Scurt istoric al regimului de executare al pedepselor privative de libertate in [603946]

Scurt istoric al regimului de executare al pedepselor privative de libertate in
Romania
Pentru perioada antica nu exista marturii scrise despre sistemul juridic si
aplicarea pedepselor în Dacia, în schimb exista dovezi de alta natura care atesta
existenta acestora.
Dupa cucerirea Daciei si chiar dupa retragerea aureliana, în acest spatiu s-a aplicat
dreptul roman.
Ulterior, de-a lungul Evului Mediu, sistemul juridic din tarile române a fost
puternic influentat de dreptul bizantin.
Timp de secole, legislatia bizantina a functionat în toate cele trei provincii, sub
titulatura de ius valachicum.
Pâna în secolul al XV-lea, „Legea româneasca” a functionat identic în cele trei
provincii dupa care în Transilvania s-a impus dreptul maghiar de judecare si pedepsire a
celor vinovati, odata cu întarirea puterii nobililor unguri.
Pâna în secolul al XVI-lea, au existat asa-numitele „gropnite” si „saline” ca locuri
ale executarii pedepselor privative de libertate, toti cei închisi acolo fiind supusi unor
suferinte fizice inimaginabile. Executarea avea loc astfel în ocnele de sare – pentru
oamenii de rând condamnati în ocnele de sare si în temnite pentru cei
condamnati la pedepse mai usoare;
„sa-l închidza în temnita sau în gros ”
(pricina 15 zaceala 206 idem 4 glava 341 zac 37 ),
dupa cum se spunea în Îndreptarea legii; la mânastiri, mergeau boierii condamnati.
În Pravila din 1646 sunt mentionate, dupa locul de ispasire, pedeapsa cu ocna, cu
caterga, cu grosul, cu temnita ( Îndreptarea legii, 1652, gl 348 zac 37) si cum spuneam,
cu mânastirea, unde mergeau boierii condamnati. În schimb:
„când cearta giudetul sau pravila pre cineva cu bani”, pedeapsa amenzii era fara
discriminare dupa starea sociala, fiind egali în fata legii „boiarnul ca si cel sarac”
(Carte româneasca de învatatura, pravila 15, list 70, Glava 62 zac 2 ). Urmând
legiuirilor bizantine, cu timpul singura pravila hotara pedeapsa (cf Legiuirea Caragea,
VI, 3 § 3; Condica criminaliceasc a art. 173).
Subliniez ca în Legiuirea Caragea se simte o preocupare de umanizare a
represiunii penale. Pedeapsa cu caterga (pe care o putem echivala cu edecul, cu galera) nu
îsi gaseste locul în sistemul penitenciar din tarile române1 .
În literatura, Vasile Alecsandri ( Din albumul unui bibliofil ) pomeneste de
aceasta pedeapsa :
„ În Letopisete gasim termenii de ruda aleasa, sinonim de boier. Acele rude alese
se bucurau de privilegiul de a nu fi supuse pedepsei cu caterga sau cu ocna, ci pentru
greseli mici erau gonite de pe mosiile lor pe câtava vreme. Pentru greseli mari erau
descapatânate”. Executarea pedepselor criminale a ramas prima atributie a velarmasului,
judecatorul sa nu aiba închisoare a lui (titlul 15 art. 8).
Din Porunca pe care, în 1741, C. Mavrocordat a trimis-o ispravnicilor observam
preocuparea domnului pentru reforma sistemului penitenciar.
Atât cât m-am putut documenta, ei au luat locul vechilor pârcalabi. Astfel,
ispravnicii nu mai pot cumula calitatea de judecatori si de globnici
(aplicarea amenzilor – cf Pravilniceasca Condic a, XV, 8,în editia critica,
bilingva, Editura Academiei, Bucuresti, 1957, pp. 80 – 81),
nemaiputând ridica decât gloabele aplicate tâlharilor, dar pentru care exista
porunca domneasca (titlu executoriu, în acceptiunea moderna a termenului). Asta
pentru ca ispravnicii nu aveau competenta jurisdictionala în materie de omor si de
tâlharie.
Înalta tradare (hiclenia) era judecata de domn, în divan. Ocna era rezervata

a fi aplicata numai de domn, iar ispravnicilor li se interzicea sa încaseze – abuziv –
banii grosului (taxa de eliberare din puscarie, de la gros), aceasta revenind altor
dregatori, cum ar fi marele armas sau marele spatar.
Din groapa ocnei nu aveai scapare, oricât de scurta ar fi fost pedeapsa, era
imposibila, fizic, o supravietuire peste cinci ani.
Porunca a fost mereu încalcata, pâna la Regulamentele Organice ( Uric II,
205, Anaforaua din 12 aprilie 1827 ).
Paza detinutilor era atributul vel armasului. El îndeplinea sarcina sa asigure paza
temnitei ca sa nu scape nici un vinovat , având în subordine armasei, vataful de temnita si
darabani (N. Iorga, Studii si documente, XXII, pp. 29 sqq).
În Manualul lui Fotino din anul 1766, în capitolul despre dregatori ( § 4), se
prevedea ca acestia trebuiau, în zilele de duminica si de sarbatori, sa verifice daca
detinutii din închisori sunt bine hraniti si tratati omeneste de paznicii lor. Dispozitia,
preluata din legiuirile bizantine o regasim si în Manualul juridic al lui Andronachi
Donici (titlul 2, cap. 18).
În anul 1804, domnul Constantin Ipsilanti constata ca detinutii erau lipsiti de
hrana si de încalzire, cersind pe la boieri si pe la negustori. În aceeasi vreme, Al. Ipsilanti
a interzis globirea , înlocuind-o cu bataia. El a construit si un local de închisoare.
Dupa Regulamentele Organice, a fost elaborat si aplicat Regulamentul
temnitelor, când marele armas a fost înlocuit cu vornicul temnitelor . Marturii
relevante, cu privire la modul de executare a pedepselor si conditiile de detentie în
perioada mentionata anterior, sunt cuprinse în mai multe documente ale vremii –
codicele «Bandinus» din 1646, descrierea arhidiaconului Paul din Alep, care calatorise
prin tarile române între 1650 – 1660, însotindu-l pe Macarie, patriarhul de Antiohia,
Descriptio Moldavie din 1775.
Potrivit însemnarilor din aceste documente, pedepsele erau foarte aspre atât în
Moldova cât si în Muntenia, mai totdeauna pedeapsa cu moartea înlocuindu-le pe
celelalte:
„Detentiunea era premergatoare mortii, caci cine era trimis la închisoare, cu greu
mai scapa cu viata. Cei arestati erau aruncati în gropnite si beciuri, lipsiti cu totul de orice
îngrijire. Condamnatii la ocna nu mai vedeau lumina zilei.”
În beciurile curtilor domnesti zaceau nu numai tâlharii, ci si boierii vinovati de
uneltiri împotriva domnitorului.
Meritul Pravilelor lui Vasile Lupu în Moldova (1646) si cea a lui
Matei Basarab în Tara Româneasca (1652) a constat în aceea ca prin ele sau
consacrat anumite principii de drept prin legi scrise, stabilindu-se o
sanctiune pentru faptele penale atunci constatate. În codicele care-i poarta
numele, misionarul Bandinus, care asistase la un divan de judet în 1646,
lauda impartialitatea si corectitudinea judecatii domnesti aratând ca înaintea
lui Vasile Lupu nici cel mai mare boier nu avea nici o trecere fata de taran.
Pe doi frati ai lui dupa mama i-a pedepsit cu 3 zile de închisoare, la un loc
cu „facatorii de rele”.
Gradarea pedepselor în functie de faptele savârsite, care reflecta o conceptie
moderna asupra executarii pedepselor, a fost introdusa ,cu caracter de noutate, de catre
Constantin Mavrocordat care a mai instituit si o comisie de boieri având ca atributii
luarea de masuri contra cetelor de hoti. În aceasta perioada, pâna la aplicarea
Regulamentelor Organice, atât în Muntenia cât si în Transilvania, închisorile erau sub
autoritatea marelui armas.
O lunga perioada , închisorile din acele timpuri au ramas în aceeasi
stare de primitivism, adica gropnite si beciuri, în care detinutii erau aruncati

claie peste gramada, lipsiti de orice îngrijire.
Treptat , s-au luat unele masuri din porunca domneasca, privitoare la închisori,
vizând însa mai mult paza, fara a se fi schimbat regimul celor detinuti în beciurile
domnesti, în grosurile din orase sau pusi la popreala în sate.
Pentru prima data în istoria pedepselor, ideea de executare a acestora în functie de
anumite criterii de separatiune a fost introdusa de Nicolae Mavrogheni, domn al
Munteniei (1786-1790).Acesta a poruncit:
„ca femeile sa nu fie închise la un loc cu barbatii, iar în cazul în care închisoarea nu
permite aceasta separatiune, sa fie închise la un om de isprava si însurat daca pârcalabul
satului n-ar fi însurat.”
În ceea ce priveste detinutii arestati preventiv,acelasi domnitor ia decizia ca
acestia sa fie cât mai curând judecati, neputând fi tinuti în aresturile preventive mai mult
de patru zile. Alexandru Moruzi, domnitor al Moldovei dar si al Munteniei, a introdus
munca obligatorie a detinutilor în fabrici, pentru plata despagubirilor celor condamnati la
datorii mici.
Un alt domnitor care a continuat eforturile de reformare si modernizare a
sistemului penitenciar a fost Mihail Sutu. Acesta solicita sa-i fie prezentata cu regularitate
situatia celor închisi, însotita de dosarele personale ale respectivilor si lua masuri ca nici
o persoana sa nu poata fi pusa sau scoasa din ocna fara porunca sa scrisa. Totodata el a
introdus libertatea cu garanti, la acea vreme un instrument procedural foarte modern,
precursor al liberarii conditionate din vremurile noastre.
În acest timp, toti detinutii erau pusi la munci publice, tratamentul
lor era mai omenesc, se cladisera închisori cu mai multe camere în care
dormeau pe jos, pe rogojini, cu picioarele în butuci.
În Transilvania, informatii despre începuturile si modul de organizare a
penitenciarelor le avem din lucrarea „ Privatiuni de libertate în feudalism în
Ungaria”. Conform acesteia, construirea de închisori la sfârsitul secolului al
XVIII-lea si începutul secolului al XIX-lea a cunoscut un avânt ca urmare a
intensificarii starii de revolta a populatiei românesti împotriva celor ce îi
deposedasera de pamânt.
La cererea nobililor maghiari, au fost construite închisori în capitalele tuturor
judetelor transilvanene. Ca o caracteristica, aproape toate penitenciarele din Transilvania
au fost construite în forma de «M» ( vezi forma actual a penitenciarului Miercurea Ciuc,
construit in acea perioada), initiala Mariei Tereza, care a adoptat acelasi tip de constructie
pentru penitenciarele din Imperiul Austro- Ungar.
Odata cu începutul secolului al XIX-lea, se poate vorbi despre o adevarata
evolutie a sistemului penitenciar, atât în Moldova, cât si în Muntenia.
Prin Regulamentele Organice , în ambele tari române se instituie un nou regim al
închisorilor. Acestea sunt trecute sub autoritatea vornicului în Muntenia, în Moldova
functionând mai departe institutia armasului. Se introduc pedepsele
disciplinare pentru detinutii recalcitranti sau pentru încercarile de evadare.
Sunt prevazute pedepse si pentru paznicii neglijenti în serviciu.
În toata Tara Româneasca existau 6 temnite; doua dintre ele, la Bucuresti si
Craiova, erau temnite de corectie, celelalte patru fiind numite închisori de pedeapsa –
Giurgiu si Braila de recluziune iar Telega si Ocnele-Mari de munca silnica pe viata sau
pe timp limitat.
Alaturi de acestea existau si 14 închisori de judete.
În Moldova existau 13 temnite de judete; la Iasi exista criminalul si arestul politiei

iar la Târgu- Ocna o temnita de munca silnica.
Grigore Ghica a modernizat sistemul penitenciar din Moldova.
În 1862 este organizat Serviciul închisorilor, prin Regulament aprobat prin
decret domnesc. Acest Regulament a stabilit o concordanta cu Codul penal
existent.
Prin el se realiza o împartire a penitenciarelor în: preventive ; corectionale pentru
condamnari de la 6 zile la doi ani ; de recluziune la munca silnica în ocne pe viata sau
temporar; de recluziune la munci silnice mai usoare ; corectionale pentru nevârstnici (de
la 8 la 20 de ani); de recluziune pentru femeile de toate categoriile.
S-a stabilit în mod amanuntit regimul executarii pedepselor privative de libertate,
bazat pe principii moderne.
Regimul instituit prin acest regulament a durat 12 ani, pâna când regele Carol I a
elaborat Legea închisorilor, din 1874, bazata pe sistemul celular mixt si pe înfiintarea
închisorilor pentru minori.

În 1927 a fost elaborat un regulament prin care se înfiinta Corpul de Gardieni, în
scopul asigurarii pazei închisorilor.
Miscarea de reforma a sistemului penitenciar pornita de la începutul secolului XX
a dus la adoptarea, în 1929, a Legii pentru organizarea penitenciarelor si institutiilor
de preventie.
Prin aceasta lege, pentru prima data, ideea de eliminare din societate pentru
infractiunile savârsite este înlocuita prin aceea de încercare de reeducare, izolarea
definitiva urmând a se aplica numai celor constatati ca fiind incorigibili, anormali si
psihopati.
Prin aceasta lege s-a impus individualizarea, prin tot ce este specific fiecarui
condamnat, combinata cu separatiunea, pentru obtinerea efectelor optime ale procesului
de reeducare; nu lipsea nici principiul specializ arii profesionale pe baza aptitudinilor.
Al doilea razboi mondial a însemnat pentru sistemul penitenciar un lung sir
de privatiuni si pierderi materiale.
Dupa 23 august 1944 se poate vorbi despre detentia politica în România, seria
arestarilor celor vinovati pentru „crime de razboi si dezastrul economiei nationale”
începând cu maresalul Antonescu.
În 1952, prin Hotarârea Consiliului de Ministri nr. 1554/1952 s-a aprobat
înfiintarea coloniilor de munca, a domiciliului obligatoriu si a batalioanelor de
munca.
În 1969 este adoptata Legea nr. 23 privind executarea pedepselor si, în
acelasi an, Regulamentul de aplicare a prevederilor acesteia.
A urmat apoi, Legea nr.275/2006 privind executarea pedepselor si a masurilor
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, lege prin care s-a urmarit
alinierea legislatiei executional-penale românesti la standardele europene si
internationale în materie de respectarea drepturilor omului si ale persoanelor
condamnate.
Închei aici scurta prezentare a evolutiei istorice a cadrului normativ de
reglementare a pedepselor, cu mentiunea ca, în prezent, actul normativ care disciplineaza
aceasta materie este este Legea nr. 254/2014.