” la testul de evaluare

PLAN REMEDIAL

CLASA a XII-a

Modulul V: Finante si fiscalitate

Anul școlar 2014-2015

Testul de evaluare sumativă la Modulul V: Finanțe și fiscalitate clasa a XII – a liceu, anul școlar 2014-2015, din planificarea unității de învățare „Analizarea veniturilor publice”, în conformitate cu programa școlară, evaluează competențele, necesare demersului didactic desfășurat de către profesor în clasa a XII-a. – vezi exemplul de test sumativ din cadrul proiectului de tehnologie didactică – L10

UNITĂȚI DE COMPETENȚĂ:

UC 18: Finanțe și fiscalitate

C1: Analizează veniturile publice.

ACTIVITǍȚI POSIBILE PENTRU FOCUSARE A INTERVENȚIEI REMEDIALE:

Dezvoltarea și perfecționarea unui limbaj științific corespunzător;

Dezvoltarea spiritului de observație din punct de vedere al disciplinei studiate;

Utilizarea unor noțiuni, norme și principii specifice;

Îmbunătățirea percepției;

Îmbunătățirea capacității de a realiza corelații;

Dezvoltarea abilităților de învățare;

Munca independentă.

– PLAN REMEDIAL , CLASA a XII-a

Modulul V: Finanțe și fiscalitate

Anul școlar 2014-2015

CONCLUZII

Obiectivul principal pe care mi l-am propus în alegerea acestei teme pentru lucrarea metodico-științifică pentru obținerea gradului didactic I, a fost acela de a contribui la îmbunătățirea organizării orelor la disciplina: Finanțe și fiscalitate.

Pornind de la obiectivele stabilite și de la specificul disciplinei: Finanțe și fiscalitate și în concordanță cu nivelul de dezvoltare a elevilor, am proiectat în mod optim strategia instruirii.

Înlocuind transmiterea cunoștințelor prin metode expozitive cu metode activ-participative și folosind mijloace de învățământ adecvate, am încercat ca elevii să depună efort personal pentru ca, sub îndrumarea mea, să poată dobândi competențele corespunzătoare calificării: tehnician în activități economice.

Am încercat ca elevii să participe activ la propria lor formare, să-și însușească temeinic cunoștințele, priceperile și deprinderile specifice și să-i pregătesc mai bine pentru educația permanentă prin folosirea fișelor de lucru, am pus accent pe comunicare, pe munca în echipă ceea ce contribuie la dezvoltarea personalității elevilor.

Am căutat să asigur un conținut tehnic și științific în acord cu ultimile noutăți din domeniul specialității, să tratez conținutul lecțiilor din punct de vedere tehnic, științific, metodic, educativ.

Consider că, pentru perfecționarea organizării și desfășurării orelor de specialitate, este necesar ca profesorul de specialitate să aibă în vedere următoarele cerințe:

identificarea corectă a competențelor specifice ale lecției;

perfecționarea metodelor și procedeelor de transmitere a cunoștințelor prin îmbinarea metodelor tradiționale cu cele moderne;

organizarea unei baze tehnico-materiale (documente, laborator informatică) la nivel actual și de perspectivă;

elaborarea unei strategii didactice optime;

alegerea unor instrumente de evaluare adecvate competențelor specifice și obiectivelor propuse precum și utilizarea rezultatelor în sensul optimizării activității;

alocarea unui număr mai mare de ore pentru parcurgerea acestui modul, comparativ cu volumul de cunoștinte vast ce trebuie transmis conform Curriculumului pentru clasa a XII-a, liceu tehnologic, aria curriculară tehnologii, calificarea tehnician în activități economice (vezi Anexa nr. 2 la OMEdC nr. 3172/30.01.2006) față de numărul de ore în prezent, respectiv 1h/săptămână;

pregătirea la un nivel superior a profesorilor de specialitate pentru fiecare lecție în parte.

Cred că lucrarea metodico-științifică cu tema: „Rolul și importanța veniturilor provenite din impozite, taxe și contribuții în etapa actuală de funcționare a economiei naționale”, cu referire la tematica oferită de unitatea de învățare „Analizarea veniturilor publice”, va fi de ajutor în activitatea viitoare, deoarece cuprinde îndrumări pentru desfășurarea lecțiilor cu exemplificări concrete.

Toate aspectele prezentate reprezintă doar o secvență din multiplele posibilități de a educa viitori absolvenți din punct de vedere tehnic, științific, metodic, educativ.

BIBLIOGRAFIE